ROMÂNIA - juridice - Apartamente noi oradea

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU- MUREŞ

DECIZII RELEVANTE

PRONUNŢATE ÎN PERIOADA

IANUARIE – DECEMBRIE 2009

SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ŞI FAMILIE

Decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Libertate de circulaţie a cetăţeanului. Acord de readmisie. Art.18 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Prin sentinţa civilă nr.2524/4.11.2008, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul A.R, ca neîntemeiată.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii.

În motivarea apelului, a arătat că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform talonului întocmit de lucrătorul I.G.P.F. Definirea şi aplicarea conceptului de ordine publică aparţine legilor şi tribunalelor naţionale.

S-a mai arătat că, în temeiul disp. art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005, restricţia poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.

Apelanta a invocat prevederile art.25 şi 53 din Constituţie, art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005, Deciziile Curţii Constituţionale nr.855/28.11.2006, nr.901/5.12.2006, considerând că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor condiţii stabilite prin lege - Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Acolo unde s-a urmărit ca, după data de 01.01.2007, Legea nr.248/2005 să nu mai fie aplicabilă, actul normativ a indicat în mod expres acest lucru, de exemplu art.52 din lege.

Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

Dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental consacrat la nivel constituţional în art.25, însă nu este un drept absolut, condiţiile exercitării sale fiind stabilite prin lege – art.5 din Legea nr.248/2005. Nerespectarea obligaţiilor poate determina returnarea persoanei dintr-un stat membru în baza unui acord de readmisie.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Ungariei are un scop legitim.

În mod greşit instanţa a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie.

Consideră apelanta că a respectat norma edictată de legiuitorul naţional şi nu a încălcat alte dispoziţii comunitare în materie.

Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că pârâtul nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în Ungaria în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile maghiare competente. La stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulaţie va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenţei dreptului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi, având în vedere şi efectul devolutiv al apelului conferit de art.292-294 Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Ungaria privind pe AR, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pe considerentul că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008 în baza Acordului de Readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr.230/2002, invocând prevederile art.5, art.,38 lit.a din Legea nr.248/2005 şi art.2 pct.3 şi 4 din Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O..

Hotărârea atacată este ferită de orice critică, prima instanţă făcând o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt.

Astfel, din „fişa tip” rezultă că pârâtul a ieşit din România în data de 15.10.2008. La data de 16.10.2008 a fost returnat de către autorităţile maghiare, fiind depistat pe teritoriul Ungariei de către autorităţile maghiare fără a poseda document de călătorie asupra sa.

Prin art. 2 pct.1 din Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetăţenilor proprii şi a altor persoane, ratificat prin O.G. nr.12/2002, România şi-a asumat obligaţia de a readmite, la cererea autorităţilor Republicii Ungare, fără formalităţi deosebite, persoana care nu îndeplineşte ori nu mai îndeplineşte condiţiile legale în vigoare pentru intrarea şi şederea sa pe teritoriul Republicii Ungare.

Potrivit art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie al cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

La o simplă analiză a acestor texte de lege ar rezulta că s-ar putea restrânge dreptul la liberă circulaţie în statul vecin, doar în baza acestui Acord de readmisie, fără a fi necesară arătarea şi dovedirea motivelor concrete pentru care a fost returnată o persoană în ţară ori a motivelor pentru care prezenţa sa pe teritoriul ungar trebuie interzisă.

Luarea unei astfel de măsuri vine în contradicţie cu prevederile legislaţiei comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care au forţă juridică superioară legislaţiei interne.

Apelanta susţine că măsura solicitată ar fi necesară, deoarece din cauza migraţiei ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra asigurării unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra şi raporta la normele Uniunii Europene.

Pentru ca măsura restrângerii dreptului pârâtului la libera circulaţie să reprezinte în cazul concret dedus judecăţii o măsură necesară într-o societate democratică, trebuie ca între restrângerea dreptului, care reprezintă mijlocul şi scopul pentru care se instituie măsura să existe proporţionalitate.

În temeiul art.18 alin.1 din Tratatul Comunităţii Europene, cetăţenii români, chiar şi cei care au executat pedepse pentru săvârşirea unor infracţiuni, pot, în principiu, circula liber, începând cu 1 ianuarie 2007, pe teritoriul statelor membre U.E., deci şi pe teritoriul Republicii Ungare.

În privinţa pârâtului nu s-a dovedit că ar fi emigrat ilegal în Ungaria ci doar că a fost depistat fără a avea acte de identitate asupra sa. Faţă de această stare de fapt, a-i restrânge pârâtului dreptul la liberă circulaţie, - fără ca acesta să fi săvârşit vreo faptă antisocială pentru care s-ar impune interzicerea prezenţei sale pe teritoriul Ungariei -, ar însemna adoptarea unei măsuri în vădită disproporţie cu scopul urmărit.

Atâta timp cât în privinţa pârâtului nu s-a dovedit incidenţa nici unuia din cazurile de excepţie prev. de art.64 alin.1 din Tratatul C.E., măsura restrângerii dreptului său la liberă circulaţie ar încălca şi prevederile art.18 alin.1 din Tratatul C.E..

Ca atare, reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Decizia nr.10/A din data de 23 ianuarie 2009.

Dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate. Daune materiale şi daune morale.

Prin sentinţa civilă nr.1034 din 27 martie 2007 Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamantul C.I iar în considerentele hotărârii judecătoreşti atacată s-a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 1o.ooo.ooo lei despăgubiri reprezentând daune morale suferite ca urmare a perioadei petrecute în stare de arest preventiv din data de 23.04.2004 până la 13.09.2004.

Instanţa de fond a reţinut că pentru reclamant prin sentinţa penală nr.237/2006 a Judecătoriei Suceava s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de reclamant din infracţiunea de ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal în infracţiunea de lovire sau alte violente prev. de art.180 alin.1 Cod penal iar în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.f C.pr.pen. s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile, şi nu în temeiul vreuneia dintre condiţiile reglementate de art.504 C.pr.pen., nestabilindu-se nevinovăţia indubitabilă a reclamantului în ceea ce priveşte comiterea faptei.

Astfel, având în vedere că potrivit art.504 C.pr.pen. nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate trebuie stabilită în conformitate cu reglementările art.4 din acest articol, această prevedere legală fiind de strictă interpretare nu poate fi extins şi la alte situaţii, precum cea a reclamantului, împotriva căruia s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile potrivit dispus în baza art.11 pct.2 lit.b rap.la art.10 lit.f C.pr.pen.

Pe de altă parte tribunalul a apreciat că şi dacă iniţial fapta comisă de reclamant a fost încadrată juridic ca fiind ultraj, împrejurarea că partea vătămată – paznic la Centrul de plasament – nu a avut calitatea de funcţionar public, nu s-a putut stabili în mod concret la data arestării, fiind nevoie de administrare de probe în completare în acest sens, printre care solicitarea de informaţii din partea consiliului local sau judeţean.

Astfel, pornind de la dispoziţiile legale în vigoare la data săvârşirii faptei, respectiv Legea nr.333/2003, aparent partea vătămată a avut calitatea de funcţionar public, şi numai în cursul cercetării judecătoreşti s-a constatat că întrucât funcţia îndeplinită de aceasta nu s-a prevăzut printre funcţiile publice stabilite prin hotărârea consiliului local sau judeţean, partea vătămată nu are calitatea reglementată de lege pentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj.

Astfel eroarea judiciară în speţă este pusă sub dubii şi sub acest aspect, devreme ce legislaţia aplicabilă în materie necesită interpretare şi administrarea de probatoriu în completare în privinţa stabilirii eventualei calităţi de funcţionar public al persoanei vătămate.

Totodată, tribunalul a reţinut că în perioada vizată, respectiv 23.04.2004 – 13.09.2004 au mai fost emise împotriva reclamantului încă patru mandate de arestare preventivă pentru săvârşirea de diferite alte infracţiuni.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel soluţionat prin decizia civilă nr.99/A din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Tg-Mureş, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I.

In motivele de apel reclamantul a invocat faptul că Tribunalul Harghita a înţeles să respingă acţiunea formulată pe motiv că „în speţa de faţă nu ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului Român pentru prejudiciile cauzate din erori judiciare”. Apelantul invocă faptul că este necesară pentru angajarea răspunderii statului nelegalitatea privării sau restrângerii libertăţii să fie stabilită în conform cu alin.4 din art.96 din Legea 303/2005, prevedere legală care în opinia Tribunalului Harghita este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă la alte situaţii precum cea a reclamantului.

În aceste condiţii apelantul invocă dispoziţiile art.52 alin.3 din Constituţie, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr.45 din 10 martie 1998 publicată în Monitorul Oficial nr.182/18 mai 1998.

Se arată că art.5 alin.1 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Se invocă, în motivele de apel, faptul că arestarea preventivă a reclamantului s-a dispus la 23 aprilie 2004 în baza mandatului nr.2 pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj până la data de 13 septembrie 2004 iar prin hotărârile pronunţate în dosarul nr.8432/2004 al Judecătoriei Suceava şi în dosarul nr.962/P/2006 al Tribunalului Suceava s-a statuat în mod irevocabil că reclamantul nu s-a făcut vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj. Ca urmare, apelantul susţine că eroarea judiciară constă în greşita încadrare a faptei pentru care reclamantul a fost arestat şi este îndreptăţit la plata daunelor morale cauzate de privarea sa de libertate în perioada menţionată.

Prevederile art.294 C.pr.civ., 295 C.pr.civ., 296 C.pr.civ., coroborate cu motivele de apel şi dispoziţiile decizii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie au condus la concluzia că apelul declarat este fondat urmând a se admite având în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a fost în stare de arest în perioada 23.04.2004 până la 13.09.2004 deci o perioada de aproximativ 5 luni.

În baza mandatului de arestare preventivă nr.2 din 23.04 2004 s-a dispus arestarea preventiva sub acuza săvârşirii infracţiunii de ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal.

Instanţa de apel reţine că Judecătoria Suceava a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina reclamantului din ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal în lovire sau alte violenţe prev. de art.180 alin.1 Cod penal şi s-a dispus încetarea procesului penal în baza art.11 pct.2 raportat la art.10 lit.f Cod penal .

Aşa fiind, se apreciază necesară aplicarea prev. art.5 alin.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede expres dreptul la reparaţie al persoanelor deţinute în stare de arest fără îndeplinirea condiţiilor prev. la art.5 din convenţia menţionată anterior.

In speţa dedusă judecăţii ca urmare a aplicării art.5 alin.5 din CEDO este necesara aplicarea prev. art.52 alin.3 din Constituţia României coroborate cu prev. art.504, 505 C.pr.pen.

De altfel ICCJ prin decizia nr.1481 din 05.03.2008 cât şi prin cauza VISAN contra României din 24.04.2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate.

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani, a daunelor morale, nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.

In speţa de faţă, reclamantul era reţinut şi în baza altor mandate de arestare, astfel că instanţa, chiar şi fără a reţine cu prioritate acest aspect, apreciază cuantumul despăgubirilor la suma de 50.000 lei, avându-se în vedere şi perioada de aproximativ 5 luni, şi faptul că reclamantul nu a solicitat şi nu a probat în consecinţă efectele privării sale de libertate în ce priveşte relaţiile profesionale şi de familie, rolul activ al instanţei, în apel, nepresupunând lărgirea ariei de judecată avută la fond, şi ţinând cont de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Apreciind şi consecinţele produse asupra persoanei reclamantului, cât şi faptul că şi în cauza „Vişan contra României” cuantumul despăgubirilor acordate nu a fost cel solicitat de reclamant, instanţa consideră că suma despăgubirilor evaluate de reclamant nu ţine instanţa la acordarea acestora în totalitate, astfel că s-a procedat la admiterea în parte a acţiunii formulate.

Este indubitabil că reclamantul a avut de suferit datorită privării de libertate, fapt invocat de reclamant prin declaraţia de presă aflată la dosar, astfel că daunele morale cauzate se apreciază la suma de 50.000 lei în condiţiile în care prejudiciul familial sau al profesiei nici nu a fost invocat în cauză.

Decizia nr. 26/A din data de 19 februarie 2009.

Legea nr. 10/2001. Calitate de persoană îndreptăţită. Competenţa instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei unităţii deţinătoare de a soluţiona pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

Prin sentinţa civilă nr. 263 pronunţată la data de 22.02.2007 de Tribunalul Mureş, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.J., în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei Fărăgău şi Primăria comunei Fărăgău şi, în consecinţă,: a dispus anularea Dispoziţiei nr. 24/07.02.2001 emisă de Primarul comunei Fărăgău; a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului înscris în CF nr.410 Fărăgău, 1494, 1495, 1496, 1489, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230 şi a imobilului înscris în CF 410/I Fărăgău, nr,top 294/I; a obligat pârâtul Primarul comunei Fărăgău să emită dispoziţia privind acordarea de despăgubiri către reclamantă în ceea ce priveşte imobilele înscrise în CF 410/II Fărăgău sub 294/2, 295/2 teren în suprafaţă de 1637 mp şi 2220 mp; a respins petitul privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele hotărârii, Tribunalul Mureş a constatat că reclamanta, în calitate de moştenitoare legală a foştilor proprietari S.S., M.S şi ME, a notificat Primăria comunei Fărăgău solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF 410 Fărăgău. De asemenea, prima instanţă a constatat că reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în speţă fiind incidente dispoziţiile art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001 şi prin urmare, a stabilit că o parte din imobil este liber şi poate fi restituit în natură, iar pentru porţiunea de teren ocupat a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul Mureş a înlăturat apărările pârâtului prin care susţinea că imobilul în litigiu a fost vândut de autorii reclamantei către persoane particulare, pentru că drepturile dobândite prin aceste contracte nu au fost înscrise în cartea funciară.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel Primăria comunei Fărăgău, Primarul comunei Fărăgău, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii civile, iar pe cale de consecinţă menţinerea Dispoziţiei nr.24/07.02.2001 emisă de primar.

În susţinerea apelului s-a arătat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei comunei Fărăgău, deoarece aceasta nu este unitatea deţinătoare a imobilului conform Legii nr.215/2001.

Asupra fondului cauzei pârâţii au susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere lipsa documentelor pe care reclamanta trebuia să le anexeze notificării, documente fără de care cererea de acordare a măsurilor reparatorii nu putea fi soluţionată.

De asemenea, pârâţii au susţinut că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de moştenitoare după proprietarii tabulari. Apoi, pârâţii au criticat hotărârea Tribunalului Mureş pentru că nu a lămurit pe deplin, dacă imobilele revendicate mai există în realitate, cine sunt deţinătorii imobilului, dacă imobilul nu a făcut obiectul altor legi de retrocedare sau dacă reclamanta nu a beneficiat de despăgubiri.

Reclamanta a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Răspunzând criticilor aduse de pârâţi reclamantei, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior modificărilor aduse Legii nr.215/2001, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin mai multe hotărâri că raportat la Legea nr.10/2001 primăria are calitate procesuală.

Asupra fondului cauzei, reclamanta a susţinut că actele depuse în dosar în dosar dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită, calitatea de proprietari a autorilor reclamantei, existenţa imobilului dar şi deţinătorii acestora.

Verificând hotărârea atacată, curtea constată că apelul este fondat având în vedere următoarele considerente:

În fapt, F.J prin mandatar, a solicitat prin notificarea înregistrată sub nr.131 la data de 13.02.2002 la B.I.E.J. O.T, măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF 410 Fărăgău, 1494, 1495, 1496, 1489, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230, în suprafaţă totală de 11 iugăre şi 3720 stj. şi transcris în CF 410/I. Reclamanta s-a pretins moştenitoarea după defuncţii S.I şi soţia născută M E. În cererea sa, reclamanta declară pe proprie răspundere că nu a primit despăgubiri pentru acest imobil.

Reclamanta a depus şi copii după cărţile funciare, după acte de stare civilă, dar şi certificatul de calitate de moştenitor după defuncţii SS şi M S.

Primarul comunei Fărăgău a emis Dispoziţia nr.24 din 7.02.2006 prin care a respins notificarea din dosarul execuţional nr.131/2002 pentru lipsa unor documente privind calitatea de moştenitor a reclamantei şi eventualele despăgubiri acordate de Statul Român. Pe baza actelor depuse la notificare şi apoi depuse în completare la Prefectura Mureş la data de 27.06.2002, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat dispoziţia atacată.

În apel, curtea a dispus efectuarea unei expertize topografice, considerând că în cauză nu s-a lămurit pe deplin: unde este amplasat terenul, cine îl deţine şi dacă există teren liber. Aşadar, curtea a constatat că doar o parte din criticile pârâţilor sunt întemeiate. Astfel, pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită reclamanta a depus certificatul de calitate de moştenitor nr.471/2002 din care rezultă că reclamanta este moştenitoarea defuncţilor S S şi MS.

Din copiile cărţilor funciare nr.410 Fărăgău întregul corp funciar înscris sub A+1 până la A+5 a fost proprietatea autorilor reclamantei, o parte din imobil, în urma dezmembrării, fiind trecut în CF 410/I Fărăgău în proprietatea Statului Român. Şi acest teren a fost reparcelat, iar o parte din teren a fost atribuit familiei P I şi M. Deoarece situaţia de carte funciară nu era clară, s-a efectuat o expertiză topografică, prin care s-a identificat terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei, modul în care acesta este împărţit şi folosit în momentul de faţă. În planşele anexate raportului de expertiză se constată că din întregul teren familia P. ocupă o suprafaţă de 703 mp cu care s-au şi înscris în CF, însă fără o dezmembrare şi identificare a terenului, Statul Român ocupă o suprafaţă de teren de 1402 mp aferent blocurilor de locuit şi anexelor acestora, iar terenul în suprafaţă de 2233 mp este ocupat de familia B.D şi H.R fără a fi înscrişi în cartea funciară. Restul ternului, măsurat după limitele de hotar de către expert, în suprafaţă de 791 mp este teren liber fără construcţii.

Curtea a cerut pârâţilor explicaţii în privinţa anexelor blocului nr.3 amplasate pe terenul în litigiu şi s-a constatat că doar construcţiile identificate în raportul de expertiză cu indicativul C8 şi C9 fac parte din categoria prev. de art. 10 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, pentru care terenul aferent poate fi restituit.

Din acest raport de expertiză s-a constatat că poate fi considerat teren liber în înţelesul art.10 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, terenul în suprafaţă de 791 mp, la care se adaugă suprafaţa de 34,57 mp şi 66,84 mp aferente construcţiilor C8 şi C9.

Cercetând actele dosarului, curtea constată că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art.3 şi art.2 din Legea nr.10/2001. În notificarea pe care a depus-o reclamanta, a precizat că nu a primit despăgubiri pentru acest imobil nici de la Statul Român şi nici de la Statul Israel.

Tranzacţia despre care pârâţii susţin că a avut loc, se observă că nu a fost finalizată, înscrierea în cartea funciară având caracter constitutiv.

Raportul de expertiză a arătat că acest teren aflat în litigiu este situat în intravilanul comunei Fărăgău, având categoria de folosinţă curţi, construcţii şi nu face parte din categoriile de imobile ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată.

În privinţa criticii de nelegalitate invocate de pârâţi privind calitatea primăriei de parte în prezenta cauză, curtea o va respinge, constatând că Legea nr.215/2001 la care pârâţii au făcut referire a fost modificată prin Legea nr.286/2006 ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, ori potrivit art.21 alin.2 din vechea reglementare, primăriile alături de consiliile locale funcţionau ca autorităţi ale administraţiei publice locale.

Aşadar, reţinând că reclamanta este succesoarea foştilor proprietari tabulari, că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, republicată, că o parte din teren este ocupat iar terenul de 791 mp, respectiv de 34,57 mp şi de 66,84 mp este liber, curtea consideră că reclamantei trebuie să i se restituie în natură terenul liber, iar pentru restul terenului i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.

De asemenea, curtea constată că potrivit Deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei unităţii deţinătoare este competentă să soluţioneze pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii şi astfel, consideră că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâţii să emită o nouă dispoziţie.

Faţă de cele reţinute, curtea va admite apelul, va schimba hotărârea atacată în sensul că dispune anularea deciziei atacate, dispune restituirea în natură a terenului identificat de expert ca fiind liber sau de construcţii demolabile în suprafaţă totală de 892,41 mp, pentru restul terenului urmând a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursuri civile

Decizia nr. 69/R din data de 20 Ianuarie 2009

Sistarea stării de indiviziune. Imobil cu destinaţie de cabinet de avocatură. Partajare în natură.

Prin cererea înregistrată sub nr. 2821/30.03.2005, reclamanta JCA a chemat în judecată pe pârâtul CLT, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: -sistarea stării de indiviziune cu privire la imobilul apartament I şi teren în suprafaţă de 306 mp înscris în CF1471/IIcol. Tg. Mureş, nr. top 1411/2, 1412/1/3, 1414/2/2/2, prin atribuirea în natură în cotă de 1/1 în favoarea sa, cu sultă în favoarea pârâtului, ce se va stabili prin expertiză tehnică de specialitate; - în caz de refuz din partea pârâtului, sistarea stării de indiviziune prin partajarea imobilului în două loturi distincte şi complet separate din punct de vedere constructiv, al utilităţilor şi topografic; - în caz de acord nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5400/1997 au cumpărat imobilul sus menţionat cu drept de proprietate în cote egale de câte ½ parte, ca bun propriu şi ca destinaţie de cabinete de avocatură. Modificarea raporturilor dintre ei impune cu necesitate sistarea indiviziunii pentru evitarea apariţiei şi /sau perpetuării unor situaţii ambigue, precum şi pentru crearea unui spaţiu total independent în desfăşurare a activităţii profesionale în condiţii optime.

În drept, a invocat prevederile art. 728 Cod civil.

Prin întâmpinarea formulată şi precizată în mai multe rânduri, calificată ca şi cerere reconvenţională, pârâtul a solicitat atribuirea în natură a imobilului în cazul în care reclamanta refuză împărţirea în natură, în două loturi egale şi acordarea unui drept de retenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2330 din 2 mai 2007, Judecătoria Tg. Mureş a admis în parte cererea reclamantei şi cererea reconvenţională a pârâtului, a constatat că părţile sunt coproprietarii imobilului situat în Tg. Mureş, str. Sportivilor, nr. 6, compus din apartamentul nr. I şi teren în suprafaţă de 306 mp, înscris în CF nr. 1471/II col. Tg. Mureş, fiecare cotă de ½; a dispus ieşirea din indiviziune şi a atribuit reclamantei în natură apartamentul nr. I/a din varianta III a raportului de expertiză întocmit de expertul KL, în valoarea de 173.891 lei, precum şi terenul în suprafaţă de 56 mp, în contur galben, între punctele 23-24-9-10 din planul de situaţie a raportului de expertiză topografică (fila 78 dosar); a atribuit în natură pârâtului apartamentul nr. I/b în valoarea de 168.120 lei şi terenul în suprafaţă de 56 mp cu contur verde din planul de situaţie de la fila 78 dosar, între punctele 24-25-8-9; a rămas în indiviziune gangul de intrare, suprafaţa ocupată de construcţii şi scara ce duce la mansardă; a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 5.7771 lei, cu titlu de sultă; a omologat raportul de expertiză topografică efectuat de expertul EE şi a dispus dezmembrarea imobilului, acordarea de numere topo noi, potrivit planului de situaţie de la fila 78 dosar şi înscrierea hotărârii în CF; a respins cererea de renunţare a reclamantei la petitul 2 din cererea de chemare în judecată: a respins cererea pârâtului de acordare a dreptului de retenţie şi de obligare a părţilor de a efectua împreună investiţii pentru reamenajarea hotului de aşteptare; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 561,2 lei, reprezentând ½ din contravaloarea lucrărilor de expertiză.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, care a fost admis prin decizia nr. 240 din 23.09.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş; s-a schimbat în parte hotărârea atacată în ceea ce priveşte componenţa celor două loturi:-lotul reclamantei include apartamentul nr. 1/a din varianta III a raportului de expertiză tehnică întocmită de expertul KL, scara elicoidală din birou 1 care reprezintă calea de acces spre mansardă şi spaţiul WC de la parter, în suprafaţă de 2,3 mp (1,70 x 1,40m)- cu înzidirea uşii din hol şi cu posibilitatea de acces în acest spaţiu „WC” prin deschiderea unei uşi direct din biroulnr.2; -lotul pârâtului include apartamentul 1/b din varianta III, cu excepţia spaţiului „WC” de la parter în suprafaţă de 2,30 mp spaţiu care face parte din lotul atribuit reclamantei; -rămân în indiviziune gangul de la intrare şi suprafaţa ocupată de construcţii; - a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 19.018 lei, cu titlu de sultă compensatorie; -a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că în mod legal prim instanţă a constatat că nici una din părţi nu a adus argumente suficient de puternice pentru a-i fi atribuit în natură imobilul.

Varianta stabilită de prima instanţă nu este echitabilă, pentru că ar presupune că trei grupuri sanitare să rămână intimatului şi unul apelante, urmând ca aceasta să construiască alte 2 grupuri sanitare în biroul nr. 3, ceea ce i-ar impune costuri suplimentare considerabile.

Instanţa de apel a apreciat că este echitabil şi relevant pentru buna funcţionare a celor două cabinete de avocatură ca fiecare lot să includă câte un grup sanitar de la parter.

Solicitarea reclamantei de a se retrasa linia despărţitoare a holului de aşteptare din punctele A-B în punctele C-D, conform schiţei de la fila 16, cu includerea holului mic de la parter în suprafaţă de 1,54 mp în lotul acesteia nu a fost primită de către instanţa de apel, deoarece s-ar diminua nejustificat suprafaţa acordată lotului pârâtului şi holul de aşteptare aferent apartamentului pârâtului şi ar presupune lipsirea birului nr. 5 de lumină naturală. Instanţa de apel a constatat că se poate asigura accesul la grupul sanitar de la parter prin deschiderea unei uşi direct din biroul nr. 2 şi înzidirea uşii din holul mic, fără a se modifica împărţirea holului de aşteptare.

Scara elicoidală nu este necesară folosinţei vreunui spaţiu comun celor două apartamente, putând fi inclusă în lotul reclamantei, deoarece atât biroul nr. 1 cât şi mansarda, -prin care se asigură accesul la această scară-sunt incluse în lotul reclamantei.

Recalcularea sulte s-a recalculat având în vedere valoarea metrului pătrat construibil, de 700 euro, indicată de expertul în construcţii.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către ambele părţi.

Prin recursul declarat reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se dispune ieşirea din indiviziune prin atribuirea întregului imobil în favoarea sa, cu obligarea la sulta aferentă către pârât, reprezentând ½ din valoarea construcţiei şi terenului în sumă de 202.238 lei.

În subsidiar a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul includerii în componenţa apartamentului 1/a din varianta III a raportului de expertiză şi a holului mic de la parter în suprafaţă utilă de 1,54 mp, cu retrasarea liniei despărţitoare a holului de aşteptare din punctele iniţiale A-B în punctele C-D, cu reconfigurarea corespunzătoare a uşii de acces la poziţia D indicată de ea pe schiţa anexată motivelor de apel şi confirmată prin completarea la raportul de expertiză în construcţii; - reducerea sultei la care a fost obligată de instanţa de apel, de la 19.018 lei la 8.669 lei; -cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, arătând că în mod greşit a reţinut prima instanţă că imobilul nu i se poate atribui integral întrucât are destinaţia de cabinet de avocatură în care îşi desfăşoară activitatea ambele părţi şi este comod partajabil în natură.

Imobilul are două apartamente, dar un apartament (al părţilor) este la parter şi celălalt, proprietatea lui FZ, este la etaj. Faptul că două persoane fizice au cumpărat în cote egale apartamentul nr. I nu înseamnă că un apartament se „transformă” în două apartamente.

Reclamanta este cea care a justificat şi materializat un interes pentru atribuirea integrală a imobilului.

O întâmpinare cu mai multe precizări nu echivalează cu o acţiune reconvenţională - art.118, 119 Cod procedură civilă.

Imobilul nu numai că nu este comod partajabil în natură, ci presupune pentru partajare lucrări de construcţii cu documentaţiile aferente şi cheltuieli însemnate.

În raportul de expertiză în construcţii efectuat la prima instanţă expertul susţine varianta I, cea a atribuirii în favoarea unui singur coproprietar, pe considerentul că „iniţial apartamentul era o singură unitate locativă”.

Cu privire la al doilea capăt al cererii de recurs, a arătat că neadmiterea solicitării sale privind atribuirea holului mic este nelegală iar calculul sultei s-a făcut greşit, întrucât e pusă în situaţia dezavantajată de a fi obligată să edifice trei uşi, să facă demersuri costisitoare. Nici terenul nu permite accesul liber pentru a edifica.

Expertul a afirmat, cu ocazia cercetării la faţa locului, că peretele care ar trebui spart este de rezistenţă. Disconfortul creării unei uşi de acces la WC din biroul său, fără posibilitatea aerisirii biroului ar putea fi lesne de evitat prin atribuirea în favoarea sa a holului mic în suprafaţă de 1,54 mp care este în faţa WC-ului şi astfel s-ar intra firesc din hol în WC.

Este nelegală soluţia adoptată de instanţa de apel în favoarea unei părţi care nu a declara apel şi ale cărei pretenţii exprimate atipic prin obiectivele la suplimentul de expertiză le admite integral.

Mai mult, instanţa de apel o obligă, deşi imobilul este în proprietate în cotă de ½, să îi plătească integral WC-ul de 2,3 mp pârâtului. Expertul a afirmat că un metru pătrat de baie ar fi 700 Euro, deci 2,3 mp ar costa 1610 Euro. Dar această sumă se împarte la ½ şi astfel ar rezulta 805 euro.

Sulta stabilită în sarcina sa de prima instanţă - după încheierea de îndreptare a erorii materiale - pe care instanţa de apel a omis să o ia în considerare, a fost de 5771 RON. Dacă la această sumă se adaugă 805 euro (la valoarea de 3,6 lei/euro) rezultă suma de 8669 lei (5771+ 2898 = 8669) ceea ce diferă clar de sulta de 19.018 lei stabilită de instanţa de apel.

Pârâtul a solicitat prin recursul declarat, admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul eliminării dispoziţiilor aduse în apel privind atribuirea către apelantă a grupului sanitar de la parter şi, pe cale de consecinţă, menţinerea întrutotul a dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 233 din 2 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului a arătat că decizia pronunţată în apel suportă critici ce vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Cererea de atribuire a grupului sanitar s-a constituit într-o cerere nouă, reflectată în hotărârea instanţei de apel, ceea ce constituie un exces în exces în exercitarea rolului activ al judecătorului-art.129 alin. 5, 6 Cod procedură civilă, iar cele două expertize de specialitate efectuate în dosarul de fond (topografică şi în construcţii) au fost însuşite şi acceptate de părţi în întregime, omologate de instanţă fără nici o altă critică. Probele odată admise, administrate şi însuşite de părţi supuse nemijlocirii şi contradicţionalităţii, nu mai pot fi modificate de instanţele de control judiciar.

Aprecierea instanţei de apel excede si realităţii de fapt. La cercetarea la faţa locului nu s-a observat că grupul sanitar de la parter este „organic” legat de lotul I /b, atribuit lui (scurgerea se face prin pivniţa subsolului, la fel şi alimentarea cu apă şi aerisirea băii).

Ceea ce s-a uitat este că funcţionarea unui cabinet de avocatură deschis accesului public presupune un grup sanitar pentru angajaţi şi unul pentru clienţi. Cu atât mai mult era de văzut expertiza în construcţii efectuată la fond, unde s-a apreciat că un WC cu o suprafaţa de 0,72 mp şi înălţimea de 1,70 m (care este o improvizaţie, fără lavoar) nu poate constitui un grup sanitar, cum greşit a apreciat instanţa de apel.

Partajul presupune o serie de inconveniente pentru ambele părţi, ceea ce nu exclude o serie de investiţii, inclusiv construirea a două grupuri sanitare pentru reclamantă. Dar, pe de altă parte, are avantajul lotului mai mare şi a altor investiţii mai mici în ceea ce priveşte amenajarea propriului lot.

Reclamanta a formulat întâmpinarea la recursul pârâtului, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului şi, în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În considerente, a precizat că recursul nu este motivat in drept – sancţiunea fiind nulitatea conform art. 3021 pct. 3 Cod procedură civilă, art. 304 şi 306 Cod procedură civilă.

Pe fondul cauzei a arătat că cererea de atribuire a grupului sanitar de la parter este consecinţa soluţiei pronunţate de prima instanţa care a dispus ieşirea din indiviziune in natură, conform variantei III din expertiza în construcţii, ceea ce nu echivalează cu o cerere nouă în apel.

Pârâtul a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamantei ca nefondat, pe considerentul că specific partajului judiciar este faptul că întâmpinarea are caracterul unei cereri reconvenţionale.

Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

Reclamanta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, ca sancţiune a nemotivării recursului în drept, respectiv a neindicării exprese a motivului de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, din cele limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Excepţia este neîntemeiată. Într-adevăr, art. 3021 Cod procedură civilă prevede, la alin. 1 lit. c că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. Însă din studiul cererii de recurs formulate de pârât se constată ca acesta a formulat recursul „în temeiul art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă”.

În atare situaţie sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă -„indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Pârâtul a indicat generic şi în extenso dispoziţiile art.299 şi următoarele Cod procedură civilă, însă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Faţa de cele de mai sus, excepţia urmează a fi respinsă.

Recursul declarat de reclamantă este fondat in parte, în ceea ce priveşte cuantumul sultei, celelalte motive de nelegalitate fiind nefondate.

Nu s-a contestat că părţile au cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 5400/24.11.1997 la BNP S, în cote egale, apartament nr. I situat în Târgu-Mureş, str. Sportivilor nr. 6, cu destinaţie de cabinet de avocatura.

Conform susţinerilor părţilor consemnate şi în raportul de expertiza în construcţii întocmit de expertul K L, după cumpărare părţile au făcut o serie de lucrări de investiţi pentru reamenajarea apartamentului, pentru a forma un cabinet individual de avocatură cu mai multe birouri, cu mansardarea podului, transformarea pivniţei în sală de consultaţie şi a terasei de la parter în sală de aşteptare pentru cele doua birouri, rezultând:

- la parter: 5 birouri, un grup sanitar pentru clienţi, un grup sanitar pentru personalul birourilor, un hol de aşteptare, o arhivă ; -la mansardă: o cameră de serviciu, un grup sanitar (baie) şi un hol, o scara elicoidală; - la demisol: o sala de consultaţie, un grup sanitar şi o scară de acces din curtea imobilului.

Expertul a propus variante de partajare în natură a imobilului, având în vedere mai ales situaţia de fapt, respectiv delimitarea anterioară a spaţiului de folosinţă pentru activitatea fiecărui cabinet.

Ţinând seama de toate aceste criterii relevante instanţele –de fond şi apel –au dat deplină eficienţă principiului partajării în natură, prevăzut de art.6735 alin. 2 Cod procedură civilă – „instanţa va face împărţeala în natură”. Pentru respectarea acestui principiu s-au avut în vedere şi criteriile enunţate exemplificativ la art. 6739 Cod procedură civilă, respectiv solicitarea subsidiară de partajare în natură conform variantei III din raportul de expertiza în construcţii, cotele –părţi egale deţinute de părţile împrocesuate, natura bunului, ocupaţia părţilor şi destinaţia imobilului, folosinţa anterioară efectivă a imobilului, printr-un partaj faptic voluntar. De asemenea, s-au respectat şi dispoziţiile art. 67310 Cod procedură civilă, din probele administrate rezultând că împărţeala în natură este posibilă, că prin acest mod de partajare nu se cauzează o scădere importantă a valorii imobilului şi nu se modifică în mod păgubitor destinaţia economică.

Argumentul reclamatei că justifică un interes mai mare decât pârâtul în atribuirea integrală a imobilului nu are nici un fundament juridic.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, specific procesului de partaj judiciar este caracterul de judicium duplex, de judecată dublă, care conferă părţilor atât calitatea de reclamantă cât şi pe cea de pârât. Această caracteristică, combinată cu principiul egalităţii drepturilor proprietarilor comuni în realizarea partajului şi cu cerinţa lichidării tuturor pretenţiilor reciproce dintre coindivizari privind masa partajabilă, conferă şi întâmpinări valenţe pe care nu le are in mod obişnuit. Astfel, prin întâmpinare, instanţa sesizată prin cererea de chemare în judecată poate fi investită cu noi pretenţii privind efectuarea partajului. Rezolvarea acestor aspecte ţinând de cererea de partaj cu care deja instanţa fusese investită, nu ar putea fi refuzată pe considerentului lipsei unei cereri reconvenţionale în acel sens. Mai mult decât atât, astfel de pretenţii, din necesitatea stabilirii tuturor aspectelor legate de masa supusă partajului, pot şi trebuie luate în considerare chiar şi în situaţia în care au fost formulate oral, fiind tratate asemănător apărărilor şi chiar dacă nu au fost formulate la prima zi de înfăţişare.

Mai mult ambele instanţe au respectat principiul disponibilităţii părţilor şi au exercitat în limitele legale rolul activ al instanţei, atunci când au calificat înscrisul depus de pârât la dosar în funcţie de conţinutul acestuia şi nu de felul în care a fost intitulat. Aceasta deoarece, prin înscrisul depus, pârâtul a formulat pretenţii în legătură cu cererea reclamantei, ceea ce este de esenţa cererii reconvenţionale şi nu doar simple apărări şi cereri în probaţiune, care se regăsesc în conţinutul unei întâmpinări (art. 115, 119 Cod procedură civilă).

Nici argumentarea reclamantei în ceea ce priveşte motivul de recurs de neatribuire a holului mic nu este convingătoare. Pe de o parte pentru toate motivele arătate mai sus şi pe de altă parte pentru că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale în ceea ce priveşte demersurile costisitoare, accesul liber pe teren pentru a edifica, lipsa aerisirii biroului, peretele de rezistenţă. Nu mai puţin importat e faptul că prin atribuirea a 1,54 mp din hol în favoarea reclamantei se îngrădeşte pârâtului posibilitatea de a intra în lotul atribuit lui şi se măreşte total nejustificat lotul reclamantei.

Şi nu în ultimul rând trebuie precizat că reclamanta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în construcţii, varianta III, chiar dânsa propunând în subsidiar această modalitate de partajare în natură.

Prin completarea la raportul de expertiză în construcţii efectuată în faţa instanţei de apel, expertul constructor arată că, la o analiză mai profundă, această solicitarea a reclamantei ar fi o altă variantă de dezmembrare, distinctă de dezmembrarea propusă în varianta III, variantă care nu rezolvă amplasarea grupului sanitar pentru clienţi separat pentru ap. I/a şi I/b şi care are aspecte pozitive şi negative. Pentru zidul despărţitor propus de reclamantă sunt necesare: proiect şi autorizaţie de construcţie, tăiere goluri de uşi noi şi înzidire gol de uşă desfiinţată, în această variantă biroul 2 şi 3 vor avea lumină naturală şi mai redusă, propunerea de dezmembrare trebuie însuşită de către un expert topograf.

Pentru toate acestea, Curtea constată că instanţa de apel în mod corect a respins această solicitare a reclamantei.

Ultimul motiv de recurs invocat de reclamantă este întemeiat. Cu ocazia cercetării la faţa locului expertul constructor a afirmat că 1 mp de baie ar fi 700 euro, deci 2,3 mp ar costa 1.610 euro. Instanţa de apel a omis, la recalcularea sultei să aibă în vedere faptul că părţile au o cotă de ½ din imobil şi că sulta se datorează în funcţie de aceasta, astfel că suma de 1.610 Euro trebuie împărţită la doi, reclamanta datorând pârâtului 805 Euro. De asemenea, nu a luat în considerare nici încheierea de îndreptare a erorii materiale, prin care prima instanţă a corectat sulta la 5.771 lei. La această sumă, instanţa de apel trebuia să adauge 2.898 lei (805 euro x 3, 6 lei/euro), rezultând 8.669 lei.

Faţă de cele ce preced, Curtea în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă va admite recursul declarat de reclamantă reţinând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va obliga reclamanta să plătească pârâtului suma de 8.681 lei, cu titlu de sultă.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Recursul declarat de pârât urmează a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Nu se poate considera că cererea reclamantei de atribuire a grupului sanitar de la parter este o cerere nouă în apel. Prin cererea de apel reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul că, menţinând varianta III din expertiza în construcţii, în componenţa ap. nr. I/a atribuit ei să intre grupul sanitar de la parter, pentru clienţi. Este doar o propunere de modificare a variantei prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune, argumentată, ceea ce nu echivalează cu o cerere nouă, în înţelesul dat de art. 294 alin.1 Cod procedură civilă.

Referindu-ne tot la procedura specială a partajului judiciar şi reţinând şi efectul devolutiv al apelului, se poate reţine că în apel instanţa este în măsură să modifice modalitatea de ieşire din indiviziune, chiar şi fără solicitarea expresă a unei dintre părţi ( art. 295 Cod procedură civilă).

În mod corect instanţa de apel a reţinut că varianta iniţială nu este echitabilă, câtă vreme reclamantei îi revenea un grup sanitar iar pârâtului trei grupuri sanitare,ţinând seama şi de completare ala expertiza în construcţii efectuată în apel şi de situaţia de fapt, constatată nemijlocit de instanţă cu ocazia deplasării la faţa locului. Expertul a concluzionat că dacă i se atribuie reclamantei grupul sanitare de la parter se poate crea o uşă direct din biroul nr. 2 în acest grup sanitar. S-a ţinut seama şi de destinaţia spaţiilor de la parter, respectiv de birouri de avocatură, unde se află şi holul de aşteptare pentru clienţi. Echitabil şi relevant pentru buna funcţionare a celor două cabinete este ca fiecare cabinet să includă câte un grup sanitare la parter.

Motivul invocat de pârât că acest grup sanitare este „organic” legat de lotul atribuit lui nu este probat şi nici relevant.

Expertul a arătat că atât grupul sanitar de la mansardă (atribuit reclamantei), cât şi cel de la subsol ( atribuit pârâtului ) prezintă inconveniente, dar aceste nu sunt argumente în neatribuirea grupului sanitar de la parter reclamantei.

Ca atare, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Decizia nr.82/R din data de 22 ianuarie 2009

Succesiune. Calitate de moştenitor legal. Filiaţie stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954.

Prin sentinţa civilă nr. 379 din 3 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1273/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul PF, împotriva pârâţilor FF, FL, FD şi FA, constatând că reclamantul este fiul defunctului FF, decedat la data de 31 martie 2005 şi că are calitate succesibil cu vocaţie succesorală la succesiunea defunctului.

Prin decizia civilă nr. 129 din 24 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dosarul nr. 3833/102/2007, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi, împotriva sentinţei sus-menţionate, obligându-i pe aceştia la plata către intimatul PF a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii şi au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă şi în consecinţă, respingerea acţiunii introductive promovată de reclamant.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit instanţa de apel a ajuns la concluzia că în cauză a existat o recunoaştere de paternitate, care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei de întreţinere a reclamantului PF, pornind de la cuprinsul cărţilor de judecată civilă nr. 299/1946 şi nr. 46 L/1951 şi a sentinţei nr. 136/1967 a Tribunalului Reghin. Este greşită susţinerea instanţei de apel că în speţă a fost stabilită paternitatea reclamantului faţă de tatăl său prin cartea civilă nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Reghin, deoarece la acea dată nu era în vigoare Codul familiei, care a intrat în vigoare abia în 31 ianuarie 1954, iar Codul civil nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii.

Instanţele de judecată au făcut o greşită aplicare a art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.

S-a invocat faptul că reclamantul şi mama acestuia nu au solicitat stabilirea paternităţii după intrarea în vigoare a Codului familiei, şi prin urmare, ei nu vor putea cere „constatarea filiaţiei” , aceştia având la îndemână acţiunea în stabilirea filiaţiei de care nu au uzat în termenul legal prevăzut de art. 49 din Decretul nr. 32/1954 cu privire la punerea în vigoare a Codului familiei.

Este logic că atunci când partea a omis să intenteze o acţiune în realizare în termenul legal el nu va putea cere constatarea existenţei unui drept pretins în instanţă, întrucât culpa acesteia de a nu uza în termenul prevăzut de lege, de acţiunea în realizare, nu-i poate conferi un drept la acţiunea în constatare. Mama reclamantului nu a intentat în termenul de un an prevăzut de Codul familiei şi de Decretul nr. 32/1954 acţiune în stabilirea paternităţii şi în consecinţă, filiaţia reclamantului faţă de tatăl său nu poate fi stabilită, termenul de un an fiind de decădere.

Pârâţii au susţinut că ei nu au recunoscut niciodată filiaţia reclamantului faţă de fratele lor FF, decedat la 31 martie 2005, iar sentinţa de obligare a prezumtivului tată la plata unei pensii de întreţinere, nu este echivalentă cu o sentinţă de stabilirea filiaţiei.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul PF a formulat întâmpinare şi a solicitat respingere recursului declarat de pârâţi, susţinând că în mod corect tribunalul a reţinut că faţă de argumentele redate în cuprinsul hotărârii – carte de judecată nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Populare Mixte Reghin, ne aflăm în prezenţa unei recunoaşteri voluntare de paternitate, consacrată printr-un act autentic şi că în aceste condiţii susţinerea pârâţilor în sensul că filiaţia nu ar fi fost stabilită nu are relevanţă în cauză. La acel moment această formă de recunoaştere era cea prevăzută de art. 304 Cod civil.

În cauză are relevanţă faptul că din cuprinsul hotărârii judecătoreşti sus-menţionate reiese că a existat o recunoaştere de paternitate care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei legale de întreţinere a copilului, respectiv a reclamantului FF, această recunoaştere voluntară fiind irevocabilă.

Reclamantul a mai invocat faptul că în mod corect s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Codului familiei, ale art. 8 din decretul nr. 32/1954, astfel că în aceste condiţii, nu poate fi primită excepţia de tardivitate invocată de recurenţi.

Susţinerea recurenţilor pârâţi în sensul greşitei aplicaţiuni a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă, este nefondată în condiţiile în care prima instanţă a fost investită cu o cerere privind consacrarea dreptului de moştenitor al reclamantului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 25 mai 2006 reclamantul PF a solicitat în contradictoriu cu pârâţii FF, FL, FD şi FA să se constate dreptul său de moştenire, în calitate de fiu, la succesiunea defunctului FF, decedat la 31 martie 2005. Reclamantul a susţinut că este fiul defunctului, însă în actele de stare civilă nu s-a făcut această menţiune, deşi filiaţia a fost stabilită prin hotărâre judecătorească şi în aceste condiţii, cererea sa de deschidere a procedurii succesorale a fost respinsă pe motiv că nu are calitate de succesibil. Pe de altă parte, această chestiune nu a putut fi soluţionată pe cale amiabilă cu pârâţii, care au calitatea de colaterali privilegiaţi, motiv pentru care reclamantul a fost nevoit să se adreseze instanţei judecătoreşti.

Din actele dosarului rezultă că prin cartea de judecată civilă nr. 299 din 2 iulie 1947, dată de Judecătoria de Pace Mixtă Reghin în dosarul nr. C-2572/1947 s-a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta PM (mama reclamantului din prezenta cauză) prin petiţiunea înregistrată la nr. 6071/1947 în contra pârâtului FF a lui F şi s-a stabilit pensia alimentară ce o va plăti pârâtul reclamantei, pentru copilul minor (care era reclamantul din prezenta cauză) la suma de 700.000 lei lunar, începând cu data pronunţării hotărârii.

La pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti instanţa a avut în vedere faptul că pârâtul din acea cază a fost obligat anterior la plata unei pensii alimentare de 25 pengo lunar pentru minor, aceasta fiind stabilită la 7 mai 1942 prin hotărâre judecătorească, pârâtul recunoscând că a fost stabilită acea obligaţie în sarcina sa, refuzând însă să plătească un cuantum majorat. Instanţa a apreciat că suma menţionată este prea mică în raport cu nevoile minorului, motiv pentru care a dispus majorarea acesteia.

Ulterior, prin cartea de judecată civilă nr. 462 din 23 noiembrie 1951, dată de Judecătoria Populară Mixtă Reghin în dosarul nr. 2572/1947, în urma admiterii în parte a acţiunii reclamantei PM s-a stabilit în sarcina pârâtului FF obligaţia de plată a unei pensii alimentare în sumă de 1000 lei lunar, pe seama minorului, începând cu data de 14 iunie 1951.

Instanţa a avut în vedere starea de fapt reţinută prin hotărârea judecătorească anterioară(cartea civilă nr. 299/1947) şi a reţinut de asemenea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 185, 189 şi 190 Cod civil , prin prisma acestor dispoziţii cererea reclamantei fiind apreciată ca fondată.

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957, pronunţată de Tribunalul Popular Mixt al Raionului Reghin în dosarul nr. 162/1957 s-a admis acţiunea reclamantei Pop Maria şi s-a majorat pensia alimentară datorată de pârâtul FF pentru minorul PF la suma de 100 lei lunar, începând cu data de 15 ianuarie 1957 până la majoratul minorului.

Trebuie precizat că din toate hotărârile judecătoreşti care au fost menţionate mai sus rezultă că pârâtul FF nu a contestat cu ocazia niciunei judecăţi filiaţia minorului PF faţă de el şi nici obligaţia sa de întreţinere faţă de minor, deşi a fost prezent cu ocazia judecării fiecărei cauze, singurele obiecţii fiind legate de cuantumul obligaţiei de întreţinere.

Tot din aceste hotărâri judecătoreşti, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă că legătura de rudenie, respectiv filiaţia reclamantului PF, din prezenta cauză faţă de tatăl său FF a fost analizată şi stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954 şi fiind vorba de hotărâri judecătoreşti, acestea au valoare de act autentic.

Astfel, pensia de întreţinere a fost stabilită pentru prima dată prin hotărâre judecătorească în anul 1942, iar ulterior legătura de filiaţie dintre defunctul FF şi reclamantul din prezenta cauză PF şi obligaţia de întreţinere nu au fost contestate de defunct. Mai mult, în sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 se precizează expres că minorul PF este născut din coabitarea reclamantei PM cu pârâtul din acea cauză, FF.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că filiaţia reclamantului PF faţă de defunctul FF reiese din hotărârile judecătoreşti menţionate, fiind vorba de o recunoaştere voluntară de paternitate.

Codul civil român nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii, însă permitea recunoaşterea voluntară din partea tatălui, ceea ce în cazul reclamantului s-a şi întâmplat. De asemenea, prin art. 1 şi urm. din Decretul nr. 131/1949, privind reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural s-a prevăzut posibilitatea recunoaşterii copilului natural de către tată, prevăzându-se expres că recunoaşterea este irevocabilă. În atare situaţie, nu se poate susţine că recunoaşterea făcută prin hotărârile judecătoreşti amintite, care sunt anterioare intrării în vigoare a Codului familiei, nu ar fi valabilă.

Recurenţii pârâţi au mai invocat faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 32/1954 acţiunile în stabilirea filiaţiei trebuiau introduse în termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului familiei.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei stabilirea filiaţiei este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată. Prin art. 8 alin. 2 din acelaşi decret se prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui cod.

Aceste prevederi legale se referă însă la copiii născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei şi a căror paternitate nu a fost recunoscută sau stabilită până la momentul respectiv.

În cazul reclamantului există o recunoaştere a paternităţii şi fusese stabilită în sarcina defunctului obligaţia de întreţinere, filiaţia reclamantului faţă de defunct fiind analizată de o instanţă judecătorească şi prin urmare, aceste dispoziţii nu erau aplicabile, astfel cum a reţinut de altfel şi instanţa de apel.

Dimpotrivă, apreciem că în această situaţie erau aplicabile prevederile art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, conform cărora recunoaşterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei vor produce efectele prevăzute de acest cod.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în legătură cu obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina defunctului s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care aceasta s-a majorat, ulterior intrării în vigoare a Codului familiei, respectiv sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 a Tribunalului Popular al Raionului Reghin, or în situaţia în care persoana obligată la întreţinere ar fi apreciat că în condiţiile noilor reglementări (art. 86 şi urm. din Codul familiei) această obligaţie nu mai subzistă, putea cere sistarea acesteia, însă o astfel de cerere nu a fost formulată, ci dimpotrivă defunctul i-a plătit reclamantului pensie de întreţinere până la majorat.

De asemenea, curtea apreciază că în situaţia în care defunctul ar fi considerat că recunoaşterea paternităţii faţă de reclamant nu ar fi fost valabilă, după intrarea în vigoare a Codului familiei, acesta putea promova o acţiune în contestarea recunoaşterii de paternitate în condiţiile art. 58 din Codul familiei, însă defunctul nu s-a prevalat de aceste prevederi legale.

Susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că prima instanţă şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, sunt nefondate.

Prima instanţă a fost investită cu o acţiune întemeiată pe prevederile art. 111 Cod procedură civilă şi nu cu o acţiune în realizare, reclamantul solicitând să se constate dreptul său de moştenire, respectiv calitatea de succesibil al defunctului FF, acţiunea sa fiind admisibilă în contextul în care legătura de filiaţie dintre reclamant şi defunct era deja stabilită, astfel că nu era necesară promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii, respectiv a unei acţiuni în realizare.

Este adevărat că sentinţa prin care se dispune obligarea prezumtivului tată la plata pensiei de întreţinere nu este echivalentă cu o sentinţă prin care se stabileşte paternitatea, însă în contextul în care sentinţa prin care s-a stabilit obligaţia de întreţinere cuprinde şi o recunoaştere a paternităţii, această recunoaştere făcută în faţa instanţei, conform practicii judiciare, echivalează cu o recunoaştere făcută prin înscris autentic.

În consecinţă, curtea reţine că în mod corect s-a apreciat în cauză în fazele procesuale anterioare că acţiunea reclamantului este fondată şi că reclamantul este îndreptăţit să i se recunoască vocaţia succesorală la succesiunea defunctului FF, în speţă nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de apel a interpretat corect actele deduse judecăţii şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă , recursul declarat de pârâţi va fi respins ca nefondat.

Decizia nr. 200/R din data de 18 februarie 2009

Stabilire legături personale cu minorul. Părinţi care locuiesc în state diferite. Interesul minorului.

Prin sentinţa civilă nr.6488 din 20 decembrie 2007, Judecătoria Tg-Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamantul MIL în contradictoriu cu pârâta MMA a stabilit programul de vizitare de către reclamant a minorului DA, născut la 7 martie 2002, cu ridicarea de la domiciliul pe care îl are mama la data exercitării dreptului, astfel: 15 iulie ora 11,00 – 15 august ora 11,00, în vacanţa de vară a minorului din fiecare an; în anul cu număr par, în vacanţa de Crăciun din 26 decembrie ora 11,00 până la 4 ianuarie inclusiv ora 11,00; în anul cu număr impar, în vacanţa de Paşti din 16 martie ora 11,00 până la 19 martie inclusiv ora 11,00; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 255 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta.

Tribunalul Mureş, prin decizia civilă nr.269 din 14 octombrie 2008 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că: a stabilit următorul program de vizitare de către tată al minorului DA, născut la 7 martie 2002, astfel: 1 august ora 11,00 – 15 august ora 11,00 în vacanţa de vară a minorului în fiecare an, cu ridicarea minorului de la domiciliul mamei; în anii cu număr par, în vacanţa de Crăciun, din data de 26 decembrie până la data de 30 decembrie, fără ridicarea minorului de la domiciliul mamei, în intervalul orar 11,00 – 20,00; în anii cu număr impar, în vacanţa de primăvară, din data de 16 martie până la data de 19 martie, fără ridicarea minorului de la domiciliul mamei, în intervalul orar 11,00 – 20,00; a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate; a obligat intimatul reclamant la plata sumei de 1193,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea apelantei.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la critica adusă hotărârii primei instanţe conform căreia aceasta ar fi dat ceea ce nu s-a cerut, tribunalul a considerat că aceasta nu este fondată, întrucât instanţa admiţând în parte acţiunea reclamantului a limitat pretenţiile acestuia, fără ca soluţia primei instanţe să fie condiţionată de formularea unei cereri reconvenţionale. Cum reclamantul intimat a solicitat stabilirea unui program de vizitare al minorului, instanţa având în vedere interesul minorului ce reiese din probele administrate, avea posibilitatea să dispună asupra modalităţii concrete de exercitare a acestui drept.

Cu privire la interesul şi modalitatea de stabilire a programului de vizitare, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în această materie, hotărârile pronunţate au o autoritate de lucru judecat relativ, şi prin urmare schimbarea condiţiilor ce au fost avute în vedere la stabilirea programului de vizitare poate justifica modificarea acestui program.

În acest sens, prima instanţă a reţinut corect incidenţa în cauză a prevederilor art.43 alin.3 şi art.97 alin.2 Codul familiei, întrucât părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta, însă, în conformitate cu prevederile art.16 alin.2 din Legea nr.272/2004, luându-se în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, instanţa poate limita exercitarea acestui drept.

Tribunalul, în acest sens a avut în vedere faptul că, faţă de vârsta minorului, de distanţa la care acesta trebuie să se deplaseze, programul de vizitare trebuie astfel stabilit încât pe de-o parte să permită tatălui reclamant a avea legături personale concrete cu minorul, iar pe de altă parte, de a nu scoate minorul din mediul în care acesta trăieşte şi a-l pune în situaţia ca pentru intervalul scurt de timp să se deplaseze din Spania în România şi înapoi.

De asemenea, instanţa a mai avut în vedere faptul că modalitatea de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul poate fi rediscutată, atunci când se vor modifica situaţia de fapt şi motivele avute în vedere la stabilirea actualului program de vizitare,

Având în vedere cele de mai sus, tribunalul s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea decizie atacate în sensul respingerii apelului şi pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recurentul a invocat prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ.

În dezvoltarea motivele de recurs se arată că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a prev.art.43 alin.3 Codul familiei. În acest sens recurentul a susţinut că legăturile sale cu minorul i-au fost în mod evident şi nejustificat îngrădite prin schimbarea programului stabilit prin hotărârea primei instanţe.

Pârâta MMA a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat. În principal intimata a invocat nulitatea recursului în sensul în care acesta a fost motivat de către avocatul recurentului reclamant fără ca acesta din urmă să fi împuternicit avocatul să întocmească în numele şi pe seama sa motivele de recurs.

În opinia intimatei, instanţa de apel a procedat în mod corect prin schimbarea programului de vizitare al minorului respectând interesul superior al acestuia.

Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul MIL a solicitat instanţei stabilirea unui program de vizitare al minorului MDA în senul exercitării acestui drept în vacanţele de vară, primăvară şi paşte.

Prima instanţă a stabilit în mod echitabil perioadele de exercitare a drepturilor părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, în speţă reclamantul, în sensul în care perioadele de vizitare coincid cu perioadele vacanţelor minorului.

Instanţa de apel a apreciat că dată fiind distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi efectuarea vizitelor pentru perioade scurte ar fi traumatizante pentru minor. În egală măsură instanţa a avut în vedere faptul că modalitatea de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul poate fi rediscutată atunci când se vor modifica situaţia de fapt şi motivele avute în vedere la stabilirea actualului program.

Apreciind asupra acestor considerente instanţa de apel a stabilit o singură perioadă, respectiv de la 1 august la 15 august în care minorul poate fi ridicat de la domiciliul mamei iar pentru vacanţa de Crăciun şi respectiv vacanţa de primăvară a stabilit programul de vizitare fără ridicarea minorului de la domiciliul mamei.

Potrivit art.43 Codul familiei părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Această prevedere legală nu face altceva decât să constituie fundamentul unor relaţii afective pe care părintele ce nu are în creştere şi educare copilul să le poată construi împreună cu acesta.

Aşa cum rezultă din memoriul, de recurs şi din întâmpinarea pârâtei între cei doi părinţi exista o stare conflictuală veche amplificată în timp şi se pare permanentizată. În aceste condiţii legăturile personale ale unuia din cei doi părinţi cu copilul nu se pot derula şi mai ales dezvolta în prezenţa celuilalt părinte.

Legăturile personale dintre părinte şi copil nu pot fi considerate pretexte pentru satisfacerea unor nevoi particulare ale părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul ci sunt consacrate legislativ ca drepturi tocmai pentru a asigura şi garanta dezvoltarea normală şi echilibrată a minorului.

Stabilirea acestui drept în favoarea unuia dintre părinţi nu poate fi considerată aşadar o măsură contrată intereselor minorului ci ea trebuie raportată la posibilităţile efective de realizare a acestor legături personale, pentru şi în folosul afectiv al minorului.

Curtea apreciază că măsura ridicării minorului de la domiciliul mamei şi aducerea acestuia în România la domiciliul tatălui chiar şi pentru o săptămână nu este de natură a dăuna minorului având în vedere în principal vârsta acestuia şi posibilităţile reale de efectuare a acestor deplasări.

Faţă de cele de mai sus, instanţa va admite recursul declarat, va modifica în tot decizia atacată şi pe cale de consecinţă va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea pronunţată de instanţa de fond.

Decizia nr.197/R din data de 18 februarie 2009

Acţiune în evacuare. Raportul între OUG nr. 40/1999 şi art. 1 Protocolul nr. 1 din CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 329 din 18.03.2008 pronunţată de Judecătoria Sighişoara a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii UJ şi UK, în contradictoriu cu pârâţii AI şi AM.

În esenţă, Judecătoria Sighişoara a reţinut că cererea reclamanţilor, proprietarii imobilului în care locuiesc pârâţii, nu poate fi primită deoarece pârâţii au un drept locativ ce este reglementat de dispoziţiile art.11 din O.U.G. nr.40/1999.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel reclamanţii care au solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii civile şi evacuarea pârâţilor din imobilul situat în localitatea Sighişoara, str. N. Iorga nr.16. În susţinerea apelului reclamanţii au arătat că dreptul locativ al pârâţilor asupra imobilului din care s-a solicitat evacuarea a încetat la expirarea termenului de 5 ani de la data restituirii imobilului de către Statul Român şi oricum, măsurile de protecţie socială a chiriaşilor, reglementate prin O.U.G. nr. 40/1999 nu s-au menţinut după adoptarea O.U.G. nr.8/2004.

Apelul reclamanţilor a fost admis de Tribunalul Mureş prin decizia civilă nr. 274 din 14.10.2008 şi în consecinţă, a fost schimbată hotărârea atacată în sensul că a fost admisă acţiunea civilă şi s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii AI şi AM, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, casarea hotărârii. În susţinerea recursului, pârâţii au invocat motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct.4, 7 şi 9 Cod procedură civilă.

I. În opinia pârâţilor, instanţa de apel a dat o interpretare greşită a hotărârii C.E.D.O. în cauza Radovici şi Stănescu contra României şi a înlăturat aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr.40/1999 ceea ce echivalează cu o abrogare a acestor dispoziţii, atribut ce excede puterii judecătoreşti.

II. Un alt argument adus de pârâţi a fost acela că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii deoarece în considerente se reţine încălcarea de către reclamanţi a dispoziţiilor O.U.G. nr.40/1999, privitoare la protecţia chiriaşilor, iar pe de altă parte că, sarcina impusă de Statul Român reclamanţilor este excesivă şi se refuză aplicarea aceloraşi norme vizând protecţia chiriaşilor.

III. Un ultim motiv de recurs invocat de pârâţi este acela că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea legii pentru că reclamanţii nu au respectat dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 privitoare la închirierea şi prelungirea contractului de închiriere, ceea ce a dus la tacita relocaţiune pentru încă o perioadă de 5 ani. Apoi, hotărârea C.E.D.O. la care face trimitere instanţa de apel nu neagă dreptul statului de a restrânge dreptul de proprietate dacă este vorba de un interes general, în cazul de faţă controlarea creşterii chiriilor, cu alte cuvinte nu se poate susţine că în cauza Radovici şi Stănescu contra României dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 referitoare la prelungirea contractului de închiriere, sunt declarate neconforme cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Reclamanţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu argumentul că hotărârea atacată este în concordanţă cu soluţiile pronunţate de C.E.D.O.

Verificând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

I. Prima critică adusă deciziei instanţei de apel este depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Reclamanţii au susţinut că Tribunalul Mureş a abrogat dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 40/1999 referitoare la protecţia chiriaşilor printr-o interpretare eronată a unei hotărâri C.E.D.O.

Susţinerile pârâţilor sunt nefondate pentru că instanţa de apel, după ce a constatat existenţa unei contrarietăţi între legislaţia naţională (O.U.G. nr.40/1999) şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a aplicat, în speţă, normele cuprinse în această convenţie.

Curtea constată că, Tribunalul Mureş a procedat corect atunci când a stabilit normele aplicabile în materie. Potrivit Legii nr.30/1994 România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar art.20 alin.2 din Constituţie stabileşte prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legislaţia internă. În condiţiile în care C.E.D.O. este cea care interpretează convenţia şi protocoalele adiţionale, instanţele româneşti nu numai că pot dar sunt obligate să analizeze speţele deduse judecăţii prin prisma interpretărilor date de curte convenţiei.

Aşadar, nu se poate susţine că Tribunalul Mureş a abrogat dispoziţiile O.U.G. nr.-40/1999 referitoare la prelungirea contractului de închiriere al pârâţilor, ci doar a constatat prioritatea reglementării internaţionale privind apărarea drepturilor omului.

II. A doua critică adusă de pârâţi deciziei instanţei de apel, priveşte argumentaţia dată de Tribunalul Mureş, motivarea în fapt şi în drept a deciziei.

Cercetând considerentele deciziei, curtea constată că acestea nu sunt contradictorii, ci este un raţionament logico-juridic în care după ce se constată starea de fapt, raporturile dintre reclamanţi şi pârâţi, ajunge la concluzia că dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 pe care se întemeiaseră pârâţii în apărare, nu sunt aplicabile în speţă tocmai datorită neconcordanţei dintre aceste norme şi convenţie.

Nu poate fi primit nici argumentul adus de pârâţi, potrivit căruia hotărârile date de C.E.D.O. nu sunt opozabile decât Statului Român, deoarece toate instituţiile statului, inclusiv instanţele de judecată au obligaţia de a respecta normele convenţiei aşa cum sunt interpretate de C.E.D.O.

III. Ultimul motiv de nelegalitate invocat, priveşte aplicarea legii. Aşa cum s-a stabilit deja prin lege se înţeleg nu doar normele de drept intern ci şi normele cuprinse în tratatele şi pactele la care România este parte. Mai mult, potrivit art.20, tratatele internaţionale privind drepturile omului se aplică cu prioritate faţă de legislaţia internă. Prin urmare, curtea va analiza dacă tribunalul Mureş a aplicat corect normele cuprinse în convenţie.

În speţă, Tribunalul Mureş a constatat că în cazul în care cererea reclamanţilor de a intra în posesia bunului aflat în proprietatea lor ar fi respinsă, s-ar încălca art.1 din Protocolul 1 al convenţiei.

Potrivit art.1 din Protocolul 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Aceste dispoziţii însă, nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general.

În aplicarea acestor dispoziţii, C.E.D.O. a stabilit o serie de criterii în baza cărora analizează dacă statele semnatare ale convenţiei le-au încălcat sau nu, sub orice formă.

Astfel, curtea analizează mai întâi dacă reclamanţii pot invoca existenţa unui bun în înţelesul art.1 din Protocolul 1, dacă a avut loc o atingere a bunului reclamanţilor, dacă această atingere este prevăzută de lege şi dacă este subordonată unui interes general.

Ultimul dintre criterii, cel prin care se stabileşte ca sarcină impusă proprietarului să nu fie una excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, nu este însă îndeplinit de legislaţia internă, adică de O.U.G. nr.40/1999. La art.1 din O.U.G. nr.40/1999, se prevede că toate contractele de închiriere încheiate cu Statul Român se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani pentru că la art.14 se prevede dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului pe o perioadă de încă 5 ani. În temeiul acestor dispoziţii, proprietarului unui imobil restituit în temeiul Legii nr.10/2001 îi este impus un contract de închiriere pentru o perioadă de 10 ani, cu o chirie plafonată de legiuitor, în condiţiile în care proprietarii au fost lipsiţi de dreptul lor de proprietate pe o perioadă îndelungată ca urmare a naţionalizării imobilului de către Statul Român.

Raportat la această circumstanţă, obligaţia impusă reclamanţilor începând cu anul 2002 (când le-a fost restituit imobilul) de a menţine contractul de închiriere este una excesivă.

Pe de altă parte, dispoziţiile prev. de art.14 din O.U.G. nr.40/1999 de prelungire a contractului de închiriere pentru încă 5 ani, nu mai pot fi considerate necesare pentru protecţia chiriaşilor care au avut la dispoziţie 5 ani pentru a pentru a putea găsi o altă locuinţă în condiţii normale de piaţă.

În concluzie, curtea constată că Tribunalul Mureş a dat o interpretare corectă normelor aplicabile în speţă.

Prin urmare, constatând că, în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prev. de art.304 pct.4, 7 şi 9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă curtea va respinge recursul pârâţilor ca nefondat. Totodată, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, pentru că pârâţii au căzut în pretenţii, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanţi în judecarea recursului.

Decizia nr. 338/R din data de 31 Martie 2009

Autoritate de lucru judecat. Inexistenţa identităţii de cauză.

Prin sentinţa civilă ntr.6416 din 18.12.2007 a Judecătoriei Tg.Mureş s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de parata Stalul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş cu privire la cererea de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19 cu privire la teren, excepţie invocata in raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4125/1996 al Judecătoriei Tg. Mureş.

S-a respins, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, petitul de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19 cu privire la teren formulat de reclamantul LLM, împotriva paraţilor Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş, S.E, S.A, PT, PM, BAA si SM.

S-a respins ca neîntemeiata excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de parata Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş cu privire la cererea de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19, cu privire la teren, excepţie invocata in raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 2837/2002 al Judecătoriei Tg. Mureş.

S-a dispus disjungerea petitelor 2 si 3, respectiv a petitului de constatare a cotelor de participare a celor trei persoane înscrise in CF nr. 3681 Tg. Mureş la cate 2/12 parte, în total la cota de 6/12 parte, precum şi a petitului prin care s-a solicitat să se constate ca suprafaţa de 314 mp teren din CF nr. 3681 Tg. Mureş nu a trecut în proprietatea statului roman, din prezenta cauză şi formarea unui dosar nou, cu termen de judecată la data de 11.03.2008.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4125/1996 al Judecătoriei Tg. Mureş, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 4297 din 30.04.1998 a Judecătoriei Tg. Mureş, pronunţată în dosarul nr. 4125/1996, definitivă si irevocabilă prin neapelare, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul LLM, în contradictoriu cu Statul Roman, prin Consiliul Local Tg. Mureş si s-a dispus rectificarea CF nr. 3681 Tg. Mureş, nr. top. 1224/1/5, privind imobilul situat în Tg. Mureş, str. K. S. nr. 15, urmând a se înscrie suprafaţa reală de 172 mp (153 mp construcţii şi 18 mp curte, luându-se act de renunţarea reclamantului la judecarea petitului privind sistarea stării de indiviziune asupra imobilului în cauză. De asemenea, s-a constatat că prin această hotărâre s-a stabilit suprafaţa de 172 mp, aferentă apartamentului III din Tg. Mureş, str. K. S. nr. 15, dispunându-se rectificarea CF nr. nr. 3681 Tg. Mureş, cu privire la această suprafaţă.

S-a mai reţinut că în cauză, în primul petit al acţiunii, reclamantul solicită rectificarea CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19 cu privire la teren, urmărind stabilirea terenului aferent apartamentului proprietatea sa, deşi prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. 4125/1996 al Judecătoriei Tg. Mureş, s-a stabilit suprafaţa de teren aferentă acestui apartament, dispunându-se rectificarea CF nr. 3681 Tg. Mureş, cu privire la această suprafaţă, ambele cereri fiind soluţionate în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş, astfel că instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantului, în sensul, respingerii excepţiei, deoarece nu există identitate de obiect între cele două cauze, având în vedere şi jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care, pentru a exista identitate de obiect între cele două acţiuni, este suficient să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele litigii.

Constatând că sunt întrunite cerinţele art. 1201 Cod civil, în sensul că este lucru judecat, fiind identitate de obiect, cauză şi părţi între cererea dedusă judecăţii şi cea care a fost soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 4297/1998 a Judecătoriei Tg. Mureş, instanţa de fond, a apreciat excepţia invocată ca fiind întemeiată, motiv pentru care a admis-o, respingând ca efect al admiterii excepţiei, cererea de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19, cu privire la teren.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 2837/2002 al Judecătoriei Tg. Mureş, instanţa de fond a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1234 din 12.03.2003 a Judecătoriei Tg. Mureş, pronunţată în dosarul nr. 2837/2002, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, s-a respins cererea formulată de reclamantul LLM, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş, având ca obiect stabilirea terenului aferent apartamentului nr. III din Tg. Mureş, str. K. S. nr. 15/A, respingându-se totodată capătul de cerere formulat de reclamant în contradictoriu cu acelaşi pârât, având ca obiect stabilirea servituţii de trecere a reclamantului cu piciorul şi auto, precum şi localizarea acestui drept. S-a mai arătat că împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat apel, formându-se dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. 3324/2003, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată în acest dosar în şedinţa publică din data de 04.06.2003, tribunalul a dispus în baza art. 244 pct. l Cod procedură civilă, suspendarea judecării cererii de apel până la soluţionarea irevocabilă a cauzei dedusă acestei judecăţi, astfel că instanţa constatând că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată, în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 2837/2002 al Judecătoriei Tg. Mureş, a fost invocată în raport de o cauză ce nu a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, a respins ca neîntemeiată această excepţie.

În temeiul dispoziţiilor art. 165 Cod pr. civilă, instanţa de fond a dispus disjungerea petitelor 2 si 3, respectiv a petitului de constatare a cotelor de participare a celor trei persoane înscrise în CF nr. 3681 Tg. Mureş la câte 2/12 parte, în total la cota de 6/12 parte, precum şi a petitului prin care s-a solicitat să se constate că suprafaţa de 314 mp teren din CF nr. 3681 Tg. Mureş, nu a trecut în proprietatea statului român, din cauză şi formarea unui dosar nou, în vederea continuării judecăţii.

Prin decizia civilă nr.385 din 10.12.2008 a Tribunalului Mureş s-a admis apelul declarat de reclamantul LLM, împotriva sentinţei civile nr.6416/18.12.2007 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş în dosarul nr. 1620/2003 şi, în consecinţă:

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins excepţia autorităţii lucrului judecat cu privire la cererea de rectificare a CF nr.3681 Tg. Mureş, 1220/1/2/1/6 şi 1224/1/5 din foaia B nr.de ordine 17-18 şi 19 cu privire la teren, în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.4125/1996 al a Judecătoriei Tg. Mureş.

S-a eliminat din dispozitivul hotărârii atacate dispoziţia privind disjungerea petitelor 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată.

S-a menţinut dispoziţia privind respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat invocată, în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.2897/2002, al Judecătoriei Tg. Mureş.

S-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă, Judecătoria Tg. Mureş.

În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut următoarele:

Cele două litigii s-au purtat între aceleaşi părţi şi au vizat rectificarea CF nr. 3681 Tg.-Mureş, însă pentru considerente diferite.

Astfel, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 4125/1996 s-a invocat faptul că terenul aferent construcţiilor nu corespunde suprafeţei acestora.

In prezenta cauză, motivul pentru care se solicită rectificarea cărţii funciare este eroarea strecurată cu ocazia efectuării înscrierilor în cartea funciară sub B17-19, cu privire la contractul de donaţie în favoarea Statului Român, eroare care deşi a fost în parte rectificată, prin încheierea nr. 3399/1975 în sensul că din eroare ap. III a trecut în proprietatea Statului nefăcând obiectul donaţiei, retranscriindu-se în favoarea vechilor proprietari sub B 17, 18, 19, s-a greşit faţă de împrejurarea că deşi singurul apartament din cele 3 evidenţiate care avea în proprietate curtea era ap. III, s-a trecut ca o cotă de participare a acestuia faţă de întreg 2/12 parte, fără a se menţiona că această cotă se referă numai la construcţii.

Aceste aspecte nu au fost invocate ori analizate în cadrul primului litigiu ce a existat între părţi, iar din această perspectivă, Tribunalul a constatat că nu există identitate de cauză între cele două litigii, întrucât rectificarea cărţii funciare s-a cerut din considerente diferite.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Primarul Municipiului Tg.Mureş, solicitând modificarea în parte, a acesteia, în sensul menţinerii dispoziţiilor sentinţei civile.

În motivarea cererii s-a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică sub aspectul respingerii excepţiei autorităţii lucrului judecată, în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.4125/1996 al Judecătoriei Tg.Mureş.

Analizând conţinutul întregului dosar nr.4125/1966 instanţa de fond a reţinut, în mod corect că, prin ambele procese s-a solicitat stabilirea suprafeţei terenului aferent apartamentului III. Totodată, ambele procese au fost purtate între aceleaşi părţi, reclamantul urmărind aceeaşi finalitate.

În aceste condiţii, instanţa de apel, în mod eronat a apreciat că, în cauză nu există autoritate de lucru judecată în sensul art.1201 Cod civil.

În drept, s-au invocat prev. art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

Prin întâmpinarea depusă la 10.03.2009 intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prezenta acţiune se bazează pe prev. art.34 pct.1 din Decretul-lege nr.115/1938, adică dreptul înscris sub B17-18-19 a fost greşit calificat, aspecte care nu au fost puse în discuţie în dosarul nr.4125/1996 în care s-a cercetat practic o suprafaţă aferentă apartamentului din punct de vedere al suprafeţei utile ale acestuia.

În prezenta cauză s-a solicitat constatarea că apartamentul III avea un teren aferent de 373,78 mp, care nu a format proprietatea Statului Român pentru că acest apartament a rămas în proprietatea donatoarelor HV şi HM.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa constată că recursul declarat este nefondat din următoarele considerente:

Prin acţiunea înregistrată la 28.03.1996 , sub nr.4125/1996 reclamantul LML, în contradictoriu cu Statul Român – prin Primăria Municipiului Tg.Mureş, a solicitat rectificarea CF 3861 Tg.Mureş cu privire la terenurile aflate sub construcţii în conformitate cu construcţiile existente la data înstrăinării şi în conformitate cu contractele de vânzare-cumpărare şi înscrierile din CF cu privire la construcţii.

În motivarea cererii s-a arătat că suprafaţa de teren aferentă construcţiilor nu corespunde construcţiilor existente în realitate, fiind mai mică decât cea construită.

Prin sentinţa civilă nr.4297 din 30.04.1998 s-a dispus rectificarea CF nr.3681 Tg.Mureş, .1224/1/5 privind imobilul situat în Tg.Mureş, str.K. S. nr.15, urmând a se înscrie suprafaţa reală de 172 mp. (153 mp.construcţii şi 18 mp.curte).

Prin acţiunea formulată precizată şi înregistrată la 28.02.2003 sub nr.1620/2003 - prin acţiunea formulată, precizată şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.02.2003 sub nr. 1620/2003, reclamantul LLM a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş, SE, SA, PT, PM, BAA si SM:

- rectificarea intabulării în cartea funciară nr. 3681 Tg. Mureş . 1220/1/2/1/6 şi 1224/1/5 efectuată în foaia B nr. de ordine 17-18 şi 19 numai cu privire la teren;

- să se stabilească cota de participare a celor 3 persoane înscrise la câte 2/12 parte, deci în total la cota de 6/12 parte;

- să se constate că suprafaţa de 314 mp teren, conform celui înscris în cartea funciară sus indicată nu a trecut în proprietatea Statului Român.

In motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de proprietar al corpului B din construcţiile situate în Tg. Mureş, str. K. S.nr. 15.

Corpul A este dezmembrat în patru apartamente (I/A, I/B, II/A, II/B), care au fost înstrăinate foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.

Terenul este încă în proprietatea privată a Statului Român.

Reclamantul a arătat că înscrierile efectuate în cartea funciară nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 şi 1224/1/5 sunt eronate, impunându-se rectificarea acestora.

Astfel, în foaia A la nr. top. 1220/1/2/1/6 cu 110 stg. mp (l 10 x 3,60 mp = 396 mp) este evidenţiată o construcţie cu etaj din cărămidă cu 18 camere şi curte.

La nr. top. 1224/1/5 tot acolo este întabulată „curte" de 104 stg. Mp (l04x3,60=374,40 mp).

In foaia B la nr.ordine 3-4 sunt întabulaţi HJ şi soţia născută FE în cota de 1/1.

În anul 1941 sub B/5-6-7 au fost intabulate în calitate de succesoare ale lui HJ (deci cota de 1/2 parte) HA, HM, HB.

În anul 1948 sub B-12-13 s-a întabulat cu titlu de moştenire după soţia HI născută FE: soţia lui HL născută HV şi soţia lui OI născuta HA.

La data respectivă cota de proprietate din întregul imobil era de câte 5/12 parte pentru HB(V) şi HA iar 2/12 parte a lui HM.

Prin decizia nr. 1045/31.03.1959 a fostului Comitet executiv - Sfat popular al regiunii autonome maghiare - s-a acceptat oferta de donaţie în favoarea statului reţinându-se că ofertantele, soţia lui HL(HV) şi soţia lui Ol (HA) care aveau cota de proprietate de câte 5/12 parte, donează în favoarea Statului apartamentele I si II din imobilul situat în Tg. Mureş str. Koteles Samuel nr. 15, iar apartamentul nr. III a rămas pe mai departe în proprietatea donatoarelor.

II. Ca urmare a actului de donaţie în foaia A, întregile construcţii se dezmembrează în 2 apartamente: I - situat la parter cu indicarea încăperilor si II - situat la etaj cu indicarea încăperilor şi separat-casă edificată din cărămidă formând ap. III compusă din 3 camere, bucătărie, cămară, baie,WC, terasă, pivniţă şi curte.

In cartea funciară sub B/15 s-au întabulat toate cele 3 apartamente cu menţiunea că asupra cotelor de proprietate a donatoarelor se intabulează dreptul de proprietate al Statului Român.

În data de 30.07.1975 în baza încheierii CF nr. 3399 s-a rectificat încheierea nr. 1047 constatându-se o eroare materială în sensul că "în proprietatea statului român trec numai ap.I şi II", iar ap.III cu cota de participare de 2/12 s-a reîntabulat dreptul de proprietate cu titlu de „drept de moştenire din 1941, în favoarea vechilor proprietari", iar sub B/17-18-19 s-a reîntabulat HA, HM şi HV, prin aceste înscrieri fiind comisă o nouă eroare.

Moştenirea din 1941 se referă la cota de 1/2 din întregul imobil (B 5-6-7). Cota de participare (moştenire) a celor trei fiice era de câte 2/12 parte, fiind omisă această precizare.

Prin actul de donaţie au trecut în proprietatea statului cele 2 apartamente, iar din teren numai cota de câte 3/12 parte a donatoarelor sus indicate, moştenită după mama lor, HM, nu apare ca moştenitoare după mamă.

Având în vedere suprafeţele înscrise în cartea funciară s-a constatat că a trecut în proprietatea Statului Român ca efect al donaţiei numai suprafaţa de 385 mp teren.

Ca urmare a înscrisurilor ulterioare, din această suprafaţă, mai este în proprietatea de stat 71 mp, rămânând în proprietatea privată suprafaţa de 314 mp, iar aceasta suprafaţă este aferentă apartamentului III proprietatea reclamantului, ca urmare a unor vânzări succesive.

În drept au fost invocate prevederile art. 34 pct. 2 din decretul 115/1938.

În speţă, din examinarea hotărârii pronunţate în primul proces, rezultă că acţiunea a fost admisă pe considerentul că suprafaţa de teren aferentă construcţiilor nu a corespuns cu suprafaţa construită şi cu înscrierile existente în cartea funciară efectuată în baza actelor juridice.

În cel de-al doilea proces, din analiza cererii introductive rezultă că au fost chemaţi în judecată şi alţi pârâţi şi se solicită rectificarea cărţii funciare deoarece înscrierile efectuate în CF sunt eronate.

În cauza aici analizată, situaţia de fapt şi de drept, s-a schimbat, învederându-se existenţa unor înscrieri eronate în Careta funciară, care vizează şi alte persoane şi acte juridice, această situaţie apărând ca un fundament juridic nou faţă de primul proces.

Astfel instanţa de apel în mod întemeiat a reţinut că nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de art.1201 Cod civil.

Nefiind incident motivul de modificare invocat, prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, instanţa, în baza art.312 Cod pr.civilă, urmează să respingă recursul declarat ca nefondat.

Recurs litigii de muncă

Decizia nr.80/R din data de 22 ianuarie 2009

Litigiu de muncă. Indemnizaţie de dispozitiv. Angajat al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Prin sentinţa civilă nr. 1210 din 10 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 1498/102/2008, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta NF şi CM, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş şi Consiliul Judeţean Mureş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 138/1999 şi în Ordinul MAI nr. 496/2003, deoarece prevederile acestor acte normative se referă la cele două categorii de personal – din cadrul internelor şi din cadrul administraţiei publice, iar reclamanta nefăcând parte din aceste două categorii de personal, acţiunea ei s-a apreciat a fi neîntemeiată şi a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii introductive, aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului recurenta învederează că în opinia sa sentinţa recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocând prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. În continuare arată că Legea nr. 215/2001 nu defineşte în mod expres noţiunea de „administraţie publică locală”, definind însă atât noţiunea de autorităţi deliberative/executive ale administraţiei publice locale, cât şi pe cea de „organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean”, categorie în care se încadrează şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş. Face referire la prevederile art. 120 alin. 1 din Constituţia României, conform cărora „administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”, de unde rezultă că noţiunea de „administraţie publică” nu poate fi suprapusă cu cea de „autorităţi publice”.

Intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului ca netemeinic şi nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, a formulat întâmpinare şi intimatul Consiliul Judeţean Mureş, solicitând respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate precum şi din oficiu, conform prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta face parte din categoria personalului civil contractual din cadrul DGASPC Mureş, instituţie publică ce funcţionează în subordinea Consiliului judeţean, potrivit H.G. nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi regulamentul cadru de organizare şi funcţionare al DGASPC Mureş.

DGASPC este o instituţie publică, realizează o sarcină a puterii executive de satisfacere a interesului public şi are aceeaşi natură juridică ca şi organismul căruia îi este subordonat.

Este o instituţie publică înfiinţată prin lege ca organ al puterii executive-administrative.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili din cadrul instituţiilor prev. l la art. 1 beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază.

Ministerul de Interne şi Ministerul Administraţiei Publice s-a reorganizat conform prevederilor O.U.G. nr. 63/2003.

Ministerul Administraţiei şi Internelor, în temeiul art. 9 alin. 4 din O.U.G. nr. 63/2003, a emis Ordinul nr. 496/28.07.2003, prin pct. 9.2 prevăzând că indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, fără a distinge între administraţia publică centrală şi ce locală.

Ministerul Administraţiei şi Internelor emite ordine care stabilesc obligaţii şi în seama personalului contractual din cadrul autorităţilor publice locale, caz în care se poate vorbi de o anumită subordonare legală.

Astfel, conform art. 14 pct. 4 din O.U.G. nr. 62/2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor îndrumă şi sprijină autorităţile publice locale şi aparatul propriu al acestora în aplicarea corectă şi unitară a prevederilor legale.

Ordinul mai sus amintit are caracterul unui act administrativ de autoritate, cu forţă juridică deplină şi, în cazul neîndeplinirii unor condiţii de validitate îşi produce efecte juridice pentru care a fost emis până la data constatării nulităţii de către organul competent.

Prin urmare, beneficiază de indemnizaţia de dispozitiv şi personalul civil din administraţia publică fără a diferenţia între administraţia centrală şi cea locală.

Ca atare, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă – hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica în tot sentinţa atacată, în sensul că va admite cererea de chemare în judecată şi va obliga pârâta DGASPC Mureş la plata în favoarea reclamantei a indemnizaţiei de dispozitiv de 25% din salariul de bază al reclamantei, începând cu data de 07.08.2007 şi până la pronunţarea prezentei iar pârâtul Consiliul judeţean Mureş va fi obligat să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti acordate reclamantei.

În sensul art.1084 Cod civil, daunele interese cuprind prejudiciul efectiv suferit precum şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referinţă, or sumele de bani datorate reclamantei s-au devalorizat, în mod continuu, ele trebuind a fi reactualizate în momentul plăţii, în funcţie de rata inflaţiei, calculate de la data scadenţei lunare a fiecărei indemnizaţii şi până la data executării efective.

Decizia nr. 146/R din data de 11 februarie 2009

Inadmisibilitatea căii de atac promovată de unitatea administrativ teritorială, ca persoană juridică distinctă, în situaţia în care nu a avut calitatea de parte în cauză.

Prin sentinţa civilă nr.1108 din 3 iunie 2008, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a Primarului Municipiului Tg-Mureş, a Consiliului local al municipiului Tg-Mureş, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii VT, DM, SE, prin reprezentant legal Sindicatul „Spiru Haret” Tg-Mureş, în contradictoriu cu pârâţii Grădiniţa cu Program Prelungit „Rază de Soare” Tg-Mureş, Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, Primarul municipiului Tg-Mureş, Consiliul local al municipiului Tg-Mureş, şi drept consecinţă:

-a obligat în solidar pârâţii la calcularea şi la plata în favoarea fiecărei reclamant a unei despăgubiri egale cu majorările salariale prevăzute de Legea nr.220/2007 pentru perioada 01.01.2007 – 20.07.2007.

- a dispus ca despăgubirile mai sus menţionate să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale şi până la data plăţii efective a debitului.

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocată de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor.

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor.

- a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Tg-Mureş în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu referire la excepţiile invocate.

Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art.11 alin.5 din Legea nr.128/1997, art.142 din Legea nr.84/1995, art.33 alin.7 şi art.38 alin.5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art.2, art.31 alin.2 şi art.54 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

Consiliul local pârât are calitate procesuală pasivă, conform art.15 alin.1 şi art.19 din Legea nr.273/2006, art.13 alin.1 din O.U.G nr. 32/2001, art.16 din Normele aprobate prin H.G nr.2192/2004 şi art.167 alin.3 din Legea nr. 84/1995, acest pârât asigurând aprobarea în bugetul local a sumelor necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate de reclamanţi.

Primarul pârât dispune de calitate procesuală pasivă, conform art.63 alin.1 lit. c şi alin.4 din Legea nr. 215/2001 şi art. 20 alin.1 şi alin. 4 din Legea nr. 500/2003, întrucât acest pârât îndeplineşte funcţia de ordonator de credite în privinţa sumelor solicitate de reclamanţi.

Pe fondul cauzei instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt încadraţi la unitatea şcolară pârâtă, în funcţia de cadru didactic în învăţământul preuniversitar, având grad didactic I, iar prin anexa nr. 2 a O.G. nr. 11/2007, au fost stabiliţi coeficienţii de multiplicare pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar, inclusiv pentru profesorii cu grad didactic I, începând cu luna ianuarie 2007.

Prin Legea nr. 220/2007, anexa nr. 2 a O.G. nr. 11/2007 a fost aprobată cu modificări, fiind rectificaţi coeficienţii de multiplicare pentru profesorii cu grad didactic I din învăţământul preuniversitar, fără a se modifica şi prevederile art. 9 din O.G. nr. 11/2007 privind aplicarea noii salarizări a cadrelor didactice începând cu luna ianuarie 2007.

În concluzie, prin Legea nr. 220/2007, legiuitorul a reglementat un raport juridic nou, de recalculare a drepturilor salariale, instituind drepturi salariale cu scadenţe viitoare, constând în majorări salariale, iar nu în confiscări abuzive ale unor drepturi salariale licit dobândite anterior, deci problema retroactivităţii nu se pune. Acelaşi mecanism legislativ se întâlneşte şi în ipoteza acordării prin lege a unor despăgubiri în favoarea unor anumite categorii de cetăţeni pentru prejudicii anterioare intrării în vigoare a legii, sau în ipoteza reconstituirii unor drepturi (cum ar fi dreptul de proprietate). În toate cazurile, valorificarea beneficiului acordat de lege (executarea raportului juridic nou instituit) se face pentru viitor.

Deci, legea nouă (Legea nr. 220/2007) nu se aplică faptelor şi actelor juridice petrecute anterior intrării ei în vigoare („facta praeterita”) constând în faptul prestării muncii şi în actul juridic al plăţii salariului pe perioada ianuarie – iulie 2007. Dimpotrivă, Legea nr. 220/2007 reglementează o „facta pendentia” şi o „facta futura”, constând în situaţia juridică nouă recunoaşterii unor debite salariale (corelative dreptului la majorările salariale) şi a scadenţei acestora după intrarea în vigoare a legii noi, ca efect al rectificării de către legislativ a unor coeficienţi de multiplicare salarială stabiliţi iniţial de Guvern.

Însă, pârâţii au omis să aplice prevederile Legii nr. 220/2007, începând cu luna ianuarie 2007, încălcând şi prevederile art. 154 – 155, art.161 – 164 alin.1 şi 2 din Codul muncii, cauzând un prejudiciu salarial conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii.

Apreciind asupra celor de mai sus instanţa s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul Tg.Mureş prin Primar, invocând prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ.

În esenţă recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în sensul în care între reclamanţi şi pârâţii Primarul Municipiului Tg-Mureş şi Consiliul local al municipiului Tg-Mureş nu există raporturi de muncă. Pe de altă parte au fost invocate prevederile Legii nr.84/1995 şi HG 2192/2004.

Recursul declarat este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Potrivit disp.art.20 din Legea 215/2001 comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Potrivit art.1 lit.d şi e din aceeaşi lege, autorităţile deliberative sunt reprezentate de consiliile locale, consiliile judeţene etc, iar autorităţile executive de primarii comunelor, oraşelor, municipiilor etc.

Din definiţiile mai sus enunţate precum şi din economia dispoziţiilor art.21 din Legea 215/2001, rezultă că unităţile administrativ teritoriale (comunele, oraşele, municipiile şi judeţele) sunt persoane juridice distincte de autorităţile administraţiei publice care se organizează şi funcţionează în cadrul lor, au capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, acestea putând fi reprezentate în justiţie de primar sau respectiv preşedintele consiliului judeţean.

În prezenta cauză reclamanţii au înţeles să cheme în judecată Primarul Municipiului Tg-Mureş şi Consiliul local Tg-Mureş în calitatea lor de autorităţi ale administraţiei publice locale, autorităţi care sunt organizate şi funcţionează în unitatea administrativ teritorială. Prin hotărârea atacată instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Primarul Municipiului Tg-Mureş şi Consiliul local al municipiului Tg-Mureş. Excepţiile astfel soluţionate au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr.215/2001, Legii nr.500/2003, Legii nr.273/2006, OUG nr.32/2001 şi HG nr.2192/2004 precum şi dispoziţiile Legii nr.84/1995 avându-se în vedere textele legale incidente în vigoare în perioada în litigiu (01.09.2004 - la zi).

Potrivit dispoziţiilor art.316 C.pr.civ., raportat la dispoziţiile art.294 C.pr.civ., calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în prima instanţă este rezervată persoanelor care au avut calitatea de părţi la judecata cauzei în fond.

Din actele şi lucrările dosarului precum şi din cererea de chemare în judecată, potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, rezultă fără putinţă de tăgadă, împrejurarea că în prezenta cauză unitatea administrativ teritorială, persoană juridică distinctă, respectiv Municipiul Tg-Mureş, nu a avut calitatea de parte în proces şi ca atare, nu putea formula recurs în prezenta cauză.

Având în vedere cele de mai sus, văzând şi dispoziţiile art.316 rap. la art.294 C.pr.civ., curtea apreciază ca inadmisibil recursul declarat de persoana juridică Municipiul Tg-Mureş reprezentat prin Primar, împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Decizia nr. 163/R din data de 12 Februarie 2009

Litigiu de muncă. Indemnizaţie de dispozitiv. Personal contractual din administraţia publică locală.

Prin sentinţa civilă nr. 2248 din 9 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Harghita, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii Ţ.G, J.Ţ.M şi P.M, împotriva pârâtului Primarul - ordonator de credite al Primăriei comunei Sărmaş, judeţul Harghita, şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu data de 1 august 2003, sume actualizate cu indicele de inflaţie, obligând pârâtul să efectueze demersurile legale necesare asigurării plăţii sumelor solicitate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt angajaţi în cadrul Primăriei comunei Sărmaş, în calitate de personal contractual.

Conform art. 13 din Legea nr. 138/1999 cadrele militare în activitate, militari angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază. Aşa cum este prevăzut la art. 1 din Legea nr. 138/1999, dispoziţiile prezentei legi se aplică personalului militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei.

În temeiul art. 9 alin. 4 din OUG nr. 63/2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor a emis Ordinul nr. 496 din 28 iulie 2003, prin care s-a completat Ordinul M.I. nr. 275/2002, în sensul introducerii pct. 9.2 având conţinutul „Indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”.

Mai mult, la pct. 31.1 din acest ordin se prevede: „Prin personal civil, în sensul prezentului ordin se înţelege atât funcţionarii publici cât şi personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor”.

Prin urmare, instanţa a apreciat că această completare îi vizează şi pe reclamanţi, care îşi desfăşoară activitatea ca personal civil (în sensul dat de art. 31 pct. 1 din Ordinul M.I. nr. 275/2002), în cadrul Primăriei Sărmaş.

În acest context, se desprinde ideea că, prin Ordinul nr. 496 din 28 iulie 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor a urmărit ca în rândul personalului care beneficiază de indemnizaţia de dispozitiv (astfel cum s-a stabilit prin Legea nr. 138/1999) să fie cuprins şi personalul civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul activităţii publice. Prin această măsură s-a reuşit înlăturarea discrepanţelor în ceea ce priveşte drepturile de natură salarială acordate personalului aflat în subordinea şi/sa coordonarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, asigurându-se egalitatea de tratament salarial a personalului din cadrul aceleiaşi autorităţi.

Reclamanţii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere pe care instanţa a apreciat-o ca fiind admisibilă, ţinând cont şi de prevederile art. 1082 şi 1084 din Codul civil şi art. 161 alin. 4 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs Primarul comunei Sărmaş şi a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate şi în consecinţă, respingerea acţiunii civile formulată de reclamanţii Ţ.G, I.Ţ.M şi P.M.

În motivarea recursului s-a arătat că reclamanţii s-au adresat instanţei cu o cerere de acordare a sporului de dispozitiv de 25% aplicat la salariul de bază al fiecărui reclamant începând cu data de 1 august 2003, spor reglementat de Legea nr. 138/1999 şi Ordinul nr. 496/2003 şi actualizarea sumelor datorate conform indicelui de inflaţie la data plăţii efective.

Recurentul a invocat faptul că, primarii şi consiliile locale funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale prin care se realizează autonomia locală. Angajaţii contractuali sau funcţionarii publici din aparatul de specialitate al primarului duc la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale. Aceştia nu desfăşoară o activitate sub autoritatea vreunui minister şi de asemenea, nu sunt personal din cadrul MIRA, întrucât nici primăria şi nici consiliul local nu sunt instituţii subordonate acestui minister.

Prin art. 47 din Legea nr. 138/1999 se prevede că dreptul solicitat de reclamanţi se acordă doar personalului civil din ministerele şi instituţiile centrale, nicidecum din instituţiile locale, care nu sunt în subordinea ministerului. Legiuitorul a stabilit clar categoria beneficiarilor acestui spor, respectiv personalul angajat al Ministerului de Interne, care trebuie să fie la dispoziţia instituţiei la care lucrează 24 de ore din 24, datorită atribuţiilor pe care le îndeplinesc.

În ceea ce priveşte pe reclamanţi, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea lor, având în vedere că programul acestora este clar stabilit prin contractul individual de muncă al fiecăruia şi anume de 8 ore pe zi. Având în vedere activitatea pe care aceştia o desfăşoară (bibliotecar, referent cultural şi paznic de păşune) şi atribuţiile stabilite prin fişa postului, reclamanţii nu vor fi chemaţi niciodată inopinat la serviciu.

Pe de altă parte, s-a arătat că prin sentinţa atacată s-a admis capătul de cerere privind acordarea sporului de dispozitiv începând cu data de 1 august 2003 , fără a se ţine cont de prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 283 lit. c din Codul muncii, referitoare la termenul general de prescripţie de 3 ani în care puteau fi solicitate drepturile salariale neacordate.

Reclamantele au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea recursului, intimata J.T.M. invocand faptul că în calitate de referent cultural nu a avut un program de 8 ore, deoarece s-a ocupat de organizarea unor activităţi culturale în zilele libere, cu ocazia unor evenimente aniversare şi sărbători naţionale şi religioase. De asemenea, ea se ocupă şi de menţinerea curăţeniei la căminul cultural şi decorarea sălii pentru diferite acţiuni culturale, iar în perioada în care nu a avut astfel de activităţi, a fost solicitată să lucreze la primărie la diferite acţiuni.

Intimata Ţ.G. a susţinut faptul că motivele invocate în recurs în sensul că bibliotecarul nu este îndreptăţit la acordarea sporului de dispozitiv, au un vădit caracter discriminatoriu, pe criteriu profesional, având în vedere că în cazul altor litigii promovate de ceilalţi angajaţi, în care s-au dat soluţii favorabile, recurentul din prezenta cauză nu a promovat nicio cale de atac.

Referitor la prescripţie s-a solicitat să se considere dreptul obţinut de către un coleg printr-o hotărâre dată de Tribunalul Harghita într-o cauză similară ca şi un precedent judiciar.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, şi în raport de prevederile art. 304/1 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii sunt angajaţi ai Primăriei comunei Sărmaş, în calitate de personal contractual, îndeplinind funcţiile de bibliotecar, referent cultural şi paznic de păşune. În ceea ce priveşte compartimentele în cadrul cărora reclamanţii îşi desfăşoară activitatea din fişele postului depuse la dosar rezultă că reclamanta Ţ.G îşi desfăşoară activitatea în cadrul bibliotecii comunale, reclamanta I.Ţ.M. în cadrul căminului cultural, iar reclamantul P.M. în cadrul compartimentului gospodărire comunală.

Raportat la atribuţiile reclamanţilor, astfel cum sunt consemnate în fişele postului, instanţa de recurs reţine că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că aceştia sunt vizaţi de Ordinul M.I. nr. 275/2002 completat cu Ordinul MI nr. 496/2003.

În acest sens trebuie avut în vedere faptul că reclamanţii prin atribuţiile specifice funcţiilor de execuţie pe care le îndeplinesc, nu au desfăşurat şi nu desfăşoară activităţi în domeniul administraţiei publice.

Potrivit art. 9.2 din Ordinul MI nr. 496/2003 indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice.

Prin urmare, ordinul menţionat are în vedere acordarea indemnizaţiei de dispozitiv în situaţia îndeplinirii a două condiţii cumulative şi anume: calitatea de personal contractual şi desfăşurarea activităţii în domeniul administraţiei publice.

În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, cea de-a doua condiţie nu este îndeplinită şi în consecinţă, curtea apreciază că pretenţiile acestora formulate prin cererea introductivă, sunt nefondate.

Calitatea de persoană ce îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, nu poate fi confundată cu calitatea angajatorului acesteia de organ al administraţiei publice. Cu alte cuvinte, determinarea calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea sporului de dispozitiv în sensul prevederilor Ordinului MI nr. 496/2003 trebuie analizată exclusiv prin prisma atribuţiilor efectiv exercitate în domeniul administraţiei publice, respectiv a atribuţiilor specifice acestui domeniu în sensul legii.

Pe de altă parte, instanţa de fond a admis pretenţiile reclamanţilor începând cu data de 1 august 2003, deşi cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 7 august 2008 şi în aceste condiţii, pretenţiile anterioare datei de 7 august 2005 erau prescrise.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate curtea reţine că în speţă sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea atacată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor legale aplicabile în materie şi în consecinţă, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursul declarat de primarul comunei Sărmaş va fi admis şi se va modifica în tot sentinţa atacată în sensul că se va respinge acţiunea civilă formulată de reclamanţi.

Dosar nr. 2853/102/2007

Decizia nr. 230/R din data de 26 februarie 2009

Litigiu de muncă. Raporturi de muncă dintre organizaţiile cooperatiste şi persoane încadrate în aceste organizaţii pe baza unui contract de muncă. Aplicabilitatea Legii nr. 53/2003.

Prin cererea înaintată la 2 octombrie 2007 la Tribunalul Mureş, reclamantele SG, CS, HM, TA, VI, MSC, AE, SL şi VE au chemat în judecată pe pârâta Cooperativa Igiena Mureş SCM, solicitând obligarea acesteia la plata diferenţelor de drepturi salariale restante rezultate dintre salariul net cuvenit înscris în contractul de muncă şi salariul net primit menţionat în statele de plată, pentru perioada septembrie 2004 – octombrie 2007. Reclamantele mai solicită actualizarea sumelor menţionate, cu virarea contribuţiilor şi impozitelor aferente sumelor acordate, precum şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiilor de concediu pe perioada sus indicată, neefectuat de către reclamante din motive de ordin obiectiv.

Pe parcursul procesului, reclamantele şi-au precizat acţiunea indicând suma globală de 136.091 lei, cu titlu de drepturi salariale şi indemnizaţii de concediu restante, ce urmează a se defalca pe fiecare reclamantă în parte în funcţie de timpul de muncă efectiv lucrat.

În motivarea acţiunii, reclamantele au relevat că au contracte individuale de muncă încheiate cu societatea pârâtă, în calitate de coafeze, în contract prevăzându-se salariul de 490 lei, salariul brut, după care se achitau toate impozitele şi contribuţiile către bugetul de stat. Cu toate acestea, după cum rezultă din statele de plată anexate cererii de chemare în judecată, pe perioada de referinţă reclamantele au încasat un salariu mult mai redus şi din motive obiective nu au putut efectua concediul de odihnă, pentru realizarea încasărilor de către cooperativă şi evitarea cheltuielilor aferente procesului de muncă.

Prin sentinţa civilă nr.1492 din 8 septembrie 2008, Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă formulată de reclamante şi a obligat pârâta la plata în favoarea acestora a sumelor reprezentând diferenţe de drepturi salariale nete actualizate în funcţie de indicele de inflaţie (până în luna mai 2008) pentru perioada septembrie 2004 – octombrie 2007; a obligat pârâta în favoarea fiecărei reclamante a sumei constând în actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a debitului salarial datorat, începând cu data de 01.06.2008 şi până la data plăţii integrale a debitului salarial; a obligat pârâta să vireze contribuţiile de asigurări sociale şi impozitele legale aferente drepturilor salariale nete menţionate şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 6.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele au contracte individuale de muncă cu pârâta, contracte supuse jurisdicţiei muncii conform Legii nr.1/2005 coroborat cu aert.295 alin.2 din Codul muncii. Comparând înscrierile din cărţile de muncă ale reclamantelor cu statele de plată pe perioada de referinţă, se constată că reclamantele au încasat un salariu inferior celui stabilit de părţi şi, totodată, nu au putut efectua numeroase zile de concediu de odihnă întrucât pârâta nu a avut suficiente comenzi din partea persoanelor fizice, pentru realizarea unui profit semnificativ.

La cererea reclamantelor, în cauză s-a efectuat o expertiză contabilă care a stabilit defalcat, sumele cuvenite reclamantelor cu titlu de drepturi salariale restante pe perioada de referinţă, precum şi indemnizaţiile de concediu ce li se cuveneau pentru acelaşi interval, expertiză însuşită de instanţă şi necontestată de către părţile litigante.

Prima instanţă a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că raportul juridic de muncă în cooperaţia meşteşugărească nu este supus prevederilor Codului muncii, fiind reglementat de Normele de reglementare aprobate prin Hotărârea Consiliului Naţional al Cooperaţiei Meşteşugăreşti nr.11/2006 şi a Legii nr.1/2005, astfel cum se va releva ulterior în cuprinsul prezentei decizii.

Împotriva sentinţei civile menţionate, pârâta a înaintat în termen legal recurs solicitând modificarea în tot a acesteia, rejudecarea pricinii şi respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamante, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ.

În opinia recurentei, instanţa de fond a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii iar hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii. Astfel, prima instanţă în mod eronat a constatat că raporturile de muncă încheiate între reclamante şi pârâtă sunt reglementate de prevederile Codului muncii, pe când în realitate aceste raporturi sunt reglementate de Hotărârea Consiliului Naţional a Cooperaţiei Meşteşugăreşti nr.11/2006 coroborat cu Legea nr.1/2005. Din conţinutul celor două acte normative rezultă că în raporturile de muncă ale membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti nu sunt aplicabile reglementările legislaţiei muncii, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin decizia 72 din 6 martie 2001. În plus prin art.3 din Legea nr.1/2005 s-a statuat că raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se pot reglementa prin dispoziţii speciale, sens în care a fost adoptată Hotărârea UCECOM nr.11/2006 iar sistemul propriu de salarizare se adoptă anual cu ocazia adunărilor generale ale membrilor cooperatori.

Este adevărat că în speţă între părţi s-au încheiat convenţii individuale de muncă, însă prin actele adiţionale la aceste convenţii s-a stipulat că salariul se stabileşte în funcţie de încasări sau cel puţin la nivelul salariului minim brut pe ţară. Acordarea drepturilor salariale a fost condiţionată de obligaţia asumată de reclamante de a realiza încasările la nivelul stipulat în actul adiţional la convenţiile individuale de muncă.

În fine, cât priveşte indemnizaţia de concediu de odihnă, acesta este reglementat de art.96 din Normele de aplicare a Hotărârii UCECOM nr.11/2006, în sensul că indemnizaţia de concediu se calculează în funcţie de media veniturilor realizate şi numai în mod excepţional este posibilă compensarea în bani a concediului neefectuat.

Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Nu se contestă faptul că prin art.83 alin.2 din Legea 10/1972 s-a prevăzut că acest act normativ nu se aplică raporturilor de muncă dintre organizaţiile cooperatiste şi persoanele încadrate în aceste organizaţii pe baza unui contract de muncă. Însă, Legea 10/1972 a fost abrogată în mod expres prin Legea 53/2003 (noul cod al muncii), care la art.1 alin.2 prevede că „prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”. În plus, art.295 alin.2 din noul Cod al muncii mai prevede că acest act normativ se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Ulterior, a intrat în vigoare Legea 1/2005 privind reglementarea cooperaţiei meşteşugăreşti care la art.33 prevede în mod expres că, între societatea cooperativă şi membru cooperator pot exista raporturi de muncă sau convenţii individuale de muncă, alături de raporturile patrimoniale sau convenţii comerciale cooperatiste. Prin urmare, prevederile Legii 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei nu conţin dispoziţii derogatorii de la Codul munci, iar astfel cum s-a relevat anterior, de la prevederile acestuia se poate deroga numai prin legi speciale.

Este adevărat că prin Decizia nr.72 din 6 martie 2001 a Curţii Constituţionale s-a statuat că raporturile de muncă ale membrilor cooperatori se deosebesc în mod esenţial de raporturile de muncă reglementate de Codul muncii, însă prin decizia menţionată a fost vizat Decretul-lege nr.66/1990, care stabilea raporturile de muncă din cadrul cooperativelor meşteşugăreşti, normarea, salarizarea şi cointeresarea materială a angajaţilor. Însă, actul normativ menţionat a fost abrogat în mod expres prin Legea 1/2005, care la art.33 din lege a prevăzut în mod expres categoriile de raporturi juridice din cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, inclusiv contractele individuale de muncă.

De asemenea, potrivit practici judiciare constante în materie şi doctrinei de specialitate, raporturile juridice dintre cooperative şi membrii cooperatori sunt considerate forme tipice ale raporturilor juridice de muncă. În atare situaţie, litigiile intervenite între partenerii raporturilor juridice din cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, sunt supuse jurisdicţiei muncii, fapt ce exclude posibilitatea soluţionării litigiului de către instanţa arbitrală.

În altă ordine de idei, se constată că hotărârea UCECOM nr.11/2006 nu derogă de la prevederile Codului muncii, prevăzându-se în art.97 că pentru munca prestată în baza convenţiei individuale de muncă, fiecare membru cooperator are dreptul la un salariul exprimat în bani. Salariile individuale se stabilesc prin negocieri, iar drepturile stabilite nu pot fi sub nivelul sistemului de salarizare propriu aprobat de societatea cooperativă.

Prin contractele individuale de muncă încheiate între părţi s-a realizat negocierea individuală şi s-a menţionat salariul lunar brut cuvenit reclamantelor, convenţia fiind încheiată cu respectarea prev.art.10 şi 37 din Codul muncii. Nu s-a depus la dosarul cauzei vreo modificare făcută de comun acord în condiţiile art.41 din Codul muncii de către părţile contractante în ceea ce priveşte salariul stabilit, care este un element esenţial al contractului individual de muncă.

Concluzionând cele de mai sus, se constată că prima instanţă nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii şi a făcut o corectă aplicaţiune a dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii, nefiind astfel incidente motivele prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ.

Ca atare, în baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, instanţa de fond în mod legal şi temeinic a obligat pârâta să achite reclamantelor diferenţele de drepturi salariale şi indemnizaţiile de concediu de odihnă de care au fost private pe perioada de referinţă, în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei. Temeiul juridic al obligării la plată a pârâtei îl constituie dispoziţiile art.39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c şi 156 din Codul muncii. Cum expertiza contabilă din faza de fond nu a fost contestată de către părţi, instanţa de control judiciar nu poate cenzura cuantumul sumelor acordare, care de fapt nici nu a făcut obiectul recursului civil de faţă. Cele de mai sus se completează şi cu dispoziţiile art.145 din Codul muncii, potrivit căruia pentru perioada concediului de odihnă angajatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiv, prevăzute în contractul individual de muncă.

În fine, prima instanţă în mod legal şi temeinic a procedat şi la actualizarea sumelor acordate reclamantelor în funcţie de rata inflaţiei, până la data plăţii integrale a debitelor, pentru a se realiza o reparaţiune justă şi echitabilă.

Faţă de cele ce preced recursul dedus judecăţii este nefondat şi în consecinţă urmează a fi respins ca atare, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.8,9 C.pr.civ., iar curtea nereţinând motive de casare de ordine publică.

Decizia nr. 249/R din data de 05 Martie 2009

Litigiu de muncă. Anulare decizie de concediere. Despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 1493 din 8 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dosarul nr. 524/102/2008, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.C.A, în contradictoriu cu pârâta R.A. Registrul Auto Român şi în consecinţă:

- s-a anulat în parte decizia nr. 62/2008, emisă de pârâtă, numai prevederile art. 1, privind individualizarea sancţiunii disciplinare, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare a concedierii disciplinare cu sancţiunea disciplinară a avertismentului;

- s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, aceea de şef reprezentanţă RAR Mureş;

- pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit începând cu 13 februarie 2008 şi până la data reintegrării efective în funcţie, drepturile salariale calculate în funcţie de ultimul salariu lunar înscris în carnetul de muncă al reclamantului, precum şi la plata sumei de 5000 lei cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale;

- s-a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant;

- pârâta a mai fost obligată la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul C.C.A şi pârâta Regia Autonomă – Registrul Auto Român.

Recurentul - reclamant C.C.A, a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul anulării integrale a deciziei nr. 62 din 13 februarie 2008, emisă de pârâtă şi acordării întregii sume solicitate de reclamant cu titlu de daune morale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă şi art. 3041 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a arătat că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii aplicării sancţiunii disciplinare pentru cea de-a patra abatere reţinută în cuprinsul deciziei atacate, deoarece a avut în vedere doar Nota nr. 11815 din 13 noiembrie 2007 cu privire la activitatea de clasificarea a autobuzelor pe categorii. S-a susţinut că din actele depuse la dosar rezultă că despre această eventuală abatere disciplinară conducerea RAR a luat cunoştinţă cu mult înainte de data de 13 noiembrie 2007. Astfel, pârâta a depus la dosar înscrisurile intitulate Control nr. 8/27 – 31 august 2007 şi Raportul nr. 9341 din 10 septembrie 2007, care face trimitere directă la respectivul control, iar aceste documente au ajuns la cunoştinţa conducerii pârâtei la data de 10 septembrie 2007.

Nota nr. 11815 din 13 noiembrie 2007 nu face altceva decât să reia constatările organelor de control care au întocmit cele două înscrisuri menţionate, în ultimul aliniat indicându-se doar faptul că este vorba de constatări făcute cu ocazia controlului din luna august. Pe de altă parte, reclamantul a fost în concediu medical în perioada 9 – 11 octombrie 2007 şi cu toate acestea în anexă se menţionează că în data de 11 oct. 2007, acesta a făcut două tarifări eronate în calitate de membru al comisiei.

Raportat la această situaţie, s-a apreciat că termenul de prescripţie la care s-a făcut referire în contestaţia formulată, trebuie raportat la data de 10 sept.2007 şi nu la data de 13 noiembrie 2007.

Reclamantul a invocat faptul că el nu a recunoscut niciodată comiterea abaterii sus-menţionate, astfel susţinerea contrară a instanţei de fond este eronată. În realitate reclamantul a susţinut faptul că datorită modului de lucru al comisiei de clasificare/reclasificare a autobuzelor doar în zilele de joi a fiecărei săptămâni, program determinat la rândul lui de insuficienţa personalului şi de înţelegerile existente între ARR şi RAR a fost imposibil să se soluţioneze cererile agenţilor economici în momentul depunerii lor. Drept urmare, aplicarea unor coduri de tarifare corespunzătoare reclasificării şi nu clasificării autobuzelor de către membrii comisiei din care făcea parte şi reclamantul, nu constituie o abatere disciplinară.

Reclamantul a arătat, de asemenea, că soluţia instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul cuantumului sumei ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale, apreciind că suma de 5000 lei este mult prea mică raportat la prejudiciul moral suferit la atingerea adusă prestigiului onoarei şi demnităţii de care se bucură în societate. Fiind vorba de prejudiciu moral, acesta nu poate fi cuantificat în mod exact, însă având în vedere că prejudiciul respectiv trebuie reparat, instanţa de judecată poate să facă o apreciere a acestuia, ţinând cont de funcţia deţinută şi de consecinţele pe care sancţiunea aplicată în mod nelegal le-a produs asupra psihicului său.

Pârâta Regia Autonomă – Registrul Auto Român a solicitat, în principal casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş ,întrucât pârâtei i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, în sensul respingerii contestaţiei formulată de reclamant ca neîntemeiată şi menţinerii deciziei nr. 62 din 13 februarie 2008 emisă de directorul general al recurentei pârâte, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi art. 3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că la termenul din 4 sept. 2008, când instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare, procedura de citare nu era legal îndeplinită. Astfel, în şedinţa din 12 august 2008 s-a solicitat acordarea unui alt termen de judecată decât termenul din 4 septembrie 2008, cerere care a fost respinsă. În aceste condiţii, la data de 12 august 2008 s-a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată acordat la data de 14 septembrie 2008 cu un alt termen mai scurt sau mai lung, iar la data de 14 august 2008 s-a trimis prin fax o a doua cerere de preschimbarea termenului de judecată. Urmare a celor două cereri, pârâta a primit citaţia emisă la data de 18 august 2008, pentru data de 28 august 2008. Întrucât pârâta nu a fost prezentă la termenul din 28 august 2008, instanţa de fond în mod greşit nu a trimis citaţie pentru data de 4 septembrie 2008 şi în aceste condiţii, s-a apreciat că la termenul din 4 septembrie 2008, când s-au administrat probe şi instanţa a reţinut cauza în pronunţare, procedura de citare nu era legal îndeplinită.

Pârâta a susţinut, de asemenea, că la termenul din 4 sept.2008, instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare, având în vedere că la termenul respectiv în mod greşit s-a respins cererea de amânare, formulată de pârâtă pentru imposibilitate de prezentare a unui reprezentant al acestuia la termenul respectiv, cerere care era temeinic motivată. În şedinţa din 4 sept.2008 s-a administrat inclusiv proba testimonială pentru reclamant în lipsa unui reprezentant al pârâtei, care conform adeverinţei medicale depuse la dosar a fost în imposibilitate să se prezinte în instanţă din cauza unor probleme de sănătate.

Un alt motiv de recurs a vizat faptul că hotărârea instanţei de fond, sub aspectul acordării de daune morale, în cuantum de 5000 lei reclamantului, a fost dată cu încălcarea prevederilor Deciziei XL (40 din 7 mai 2007) privind aplicarea prevederilor art. 269 alin. 1 din Codul muncii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care s-a statuat, în urma admiterii unui recurs în interesul legii, că daunele morale pot fi acordate salariaţilor în litigiile de muncă numai dacă acestea sunt prevăzute în mod expres în lege, în contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil.

Referitor la acordarea de compensaţii băneşti pentru daune morale, pârâta a susţinut că reclamantul nu a dovedit aşa-zisul prejudiciu moral, pe care pretinde că l-ar fi suferit, întrucât toate abaterile disciplinare reţinute în decizia de sancţionare au fost dovedite prin probatoriul administrat în faţa instanţei de fond.

Pârâta a invocat, de asemenea, faptul că a administrat probe concludente în dovedirea abaterilor disciplinare repetate, reţinute în motivarea deciziei de sancţionare disciplinară a reclamantului şi aceste abateri reprezintă o încălcare atât a atribuţiilor din fişa postului cât şi a angajamentului deontologic al personalului RAR, fiind stabilite prin mai multe acte de constatare întocmite în perioada sept. – noiembrie 2007. Din probele administrate rezultă că acesta a săvârşit abateri disciplinare repetate de la regulile stricte de disciplina muncii şi a dat dovadă de o atitudine recidivistă în încălcarea obligaţiilor sale de serviciu asumate prin fişa postului. Chiar dacă instanţa de fond a apreciat că sancţiunea disciplinară este extrem de severă, s-a susţinut că şi această instanţă, la rândul său, a făcut o greşită individualizare a sancţiunii disciplinare aplicată reclamantului în raport de gravitatea abaterilor comise şi de caracterul repetat al acestora.

Având în vedere că aceste motive de recurs au fost formulate anterior comunicării de către instanţa de fond a sentinţei atacate, ulterior acestea au fost completate prin memoriul depus la data de 23 oct. 2008. Prin acest memoriu pârâta a reiterat faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, pe motiv că nu s-a admis cererea de amânare a cauzei la termenul din 4 sept.2008. Referitor la dispoziţia de acordare de compensaţii pentru daunele morale, s-au invocat din nou prevederile Deciziei nr. XL(40 din 7 mai 2007) pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, susţinându-se, de asemenea, faptul că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nemotivată în drept sub aspectul capătului de cerere privind acordarea de daune morale, iar instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestui capăt de cerere.

În ceea ce priveşte abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului, de asemenea, instanţa nu s-a pronunţat pe toate apărările scrise formulate de pârâtă şi pe toate probele administrate în cauză cu care pârâta a înţeles să dovedească existenţa abaterilor disciplinare reţinute în motivarea deciziei de sancţionare disciplinară şi faptul că reclamantul se face vinovat de comiterea acestor abateri.

În subsidiar, s-a solicitat să se constate că în mod greşit a dispus instanţa de fond înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea cea mai uşoară, respectiv cu avertismentul, având în vedere că în situaţia în care se aprecia că aplicarea unei sancţiuni mai uşoare este de natură a realiza rolul educativ şi preventiv al răspunderii disciplinare, sancţiunea aplicată de angajator putea fi înlocuită cu sancţiunea reducerii salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5 – 10% prevăzută de art. 264 alin. 1 lit. b din Codul muncii.

Prin precizările care au fost înregistrate ulterior, respectiv la data de 30 ian. 2009 şi 4 martie 2009, pârâta a arătat că este de acord parţial cu dispozitivul sentinţei atacate, şi anume cu prima parte din dispozitiv, prin care s-a dispus anularea parţială a deciziei de sancţionare disciplinară şi înlocuirea sancţiunii concedierii disciplinare cu sancţiunea avertismentului. În aceste condiţii, s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei pronunţate de tribunal, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de daune morale, în condiţiile în care aceste daune pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens. Totodată, prin aceste precizări pârâta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant.

Examinând sentinţa atacată şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine următoarele: Reclamantul C.C.A, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, a fost angajatul Registrului Auto Român RA, cu sediul în Bucureşti, în funcţia de şef al Reprezentanţei RAR Mureş, începând cu data de 1 iunie 2005, între părţi fiind încheiat contractul individual de muncă nr. 2060 din 1 iunie 2005.

Prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2008, emisă de Directorul General al Regiei Autonome – Registrul Auto Român s-a decis concedierea reclamantului, începând cu data de 13 februarie 2008, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a coroborat cu art. 264 alin. 1 lit. f din Codul muncii, reţinându-se în sarcina reclamantului săvârşirea mai multor abateri disciplinare. Astfel, s-a reţinut că în luna ianuarie 2008 reclamantul a permis unui ziarist, fără acordul conducerii RAR să facă fotografii în incinta reprezentanţei şi a făcut declaraţii către presă fără acordul Centrului de relaţii cu publicul şi mass-media, încălcând nota internă nr. 9746 din 20 septembrie 2007. De asemenea, nu a respectat şi nu a aplicat în cursul anului 2007 prevederile Decretului nr. 290/1976 şi ale Deciziei nr. 1430 din 1 august 2005, emisă de conducerea RAR privind controlul inopinat al casieriei şi a încălcat prevederile notei interne nr. 232 din 11 ianuarie 2006 în sensul că a făcut cheltuieli pentru reprezentanţă care nu făceau obiectul notei respective.

Cea de-a patra abatere disciplinară reţinută în sarcina reclamantului constă în aceea că nu a urmărit în calitate de preşedinte al comisei mixte RAR-ARR pentru clasificarea pe categorii a autobuzelor, respectarea prevederilor Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 458/2002. Sub acest aspect s-a reţinut că s-a constatat cu ocazia verificărilor efectuate un număr relativ mare de erori în modul de tratare şi tarifare a prestaţiilor de clasificare/reclasificare autobuze pe categorii.

Faţă de abaterile disciplinare sus-menţionate, instanţa de fond a apreciat că doar această din urmă abatere disciplinară poate fi reţinută în sarcina reclamantului şi doar pentru această faptă poate fi sancţionat disciplinar, întrucât pentru celelalte fapte fie a intervenit prescripţia, fie reclamantul nu se face vinovat de săvârşirea acestora.

Pârâta Regia Autonomă – Registrul Auto Român a criticat sub acest aspect sentinţa pronunţată de tribunal, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat primele trei abateri disciplinare consemnate în decizia de sancţionare, însă ulterior, pe parcursul judecării recursului a precizat că nu îşi mai susţine aceste motive de recurs. În acest context, motivele respective nu se mai impun a fi analizate de instanţa de recurs şi, de asemenea, nu vor fi analizate nici motivele referitoare la nelegala citare, la încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil şi nici motivul la înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancţiunea avertismentului, având în vedere că s-a renunţat şi la aceste motive.

Referitor la ultima abatere disciplinară reţinută în sarcina reclamantului, din actele depuse la dosar reiese că în perioada 27 august – 31 august 2007, s-a efectuat un control prin sondaj cu privire la activitatea Reprezentanţei RAR Mureş, ocazie cu care s-au constatat printre altele o serie de erori în privinţa efectuării clasificări pe categorii a autobuzelor. Rezultatele controlului efectuat au fost consemnate în înscrisul denumit „Control 8” efectuat în perioada 27 august – 31 august 2007 şi în Raportul înregistrat sub nr. 9341 din 10 septembrie 2007, cuprinzând rezultatul verificărilor efectuate în perioada sus-menţionată.

În urma prezentării acestui raport, conducerea RAR Bucureşti a dispus să se efectueze cercetarea disciplinară a persoanelor vinovate de neregulile constatate şi cercetarea disciplinară a şefului reprezentanţei.

Ulterior controlului din luna august 2007 s-a făcut un nou control la Reprezentanţa RAR Mureş, ocazie cu care au fost verificate toate prestaţiile privind activitatea de clasificare/reclasificare autobuze pe categorii care au fost efectuate în perioada 1 iunie 2006 – 1 noiembrie 2007. Din nota întocmită cu ocazia verificărilor şi care a fost înregistrată la RAR Bucureşti sub nr. 11 815 din 13 noiembrie 2007 rezultă că au fost verificate un număr de 562 de prestaţii, constatându-se erori la un număr de 240 de prestaţii.

Prin Decizia nr. 1721 din 14 noiembrie 2007, dată de Directorul General al RAR Bucureşti, s-a înfiinţat Comisia de cercetare disciplinară prealabilă a reclamantului.

Conform adresei nr. 901 din 24 ianuarie 2008 reclamantul a fost convocat în vederea efectuării cercetării doar pentru data de 4 februarie 2008, având în vedere că în perioada 8 noiembrie 2007 – 21 ianuarie 2008 acesta s-a aflat în concediu medical.

După efectuarea cercetării disciplinare s-a decis sancţionarea disciplinară a reclamantului, conform Deciziei nr. 62 din 13 februarie 2008.

Susţinerile recurentului reclamant, în sensul că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii aplicării sancţiunii pentru cea de-a patra abatere disciplinară, se apreciază a fi nefondate.

Astfel, documentele privind controlul din luna august 2007 au ajuns la cunoştinţa conducerii pârâtei la data de 10 septembrie 2007, însă aceste documente se refereau doar la un control efectuat prin sondaj. Controlul ulterior a vizat însă toate prestaţiile efectuate şi rezultatele acestui control au fost înregistrate la pârâtă doar la 13 noiembrie 2007 şi imediat după aceea s-a şi constituit comisia de cercetare disciplinară.

Conform prevederilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Prin aceste prevederi legale sunt reglementate două termene de prescripţie, respectiv un termen care curge de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare şi un termen care curge de la data săvârşirii faptei.

În ceea ce priveşte termenul de 30 de zile, prin textul legal menţionat se face referire la săvârşirea abaterii disciplinare, or, săvârşirea unei abateri disciplinare nu poate fi stabilită decât în urma cercetării disciplinare. În speţă cercetarea disciplinară nu a fost finalizată decât în luna februarie 2008 şi în aceeaşi lună, respectiv la data de 13 februarie 2008 s-a aplicat şi sancţiunea disciplinară de către conducerea pârâtei, termenul de 30 de zile prevăzut de lege fiind astfel respectat.

Prin urmare, în mod greşit se susţine de către recurent că termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii disciplinare trebuie raportat la data de 10 septembrie 2007. De altfel, acest termen nu poate fi raportat nici la data de 13 noiembrie 2007, cum a reţinut instanţa de fond, însă acest aspect nu a făcut obiectul recursului.

Referitor la susţinerile recurentului reclamant, în sensul că organul de control a reţinut că în data de 11 octombrie 2007 a făcut două tarifări eronate în calitate de membru al comisiei, deşi în perioada 9 – 11 octombrie 2007 el a fost în concediu medical, din actele dosarului rezultă că la nota întocmită cui ocazia verificărilor efectuate în luna noiembrie 2007 s-au anexat o serie de tabele în care sunt consemnate toate prestaţiile verificate şi în care s-a consemnat pentru fiecare prestaţie şi componenţa comisiei. Conform tabelelor anexate, într-adevăr pentru tarifările efectuate în data de 11 octombrie 2007 s-a reţinut că din componenţa comisiei a făcut parte şi reclamantul.

În data respectivă reclamantul se afla în concediu medical, însă trebuie avut în vedere faptul că aceste două tarifări eronate nu sunt singurele care au fost reţinute în sarcina reclamantului, răspunderea disciplinară fiind atrasă pentru un număr mult mai mare de astfel de tarifări efectuate eronat. Prin urmare, chiar făcând abstracţie de cele două prestaţii, răspunderea disciplinară nu poate fi înlăturată.

Instanţa de fond nu a reţinut faptul că reclamantul a recunoscut comiterea abaterii disciplinare, ci doar că acesta a recunoscut că au existat erori în modul de tarifare a prestaţiilor de clasificare/reclasificare autobuze. Instanţa de fond a luat în considerare apărările reclamantului referitoare la volumul mare de lucru şi lipsa de personal şi ţinând cont de toate circumstanţele în care s-a comis fapta, a dispus înlocuirea sancţiunii aplicate de angajator. Motivele invocate de reclamant nu pot duce însă la concluzia că fapta reţinută în sarcina reclamantului nu constituie abatere disciplinară, din moment ce aceasta a fost probată, astfel că în mod judicios a reţinut instanţa de fond că reclamantul se face vinovat de săvârşirea celei de-a patra abateri disciplinare din decizia de concediere.

Referitor la repararea prejudiciului moral, instanţa de fond a apreciat că suma de 5.000 lei este de natură să repare prejudiciul suferit de reclamant.

Criticile aduse de pârâtă cu privire la această dispoziţie a instanţei, se apreciază a fi nefondate. În mod greşit se susţine că acordarea de compensaţii băneşti pentru daune morale s-a făcut cu încălcarea prevederilor Deciziei XL(40) din 7 mai 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat ca în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

Această decizie a fost pronunţată la data de 7 mai 2007, însă ulterior, prin Legea nr. 237/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 25 iulie 2007, art. 269 alin. 1 din Codul muncii a fost modificat şi, spre deosebire de reglementarea anterioară, s-a prevăzut că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului. Prin urmare, în actuala reglementare, fiind prevăzută expres obligaţia angajatorului de a repara şi prejudiciul moral cauzat salariatului, în mod nejustificat se susţine că nu este admisibilă cererea formulată de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pretins de el.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect că în raport de atingerea adusă dreptului reclamantului la propria imagine şi reputaţiei profesionale a acestuia prin decizia de sancţionare care a fost parţial infirmată de instanţă, suma de 5000 lei este suficientă pentru a repara prejudiciul moral suferit de reclamant.

Reclamantul a invocat faptul că suma stabilită de instanţa de fond este mult prea mică în raport cu prejudiciul suferit, însă nu a adus nici o probă pentru a dovedi în ce măsură i s-a adus atingere prestigiului, onoarei şi demnităţii de care se bucură în societate. Pe de altă parte, trebuie observat că decizia de sancţionare a fost anulată doar parţial, nefiind înlăturată în totalitate răspunderea disciplinară a reclamantului.

Pentru toate aceste considerente, curtea apreciază ca fiind nefondate atât recursul declarat de reclamant, cât şi recursul declarat de pârâtă, nefiind incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă şi în consecinţă, recursurile declarate de părţi urmează să fie respinse.

Decizia nr.306/R din data de 25 martie 2009

Litigiu de muncă. Acordarea tichetelor de masă. Angajaţi ai Direcţiei Judeţene de Statistică.

Prin sentinţa civilă nr.177 din 5 februarie 2008, Tribunalul Mureş a admis excepţia prescripţie dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferentei perioadei 01.03.2004 - 31.10.2004; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii FKE şi VF, în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional de Statistică şi Direcţia Judeţeană de Statistică Mureş; a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, de care trebuiau să beneficieze cu data de 01.11.2004 şi în continuare pe toată durata în care reclamanţii sunt încadraţi în muncă la pârâta DJS Mureş, până la schimbarea condiţiilor legale de acordare a acestor tichete. Sumele astfel acordate vor fi actualizate cu rata inflaţiei calculată de la data scadenţei şi până la executarea efectivă. Restul pretenţiilor formulate au fost respinse.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanţii au calitatea de angajaţi funcţionând în cadrul Direcţiei Judeţene de Statistică Mureş. Legea 142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora. Acest lucru nu înseamnă automat, că reclamanţii nu au dreptul la asemenea tichete ci dimpotrivă trebuie să se ţină seama de caracterul şi natura lor, acestea reprezentând măsuri de protecţie şi securitate în muncă precum şi de asigurare a unor condiţii optime la locul de muncă potrivit art.41 alin.2 din Constituţia României.

Instanţa de fond a mai reţinut că atât timp cât reclamanţii se înscriu în categoria de salariaţi în sectorul bugetar iar în acest sector sunt categorii de salariaţi care beneficiază de tichete de masă, neacordarea lor reprezintă în realitate o discriminare în ceea ce priveşte dreptul la protecţie socială între salariaţii din sectorul bugetar.

Acordarea acestor tichete în funcţie de voinţa angajatorului constituie o restrângere a dreptului la protecţie socială, restrângere care nu este justificată şi nu are un caracter necesar într-o societate democratică.

Apreciind asupra celor de mai sus, şi văzând şi dispoziţiile art.283 lit.c Codul muncii, instanţa s-a pronunţat în sensul arătat.

În fine, instanţa de fond a făcut aplicarea disp.art.1084 Cod civil, obligând pârâţii la actualizarea sumelor astfel acordate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs pârâţii Institutul Naţional de Statistică şi Direcţia Judeţeană de Statistică Mureş.

Recurenţii au invocat, în esenţă, aceleaşi motive de recurs, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune iar pe fondul cauzei greşita aplicare a prevederilor art.1 din Legea 142/1998.

Recurenţii au mai arătat că obligaţia acordării tichetelor de masă revine angajatorului, iar în acest context, potrivit dispoziţiilor cuprinse în legile bugetare, aceste categorii de cheltuieli nu se pot aproba întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinaţie.

Dispoziţiile legale aplicate de instanţa de fond au, în opinia recurenţilor, caracter supletiv întrucât dacă legiuitorul ar fi considerat că acordarea tichetelor de masă este o măsură de protecţie socială întrucât acest lucru nu este prevăzut de lege iar instanţa de fond nu a făcut altceva decât să se substituie legiuitorului încălcând astfel principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Nu în ultimul rând se arată că obligarea pârâţilor la plata sumelor actualizate asigură reclamanţilor o dublă reactualizare întrucât valoarea tichetelor de masă a fost actualizată succesiv, în funcţie de rata inflaţiei, prin grija legiuitorului.

Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Pe fondul cauzei:

Acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost formulată s-a întemeiat pe disp.art.1 din Legea 142/1998.

Conform prevederilor art.1, alin.1 din Legea nr.142/1998, salariaţii din cadrul societăţilor comerciale, regiilor autonome şi din sectorul bugetar, precum şi din cadrul unităţilor cooperatiste şi al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot primi o alocaţie individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol pentru sectorul bugetar, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat.

Faţă de aceste prevederi legale se constată că Legea nr. 142/1998 nu stabileşte în mod imperativ în sarcina pârâţilor obligaţia de a acorda tichetele de masă, ci prevede doar posibilitatea acordării acestora. Se instituie astfel un drept opţional al angajatorilor din sectorul bugetar de a acorda tichete de masă, drept care este condiţionat, în ceea ce priveşte aplicarea lui, de prevederea unor sume cu această destinaţie în buget.

În condiţiile în care pentru perioada cuprinsă în acţiune, prin legile bugetului de stat nu au fost aprobate pentru instituţiile publice sumele necesare acordării tichetelor de masă, în mod greşit instanţa de fond a ignorat dispoziţiile cuprinse în legile bugetare.

Nu în ultimul rând legile bugetare nu suspendă aplicarea prevederilor art.1 din Legea 142/1998 ci stabilesc cu caracter imperativ imposibilitatea prevederii sumelor pentru acordarea tichetelor de masă în bugetele instituţiilor publice indiferent de sistemul de finanţare cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii. Cu alte cuvinte în mod expres legea bugetară interzice alocarea unor sume cu astfel de destinaţii şi goleşte de conţinut pe perioada în litigiu beneficiul acordat cu caracter facultativ prin art.1 din Legea 142/1998.

Curtea reţine argumentaţia ÎCCJ în interpretarea prevederilor art.1 alin.1 şi 2 din Legea 142/1998 în sensul în care beneficiul instituit prin art.1 din Legea 142/1998 nu reprezintă un drept ci o vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie, are posibilitatea legală să le prevadă şi, nu în ultimul rând, acordarea acestor tichete a fost negociată prin contractele colective de muncă.

Cu referire la critica vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune Curtea constată că instanţa de fond a soluţionat această excepţie în sensul în care, din eroare, recurenţii au formulat critici.

Având în vedere argumentele de mai sus, curtea va admite recursurile declarate găsind întemeiate criticile formulate pe fondul cauzei şi ca atare curtea va modifica în parte sentinţa criticată şi va respinge integral acţiunea reclamanţilor, menţinând restul dispoziţiilor din hotărârea atacată.

Decizia nr. 314/R din data de 26 Martie 2009

Litigiu de muncă. Discriminare.

Prin sentinţa civilă nr. 178 din 6 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia Civilă în dosarul nr. 3543/96/2007, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii O.V, E.A şi G.F, împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita; s-a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; s-a constatat existenţa unei discriminări create între reclamanţi şi procurorii ce activează în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, discriminare cauzată de prevederile art. 11 alin. 1 şi 2 raportat la prevederile art. 3 şi 4 din OUG nr. 27/2006, modificată prin Legea nr. 45/2007, coroborate cu prevederile art. 1 alin. 2 lit. e pct. (i) şi ale art. 27 din OG nr. 137/2000 republicată; s-a dispus înlăturarea pentru viitor a aceste situaţii de discriminare ; pârâţii au fost obligaţi la calcularea şi plata despăgubirilor echivalente diferenţelor dintre drepturile salariale cu venite reclamanţilor şi drepturile salariale primite efectiv de reclamanţi începând cu luna aprilie 2006 şi pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare; pârâţi au fost obligaţi şi la plata dobânzilor legale, calculate la sumele acordate prin prezenta hotărâre, urmând ca aceste sume să se actualizeze cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective; pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş a fost obligat să efectueze menţiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanţilor; s-a respins cererea reclamanţilor referitoare la perioada 1 ianuarie 2005 – martie 2006; pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat să aloce fondurile necesare achitării sumelor.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi chematul în garanţie Ministerul economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita.

Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat casarea sentinţei atacate, trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Miercurea Ciuc şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 3 şi 9 Cod procedură civilă şi ale art. 3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, întrucât în speţă fiind aplicabile prevederile art. 27 pct. 1 din OG nr. 137/2000 competenţa de soluţionare a acţiunii introductive revenea judecătoriei, ca instanţă de drept comun, astfel că în mod nelegal a fost respinsă de către instanţa de fond excepţia necompetenţei materiale.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a arătat că reclamanţii, care sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc, au solicitat acordarea aceleiaşi salarizări cu cea a procurorilor de la Direcţia de Investigare a Criminalităţii organizate şi Terorism – structura centrală şi cea teritorială, care, în viziunea reclamanţilor ar avea toţi nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul pârât a invocat faptul că legea de salarizare a magistraţilor, respectiv OUG nr. 27/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007 nu face referire în mod expres la procurorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul DIICOT, după cum nici Legea nr. 508/2004 nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraţilor cuprinşi în structura centrală sau în structurile teritoriale ale DIICOT.

S-a mai susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. 2 din OG nr. 137/2000, deoarece salarizarea procurorilor DIICOT are în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public şi, pe de altă parte, reclamanţii sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc, iar faptele care intră în competenţa DIICOT se judecă de tribunal, astfel că susţinerile reclamanţilor privind participarea la soluţionarea unor cauze de competenţa DIICOT, sunt greşite.

Pârâtul a arătat, de asemenea, că în mod nelegal instanţa de fond a dispus actualizarea drepturilor băneşti în funcţie de rata inflaţiei şi acordarea dobânzilor legale.

Chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita a solicitat casarea sentinţei atacate şi în consecinţă, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi respingerea pe fond a acţiunii reclamanţilor.

În motivarea recursului, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, s-a arătat că acesta nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariaţii altor instituţii. S-a mai susţinut că rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este, printre altele, acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite, respectând procedura reglementată prin legea finanţelor publice.

În cauză nu s-a reţinut şi nu s-a dovedit că Ministerul Economiei şi Finanţelor ar fi prejudiciat într-o formă sau alta, prin diverse acţiuni sau inacţiuni drepturile şi interesele salariaţilor altor instituţii sau că ar fi reţinut pentru sine o parte din fondurile alocate altor ministere şi ca atare, nu poate să subziste în sarcina acestuia nicio obligaţie de despăgubire. Întrucât în cauză nu s-a dovedit că recurentul ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamanţilor, s-a susţinut că se impune admiterea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor.

În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a invocat faptul că pretenţiile reclamanţilor de a li se acorda aceeaşi salarizare cu cea a procurorilor de la DIICOT – structura centrală şi cea teritorială, sunt nefondate, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din OG nr. 137/2000, iar salarizarea procurorilor DIICOT are în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public. De asemenea, s-a susţinut că este inadmisibil şi capătul de cerere referitor la acordarea de dobânzi, deoarece în speţă nu există nicio convenţie între părţi cu privire la acordarea acestora.

Prin încheierea civilă nr. 1092/Reclamant din 25 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş ,Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în dosarul nr. 3543/96/2007 recursurile deduse judecăţii au fost trimise, spre competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , în temeiul art. I şi II din OUG nr. 75/2008.

Prin decizia nr. 602 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş , reţinându-se că dispoziţiile art. I şi II din OUG nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale şi în atare situaţie competenţa de soluţionare a recursurilor revine curţii de apel, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. 1 şi art. 289 din Codul muncii, raportate la art. 3 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 3041 şi art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă formulată, reclamanţii, care sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc , au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor diferenţe de drepturi salariale, invocând faptul că sunt discriminaţi prin neacordarea unei indemnizaţii egale cu cea a procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Acţiunea reclamanţilor a fost admisă, instanţa de fond reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000.

Prin mai multe decizii pronunţate în mod succesiv de Curtea Constituţională (începând cu decizia nr. 818/2008) aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale, constatându-se că prevederile respective sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Conform prevederilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Având în vedere că prin sentinţa atacată instanţa de fond a acordat reclamanţilor despăgubiri echivalente cu drepturile salariale prevăzute de art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, deşi aceştia nu se încadrează în categoria personalului vizat de normele legale menţionate, curtea reţine că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea fiind lipsită de temei legal în contextul în care în speţă trebuie să se ţină cont de caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă curtea va admite recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita în nume propriu şi în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul respingerii integrale a acţiunii reclamanţilor, precum şi a cererii de chemare în garanţie, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, apreciind că faţă de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă , nu se mai impune analizarea şi a celorlalte motive invocate prin memoriile de recurs.

Decizia nr. 891/R/05 mai 2009

Probe.

Prin sentinţa civilă nr. 130 din 9.02.2009 Tribunalul Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC N. C. SRL în contradictoriu cu pârâtul D. I..

A obligat pârâtul să plătească societăţii reclamante suma de 27.867, 81 lei cu titlu de prejudiciu efectiv cauzat şi 17.147,80 lei cu titlu de beneficiu nerealizat.

Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă obligând pârâtul la plata sumei de 1020 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Pârâtul D.I. a fost angajatul societăţii reclamante conform contractului de muncă înregistrat sub nr. 2580/17.04.2007 până la data de 17.09.2007.

În data de 1.08.2007 a avut loc un eveniment rutier în care a fost implicat pârâtul care conducea autoutilitara şi semiremorca.

Pin procesul verbal întocmit de organele de poliţie a fost reţinută culpa pârâtului fiind sancţionat pentru încălcarea prevederilor art.123 lit. b şi f din Regulamentul de aplicarea a OUG 195/2002.

Instanţa având în vedere avariile produse autovehiculului precum şi culpa pârâtului în producerea evenimentului rutier a apreciat ca fiind incidente prevederile art. 270 Codul Muncii.

Cu referire la cuantumul prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere probele administrate în cauză (înscrisuri, probe testimoniale şi expertiză tehnică) din cuprinsul cărora a stabilit că prejudiciul este real şi cert iar reclamanta a efectuat din resurse proprii reparaţii în cuantumul total de 27.867,81 lei.

Cu referire la beneficiul nerealizat, instanţa a avut în vedere intervalul de timp de o lună şi două săptămâni respectiv perioada în care autovehiculul s-a aflat în reparaţii.

Instanţa de fond, în cuantificarea acestui beneficiu a avut în vedere expertiza extrajudiciară depusă de reclamantă şi necontestată de pârât.

S-a mai reţinut că răspunderea patrimonială are loc în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale iar angajatorului i se cuvin, pe lângă creanţa propriu-zisă şi dobânzile legale conform art.1088 şi următoarele Cod civil coroborate cu dispoziţiile referitoare la dobânda cuvenită în raporturile juridice civile, dispoziţii cuprinse în OG 9/2000.

Cu referire la aplicarea art.274 Cod procedură civilă, instanţa de fond a reţinut că în cuantumul cheltuielilor de judecată nu va fi inclus onorariului expertului contabil, aceasta fiind o probă obţinută extrajudiciar, administrată în cauză iar potrivit art. 274 raportat la art.201 alin.1 şi 202 alin.2 Cod procedură civilă expertul nu a fost numit de instanţă nefiindu-i stabilit onorariul de către aceasta.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs reclamanta şi pârâtul.

Recurenta SC N. C. SRL a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea integrală a pretenţiilor civile.

În opinia recurentei instanţa de fond a încălcat prevederile art. 270 Codul Muncii coroborat cu art.948 Cod civil.

În acest sens se arată că, în mod greşit a apreciat instanţa de fond că sumele plătite de reclamantă şi neevidenţiate în contabilitatea societăţii nu pot fi incluse în cuantumul despăgubirilor întrucât principiul care guvernează răspunderea patrimonială este cel al reparaţiei integrale a prejudiciului.

O altă critică are în vedere înlăturarea sumei de 682 lei cuprinsă în factura 706739 reprezentând manopera pentru repararea „cui şa” considerându-se de către recurentă că aceasta este o procedură distinctă faţă de cea a înlocuirii acestei piese ca atare trebuia cuprinsă în cuantumul despăgubirilor.

Înlăturarea facturii nr.000079 în valoare de 449 lei reprezentând reparaţia cabinei MAN, a fost de asemenea greşită,aceasta având în vedere o operaţiune distinctă de montaj.

În fine, sub aspectul beneficiului nerealizat, recurenta reclamantă a arătat că timpul necesar reparaţiilor a fost de două luni, cu referire expresă la autotractorul avariat şi nu la semiremorcă.

Pârâtul D. I. a solicitat admiterea recursului în sensul admiterii acţiunii până la concurenţa sumei de 5.228, 41 lei, sumă stabilită prin raportul de expertiză tehnică auto.

Recurentul pârât a arătat, cu referire la preţul autotractorului, că, a făcut dovada existenţei pe piaţă a unui preţ inferior de achiziţie, respectiv 2000 Euro.

Nu în ultimul rând se arată că gradul de uzură a autovehiculului şi defecţiunile anterioare au fost cauzele determinante ale producerii evenimentului rutier. În acest sens, s-a susţinut prin memoriul de recurs, instanţa în mod greşit nu a ţinut seama de concluziile expertului, concluzii raportat la care prejudiciul creat de pârât este de 5.228,411 lei.

Cu referire la beneficiul nerealizat recurentul pârât a arătat că s-a opus raportului de expertiză extrajudiciară solicitând înlăturarea acestuia ca probă iar pe de altă parte în luna august urma să fie în concediu de odihnă, situaţie în care autovehiculul nu ar fi circulat iar semiremorca a fost folosită din luna septembrie.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Recurenta reclamantă a invocat prevederile art.270 Codul Muncii coroborate cu art.948 Cod civil susţinând că principiul reparaţiei integrale a prejudiciului a fost încălcat de prima instanţă.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Reclamanta este o societate comercială astfel că nu doar sub aspect formal, cum se reţine prin memoriul de recurs, ci mai ales sub aspectul legalităţii, toate ieşirile şi intrările patrimoniale trebuie evidenţiate în actele contabile.

Instanţa de fond a înlăturat în mod just pretenţia reclamantei relativă la sumele 600 lei şi respectiv 1500 lei, sume care nu s-au regăsit în contabilitatea reclamantei, întrucât în calitatea sa de persoană juridică nu poate pretinde existenţa vreunui prejudiciu altfel decât oglindit în evidenţele contabile.

Susţinerile reclamantei recurente potrivit cărora pârâtul nu s-a opus acordării acestor sume sunt nereale. Pârâtul s-a opus constant cuantumului despăgubirilor pretinse de reclamantă apreciindu-le, în întregul lor, nefondate. Având în vedere poziţia pârâtului nu poate fi apreciat că acesta a achiesat în mod special la vreuna din sumele pretinse de reclamantă.

Cu referire la facturile 706739/14.08.2007, 000079/7.09.2007, instanţa de fond a făcut o analiză detaliată a operaţiunilor înscrise în aceste facturi raportat la aceleaşi operaţiuni cuprinse în restul documentelor depuse de reclamantă. Deşi teoretic aceste operaţiuni sunt distincte ele au făcut obiectul altor înscrisuri (facturi) avute în vedere de instanţă respectiv factura nr. 706814/29.08.2007 şi respectiv factura nr.706779/21.08.2007.

Astfel prin factura 706739/14.08.2007 (fila 12) reclamanta a achiziţionat două produse - „set reparaţie şa în 4 găuri” (1 bucată) şi „cui şa” (1 bucată). Ulterior prin factura 706814 (fila 18), aceeaşi reclamantă achiziţionează produsul „cui şa” ( 1 bucată). Această din urmă factură a fost luată în calcul la stabilirea cheltuielilor efectuate cu piesele şi materialele.

Susţinerile recurentei potrivit cărora facturile cuprind „operaţiuni” distincte nu pot fi primite, fiind simple afirmaţii contrazise de conţinutul concret al înscrisurilor.

Situaţia este similară şi în cazul facturilor 000079/07.09.2007 şi 706779/21.08.2007. Din cuprinsul acestor facturi nu rezultă operaţiunile „distincte” invocate prin memoriul de recurs ci doar împrejurarea că, reclamanta după ce a achiziţionat în luna august piese cu factura 706779/21.08.2007 a fost nevoită să le „repare” în luna septembrie 2007 conform menţiunilor exprese cuprinse în factura 000079/07.09.2007.

Cu referire la prejudiciul nerealizat recurenta reclamantă a apreciat greşit asupra cuantumului profitului realizat respectiv de 34.295,69 lei acesta referindu-se la o perioadă de trei luni (fila 242) şi nicidecum două luni sau o lună. Instanţa de fond a făcut, în aceste condiţii, o apreciere corectă asupra cuantumului acestui prejudiciu criticile fiind în mod vădit nefondate.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a apreciat ca nefondat recursul reclamantei.

Recurentul pârât D. I. a criticat generic hotărârea instanţei de fond ca fiind rezultatul „aprecierii greşite a probelor”, „aplicarea greşită a legii” şi „motivarea contradictorie a hotărârii”.

În dezvoltarea motivelor de recurs însă aceste, critici nu au fost detaliate.

Cu referire la cuantumul pieselor înlocuite, susţinerile recurentului pârât din memoriul de recurs contrazic poziţia acestuia exprimată după efectuarea raportului de expertiză respectiv şedinţa publică din 18 septembrie 2008 şi 16 oct. 2008.

Cu referire la anunţul din ziar privind preţul cabinei MAN raportat la concluziile raportului de expertiză necontestat de pârât, susţinerile acestuia din memoriu de recurs vor fi înlăturate. Anunţul aflat la fila 399 din dosar cuprinde valoarea unei cabine MAN fără nici o altă explicaţie tehnică (de ex. an fabricaţie). Astfel fiind acest înscris nu poate înlătura probele administrate de instanţă (înscrisuri- facturi, expertiză, probe testimoniale).

Pârâtul recurent a invocat împrejurarea că instanţa nu a avut în vedere gradul de uzură avansat al autovehiculului , uzură care a determinat producerea evenimentului rutier.

Aceste susţineri urmează a fi înlăturate întrucât organele de poliţie au stabilit, iar pârâtul nu a contestat, cauza procedurii evenimentului rutier respectiv, viteza precum şi culpa exclusivă a conducătorului auto respectiv pârâtul.

Cu referire la valoarea prejudiciului stabilit de expert în sumă de 5228, 41 lei, instanţa de fond a argumentat explicit principiul ce guvernează răspunderea civilă delictuală în sensul aducerii bunului distrus în starea de funcţionare anterioară avarierii sale. Susţinerile expertului pe care recurentul pârât îşi întemeiază criticile sunt preluate din context astfel instanţa reţine că expertul opinează asupra gradului de uzură al pieselor doar teoretic luând ca punct de reper cabina autotractorului, cabină a cărei recondiţionare ar fi presupus costuri mari.

În fine, critica referitoare la raportul de expertiză contabilă extrajudiciară nu poate fi primită întrucât din consemnările încheierilor de şedinţă şi chiar concluziile scrise depuse de pârât prin reprezentant admiterea acestui mijloc de probă nu a fost contestată aşa cum se susţine prin memoriul de recurs.

Având în vedere cele de mai sus instanţa a apreciat ca nefondate criticile recurentului pârât şi a respins recursul formulat de acesta.

Decizia nr. 1247/R/2009

Pensie demnitari.

Prin sentinţa civilă nr. 1767/23 octombrie 2008, Tribunalul Mureş a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Mureş.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, prin cererea depusă la data de 18 ianuarie 2008, reclamantul a solicitat acordarea pensiei de invaliditate, iar nu a celei de serviciu, derivând din calitatea sa de fost deputat, iar pe de altă parte, nici nu este îndreptăţit la acordarea acesteia din urmă, neîndeplinind condiţiile impuse de art. 49 din Legea nr. 96/2006, respectiv stagiul de cotizare şi vârsta de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000.

Uzând de calea de atac a recursului, reclamantul a invocat nelegalitatea hotărârii primei instanţe, sub aspectul greşitei aplicări a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În cuprinsul memoriului de recurs a arătat că susţinerea conform căreia nu ar fi solicitat acordarea pensiei prevăzute de Legea nr. 96/2006 este eronată, în contextul în care a depus la dosar adeverinţa tip eliberată de Parlamentul României, în cuprinsul căreia s-a consemnat opţiunea sa pentru pensia cea mai avantajoasă.

Cu referire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, reclamantul a susţinut că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale menţionate, în sensul că acestea ar face trimitere la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 19/2000 pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, în realitate legiuitorul referindu-se la orice categorie de pensie.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele relevate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. 5 din Legea nr. 96/2006, la îndeplinirea condiţiilor de pensionare, deputaţii şi senatorii, vor opta pentru pensia calculată conform alin. 1 – 4 sau pentru pensia calculată în condiţiile Legii nr. 19/2000 ori ale altor legi speciale din cadrul sistemului public.

Prin art. 1 din Normele de aplicare a legii, aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 2/2006, modificată prin Hotărârea nr. 4/19 iunie 2007, s-a prevăzut că pensia se acordă la cerere, după îndeplinirea condiţiilor de acordare a oricărei categorii de pensii prevăzute de Legea nr. 19/2000, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate privind vârsta şi stagiul de cotizare prevăzute de aceasta.

De asemenea, conform prevederilor art. 4 lit. b) din Norme, beneficiază de pensie şi persoanele care la data solicitării nu au calitatea de deputat sau senator, dar au deţinut în trecut un mandat de deputat sau senator şi îndeplinesc condiţiile de vârstă şi stagiu de cotizare prevăzute de Legea nr. 19/2000 pentru obţinerea unei categorii de pensie. ( cazul din speţă ).

Din ansamblul prevederilor legale enunţate rezultă că prima instanţă a apreciat în mod greşit că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea pensiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006, o atare concluzie desprindu-se, de altfel din chiar cuprinsul alin.1 al art. menţionat, care nu face trimitere la îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

Prin urmare, fiind sesizată cu cererea de pensionare ca urmare a pierderii capacităţii de muncă, pârâta era datoare ca, după verificarea întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 57 din Legea nr. 19/2000, privind acordarea pensiei de invaliditate – respectiv îndeplinirea stagiului de cotizare în raport cu vârsta, conform tabelului nr. 3 - să procedeze şi la calcularea pensiei cuvenite reclamantului în baza Legii nr. 96/2006, stabilind, totodată, prin aplicarea prevederilor art. 50 din aceeaşi lege, partea din pensie care, depăşind nivelul pensiei rezultate conform Legii nr. 19/2000, urmează a se suporta din bugetul de stat.

Ceea ce a instituit legiuitorul prin adoptarea Legii nr. 96/2006 nu este o altă categorie de pensie, cum greşit s-a apreciat în cauză, ci un alt cuantum al acesteia, corespunzător fiecărei categorii din cele reglementate de art. 40 din Legea nr. 19/2000 ( pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată, pensia anticipată parţială, pensia de invaliditate şi pensia de urmaş ), cuantum stabilit prin raportare la prevederile art. 82 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.

Nu este întemeiată apărarea invocată de către pârâtă şi însuşită de către prima instanţă, conform căreia reclamantul nu ar fi solicitat acordarea pensiei în condiţiile Legii nr. 96/2006, ci a pensiei de invaliditate, conform Legii nr. 19/2000, deoarece, astfel cum rezultă din copia dosarului de pensionare, acesta şi-a exprimat opţiunea pentru pensia cea mai avantajoasă, prin depunerea adeverinţei nr. 57/420/22.01.2008, emisă de Camera Deputaţilor, adeverinţă care atestă îndeplinirea condiţiilor pentru stabilirea pensiei conform Legii nr. 96/2006. ( fila 31 – verso, dosar fond ). De altfel, printr-un buletin de calcul anterior emiterii deciziei contestate, pârâta a stabilit şi cuantumul pensiei conform Legii nr. 96/2006, ceea ce denotă că a reţinut opţiunea reclamantului pentru aceasta din urmă. ( fila 28 dosar fond ).

Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii şi, procedând la modificarea integrală a hotărârii primei instanţe, a admis acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 270451/22 mai 2008 şi a obligat pârâta să stabilească drepturile de pensie cuvenite acestuia în conformitate cu prevederile Legii nr. 96/2006.

Decizia nr. 1248/R/19 mai 2009

Acţiune în constatare declaratorie, art. 111 Cod procedura civilă şi art. 109 Cod procedura civilă.

Prin sentinţa civilă nr.1675 din 19.03.2008 a Judecătoriei Tg.Mureş s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârâtă.

S-a respins cererea formulată de reclamanta C. E.-M., prin reprezentant legal C. I., în contradictoriu cu pârâţii Z.A., ca inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că în patrimoniul ei preexistă dreptul de folosinţă asupra terenului de 596 mp din terenul în suprafaţă de 742 mp, înscris în CF nr.1602/II, .859/2/1/1, 860/a/2/7, teren aferent casei de locuit, a cărui constatare, cu efect declarativ se cere, astfel încât acţiunea în constatare este inadmisibilă potrivit art.111 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.350 din 19.11.2009 a Tribunalul Mureş s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C. E.-M., prin reprezentant legal C. I. împotriva sentinţei civile nr.1675 din 19.03.2008 a Judecătoriei Tg.Mureş.

A fost obligată apelanta la plata către intimata Z.A. a cheltuielilor de judecată în apel.

Instanţa de apel a reţinut de asemenea că acţiunea în constatare este inadmisibilă, reclamanta având la îndemână acţiunea în realizare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta C. E.-M, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei Tribunalul Mureş, în vederea rejudecării apelului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că s-a aplicat în mod greşit art.111 Cod procedură civilă, deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este una de constatare ci o acţiune în realizare.

Scopul fiind urmărit de reclamantă a fost notarea în CF nr.1602/II Tg.Mureş a dreptului său de folosinţă asupra întregii suprafeţe evidenţiate tabular.

Investind instanţele judecătoreşti cu un petit de notare cu privire la un drept pretins (dreptul de folosinţă), manifestarea de voinţă a reclamantei recurente a fost aceea de realizare a dreptului său, apreciat de justiţiabil ca fiind un drept de folosinţă, prin înscrierea acestui drept în cartea funciară.

În atare condiţii, hotărârea prin care s-ar admite acţiunea reclamantei ar reprezenta în mod cert un titlu executoriu în raport cu notarea în Cartea funciară a dreptului pretins, fiind astfel depăşite limitele unei acţiuni în constatare.

În subsidiar s-a arătat că în raport de starea de fapt din speţă este evident că reclamanta recurentă nu are interesul în promovarea unei acţiuni în realizare vizând constituirea unei servituţi, atâta timp cât singura parte care posedă şi foloseşte în prezent întreaga suprafaţă de 741 mp, în calitate de teren aferent locuinţei este chiar reclamanta, posesia acesteia nefiind tulburată în vreun fel de intimată.

Cu privire la destinaţia şi implicit a folosinţei terenului deţinut de intimată, în partea I din Cartea funciară se precizează expres: „cota de teren aferentă locuinţei este de 741/741 parte din întreg de unde rezultă:

- întreaga suprafaţă de teren serveşte utilei folosinţe a edificatului şi dreptul invocat de reclamantă preexistă de la momentul dobândirii de către aceasta a edificatului;

- se impune clarificarea acestei situaţii, atâta timp cât descrierea din partea I-a a Cărţii funciare, nu este dublată de o evidenţiere explicită a dreptului de folosinţă în partea a III-a a Cărţii funciare.

Această contradicţie se impunea a fi lămurită şui ar fi fost necesară a aborda etapa cererilor în probaţiune.

Rolul instanţei nu este de a impune părţii o anume conduită procesuală şi nici de a îndruma partea în promovarea unei anume tip de acţiune.

Prin întâmpinarea depusă pârâta Z. A.-D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în motivele de apel reclamanta a susţinut că obiectul cererii introductive îl constituie constatarea dreptului de folosinţă al reclamantei asupra suprafeţei de 596 mp şi că aferent locuinţei este doar suprafaţa de 145 mp.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa constată că recursul declarat este nefondat din următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Tg.Mureş reclamanta C. E.-M, reprezentată de legal de C. I., a chemat în judecată pe pârâta Z.A. solicitând:

- constatarea dreptului de folosinţă, în favoarea reclamantei, asupra cotei părţi de 596 mp din terenul în suprafaţă de 741 mp, înscris în CF nr.1602/II . 859/2/1/1; 860/a/2/7, teren aferent casei de locuit a reclamantei;

- notarea în CF menţionat a dreptului de folosinţă astfel constatat;

- cu cheltuieli de judecată.

În drept s-au invocat disp. art.480 şi următoarele Cod civil şi disp. Legii nr.7/1996.

Prin întâmpinarea depusă în şedinţa publică din 28.11.2007 (f.16) pârâta Z.A.-D. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că acţiunea în constatare a unui drept de folosinţă este inadmisibilă.

Prin răspunsul depus (f.19 dosar fond) cât şi în concluziile depuse în faţa instanţei de fond reclamanta a arătat că cererea promovată are caracterul unei acţiuni în constatare declaratorie.

Prin urmare reclamanta a fost cea care a indicat obiectul cererii de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilităţii şi cu care a fost sesizată instanţa, astfel încât acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie.

Contrar susţinerilor din motivele de recurs, acţiunea dedusă judecăţii de reclamantă, conform precizărilor făcute în faţa primei instanţe a fost o acţiune în constatare.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în constatare a dreptului de folosinţă, în favoarea reclamantei, asupra cotei părţi de 596 mp trebuie reţinute următoarele:

Dreptul de folosinţă este un atribut al dreptului de proprietate care conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său.

Acţiunea în constatare declaratorie este acţiunea prin care se tinde la consacrarea judecătorească a existenţei sau inexistenţei unei situaţii juridice ori a unui drept, pentru a se înlătura astfel o situaţie de incertitudine. Astfel, între definiţia dată cererii în constatare în general şi aceea dată cererii în constatare declaratorie nu există nicio diferenţă.

Potrivit cu cele precizate la art.111 Cod procedură civilă, cum în mod corect au reţinut instanţele, o condiţie inalienabilă este ca partea să nu poată cere realizarea dreptului.

Ori dreptul de folosinţă, fiind un atribut al dreptului de proprietate, conferă proprietarului bunului posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului la respectarea dreptului său, dacă acest drept subiectiv civilă există.

Prin urmare, reclamantul, pentru a-şi proteja dreptul său de folosinţă are la îndemână calea acţiunii în realizare reglementată de art.109 Cod procedură civilă, prin care poate să obţină condamnarea pârâtului iar în această situaţie acţiunea în constatare este inadmisibilă.

Aşadar, nefiind incident vreun motiv de modificare sau casare prev. de art.304 Cod pr.civilă, instanţa, în baza art.312 Cod procedură civilă a respins recursul declarat ca nefondat.

Văzând şi disp. art.274 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 1251/R/19 mai 2009

Încadrarea art. 85, necitarea primarului în calitate de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 276 din 17 martie 2008, pronunţată de Judecătoria Gheorgheni în dosarul nr. 436/234/2007, s-a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune al reclamanţilor, invocată de S.C. BTT SA Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de S.C. BTT SA; s-a respins acţiunea reclamanţilor G. A. şi G. A, împotriva pârâţilor Comuna Voşlobeni, prin Primar, F.M, S.C. Biroul de Turism pentru Tineret SA şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Harghita.

Prin decizia civilă nr. 163 din 11 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia civilă în dosarul nr. 436/234/2007, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Gheorgheni, invocată în apel de apelanţi şi s-a respins apelul formulat de G. A. şi G. A., împotriva sentinţei civile nr. 276 din 17 martie 2008 a Judecătoriei Gheorgheni.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G. A. şi G. A. şi au solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectului invocat de reclamanţi privind necitarea legală a comunei Voşlobeni, prin Primar, pe întreg parcursul dosarului de la instanţa de fond. În subsidiar, s-a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea apelului, constatarea nulităţii sentinţei pronunţate de Judecătoria Gheorgheni şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, conform art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, invocându-se totodată faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, privind constatarea titlului preferabil, invocat de către S.C. BTT SA Bucureşti. Pe fondul cauzei, s-a solicitat ca în urma desfiinţării sentinţei primei instanţe să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Reclamanţii au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 5,8 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că cu ocazia judecării apelului, reclamanţii au invocat ca şi motiv de nulitate ale sentinţei atacate faptul că la instanţa de fond la toate termenele de judecată a fost lipsă de procedură cu pârâta Comuna Voşlobeni, prin Primar, întrucât instanţa de fond în mod eronat a citat Primăria comunei Voşlobeni. S-a mai arătat că prin acţiunea introductivă s-a solicitat citarea în calitate de pârâtă a Comunei Voşlobeni, neexistând identitate între Comuna Voşlobeni prin Primar şi Primăria comunei Voşlobeni.

Deşi reclamanţii au invocat acest motiv de nulitate a sentinţei primei instanţe, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii invocată la termenul din 27 noiembrie 2008, deşi

judecătorii apelului au constatat personal această nulitate, întrucât la termenul din 16 octombrie 2008 au hotărât citarea Comunei Voşlobeni prin Primar în cadrul apelului.

Reclamanţii au reiterat în recurs excepţia necitării legale a Comunei Voşlobeni prin Primar şi lipsa de procedură cu această parte pe toată perioada derulării procesului la instanţa de fond, solicitând pentru acest motiv constatarea nulităţii sentinţei judecătoriei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

S-a invocat totodată faptul că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Gheorgheni. Astfel, la termenul din 27 noiembrie 2008 reclamanţii au indicat valoarea imobilului la suma de 510.000 lei (RON) iar instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor valoarea indicată de către apelanţi. Contrar prevederilor legale, instanţa de apel a respins această excepţie raportându-se la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. B. SA şi F. M, precum şi la raportul de evaluare depus la instanţa de fond, fără a da posibilitatea reclamanţilor să dovedească cele susţinute de ei , întrucât reclamantul este cel care indică valoarea obiectului în litigiu, iar raportarea instanţei de apel la anumite înscrisuri datate din anul 1993, nu poate fi primită.

Reclamanţii au invocat şi faptul că în mod eronat instanţa de apel a reţinut prin decizia atacată împrejurarea că instanţa de fond nu a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Astfel, instanţa de fond a caracterizat capătul de cerere privind revendicarea ca pe o cerere la care se aplică prevederile Legii nr. 10/2001, fără a pune în discuţia părţilor cauza cererii de chemare în judecată şi cauza acţiunii, aspect care este contrar principiilor disponibilităţi şi contradictorialităţii care guvernează procesul civil.

Instanţa de fond şi cel de apel nu au reţinut faptul că imobilul în litigiu a fost vândut cu mult timp înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi datorită acestui fapt trebuiau comparate titlurile şi nu aplicate în mod retroactiv şi unilateral prevederile Legii nr. 10/2001 fără a ţine cont de înscrisurile de la dosar.

S-a relevat totodată faptul că instanţa de apel în mod greşit a considerat că prima instanţă s-a pronunţat în conformitate cu prevederile legale chiar dacă s-au depus anumite înscrisuri şi după închiderea dezbaterilor.

Susţinerea instanţei de apel prin care se arată că nu actele care au fost depuse tardiv, după închiderea dezbaterilor, au determinat luarea soluţiei de către prima instanţă , nu are suport real şi este în contradicţie totală cu afirmaţiile instanţei de fond care face referire numai la înscrisurile depuse de către intimată după închiderea dezbaterilor.

În procesul civil există obligativitatea comunicării tuturor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, iar înscrisurile la care au făcut referire reclamanţii au fost depuse după închiderea dezbaterilor şi nu le-au fost comunicate, iar instanţa de fond s-a pronunţat pe baza acestora fără a le da posibilitatea reclamanţilor să-şi formuleze apărarea.

Reclamanţii au mai invocat faptul că instanţa de apel în mod greşit a considerat că Judecătoria Gheorgheni a admis în mod corect excepţia prescrierii dreptului material al acţiunii introductive n baza Legii nr. 10/2001. Instanţa de fond şi instanţa de apel au omis în mod intenţionat să arate că temeiul de drept al acţiunii este art. 480 şi urm. Cod civil, iar Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată retroactiv la anul 1993, când s-a înstrăinat proprietatea reclamanţilor.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost admisă de către prima instanţă tot în baza Legii nr. 10/2001 însă această lege nu se aplică în cazul reclamanţilor, care se judecă sub imperiul legilor existente la data când li s-a luat în mod abuziv proprietatea.

În faţa instanţei de fond, la termenul din 19 februarie 2008, S.C. BTT SA Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare privind constatarea titlului preferabil, iar instanţa de fond nu s-a pronunţat pe această excepţie. Susţinerea instanţei de apel prin care se arată că acest aspect ar fi putut fi invocat eventual de către S.C. B SA, care însă nu a declarat apel, nu poate fi primită întrucât instanţa de apel avea obligaţia să constate că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe această excepţie, să desfiinţeze hotărârea apelată şi să trimită cauza spre rejudecare.

Aceleaşi chestiuni au fost susţinute şi în privinţa motivului de apel, prin care s-a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţi procesuale active a reclamanţilor invocată de către S.C. B. SA Bucureşti prin întâmpinare. Excepţia invocată fiind o excepţie dirimantă este obligatorie pentru instanţă, iar legea nu lasă la aprecierea instanţei dacă trebuie să se pronunţe sau nu.

Referitor la fondul cauzei, s-a arătat că instanţa de apel în mod greşit a considerat că sentinţa atacată este ferită de critici, iar apelul este neîntemeiat.

Sub acest aspect s-a precizat că antecesorii reclamanţilor de la care a fost naţionalizat imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, întrucât G. A. era casnică iar G. I. era ofiţer în rezervă.

Pe de altă parte, Statul Român nu şi-a întabulat niciodată dreptul său de proprietate în CF nr. 6756 Tomeşti nr. top. 11206, 11207, 11210.

În mod greşit instanţa de fond şi cea de apel au refuzat să admită faptul că acţiunea introductivă este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil , omiţând în mod intenţionat să arate că reclamanţii se judecă pe drept comun şi nu pe lege specială.

De asemenea, susţinerea că dreptul reclamanţilor la acţiune este prescris, nu este întemeiată, întrucât dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive.

Constatând că Statul Român nu a avut niciodată calitatea de proprietar, nefiind întabulat în cartea funciară şi că dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanţilor nu s-a pierdut, se poate deduce că statul nu avea vocaţia transmiterii către pârât a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Vânzătorul S.C. BTT SA şi cumpărătorul Fluieraş Moise au fost de rea-credinţă întrucât au cunoscut faptul că în cartea funciară terenul pe care se afla construcţia edificată de antecesoarea reclamanţilor, era întabulat pe numele acesteia la data întocmirii actelor de vânzare-cumpărare.

La toate acestea, trebuie adăugată şi prevederea din contractul de vânzare-cumpărare în care se arată că în situaţia în care fostul proprietar va fi repus în drepturi, vânzătorul nu-şi asumă răspunderea pentru eventualele daune.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Gheorgheni reclamanţii G.A. şi G. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comuna Voşlobeni prin Primar, F. M., S.C. B. SA Bucureşti şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Harghita următoarele:

- să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 90/1950 privind terenul aferent construcţiei, înscris iniţial sub menţiunea de cota 1/3 pare, în CF 6756 Tomeşti, cu nr. top 11206, 11207, 11210 şi a construcţiei neîntabulată iniţial în cartea funciară intitulată „Vila Decebal”, ambele proprietatea numitei A. G., născută K., situate în comuna Voşlobeni-Izvorul Mureşului;

- să se constate că imobilul, teren şi construcţii, descris mai sus, a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil;

- să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 98 din 7 decembrie 1993 încheiat în baza procesului verbal de adjudecare a licitaţiei nr. 17 din 22 noiembrie 1993 între Biroul de Turism pentru Tineret SA Bucureşti şi F. M., prin care a fost înstrăinat imobilul construcţie neîntabulat în cartea funciară;

- să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 23583 din 8 mai 1996 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Harghita pentru o suprafaţă de teren de 1347 mp atribuit numitului F.M.;

- să se dispună rectificarea CF 6756 Tomeşti la poziţia B7, în sensul revenirii în această carte funciară a corpului funciar cu nr. top 11206/1, pe numele fostului proprietar de la poziţia B+6 din această carte funciară şi radierea dreptului de proprietate a numitului F. M. de pe acest număr top;

- să se dispună rectificarea CF 8494 Tomeşti cu nr. top 11206/1 teren de 1306 mp în sensul radierii dreptului de proprietate a numitului F. M. şi înscrierea imobilului pe numele vechiului proprietar, antecesorul reclamanţilor;

- să se dispună restabilirea situaţiei anterioare a cărţii funciare precizate prin compararea titlurilor, stabilind ca dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanţilor, dobândit prin cumpărare şi construire este preferabil şi anterior drepturilor pârâţilor dobândit de la un neproprietar prin cumpărare, cu reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanţilor;

- să fie obligaţi pârâţii să lase imobilul mai sus descris în deplină proprietate şi liniştită posesie;

- să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată .

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii au chemat în judecată Comuna Voşlobeni, prin Primar. Cu toate acestea pe parcursul judecării cauzei, în faţa prim ei instanţe a fost citat Primarul comunei Voşlobeni, fără a se preciza dacă acesta a fost citat ca reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, chemate în judecată, sau în altă calitate.

În apel, de asemenea, a fost citat iniţial în calitate de pârât Primarul comunei Voşlobeni, iar la termenul din 16 octombrie 2008 s-a dispus citarea în cauză a Comunei Voşlobeni, prin Primar. Instanţa de apel a reţinut lipsa de procedură cu această parte, încă nu a clarificat dacă pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă procedura de citare a fost legal îndeplinită. Conform prevederilor art. 85 Cod procedură civilă judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel.

Dispoziţiile legale referitoare la citare au caracter imperativ, deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

Având în vedere că în speţă prima instanţă s-a pronunţat în contradictoriu cu Primarul comunei Voşlobeni, care nu a fost citat în calitate de reprezentant al unităţii administrativ – teritorial chemată în judecată, instanţa de recurs reţine că sentinţa pronunţată de judecătorie este lovită de nulitate, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Pentru aceste motive se impune casarea atât a deciziei civile pronunţate de instanţa de apel, cât şi a sentinţei civile pronunţate de judecătorie şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În recurs au fost invocate mai multe motive de nelegalitate a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în fazele procesuale anterioare, însă având în vedere că nerespectarea prevederilor legale referitoare la citare primează, instanţa de recurs apreciază că acestea nu se mai impun a fi analizate, urmând ca aspectele invocate de recurenţii reclamanţi să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă curtea a admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat integral decizia pronunţată de tribunal şi sentinţa pronunţată de judecătorie şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Gheorgheni.

În rejudecare, instanţa va proceda la citarea părţilor cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie. De asemenea, se va clarifica şi valoarea imobilului în litigiu în raport de care urmează a se stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care reclamanţii invocă o anumită valoare, iar din actele depuse la dosar rezultă o altă valoare, urmând ca sub acest aspect să se aibă în vedere şi poziţia părţilor din proces. Totodată, se vor pune în discuţie şi se vor soluţiona şi celelalte aspecte invocate pe parcursul judecării cauzei referitoare la temeiul cererii de chemare în judecată, excepţiile invocate de părţi şi chestiunile legate de fondul cauzei.

Decizia civilă nr. 1253/R/20 mai 2009

Cerere în constatarea nulităţii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Prin acţiunea înaintată la 9 octombrie 2002 la Judecătoria Rădăuţi, reclamantul Municipiul Rădăuţi reprezentat prin Primar, a chemat în judecată pe pârâţii P. M., G. C, V. I. C. şi M. A., solicitând obligarea acestora să-i predea în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare nr.19A, cu radierea înscrierii acestora din cartea funciară.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a relevat că prin sentinţa civilă nr.295/1994 a Judecătoriei Rădăuţi a fost admisă acţiunea pârâţilor împotriva DGFP Suceava, constatându-se calitatea lor de moştenitori ai defunctului S. L, decedat la 14 octombrie 1953, anulându-se testamentul încheiat în favoarea numitei G. E. şi stabilindu-se că pârâţii sunt proprietarii imobilului din litigiu. Însă, la data menţionată pârâţii au chemat în judecată numai DGFP Suceava, deşi proprietar tabular al imobilului era Statul Român, care trebuia să fie reprezentat legal în proces prin consiliul local. În contextul în care sentinţa menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă şi atât contestaţia în anulare cât şi revizuirea au fost respinse ca nefondate, reclamantul a apreciat că se impune promovarea unei acţiuni în revendicarea imobilului sus indicat, pentru a se stabili adevăratul proprietar al imobilului prin compararea titlurilor părţilor.

Prin sentinţa civilă nr.3453 din 8 noiembrie 2002 a Judecătoriei Rădăuţi, s-a admis excepţia invocată de pârâţi şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Soluţia instanţei de fond a fost menţinută ca legală şi temeinică prin decizia civilă nr.2558/23.12.2003 a Tribunalului Suceava, care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Rădăuţi.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr.1190 din 12.10.2004, a admis recursul declarat de Municipiul Rădăuţi, a modificat decizia instanţei de apel în sensul că a admis apelul declarat de reclamant împotriva soluţiei instanţei de fond şi, în rejudecare, a admis acţiunea principală, cu obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie în favoarea reclamantului imobilul din litigiu. S-a dispus şi radierea pârâţilor din cartea funciară ce conţine acest imobil.

Pentru a statua astfel, instanţa de recurs a reţinut că sentinţa civilă nr.295/1994 a Judecătoriei Rădăuţi, invocată ca temei al dreptului de proprietate al pârâţilor, a fost pronunţată doar în contradictoriu cu DGFP Suceava, care nu avea calitate procesuală pasivă în cauză, iar instanţa de fond trebuia să pună în discuţie acest aspect. În aceste condiţii, hotărârea primei instanţe nu are valoarea de titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât în cauză s-au constatat falsuri în ceea ce priveşte promovarea prezentului litigiu. În opinia instanţei de recurs, este fără dubiu faptul că „titlul” pârâţilor a fost obţinut în mod fraudulos şi că nu este opozabil reclamantului.

În ceea ce priveşte titlul reclamantului, acesta rezultă din sentinţa civilă nr.1297/1965 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Rădăuţi, hotărâre care la acea vreme a fost pronunţată în contradictoriu cu toate părţile interesate.

În aceste condiţii, comparând cele două titluri, curtea făcând aplicaţiunea dispoziţiilor legale în materie, art.480 Cod civil, a dat preferinţă titlului reclamantului.

Prin cererea înaintată la 8 mai 2009 la Curtea de Apel Suceava, pârâţii M. A., I. C, P. M. şi G. C. au solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziei civile nr.1190 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Suceava prin care au fost obligaţi să predea Municipiului Rădăuţi imobilul situat în Rădăuţi, str.Ştefan cel Mare nr.19, înscris în CF 4806 Rădăuţi, cu radierea dreptului de proprietate al pârâţilor.

În susţinerea cererii, pârâţii au relevat că la data pronunţării deciziei civile atacate, Decretul nr.111/1951, pe care s-a fundamentat soluţia, era abrogat de cel puţin 14 ani şi considerat neconstituţional. Se relevă de către pârâţi că s-a încercat de către Primăria municipiului Rădăuţi desfiinţarea titlului lor de proprietate, respectiv sentinţa civilă nr.295/18 ianuarie 1994 a Judecătoriei Rădăuţi, însă această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă iar contestaţia în anular eşi cererea de revizuire au fost respinse ca nefondate. Toate aceste aspecte arată că titlul de proprietate al pârâţilor nu a fost desfiinţat iar decizia nr.3256/2005 a ICCJ arată foarte clar că Decretul 111/1951 a fost declarat neconstituţional în raport cu Constituţia din anul 1948.

În concluzie în opinia pârâţilor Curtea de Apel Suceava şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în sfera legislativului, prin reactivarea unui act normativ abrogat şi neconstituţional.

Cererea pârâţilor a fost respinsă, pentru considerentele ce succed:

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic. Nulitatea poate fi absolută atunci când se încalcă o normă juridică care ocroteşte un interes general, sau relativă când nu se respectă o normă juridică ce protejează un interes particular. Pentru ambele situaţii discutate, nulitatea vizează actul juridic civil, prin care se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Însă, hotărârea judecătorească nu constituie un act juridic civil, ea fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu privire la litigiul dintre părţi, act cu caracter jurisdicţional. Hotărârea reprezintă scopul urmărit prin declanşarea procesului, raţiunea lui de a fi, deoarece tranşează conflictul dintre părţi.

În consecinţă, este inadmisibilă solicitarea pârâţilor de a se constata nulitatea absolută a unei decizii civile pronunţată de instanţa de recurs, în condiţiile în care, aşa cum s-a relevat mai sus, hotărârea judecătorească nu este un act juridic civil.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse cererea pârâţilor a fost respinsă, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a hotărârii atacate.

Decizia civilă nr. 1254/R/20 mai 2009

Constatare expert.

Prin sentinţa civilă nr. 1386/18.12.2007, Judecătoria Sighişoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis în parte acţiunea formulată de C. E., C. N. şi M.E. în contradictoriu cu pârâţii P. G. şi P.L. stabilind linia de graniţă între imobilele părţilor conform anexei 1 la expertiza topografică efectuată în cauză; Pârâţii au fost obligaţi să închidă cele două ferestre practicate în peretele de protecţie de lemn aflat înspre proprietatea reclamanţilor; Instanţa a făcut aplicarea art. 274 Cod procedură civilă.

Prin Decizia civilă nr. 317 din 28 oct. 2008 Tribunalul Mureş a admis apelurile părţilor a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul obligării pârâţilor să mute plantaţia de viţă –de – vie la o distanţă de 0, 5 m faţă de linia de graniţă; să mute construcţiile identificate în expertiză la punctele C4, C5 la o distanţă corespunzătoare astfel încât să nu cauzeze prejudicii proprietăţii reclamanţilor.

Prin aceiaşi decizie au fost reduse cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi pârâţii de la suma de 1193 lei la suma de 895,65 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut următoarele:

În raport de starea de fapt, în mod greşit s-a reţinut de prima instanţă faptul că viţa- de –vie este amplasată la o distanţă de 0,5 m de linia de graniţă, respectiv de peretele construcţie reclamanţilor, iar atelierul, cuptorul şi WC-ul sunt amplasate la o distanţă corespunzătoare.

Astfel, potrivit celor constate la faţa locului, viţa-de-vie este situată la o distanţă de 10 cm de zidul reclamanţilor, acesta prezentând umezeală pe o înălţime de 50 cm de la sol. Potrivit prevederilor 607 Cod civil, nu se pot face plantaţii la o distanţă mai mică de jumătate de metru faţă de linia despărţitoare a două fonduri.

De asemenea, potrivit prevederilor art.610 Cod civil, nu se poate construi un cuptor sau o magazie sau alte construiţi lipite de zidul vecin decât cu respectarea unei distanţe corespunzătoare, astfel încât să nu se aducă vătămare vecinului. În speţă, WC-ul şi cuptorul sunt lipite de zidul construcţiei reclamanţilor apelanţi, iar această situaţie cauzează prejudicii acestora prin menţinerea umezelii în zidul imobilului.

În ceea ce priveşte apelul pârâţilor, instanţa a constatat, pe de o parte, că potrivit prevederilor art. 584 Cod civil cheltuielile grăniţuirii se suportă pe jumătate, iar pe de altă parte, faptul că prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze reclamanţii au formulat mai multe petite, iar nu numai cel privind grăniţuirea.

Astfel, Tribunalul a constatat că în privinţa capătului de cerere vizând grăniţuirea cheltuielile de judecată efectuate în cauză care se justifică a fi suportate în egală măsură de către părţi, constând în onorariul expertului, care a fost în cuantum de 580,74 lei conform chitanţei de la fila 46 şi taxa de timbru aferentă acestui petit de 19 lei. Constatând că potrivit chitanţelor aflate 24 şi 46 aceste sume au fost avansate de reclamanţi, se impune ca pârâţii să suporte jumătate din cuantumul acestora, respectiv 299,87 lei. În ceea ce priveşte onorariul avocaţial, în cuantum de 500 lei, conform chitanţei de la fila 93, precum şi taxa judiciară de timbru aferentă celorlalte petite, în cuantum de 95,5 lei, instanţa a apreciat că întrucât pârâţii au căzut în pretenţii, fiind admise şi celelalte capete de cerere din acţiunea reclamanţilor, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, aceştia trebuie să le suporte integral.

Apreciind asupra celor de mai sus instanţa de fond s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii.

Recurenţii au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7şi 9 Cod procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenţii au reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. N. jun. şi M. E.

Pe fondul cauzei recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 607, 610 şi 615 Cod civil în sensul în care atât construcţiile cât şi viţa-de-vie respectă distanţa legală faţă de linia de graniţă.

Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Instanţa va respinge această excepţie având în vedere împrejurarea că reclamanţii M. E. şi C. N. junior sunt copii (deci moştenitori) proprietarului tabular, decedat în prezent- C.N. Reclamanţii au făcut dovada acceptării tacite a succesiunii pe de o parte iar pe de altă parte potrivit dispoziţiilor art. 653 Cod civil descendenţii (reclamanţii în prezenta cauză), au de drept posesiunea succesiunii din momentul morţii defunctului.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de recurs a apreciat ca fiind neîntemeiată, excepţia invocată de recurenţi.

Instanţa reţine că „excepţia lipsei de interes” invocată prin acelaşi memoriu de recurs nu se impune a fi analizată întrucât în dezvoltarea acesteia recurenţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă intitulându-şi greşit acest motiv de nelegalitate. Nu în ultimul rând, având cuvântul în dezbateri recurenţii nu au mai susţinut această excepţie.

Cu referire la fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

Părţile deţin în proprietate imobile învecinate situate în Sighişoara.

Instanţa de apel a avut în vedere procesul verbal de cercetare la faţa locului (fila 67) potrivit căruia plantaţia de viţă-de-vie se află situată la cca. 10 cm de zidul casei reclamanţilor.

În mod greşit instanţa de apel a înlăturat constatările expertului privitoare la distanţa, faţă de linia de graniţă, a plantaţiei de viţă-de-vie precum şi a cauzei înfiltraţiilor de apă în fundaţia casei.

Curtea a apreciat că faţă de posibilităţile şi cunoştinţele tehnice ale expertului se impun a fi reţinute concluziile acestuia.

În acest sens cu privire la plantaţia de viţă-de-vie, aceasta se află la o distanţă legală nefiind incidente prevederile art.607 Cod civil (fila 55). Cauza infiltraţiilor de apă este explicată de expert ca provenind din configuraţia terenului, acesta fiind în pantă şi favorizând scurgerea apelor pluviale către aceasta.

Cu referire la construcţiile C4 şi C5 deşi reclamanţii intimaţii au invocat împrejurarea că acestea sunt construcţii noi nu au dovedit acest lucru.

Pe de altă parte potrivit aceleiaşi expertize cele două construcţii sunt situate ca şi imobilul reclamanţilor pe linia de graniţă a celor două proprietăţi. Conform constatărilor expertului dată fiind înălţimea celor două construcţii (C4 şi C5) apele meteorice se scurg pe terenul pârâţilor fără a aduce vreo vătămare imobilului reclamanţilor. Astfel fiind, Curtea apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art.610 teza ultimă Cod civil.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a admis recursul declarat de pârâţi, a modificat în parte hotărârea atacată în sensul că a respins apelul declarat de reclamanţii C. E, C. N. jun. şi M. E, menţinând din cuprinsul deciziei dispoziţiile privind cheltuielile de judecată ocazionate de judecata fondului precum şi menţiunea privind celelalte dispoziţii menţinute în apel şi cuprinse în sentinţa judecătoriei.

Decizia civilă nr. 1257/R/20 mai 2009

Părinte aflat în executarea pedepsei. Legături personale cu minorul. Interesul superior al minorului.

Prin acţiunea înaintată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria Miercurea Ciuc, reclamantul K. L, deţinut în Penitenciarul Aiud, a chemat în judecată pe pârâta N. E, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se stabilească modalitatea de vizitare a minorului A. J. născut la data de 21 iunie 2003 din relaţiile de concubinaj ale părţilor.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a relevat că în prezent se află în executarea unei pedepse privative de libertate de 20 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, însă nefiind decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, este îndreptăţit a avea legături personale cu minorul, pentru a veghea la creşterea şi educarea acestuia. În opinia reclamantului, este posibil şi justificat ca minorul să fie adus periodic la penitenciar de către părinţii sau fraţii reclamantului, după care aceştia să-l readucă la domiciliul pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr.1471 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, s-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamant, soluţie menţinută ca legală şi temeinică prin decizia civilă nr.162 din 11 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita, care a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a statua astfel, instanţa de apel a reţinut că minorul se află în grija pârâtei, are vârsta de 5 ani iar relaţiile dintre părţi sunt deosebit de tensionate, în condiţiile în care reclamantul i-a omorât sora. După cum a relevat în întâmpinare, pârâta nu doreşte să-şi însoţească copilul la penitenciar pentru a-şi vedea tatăl şi nici să-l încredinţeze unei rude a pârâtului, mamă sau frate, pentru a-l duce la penitenciar. Cele de mai sus coroborate cu vârsta copilului, fac, ca cel puţin pentru o perioadă de timp legătura copilului cu tatăl său să nu fie în interesul minorului. În fine, în pronunţarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a avut în vedere disp.art.43 alin.3 şi art.97 din Codul familiei, acordând prioritate absolută interesului major al copilului.

Împotriva deciziei civile menţionate, reclamantul a înaintat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii civile promovate, conform solicitării. În dezvoltarea memoriului de recurs, recurentul a relevat că prin sentinţa pronunţată i-a fost luat „dreptul de a fi tată”, instanţa referindu-se doar la vârsta mică a copilului şi impactul psihic pe care acesta l-ar avea dacă şi-ar vizita tatăl la penitenciar. În opinia recurentului părinţii sau rudele apropiate ale acestuia sunt în măsură şi îndreptăţiţi de a duce copilul la penitenciar pentru a-şi vizita tatăl, fiind şi în interesul copilului de a avea legături cu părintele său. În final, reclamantul recurent a arătat că instanţa de judecată s-a referit numai la obligaţiile pe care le are ca tată faţă de minor nu şi la drepturile la care este îndreptăţit potrivit legislaţiei în vigoare.

În pofida redactării simpliste a memoriului de recurs, reiese fără echivoc faptul că reclamantul se prevalează de motivul prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ.

Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art.43 alin.3 din Codul familiei, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea şi pregătirea lui profesională. Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copii lor minori, fără a se diferenţia după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi (art.97 Codul familiei).

Conform art.2 alin.2 din Legea nr.272/2004 principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

În speţa dedusă judecăţii, minorul A. J, născut la 21 iunie 2003, a rezultat din relaţiile de concubinaj ale părţilor, însă la ora actuală reclamantul este în executarea unei pedepse privative de libertate de 20 de ani închisoare, pentru infracţiunea de omor calificat, victimă fiind sora pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr.1798/2006 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, s-a respins acţiunea formulată de reclamant având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorului, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, iar de la data pronunţării şi până în prezent nu au intervenit modificări esenţiale în situaţia acestuia.

Cu toate că prin hotărârea judecătorească prin care pârâtul a fost condamnat penal, nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti, având în vedere gravitatea infracţiunii comise, vârsta mică a copilului, instanţa de apel în mod corect a statuat că în prezent modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti solicitate de reclamant nu corespunde interesului copilului.

Impactul psihic al vizitelor la penitenciarul unde este încarcerat reclamantul, în lipsa mamei minorului, ar dăuna grav asupra dezvoltării sale psihice la o vârstă la care capacitatea de înţelegere este diminuată. Pe de altă parte, stabilirea în sarcina altor persoane a răspunderii de a duce minorul la penitenciar, nu poate fi impusă acestora, întrucât mama pârâtă nu este de acord cu această modalitate, care evident ar dăuna interesului minorului.

Reclamantul are posibilitatea legală de a solicita pentru o perioadă determinată de timp întreruperea executării pedepsei, perioadă în care va avea posibilitatea să-şi viziteze minorul, în contextul în care nu este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Faţă de cele ce preced, constatând că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi nereţinând din oficiu motive de casare de ordine publică, a fost respins ca nefondat recursul declarat.

Decizia civilă nr. 1259/R/20 mai 2009

Vânzarea bunurilor comune ale soţilor prin licitaţie publică. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 67311.

Prin sentinţa civilă nr. 974/2 iunie 2008 Judecătoria Miercurea Ciuc, soluţionând acţiunea principală de partaj, precum şi acţiunea reconvenţională având acelaşi obiect, a luat act de tranzacţia încheiată între părţi: R. D. L. şi R. I. în sensul partajării bunurilor mobile.

Cu privire la imobilul situat în Miercurea Ciuc, str. Culmei nr.15, sc. A, ap.7, jud. Harghita, instanţa de fond a dispus atribuirea acestuia reclamantului –pârât reconvenţional R. D. L, obligându-l la plata unei sulte în valoarea de 83.000 lei către pârâta-reclamantă reconvenţională R. I.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul R. D.L.

Prin decizia civilă nr. 132 din 30 octombrie 2008, Tribunalul Harghita a respins ca nefondat apelul declarat obligând reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 ianuarie 2007, apelantul-pârât reconvenţional prin capătul de cerere privind împărţirea bunurilor comune, a solicitat admiterea propunerii sale de partajare şi anume, ca imobilul să-i fie atribuit lui în totalitate, cu obligarea sa de a-i achita pârâtei valoarea cotei de ½ parte din valoarea totală de 50.000 RON.

Având în vedere că valoarea reală a imobilului este în sumă de 166.000 lei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, conform contraexpertizei tehnice solicitată de părţi şi efectuată de ing. E. I, tribunalul a considerat că instanţa de fond a soluţionat în mod legal şi temeinic acţiunea de împărţire a bunurilor comune, atribuind în natură imobilul în litigiu apelantului-reclamant –pârât reconvenţional şi l-a obligat pe acesta la plata sultei în sumă de 83.000 lei pe seama intimatei, care corespunde cotei de ½ parte cei revine din contravaloarea imobilului (apartamentul situat în Miercurea Ciuc, str. Culmei nr.15, sc. A, ap.7, jud. Harghita), astfel cum apelantul a solicitat în mod expres prin cererea de împărţire a bunurilor.

Susţinerile apelantului potrivit cărora instanţa de fond nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.673 ind. 11 alin.1 Cod procedură civilă, criticând sentinţa atacată sub acest aspect, nu au fost reţinute de tribunal ca urmare a faptului că în cauza dedusă judecăţii aceste dispoziţii legale invocate de apelant nu sunt incidente, ele referindu-se la situaţia în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului. În speţă prin cererea introductivă, apelantul a solicitat în mod expres atribuirea în natură a bunului imobil (apartament), iar cererea introductivă nu a fost modificată în condiţiile art. 132 Cod procedură civilă.

Este adevărat că prin notele de şedinţă de la fila 140 dosar fond apelantul a solicitat ca imobilul în litigiu să fie vândut în baza art.673 ind. 11 alin.1 Cod procedură civilă, dar potrivit Încheierii nr. 9 din 7 ianuarie 2008 apelantul a fost de acord în principiu din luna mai 2008 cu partajarea apartamentului astfel cum a fost propusă, nemodificându-şi, aşa cum s-a arătat, acţiunea introductivă.

De asemenea, cu ocazia dezbaterii cauzei în fond potrivit Încheierii nr. 12 din 26 mai 2008, care face parte integrantă din sentinţa atacată, tribunalul a constatat că reprezentantul reclamantului-apelant a solicitat în mod expres atribuirea apartamentului în natură reclamantului-apelant, cu obligarea acestuia la plata unei sulte în favoarea pârâtei-intimate, ceea ce instanţa a şi făcut, pronunţând hotărârea atacată în sensul celor solicitate de reclamantul-apelant.

Referitor la excluderea din valoarea totală a imobilului, a investiţiilor efectuate de SC R. I. SRL în valoarea de 4737 lei, tribunalul a apreciat că susţinerile apelantului potrivit cărora firma este proprietatea sa şi nu bun comun al soţilor, sunt neîntemeiate. Instanţa de fond reţinând în mod corect în considerentele hotărârii atacate că, contravaloarea investiţiilor efectuate de SC R. I. SRL nu va fi scăzută din valoarea totală a apartamentului întrucât au fost executate de o societate al cărui asociat unic este reclamantul, iar lucrările fiind efectuate în timpul căsătoriei, investiţiile vor fi cuprinse în masa bunurilor comune partajabile.

Tribunalul a constatat că această cerere a reclamantului de excludere din valoarea totală a imobilului, a investiţiilor în valoare de 4737 lei s-a făcut cu ocazia dezbaterii cauzei în fond, astfel că instanţa de fond în mod legal şi temeinic a respins cererea reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul-pârât reconvenţional.

Recurentul a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa a dat o greşită interpretare înscrisului depus la fila 140 dosar fond, în sensul în care acesta reprezenta o precizare a acţiunii. Cu referire la acelaşi înscris recurentul a arătat că instanţa, în condiţiile art. 673 ind. 11, alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă era obligată să pronunţe o încheiere.

O ultimă critică formulată de recurent vizează greşita apreciere a instanţelor faţă de calitatea de bun comun a sumei de 4737 lei reprezentând contravaloarea tâmplăriei din aluminiu, lucrare suportată pe costuri de SC R. I. SRL.

Intimata R. I. formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat.

În esenţă, intimata a arătat că hotărârea atacată este legală şi temeinică prin prisma dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă şi 673 ind. 11 alin,1 Cod procedură civilă.

Cu referire la debitul de 4737 lei, intimata a arătat că o asemenea cerere nu a fost formulată în faţa instanţei de fond, astfel că această pretenţie opusă în calea de atac nu poate fi admisă.

Asupra recursului declarat, Curtea a reţinut următoarele:

Părţile au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul situat în Miercurea Ciuc, str. Culmei, nr. 15, sc. A, ap. 7 şi înscris în CF 742/S/VII compus din 4 camere, bucătărie, cămară, baie şi balcon.

Prin acţiunea formulată având ca obiect partajul bunurilor comune, reclamantul recurent a solicitat atribuirea acestui bun şi obligarea sa la plata unei sulte în favoarea intimatei. Intimata a acceptat acest mod de sistare a comunităţii de bunuri, consimţind la atribuirea imobilului în favoarea reclamantului-pârât reconvenţional (fila 11 dosar fond).

Astfel fiind fixat obiectul judecăţii, instanţa de fond procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin.6 Cod procedură civilă a atribuit imobilul rămas din masa bunurilor comune în favoarea reclamantului-pârât reconvenţional.

Înscrisul depus la fila 140 dosar fond intitulat „note de şedinţă” a fost în mod corect apreciat de instanţă ca neîndeplinind cerinţele prevăzute de art. 132 şi 138 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, şi în condiţiile în care înscrisul aflat la fila 140 ar fi fost apreciat ca o modificare a acţiunii principale condiţiile cerute de art. 673 ind. 11 Cod procedură civilă nu erau îndeplinite, în sensul în care reclamantul ceruse atribuirea bunului iar pârâta-reclamantă reconvenţională acceptase această solicitare.

Condiţia impusă de art. 673 ind. 11 Cod procedură civilă respectiv ca : „nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului” nu a fost îndeplinită astfel instanţele au apreciat în mod corect că această dispoziţie legală nu îşi poate găsi aplicabilitate.

Cu referire la debitul de 4737 lei reprezentând contravaloarea tâmplăriei de aluminiu montată la apartamentul proprietatea părţilor, instanţa de apel a apreciat în mod corect asupra netemeiniciei acestei cereri prin prisma art.129 şi 132 Cod procedură civilă. Mai mult cuprinderea acestei societăţi în masa bunurilor mobile partajate prin bună-învoială presupune că reclamantul recurent a acceptat în lotul său această societate cu activul şi pasivul său considerând, la momentul încheierii tranzacţiei, că nu se impune compensarea prin sultă a valorii celor două loturi.

Având în vedere cele de mai sus curtea a apreciat ca nefondate criticile formulate de recurent astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul declarat.

Decizia civilă nr. 1260/R/20 mai 2009

Probe testimoniale

Prin acţiunea înaintată la 10 aprilie 2007 la Judecătoria Timişoara, reclamanţii C. G. şi C. I, au chemat în judecată pe pârâţii N. V.C, N A, N. C. D. şi N. A. L, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare cu privire la imobilul situat în Timişoara înscris în CF Timişoara, cu intabularea dreptului de proprietate imobiliară pe numele reclamanţilor, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 Euro/zi de întârziere, până la data perfectării actelor autentice.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea preţului de 55.000 Euro precum şi daune aferente prejudiciului cauzat, cu cheltuieli de judecată, relevând că în anul 2004 a intervenit între părţi un antecontract de vânzare cumpărare privind imobilul din litigiu şi, cu toate că preţul a fost plătit, pârâţii – vânzători, refuză predarea imobilului şi perfectarea înstrăinării.

Prin precizarea de acţiune ulterioară reclamanţii şi-au reformulat petitul principal, solicitând instanţei să se pronunţe o hotărâre în prestaţie tabulară, în baza căreia să se poată intabula în CF, renunţând la capătul de acţiune privind restituirea preţului de 55.000 Euro.

În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art.969, 970, 1295 din Codul civil.

Prin sentinţa civilă nr.9847 din 10 octombrie 2007 a Judecătoriei Timişoara s-a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanţi, soluţie menţinută ca legală şi temeinică prin decizia civilă nr.216/A/19 martie 2008 a Tribunalului Timiş, care a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Pentru a statua astfel, cele două instanţe de judecată au reţinut că în anul 2001 între N. A. şi N. C. pe de o parte, şi familia C. pe de altă parte, s-a încheiat un înscris sub semnătură privată prin care părţile făceau un schimb de locuinţe, iar ulterior la 17.01.2004 a intervenit un antecontract de vânzare cumpărare privind imobilul din litigiu. Prin acest ultim act N. în nume propriu şi ca mandatar al celorlalte pârâte se obligă să înstrăineze reclamanţilor imobilul situat în Timişoara cu preţul de 55.000 Euro, sumă ce urma a fi achitată în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţată în dosarul nr.4767/2002 al Judecătoriei Timişoara, având ca obiect revendicarea imobilului de foştii proprietari.

La data de 8 februarie 2005 între părţi se încheie un act adiţional la antecontractul de vânzare cumpărare prin care se stabileşte plata preţului de către familia C. până la data de 1 iulie 2005, termen care nu a fost respectat. La dosarul cauzei nu există nici un alt înscris depus de către părţi din care să rezulte că termenul de plată (scadenţa) a fost prelungit sau modificat şi la data de 25 august 2005 când reclamanţii au intenţionat să achite contravaloarea imobilului, însă pârâţii au refuzat încasarea preţului, invocând nerespectarea termenului de plată.

În dovedirea acţiunii, reclamanţii s-au prevalat de un început de dovadă scrisă eliberat de BRD Timişoara la data de 25 august 2005, pe numele N. ce reprezintă comision pentru „încasări diverse”. Prin acest înscris s-a încercat a se dovedi că preţul a fost achitat integral şi astfel vânzarea este perfectată între părţi, însă atât instanţa de fond cât şi cea de apel au considerat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.1197 alin.2 Cod civil, respectiv nu constituie înscris doveditor. S-a concluzionat că pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare, trebuie ca preţul vânzării să fi fost achitat de cumpărători şi aceştia să se afle în posesia imobilului.

Împotriva deciziei civile menţionate, reclamanţii au înaintat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia, rejudecarea pricinii şi admiterea acţiunii civile introductive de instanţă, conform solicitării, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.5,8,9 C.pr.civ.

Recurenţii au relevat prin memoriul de recurs faptul că hotărârea atacată este nelegală în sensul art.304 pct.5 C.pr.civ., raportat la art.129 alin.4 şi 5 din acelaşi cod, instanţa înlăturând un înscris probatoriu determinant fără să se fi verificat validitatea lui.

Reclamanţii face evident referire la înscrisul de la fila 15 dosar fond, emanat la data de 28 august 2005 de BRD Timişoara şi prin care au dovedit că preţul a fost achitat integral vânzătorilor, situaţie în care se impunea pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de înstrăinare. Chiar dacă instanţele nu au considerat că înscrisul eliberat de bancă reprezintă dovada deplină a plăţii, stabilind că suma de 55.000 Euro a fost preluată de N. V, trebuia să prezume că această sumă rămasă în posesia lui, situaţie care este echivalentă cu efectuarea plăţii.

De asemenea reclamanţii au arătat prin memoriul de recurs că hotărârea atacată a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, respectiv art.967, 970, 1295 Cod civil. Antecontractul dintre părţi a avut la bază un consimţământ scris, rezoluţiunea implicând un nou acord de voinţă al părţilor, însă pârâţii vânzători nu au solicitat în acest proces rezoluţiunea antecontractului.

Prin încheierea nr.276 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la această instanţă, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de reclamanţi.

Recursul dedus judecăţii este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În principiu vânzarea cumpărare se perfectează între părţi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Vânzarea este perfectă şi proprietatea de drept strămutată de îndată ce părţile s-au înţeles asupra lucrului vândut şi preţului, chiar dacă lucrul nu a fost predat, iar preţul numărat (art.1295 Cod civil). Prin aceasta, în dreptul civil român s-a consacrat principiul consensualităţii actelor juridice în materia vânzării, regulă ce comportă unele excepţii prevăzute de lege, de pildă, în cazul înstrăinării terenurilor intravilane sau extravilane, pentru care art.46 din Legea nr.18/1991 cere condiţia înscrisului autentic, cu semnificaţie „ad validitatem”.

Cum în dreptul comun excepţii sunt de strictă interpretare, rezultă că în tăcerea legii, acestea nu sunt aplicabile promisiunii de vânzare cumpărare. Ca atare, promisiunea de vânzare cumpărare fiind un contract nenumit, va urma, în ceea ce priveşte mecanismul formării acordului de voinţă, regulile aplicabile contractelor, în cât forma scrisă este cerută numai ad probationem.

Pentru situaţiile în care există un început de dovadă scrisă, ori în cazul imposibilităţii fizice sau morale de a preconstituii proba scrisă, legea permite dovada cu martori. În virtutea principiului consensualismului actelor juridice, antecontractul de vânzare cumpărare este o promisiune sinalagmatică şi oneroasă ce nu se poate disocia de actul de vânzare cumpărare pe care părţile îl anticipează, mai ales atunci când convenţia s-a executat în fapt, prin predarea lucrului şi plata preţului. Obligaţiei de a da ce incumbă vânzătorului îi urmează obligaţia de a face, respectiv de a încheia contractul de vânzare cumpărare, în caz contrar se aplică dispoziţiile art.1077 din Codul civil, instanţele de judecată fiind abilitate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare.

În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii nu au dovedit plata preţului la datele de 08.02.2005 şi respectiv 1 iulie 2005, iar pârâţii au emis notificare la data de 13 octombrie 2005 cu privire la intenţia de revocare a ofertei, constatând desfiinţată convenţia. Prin cele două convenţii încheiate între părţi s-a prevăzut expres că în situaţia în care reclamanţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale, cu prioritate plata preţului, contractul se desfiinţează, respectiv „se anulează”, fiind vorba deci de o clauză rezolutorie prevăzută în convenţie. Prin urmare, neplata preţului nu constituie un motiv de inadmisibilitate a acţiunii în validarea antecontractului de vânzare-cumpărare, ci în speţă atrage rezoluţiunea actului.

Cât priveşte înscrisul de care s-au prevalat recurenţii, respectiv cel de la fila 15 dosar fond, eliberat de BRD Timişoara, acesta nu poate fi catalogat ca un început de dovadă scrisă în dovedirea acţiunii, întrucât nu corespunde cerinţelor prev. de art.1197 alin.2 Cod civil, emanând de la o terţă persoană şi nu de la partea contractantă. Acesta a fost motivul pentru care instanţa de fond a administrat probe testimoniale, din coroborarea cărora nu a rezultat plata preţului de către cumpărători, la scadenţa stabilită de părţi, fapt ce a condus la respingerea acţiunii reclamanţilor.

Faţă de cele ce preced, nefiind incidente motivele prev. de art.304 pct.5,8,9 C.pr.civ., iar Curtea nereţinând motive de casare de ordine publică, a respins ca nefondat recursul declarat.

Decizia civilă nr. 1278/R/20 mai 2009

Probe testimoniale.

Prin sentinţa civilă nr. 3861 din 17 iulie 2008, pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş în dosarul nr. 1513/320/2008, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul S. J. în contradictoriu cu pârâta A. de P. nr. 208 Târgu-Mureş şi s-a dispus obligarea pârâtei să nu insereze pe listele lunare de plată a regiei de bloc consumul energiei termice pentru apartamentul nr. 9, situat în Târgu-Mureş, str. Bărăganului, nr. 6, începând cu data pronunţării şi în viitor. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca rămas fără obiect petitul privind obligarea pârâtei de a emite acordul de decuplare a locuinţei reclamantului de la încălzirea comună. Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 350 lei , cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 11 din 22 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia civilă în dosarul nr. 1513/320/2008 s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A. de P. nr. 208 Târgu-Mureş împotriva sentinţei civile sus-menţionate, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantului suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta şi a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă şi pe cale de consecinţă schimbarea în parte a sentinţei pronunţate de judecătorie şi eliminarea din dispozitivul acesteia a obligaţiei negative de a nu insera pe listele lunare de plată ale asociaţiei a consumului de energie termică pentru apartamentul proprietatea intimatului.

În motivarea recursului s-a arătat că petitul din cererea reclamantului de a obliga asociaţia de proprietari să nu insereze pe listele de plată consumul de energie termică pentru apartamentul deţinut de reclamant în proprietate a fost admis în mod greşit de către prima instanţă şi de instanţa de apel, care au dat o interpretare greşită legislaţiei invocată în apărare de pârâtă.

În legătură cu această chestiune, s-a invocat faptul că Legea nr. 325/2006 şi Legea nr. 230/2007 statuează că în cazul apartamentelor debranşate de la reţeaua de energie termică, proprietarii vor participa la plata cheltuielilor cu utilizarea energiei termice pentru spaţiile comune, chiar dacă nu mai utilizează sistemul centralizat pentru încălzire. În acest sens s-a invocat prevederile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 325/2006 şi ale art. 48 alin. 1 raportat la art. 3 din Legea nr. 230/2007 şi prevederile Ordinului ANRSC nr. 233/2004.

Pârâta a mai arătat că din procesul-verbal de constatare încheiat de SC E. SA Târgu-Mureş, rezultă că ţevile de energie termică, ce constituie proprietate comună şi care trec prin apartamentul pârâtului asigură furnizarea căldurii la vecinii aflaţi la etajele superioare şi prin urmare există un transfer de energie termică ce provine din sistemul centralizat, la plata căreia trebuie să contribuie şi pârâtul.

S-a mai invocat că aceste apărări au fost invocate în apel, însă tribunalul le-a înlăturat fără a arăta motivele de fapt sau de drept pentru care nu au fost luate în considerare.

În concluzie s-a susţinut că pârâta are dreptul să insereze pe lista lunară de plată pentru apartamentul pârâtului şi costurile cu energia termică proporţional cu cota indiviză şi care este aferentă spaţiului comun, iar plata acestei cote de energie termică nu ar avea drept consecinţă o plată dublă, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Aceste considerente au fost reiterate de pârâtă şi prin precizările pe care le-a depus ulterior la dosar (filele 26-28 dosar recurs), pârâta făcând referire şi la prevederile art. 44 Secţiunea 4 din Normele metodologice la Legea asociaţiilor de proprietari aprobate prin HG nr. 1588/2007, care definesc noţiunea de cheltuieli pe cota parte indiviză din proprietate care trebuie repartizate de asociaţia de proprietari fiecărui proprietar.

Reclamantul a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Târgu-Mureş, reclamantul S. J. a solicitat obligarea pârâtei Asociaţia de Proprietari nr. 208 Târgu-Mureş să emită acordul de decuplare a locuinţei reclamantului de la reţeaua de încălzire comună şi de asemenea să fie obligată pârâta să nu mai insereze pe listele de plată a regiei de bloc, consumul energiei termice pentru apartamentul nr. 9 situat în Târgu-Mureş, str. Bărăganului nr. 6, judeţul Mureş, apartament ce constituie proprietatea reclamantului.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, acesta a fost respins de prima instanţă ca rămas fără obiect, întrucât pe parcursul procesului s-a efectuat de către reclamant debranşarea locuinţei de la sistemul centralizat de energie termică.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere s-a apreciat că acesta este întemeiat având în vedere că în urma debranşării, reclamantul nu mai beneficiază de energie termică din sistemul centralizat şi prin urmare nu poate plăti ceea ce nu consumă.

Instanţa de apel a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, reţinând că instanţa a fost investită cu o cerere având ca obiect o obligaţie negativă de a face izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei. Debranşarea reclamantului de la sistemul centralizat de energie termică are drept consecinţă plata consumului energiei termice în mod direct, iar includerea acestuia în listele de consum ale asociaţiei ar conduce la o plată dublă.

Conform prevederilor art. 38 alin. 2 din Legea nr. 325/2006, invocate de pârâtă prin cererea de recurs, proprietarii apartamentelor individuale situate în imobilele de locuit tip condominiu, care sunt deconectate de la reţeaua de alimentare cu energie termică, plătesc o cotă-parte din cheltuielile cu energie termică consumată prin încălzirea spaţiilor aflate în proprietate indiviză, proporţional cu cota indiviză.

Potrivit art. 48, alin 1 din Legea nr. 230/2007, prevederi care de asemenea au fost invocate de pârâtă, stabilirea şi repartizarea sumei care priveşte proprietatea comună ce revine fiecărui proprietar din cadrul condominiului se fac proporţional cu cota-parte indiviză din proprietatea comună.

Prevederile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 325/2006 invocate de pârâtă se referă la obligaţia proprietarilor de apartamente deconectate de la reţeaua de alimentare cu energie termică de a achita o cotă parte din cheltuielile cu energie termică consumată pentru încălzirea spaţiilor aflate în proprietate comună.

Obligaţia stabilită prin hotărârea judecătoriei şi care a fost menţinută de instanţa de apel se referă însă la consumul de energie termică pentru apartamentul aflat în proprietatea exclusivă a reclamantului. Instanţa a obligat pârâta să nu mai insereze pe listele de plată doar consumul de energie termică pentru acest apartament, însă nu a dispus exonerarea reclamantului de obligaţia de a suporta cota-parte din cheltuielile care îi revin în raport cu cota-parte indiviză din proprietatea comună.

Cheltuielile cu energia termică consumată pentru încălzirea spaţiilor aflate în proprietate comună, reprezintă doar o parte din cheltuielile pe care fiecare proprietar trebuie să le suporte proporţional cu cota parte indiviză din proprietatea comună şi care se repartizează de asociaţia de proprietari.

În condiţiile în care instanţa a stabilit că nu mai subzistă obligaţia reclamantului de a achita energia termică aferentă pentru apartamentul aflat în proprietatea exclusivă, fără a-l exonera pe acesta şi de plata cheltuielilor ce-i revin în funcţie de cota de proprietate indiviză din proprietatea comună, în mod nejustificat se susţine că decizia instanţei de apel este nelegală.

Instanţa de apel nu s-a referit expres la prevederile legale sus-menţionate invocate de pârâtă în apărare, însă acest aspect nu este de natură să ducă la nulitatea hotărârii pronunţate, întrucât aceste apărări pot fi analizate şi de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, instanţa de apel a argumentat în mod just faptul că debranşarea de la sistemul centralizat de energie termică are drept consecinţă plata în mod direct a consumului energiei termice aferentă apartamentului proprietatea reclamantului, iar în cazul în care pentru reclamant nu s-ar lua în considerare debranşarea efectuată, s-ar ajunge la o plată dublă.

Repartizarea pe apartamente a cheltuielilor aferente cotei-părţi indivize din proprietatea comună este în sarcina asociaţiei de proprietari şi nu a făcut obiectul prezentei judecăţi chestiunea de a stabili care sunt cheltuielile care se includ în categoria celor care trebuie repartizate de asociaţia pârâtă.

Faţă de cele ce preced, constatând că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie şi nu există motive ce ar putea fi invocate din oficiu de instanţă, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 1283/R/27 mai 2009

Calitate de parte. Recurs inadmisibil.

Prin sentinţa civilă nr.1093 din 03.06.2008, pronunţată de Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a Consiliului Local al municipiului Tg. Mureş, a Primarului Municipiului Tg. Mureş;

- a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii G. R., B. V., B. D., D.J., F. E., G. E., S. M. „S. H.”, Tg.Mureş, în contradictoriu cu Grădiniţa cu Program Prelungit „D. M.” Tg.Mureş, I. Ş. J. Mureş, Primarul municipiului Tg.Mureş, C. L. al municipiului Tg.Mureş;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu majorările salariale prevăzută de Legea 220/2007, pentru perioada de 01.01.2007-01.07.2007;

- despăgubirile astfel acordare au fost actualizate în funcţie de rata inflaţiei calculată începând cu data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale şi până la data plăţii efective a debitului;

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de chematul în garanţie M. E. şi F.; a respins,ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiului Tg.Mureş, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie M. E. şi F. şi M. E, C. şi T.

Prin încheierea Camerei de consiliu din 23.02.2009, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată la alin.1 din considerentele alin.2din dispozitivul sentinţei civile nr.1093/03.06.2008 a Tribunalului Mureş, în sensul că numele corect al uneia dintre reclamante este B. D. şi nu B. D, menţinând celelalte prevederi şi dispoziţii ale hotărârii menţionate.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţiile invocate în cauză, următoarele:

Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art.11 alin.5 din Legea nr.128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 şi art. 38 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art. 2, art. 31 alin. 2 şi art. 54 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

Ministerul Economiei şi Finanţelor dispune de calitate procesuală pasivă, conform dispoziţiilor art. 16 din H.G. nr. 2192/2004 şi art. 13 din cap. IV al Legii nr. 379/2005, acesta răspunzând de finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul este încadrat la unitatea şcolară pârâtă, în funcţia de cadru didactic în învăţământul preuniversitar, având grad didactic I, iar prin anexa nr. 2 a O.G. nr. 11/2007, au fost stabiliţi coeficienţii de multiplicare pentru personalul didactic din învăţământul preuniversitar, inclusiv pentru profesorii cu grad didactic I, începând cu luna ianuarie 2007.

Prin Legea nr. 220/2007, anexa nr. 2 a O.G. nr. 11/2007 a fost aprobată cu modificări, fiind rectificaţi coeficienţii de multiplicare pentru profesorii cu grad didactic I din învăţământul preuniversitar, fără a se modifica şi prevederile art. 9 din O.G. nr. 11/2007 privind aplicarea noii salarizări a cadrelor didactice începând cu luna ianuarie 2007.

În concluzie, prin Legea nr.220/2007, legiuitorul a reglementat un raport juridic nou, de recalculare a drepturilor salariale, instituind drepturi salariale cu scadenţe viitoare, constând în majorări salariale, iar nu în confiscări abuzive ale unor drepturi salariale licit dobândite anterior, deci problema retroactivităţii nu se pune. Acelaşi mecanism legislativ se întâlneşte şi în ipoteza acordării prin lege a unor despăgubiri în favoarea unor anumite categorii de cetăţeni pentru prejudicii anterioare intrării în vigoare a legii, sau în ipoteza reconstituirii unor drepturi (cum ar fi dreptul de proprietate). În toate cazurile, valorificarea beneficiului acordat de lege (executarea raportului juridic nou instituit) se face pentru viitor.

Deci, legea nouă (Legea nr. 220/2007) nu se aplică faptelor şi actelor juridice petrecute anterior intrării ei în vigoare („facta praeterita”) constând în faptul prestării muncii şi în actul juridic al plăţii salariului pe perioada ianuarie – iulie 2007. Dimpotrivă, Legea nr. 220/2007 reglementează o „facta pendentia” şi o „facta futura”, constând în situaţia juridică nouă recunoaşterii unor debite salariale (corelative dreptului la majorările salariale) şi a scadenţei acestora după intrarea în vigoare a legii noi, ca efect al rectificării de către legislativ a unor coeficienţi de multiplicare salarială stabiliţi iniţial de Guvern.

Însă, pârâţii au omis să aplice prevederile Legii nr. 220/2007, începând cu luna ianuarie 2007, încălcând şi prevederile art. 154 – 155, art. 161 – 164 alin.1 şi 2 din Codul muncii, cauzând un prejudiciu salarial conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii.

În consecinţă, instanţa a admis acţiunea astfel cum aceasta a fost formulată.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs Municipiul Tg.Mureş prin primar.

Municipiul Tg.Mureş prin primarul municipiului Tg.Mureş, au solicitat admiterea recursului pentru motivele prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, a constatării lipsei calităţii procesuale pasive a autorităţii publice locale, a Primăriei municipiului Tg.Mureş şi a Consiliul municipal Tg.Mureş şi stabilirea în concret a sarcinilor ce revin fiecărui pârât, deoarece autoritatea locală nu poate efectua asemenea plăţi decât în măsura alocării acestora de către DGFP la bugetul local, respectiv „cheltuieli personal învăţământ”.

În motivarea cererii s-a arătat că primăria este doar un intermediar între DGFP şi centrele bugetare şi deci nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 indice 1 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recursul declarat de Municipiul Târgu-Mureş este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare, deoarece exerciţiul dreptului de a uza de căile de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti aparţine părţilor aflate în litigiu, or, în prezenta cauză au avut calitatea de pârâţi Primarul municipiului Târgu-Mureş şi Consiliul Local, iar nu Municipiul Târgu-Mureş.

Faţă de cele ce preced, recursul dedus judecăţii s-a constatat a fi inadmisibil, astfel că, nefiind incident motivul de nelegalitate invocat şi neidentificând din oficiu vreun motiv de ordine publică, instanţa a dispus, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, respingerea acestuia.

Decizia civilă nr. 1294/R/27 mai 2009

Calitate procesuală. MEF

Prin sentinţa civilă nr.113 din 24.01.2008 Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţi acţiunii; A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR; A admis acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanţii M. C., B. J., M. H. Z, H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M., toţi cu domiciliul ales Mureş, str. Justiţiei, nr.l, jud. Mureş, în contradictoriu cu pârâţii C.A TG. MUREŞ, T. MUREŞ, , M. J, cu sediul în Bucureşti, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în Bucureşti, , nr.1-3, sector 1.A obligat pârâţii în solidar la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanţele judecătoreşti din raza pârâtului T. M, în perioada 26.10.2004 - 24.01.2008.S-a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu şi până la data executării efective a prezentei hotărâri. obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREŞ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare drepturilor băneşti mai sus menţionate. A obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai menţionate.

Prin încheierea din 17.02.2008 a Tribunalului Mureş s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr.113/24.01.2008 pronunţată în dosarul nr.3293/102/2007 al Tribunalului Mureş, (privind omiterea includerii şi a numelui reclamantei J. R.), având ca părţi pe reclamanţii M. C., B. J., M. H. Z., H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M şi CURTEA DE APEL TG. MUREŞ, TRIBUNALUL MUREŞ, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în sensul că alineatul 3 din dispozitivul sentinţei va avea următorul cuprins: „Admite acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de M. C., B. J., M. H. Z., H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M , în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL TG. MUREŞ, TRIBUNALUL MUREŞ, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

Prin sentinţa civilă nr.692/22.04.2008 a Tribunalului Mureş s-a respins excepţia inadmisibilităţi acţiunii, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR; s-a admis cererea de completare a sentinţei civile nr.ll3/24.01.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.3293/102/2007, formulată de reclamanţii M. C., B. J., M. H. Z, H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M, în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL TG. MUREŞ, TRIBUNALUL MUREŞ, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII; au fost obligaţi pârâţii în solidar la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanţele judecătoreşti din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREŞ, în perioada 26.10.2004 – 24.01.2008; s-a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu şi până la data executării efective a prezentei hotărâri; a fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREŞ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare drepturilor băneşti mai sus menţionate; a fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să aloce fondurile necesare plătii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai sus menţionate.

S-a completat sentinţa civilă nr.113/24.01.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.3293/102/2007 în sensul că:

Au fost obligaţi pârâţii în solidar la calcularea şi la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanţele judecătoreşti din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREŞ, începând cu data de 25.01.2008 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamanţilor.

S-a dispus ca sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu şi până la data executării efective a prezentei hotărâri.

A fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREŞ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare drepturilor băneşti mai sus menţionate.

A fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR să aloce fondurile necesare plătii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai sus menţionate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Justiţiei şi reclamantele M. C., B. J., M. H. Z, H. S., A. A., S.C. I., P. M., A. A., O. G., S. F., G. D., C. M.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, datorită lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia şi în subsidiar, ca nefondată.

În motivarea cererii s-a arătat că în materia litigiilor de muncă o cerere de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor întrucât nu există raporturi juridice de muncă iar potrivit OG nr.19/2006 şi OG nr.6/2007 de aceste dispoziţii legale beneficiază alte categorii de personal.

În drept, s-au invocat disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a arătat că în cauză sunt incidente disp. art.304 alin.4 Cod procedură civilă, că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidenţialitate.

S-a arătat că OG nr.137/2000 se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale iar nu la examinarea soluţiilor legislative alese de către legiuitor.

Hotărârea este dată şi cu încălcarea art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece nu există nicio normă legală care să prevadă sporul de confidenţialitate pentru această categorie de personal şi în mod eronat s-a reţinut existenţa unei stări de discriminare în raport de prev. art. 1 alin.3 din OG nr.137/2000.

Totodată, instanţa de fond în mod greşit a admis capătul de cerere având ca obiect actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie, contrar prev. art.1088 Cod civil.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, în limitele prev.de art.3041 şi art.306 alin.2 Cod pr.civilă, instanţa constată că recursurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:

Instanţa de fond, a reţinut că, reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile de justiţie şi prin neacordarea sporului de confidenţialitate din indemnizaţia de încadrare brută lunară prevăzută pentru salariaţii unităţilor bugetare, prin actele normative enumerate, respectiv art.13 din O.U.G. nr.57/2000, art.30 alin.3 din O.G. nr.137/2000, art.3 din O.G. nr.38/2003, art.13 alin.1 din O.U.G. nr.123/2003, art.3 din O.G. nr.19/2006, art.15 alin.1 din O.U.G. nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din O.G. nr.64/2006, art.13 din O.G. nr.10/2007, aceştia sunt discriminaţi , în condiţiile în care se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică, situaţie care fundamentează şi generează adaosul salarial menţionat şi pentru reclamanţi.

Susţinerile recurenţilor în sensul că, reglementarea prin lege, a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr.137/2000, se apreciază a fi nefondate.

Actul normativ are ca obiect de reglementare, prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare în sensul O.U.G. nr.137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii, respectiv existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000 – în cauza de faţă, fiind incident dispoziţia referitoare la „orice alt criteriu care are ca scop

sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege…” şi acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.

În speţa de faţă, reclamanţii au invocat faptul că se află într-o situaţie identică cu restul personalului unităţilor bugetare, care au obligaţia de confidenţialitate şi dreptul corelativ la sporul de confidenţialitate, prevăzut de actele normative mai sus arătate şi în condiţiile în care, celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferenţiat, aceştia sunt discriminaţi. În cazul de faţă, criteriul care a stat la baza tratamentului diferenţiat aplicat personalului din unităţile de justiţie, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecinţe asupra sistemului de salarizare, deşi pentru aceeaşi muncă se cuvine un salariu egal.

Iar dreptul recunoscut de lege este principiul egalităţii de tratament în sistemul de salarizare – art.154 din Codul muncii şi cel al diferenţierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamanţi se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispoziţiile O.G. nr.137/2000 şi prin urmare, instanţele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea reţine că potrivit art.13 din O.U.G. nr.57/2000, pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei, personalul din aparatul Consiliului, primeşte lunar un spor de confidenţialitate de până la 20% calculat la salariul de bază brut.

De asemenea O.G. nr.137/2000, în art.30 alin.3 prevede că pentru păstrarea confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei, personalul din aparatul Consiliului, primeşte lunar un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.

Art.13 din O.G. nr.123/2003 stipulează că, sporul de confidenţialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% , precum şi

personalului contractual din instituţiile şi autorităţile publice, pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.

În acest sens sunt şi prev.art.13 din O.G. nr.10/2007.

Aceste acte normative nu fac referire la informaţii clasificate reglementate de Legea nr.182/2002.

Dar şi reclamanţii, care fac pare din unităţile de justiţie, le-a fost impusă prin lege, o obligaţie profesională imperativă, de confidenţialitate : art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 şi art.4 alin.1 din Legea nr.302/2004 rap.la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 şi art.9 din Codul deontologic, art.2 alin.4 şi 5 din Legea nr.677/2001, art.18 lit.c din Legea nr.108/1999.

Cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, unităţile de justiţie fac parte din categoria unităţilor bugetare.

Însă celorlalte categorii socio-profesionale, faptului îndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate i-a fost recunoscut şi dreptul corelativ salarial.

Persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în speţa de faţă, chiar identic, beneficiază de un tratament preferenţial şi această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Reclamanţii deşi sunt salariaţi ai unei unităţi de justiţie, unităţi bugetare, având obligaţie de confidenţialitate, are un tratament mai puţin favorabil decât personalul din alte unităţi bugetare, cu aceeaşi obligaţie de confidenţialitate, criteriul discriminator fiind apartenenţa la o categorie socio-profesională.

Această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidenţialitate este obligaţia de confidenţialitate şi nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.

In altă ordine de idei, art.4 şi art.16 din Constituţia României, consacră principiul egalităţii între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării.

Art.20 din Legea fundamentală a statului, stipulează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi privilegiile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declaraţie, prevede că tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.

În acest sens, sunt şi disp.art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru munca egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare.

Acest principiu este reluat şi de art.1 alin.2 lit.i din O.G. nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetăţeni, prin excluderea privilegiilor şi discriminării, subliniindu-se dreptul al un salariu egal pentru munca egală.

Potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000 prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţiile de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prev. la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care, aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. În speţă, nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit existenţa unui scop legitim, care să infirme această discriminare.

Actul normativ comunitar în materie, îl reprezintă Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, pentru crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă. Acest act juridic cunoscut sub numele de „directiva cadru în domeniul discriminării la locul de muncă” interzice orice fel de discriminare şi are un domeniu de aplicare vast, inclusiv remunerarea.

Dispoziţiile directivei vin să completeze legislaţia comunitară în domeniul egalităţii de tratament, în domeniul dreptului muncii, şi potrivit acesteia, sunt interzise toate formele de discriminare: discriminarea directă şi indirectă.

Conform directivei, discriminarea presupune un tratament mai puţin favorabil, o situaţie comparabilă şi existenţa unei legături directe şi strânse între tratamentul mai puţin favorabil şi temeiurile de nediscriminare. După cum s-a arătat mai sus, toate cele trei condiţii sunt îndeplinite în speţa de faţă.

În literatura de specialitate s-a susţinut că dreptul recunoscut de art.14 din C.E.D.O., poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea şi nediscriminarea sunt noţiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice şi persoanele juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.

Interpretând literal textul Convenţiei, art.14 nu ar avea o existenţă independentă.

In jurisprudenţa sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.

Una din cauzele de referinţă în această materie este Inze & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existenţa unei violări a art.14 fără a reţine însă şi încălcarea art.1 al Protocolului nr.1 , invocată de reclamant.

Curtea Europeană s-a pronunţat ferm, transformând obligaţia negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligaţie pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.

Efectul unei astfel de interpretări ar fi subordonarea permanentă a protecţiei împotriva discriminării faţă de drepturile substanţiale. S-a stabilit că încălcarea art.14 este cel puţin la fel de importantă ca şi violarea unui drept substanţial.

Textul art. 14 a fost completat în anul 2000 prin apariţia Protocolului nr.12 la Convenţie, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicţia generală a discriminării : beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, asociere cu o minoritate naţională, avere, naştere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependenţa art.14 de celelalte texte ale Convenţiei, care garantează alte drepturi, întărind protecţia individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante vor putea invoca în faţa Curţii Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie, ci şi la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.

În ceea ce priveşte decizia nr.437/2007 a Consiliului Director al C.N.C.D., acesta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanţele judecătoreşti se supun numai legii şi sunt independente, împrejurare confirmată şi de art.27 din O.G. nr.137/2000.

In aceste condiţii, Curtea, a apreciat ca fiind discriminatoriu criteriul de diferenţiere a acordării sporului de confidenţialitate personalului din unităţile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condiţiile existenţei unei situaţii identice, aceea a obligaţiei de confidenţialitate.

Referitor la dispoziţia primei instanţe, vizând actualizarea cu indicii de inflaţie, la data plăţii, a sumelor acordate prin hotărârea pronunţată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justeţea unei astfel de soluţii, dată fiind lipsirea reclamantei de beneficiul utilizării respectivelor drepturi băneşti la momentul la care acestea ar fi trebuit să-i fie acordate şi având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naţionale.

Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prev.art.1082, 1084 Cod civil şi art.161 alin.4 Codul muncii.

Fiind întrunite cerinţele prevăzute de aceste texte de lege rezultă că respectiva cheltuială are la bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus şi acordarea drepturilor băneşti solicitate, dreptul reclamantului neputând fi condiţionat de sumele alocate pârâtei prin Legea bugetului de stat.

Instanţa este competentă material să soluţioneze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, în calitatea reclamanţilor de persoane discriminate, aceştia au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunţat în mod unanim doctrina juridică şi practica judiciară: Ş.Beligrădeaniu, în „Dreptul nr1/2001 - P.23-30).

In acest sens sunt şi dispoziţiile imperative ale art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă ale reclamantului), precum şi ale art.5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de D.G.F.P. Harghita, în nume propriu şi în numele M.E.F., susţinerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.

Sub acest aspect trebuie precizat că în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 şi a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislaţiei privind creanţele fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Agenţia Naţională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de M.E.F. şi de Agenţia naţională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanţelor judecătoreşti... .se acoperă de către M.E.F.

In aceeaşi ordine de idei, Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor , nu se rezumă la controlul execuţiei bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuţii, respectiv de a analiza propunerile de buget şi etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei etc.

De asemenea, ministerul în virtutea dispoziţiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.

Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plăţii diferenţelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuţiilor ce revin ministerului, atribuţii ce decurg din legea sa de organizare şi funcţionare. Una dintre aceste atribuţii este aceea de a asigura instituţiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

Prin urmare, în mod nejustificat se susţine că M.E.F., nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.

In acest sens, trebuie avut în vedere şi faptul că prin art.6 alin.1 din C.E.D.O., se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a M.E.F., are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligaţiei de plată a drepturilor băneşti, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.

O.G.75/2008 prevede eşalonarea plăţii sumelor prevăzute în titluri executorii, ceea ce contravine art.6 alin.1 din CEDO, aşa cum s-a arătat mai sus, deoarece statul are obligaţia de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva sa şi de a crea un remediu efectiv în caz contrar (C.Burdov vs.Rusia – nr.33509/04).

Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 şi art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curţii Constituţionale

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de faţă, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ).

Trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii R. J., G.D, aceştia au calitatea de personal conex şi nu desfăşoară activitate care să presupună gestionarea de informaţii cu caracter confidenţial, iar reclamanta S. C. a avut contractul de muncă suspendat în perioada 13.02.2006 şi 01.12.2007.

Prin cererea înregistrată la 24.06.2008 reclamanţii au renunţat la recursul declarat, astfel încât instanţa, în baza art.246 Cod procedură civilă a luat act de renunţarea la judecarea recursului.

Decizia civilă nr. 1317/R/27 mai 2009

Art. 129, rol activ, nesoluţionarea cauzei pe fond.

Prin sentinţa civilă nr. 620 din 16 iunie 2008, pronunţată de Judecătoria Gheorgheni, s-a respins acţiunea reclamantului K.F, în contradictoriu cu pârâţii Primăria D, A. D. şi B. L.

Tribunalul Harghita, prin decizia civilă nr. 157 din 27 noiembrie 2008, a respins apelul declarat de apelantul K. F. împotriva acestei hotărâri.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. În motivarea recursului a arătat că instanţele nu au luat în considerare actele originale eliberate de către Biroul de carte funciară Topliţa între anii 1968-1984. Pe planşa nr. 132 Ditrău exista drum de acces cu nr. top. 2642, de mai bine de 200 de ani.

Primăria Ditrău a permis ca terenul să fie întabulat pe numele unor persoane fizice, în perioada 1967-2001. În urma acestor manipulări, au rămas fără intravilanul lor de 6216 mp, identificaţi pe nr. top. 2638, pe care sunt construite două case de locuit, fără drum de acces.

Solicită ca reprezentanţii legali ai Primăriei Ditrău să prezinte actul de vânzare-cumpărare a intravilanului nr. top. 2642 şi 2639, să arate cine a renunţat la statutul de domeniu public şi a permis întabularea pe numele unor persoane fizice. A cerut tragerea la răspundere a celor care au comis falsificările în actele oficiale în interesul anumitor persoane încălcând legea şi abuzând de proprietatea lor.

Intimaţii au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca fiind nefondat, pe considerentul că reclamantul nu a putut specifica exact obiectul cauzei, cererea nefiind motivată. Recurentul vorbeşte despre abuz de serviciu, falsificarea cărţilor funciare, tulburare de posesie. Arată că nu sunt respectate prev. art. 673 ind. 7 şi 9 şi art. 674 alin. 1 Codul de Procedură Civilă.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, conform prev. art. 304 pct. 9 şi 306 Codul de Procedură Civilă, Curtea constată următoarele:

Din studiul cererii de chemare în judecată se poate constata că reclamantul nu a indicat concret obiectul acesteia, în conformitate cu prev. art. 112 alin. 1, pct. 3 Codul de Procedură Civilă, prezentând o stare de fapt ambiguă, fără precizarea motivelor de drept ale cererii. In cuprinsul cererii a făcut referire la desfiinţarea a două drumuri de acces, care au fost proprietatea lui tabulară, la întabularea acestora succesiv pe numele mai multor persoane, în funcţie de vânzările-cumpărările succesive efectuate în decursul timpului, la falsificarea unor documente, la ocuparea unei porţiuni din terenul proprietatea lui de către numitul G. P, la dispariţia unor acte. În penultimul alineat al cererii a solicitat instanţei să se anuleze titlurile de proprietate eliberate către G. P, B. E. şi B. L. şi să fie în continuare drum de acces , cum figurează în cartea funciară Gheorgheni şi în arhiva statului.

La primul termen de judecată reclamantul a invederat instanţei că susţine plângerea aşa cum a fost formulată în scris, solicitând anularea titlului de proprietate arătat în plângere. Instanţa i-a pus în vedere reclamantului să precizeze obiectul cererii, precum şi „personalitatea” pârâţilor menţionaţi în acţiune, să arate dacă sunt persoane fizice sau juridice şi adresa acestora, urmând ca după precizarea acţiunii, în cazul în care figurează şi Primăria ca persoană juridică,să pună în discuţie competenţa sa materială. (fila 33 dosar de fond).

Reclamantul nu s-a conformat obligaţiei dispuse de instanţă, deşi s-a reiterat această dispoziţie şi în încheierea nr. 4 din 18 octombrie 2006 (fila 41). Cu toate că obiectul cererii nu a fost precizat şi clarificat, prima instanţă a trecut la administrarea probatoriului, încuviinţând efectuarea expertizei topografice.

Prima instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 620/16.06.2008 fără a indica în considerente obiectul cererii reclamantului, arătând doar că acesta a depus numeroase precizări, dar nu le-a detaliat. Instanţa s-a limitat doar la a constata, din actele şi lucrările dosarului, că reclamantul a făcut diferite plângeri la diferite organe, că expertul topograf a concluzionat că imobilul în litigiu este drum de acces şi formează domeniul public, că reclamantul ar trebui să ceară servitute de trecere de la proprietarul tabular. Văzând şi dispoziţiile art. 112 Codul de Procedură Civilă, prima instanţă a respins cererea reclamantului ca nedovedită.

Raportat la toate cele reţinute în sentinţă prima instanţă trebuia să declare nulă cererea de chemare în judecată, pentru lipsa obiectului, conform art. 133 alin. 1 Codul de Procedură Civilă. Nu s-a prevăzut în procedura civilă instituţia respingerii cererii, ca nedovedită, ci s-a instituit principiul rolului activ al judecătorului, conform prev. art. 129 Codul de Procedură Civilă.

Judecătorul de fond era obligat să stăruie în precizarea obiectului cererii, să stabilească starea de fapt şi să aplice corect legea. Pe lângă faptul că nu a arătat în considerente ce anume din cererea reclamantului nu s-a dovedit (cât timp nu a indicat ce anume a solicitat reclamantul în concret), prima instanţă nu a făcut nici o referire nici la eventualele pretenţii ale reclamantului care s-ar fi putut deduce printr-o simplă lecturare a cererii, respectiv revendicarea porţiunii de teren care fusese drum de acces sau instituirea unei servituţi de trecere sau anularea titlurilor de proprietate eliberate pe numele pârâţilor (care nu au fost identificate cu număr şi data eliberării).

Menţinând hotărârea primei instanţe fără a observa aceste neregularităţi, instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv de casare prevăzut de art. 312 alin. 3 Codul de Procedură Civilă. Ca atare, Curtea a admis recursul declarat de reclamant, având în vedere şi prevederile art. 306 alin. 2 Codul de Procedură Civilă, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare, se va ţine seama de toate cele arătate mai sus. Se va stărui în precizarea expresă a obiectului cererii de chemare în judecată, în funcţie de care se va stabili cadrul procesual şi se va administra probatoriul. In caz contrar, se va aplica sancţiunea prev. de art. 133 alin. 1 Codul de Procedură Civilă.

Decizia civilă nr. 1322/R/27 mai 2009

Recunoaşterea dreptului la muncă după împlinirea vârstei de pensionare. Cadru didactic.

Prin sentinţa civilă nr. 131/9 februarie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, a admis acţiunea formulată de C. A. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureş şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii să recunoască dreptul reclamantei de a-şi continua activitatea ca profesor titular de limba engleză în cadrul Colegiului Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” până în luna ianuarie 2008;

- a obligat pârâtul Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureş să încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă existent între aceste părţi, în sensul prelungirii duratei contractului până în luna octombrie 2014;

- a obligat pârâtul Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureş să rectifice, în mod corespunzător dispoziţiilor de mai sus, înscrierile din carnetul de muncă al reclamantei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia invocată în cauză, că Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 şi art. 38 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art. 2, art. 31 alin. 2 şi art. 54 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esenţă, următoarele considerente:

Instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi ( prin art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 ) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 7 lit. a) şi lit. g, art. 9 alin. 1 lit. a şi lit. e din Legea nr. 202/2002.

În plus, prin O.U.G. nr. 67/2007privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2007, se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceeaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei ( femeile ), astfel că a dispus admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian”, solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată şi obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac promovate, pârâtul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă – instanţa depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti – şi ale art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă - hotărârea fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, s-a arătat că prin admiterea acţiunii reclamantei şi obligarea unităţii şcolare la încheierea unui act adiţional de prelungire a duratei contractului individual de muncă al acesteia până în luna octombrie 2014, prima instanţă a nesocotit prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 raportat la art. 56 lit. d) din Codul muncii, care stabilesc vârstele standard de pensionare pentru femei şi bărbaţi, săvârşind o imixtiune în activitatea legislativă, prin consfinţirea unei alte vârste de pensionare decât cea stabilită de legiuitor, deşi prin decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată din oficiu de către prima instanţă, cu referire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007 şi ale art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, stabilind, totodată, că dispoziţiile O.U.G. nr. 67/2007 nu se aplică sistemelor de securitate socială prevăzute de lege, respectiv pilonului I – asigurări sociale de stat, ci numai pilonilor II şi III.

De asemenea, pârâtul recurent a susţinut că prin instituirea unei vârste standard de pensionare mai reduse pentru femei decât pentru bărbaţi, nu se aduce atingere exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă, ci, dimpotrivă, se consacră un alt principiu constituţional – dreptul la pensie, cu atât mai mult cu cât legislaţia permite cumulul pensiei cu salariul. În plus, reclamanta avea posibilitatea să-şi prelungească activitatea peste vârsta de pensionare, însă cu îndeplinirea unor condiţii prescrise de lege, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, procedură pe care aceasta nu a urmat-o.

Prin memoriul scris depus la dosar, reclamanta a invocat excepţia lipsei de interes a recurentului în promovarea căii de atac, în contextul în care Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş – pârâtul principal – nu a declarat recurs în cauză, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, angajarea pe post a cadrelor didactice se face de către directorul unităţii de învăţământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul şcolar general.

Cu referire la fondul recursului, reclamanta a susţinut că acesta nu este întemeiat, neregăsindu-se în cauză motivele de nelegalitate invocate.

Examinând recursul prin raportare la criticile formulate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este fondat, astfel că a fost admis pentru considerentele relevate în continuare:

Nu este justificată excepţia lipsei de interes a pârâtului Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” în promovarea căii de atac, deoarece dreptul la recurs aparţine părţii care a pierdut procesul, ceea ce în speţă s-a întâmplat. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că celălalt pârât – Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş – nu a declarat recurs, în contextul în care pârâtul – recurent a fost obligat, prin hotărârea atacată, să încheie cu reclamanta un act adiţional de modificare a contractului individual de muncă, în sensul prelungirii duratei acestuia până în octombrie 2014. Prin urmare, interesul recurentului în promovarea căii de atac este evident, obligaţia concretă stabilită de prima instanţă fiind în sarcina acestuia.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, conform cărora vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Apreciind dispoziţiile menţionate ca fiind neconstituţionale, prima instanţă a invocat din oficiu această excepţie, care a fost soluţionată în sensul respingerii, prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008.

În adoptarea unei atare soluţii, Curtea Constituţională a reluat argumentele invocate în deciziile sale anterioare, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 191/28 februarie 2008, prin care, analizând prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 în raport cu principiul egalităţii în drepturi, dar şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa anterioara, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se impune păstrarea aceleiaşi soluţii. ( fila 130 fond ).

În plus, Curtea a reţinut faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condiţiile pentru a obţine pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiţii suplimentare ce ţin de voinţa angajatorului.

Reclamanta a avut la dispoziţie, spre această finalitate, procedura instituită prin art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, pe care, însă, nu a urmat-o, nesolicitând avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ.

Tot prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a examinat şi critica instanţei de fond – Tribunalul Mureş – cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007, reţinând că aceasta vizează sfera de aplicare a respectivelor norme, în sensul că nu se referă şi la sistemul public de asigurări sociale.

Faţă de critica menţionată, Curtea a reţinut că „principiul egalităţii de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcţie de situaţiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate”, aşa cum „a înţeles să facă şi atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale”.

S-a mai reţinut, de asemenea, că această reglementare separată corespunde şi legislaţiei comunitare, în acelaşi sens Curtea arătând, prin Decizia nr. 191/28 februarie 2008, că «potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi directivă, „au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, de prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul sau de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.»

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea separată a aplicabilităţii principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Ignorând întru totul argumentele instanţei de contencios constituţional, Tribunalul Mureş a reţinut că instituirea cu caracter obligatoriu a unei vârste standard de pensionare pentru femei, mai redusă faţă de bărbaţi, este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, instituit prin Legea nr. 202/2002, şi drept consecinţă, a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul de exercitare în continuare a profesiei până în luna octombrie 2014, încălcând, astfel, prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a eludat în acelaşi timp şi recentele decizii ale Curţii Constituţionale în materie de discriminare – deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 – prin care s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, potrivit, dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a refuzat aplicarea – în cazul reclamantei – a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, sub aspectul vârstei standard de pensionare pentru femei la 60 de ani, înlocuindu-le cu cele care stabilesc vârsta standard de pensionare pentru bărbaţi, este evidentă ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, anterior enumerate, fapt ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, instanţa de fond a depăşit – la cazul de speţă – şi atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, creând, practic, o normă juridică nouă, prin care egalizează vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor – atribut ce aparţine exclusiv puterii legiuitoare.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 – reţinute, de asemenea, în argumentarea soluţiei primei instanţe – Curtea constată că acestea sunt străine pricinii deduse judecăţii, neavând relevanţă în cauză, deoarece se referă la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 lit. a ) din ordonanţa invocată, respectiv „schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”.

Prin urmare, sunt excluse de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 67/2007, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000 – supusă dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă şi menţinerii dispoziţiei privitoare la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, aspect care nu a fost contestat în cauză.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului – recurent ( onorariu avocaţial în ambele instanţe – filele 157 fond , 34 recurs ).

Decizia civilă nr. 1328/R/10 iunie 2009

Opinie separată, art. 818 şi următoarele.

Prin sentinţa civilă nr. 375/05 martie 2008, Tribunalul Harghita a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.M, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii, la plata diferenţelor salariale de 5% începând cu 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006; de 2% începând cu 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 şi de 11% începând cu 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, şi în continuare până la eliminarea stării de discriminare;

- a obligat pârâţii să plătească aceste sume, actualizate cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective;

- a obligat pârâţii să plătească reclamantei dobânda legală, calculată la sumele acordate prin hotărâre;

- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş să efectueze menţiunile cuvenite în carnetul de muncă al reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a acţiunii.

În motivarea recursului, pârâţii au invocat prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la legea de salarizare specială a magistraţilor şi acordând, astfel, reclamantei drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul unei alte categorii profesionale.

S-a mai arătat că, în contextul în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa trebuia să facă aplicarea Deciziei nr. 821/3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 2 alin. 1, art. 11 şi art. 27 din acest act normativ sunt neconstituţionale.

De asemenea, recurenţii au invocat şi greşita actualizare cu indicele de inflaţie a drepturilor băneşti stabilite prin hotărâre, precum şi inadmisibilitatea acordării acestora pentru viitor, în contextul în care numai legiuitorul are atribuţii în domeniul salarizării.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, susţinând că respectiva instituţie nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în raportul juridic de muncă al reclamantei, astfel că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pretinse de aceasta.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât actul normativ care reglementează salarizarea reclamantei este O.G. nr. 27/2006, iar prin Decizia nr. 818/2008 s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu poate fi invocată discriminarea, prin raportare la drepturi salariale stabilite prin alte acte normative decât cele specifice categoriei profesionale din care fac parte aceştia.

Prin Decizia nr. 104/20 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale, astfel că revine Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în prezenta cauză.

Verificând legalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele invocate de către recurenţi, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor diferenţe de drepturi salariale, invocând discriminarea prin neacordarea unei indemnizaţii egale cu cea a judecătorilor din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a judecătorilor din cadrul Curţii Constituţionale.

Examinând cererea reclamantei, instanţa de fond a constatat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.1, art.2 alin. 1-3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 deoarece între reclamantă-procuror la Biroul Teritorial Harghita – D.I.I.C.O.T. şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie există o stare de discriminare. Astfel făcând trimitere la Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi la Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, instanţa de fond a constatat că majorările salariale dispuse de O.G. nr. 10/2007 s-au făcut diferenţiat în cadrul aceleiaşi categorii profesionale - magistraţi.

După pronunţarea hotărârii instanţei de fond, Curtea Constituţională, prin mai multe decizii (decizia nr. 818-821 din 3 iulie 2008), a constatat că dispoziţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele de judecată au competenţa să anuleze şi să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judecătorească sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Constatând că Tribunalul Harghita a admis cererea reclamantei acordându-i drepturile prevăzute de O.G. nr. 10/2007 deşi nu face parte din categoria personalului prevăzut de acest act normativ, Curtea constată că în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea atacată fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile formulate şi a modificat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei menţinându-se dispoziţiile referitoare la soluţionarea excepţiilor.

Decizia nr. 1506/R/30.09.2009

Indemnizaţia de conducere în procent de 10% pentru personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti.

Prin sentinţa civilă nr. 598/16.04.2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 570/43/2008, îndreptată din oficiu prin încheierea dată în camera de consiliu din 1 iunie 2009, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MEF; s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii de K. M., B. M., M. D., T. D., P. D., P. C., C. C., D.M., B. D., J.H., C.A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri egale cu majorarea cu 10% a indemnizaţiei de conducere, cuvenită pentru perioada în care fiecare reclamant a îndeplinit funcţii de conducere în intervalul 14.11.2005-31.12.2008.

- a dispus că sumele mai sus menţionate vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculate de la data scadenţei lunare a fiecărei indemnizaţii şi până la plata efectivă a debitului;

- a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor mai sus menţionate;

- s-au respins restul pretenţiilor reclamanţilor.

- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor;

- s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce în favoarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti mai sus menţionate în favoarea reclamanţilor.

În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut următoarele:

Instanţa este competentă material să soluţioneze cauza, deoarece, în calitatea reclamanţilor de persoane discriminată, aceştia au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunţat în mod unanim doctrina juridică şi practica judiciară: Ş.Beligrădeanu, în „Dreptul” nr.1/2001, p.23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată „potrivit dreptului comun civil”, ci sintagma generică „potrivit dreptului comun”, care se determină, de la caz la caz, în funcţie de natura raportului juridic dedus judecăţii, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.

În acest sens sunt şi dispoziţiile imperative ale art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii şi raporturilor de muncă ale reclamanţilor), precum şi ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Acţiunea dedusă judecăţii este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin această acţiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanţei: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 şi art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor băneşti recunoscut altor persoane aflate în situaţie comparabilă cu reclamanţii (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantei), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri a reclamanţilor , în condiţiile în care art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie, în sensul verificării existenţei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de faţă, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acţiunea dedusă judecăţii s-a considerat a fi admisibilă, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanţă”. Deci instanţa română trebuie să dea dovadă de o jurisdicţie deplină, fiind obligată să aplice competenţa sa de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei şi Rotaru contra României ).

Trebuie subliniat faptul că acelaşi raţionament judiciar, ca şi cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, a fost reţinută existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie (Decizia nr. 284/2001). Şi totuşi instanţa supremă a statuat în sensul existenţei şi înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispoziţiile Codului muncii (lege organică) şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt independente în stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii, existenţa sau inexistenţa unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de judecată. De asemenea, instanţele de judecată sunt independente în aplicarea dispoziţiilor art.5, art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr.12 la această convenţie, acestea din urmă având prioritate faţă de legile interne (inclusiv faţă de deciziile Curţii Constituţionale), conform art.11 şi art.20 din Constituţie.

Ca atare, instanţelor de judecată le revine deplina competenţă de a face aplicarea principiului egalităţii în drepturi, în situaţiile concrete supuse judecăţii, şi de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum şi dispoziţiile prevalente ale art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanţe nefiind condiţionate de Curtea Constituţională, pentru a putea pronunţa hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalităţii în drepturi. Competenţa instanţei de contencios constituţional se rezumă doar la soluţionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilităţii doar cu Constituţia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea şi aplicarea legilor şi convenţiilor internaţionale în cauzele deduse judecăţii (această competenţă revenind exclusiv instanţelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 şi alin.3 din Constituţie).

Potrivit Legii nr.500/2002 şi a H.G nr.208/2005 şi a H.G nr.34/2009, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

Astfel, rolul Ministerului Finanţelor Publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Decizia nr.24/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu are relevanţă în cauză, deoarece priveşte dispoziţiile art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996, iar nu cele ale „notei” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996 care sunt aplicabile în cauză.

În ceea ce priveşte stabilirea existenţei sau inexistenţei discriminării reclamanţilor, instanţa urmează să cerceteze situaţia în care se află reclamanţii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.

În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamanţilor la din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere.

Conform „notei” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996, privind personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, indemnizaţiile de conducere pentru instanţele şi parchetele din municipiul Bucureşti sunt mai mari cu 10%. Aceleaşi prevederi au fost reluate prin „notele” la anexa 1 lit. a,b şi c a O.G. nr. 8/2007. Însă, prin aceste „note” se operează o diferenţiere a indemnizaţiilor de conducere a personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere ( având aceeaşi vechime, acelaşi nivel al studiilor) în raport cu locul de muncă: instanţele şi parchetele din judeţe, respectiv instanţele şi parchetele din municipiul Bucureşti, deci un criteriu pur teritorial. Această diferenţiere de tratament în cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale se concretizează în prevederea unor majorări a indemnizaţiile de conducere pentru personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, în detrimentul celor din judeţe. Aceasta şi în ciuda faptului că toţi cei din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere exercită aceeaşi profesie cu aceleaşi atribuţii ( prevăzute de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor, respectiv a unităţilor de parchet) , iar instanţele şi parchetele din municipiul Bucureşti au acelaşi statut de structură organizatorică teritorială, ca şi cele din judeţe ( art. 35-42 din Legea nr. 304/2004), având acelaşi grad, nefiind vorba de o diferenţiere după nivelul instanţei sau al parchetului.

De asemenea, criteriul de diferenţiere nu este cel al volumului de activitate al acestui personal, deoarece pentru acest aspect se poate acorda doar sporul pentru muncă suplimentară, conform art. 117-121 din Codul muncii. În plus, în „notele” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996 şi la anexa 1 lit. a,b şi c a O.G.nr. 8/2007, nu se prevede în niciun caz criteriul volumului de muncă. Dacă ar exista realmente un asemenea volum de muncă superior, acest aspect trebuia reglementat prin înfiinţarea de secţii noi, conform art. 35 alin. 2, art. 36 alin. 2, art. 39, art. 42, art. 90-91 din Legea nr. 304/2004.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forţa obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: folosirea drept criteriu de diferenţiere a tratamentului salarial pentru magistraţi doar apartenenţa la anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată şi un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situaţiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi şi a timpului de reacţie necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante şi riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferenţial, iar distincţia care se face, ţinându-se seama de apartenenţa magistraţilor la categoria celor implicaţi în soluţionarea cazurilor privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art.14 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile lui specifice.

Deci, instanţa supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferenţiere de tratament salarial constând în apartenenţa la categoria celor implicaţi în soluţionarea unor cazuri de o anumită natură ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a activităţii. Acest lucru s-a întâmplat şi în categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere, discriminaţi sub pretextul apartenenţei la o structură teritorială ( sub pretextul locului de muncă), care este însă de acelaşi grad. Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în obligaţia de îndeplinire a aceloraşi sarcini de serviciu (care revine întregului personal de conducere), produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcţie de aspectul situării administrativ-teritoriale a locului de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă. Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă.

De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o discriminare – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al. Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617). Deci, reclamanţii sunt discriminaţi, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională şi sub pretextul locului de muncă (în funcţie de aspectul situării administrativ-teritoriale a locului de muncă), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii.

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi lit.f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă achitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare. Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. Ori, criteriul după care s-a făcut distincţia, în speţa dedusă judecăţii, este categoria socio – profesională şi locul de muncă (teritorial) criterii de diferenţiere injuste a personalului auxiliar de specialitate cu funcţii de conducere.

Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, prevede că diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speţă neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă. Nu se contestă faptul că, în multe situaţii, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speţă simplul fapt al apartenenţei la o anumită structură teritorială în cadrul aceleiaşi persoane juridice nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferenţiale şi privilegiate de salarizare.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aspect ce se află în contradicţie cu situaţia de faţă.

Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte, la art.19 pct.3, că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare, doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea s-a considerat a fi întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa a luat în considerare, doar prin analogie, ca simplu reper pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, drepturile băneşti cuprinse în „notele” la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996, şi la anexa 1 lit. a,b şi c a O.G.nr. 8/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa a găsit-o ca fiind întemeiată, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.43/2009.

Ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, instanţa a apreciat ca întemeiată în parte cererea reclamanţilor, în speţă fiind incidente şi dispoziţiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum şi art.269, art.165 şi art.292 din Codul muncii.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

În susţinerea recursului pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, învederând instanţei de control judiciar că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ministerul Justiţiei şi s-a constatat că dispoziţiile art. 2 alin.1 şi alin.11, precum şi dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, sunt neconstituţionale.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar pârâta Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a solicitat admiterea recursului, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, datorită lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acţiunii principale ca nefondată.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâţi, instanţa constată că recursurile declarate sunt fondate din următoarele considerente:

Însăşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii K. M., B. M., M. D., T. D., P. D., P.C., C. C., D. M., B. D., J. H., C. A. au solicitat ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata unei despăgubiri echivalente diferenţelor de drepturi salariale reprezentând majorarea cu 10% a indemnizaţiei de conducere, până la încetarea stării de discriminare; să fie obligaţi la reglementarea juridică a situaţiei reclamanţilor; să fie obligaţi în solidar pârâţii la includerea în bugetul de stat a sumelor solicitate şi să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti.

Prin raportare la acest petit de acţiune, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare republicată, pe care instanţa de fond a admis-o în virtutea pretinsului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, dar prin Decizia nr. 821/3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537/16 iulie 2008, a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ministerul Justiţiei şi s-a constatat că dispoziţiile art. 2 alin.1 şi alin.11, precum şi dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, sunt neconstituţionale.

Astfel, Curtea Constituţională reţine că actul normativ în care reclamanţii şi-au susţinut acţiunea, respectiv O.G. nr. 137/2000, nu instituie privilegii sau despăgubiri între cetăţeni şi nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, constatându-se că prevederile art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 27, lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia, în cauzele în care au fost ridicate excepţii sau în cauzele similare, instanţa are posibilitatea să anuleze prevederile legale şi să le înlocuiască cu norme de aplicare generale avute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

De asemenea, menţionăm că dispoziţiile ordonanţei prin care se conferă instanţelor de judecată competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite de lege, este evident că se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituţia României, aşa cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 429/2003 ca şi prevederile art. 61 alin.1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Deci, în mod corect Curtea Constituţională a admis excepţia, constatând că dispoziţiile art. 2 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale din perspectiva art. 1 alin.4 din Constituţie.

Având în vedere că petitul acţiunii reclamanţilor se referă la „cerere de acordare de despăgubiri”, în temeiul art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 republicată este inadmisibilă, având în vedere neconstituţionalitatea acesteia.

Faţă de cele arătate, instanţa de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de conducere de 10% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflaţie, şi apreciem că această obligaţie este neîntemeiată şi nu se justifică.

În concluzie, faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă şi a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nelegală.

Decizia nr. 1513/R/05.10.2009

Spor de dispozitiv pentru angajaţii administraţiei publice locale.

Prin sentinţa civilă nr. 167 din 12 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1.08.2003 – 7.01.2006, iar pe fond a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.V. ş.a., ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs reclamanţii, solicitând instanţei modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării, începând cu data de 08.01.2006, a indemnizaţiei de dispozitiv reglementată de Legea nr. 139/1999, în cuantum de 25% din salariul de bază, precum şi în continuare, în conformitate cu prevederile Ordinului M.A.I. nr. 496 din 28.07.2003, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

În considerentele recursului s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului M.A.I. nr. 496 din 28.07.2003. În acest sens reclamanţii au arătat că sporul de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază este reglementat de pct. 9.2 şi 31.1 din actul normativ mai sus arătat, dispoziţii care stabilesc că, personalul civil din domeniul Administraţiei publice Locale este îndreptăţit la sporul de dispozitiv de 25%, prevăzut de Legea nr. 138/1999.

Reclamanţii au mai precizat că de indemnizaţia de dispozitiv beneficiază toţi angajaţii prefecturii judeţului Mureş, angajaţii detaşaţi din domeniul evidenţei informatizate a persoanei, personalul contractul din aparatul propriu al primarului din municipiul Târnăveni.

De asemenea, reclamanţii au făcut trimitere la dispoziţiile Ordinului ministrului de interne nr. 275/2002, modificat prin Ordinul MAI nr. 496/28.07.2003, potrivit cărora, personalul civil, funcţionari publici şi personal contractual, care funcţionează în subordinea M.A.I., beneficiază pe lângă salariul de bază de o serie de sporuri şi indemnizaţii.

În opinia reclamanţilor, din analiza punctului 9.2 din Ordinul nr. 496/2003, rezultă că indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice. Acest act normativ de lege trebuie interpretat şi în coroborare cu prevederile art. 13 şi 47 din Legea 138/1999.

Intimatul pârât Primăria municipiului Târnăveni nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, în conformitate cu art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanţii sunt angajaţi ai Municipiului Târnăveni, având potrivit fişei postului depusă la dosarul de fond atribuţii diferite exercitate atât în cadrul aparatului propriu al primarului cât şi în serviciile auxiliare.

Conform prevederilor art. 15 lit. c din O.U.G. nr. 24/2007, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, denumirea Administraţiei şi Internelor se înlocuieşte Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

Prin O.U.G. nr. 63/2003, s-a aprobat organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, prin comasarea Ministerului Administraţiei Publice cu Ministerul de Interne. La art. 1 alin. 2 din acest text de lege, se prevăd printre atribuţiile noului minister cele legate de evidenţa informatizată a persoanei.

În conformitate cu prevederile art. 9 alin. 4 din O.U.G. nr. 63/2003, Ministerul Internelor şi reformei Administrative, emite ordine şi instrucţiuni. Prin Ordinul ministrului intern şi reformei administrative nr. 496/2003, s-a modificat Ordinul nr. 275/2002, referitor la aplicarea prevederilor legale în domeniul salarizării personalului miliar şi civil din ministerul de interne, şi astfel, la pct. 9.2, din acest ordin se precizează că indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice.

În consecinţă, personalul contractual din cadrul Administraţiei Publice Locale Târnăveni, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice sunt îndreptăţite la sporul de dispozitiv.

Aşa cum s-a arătat mai sus, toţi reclamanţii sunt angajaţi ai administraţiei publice locale Târnăveni, însă nu toţi îşi desfăşoară activitatea în cadrul administraţiei publice locale.

Din fişa postului depusă pentru fiecare reclamant în parte în dosarul de fond al cauzei, se observă faptul că, majoritatea reclamanţilor îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor servicii auxiliare, cum ar fi sera, serviciul de întreţinere a drumurilor, în sectorul de întreţinere şi reparaţii a domeniului public, la casa de cultură, doar reclamanţii R. – C. Simona, S. A.-M., S. I. C., D. Z., G. I. A., O. A., C. L., B. L. şi P. A., lucrează efectiv în cadrul administraţiei publice locale.

Ordinul la care reclamanţii au făcut trimitere şi în special dispoziţiile cuprinse în pct. 9.2, arată în mod clar dubla condiţionare pentru a putea fi acordat acest spor de dispozitiv, să fie angajat în cadrul administraţiei publice şi să lucreze efectiv în cadrul acestei administraţii.

Ceilalţi reclamanţi nu îndeplinesc această dublă condiţionare, şi prin urmare, acţiunea lor nu este fondată.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis doar acţiunea civilă formulată de reclamanţii O. C. A, C. G. L., R. – C.S., S.A.-M., S. I.C., G. I. A., D. Z., B. L. şi P. A.

Decizia nr. 1519/R/06.10.2009

Prelungirea contractului de închiriere pentru imobilul naţionalizat. Art. 13,15 al OUG nr. 40/1999.

Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2007, reclamantul O. I. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei B. R. la încheierea contractului de închiriere a locuinţei situate în Tg. Mureş, str. Revoluţiei nr. 44 ap. 2 jud. Mureş, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4572 din 22 septembrie 2008, Judecătoria Tg. Mureş a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia Primarului mun. Tg. Mureş nr. 2871/09.10.2006, ÎN BAZA Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit pârâtei imobilul situat în Tg. Mureş, str. Revoluţiei nr. 44, jud. Mureş, în apartamentul nr. 2 al acestuia locuind reclamantul, în calitate de chiriaş, în temeiul contractului de închiriere încheiat cu S.C. Locativ S.A. La scurt timp de la predarea imobilului pârâtei, reclamantul i-a trimis acesteia o notificare prin care solicita încheierea unui contract de închiriere. Pârâta a solicitat o adeverinţă de venituri pentru stabilirea chiriei. Venitul net al reclamantului era de 746 lei, în funcţie de care i-a calculat chiria la 25% din venitul net lunar pe familie, rezultând suma de 186,50 lei. Reclamantul nu a fost mulţumit de această chirie, calculând cuantumul chiriei în funcţie de salariul mediu net pe ultimele 12 luni şi solicitând pârâtei să accepte acest preţ.

Prin cercetarea la faţa locului, prima instanţă a constatat că imobilul este într-o stare de degradare care îl face impropriu pentru locuit, fără a pune în pericol integritatea fizică a persoanelor care l-ar utiliza. Obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere ar putea echivala cu o constrângere care ar determina o posibilă răspundere civilă delictuală, posibil chiar pentru ruina edificiului.

Reclamantul a recunoscut că nu a achitat chiria din luna noiembrie 2006 şi până în prezent, ceea ce o îndreptăţeşte pe pârâtă să refuze încheierea contractului de închiriere – art. 14 alin. 2 lit. c din OUG nr. 40/1999. Reclamantul avea posibilitatea consemnării sumei la dispoziţia acesteia.

Din disp.art. 13 alin. 1 din OUG nr. 40/1999, coroborate cu cele ale art. 15 al. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că neîncheierea unui contract de închiriere în cazul prevăzut de art. 9 şi 10 din OUG nr. 40/1999, cauzată de neînţelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Tribunalul Mureş, prin decizia civilă nr. 60 din 17 martie 2009, a respins apelul ca nefondat, apreciind că soluţia primei instanţe este corectă, însă pentru alte considerente, reţinând dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 40/1999, art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2004. Reclamantul a beneficiat de prelungirile contractului de închiriere, termen care expiră la data de 8 aprilie 2009.

Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile prev. art. 7 OUG nr. 40/1999, deoarece pârâta a dobândit imobilul în anul 2006, după expirarea termenului de prelungire legală a închirierii prev.de art. 1 din OUG nr. 40/1999 (termen care începuse să curgă din aprilie 1999 şi care s-a împlinit în aprilie 2004) şi ca urmare nu este ţinută să îndeplinească obligaţiile care izvorăsc din art. 10 şi urm. din OUG nr. 40/1999.

Tribunalul a analizat cererea prin raportare la dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil, art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu art. 11 şi 20 din Constituţia României, apreciind că intimata este obligată să respecte doar termenul de închiriere de 5 ani prevăzut de art. 1 (1) din OUG nr. 8/2004 (termen care expiră la data de 8 aprilie 2009). O obligaţie impusă pârâtei de a încheia un contract de închiriere ar constitui o sarcină excesivă pentru proprietară. Interesul general vizând protecţia socială nu trebuie să aducă atingere dreptului de proprietate al pârâtei.

Reclamantul s-a comportat ca un chiriaş, fără însă a-şi îndeplini obligaţia de plată a chiriei către proprietar. Achitarea chiriei după soluţionarea prezentei cauze, în cuantumul stabilit de instanţă, nu au relevanţă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului aşa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a probatoriului administrat, iar decizia atacată este dată cu aplicare greşită a legii.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel a considerat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999 şi ale Legii nr. 10/2001, a invocat prev. Deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a statuat: „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

În speţă, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor legii generale, respectiv codul civil, încălcând astfel dispoziţiile deciziei sus-amintite. Prin Deciziile nr. 538/2008 şi 240/2009, date de Curtea Constituţională, au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate ridicate referitor la prev. art. 10, 11, 14 şi 22 din OUG nr. 40/1999.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererilor sale, ci a adus modificări ale considerentelor enunţate de instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii.

A solicitat proprietarei, prin executor judecătoresc, la data de 17 ianuarie 2007, încheierea unui contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, însă mandatarul proprietarei nu a vrut să încheie contractul decât pe o perioadă de 1 an şi la un preţ mult mai mare. În acest sens sunt aplicabile în speţă dispoziţiile prevăzute de art. 15 alin. 4 din OUG nr. 40/1999.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că termenul de închiriere prevăzut la art. 1 din OUG nr. 8/2004 expiră la 8 aprilie 2009, deoarece proprietarei i-a fost retrocedat imobilul prin adresa nr. 3459/18.12.2008, astfel că nu putea încheia contract de închiriere cu proprietara la o dată anterioară acesteia. În acest sens, a solicitat în ianuarie 2007 încheierea unui contract de închiriere, care dacă ar fi fost încheiat în condiţiile legii în anul 2007, ar fi fost valabil până în anul 2012.

Starea imobilului şi plata chiriei nu sunt motive temeinice pentru respingerea cererii sale. Nu poate fi luată în considerare nici disproporţia între interesele proprietarei şi ale chiriaşului, deoarece legiuitorul a instituit reguli clare în ceea ce priveşte protecţia chiriaşilor şi a proprietarilor. Admiterea cererii sale nu aduce nici un fel de atingere dreptului de proprietate a pârâtei, ci dimpotrivă, respectă reglementările legale în vigoare.

În drept, a invocat disp. art. 304, pct. 6, 8 şi 9 Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 10/2001, OUG nr. 40/1999 şi OUG nr. 8/2004.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pe considerentul că decizia ÎCCJ se referă la alte situaţii decât cea dedusă judecăţii, instanţa de apel a analizat întreg materialul probator raportat la dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul este în eroare atunci când apreciază că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată ar viza situaţia din prezenta cauză. În speţa dedusă judecăţii instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor legii generale în detrimentul legilor speciale, ci a constatat că nu sunt aplicabile prevederile din aceste legi şi ca atare cauza trebuie analizată prin raportare la normele generale din dreptul intern şi comunitar.

Nu se poate aprecia că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cererilor reclamantului doar pentru că a analizat cererile sale prin aplicarea altor temeiuri de drept decât cele reţinute greşit de către prima instanţă.

Reclamantul nu explicitează în cadrul motivelor de recurs în ce mod a interpretat instanţa de apel greşit actul juridic dedus judecăţii. Dimpotrivă, Curtea constată că în mod corect s-a interpretat actul juridic, printr-o legală şi temeinică explicitare a stării de fapt şi mai ales detaliere cronologică a textelor de lege aplicabile în cauză. Nu s-a contestat că reclamantul s-a adresat instanţei de judecată deoarece pârâta a dorit încheierea unui nou contract de închiriere pe termen de cel mult 1 an şi la un cuantum al chiriei cu care reclamantul nu a fost de acord.

Esenţială este aplicarea în timp a prevederilor art. 1 din OUG nr. 40/1999, art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2004 şi corecta menţiune a instanţei de apel că termenul închirierii expiră la data de 8 aprilie 2009 (cu consecinţa neaplicabilităţii art. 7 din OUG nr. 40/1999), precum şi corecta reţinere că pârâta a dobândit proprietatea imobilului prin Dispoziţia primarului nr. 2871/2006, în perioada derulării contractului de închiriere prelungit, şi nu la momentul emiterii adresei nr. 3459/18.12.2008.

În aceste condiţii s-a ajuns la analizarea cererii reclamantului prin raportare la dispoziţiile care ocrotesc dreptul de proprietate, fără a se interpreta greşit actul dedus judecăţii sau a se face o greşită aplicare sau interpretare a legii.

Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de apel a analizat cererea prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul de proprietate, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 480 Cod civil. Mai mult, Curtea opinează că acţiunea civilă trebuie analizată şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În speţe similare (cauza Cleja şi Mihalcea contra României – Hotărârea CEDO din 8 februarie 2007 şi cauza Radovici şi Stănescu contra României – Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că restricţiile impuse proprietarilor prin OUG nr. 40/1999 s-a ajuns la o disproporţie între interesul general al chiriaşilor şi protecţia dreptului individual la respectarea proprietăţii, aducându-se atingere principiului respectării proprietăţii consacrat prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Curtea a relevat că nu se contestă faptul că prevederile OUG nr. 40/1999 în temeiul cărora instanţa de fond a respins cererea reclamantului, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor, permisă de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, însă din moment ce sistemul pus la punct prin acest act normativ implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, autorităţile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru ca punerea lor în practică şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.

Chiar ţinând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punct de vedere al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, Curtea a considerat că a sancţiona proprietarii, impunându-le o obligaţie atât de grea ca aceea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 (cauza Radovici şi Stănescu contra României).

Într-o altă cauză – cauza Cleja şi Mihalcea contra României), Curtea a subliniat că, intervenind într-un domeniu legat de art. 1 din Protocolul nr. 1, legiuitorul naţional trebuie să asigure un „just echilibru” între interesele divergente în cauză şi, în acelaşi timp, să permită jurisdicţiilor să facă o aplicare efectivă a acestui principiu. OUG nr. 40/1999 duce la o protecţie disproporţionată a interesului chiriaşilor în detrimentul proprietarilor.

În aceste condiţii, instanţa de recurs apreciază că în speţă sunt incidente prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acţiunea formulată de reclamant este nefondată, pârâta fiind îndreptăţită să se bucure de toate prerogativele conferite de dreptul lor de proprietate.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a apreciat corect probatoriul administrat, a făcut o corectă aplicare a legii şi a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, nefiind incidente motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 Codul de Procedură Civilă.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Decizia nr. 1529/R/07.10.2009

Spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru personalul din serviciul de probaţiune. Legea nr. 123/2006

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 23.12.2008, la Tribunalul Mureş, în dosar nr. 6502/2008, reclamanţii S. C., C.C. K., F.M. A., M. S., M. N., P. C. M., S. F., V.N. L. au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei, şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri egale cu sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi pentru viitor, cu aplicarea reactualizărilor în funcţie de rata inflaţiei, precum şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii despăgubirilor solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 485 din 24 martie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a admis acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanţii S. C., C.C. K., F.M. A., M. S., M. N., P. C. M., S. F., V.N. L., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii S. C. şi M. N. a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 23.11.2005 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii C.C. K., F.M. A., M. S. şi P. C. M. a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 16.04.2007 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantei Someşan Floarea a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, pentru perioada 23.12.2005 – 22.02.2007;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului V.N. L. a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, pentru perioada 23.12.2005 – 30.11.2006.

- a dispus că sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui drept bănesc neacordat şi până la data executării efective a hotărârii.

- a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a drepturilor băneşti mai sus menţionate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Competenţa materială a tribunalului de a judeca prezenta cauză este conferită de prevederile art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 şi art.1 alin.2, art.295 alin.1 Codul muncii precum şi ale art. 5 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat că potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G nr.208/2005 şi H.G. nr.386/2007, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar. De asemenea calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că din examinarea hotărârilor judecătoreşti prezentate de reclamanţi, se reţine că, numeroase instanţe din ţară au dat câştig de cauză consilierilor de probaţiune, categorie din care fac parte şi reclamanţii, conferind dreptul acestora la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

S-a mai arătat că potrivit art. 1 din Legea nr. 123/2006 munca personalului din serviciul de probaţiune constituie un sprijin pentru judecători şi procurori iar activitatea reclamanţilor este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei acestora, a familiilor şi bunurilor lor precum şi de o suprasolicitare neuropsihică evidentă ce derivă din acţiunile pe care le desfăşoară consilierul în teren, direct la locul de viaţă al infractorului, prin vizite la domiciliul acestuia, contractarea diferitelor suese ce sunt în inter-relaţie cu acesta, expunând consilierul la abuzuri verbale, chiar fizice. De asemenea, ia contact cu cele mai profunde probleme şi nevoi criminogene ale infractorului, detensionând, implicându-se în rezolvarea diferitelor conflicte familiale, sociale şi decizii pe care infractorul le generează la un moment dat.

S-a mai arătat că reclamanţii acordă asistenţă victimelor unei infracţiuni, participă la solicitarea organului judiciar la judecarea cauzelor cu minori, având o enormă responsabilitate în ceea ce priveşte analizarea tuturor aspectelor ce ţin de personalitatea, mediul social şi faptele infractorului.

Din aceste considerente, neacordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare este contrară, în primul rând, dispoziţiile art. 41 alin. 2 raportat la art. 15 alin.1 din Constituţie, coroborat cu prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie raportate la cele ale Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile de justiţie. Persoanele din acest cadru, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport de muncă care le dă dreptul la tratament egal în materie de salarizare. Personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiţii de risc şi suprasolicitare, beneficiază de sporul corespunzător. Reclamanţilor nu li se recunoaşte acest spor deşi lucrează în condiţii de risc şi suprasolicitare. Astfel, deşi reclamanţii sunt într-o situaţie comparabilă cu restul personalului din unităţile bugetare sub acest aspect, trebuie trataţi la fel.

În concluzie, prin neacordarea sporului salarial pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului. Astfel, fiind încălcate dispoziţiile art. 2 alin.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art. 5 şi 6 din Codul muncii, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului 12 la această convenţie, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat în termen legal recurs pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

În motivarea recursului pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat decizia nr. 818/2008 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale.

Totodată s-a invocat în susţinerea motivului de recurs prevederile art. 304 pct. 9, decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a arătat care sunt categoriile de personal ce beneficiază de sporul de risc şi suprasolicitare. Ori, reclamanţii nu fac parte din aceste categorii.

Prin recursul declarat, Curtea de Apel Târgu Mureş, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, sentinţa atacată fiind dată cu încălcarea competenţei instanţei de contencios administrativ a Tribunalului Mureş.

S-a mai arătat, în argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, faptul că reclamanţii beneficiază de sporuri, indemnizaţii şi premii, doar în cuantumuri ce se stabilesc prin lege specială potrivit art. 57d din Legea nr. 123/2006. La data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2006 s-a dispus că rămân aplicabile dispoziţiile Legii nr. 50/1996, până la adoptarea legii privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 327/2006, orice referire la salarizarea personalului din autoritatea judecătorească trebuie considerată inutilă, art. 23 din Legea nr. 327/14.07.2006, dispunând în mod expres că prevederile Legii nr. 50/1996 nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune.

În motivarea recursului, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în numele Ministerului Finanţelor Publice, a arătat că este o terţă persoană juridică, străină de raporturile juridice dintre părţi. S-a arătat că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii de gestionarea bugetelor instanţelor judecătoreşti , această atribuţie revenind Ministerului Justiţiei. În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recursurile declarate în cauză sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, aceasta este neîntemeiată, date fiind dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi H.G. nr. 208/2005 precum şi art. 1 din O.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 28/2002.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, reţinem că tribunalul, secţia civilă, a fost competent să judece cauza, date fiind dispoziţiile art. 1 şi art. 295 alin.1 Codul muncii precum şi ale art. 5 din acelaşi act normativ, corect invocate de instanţa de fond.

Privitor la fondul cauzei reţinem că reclamanţii sunt consilieri de probaţiune în cadrul Tribunalului Mureş, salarizarea acestora fiind reglementată de Legea nr. 327/2006.

Cererea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa Tribunalului Mureş se referă la sporul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, respectiv „pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar”.

Conform art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, acest personal este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, informaticieni şi registratori. Corpul grefierilor este alcătuit din grefieri cu studii medii şi cu studii superioare. Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor funcţiile de agent procedural şi aprod.

Din textul de lege arătat, rezultă cu claritate că agenţii de probaţiune nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti.

Salarizarea reclamanţilor este reglementată în mod distinct prin Legea nr. 327/14.07.2006 privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune, în art. 23 al acestei legi fiind prevăzut în mod expres că prevederile Legii nr. 50/1996 nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune la data intrării în vigoare a acestei legi.

Importantă în soluţionarea prezentei cauze este Decizia nr. 21/10.03.2008 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii stabilind că au dreptul la spor de risc şi suprasolicitare, judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate.

În consecinţă, atâta timp cât consilierii de probaţiune nu au făcut şi nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, fiind vorba de funcţii distincte cu tratament de salarizare distinct, reclamanţii nu pot fi consideraţi beneficiari ai prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Faţă de considerentele reţinute, nu se impune analiza celorlalte motive de recurs invocate în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Urmează ca recursurile să fie admise iar în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă să fie modificată sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţii S. C., C.C. K., F.M. A., M. S., M. N., P. C. M., S. F., V.N. L.

Decizia nr. 1547/R/13.10.2009

Rolul activ al instanţei. Art. 129, al. 5 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1957/16 decembrie 2008, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta I. F. în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi, drept consecinţă:

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantei a sumei de 8.798 lei, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent anilor 2005 şi 2006;

- a dispus că suma menţionată va fi reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, calculată astfel: - aferent sumei de 2.174 lei, începând cu data de 31.12.2005 şi până la data plăţii efective a debitului; - aferent sumei de 6.624 lei, începând cu data de 31.12.2006 şi până la data plăţii efective a debitului;

- a obligat pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş să înscrie în carnetul de muncă al reclamantei menţiunile corespunzătoare privind acordarea drepturilor de natură salarială mai sus menţionate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că Ministerul Economiei şi Finanţelor dispune de calitate procesuală pasivă, conform dispoziţiilor art. 16 din H.G. nr. 2192/2004 şi ale art. 13 din cap.IV al Legii nr. 379/2005, acesta răspunzând de finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar.

Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a drepturilor salariale neacordate în sumă de 8767 ron, sumă neacordată din compensarea în bani a concediului anual de odihnă neefectuat în perioada anilor 2005 – 2006, sumă reactualizată cu rata inflaţiei la data efectuării plăţilor, efectuarea tuturor consemnărilor legale în carnetul de muncă, potrivit legii, fără cheltuieli de judecată în caz de neopunere.

Reclamanta a fost în concediu medical în perioada 8 mai – 31 august 2006, aspect necontestat şi recunoscut de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, instituţie la care reclamanta este inspector şcolar.

Ca atare, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anul 2006 urmează a se efectua şi acorda în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. a, prima teză din O.G. nr. 29/1995 şi modificată prin Legea nr. 133/1995.

Şi pentru concediul neefectuat în anul 2005 urmează a se face compensarea în bani. Potrivit prevederilor art. 103 lit. e din Legea nr. 128/1997 neefectuarea concediului anual dă dreptul la efectuarea concediului restant în vacanţele anului şcolar următor. Or, datorită faptului că reclamanta a fost în concediu de boală în perioada 8 mai – 31 august 2006, concediul cuvenit pe anul 2005 l-a putut efectua numai parţial, rămânând neefectuate un număr de 21 de zile (fila 55) potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 29/1995.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis acţiunea reclamantei, conform descrierii din dispozitiv.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, susţinând, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor două instituţii, pe considerentul că reclamanta nu este angajata lor.

Cu referire la fondul cauzei, recurenţii au arătat că acţiunea reclamantei este nefondată, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 103 lit. e din Legea nr. 128/1997 privind statutul cadrelor didactice, neefectuarea concediului anual dă dreptul la efectuarea concediului restant în vacanţele anului şcolar următor, şi nicidecum compensarea în bani a acestuia, iar conform prevederilor art. 141 alin.4 din Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe.

De asemenea, a depus întâmpinare şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, arătând că lasă la aprecierea instanţei modul de soluţionare a recursurilor declarate în cauză.

Examinând căile de atac deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, astfel că vor fi admise, pentru considerentele relevate în continuare:

La data de 4 noiembrie 2008, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, a depus la dosarul primei instanţe cerere de chemare în garanţie a Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (în prezent Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării) invocând calitatea acestuia de ordonator principal de credite pentru personalul angajat la inspectoratele şcolare, situaţie în care, în cazul admiterii acţiunii formulate de reclamantă, chematul în garanţie va răspunde, alături de Ministerul Finanţelor Publice, de asigurarea fondurilor necesare plăţii drepturilor băneşti acordate prin hotărâre.

La termenul de judecată din 6 noiembrie 2008, prima instanţă a dispus introducerea în cauză a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi comunicarea cu acesta a cererii de chemare în garanţie, cerere faţă de care s-a şi depus întâmpinare la data de 20 noiembrie 2008 ( filele 36 – 37, 43 – 44 fond).

Cu toate acestea, prin hotărârea adoptată la termenul de judecată din 16 decembrie 2008, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, ceea ce, în raport de prevederile art. 129 alin.6 Cod procedură civilă, atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 312 alin.5, teza întâi Cod procedură civilă, constând în necercetarea fondului respectivei cereri, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii principale, Curtea a constatat existenţa mai multor neconcordanţe între datele furnizate de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş pe parcursul judecăţii, cu referire la situaţia concediului de odihnă neefectuat în perioada de referinţă aflată în litigiu.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata sumei de 8767 lei, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2005 – 2006, invocând drept motiv al împiedicării efectuării acestuia în natură, împrejurarea că s-a aflat în concediu medical în intervalul 8 mai – 31 august 2006.

Din cuprinsul acţiunii nu rezultă modul de calcul a sumei pretinse şi nici numărul zilelor de concediu de odihnă pentru care se solicită compensarea în bani, iar prin întâmpinarea depusă la primul termen de judecată, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş a susţinut că reclamanta are neefectuate doar 19 zile de concediu aferent anului 2006 ( fila 7 fond ).

Ulterior, prin adresa nr. 13491/12 decembrie 2008, acelaşi pârât arată că reclamantei i-au rămas neefectuate 21 zile de concediu de odihnă pentru anul 2005 şi 34 de zile pentru anul 2006, solicitând totodată instanţei să i se comunice în ce constau „neconcordanţele” semnalate prin adresa emisă după termenul de judecată din 20 noiembrie 2008. ( filele 47, 55 dosar fond).

Date fiind informaţiile contradictorii furnizate de pârâtul angajator, prima instanţă era datoare, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin.5 Cod procedură civilă, să procedeze din oficiu la completarea probatoriului, eventual prin depunerea statelor de plată sau a fişelor de prezenţă, precum şi prin solicitarea de lămuriri suplimentare faţă de situaţia prezentată în cuprinsul întâmpinării.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că şi sub aspectul modului de soluţionare a cererii principale sunt incidente prevederile art. 312 alin.5, teza întâi Cod procedură civilă, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a admis recursurile deduse judecăţii şi a casat integral hotărârea atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a proceda conform celor de mai sus.

Decizia nr. 1548/R/13.10.2009

Contract individual de muncă. Contract civil.

Prin sentinţa civilă nr. 69 din 26 ianuarie 2009 Tribunalul Mureş a admis excepţia dreptului material la acţiune aferent pretenţiilor privind virarea contribuţiilor de asigurări sociale de stat pentru perioada 01.09.1989 – 30.09.2005, iar pe fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta K. E. în contradictoriu cu pârâta Asociaţia de Proprietari nr. Târgu Mureş şi, în consecinţă:

- a constatat că perioada 01.09.1989 – 31.08.2006 constituie vechime în muncă a reclamantei la unitatea pârâtă, pe bază de contract individual de muncă ;

- a obligat pârâta să vireze contribuţiile de asigurări sociale de stat aferente reclamantei pentru perioada 01.10.2005 – 31.08.2006;

-a respins, ca prescrise, pretenţiile privind virarea contribuţiilor de asigurări sociale de stat pentru perioada 01.09.1989 – 30.09.2005;

- a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs pârâta Asociaţia de Proprietari nr. 7 Târgu Mureş solicitând admiterea recursului şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii civile formulate de reclamantă.

În considerentele recursului pârâta a adus mai multe argumente în susţinerea nelegalităţii hotărârii atacate.

În primul rând, pârâta a arătat că instanţa de fond a nesocotit voinţa părţilor, ignorând faptul că acestea au încheiat mai multe contracte succesive de prestări servicii în perioada 1989 – 1995 şi aplicând greşit dispoziţiile art. 42 Codul muncii, a concluzionat că această perioadă constituie vechime în muncă.

În al doilea rând, pentru perioada 01.08.1995 – 01.09.2006, pârâta a arătat că activitatea reclamantei a fost guvernată de dispoziţiile Legii nr. 83/1995 care, la art. 2, prevedea că pentru prestarea muncii la asociaţiile de locatari încadrarea în muncă se poate realiza prin încheierea unei convenţii civile.

Aceeaşi posibilitate este prevăzută şi de art. 5 din Legea nr. 130/1999 care a abrogat Legea nr.83/1995 precum şi de art. 8 din O.G. nr. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari.

În fine, pârâta a arătat că începând cu data de 01.09.2006, în baza constatărilor făcute de inspectorii ITM Mureş s-a încheiat un contract individual de muncă între pârâtă şi reclamantă şi s-au achitat toate obligaţiile fiscale.

Reclamanta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, reclamanta a susţinut că a lucrat pentru pârâtă încă din anul 1989 ca femeie de serviciu în baza unor convenţii pentru prestări servicii şi contracte civile primind pentru această activitate o indemnizaţie lunară, însă în luna ianuarie 2006, inspectorii ITM Mureş au efectuat un control şi a obligat pârâta să încheie un contract de muncă cu reclamanta începând cu luna septembrie 2006. Deoarece lucra în medie 9 ore pe zi, în conformitate cu Legea nr. 577/2003 prevederile legale privind convenţiile civile nu îi mai puteau fi aplicate.

Verificând hotărârea atacată, Curtea a constatat că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente:

În fapt, reclamanta a prestat activităţi pentru pârâtă începând cu anul 1989. Aşa cum de altfel chiar reclamanta a susţinut, iar pârâta nu a negat, activitatea reclamantei s-a desfăşurat în baza contracte civile, copii după acestea au fost depuse la dosarul de fond.

În luna iunie 2008, mai precis la 24.06.2008, pârâta încheie cu reclamanta un contract individual de muncă, însă efectele acestuia se întind din 01.09.2006 dată de la care inspectorii ITM Mureş au constatat că reclamanta are raporturi de muncă cu pârâta.

Concluzionând, Curtea a reţinut că, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea la pârâtă până în data de 01.09.2006 în baza unor contracte de natură civilă iar începând cu această dată, între cele două părţi s-au stabilit raporturi de muncă. Numai de la această dată îi sunt aplicabile reclamantei dispoziţiile art. 16 alin.3 Codul muncii şi doar de la această dată pârâta, în calitate de angajator îi revine obligaţia prevăzută de art. 40 alin.2 lit. f Codul muncii de a plăti toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa.

Faţă de cele reţinute, Curtea a admis recursul pârâtei, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi, în consecinţă, în temeiul art.312 alin.2 Cod procedură civilă, a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii civile formulate de reclamantă.

Decizia nr. 1551/R/13.10.2009

Inadmisibilitatea recursului promovat de o persoană care nu a fost parte judecarea pe fond.

Prin sentinţa civilă nr. 336/10 martie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primarului Municipiului Târgu Mureş, a Consiliului Local al Municipiului Târgu Mureş, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii F. A. şi K. J. în contradictoriu cu pârâţii Grupul Şcolar „C. B.” Târgu Mureş, Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, Primarul Municipiului Târgu Mureş, Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureş şi, drept consecinţă:

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând creşterea salarială prevăzută de art. 50 alin.1 şi alin. 2 din Legea nr. 128/1997, pentru perioada 22.01.2006 – 22.01.2009.

- a dispus ca despăgubirile mai sus menţionate să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe salariale şi până la data plăţii efective a debitului.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţiile invocate în cauză, următoarele:

Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş dispune de calitate procesuală pasivă, conform art.11 alin.5 din Legea nr.128/1997, art.142 din Legea nr.84/1995, art.33 alin.7 şi art.38 alin.5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învăţământ, art.2, art.31 alin.2 şi art.54 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de învăţământ preuniversitar de stat pe judeţul Mureş, deoarece acest pârât are atribuţii specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plăţii drepturilor băneşti ale personalului didactic.

Consiliul local pârât are calitate procesuală pasivă, conform art.15 alin.1 şi art.19 din Legea nr.273/2006, art.13 alin.1 din O.U.G nr. 32/2001, art.16 din Normele aprobate prin H.G nr.2192/2004 şi art.167 alin.3 din Legea nr. 84/1995, acest pârât asigurând aprobarea în bugetul local a sumelor necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate de reclamant.

Primarul pârât dispune de calitate procesuală pasivă, conform art. 63 alin.1 lit. c şi alin. 4 din Legea nr. 215/2001, întrucât acest pârât îndeplineşte funcţia de ordonator de credite în privinţa sumelor solicitate de reclamanţi.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanţii sunt încadraţi la unitatea şcolară pârâtă, în funcţia de cadru didactic cuprins în tranşa de vechime în învăţământ de 30-35 ani.

Conform art. 50 alin. 1 din Legea nr.128/1997, personalul didactic din învăţământul preuniversitar beneficiază de tranşele de vechime suplimentare care se acordă la 30, 35 şi la peste 40 de ani de activitate în învăţământ.

Pentru fiecare dintre tranşele suplimentare de vechime se acordă o creştere a coeficientului de ierarhizare corespunzător tranşei anterioare de vechime, potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 128/1997.

În primul rând, potrivit art. 63 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, în cazul abrogării unor dispoziţii legale, acestea trebuie determinate expres, prin menţionarea tuturor datelor de identificare ale acestora. Ori, dispoziţiile art. 30 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 128/1997 nu au fost abrogate cu respectarea acestor condiţii de formă şi de fond ale abrogării, astfel încât dispoziţiile legale menţionate sunt în vigoare.

De asemenea, art. 10 din Legea nr. 154/1997 nu a abrogat dispoziţiile art. 50 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 128/1997.

În al doilea rând, pentru perioada în litigiu, prevederile Legii nr. 154/1997 nu au nicio relevanţă, deoarece prin art. 5 şi 6 din O.U.G. nr. 8/2000, salarizarea personalului didactic s-a stabilit în funcţie de anexele introduse în Legea nr. 128/1997, iar nu în funcţie de prevederile Legii nr. 154/1997.

În al treilea rând, este de subliniat faptul că dispoziţiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 sunt dispoziţii speciale, care instituie un drept special salarial mai precis un adaos salarial (în sensul art. 155 din Codul muncii, incident în temeiul art.1 din acelaşi cod). Acest adaos salarial special constă în majorarea coeficientului de ierarhizare cu 1/25 şi se aplică asupra coeficientului de ierarhizare prevăzut de lege şi avut de cadru didactic anterior trecerii în tranşa de vechime în învăţământ de 30-35, 35-40, respectiv peste 40 de ani.

Prin urmare este evident şi neîndoios faptul că adaosul salarial special se aplică la coeficienţii de ierarhizare stabiliţi de lege, şi anume de anexa nr. 2 cap. I lit. A (introdusă prin O.U.G. nr. 8/2000 pentru perioada 1 aprilie 2000 – 22 iunie 2006), respectiv de anexa 2 a (introdusă prin O.G. nr. 4/2006 pentru perioada ulterioară datei de 23 ianuarie 2006).

Însă pârâţii au omis să aplice adaosul salarial special prevăzut de art. 50 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 128/1997, încălcând şi prevederile art. 154-155, art. 161-164 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, cauzând un prejudiciu salarial conform dispoziţiilor art. 269 Codul muncii.

Pentru considerentele expuse, prima instanţă a admis acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul Târgu Mureş şi Consiliul Local Târgu Mureş, ambii prin Primar.

Municipiul Târgu Mureş şi Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureş au solicitat, prin recursul promovat, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii privind obligarea Primarului şi a Consiliului Local Târgu Mureş la plata drepturilor salariale pretinse în cauză, susţinând că aceştia nu au calitate procesuală pasivă deoarece reclamanţii nu sunt angajaţii lor.

S-a mai susţinut că, în raport de prevederile art. 167 alin. 14 din Legea nr. 84/1995, obligaţia calculării drepturilor salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar este responsabilitatea instituţiei de învăţământ preuniversitar de stat, în procesul de întocmire a bugetului acesteia, situaţie în care Primarul Municipiului Târgu Mureş şi Consiliul Local Târgu Mureş nu se află în culpă procesuală cu privire la neplata drepturilor salariale restante, solicitate de reclamant, cu atât mai mult cu cât aceste diferenţe salariale nu au rezultat din neîndeplinirea sarcinilor legale ale celor două instituţii pârâte.

Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de Consiliul Local Târgu Mureş, Curtea constată că acesta este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, potrivit celor relevate în continuare.

Chiar dacă între reclamanţi şi pârâtul recurent nu există raporturi juridice de muncă, nu se poate susţine cu succes că aceştia nu au calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care acestea aparţin, astfel cum dispun prevederile art. 1 din H.G. nr. 538/2001 şi ale art. 167 din Legea nr. 84/1995.

În plus, faţă de dispoziţiile art. 36 şi 63 din Legea nr. 215/2001, pârâtul este implicat în procedura întocmirii şi aprobării bugetului local, iar în calitate de autoritate administrativă cu organe proprii de conducere, are şi atribuţii specifice legislaţiei finanţelor publice, fiind în mod inerent angrenat în procedura de efectuare către reclamanţi a plăţii diferenţelor salariale obţinute de aceştia prin hotărârea judecătorească supusă examinării.

Faţă de cele expuse, neregăsind în cauză motive de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă şi neidentificând din oficiu motive de ordine publică, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul Local Târgu Mureş.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Municipiul Târgu Mureş, prin Primar, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii, care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Prin demersul juridic iniţiat, reclamanţii au chemat în judecată pârâţii Grupul Şcolar „C. B.” Târgu Mureş, Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, Consiliul Local Târgu Mureş şi Primăria municipiului Târgu Mureş.

În acest context, neavând calitate de parte în litigiu, Municipiul Târgu Mureş nu are abilitarea legală de a uza de căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu alte persoane.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de Municipiul Târgu Mureş a fost respins ca inadmisibil, soluţie care nu mai permite examinarea criticilor aduse de acesta hotărârii atacate.

Decizia nr. 1554/R/13.10.2009

Egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi privind vârsta de pensionare în instituţia de învăţământ.

Prin sentinţa civilă nr. 955/6 mai 2009, Tribunalul Harghita a admis acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Liber din Învăţământ - Zona Odorhetiu Secuiesc împotriva pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita şi, drept consecinţă, a obligat pârâtul să respecte principiul egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi privind vârsta de pensionare, în sensul de a recunoaşte dreptul numitei N. E. M. de a-şi continua activitatea ca profesor titular la Liceul de Artă ”P. I.” din Odorheiu Secuiesc, până la împlinirea vârstei de 65 ani.

Soluţia a fost adoptată cu opinie separată a unuia dintre asistenţii judiciari, în sensul respingerii acţiunii.

În sprijinul hotărârii menţionate, tribunalul a adus, în esenţă, următoarele argumente:

Instituirea cu caracter obligatoriu şi inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse faţă de bărbaţi ( prin art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 ) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art. 7 lit. a) şi lit. g, art. 9 alin. 1 lit. a şi lit. e din Legea nr. 202/2002.

În plus, prin O.U.G. nr. 67/2007privind aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, act normativ care completează Legea nr. 202/2002, se dă posibilitatea angajaţilor să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceeaşi lege pentru bărbaţi, care este mai mare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opţional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei ( femeile ), astfel că a dispus admiterea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

În motivarea opiniei separate s-a arătat că invocarea de către reclamantă a prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 este neadecvată, întrucât acest act normativ reglementează aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, nemodificând în vreun fel prevederile Legii nr. 19/2000. Prin urmare, în cauză nu se poate vorbi de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 pct.1 din O.G. nr. 137/2000, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 128/1997 prevăd că „personalul didactic din învăţământul preuniversitar de stat, cu gradul didactic I sau cu titlu ştiinţific de doctor, care dovedeşte competenţă profesională deosebită, poate fi menţinut ca titular în funcţia didactică până la 3 ani peste vârsta de pensionare, la cerere, cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ, exprimat în urma votului nominal deschis şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar”.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita, solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

În susţinerea căii de atac promovate, pârâtul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în cuprinsul memoriului formulat, că pensionarea cadrelor didactice are la bază prevederile Legii nr. 128/1997 şi ale Legii nr. 19/2000, care se circumscriu principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 pct. 4 din Constituţia României, instanţa neputându-se substitui voinţei legiuitorului, în privinţa stabilirii vârstei de pensionare. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 128/1997, la cerere, personalul didactic poate fi menţinut în funcţie, ca titular, până la 3 ani peste vârsta de pensionare, însă cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar, aprobare pe care reclamanta nu a obţinut-o.

Recurentul a mai susţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 67/2007, deoarece actul normativ menţionat vizează aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, nemodificând în vreun fel prevederile Legii nr. 19/2000. De asemenea, nu se încalcă dreptul la muncă prevăzut de art. 41 alin.1 din Constituţie, reclamanta având posibilitatea de a cumula pensia cu salariul, conform prevederilor Ordinului Ministrului Educaţiei Cercetării şi Tineretului nr. 5743/28.10.2008, în cazul în care vor exista ore/posturi neocupate de personal calificat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reprezentantul reclamantei a solicitat respingerea recursului, susţinând legalitatea hotărârii primei instanţe şi netemeinicia criticilor aduse de către pârâtul-recurent.

Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că aceasta este fondată, astfel că fost admisă pentru considerentele relevate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art.41 alin.2 din Legea nr.19/2000, vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, iar conform prevederilor art. 128 din Legea nr. 128/1997 „personalul didactic din învăţământul preuniversitar de stat, cu gradul didactic I sau cu titlu ştiinţific de doctor, care dovedeşte competenţă profesională deosebită, poate fi menţinut ca titular în funcţia didactică până la 3 ani peste vârsta de pensionare, la cerere, cu avizul consiliului profesoral al unităţii de învăţământ, exprimat în urma votului nominal deschis şi cu aprobarea anuală a inspectoratului şcolar”.

Prin cererea înregistrată la Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita sub nr. 485/2 februarie 2009, reclamanta N. E.-M. a solicitat menţinerea în funcţia de profesor titular la Liceul de Artă „P. I.” din Odorheiu Secuiesc şi în cursul anului şcolar 2009-2010, având în vedere împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 şi imposibilitatea continuării activităţii după data de 31 august 2009. În şedinţa din 9 februarie 2009, Consiliul de Administraţie al unităţii pârâte a respins cererea reclamantei, soluţia fiind menţinută şi în şedinţa din 16 februarie 2009, în urma examinării contestaţiei înregistrate sub nr. 816/2009.

De asemenea, prin adresele de comunicare a răspunsului la petiţiile formulate, reclamanta a fost informată că refuzul menţinerii în funcţie este determinat de lipsa unui alt post vacant de geografie pentru rezolvarea eventualelor restrângeri de activitate, precum şi de numărul mare al absolvenţilor de specialitate, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea participării la concurs în vederea ocupării posturilor vacante. În plus, reclamanta a fost informată că în conformitate cu Ordinului Ministrului Educaţiei Cercetării şi Tineretului nr. 5743/28.10.2008 cuprinzând Metodologia privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar pentru anul şcolar 2009 – 2010, are posibilitatea de a cumula pensia cu salariul în cazul în care vor exista ore sau posturi libere neocupate de personal calificat, urmând a depune cerere în acest sens în perioada 24 – 25 august 2009. ( filele 21 – 22 dosar fond ).

În acest context, Curtea a apreciat că în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că instituirea pentru femei a unei vârste standard de pensionare mai redusă decât pentru bărbaţi este discriminatorie, fiind încălcate dreptul constituţional la muncă şi principiul egalităţii de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei, inclusiv dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie.

Sub acest aspect, instanţa de recurs face trimitere la decizia nr. 1007/7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 260/2 aprilie 2008), prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, invocată într-o speţă similară celei supuse prezentei examinări.

În adoptarea respectivei soluţii, Curtea a reluat argumentele invocate în deciziile sale anterioare, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 191/28 februarie 2008, prin care, analizând prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 în raport cu principiul egalităţii în drepturi, dar şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa anterioară, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se impune păstrarea aceleiaşi soluţii.

În plus, Curtea a reţinut faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condiţiile pentru a obţine pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiţii suplimentare ce ţin de voinţa angajatorului, în cauză fiind vorba de prevederile art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

Tot prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea a examinat şi critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007, privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, constatând că excepţia invocată viza sfera de aplicare a respectivelor norme, autorul ei considerând că această sferă este restrictivă, întrucât nu se referă şi la sistemul public de asigurări sociale.

Faţă de critica menţionată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „principiul egalităţii de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcţie de situaţiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate”, aşa cum „a înţeles să facă şi atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, având în vedere tocmai domeniile diferite de reglementare”.

S-a mai reţinut, de asemenea, că această reglementare separată corespunde şi legislaţiei comunitare, în acelaşi sens Curtea arătând, prin Decizia nr. 191/28 februarie 2008, că «potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi directivă, „au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, de prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.»

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea separată a aplicabilităţii principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Raportat la cele anterior relevate, instanţa de recurs a constatat că invocarea în cauza dedusă judecăţii a incidenţei prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 este neavenită, actul normativ menţionat reglementând, astfel cum rezultă din chiar titlul său, aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, iar nu în cadrul sistemelor de securitate socială prevăzute de lege – în speţă Legea nr. 19/2000.

Prin urmare, Curtea a constatat că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale menţionate, atrăgând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

De asemenea, prin soluţia adoptată, instanţa de fond a eludat în acelaşi timp şi recentele decizii ale Curţii Constituţionale în materie de discriminare – deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 – prin care s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, potrivit, dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a refuzat aplicarea – în cazul reclamantei – a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, sub aspectul vârstei standard de pensionare pentru femei la 60 de ani, înlocuindu-le cu cele care stabilesc vârsta standard de pensionare pentru bărbaţi, este evidentă ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, anterior enumerate, fapt ce atrage, de asemenea, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, instanţa de fond a depăşit – la cazul de speţă – şi atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, creând, practic, o normă juridică nouă, prin care egalizează vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor – atribut ce aparţine exclusiv puterii legiuitoare.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 – reţinute, de asemenea, în argumentarea soluţiei primei instanţe – Curtea constată că acestea sunt străine pricinii deduse judecăţii, neavând relevanţă în cauză, deoarece se referă la aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 lit. a ) din ordonanţa invocată, respectiv „schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”.

Prin urmare, sunt excluse de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 67/2007, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000 – supusă dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, a admis recursul dedus judecăţii, a modificat în tot hotărârea atacată şi, drept consecinţă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta N. E.-M.

În cauză nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâtul – recurent.

Decizia nr. 1564/R/13.10.2009

Contestaţie în anulare. Decizia Curţii Constituţionale, înscris determinant. Art. 322, pct.5 Cod procedură civilă.

Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2009, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 1330/R/10.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş invocând motivele prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de revizuire, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a susţinut că hotărârea atacată a fost dată după ce Curtea Constituţională a constatat, prin decizia nr. 838 din 27.05.2009, existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României pe de altă parte, reţinând că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să exercite controlul de constituţionalitate al acestora.

În concluzie Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti consideră că Decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe care s-a întemeiat hotărârea judecătorească ce face obiectul revizuirii, nu mai produce efecte de la data pronunţării Deciziei nr. 838/2009 a Curţii Constituţionale, decizie care însă nu a putut fi prezentată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Intimata N.E. nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că cererea de revizuire nu este fondată, având în vedere următoarele considerente:

Revizuirea este o cale de atac extraordinară ce poate fi primită doar pentru motivele prevăzute de art. 322 Cod procedură civilă, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat în calea de atac exercitată, prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct.5 Cod procedură civilă şi anume descoperirea unor înscrisuri noi doveditoare.

Textul legal invocat stabileşte condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul invocat : înscrisul trebuie să fie descoperit după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii; înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii; imposibilitatea prezentării înscrisului; înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale de atac şi, în fine, înscrisul descoperit şi invocat în revizuire trebuie să aibă un caracter determinant, adică să determine o altă soluţie decât cea pronunţată.

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat în cererea de revizuire, ca înscris nou, Decizia nr. 838 din 27.05.2009 a Curţii Constituţionale. Această decizie nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă. În primul rând, decizia nu era un înscris nou, deoarece încă din data de 27.05.2009, Curtea Constituţională a publicat pe sit-ul său soluţia pe care a dat-o în sesizarea Preşedintelui României, privind conflictul dintre autoritatea judecătorească şi Parlamentul României.

Apoi, odată făcută publică această soluţie nimic nu împiedică Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti să o prezinte solicitând a se avea în vedere la soluţionarea cauzei.

De asemenea, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti deşi invocă această decizie ca înscris nou nu a înţeles să o depună ca dovadă în cererea de revizuire.

În fine, nici ultima condiţie enumerată mai sus nu este îndeplinită, decizia Curţii Constituţionale nu reprezintă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii un înscris determinant. Potrivit art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992 doar deciziile date în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt definitive şi obligatorii ori prin Decizia nr.838/2009 a constatat existenţa unui conflict între puterile statului. De altfel, Curtea Constituţională a statuat în considerentele deciziei sale că aceasta nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiilor stabilite de art. 329 Cod procedură civilă şi că pe calea controlului de constituţionalitate Curtea Constituţională nu este competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative, în temeiul art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, Curtea a respins cererea de revizuire formulată de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Decizia nr. 1568/R/14.10.2009

Majorări salariale de 5%, 2% şi 11% pentru personalul auxiliar din instanţele judecătoreşti .O.G nr. 6/2007, O.G 10/2007, O.G 11/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 517 din 1 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia civilă în dosarul nr. 3578/102/2007, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi pe fond s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii R. C. L., S.C., C. M., C. G., N. E., T. M., P. D., Ţ.M., S. N. S., M. V., M. D., K. L., C. E. S., I. R. A., B. D., L. M., S.E., B. I., C.C., A. M., S. A., P. O., B.I., D. L., C. A., K. I., L. I, R. I., M. V., Maxim I., F. J., U. D., V. I., S.S., S. G.Z., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu-Mureş , Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata majorărilor salariale anuale pe anul 2007, în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, faţă de nivelul lunii decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007, faţă de nivelul lunii martie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, faţă de nivelul lunii septembrie 2007, cu aplicarea dobânzii legale şi a reactualizării în funcţie de rata inflaţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii care fac parte din categoria personalului auxiliar din justiţiei, au beneficiat în anul 2007, conform prevederilor OG nr. 8/2007 de majorări salariale în trei etape: 1 ianuarie 2007, 1 aprilie 2007 şi 1 octombrie 2007. S-a mai reţinut că de aceleaşi majorări au beneficiat în baza unor acte normative şi restul personalului din sistemul bugetar, majorările fiind aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, astfel că nu poate fi reţinută existenţa vreunei stări de discriminare a reclamanţilor, prin încălcarea principiului egalităţii de tratament în materie de salarizare, contrar art. 1-4 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii şi au solicitat casarea sentinţei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii introductive.

În motivarea recursului s-a arătat că prin OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007 au fost prevăzute creşteri salariale ale funcţionarilor publici, personalului salarizat conform OUG nr. 24/2000 şi personalului didactic din învăţământ salarizat potrivit Legii nr. 128/1997, creşterile fiind acordate în trei etape. S-a mai susţinut că aceste creşteri salariale nu au fost acordate judecătorilor şi personalului auxiliar de specialitate, motivându-se printre altele că aceste categorii profesionale au beneficiat de măriri salariale substanţiale pe parcursul anilor 2006 şi 2007, precum şi faptul că salarizarea a fost stabilită prin OG nr. 8/2007.

Reclamanţii au susţinut că deşi prin OG nr. 8/2007 au fost acordate creşteri salariale având acelaşi cuantum şi periodicitate de acordare ca şi cele prevăzute de OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007, acestea nu pot fi comparabile deoarece elementele generatoare sunt diferite. Astfel creşterile salariale acordate prin OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007 urmăresc acoperirea inflaţiei pe o anumită perioadă, iar prin OG nr. 8/2007 drepturile salariale ale personalului auxiliar şi conex s-au majorat prin mărirea coeficienţilor de salarizare şi prin introducerea unor noi drepturi de salarizare.

S-a mai susţinut că OG nr. 10/2007 reglementează creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal – personalul bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 şi personalul salarizat potrivit anexelor II şi III la Legea nr. 154/1998, acest act normativ neavând în vedere categoria personalului auxiliar.

Reclamanţii au mai invocat faptul că se află în situaţii comparabile cu personalul la care se referă OG nr. 10/2007 şi având în vedere scopul pe care îl au indexările anuale, respectiv de acoperire a inflaţiei, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor. În aceste condiţii, s-a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar unor categorii de salariaţi bugetari. Prin neacordarea acestor creşteri salariale s-a produs o discriminare fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria grefierilor şi personalului conex de la beneficiul creşterilor salariale, cu toate că art. 2 alin. 2 din OUG nr. 137/2000 prevede cerinţe ca criteriile sau practicile discriminatorii să fie justificate de un scop legitim.

Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, invocând faptul că nu are calitate procesuală în cauză, iar referitor la fondul cauzei a arătat că acordarea creşterilor salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, aşa cum este definită de OG nr. 1372000 şi pe de altă parte, prin OG nr. 8/2007 legiuitorul a prevăzut pentru personalul auxiliar de specialitate drepturile salariale şi majorările periodice aplicabile acestora.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat de asemenea întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, invocând faptul că dispoziţiile art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea au fost declarate neconstituţionale şi pe de altă parte, situaţia invocată de reclamanţi nu se regăseşte printre cele enumerate în definiţia discriminării, întrucât reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane ori reglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000.

S-a mai arătat faptul că în anul 2007 grefierii şi personalul conex au beneficiat de indexări în temeiul prevederilor cuprinse în legea specială de salarizare (OG nr. 8/2007) şi prin urmare, pretenţiile acestora constând în majorări salariale pentru anul 2007 sunt neîntemeiate.

Prin încheierea nr. 1206/R/15 iulie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 3578/102/2007, în temeiul prevederilor art. II pct. 3 din OUG nr. 75/2008 s-a dispus trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare.

Prin decizia nr. 550 din 23 ianuarie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş, având în vedere că dispoziţiile art. I şi II din OUG nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata majorărilor salariale pe anul 2007 în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 faţă de nivelul lunii decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007, faţă de nivelul lunii martie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, faţă de nivelul lunii septembrie 2007, cu aplicarea dobânzii legale şi a ratei inflaţiei.

Instanţa de recurs apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii au beneficiat în anul 2007 de majorările salariale cale le solicită, în conformitate cu prevederile OG nr. 8/2007 şi prin urmare nu pot invoca existenţa vreunei stări de discriminare în raport cu alte categorii socio-profesionale din sistemul bugetar care au beneficiat de majorări salariale în anul 2007.

Prin actele normative invocate de reclamanţi – OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 11/2007 au fost prevăzute creşteri salariale în anul 2007 pentru funcţionarii publici, pentru personalul salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 şi pentru personalul didactic. Astfel de creşteri salariale au fost acordate însă şi personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 8/2007. Sub acest aspect trebuie precizat că prin art. 27 din OG nr. 8/2007 s-a prevăzut că drepturile de salarizare ale personalului auxiliar prevăzute de acest act normativ vor fi actualizate prin aplicarea majorărilor acordate în conformitate cu prevederile legale. În anexele la OG nr. 8/2007 sunt cuprinse majorările salariale acordate personalului auxiliar în anul 2007, acestea având acelaşi cuantum şi periodicitate ca şi majorările solicitate prin cererea de chemare în judecată şi care au fost acordate prin actele normative sus-menţionate în favoarea altor categorii de personal din sistemul bugetar.

Este adevărat că prin OG nr. 8/2007 s-au majorat coeficienţii de salarizare pentru personalul auxiliar în raport cu Legea nr. 50/1996, care a fost abrogată, însă în anul 2007 personalul auxiliar a beneficiat şi de creşterile salariale solicitate prin acţiune, majorările respective fiind aplicate în trei etape şi aceste majorări s-au raportat la noile drepturi stabilite prin OG nr. 8/2007.

În consecinţă, în mod justificat pretenţiile reclamanţilor au fost respinse de instanţa de fond, aceştia neputând invoca o diferenţă de tratament derivând din apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.

Pe de altă parte în contextul în care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile OG nr. 137/2007, invocând tratamentul discriminatoriu în materie de salarizare în raport cu alte categorii de personal din sistemul bugetar, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1997, în speţă trebuie făcută aplicarea şi a deciziilor Curţii Constituţionale (deciziile nr. 818-821/2008, decizia nr. 1325/2008) prin care dispoziţiile art. 1, art. 2 alin.3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale în măsura în care din acestea se deprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Având în vedere că reclamanţii au solicitat prin acţiunea introductivă beneficiul unor norme legale care nu îi vizau, prin prisma deciziilor menţionate, pretenţiile lor nu sunt admisibile.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.

Decizia nr. 1606/R/15.10.2009

Spor 50% risc suprasolicitare neuropsihică agenţi de probaţiune.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 13 martie 2009, la Tribunalul Harghita, în dosar nr. 476/96/2009, reclamanţii D. M., M.D.-G., P. M., P. M., R. R. I. şi Ş.V. au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri egale cu sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, cu indicarea unor perioade concrete pentru fiecare reclamant în parte.

Prin sentinţa civilă nr. 899 din 30 aprilie 2009 Tribunalul Harghita a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, şi a respins acţiunea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Justiţiei, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 92/1976, reţinându-se că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală. Lipsa calităţii procesuale pasive s-a reţinut şi pentru Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, date fiind dispoziţiile art. 16 – 20 şi art. 27 din O.G. 137/2000.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat că potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G nr. 208/2005 şi H.G. nr. 386/2007, Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar. De asemenea calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Harghita, în calitate de consilieri de probaţiune, fiind salarizaţi în conformitate cu Anexa 5/1 din Legea nr. 50/1996.

Consilierii de probaţiune nu sunt şi nu au fost niciodată beneficiari ai sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nefiind nominalizaţi în cadrul prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

De asemenea, un aspect deosebit de important în aprecierea cererii reclamanţilor îl constituie şi decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se constată faptul că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal, recurs reclamanţii, solicitând modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la plata sporului lunar de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică din salariu brut, proporţional pentru fiecare reclamant pentru perioadele indicate în cererea de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat în esenţă că prin cererea de chemare în judecată au solicitat să se constate starea de discriminare care s-a ivit între reclamanţi şi ceilalţi consilieri de probaţiune din ţară. Astfel că instanţa de fond urma să dea eficienţă art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ce garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare. În acelaşi context, instanţa de fond nu a dat eficienţă nici prevederilor art. 16 alin.1 şi 2 din Constituţia României şi ale art. 6 alin. 2 din Codul muncii.

S-a mai arătat în esenţă că, instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că prin acţiunea dedusă judecăţii s-a solicitat de fapt eliminarea situaţiei de discriminare între persoane aparţinând aceleiaşi categorii socio-profesionale, respectiv faptul că, consilierii de probaţiune din alte judeţe beneficiază de acest spor chiar în baza ordinului ministrului justiţiei.

Recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele următoare.

Reclamanţii sunt consilieri de probaţiune în cadrul Tribunalului Harghita, salarizarea acestora fiind reglementată de Legea nr. 327/2006.

Cererea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa Tribunalului Harghita se referă la sporul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, respectiv „pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar”.

Conform art.3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, acest personal este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, informaticieni şi registratori. Corpul grefierilor este alcătuit din grefieri cu studii medii şi cu studii superioare. Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor funcţiile de agent procedural şi aprod.

Din textul de lege arătat, rezultă cu claritate că agenţii de probaţiune nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti.

Salarizarea reclamanţilor este reglementată în mod distinct prin Legea nr. 327/14.07.2006 privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune, în art. 23 al acestei legi fiind prevăzut în mod expres că prevederile Legii nr. 50/1996 nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune la data intrării în vigoare a acestei legi.

Importantă în soluţionarea prezentei cauze este Decizia nr. 21/10.03.2008 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii stabilind că au dreptul la spor de risc şi suprasolicitare, judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate.

În consecinţă, atâta timp cât consilierii de probaţiune nu au făcut şi nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, fiind vorba de funcţii distincte cu tratament de salarizare distinct, reclamanţii nu pot fi consideraţi beneficiari ai prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Faţă de considerentele reţinute, s-a considerat că sentinţa atacată este temeinică şi legală, motiv pentru care în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins.

Decizia nr. 1608/R/15.10.2009

Arhivar registrator, coeficient de multiplicare.

Prin sentinţa civilă nr. 780 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta S. R. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale, neacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre : drepturile salariale cuvenite reclamantei, calculate în funcţie de treapta profesională a acesteia şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii, şi respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamantei şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 17.12.2007, şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare;

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor menţionate.

- a respins acţiunea reclamantei privind acordarea drepturilor solicitate, pentru perioada 01 ianuarie 2007 – 16 decembrie 2007.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Reclamanta face parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, mai precis a grefierilor cu studii medii (fiind grefier arhivar), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Instanţa reţine că în trecut (sub imperiul Legii nr.50/1996 şi până la data adoptării Legii nr.17/2006), funcţia de arhivar şi registrator au fost reglementate în afara corpului profesional al grefierilor, cu alte cuvinte, persoanele care exercitau funcţia de arhivar sau registrator nu erau grefieri şi nu puteau beneficia de salarizarea prevăzută pentru această categorie socio-profesională.

Într-adevăr, prin Anexa 2 a Legii nr.50/1996 au fost stabiliţi coeficienţi de multiplicare diferiţi pentru arhivari – registratori faţă de coeficienţii stabiliţi pentru grefieri.

Însă, prin modificările intervenite în statutul acestui personal, ca efect al art.3 alin.1 şi 2 din Legea nr.567/2004, arhivarii şi registratorii au fost integraţi, în mod firesc, în corpul profesional al grefierilor, aceştia făcând parte din categoria grefierilor cu studii medii.

Din analiza statutului grefierilor arhivari şi a celor registratori rezultă faptul că acesta este identic cu al tuturor celorlalţi grefieri, sub aspectul numirii în funcţie, al promovării, a suspendării din funcţie, a eliberării din funcţie, a derogării, detaşării, a transferului, a drepturilor şi îndatoririlor profesionale şi al răspunderii profesionale.

Aparent, sub aspectul recrutării, ar exista o deosebire, în sensul că grefierii registratori şi cei arhivari sunt recrutaţi prin concurs, în urma căruia efectuează un stagiu la Şcoala Naţională de grefieri (art.9-10 din Legea nr.567/2004), pe când ceilalţi grefieri trebuie să promoveze concursul de admitere la Şcoala Naţională de Grefieri (art.5 din Legea nr.567/2007). Însă, în realitate, şi recrutarea celorlalţi grefieri se poate face prin concurs pentru ocuparea posturilor vacante (art.8 alin.1 şi art.36 din Legea nr.567/2004). Deci, sub acest aspect nu se justifică nicio diferenţă de tratament.

În ceea ce priveşte aspectul atribuţiilor concrete de serviciu ale grefierilor, instanţa a constatat că legiuitorul nu a operat nicio diferenţiere de salarizare între grefierii cu studii medii, indiferent dacă aceştia sunt grefieri de şedinţă, grefieri statisticieni sau grefieri documentarişti (anexele nr.1 la O.G. nr.8/2007), deşi este evident că aceştia au atribuţii net diferite. Această diferenţiere s-a făcut numai faţă de grefierii arhivari şi cei registratori. Însă, pe de o parte, nu se poate afirma că atribuţiile şi gradul de solicitare al grefierilor arhivari şi a celor registratori ar mai redus decât cel al grefierilor documentarişti, ci dimpotrivă. Pe de altă parte, criteriul atribuţiilor concrete de serviciu nu poate fi invocat ca şi criteriu de diferenţiere, din moment ce acest criteriu nu a fost aplicat şi celorlalţi grefieri din corpul grefierilor cu studii medii (grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti).

În cele din urmă, ar rămâne de analizat condiţiile de numire în funcţie. Condiţiile generale de numire în funcţia de grefier cu studii medii sunt reglementate de art.33 alin.1 lit.a din Legea nr.567/2007. Aceste condiţii generale de numire sunt păstrate şi în cazul grefierilor arhivari şi a celor registratori (de art.38 alin.1 din aceeaşi lege), cu excepţia a două elemente: condiţia absolvirii Şcolii Naţionale de Grefieri şi condiţia dispunerii de cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere. În ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta nu este peremptorie şi nu are relevanţă în cauză, deoarece aşa cum s-a mai arătat mai sus, art.36 din Legea nr.567/2004 permite exceptarea de la această condiţie şi a tuturor celorlalţi grefieri. Cu privire la condiţia dispunerii de cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere, este de remarcat faptul că legiuitorul nu a introdus o condiţie de studii (nu se cer studii în domeniu, dovedite prin diplome de studii), ci doar simple cunoştinţe (adică deprinderi, abilităţi, verificabile prin probe practice). Însă, este de notorietate că instanţele de judecată au fost informatizate (inclusiv prin introducerile sistemului informatic „Ecris”), iar grefierii arhivarii şi cei registratori, prin însăşi atribuţiile lor de serviciu, lucrează permanent şi nemijlocit în aceste sisteme informatice, fapt ce face dovada incontestabilă a îndeplinirii condiţiei cunoştinţelor de operare pe calculator.

În ceea ce priveşte stabilirea existenţei sau inexistenţei discriminării reclamantei, prin neacordarea coeficientului de salarizare aferent corpului profesional al grefierilor cu studii medii, instanţa a cercetat situaţia în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.

Astfel, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa reclamantei la corpul grefierilor cu studii medii, reclamanta prestând muncă alături de restul grefierilor cu studii medii.

Deci reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor cu studii medii.

Însă, este de remarcat că reclamanta, deşi a fost scoasă din cadrul personalului conex (prin efectul Legii nr.567/2004) şi încadrată în corpul grefierilor cu studii medii, totuşi prin O.G. nr.8/2007, salarizarea grefierilor arhivari şi registratori a fost lăsată în continuare la nivelul personalului conex, operându-se astfel o discriminare evidentă în cadrul corpului grefierilor cu studii medii.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând şi apartenenţa la corpul grefierilor cu studii medii, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al grefierilor.

Prin neacordarea coeficientului de salarizare pentru grefierii cu studii medii, reclamanta este în mod evident şi grav discriminată, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest coeficient salarial şi pentru restul grefierilor cu studii. De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat coeficientul salarial nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor (condiţia apartenenţei la corpul profesional al grefierilor cu studii medii), ci sub pretextul că aparţine la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamantei rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c şi f art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă) şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor O.G nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările de ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă achitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Rezultă astfel că în cadrul corpului grefierilor cu studii medii s-au aplicat tratamente diferenţiate arbitrare şi discriminatorii, în funcţie de locul de muncă (categoria socio – profesională).

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislaţiei civile.

Apreciind asupra celor de mai sus, instanţa de fond, s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii integrale a acţiunii.

În motivarea recursului, pârâţii au invocat prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la legea de salarizare specială a personalului auxiliar de specialitate şi acordând, astfel, reclamantei drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul unei alte categorii profesionale.

S-a mai arătat că, în contextul în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa trebuia să facă aplicarea Deciziei nr. 821/3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 2 alin. 1, art. 11 şi art. 27 din acest act normativ sunt neconstituţionale.

În opinia Ministerului Public, potrivit art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, cauza trebuia judecată după dispoziţiile dreptului comun şi nicidecum potrivit legislaţiei muncii.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, susţinând că respectiva instituţie nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în raportul juridic de muncă al reclamantei, astfel că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pretinse de aceasta.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât actul normativ care reglementează salarizarea reclamantei este O.G. nr. 27/2006, iar prin Decizia nr. 818/2008 s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu poate fi invocată discriminarea, prin raportare la drepturi salariale stabilite prin alte acte normative decât cele specifice categoriei profesionale din care face parte aceştia.

Prin Decizia nr. 104/20 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 au fost declarate neconstituţionale, astfel că revine Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în prezenta cauză.

Verificând legalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele invocate de către recurenţi, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Tribunalul Harghita este competent material să soluţioneze cauza, deoarece conform art.21 din O.G. nr.137/2000, în calitatea de persoane discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit. Întrucât faptele de discriminare directă sunt săvârşite de instituţiile la care sunt încadraţi în muncă în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acelaşi sens sunt şi disp.art.1 alin.2 şi art.295 alin.1 Codul muncii, care atrag competenţa instanţelor de dreptul muncii şi legislaţia specifică în materie.

Privitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, această calitate se justifică prin dispoziţiile art. I din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlului executoriu, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Prin acţiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale, neacordate în mod discriminatoriu, diferenţe dintre : drepturile salariale cuvenite reclamantei, calculate în funcţie de treapta profesională a acesteia şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni şi grefieri-documentarişti cu studii medii, şi respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă, care au fost calculate în funcţie de treapta profesională a reclamantei şi de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii-arhivari şi grefierii-registratori, diferenţe calculate începând cu data de 17.12.2007, şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare.

Examinând solicitarea acesteia, instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 1, art. 2 alin. 1-3 şi art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, ignorând, însă, faptul că prin repetate decizii ale Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. ( deciziile nr. 818 – 821 din 3 iulie 2008 ).

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Cum prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a acordat reclamantei beneficiul unei norme legale care nu o viza, deşi aceasta nu se încadrează în categoria personalului vizat de norma legală evocată, Curtea constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluţia adoptată fiind lipsită de temei legal, în contextul ignorării caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 2, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000.

Pentru considerentele expuse, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii principale, menţinând dispoziţiile privitoare la soluţionarea excepţiilor, constatând că, faţă de motivul de nelegalitate identificat, nu se mai impune verificarea celorlalte critici expuse în cuprinsul memoriilor de recurs.

Decizia nr. 1635/R/23.10.2009

H.G nr. 150/1999 – Evaluarea profesională a personalului de specialitate medico – sanitar. Majorarea salariului cu 25%.

Prin sentinţa civila nr. 1759/23 octombrie 2008, Tribunalul Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanta S.M.L. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei decizia de promovare în gradul de asistent medical principal, cu majorarea salariului de bază cu 25% ( fără a depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim ), începând cu data de 01.03.2008;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a diferenţelor de drepturi salariale rezultate ca urmare a neaplicării majorării salariului de bază cu 25% ( fără a depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim ), începând cu data de 01.03.2008 şi până la data pronunţării hotărârii;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că reclamanta – angajată la unitatea pârâtă în funcţia de asistent medical, a promovat examenul de grad principal organizat în sesiunea 18 – 19 octombrie 2007, astfel că în mod nelegal i s-a refuzat acordarea majorării salariale prevăzute de art. 17 din Metodologia aprobată prin H.G. nr. 150/1999.

Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, pârâtul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, s-a arătat că nu se contestă incidenţa în cauză a prevederilor art. 17 din H.G. nr. 150/1999, însă norma legală invocată prevede o majorare cu până la 25%, situaţie în care, tocmai pentru a se putea respecta dispoziţia menţionată, comitetul director a decis organizarea unei evaluări profesionale, în baza rezultatelor căreia urma să se stabilească procentul de majorare de până la 25% pentru fiecare asistent medical în parte.

Cum reclamanta a refuzat participarea la această testare, evaluarea profesională nu a putut fi efectuată şi, în consecinţă, nici creşterea salarială acordată. Este nefondată susţinerea potrivit căreia această testare era inutilă în condiţiile în care s-a promovat examenul de grad profesional, deoarece, în opinia recurentului, respectivul examen conferea participantului dreptul la o majorare salarială de la 1 la 25%, iar nu la plafonul maxim.

Reclamanta a depus la dosar întâmpinare, susţinând legalitatea hotărârii atacate.

Examinând recursul prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este nefondat, astfel că a fost respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Anexa la H.G. nr. 150/1990 – Metodologia pentru stabilirea normelor de evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între limite pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi personalul auxiliar sanitar, încadrat în unităţi sanitare şi de asistenţă socială - „la promovarea în funcţii de execuţie, grade sau trepte profesionale cu grile de salarizare superioare se asigură o creştere a salariului de bază avut anterior promovării cu până la 25%, fără a se depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim”.

Din adeverinţa nr.12.074/28.01.2008, emisă de Ministerul Sănătăţii Publice, rezultă că reclamanta a promovat examenul de grad principal, sesiunea 18-19 octombrie 2007, (fila 3 dosar fond), context în care pârâtul angajator avea obligaţia de a da eficienţă prevederilor legale anterior enunţate, iar nu să pretindă reclamantei participarea la o altă probă de verificare a cunoştinţelor teoretice, neprevăzută de legislaţia în materie.

De altfel, o atare opinie a fost exprimată şi de Ministerul Sănătăţii Publice - Direcţia organizare, resurse umane, dezvoltare profesională şi salarizare, care, prin adresa nr. XI/C/31218/30.06.2008, a comunicat Federaţiei S. că „în cazul asistenţilor medicali care promovează la gradul principal nu este necesar să susţină examen de testare a cunoştinţelor profesionale la nivelul unităţii, întrucât testarea cunoştinţelor profesionale s-a făcut ca urmare a susţinerii şi promovării examenului de grad principal, iar evaluarea modului în care îşi realizează sarcinile la locul de muncă se face prin evaluarea profesională anuală” ( fila 66 dosar fond ).

În speţă, reclamanta a fost supusă şi acestei din urmă evaluări, efectuate în aplicarea prevederilor art. 10 – 11 din Metodologia aprobată prin H.G. nr. 150/1999 (modificată prin H.G. nr. 414/2000), iar din cuprinsul fişei de apreciere întocmite de Clinica de Psihiatrie II Acuţi, rezultă obţinerea unui punctaj maxim. ( fila 28 dosar fond).

Raportat la probatoriul examinat, Curtea a apreciat ca nefondate criticile pârâtului-recurent, observând că textul art. 17 din Metodologia anterior evocată, impune o singură limitare, şi anume aceea ca, prin majorarea cu până la 25% a salariului de bază avut anterior promovării, să nu se depăşească salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim.

O atare interpretare se impune, întrucât în caz contrar s-ar da eficienţă conduitei subiective a angajatorului, căruia i s-ar recunoaşte dreptul de a acorda discreţionar creşterea salarială menţionată, ceea ce în mod cert nu a fost în intenţia legiuitorului, care a prevăzut în cuprinsul art.10 din Metodologia evocată, acordarea creşterilor salariale în funcţie de rezultatul evaluării anuale a activităţii profesionale.

Or, în condiţiile în care reclamanta a obţinut la această evaluare punctajul maxim şi a promovat examenul de grad principal, este îndreptăţită şi la majorarea salariului de bază avut anterior cu procentul maxim prevăzut de art. 17 din Metodologia aprobată prin H.G. nr. 150/1999, însă fără a se depăşi salariul de bază corespunzător coeficientului de multiplicare maxim, precizare cuprinsă, de altfel, în dispozitivul hotărârii primei instanţe.

Pentru considerentele expuse, neregăsind în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă şi neidentificând din oficiu vreun motiv de ordine publică, în sensul prevederilor art. 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei cu derularea procesului (onorariu avocaţial – fila 12 dosar ).

Decizia nr. 1638/R/23.10.2009

Spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru controlorii financiari ai Curţii de Conturi.

Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 25 iunie 2009, Tribunalul Harghita a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta Curtea de Conturi a României, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, iar pe fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul F. G. împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi, în consecinţă:

- a obligat pârâta Curtea de Conturi a Românei să plătească reclamantului, pentru perioada 20.03.2006 – 01.04.2006 sporul de stabilitate, precum şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sume actualizate cu rata inflaţiei, până la data plăţii efective;

- a obligat pârâta Curtea de Conturi a Românei să înscrie în carnetul de muncă al reclamantului drepturile stabilite prin hotărâre;

- a obligat chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăţilor solicitate de reclamant;

- a respins ca prescrisă cererea reclamantului de obligare a pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de stabilitate, precum şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, aferent perioadei 01.11.2000 – 19.03.2006;

- a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata pentru viitor a drepturilor solicitate.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs atât Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita cât şi Curtea de Conturi a României.

Chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie ca urmare a lipsei calităţii procesuale pasive.

În considerentele recursului, chematul în garanţie a subliniat faptul că, Ministerul Economiei şi Finanţelor este ordonator principal de credite şi nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariaţii altor instituţii. Rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite.

Curtea de Conturi a României este o structură absolut autonomă cu un buget propriu şi subordonată direct Parlamentului României.

La rândul său Curtea de Conturi a României a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii reclamantului.

În argumentarea recursului, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 160/2000 şi ale art. 8 din O.G. nr. 83/2000.

În acest sens, pârâta Curtea de Conturi a României a arătat, în esenţă că, salariaţii care ocupă funcţia de controlorii financiari nu mai pot beneficia de sporul de 50 % din salariul brut precum şi de sporul de doctor sau de doctor docent, în procent de 15 % din salariul de bază brut, în condiţiile în care prin OUG nr. 24/2000 au fost abrogate dispoziţiile art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 160/2000.

De asemenea, pârâta a arătat că în mod greşit instanţa de fond a considerat întemeiată cererea reclamantului pornind de la ideea că este necesar aplicarea unui tratament egal în materie de salarizare, în condiţiile în care, dispoziţiile O.U.G. nr. 137/2000 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale, dacă din conţinutul acestora s-ar desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Reclamantul nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată, Curtea a constatat că recursurile pârâţilor sunt fondate având în vedere următoarele considerente:

În fapt, reclamantul a solicitat acordarea unui spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada 01.11.2000 – 01.04.2006.

Instanţa de fond, după ce a constatat intervenită prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 20.03.2006, a concluzionat că cererea reclamantului este întemeiată pentru perioada următoare, dispunând obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata acestui spor în favoarea reclamantului.

Tribunalul Harghita a constatat că într-adevăr dispoziţiile legale care prevedeau acordarea acestui spor controlorilor financiari au fost abrogate ( art. 6 alin.2 din O.U.G. nr. 160/2000 ), însă a considerat că acest act normativ de abrogare este contrar dispoziţiilor art. 41 alin. 2 şi art. 16 alin. 1 raportat la art. 15 alin. 1 şi art. 53 din Constituţie, deoarece încalcă drepturile constituţionale ale reclamantului privind securitatea şi sănătatea în muncă precum şi dreptul la un tratament egal în materie de salarizare şi de asemenea vine în contradicţie cu Protocolul 12 din Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Pornind de la aceste constatări, instanţa de fond a concluzionat că reclamantul este îndreptăţit la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică precum şi sporul de stabilitate pentru perioada în care nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Curtea a constatat că într-adevăr este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, din mai multe puncte de vedere:

În primul rând instanţa de fond a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că doar Curtea Constituţională poate constata neconstituţionalitatea unei ordonanţe. Tribunalul Harghita nu are competenţă în această materie şi nu putea să constate că actul de abrogare nu este în conformitate cu principiile cuprinse în Constituţia României.

În al doilea rând, instanţa de fond nu a arătat în ce măsură, în mod concret, în cauză sunt incidente prevederile Protocolului 12 din Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Este adevărat că art. 20 din Constituţia României stabileşte prioritatea normelor cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este parte, însă, pentru a putea constata încălcarea Convenţiei prin actul de abrogare a dispoziţiilor referitoare la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul de stabilitate, este necesar a se arăta în mod concret în ce constă această încălcare.

Trebuie subliniat faptul că din analiza art. 1 şi 3 din O.U.G. nr. 160/2000 rezultă faptul că indemnizaţia prevăzută în anexa acestei ordonanţe reprezintă unica formă de remunerare a controlorilor financiari.

Ca urmare, începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, controlorii financiari nu mai beneficiază de acest spor de stabilitate.

În fine, instanţa de fond a argumentat hotărârea sa, susţinând că reclamantul se află într-o situaţie comparabilă cu cea a magistraţilor pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 21/2008, a stabilit că sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică se cuvine şi după abrogarea dispoziţiilor legale care cuprindeau acest drept.

Acest argument nu poate fi primit pentru că decizia la care s-a făcut referire menţionează în mod expres care sunt categoriile socio-profesionale faţă de care instanţele sunt obligate să facă aplicarea dispoziţiilor legale în sensul mai sus arătat. Nu se poate aplica prin analogie, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie altor categorii de salariaţi altele decât cele expres şi limitativ prevăzute în această dispoziţie.

Prin urmare, constatându-se că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile, şi în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

Decizia nr. 1643/R/27.10.2009

Spor de confidenţialitate de 15% pentru conducătorii de C.F

Prin sentinţa civilă nr. 917/28 mai 2008, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu de către instanţă, pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii G. M., T. L. A., B. A. F., G. D., N.R.I., P. M., P. C. M., R. A., T.F., B. M., R. S., B.M., B.P., A.S., M. L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Mureş, Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii să plătească pe seama reclamanţilor sumele reprezentând sporul de confidenţialitate în procent de 15%, calculate începând cu luna decembrie 2004, şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi în continuare;

- a obligat pârâţii să plătească aceste sume actualizate cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective;

- a obligat pârâtul Tribunalul Mureş să efectueze menţiunile cuvenite în carnetele de muncă al reclamanţilor;

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor mai sus menţionate;

- a respins cererea reclamanţilor în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata sporului de confidenţialitate pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, ca fiind prescrisă.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, cu referire la excepţiile invocate în cauză, următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, ale H.G. nr. 208/2005 şi ale H.G. nr. 386/2007, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamanţi se poate realiza numai după deschiderea de credite şi după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiţiei de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată, reţinând că, potrivit art. 16 – 20 din O.G. nr. 137/2000, acesta este instituţia abilitată şi investită prin lege să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, având competenţa de a se pronunţa cu privire la săvârşirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă şi în orice domeniu de activitate.

Faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, ridicată din oficiu la data de 28 mai 2008, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin.1, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 şi implicit ale art. 283 alin.1 lit. c) din Codul muncii, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.

Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esenţă, următoarele considerente:

Reclamanţii fac parte din categoria personalului unităţilor din justiţie, unităţi bugetare care sunt finanţate de la bugetul de stat, iar prin legislaţia specifică raporturilor de muncă ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 şi art. 9 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligaţie profesională imperativă de confidenţialitate, care se îndeplineşte în cadrul raporturilor de muncă.

În unităţile bugetare, faptului îndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate li-a fost recunoscut şi dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G nr. 137/2000, art. 3 din O.G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 123/2003, art. 3 din O.G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din O.G. nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din O.G. nr. 64/2006, art. 13 din O.G. nr. 10/2007.

Prin urmare, debitorii obligaţiei de confidenţialitate au fost recunoscuţi, în mod firesc, ca şi creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, unităţile bugetare fiind debitori ai obligaţiei sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Deşi reclamanţii îşi execută obligaţia de confidenţialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unităţile bugetare, totuşi, pentru îndeplinirea acestei obligaţii speciale şi specifice, nu li s-a recunoscut sporul salarial de confidenţialitate, aşa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în obligaţia de confidenţialitate, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare a personalului, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio – profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art. 154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie a depunerii unei activităţi în muncă cu efectul juridic al executării obligaţiei de confidenţialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: sporul de confidenţialitate. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal şi nediferenţiat al aceleiaşi obligaţii de confidenţialitate la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidenţialitate.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din O.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidenţialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor (condiţia îndeplinirii obligaţiei legale de confidenţialitate), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000).

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, prima instanţă a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidenţialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanţilor a fost admisă, iar pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reţinându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum şi dispoziţiile art. 44, 35 şi 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale O.U.G. nr. 177/2002 şi 27/2006.

De asemenea, ţinându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil şi ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflaţie, iar în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1976, pârâtul Tribunalul Mureş a fost obligat să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Ministerul Justiţiei, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, respectiv depăşirea de către prima instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi aplicarea greşită a legii.

În cuprinsul memoriului de recurs s-a susţinut, în esenţă, că acţiunea reclamanţilor vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ în vigoare, deoarece personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariaţi ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi şi îndatoriri specifice şi cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv O.G. nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.

În plus, actele normative la care se referă reclamanţii în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcţionari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situaţii comparabile.

De asemenea, recurentul a invocat, în susţinerea căii de atac promovate, deciziile nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a invocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituţii, deoarece între părţile aflate în litigiu, pe de o parte, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalţi pârâţi este nelegală, deoarece atribuţia gestionării bugetelor instanţelor judecătoreşti revine Ministerului Justiţiei.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinându-se că actele normative care prevăd acordarea sporului de confidenţialitate nu vizează personalul autorităţii judecătoreşti, astfel că dreptul pretins de reclamanţi nu este unul recunoscut de lege.

Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin demersul juridic iniţiat, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri echivalente diferenţelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate în cuantum de 15 % din indemnizaţia de încadrare brută lunară.

În susţinerea acţiunii, au invocat apartenenţa la categoria profesională a personalului din unităţile de justiţie şi situaţia de discriminare salarială în care se află faţă de angajaţii altor instituţii bugetare, cărora dreptul la sporul de confidenţialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.

Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 şi ale art. 9 din Codul deontologic, reclamanţilor le-a fost impusă o obligaţie profesională imperativă, specială şi specifică – de confidenţialitate, astfel că aceştia se află într-o situaţie identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unităţi bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menţionat.

Or, fiind debitori ai obligaţiei de confidenţialitate, este firesc să li se recunoască reclamanţilor şi calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din O.U.G. nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, art. 3 din O.G. nr. 38/2003, art. 13 alin.1 din O.U.G. nr. 123/2003, art. 3 din O.G. nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din O.G. nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din O.G. nr. 64/2006, art. 13 din O.G. nr. 10/2007.

Prin urmare, Curtea a observat că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă existenţa unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 – 3 şi ale art. 6 din O.G. nr. 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidenţialitate le-a fost refuzat reclamanţilor nu datorită neîndeplinirii condiţiei normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate), ci sub pretextul că aparţin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, existenţa stării de discriminare în care se află reclamanţii nu poate fi contestată.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aceste principii fiind încălcate în situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanţă răspunde şi exigenţelor legislative în materie, din dreptul internaţional, consacrate de art.7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecţie legală împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenţie – care interzic discriminările şi art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale – care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincţie.

De asemenea, instanţa de recurs a apreciat că acţiunea reclamanţilor este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanţei să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 şi art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul reclamanţilor la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce priveşte aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa a apreciat că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizaţia lunară recunoscut altor persoane aflate în situaţie comparabilă cu reclamanţii (dar refuzată în mod discriminatoriu acestora), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, în condiţiile în care art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanţi a fost recunoscut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a constatat că – în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraţilor şi a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora – judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea constată că şi acest aspect a fost în mod corect soluţionat de către prima instanţă, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanţi nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuţiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare şi funcţionare. Or, una dintre aceste atribuţii este aceea de a asigura instituţiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este şi Ministerul Justiţiei, sursele financiare necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că abordarea juridică a cauzei de către prima instanţă este corectă, în sensul că, pentru perioada în care reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş – aparţinând deci, categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, sunt îndreptăţiţi a beneficia de sporul de confidenţialitate în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată şi cu respectarea termenului de prescripţie prin raportare la data promovării acţiunii.

Se observă, însă, că prima instanţă a stabilit aceste drepturi începând cu luna decembrie 2004 şi în continuare, fără a verifica dacă reclamanţii mai fac parte din categoria personalului unităţilor din justiţie.

Această omisiune a fost complinită pe parcursul judecăţii recursului, solicitându-se relaţii sub aspectul menţionat de la Departamentul economic al Tribunalului Mureş care, prin adresa nr. 890/15.06.2009, a comunicat faptul că reclamantul G. M. şi-a încetat activitatea la Biroul C.F. la data de 13 iunie 2004, reclamanta T. A.– la data de 6 octombrie 2004, iar reclamanta G.D. a avut suspendat contractul de muncă în perioada 1 iulie 2004 – 1 ianuarie 2005. ( fila 147 dosar recurs).

Din cuprinsul aceluiaşi înscris, rezultă că ceilalţi reclamanţi şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului C.F. până la data de 1 ianuarie 2005.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii integrale a acţiunii formulate de reclamanţii G. M., T.A. şi G. D., iar pentru ceilalţi reclamanţi sporul de confidenţialitate va fi acordat doar pentru luna decembrie 2004, nu şi în continuare.

Decizia nr. 1655/R/28.10.2009

Calitatea de reprezentant legal . Legea nr. 51/1995

Prin sentinţa civilă nr.1918 din 08.12.2008 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 6096/2004 s-a constatat perimată contestaţia formulată de contestatoarea G. V. I. M. I. împotriva dispoziţiei nr.265 din 26.10.2004 emisă de pârâtul Primarul oraşului Iernut.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că la data de 23 mai 2005 cauza a fost suspendată în temeiul art.155 ind.1 din Codul de procedură civilă, cauza rămânând în nelucrare mai mult de un an din culpa părţii.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat recurs, solicitând respingerea excepţiei perimării, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanţe, pentru că nu a intrat în cercetarea fondului.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că în mod nelegal instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza art.155 ind.1 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care s-a pus în vedere apărătoarei contestatoarei să răspundă solicitărilor expertului, fără a se emite o adresă în acest sens către contestatoare. Astfel, contestatoarei nu i se poate imputa vreo culpă pentru lăsarea în nelucrare a pricinii.

De asemenea, s-a invocat faptul că încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei nu a fost comunicată legal contestatoarei, comunicarea realizându-se greşit în localitatea Sfântu Gheorghe din judeţul Harghita, în loc de judeţul Covasna. Prin urmare, a intervenit o suspendare a curgerii termenului de perimare pe toată durata suspendării judecăţii.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art.304 pct. 9 şi art.312 alin.3 din Codul de procedură civilă.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă şi menţinerea sentinţei pronunţată de Tribunalul Mureş. În acest sens, intimatul a arătat că suspendarea judecării cauzei a fost chiar solicitată de apărătoarea contestatoarei, care o reprezenta pe aceasta în baza unui contract de asistenţă juridică, astfel că încheierea de suspendare este legală.

De asemenea, s-a mai arătat că recurenta îşi invocă propria culpă atât în ceea ce priveşte motivul suspendării cât şi lăsarea cauzei în nelucrare mai mult de un an.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., instanţa de control judiciar a constatat că recursul promovat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Oraşului Iernut, dispoziţia nr.265 din 26.10.2004 emisă de acesta din urmă.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat domiciliul său ca fiind în Sfântu Gheorghe, precum şi domiciliul ales la sediul Cabinetului individual de avocatură G.A., în Tg.-Mureş, aceasta fiind apărătorul ales al contestatoarei, conform împuternicirii avocaţiale aflate la fila 13 în dosarul primei instanţe.

La termenul din data de 07 aprilie 2005 instanţa a pus în vedere reprezentantei contestatoarei să indice în scris anumite aspecte relevante pentru efectuarea expertizei în construcţii dispusă în cauză, precum şi să achite onorariul provizoriu pentru expertiză.

Întrucât aceste dispoziţii ale instanţei nu au fost respectate şi prin acesta se determina amânarea cauzei şi imposibilitatea efectuării expertizei, la termenul din data de 23 mai 2005 instanţa a dispus, chiar la cererea reprezentantei contestatoarei, suspendarea judecării cauzei, în baza art. 155 ind. 1 din Codul de procedură civilă, până când reclamanta urma să se conformeze dispoziţiilor instanţei.

Recurenta susţine că suspendarea s-a dispus nelegal prin această încheiere, întrucât instanţa era obligată să emită o adresă către contestatoare prin care să-i pună în vedere să se conformeze dispoziţiilor menţionate.

Curtea va înlătura această susţinere a recurentei, constatând că aceasta avea apărător ales, la sediul căruia îşi alesese şi domiciliul procesual, în vederea comunicării actelor procedurale.

Conform împuternicirii avocaţiale depusă la fila 13 în dosarul Tribunalului, d-na avocat G. A. a fost împuternicită de către reclamantă, în baza contractului de asistenţă juridică să exercite activităţile prevăzute de art.3 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în faţa Tribunalului Mureş, text legal potrivit căruia activitatea avocatului se realizează printre altele şi prin reprezentare în faţa instanţelor de judecată.

Prin urmare, independent de conţinutul contractului de asistenţă juridică încheiat între părţi, în faţa Tribunalului Mureş, d-na avocat s-a legitimat prin împuternicirea avocaţială, cu conţinutul menţionat, respectiv ca reprezentant al reclamantei.

Faţă de această împrejurare, nu exista nicio obligaţie în sarcina instanţei de a emite vreo adresă către contestatoare, în contextul în care reprezentatul acesteia s-a prezentat la termenele de judecată şi i s-a pus în vedere de către instanţă îndeplinirea anumitor obligaţii, iar domiciliul ales al reclamantei pentru comunicarea actelor procedurale era tot la cabinetul avocaţial.

În acest context, reprezentanta reclamantei avea obligaţia să o informeze pe aceasta din urmă de obligaţiile stabilite de instanţă, în vederea efectuării expertizei dispusă în cauză, iar cu toate acestea, chiar reprezentanta contestatoarei a solicitat suspendarea cauzei, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii în discuţie.

Referitor la comunicarea acestei încheieri, Curtea a constatat că, pe lângă faptul că reprezentata reclamantei a fost cea care a solicitat suspendarea judecării cauzei, fiind prezentă la termenul de judecată din data de 23 mai 2005 şi cunoscând dispoziţia instanţei de judecată şi dincolo de faptul că reclamanta avea domiciliul ales la cabinetul individual de avocatură al apărătorului ales, instanţa a dispus comunicarea acestei încheieri şi la domiciliul reclamantei, astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare în judecată, Sfântu Gheorghe.

Este adevărat că pe dovada de comunicare a încheierii, aflată la fila 83 în dosarul Tribunalului, s-a menţionat judeţul Harghita, astfel cum s-a indicat în cererea de chemare în judecată, însă, aşa cum rezultă de pe ştampila poştei, actul de procedură a fost comunicat la adresa din localitatea Sfântu Gheorghe, jud. Covasna, ştiindu-se că nu poate fi decât o eroare materială, întrucât în judeţul Harghita nu există o localitate cu această denumire.

Rezultă aşadar că încheierea de suspendare a fost comunicată în judeţul Covasna, iar nu în judeţul Harghita, astfel încât atât apărătorul reclamantei cât şi reclamanta au avut cunoştinţă de măsura suspendării judecării cauzei.

Din această perspectivă, vor fi înlăturate şi argumentele recurentei în susţinerea nelegalei comunicări a încheierii prin care s-a dispus suspendarea şi suspendarea curgerii termenului de perimare din acest motiv.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, cauza a rămas în nelucrare din culpa reclamantei mai mult de un an, astfel că la data de 15 iunie 2006 cauza a fost repusă pe rol din oficiu, în vedere constatării perimării.

Pentru acel termen de judecată însă procedura nu a fost legal îndeplinită cu reclamanta, aceasta fiind citată în localitatea Sfântu Gheorghe din judeţul Mureş, neexistând în acest judeţ o localitate cu această denumire. Pentru următorul termen de judecată procedura de citare cu contestatoarea a fost din nou nelegal îndeplinită din aceleaşi considerente, iar la termenul din 21 noiembrie 2006, instanţa, omiţând faptul că motivul repunerii pe rol a cauzei a fost verificarea împlinirii termenului de perimare şi fără a-l analiza a procedat la continuarea judecării cauzei şi administrarea probatoriului.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 248 din Codul de procedură civilă sunt imperative, perimarea având o natură juridică mixtă, fiind, pe de o parte, o sancţiune procedurală, pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, iar pe de altă parte, o prezumţie de desistare, dedusă din faptul lipsei de stăruinţă vreme îndelungată în judecată.

În mod legal prima instanţă a constatat îndeplinite condiţiile perimării, cauza rămânând în nelucrare timp de un an de la data suspendării în baza art. 155 ind. 1 din Codul de procedură civilă din culpa reclamantei. În intervalul de timp până la repunerea cauzei pe rol din oficiu, pentru constatarea perimării, reclamanta ori apărătorul acesteia nu au efectuat niciun act de procedură în vederea judecării procesului, care să aibă efect de întrerupere a cursului termenului de perimare. De asemenea, nu există nicio cauză de suspendare a termenului de perimare, în raport de dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul procedură civilă, în temeiul prevederilor art. 312 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta G. V. I. M. I. împotriva sentinţei civile nr. 1918 din 08.12.2008 pronunţată în dosarul nr. 6096/2004 al Tribunalului Mureş.

Decizia nr. 1715/R/12.11.2009

Aplicarea dispoziţiilor art. 87, pct. 4 , nr. 303/2004

Prin contestaţia în anulare formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Tg-Mureş la data de 12.10.2009 sub nr. 1151.1/96/2008, contestatorul M. E. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Tribunalul Harghita, Ministerul Finanţelor Publice- prin DGFP Harghita şi Casa Judeţeană a Asigurări de Sănătate Harghita, anularea deciziei civile nr. 1491/R din 31.08.2009 a Curţii de Apel Tg.-Mureş, rejudecarea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr.1564 din 26.06.2008 a Tribunalului Harghita şi respingerea acestuia ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că procedura de citare cu contestatorul a fost viciată pe întreg parcursul cercetării judecătoreşti, dar şi în ziua când s-a judecat recursul, acesta fiind citat în Topliţa, cu toate că indicase domiciliul său ca fiind în Topliţa.

În drept, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 317 alin. 1 pct. 1 din C.pr.civ.

Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, Curtea a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 1491/R din 31.08.2009 a Curţii de Apel Tg.- Mureş s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1564 din 26.06.2008, pronunţată în dosarul nr. 1151/96/2008 al Tribunalului Harghita, s-a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii formulată de reclamantul M. E, fiind menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa recurată.

Contestatorul a contestat această decizie, invocând motivul de contestaţie în anulare prev. de art. 317 al. 1 pct. 1 din C.pr.civ, respectiv acela că procedura de citare pentru ziua când s-a judecat recursul nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.

Analizând decizia contestată, din perspectiva primului motiv invocat, Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul M. E. a indicat ca domiciliu adresa din Topliţa, adresă la care a fost citat pe tot parcursul judecării procesului.

În recurs, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamantul a formulat o întâmpinare, prin care a indicat ca domiciliu actual, adresa din Topliţa, în conformitate cu dispoziţiile art.98 din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, reclamantul nu a fost niciodată citat la această adresă, ci la prima adresă indicată, procedura de citare îndeplinindu-se cu acesta prin afişare.

Aşa fiind, Curtea a constatat că pentru termenul de judecată din data de 31.08.2009, reclamantul contestator nu a fost citat la adresa pe care a indicat-o, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 65 în dosarul de recurs, citarea efectuându-se prin afişare, astfel că reclamantul nu a avut cunoştinţă de termenul stabilit pentru judecarea recursului.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a constatat că sunt îndeplinite cerinţele art. 317 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, fiind întemeiată contestaţia în anulare formulată de reclamant, motiv pentru care a fost admisă, cu consecinţa anulării deciziei civile nr. 1491/R din 31.08.2009 a Curţii de Apel Tg. - Mureş şi rejudecării recursului declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva sentinţei civile nr. 1564 din 26.06.2008 a Tribunalului Harghita.

Asupra recursului, Curtea a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1564 din data de 26 iunie 2008, Tribunalul Harghita a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de Casa de Asigurări de Sănătate Harghita şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul M. E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Harghita şi, în consecinţă, a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 8.598,94 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. 00475501/09.02.2007 şi nr. 00475502/09.02.2007, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, calculată până la data plăţii efective.

De asemenea, prima instanţă a respins acţiunea reclamantului privind obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita la alocarea fondurilor necesare plăţii sumei menţionate şi a respins acţiunea reclamantului faţă de Casa de Asigurări de Sănătate Harghita.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţiile invocate în cauză, faptul că potrivit art. 1 alin. 3 şi art. 2 alin.1 din Hotărârea nr. 972 din 26 iulie 2006, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate şi are în subordine casele de asigurări de sănătate judeţene, care sunt instituţii publice cu personalitate juridică, cu bugete proprii, ce se organizează şi funcţionează potrivit statutelor proprii. Potrivit prevederilor art. 227 – 228 din Legea nr. 95/2006, serviciile medicale curative ( inclusiv cele a căror decontare o solicită reclamantul ) sunt suportate de către Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate, care este gestionat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ( art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 972/2006), şi nu de casele de asigurări de sănătate judeţene.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, tribunalul a reţinut că rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectelor bugetului de stat, pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite, respectându-se în acest sens procedura reglementată prin Legea finanţelor publice, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

De asemenea, s-a apreciat că nefiind vorba de un drept salarial, ci de o despăgubire, ce constă în decontarea unor servicii medicale, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi ţinut să răspundă în solidar cu ceilalţi pârâţi, atâta timp cât asigurarea fondurilor necesare acestor servicii se suportă din Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate, raporturile contractuale în acest sens existând între Ministerul Justiţiei (care este obligat în mod expres prin lege – art. 79 alin. 5 din Legea nr. 303/2004, să suporte decontul unor servicii medicale ) şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că potrivit actelor medicale, anexate în xerocopie la dosar la filele 4, 5, 6 şi 42, reclamantul a fost internat de urgenţă la sfârşitul lunii ianuarie 2007 la Clinica de Cardiologie Târgu Mureş, timp în care a beneficiat de efectuarea unui test coronarian urmat de un implant de stent D1 ADA, acesta împreună cu materialele sanitare necesare implantului fiind achiziţionate (şi achitate) de către reclamant de la S.C. T. M. S.R.L. la recomandarea Comisiei de Cardiologie din cadrul Clinicii Târgu Mureş, iar contravaloarea acestora a fost de 8.598,94 lei.

În cursul lunii aprilie 2007, reclamantul s-a adresat Serviciului Contabilitate din cadrul Tribunalului Harghita, solicitând ca în baza art. 78 pct.4 din Legea nr. 303/2004 să i se deconteze facturile fiscale,însă această instituţie, în baza adresei Ministerului Justiţiei – Serviciul de Asistenţă Medicală nr. 55307/08 mai 2007, nu a dat curs solicitărilor reclamantului, refuzând decontarea contravalorii facturilor fiscale mai sus menţionate.

Reţinând dispoziţiile art.79 alin.5 din Legea nr. 303/28.06.2005, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care prevede în mod expres şi necondiţionat gratuitatea asistenţei medicale, a medicamentelor şi protezelor atât pentru judecătorii în activitate cât şi pentru magistraţii pensionari, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului, întrucât între Ministerul Justiţiei şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate există un raport contractual ce vizează alocarea unor astfel de fonduri (din Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate), în vederea efectuării unor deconturi, cum ar fi şi cel ce vizează contravaloarea serviciilor medicale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că, în calitate de asigurat, reclamantul beneficia în mod gratuit de stentul coronarian implantat, nefiind necesară achiziţionarea lui, în schimb, trebuia să urmeze procedura prevăzută de Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, nr. 670/2006, emis în aplicarea Legii nr. 95/2006 şi a H.G. nr. 1842/2006, respectiv să se adreseze, pe baza unui bilet de trimitere al medicului curant, Comisiei speciale din cadrul unităţii spitaliceşti în care a fost internat, urmând ca, după obţinerea aprobării necesare, directorul coordonator să comande necesarul lunar de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Pentru aceste considerente, recurentul Ministerul Justiţiei a concluzionat că în mod justificat a refuzat decontarea dispozitivului achiziţionat de către reclamant, suportarea contravalorii acestuia urmând să fie făcută de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, instituţie ce avea obligaţia de a asigura fondurile necesare tratamentului afecţiunii reclamantului, inclusiv a dispozitivului implantat, iar nu de către Ministerul Justiţiei.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea hotărârii primei instanţe.

Aceeaşi solicitare a formulat-o prin întâmpinare şi pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Harghita, în ceea ce priveşte reţinerea lipsei calităţii sale procesuale pasive în cauză.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este întemeiat, astfel că a fost admis pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Prin Decizia nr. 144411 din data de 21 decembrie 2005 emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Harghita, s-a admis cererea reclamantului privind acordarea pensiei de serviciu în baza art. 82 alin. 2 din Legea nr. 303/2004.

Conform actelor medicale depuse în dosarul primei instanţe (filele 4, 5, 6 şi 42), reclamantul a fost internat de urgenţă la sfârşitul lunii ianuarie 2007 la Clinica de Cardiologie Târgu Mureş, timp în care a beneficiat de efectuarea unui test coronarian urmat de un implant de stent D1 ADA.

Potrivit facturilor fiscale nr. 00475501 din 9 februarie 2007 şi nr. 00475502 din 9 februarie 2007, stentul coronarian şi materialele sanitare necesare implantului au fost achiziţionate de către reclamant de la S.C. T. M. S.R.L. la recomandarea Comisiei de Cardiologie din cadrul Clinicii Târgu Mureş, contravaloarea acestora fiind de 8.598,94 lei.

Conform dispoziţiilor art. 79 alin. 5 din Legea nr. 303/2004 şi art. 25 alin.1 din O.U.G. nr. 27/2006, magistraţii în activitate sau pensionari beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate.

Legiuitorul nu a stabilit, însă, în sarcina Ministerului Justiţiei vreo obligaţie concretă sub aspectul acordării efective a respectivei gratuităţi, situaţie în care, făcându-se trimitere la plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, în cauză devin incidente actele normative speciale care reglementează gratuitatea serviciilor medicale.

Reclamantul, în calitatea sa de asigurat al Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, conform Legii nr. 95/2006, beneficia în mod gratuit de stentul coronarian implantat, însă în condiţiile şi cu procedura reglementate prin Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 670/2006, pentru aprobarea derulării programului, respectiv a subprogramelor naţionale cu scop curativ finanţate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate în anul 2006, şi a normelor metodologice de organizare, finanţare, monitorizare şi control al acestora, ordin a cărui aplicabilitate a fost prelungită prin Ordinul nr. 582/2006 şi pentru trimestrul I al anului 2007.

Astfel, în cuprinsul Anexei nr. II – „Programul naţional cu scop curativ” (din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 670/2006) figurează Subprogramul nr. 3 – „Tratamentul bolnavilor cu afecţiuni cardiovasculare prin chirurgie cardiovasculară şi prin cardiologie intervenţională şi electrofiziologie”, subprogram în care se încadrează şi afecţiunea reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.1 din Ordinul nr. 670/2006, sumele alocate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru finanţarea subprogramelor se utilizează pentru asigurarea în spital şi în ambulatoriu a unor medicamente şi materiale sanitare specifice unor boli cronice cu risc crescut, iar conform prevederilor art. 6 alin. 2, achiziţionarea acestora se face de către unităţile sanitare care derulează subprogramele respective.

În speţă, obligaţia achiziţionării stentului coronarian implantat reclamantului revenea unităţii spitaliceşti în cadrul căreia s-a efectuat intervenţia – respectiv Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş, enumerat în cuprinsul Anexei nr. III din Ordinul nr. 670/2006 printre unităţile sanitare prin care s-a derulat subprogramul menţionat, iar decontarea contravalorii dispozitivului urma a se face în condiţiile prevăzute de art. 3 – 5 din ordin şi conform metodologiei expuse în norme, respectiv de către casa judeţeană de asigurări de sănătate în a cărei rază teritorială funcţionează unitatea spitalicească, din fondurile alocate în acest scop prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a constatat că stabilirea obligaţiei de decontare în sarcina Ministerului Justiţiei excede dispoziţiilor legale enunţate, astfel că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii, atrăgând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, a modificat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant şi menţinerii ca legale a celorlalte dispoziţii.

Decizia nr. 1718/R/17.11.2009

Calitate procesuală într-o cerere de revizuire.

Prin sentinţa civilă nr.568 din 29 ianuarie 2008, Judecătoria Tg-Mureş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a revizuentului, invocată de instanţă din oficiu; a respins acţiunea formulată de revizuentul P. S., împotriva intimaţilor P. A., G. A. D. şi S. P. M. S., ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă: a obligat revizuentul la plata către intimate a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

In considerentele hotărârii judecătoreşti s-a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.2724/2002 a Judecătoriei Tg-Mureş, s-a admis cererea formulată de reclamantele P. A., G. A.-D. şi Şopterean-P. M. S., împotriva pârâţilor S. K. şi T. E. M. şi s-a validat contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată intervenit între def.S. A., în calitate de vânzător şi def.P. M., în calitate de cumpărător, la data de 10 ianuarie 1957, având ca obiect terenul intravilan în suprafaţă de 1368 mp, înscris în CF 1649 Band, .777, 778; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în CF a def.S. A., moştenitor al proprietarului tabular S. K. şi apoi a def.P. M.; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire P.S. invocând prevederile art.322 pct.4 C.pr.civ.

Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a revizuentului constatând că nu există identitate intre persoana reclamantelor şi persoana care este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

S-a reţinut că, calitatea de revizuent o poate avea partea din procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, care justifică un interes în promovarea căii de atac.

Prin decizia civilă nr.54 din 3 martie 2009, Tribunalul Mureş a respins apelul declarat de revizuentul P. S., împotriva sentinţei civile nr.568 din 9 ianuarie 2008 a Judecătorie Tg-Mureş; a respins cererea de intervenţie în interesul revizuentului formulată de intervenienta T. E. M.; a obligat revizuentul P. Ş. la plata către intimata P. A., a sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată.

In considerentele hotărârii judecătoreşti atacată s-a reţinut că:

In mod corect instanţa de fond a stabilit ca revizuentul este lipsit de calitate procesuala activa, nefiind parte în procesul de fond.

Referitor la cererea de intervenţie formulată în interesul revizuentului tribunalul a apreciat că nu este admisibilă întrucât intervenientul nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru sine ci în favoarea revizuentului.

In recursul declarat de către revizuentul P.Ş. se susţine că exista o contradicţie în motivarea hotărârii atacate referitoare la admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interesul recurentului urmată de respingerea acestei cereri .

Se arată că excepţia lipsei calităţii procesual active este acoperită prin cerea de intervenţie făcută de T. E. moştenitoarea uneia dintre pârtile din procesul de uzucapiune

Se susţine că pe fondul cauzei cererile recurentului sunt întemeiate, dar pe motive procedurale nu se soluţionează fondul .

In întimpinarea depusă se solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat arătându-se că intervenienta nu se poate identifica cu persoana revizuentului şi nu poate acoperii lipsa calităţii procesuale a acestuia .

De asemenea, se arată că după admiterea în principiu a cererii de intervenţie, instanţa poate proceda la admiterea sau respingerea acesteia ,nefiind ţinută de încheierea de admitere în principiu.

Examinând recursul dedus judecăţii prin prisma prevederilor art.304 pct.9 C.pr.civ. şi a motivelor de recurs invocate s-a constatat că este nefondat urmând a se respinge avându-se în vedere că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au făcut o corectă aplicare a textelor de lege în speţa dedusă judecăţii.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor, iar cererea de revizuire mai poate fi formulată şi de procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată conform art.45 alin.3 C.pr.civ..

Numai procurorul are posibilitatea conferita de legiuitor de a declara o cerere de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti în care nu a fost parte, aşa încât în mod firesc instanţele de judecată au procedat la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active .

In ce priveşte criticile referitoare la cererea de intervenţie formulată în cauză se constată că sunt nefondate pentru că o astfel de cerere nu atrage calitatea procesuala a recurentului în sensul de a dobândi calitatea de revizuent a unei hotărâri în care nu a fost parte în procesul de judecată .

In ce priveşte admiterea în principiu a cererii de intervenţie, urmată de respingerea acesteia prin dispozitivul hotărârii atacate, s-a constatat că instanţa are posibilitatea de a se pronunţa atât in sensul respingerii cât şi a admiterii unei cereri de intervenţie admisă în principiu pentru că orice persoană poate interveni intr-o pricină ce se judecă intre alte persoane, dar această posibilitate a intervenirii intr-un proces nu atrage şi admiterea cererilor intervenientului.

Ca urmare s-a constatat că sunt nefondate criticile aduse hotărârii atacate, iar aplicând prevederile art.274 C.pr.civ. recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia nr. 1721/R/17.11.2009

Procedura recalificării căilor de atac. Condiţia admiterii cererii de amânare formulată în termenul art. 156, al. 1 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 6064 din 4 decembrie 2007, Judecătoria Târgu-Mureş a luat act de renunţarea reclamantelor C. C. şi S. A. la judecat în contradictoriu cu pârâtele Municipiul Târgu-Mureş şi Primăria Târgu-Mureş, a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamante împotriva pârâtei RA A. Târgu-Mureş, ca neîntemeiată, a admis acţiunea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională RA A. Târgu-Mureş împotriva reclamantelor-pârâte reconvenţionale C. C. şi S. A., a dispus evacuarea reclamantelor-pârâte din imobilul-apartament din Târgu-Mureş, judeţul Mureş şi a obligat reclamantele să plătească pârâtei suma de 10,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele C. C. şi S. A.

Prin decizia nr. 97 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Mureş a anulat ca netimbrată cererea de apel formulată de reclamante.

Reclamantele au declarat recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată, urmând ca aceasta să dispună în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost precizată, în sensul obligării pârâtei la vânzarea în favoarea reclamantelor a apartamentului din Târgu-Mureş, prin perfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare la un preţ ce urmează a fi stabilit printr-un raport de expertiză judiciară de evaluare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 1, art. 312 alin. 5 Codul de Procedură Civilă. La prima zi de judecată în faţa Tribunalului Mureş, pe rolul completului investit aleatoriu prin sistemul electronic cu judecarea recursului s-au fixat doar cauze aflate în recurs. Sesizând greşita calificare a căii de atac, instanţa a propus recalificarea acesteia în apel, ceea ce ar fi presupus, în mod obligatoriu, fie amânarea judecării cauzei la un complet desemnat să judece apeluri, fie desemnarea, în mod aleatoriu, a judecătorilor competenţi să judece cauza în apel. Instanţa de judecată constituită din trei judecători, la primul termen de judecată a şi recalificat calea de atac în apel şi a şi decis, cu de la sine putere, care dintre cei trei judecători rămân competenţi să judece cauza în complet compus din 2 judecători. Este evident că nici unul dintre cei trei judecători nu a părăsit sala de judecată, rămânând în complet şi exact acesta a fost motivul pentru care dactilografa a menţionat în antet, în minută şi în dispozitiv pe toţi cei trei judecători, s-a consemnat că decizia este irevocabilă, iar judecătorii au semnat-o ca atare. Reclamantele au avut certitudinea amânării judecării cauzei pe acest considerent, al greşitei calificări a căii de atac, motiv de amânare fără discuţie a cauzei, inclusiv discutarea aspectelor legate de plata taxei de timbru. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care reclamantele nu au achitat taxa de timbru.

Este evident că instanţa de apel a săvârşit un abuz anulând apelul ca netimbrat, în condiţiile în care era primul termen de judecată, apelul nu a fost motivat pe considerentul greşitei calificări a căii de atac, respectiv pentru faptul că părţile nu ar fi putut pune concluzii, în condiţiile în care reclamantele au solicitat amânarea judecării cauzei pentru angajarea unui alt avocat decât cel care le-a asigurat apărarea în primă instanţă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că acesta este fondat, si l-a admis, pentru următoarele considerente:

La data de 30 ianuarie 2009 reclamantele au înregistrat declaraţia de apel împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, arătând că motivarea căii de atac se va formula până la prima zi de înfăţişare, în condiţiile dispoziţiilor art. 287 alin. 2 Codul de Procedură Civilă.

Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată, înscrisă pe cererea de apel, s-a stabilit taxa de timbru aferentă apelului, de 4,3 lei şi timbru judiciar de 3 lei (respectiv ½ din taxa de la instanţa de fond), făcându-se precizarea că se va stabili timbrajul după stabilirea valorii imobilului, în raport cu prevederile art. 3 ind. 1 din Legea nr. 146/1997.

La data de 16 aprilie 2009, în ziua termenului de judecată stabilit, reclamantele au depus la dosarul cauzei, prin registratura instanţei, o cerere de amânare a cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată, necesar angajării unui avocat care să le apere interesele în proces, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 156 alin. 1 Codul de Procedură Civilă.

Deoarece în dispozitivul hotărârii pronunţate de Judecătoria Târgu-Mureş s-a menţionat calea de atac ca fiind recursul, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Mureş ca şi recurs şi repartizată în mod aleatoriu la un complet de recurs. În raport de obiectul cererii –obligaţie de a face -, instanţa a recalificat calea de atac dedusă judecăţii din recurs în apel, în baza art. 282 Codul de Procedură Civilă, stabilind că din completul de judecată vor face parte primii doi judecători din complet. Instanţa astfel constituită a respins cererea de amânare a cauzei ca neîntemeiată, declaraţia de apel fiind formulată la data de 30 ianuarie 2009, primind citaţia pentru acel termen la data de 1 aprilie 2009. A invocat din oficiu excepţia netimbrării căii de atac şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate. S-a consemnat în practicaua hotărârii că după pronunţarea hotărârii s-a depus la dosar dovada achitării taxei de timbru.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat mai multe norme procesuale. În primul rând, recalificând calea de atac, avea obligaţia să scoată cauza de pe rol, să o înainteze serviciului de statistică pentru a o înregistra ca apel şi pentru a proceda la repartizarea aleatorie unui complet de apel. În al doilea rând, la dosar nu există nici un proces-verbal din care să rezulte că primii doi membri ai completului de recurs, care au soluţionat cauza dedusă judecăţii în complet de apel, formează un complet de apel legal constituit, care să figureze în această componenţă în planificarea completelor de judecată în apel din cadrul tribunalului, conform Regulamentului. În al treilea rând, la dosar trebuiau eventual întocmite două încheieri, una de către completul de recurs, care să fie semnată de toţi cei 3 judecători, prin care să se constate recalificarea căii de atac şi transpunerea cauzei la completul de apel şi a doua, prin care să se procedeze la continuarea dezbaterilor de către completul de apel. Neprocedând astfel, decizia atacată are, ca şi componenţă a completului toţi trei judecătorii (după cum se poate observa din practicaua hotărârii) iar decizia este semnată în final de către doi judecători ai completului, care, aşa cum am arătat mai sus, nu se ştie după ce criterii logice sau legale au format completul de apel.

Toate cele reţinute mai sus duc la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 Codul de Procedură Civilă – instanţa încălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 Codul de Procedură Civilă.

Un alt aspect important este încălcarea dreptului la apărare al părţilor şi implicit încălcarea dreptului la un proces echitabil, consfinţite de art. 156 alin. 1 Codul de Procedură Civilă şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantele au solicitat la primul termen de judecată acordarea unui termen pentru angajarea unui avocat. Potrivit art. 156 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Temeinicia cererii rezidă din dorinţa de angajare a unui avocat care să le apere interesele. Codul de Procedură Civilă nu vorbeşte despre neacordarea unui astfel de termen datorită perioadei îndelungate scurse de la înregistrarea apelului, primirea citaţiei şi primul termen de judecată fixat. Motivarea instanţei de apel de respingere a cererii pentru astfel de motive nu poate fi reţinută. Chiar şi aşa, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 156 alin. 2 Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna pronunţarea, la cererea părţii, în vederea depunerii de concluzii scrise. Aceasta cu atât mai mult cu cât partea care a solicitat amânarea pentru lipsă de apărare nu era prezentă la dezbateri, pentru a putea solicita amânarea cauzei.

Apoi, excepţia invocată din oficiu de instanţă privind netimbrarea apelului nu a fost pusă în discuţia tuturor părţilor împrocesuate, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii. Instanţa de apel a omis a observa faptul că taxa judiciară de timbru nu a fost definitiv stabilită. Prin rezoluţia pusă pe cererea de apel s-a consemnat că „se va stabili timbrajul după valoarea imobilului”. Instanţa nu a revenit motivat asupra acestei dispoziţii şi nici nu a statuat că taxa de timbru ar fi legal stabilită la cuantumul de 4,3 lei taxa de timbru şi 3 lei timbrul judiciar. S-a mărginit doar la a întreba reprezentantul intimatei RA A. SA dacă s-a efectuat o evaluare a imobilului. În atare condiţii, în mod nejustificat s-a admis excepţia netimbrării apelului, câtă vreme taxa de timbru nu era legal stabilită.

Toate cele reţinute mai sus duc la concluzia că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, motiv de casare prevăzut de art. 312 alin. 5 Codul de Procedură Civilă. Acest motiv, pe lângă cel detailat mai sus, de prevederile art. 304 pct. 5 Codul de Procedură Civilă, duc la soluţia admiterii recursului, casării integrale a hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, Tribunalul Mureş. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel – legal constituită - va ţine seama de toate criticile reţinute mai sus, va stabili corect taxa de timbru în funcţie de obiectul şi valoarea pricinii deduse judecăţii şi va judeca apelul cu respectarea dreptului al apărare, principiul contradictorialităţii părţilor şi dreptului la un proces echitabil.

Decizia nr. 1723/R/18.11.2009

Uzucapiune, art. 28, al. 1 D din Legea nr. 115/1938

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr.80 din 02.06.2009 a Tribunalului Harghita, pronunţată în dosarul nr. 2467/96/2008 s-au admis apelurile declarate de pârâtele SC”M.”SRL şi M. J., împotriva sentinţei civile nr.768 din 29.05.2008, pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în dosarul nr.557/2006 şi s-a dispus schimbarea în tot a acestei hotărâri în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamnata T. A., aceasta fiind obligată să plătească pârâtei SC”M.”SRL suma de1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, tribunalul a dispus respingerea apelurilor declarate de SC”M.”SRL şi M. J. împotriva încheierii nr.3 din 11.05.2006 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi a obligat intimata T. A. să plătească apelantei SC”M.”SRL suma de 2648,71 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii reglementate de dispoziţiile art.1847 şi urm. din Codul civil, din probele testimoniale administrate neputându-se stabili cu certitudine durata posesiei, şi identificarea terenului din perspectiva suprafeţei şi vecinătăţilor.

Tribunalul a mai reţinut că probele administrate în privinţa chestiunii cooperativizării terenului în litigiu sunt contradictorii, însă este cert faptul că întreaga zonă în care se află terenul în litigiu a fost cooperativizată, iar proprietarii actuali ai terenurilor învecinate au dobândit dreptul de proprietate asupra acestor suprafeţe în temeiul Legii nr.18/1991, inclusiv pârâta M. J. În acelaşi context instanţa de apel a reţinut şi faptul că inclusiv reclamanta a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în baza Legii nr.247/2005, ceea ce reprezintă o recunoaştere implicită a faptului că terenul a fost cooperativizat.

Referitor la concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, care confirmă faptul că identificarea terenului cuprins în titlul de proprietate al pârâtei M.J. nu este conformă cu limitele din cartea funciară, iar parte din acest teren se suprapune cu cel folosit de reclamantă,Tribunalul a reţinut că instanţa de fond a ignorat un aspect esenţial, respectiv acela că reclamanta nu este proprietarul terenului, astfel că suprapunerea stabilită în mod teoretic de experţi trebuia raportată la situaţia ce rezultă din acte, respectiv aceea că reclamanta nu deţine vreun act care să-i ateste dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte apelurile declarate de apelantele SC”M.”SRL şi M. J. împotriva încheierii nr.3/11.05.2006 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc pronunţată în acelaşi dosar, tribunalul a constatat că soluţia de respingere a excepţiilor invocate de pârâte prin această încheiere interlocutorie este corectă, din următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile invocate de pârâta SC”M.”SRL pentru motivul că are calitate de comerciant, întrucât cauza nu este de natură comercială, ci civilă, astfel dispoziţiile art.720 ind.1 C.pr.civ., nu sunt aplicabile.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes a reclamantei, s-a reţinut că întrucât reclamanta urmăreşte dobândirea dreptului său de proprietate asupra unui teren despre care susţine că îl foloseşte, justifică un interes şi acesta îi conferă calitate procesuală activă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC”M.”SRL, s-a constatat că într-adevăr această pârâtă are calitate procesuală, întrucât este proprietara tabulară actuală a terenului în litigiu.

În privinţa excepţiei prescripţiei extinctive, s-a reţinut că, în speţă, este vorba de dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, care este un mod originar de dobândire a proprietăţii şi, ca atare, dreptul material la acţiune este imprescriptibil.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta T.A. a formulat recurs, solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor promovate de pârâtele M.J. şi SC”M.”SRL, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei nr.768 din 29.05.2008 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că a probat cu martori şi înscrisuri îndeplinirea condiţiilor privitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar prevederile art. 28 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 pe care le-a invocat în susţinerea cererii sale nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate de existenţa vreunui act, care să probeze dreptul pretins.

Recurenta a mai arătat că terenul în litigiu nu a fost cooperativizat, ci a rămas în posesia părinţilor reclamantei, aceştia nefiind membri cooperatori şi au plătit impozit pentru acest teren.

Referitor la cererea făcută în baza Legii nr. 247/205, recurenta a arătat că solicitarea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 27 alin.2 care se referă la proprietarii sau moştenitorii acestora, care nu s-au înscris în CAP.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Intimata M.J. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că, decizia atacată este legală şi temeinică, Tribunalul Harghita făcând o analiză riguroasă a probelor, inclusiv a proiectului de comasare a localităţii Praid, privind înfiinţarea unui GAC pe întreg teritoriul comunei, care atestă în mod indubitabil colectivizarea perimetrului localităţii Praid.

Intimata a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru a uzucapa şi nu a fost în măsură să prezinte vreun înscris referitor la succesiunea posesiilor clandestine invocate de aceasta. Mai mult, intimata a arătat că fundamentarea cererii nu s-a făcut pe dispoziţiile art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, ci pe dispoziţiile Codului civil.

De asemenea, intimata SC”M.”SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale, pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

S-a mai arătat că posesia invocată de recurentă nu a existat niciodată, aspect care rezultă din sentinţa nr. 3842/2008 a Judecătoriei Craiova.

Intimata a mai arătat că în situaţia în care uzucapiunea ar fi operat, putea produce efecte doar asupra cotei de ½ a imobilul sub nr. top. 2808, 2809, întrucât I.M. a deţinut doar această cotă, moştenită după mama ei, Z.R.

Faptul cooperativizării terenului rezultă din adresa din 19.05.2009 împreună cu anexa MC nr. 391 din 29.04.2009, terenurile comasate fiind incluse în patrimoniul Întovărăşirii Agricole „Viaţă Nouă” din Comuna Praid.

Referitor la expertizele efectuate, intimata a arătat că expertul a greşit în ceea ce priveşte identificarea suprafeţei de teren.

Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a conswtatat următoarele:

Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Judecătoria Odorheiu Secuiesc, reclamanta a solicitat să se constate că identificarea topografică a terenului retrocedat în baza titlului de proprietate nr. 85578 din 19.10.2004 pârâtei M.J. este greşită, întrucât este făcută asupra imobilului cu nr. top. 2808 şi 2809, în loc de 2810, să se dispună restabilirea în Cf 25 Praid sub A+15 cu nr. top. 2810 a situaţiei existente anterior identificării greşite, să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului înscris în CF 1380 Praid sub A+1 nr. top. 2808 şi 2809, prin uzucapiune, în baza art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, întabularea cu acest titlu în cartea funciară a dreptului astfel dobândit şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând cartea funciară 1380 Praid, Curtea a constatat că imobilul înscris sub nr. top. 2808 şi 2809,cunoscut sub denumirea „G.” sau S.” a format proprietatea tabulară a defuncţilor M. A. şi Z. R. în cote de câte ½ parte, iar cota acesteia din urmă s-a transmis ulterior fiicei acestora, defunctei I. M. al cărei succesor este pârâtul I. A.

Imobilul înscris în CF 25 Praid cu nr. top. 2810 a format proprietatea lui G.C., soţia defunctului S. J., terenul fiind cuprins în titlul de proprietate nr. 8558/2004 eliberat pârâtei M.J. în baza Legii nr. 18/1991. Aşa cum rezultă din adresa emisă de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Praid (fila 166) titlul de proprietate a fost eliberat pârâtei în baza datelor din cartea funciară pe o suprafaţă de 3300 mp. pe vechiul amplasament.

Pârâta M.J. a înstrăinat suprafaţa de 3300 mp. prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2688/2005 (1700m.p.) şi nr. 2202/2005 (1600 mp).

În faţa primei instanţe s-a administrat proba cu expertiza tehnică de specialitate, întocmindu-se două rapoarte de expertiză, care au stabilit că terenul inclus în titlul de proprietate emis pe numele pârâtei M.J. a fost greşit identificat cu ocazia întabulării, stabilindu-se în mod eronat linia de hotar dintre parcela cu nr. top. 2810, pe care se identifică terenul din titlu, şi parcela cu nr. top. 2808 şi 2809, care nu au constituit proprietatea antecesorilor pârâtei M. J. şi nu a fost inclusă în titlul de proprietate al acesteia.

Acest aspect este confirmat şi de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Praid (fila 166) în care se arată că, la întabulare, specialiştii, care au făcut măsurătorile, nu au luat în considerare vechiul amplasament.

Faţă de acest aspect, Curtea a constatat că în mod legal prima instanţă a constatat greşita identificare a terenului cuprins în titlul de proprietate nr. 85578/2004 prin planul de amplasament şi delimitare întocmite în vederea întabulării şi a dispus restabilirea situaţiei acestei identificări în cartea funciară nr. 25 Praid, nr. top. 2810. Prin aceasta nu a fost contestat dreptul de proprietate al pârâtei M.J, ori valabilitatea titlului de proprietate, ci numai greşita identificare cu ocazia întabulării în cartea funciară.

Din perspectiva celor reţinute mai sus, Curtea a constatat că sunt nefondate susţinerile intimaţilor în sensul că expertiza ar fi greşită sub acest aspect şi că s-ar fi constatat o suprapunere ale suprafeţelor pur teoretică şi nereală. Astfel, este evident că terenul pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate pârâtei M. J, în calitate de succesoare a defunctei G.C, este înscris în CF nr. 25 Praid, sub nr. top. 2810, iar reconstituirea s-a făcut pe vechiul amplasament. Întabularea greşită a suprafeţei reconstituite este confirmată prin două expertize tehnice de specialitate care au fost efectuate în cauză, precum şi de Comisia Locală de fond funciar, inclusiv prin procesul-verbal de la fila 120, or, din această perspectivă concluziile expertizei tehnice de specialitate pot fi combătute numai cu o probă de o valoare ştiinţifică egală, iar nu prin simple afirmaţii ale intimaţilor.

În ceea ce priveşte împrejurarea dacă terenul înscris în CF nr. 1380 Praid nr. top. 2808,2809 a fost sau nu cooperativizat, Curtea a constatat că potrivit adresei nr.2053/2006 (fila 176 în dosarul primei instanţe) şi adresei nr. 4029/2006 (fila 214) emise de Primăria comunei Praid, cele două parcele nu au fost cooperativizate, iar potrivit evidenţelor deţinute până în anul 1985, din anul 1969 reclamanta şi antecesorii ei au plătit impozit pentru clădire şi teren. De asemenea, prin adresa nr. 4975 din 04.12.2008 (fila 58 în dosarul Tribunalului Harghita) emisă de Primăria comunei Praid se arată că parcelele cu nr. top. 2808 şi 2809 nu au fost cooperativizate, pe acestea se găsesc o casă veche şi o magazie, pentru care până în anul 1986 figurează ca plătitori de impozit pe teren şi construcţii F.A. şi V. părinţii reclamantei T. A.

Conform adresei nr. 4824/2008 emisă de Primăria Comunei Praid (fila 69 în dosarul Tribunalului Harghita) imobilul înscris în CF 1380 cu nr. top. 2808 şi 2809 stăpânit de familia F.A. şi fiica lor,T.A. nu a fost inclus în CAP, iar la data de 01.01.1990nu se afla evidenţiat în patrimoniul fostei CAP a localităţii. Totodată, prin aceeaşi adresă se arată că F.A. şi soţia acestuia, precum şi fiica lor, T.A, nu au fost membri cooperatori.

Imobilul în discuţie a fost înstrăinat de M.A. şi Z. R. lui B. L., iar acesta, în anul 1949 l-a înstrăinat tatălui reclamantei, F.A. Acest aspect care, deşi nu este cuprins în evidenţele de carte funciară, a fost probat în cauză prin contractul provizoriu (fila 91-92 în dosarul primei instanţe,213 dosar apel), coroborat cu interogatoriul luat pârâtului I. A. (filele 117-118) şi cu probele testimoniale administrate. Astfel, martorul K. F. (fila 135), care a fost preşedintele Sfatului Popular în perioada 1961-1965, a declarat că nu toate terenurile de pe raza comunei Praid au fost cooperativizate, printre acestea fiind şi terenul în litigiu.

De asemenea, martorul K.L. (fila 136) a declarat că acest teren a fost cumpărat de F. A. de la B. L. în anul 1949, acesta din urmă cumpărând terenul de la familia M. Martorul a mai arătat că acest teren nu a fost cooperativizat.

Din coroborarea acestor probe, Curtea a constatat că terenul înscris în Cf 1380 Praid, nr. top. 2808, 2809 nu a fost cooperativizat, aşa cum în mod greşit a reţinut Tribunalul. Astfel, înscrisurile şi probele testimoniale menţionate anterior relevă faptul că acest teren nu a făcut parte din patrimoniul fostului CAP conform evidenţelor de la 01.01.1990, că antecesorii reclamantei nu au fost membri cooperatori, că au deţinut acest teren din anul 1949 şi au plătit impozit pentru el. Împrejurarea că majoritatea terenurilor din zonă au fost cooperativizate, inclusiv terenurile învecinate, nu este de natură a înlătura aceste dovezi. În aceeaşi ordine de idei, faptul că reclamanta a formulat o cerere în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată sub nr. 416/2005 (fila 15 în dosarul tribunalului) nu este de natură a dovedi faptul că terenul ar fi fost cooperativizat, şi reprezintă un demers pe care reclamanta l-a făcut pentru a deţine un titlu asupra acestui teren.

În ceea ce priveşte martorii V. G. şi K. K., care au declarat că terenul a fost cooperativizat, instanţa a constatat că declaraţiile acestora sunt contrazise de celelalte probe menţionate mai sus.

Referitor la harta din evidenţa Arhivelor Naţionale, cuprinzând proiectul de comasare al Întovărăşirii Agricole”Viaţa Nouă” din comuna Praid, instanţa a constatat că aceasta, pe de o parte, este doar un proiect, care nu face dovada faptului că a fost finalizat ca atare, iar pe de altă parte, nu dovedeşte în concret faptul că parcela cu denumirea „G.” sau „S.” ar fi fost în realitate cooperativizat. Dacă era aşa, ar fi apărut în patrimoniul CAP în evidenţele de la 01.01.1990, iar antecesorii reclamantei nu ar fi plătit impozit pentru el. În acelaşi context Curtea a constatat că reclamanta a administrat probe clare şi de necontestat în sensul că imobilul în litigiu nu a fost cooperativizat.

Cu privire la condiţiile necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, Curtea a constatat că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 28 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora cel care a posedat un imobil în condiţiile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, poate cere înscrierea dreptului uzucapat. Textul legal reglementează uzucapiunea extratabulară, denumită astfel pentru că dobândirea dreptului de proprietate de către posesorul imobilului se face fără ca acesta să fi fost întabulat la începerea posesiei în cartea funciară.

Actul normativ mai sus menţionat a intrat în vigoare la data de 12 iulie 1947, aplicându-se uzucapiunilor începute sub imperiul acestuia.

Condiţiile legale care trebuie îndeplinite pentru a putea invoca uzucapiunea extratabulară sunt: 1. titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat; 2. uzucapantul să posede imobilul timp de cel puţin 20 de ani de la moartea proprietarului tabular; 3. posesia să fie utilă, indiferent de buna sau reaua-credinţă a posesorului. În privinţa calităţilor posesiei pentru a fi utilă, sunt aplicabile dispoziţiile art.1847 din Codul civil, Decretul-lege nr.115/1938 neavând prevederi speciale în acest sens. În ceea ce priveşte procedura de urmat pentru constatarea dobândirii dreptului de prorpietate prin uzucapine, în mod evident se aplică dispoziţiile în vigoare, iar nu art. 130 din Decretul-lege nr. 115/1938, normele de procedură fiind de imediată aplicare.

Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a constatat că ultimii proprietari înscrişi în cartea funciară sunt M. A, pentru cota de 1/2, decedat în anul 1946 şi defuncta I. M., antecesoarea pârâtului I. A., decedată la data de 25.01.1980, conform certificatului de deces aflat la fila 31 în dosarul de fond.

Conform probelor testimoniale administrate, adeverinţelor emise de Primăria comunei Praid, mai sus amintite, reclamanta şi antecesorii săi au posedat imobilul în litigiu din anul 1949 până în vara anului 2006, când pârâta intimată M.J. nu le-a mai permis accesul pe teren. Acest aspect a fost stabilit şi în baza probelor administrate în cadrul acţiunii posesorii pe care T.A. a formulat-o împotriva lui M.J. la data de 10.10.2006 (filele 77-80 în dosar apel), finalizată prin sentinţa civilă nr. 3842/2008 a Judecătoriei Craiova).

Susţinerile intimaţilor în sensul că prin respingerea acţiunii posesorii de către Judecătoria Craiova s-a stabilit cu puterea lucrului judecat faptul că posesia reclamantei nu a fost utilă, Curtea, în primul rând a constatat că acţiunea posesorie a fost respinsă pentru că reclamanta nu a dovedit că a fost deposedată prin violenţă, iar pe de altă parte, reaminteşte că acţiunea posesorie are o cauză total diferită în raport cu acţiunea petitorie (natura juridică a prezentei acţiuni), astfel că posesoriul nu are autoritate de lucru judecat asupra petitoriului.

Prin urmare, rezultă că imobilul a fost posedat de reclamantă timp de mai bine de 26 de ani de la data decesului ultimului proprietar tabular, fiind îndeplinită şi cea de-a doua condiţie menţionată anterior.

Referitor la condiţia ca posesia exercitată pe parcursul celor 20 de ani să fie utilă, potrivit dispoziţiilor art. 1847 din Codul civil, pentru a produce efectele sale, posesia trebuie să aibă următoarele calităţi: să fie continuă, netulburată, publică, neechivocă şi sub nume de proprietar.

Astfel cum am arătat anterior, posesia exercitată de reclamantă şi defuncţii săi părinţi nu a fost întreruptă sau tulburată în perioada 1949 – 2006. De asemenea, era de notorietate în localitate faptul că tatăl reclamantei a cumpărat acest teren de la B. L. în anul 1949, care l-a cumpărat de la soţii M. Martorii audiaţi au arătat că se ştia că tatăl reclamantei este proprietarul terenului în litgiu şi s-a comportat ca atare în mod public şi neechivoc pe toată perioada menţionată. Mai mult, a plătit impozit pentru acest teren, or suportarea acestor cheltuieli este în sarcina proprietarului.

În acest context, Curtea a constatat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de prorpietate prin uzucapiune.

Aspectele reţinute de instanţa de apel, în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada întinderii suprafeţei, nu ar fi identificat terenul stăpânit sub aspectul vecinătăţilor sunt eronate, în contextul în care reclamanta a identificat imobilul atât sub aspectul denumirii cunoscute în zonă, respectiv “G.” sau “S.”, cât şi sub aspectul datelor de carte funciară, cu număr topografic şi suprafaţă. Din declaraţiile martorilor audiaţi rezultă faptul că aceştia s-au referit la această parcelă, precum şi faptul că este învecinată cu parcela pârâtei M. J. În plus, din evidenţele primăriei, aşa cum am arătat când am făcut referire la adresele emise de această instituţie, rezultă că antecesorii reclamantei au stăpânit terenul identificat cu nr. top. 2808 şi 2809 şi că au plătit impozitul aferent. Din toate aceste dovezi administrate în cauză, rezultă fără vreun dubiu atât posesia utilă, durata exercitării acesteia, cât şi datele de identificare a terenului stăpânit.

Referitor la aspectul reţinut de instanţa de apel în considerentele deciziei supuse prezentei analize, în sensul că, deşi expertiza stabileşte faptul că identificarea terenului din titlul de proprietate al pârâtei M. J. nu este conformă cu limitele din cartea funciară şi parte din acest teren se suprapune cu cel folosit de reclamantă, aceste chestiuni nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanta nu este proprietara terenului şi nu posedă niciun titlu asupra acestui imobil,Curtea urmează a le înlătura. Astfel, reclamanta a promovat această acţiune tocmai pentru a se constata că a devenit proprietar al acestui teren prin uzucapiune, întrucât nu îl deţine în baza vreunui titlu translativ de proprietate, actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat în anul 1949 de tatăl său neavând puterea de a transmite proprietatea, întrucât nu îndeplineşte condiţiile formale necesare.

Prin efectul uzucapiunii se naşte dreptul de proprietate al uzucapantului şi se stinge, concomitent, dreptul de proprietate al fostului titular, cu efect retroactiv, uzucapantul devenind proprietar încă din momentul când a început să curgă termenul de prescripţie. Astfel, uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformând o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil. Or, nu se poate într-o acţiune pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate pe această cale, să se opună reclamantului lipsa unui titlu de proprietate, lipsa unui act care să ateste dreptul de proprietate al acestuia.

Înscrisul sub semnătură privată depus de reclamantă nu are nicio relevanţă din perspectiva condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, neavând relevanţă nici faptul că I. M. este înscrisă în cartea funciară cu cota de ½ parte. Ceea ce este relevant este că reclamanta şi antecesorii săi au stăpânit terenul de sub nr. top. 2808 şi 2809 pe o perioadă mult mai mare de 20 de ani, de la data decesului proprietarilor tabulari, iar posesia sa a fost utilă în toată această perioadă.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamanta T. A. împotriva deciziei nr. 80 din 02.06.2009 a Tribunalului Harghita şi, în consecinţă, a modificat în parte decizia atacată în sensul că a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele M.J. şi SC”M”SRL împotriva sentinţei civile nr. 768 din 29 mai 2008, a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, pe care a menţinut-o în totalitate.

Totodată, nefiind incidente prevederile art. 274 din C.pr.civ. a înlăturat din decizia atacată dispoziţia privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC”M.”SRL atât în primă instanţă, cât şi în apel.

A menţinut dispoziţia din decizia atacată privind respingerea apelului declarat de pârâte împotriva încheierii nr. 3 din data de 11.05.2006 pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în acelaşi dosar.

De asemenea, fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, intimaţii au fost obligaţi la plata către recurenta T. A. a sumei de 1186,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând 1100 lei onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 00167 din 23.09.2009 (fila 28), 86 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanţei nr. 4997854 (fila 6) şi 0,15 lei timbru judiciar.

Decizia nr. 1764/R/26.11.2009

O.G 115/2004 Ordinul 721/2005. Spor de 50% pentru chirurgi.

Prin sentinţa civilă nr.706 din 12 mai 2009 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr.3276/102/2008, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, s-a respins lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii Publice, s-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea în solidar a pârâţilor la plata pentru viitor a despăgubirilor şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R. G., D. M., L. M., D.M. şi D. S. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Municipal Sighişoara, şi Ministerul Sănătăţii Publice.

Prima instanţă a obligat pârâţii în solidar să plătească în favoarea fiecărui reclamant o despăgubire echivalentă cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase, calculat pentru timpul efectiv lucrat în blocul operator, începând cu data de 23.12.2005, ori cu data angajării la Spitalul Municipal Sighişoara dacă este ulterioară acestei date şi până la încetarea stării de discriminare a reclamanţilor, sumele urmând a fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, de la scadenţa lunară a fiecăreia până la data plăţii efective.

De asemenea, instanţa a obligat pârâtul Spitalul Municipiului Sighişoara să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare acordării drepturilor băneşti menţionate, a respins restul pretenţiilor reclamanţilor şi a obligat pârâţii la plata sumei de 4165 lei către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că deşi Ministerul Sănătăţii Publice nu are calitate de angajator, are legitimare procesuală pasivă, întrucât are atribuţii privind elaborarea bungetului de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor sanitare publice.

Pe fondul cauzei prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi la Spitalul Municipal Sighişoara, în funcţia de medici obstetricieni - ginecologi, desfăşurându-şi activitatea de chirurgie atât în cadrul secţiilor de specialitate, cât şi în blocul operator.

Prin OUG nr.115/2005 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sectorul sanitar, la art.13 s-a prevăzut că sporurile se acordă în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, iar la lit.e s-a prevăzut sporul pentru condiţii deosebit de periculoase.

Prin Legea nr.125/2005, la art.13 lit.e al OUG menţionat, s-a introdus menţiunea că personalul blocului operator constituie o categorie de personal medico-sanitar care îşi desfăşoară activitatea în codiţii deosebit de periculoase.

Prin OG nr.17/2008, art.13 lit.e a fost modificat în ceea ce priveşte sintagma personalul blocului operator prevăzându-se „personalul încadrat în blocul operator”.

Prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.721/2005, prin care s-a aprobat Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în anexa 2 la lit. d pct.4, s-a prevăzut că se acordă sporul de 50% din salariul de bază personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator.

Prima instanţă a mai reţinut că acordarea acestui spor numai personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator, excluzând categoria medicilor, care îşi desfăşoară activitatea în blocul operator, este discriminatorie, în contextul în care şi aceştia din urmă îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii.

Astfel, recurenţii reclamanţi, au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii reclamanţi au arătat că pentru perioada în litigiu nu s-a ţinut o evidenţă concretă a timpului efectiv desfăşurat în blocul operator, întrucât timpul operaţiilor nu poate fi evidenţiat, pentru că durata unei intervenţii este diferită de la caz la caz.

Recurenţii au mai arătat că actele normative care reglementează îndreptăţirea personalului mediu la sporul de 50% pentru condiţii deosebit de periculoase nu face distincţie după numărul de ore lucrate efectiv în blocul operator, iar sporul nu se raportează la ore, ci la salariul de bază.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă.

Spitalul Municipal Sighişoara a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în parte în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă sub aspectul faptului că în minută şi în dispozitiv se precizează ca dată a pronunţării hotărârii 12 iunie 2008, în condiţiile în care în sentinţă se arată că şedinţa publică a avut loc la data de 12 mai 2009, aspect care atrage nulitatea hotărârii.

Recurentul pârât a mai arătat că deşi în considerente prima instanţă motivează soluţia de respingere a excepţiei lipsei parţiale a dreptului la acţiune invocată de Ministerul Sănătăţii Publice, în dispozitiv lipseşte soluţia pe această excepţie, iar cu privire la excepţia necompetenţei materiale, instanţa s-a pronunţat prin dispozitiv, însă nu este analizată această excepţie în considerentele sentinţei.

Recurentul a precizat că pârâţii nu sunt angajaţi ai blocului operator, neexistând o astfel de structură în cadrul Spitalului Municipal Sighişoara, ci o sală de operaţii, iar actele normative care reglementează acordarea sporului solicitat de reclamanţi prevăd în mod expres că de acesta beneficiază numai personalul mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator, astfel că hotărârea atacată este nelegală.

Recurentul a mai criticat soluţia primei instanţe sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în contextul în care xerocopia chitanţei depusă la dosarul cauzei face dovada plăţii onorariului avocaţial în baza contractului de asistenţă juridică nr.108/2009 fiind achitat de o persoană care nu are calitatea de reclamant, iar nu în baza contractului de asistenţă juridică nr.109/2009.

În drept, recurentul Spitalul Municipal Sighişoara a invocat dispoziţiile art.105 alin.2, art.304 pct.5, 7, 8, 9 din Codul de procedură civilă.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice a solicitat prin recursul promovat, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerii acţiunii reclamanţilor.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că nu are legitimare procesuală pasivă în cauză,întrucât nu are atribuţii în privinţa plăţii drepturilor salariale.

De asemenea, Ministerul Sănătăţii Publice a arătat că potrivit Ordinului nr.1778/2006 în blocul operator se poate încadra numai personal mediu şi auxiliar sanitar şi numai aceste categorii de salariaţi pot beneficia de sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase, hotărârea primei instanţe fiind nelegală sub acest aspect.

În drept, recurentul Ministerul Sănătăţii Publice a invocat dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9, art.312 alin.3 şi art. 304 ind.1 din Codul de procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, invocat de recurentul Spitalul Municipal Sighişoara, respectiv acela că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, constată că ultimul termen de judecată în faţa primei instanţe a fost la data de 05 mai 2009, când s-a amânat pronunţarea pentru data de 12 mai 2009. Atât în minută, cât şi în dispozitivul hotărârii s-a făcut menţiunea că sentinţa a fost pronunţată la data de 12 iunie 2008.

În practicaua hotărârii s-a menţionat corect faptul că mersul dezbaterilor şi susţinerile în fond ale părţilor au fost consemnate în încheierea din data de 05 mai 2009, când instanţa a dispus amânarea pronunţării la data de 12 mai 2009.

Conform art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrară.

Într-adevăr, din eroare, în dispozitiv şi în minută, s-a menţionat ca dată a pronunţări hotărârii 12 iunie 2008, fiind în mod evident o eroare materială, care poate fi îndreptată urmând procedura reglementată la art. 281 din Codul de procedură civilă.

Această eroare însă nu constituie un motiv de nulitate a hotărârii, care să atragă incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, aceasta cu atât mai mult cu cât chiar lipsa din dispozitiv a menţiunii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică atrage nulitatea relativă a hotărârii, numai dacă se dovedeşte că s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, or, în speţă s-a menţionat din eroare o altă dată decât cea consemnată în practicaua hotărârii, fiind evident faptul că hotărârea s-a pronunţat la data de 12 mai 2009.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei parţiale a dreptului la acţiune invocată de Ministerul Sănătăţii Publice, Curtea a înlăturat criticile recurentului Spitalul Municipal Sighişoara, în sensul că lipseşte din dispozitiv soluţia primei instanţe asupra acestei excepţii, cu toate că în considerente este argumentat motivul respingerii excepţiei.

În acest sens, Curtea a constatat că asupra acestei excepţii prima instanţă s-a pronunţat prin încheierea din data de 05 martie 2009, astfel că soluţia nu trebuia reiterată în dispozitivul hotărârii.

Referitor la menţiunea din dispozitivul hotărârii privind respingerea excepţiei necompetenţei materiale, Curtea a constatat că într-adevăr, în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele soluţiei asupra acestei excepţii.

În acest sens, instanţa constată că această excepţie a fost soluţionată de prima instanţă pe parcursul judecării procesului, respectiv prin încheierea din data de 05 martie 2009. Era inutil ca instanţa să reia considerentele deja expuse în încheierea de la acea dată cu privire la excepţia în discuţie, cum, de altfel, nu era necesar a se relua în dispozitivul hotărârii soluţia asupra acestei excepţii, însă faptul că totuşi s-a făcut această menţiune, nu atrage nicio sancţiune.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii Publice, critica formulată de acest recurent urmează a fi înlăturată, constatând că în mod legal prima instanţă a respins această excepţie, întrucât, deşi nu are calitatea de angajator în raport cu reclamanţii, Ministerul Sănătăţii Publice are legitimare procesuală pasivă, pentru că, potrivit art.1 din HG nr.862 din 28 iunie 2006, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii Publice, acesta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi reprezintă autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, având ca atribuţii principale, potrivit art.2 din acelaşi act normativ, printre altele, asigurarea, în colaborare cu instituţiile administraţiei publice centrale şi locale, resurselor umane, materiale şi financiare necesare funcţionării instituţiilor din sistemul de sănătate, urmărind gestionarea eficientă a resurselor alocate sistemului de sănătate. De asemenea Ministerul Sănătăţii Publice are atribuţii privind fundamentarea necesarului de servicii medicale, precum şi resurselor financiare pentru funcţionarea sistemului de sănătate. Totodată, potrivit prevederilor art.4, pct.48 din HG nr.862/2006, Ministerul Sănătăţii Publice elaborează norme metodologice pentru elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli de către instituţiile sanitare publice şi (pct.49) avizează bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea sa.

În consecinţă, Curtea a înlăturat criticile recurentului Ministerul Sănătăţii Publice sub aspectul legitimării procesuale pasive a acestuia.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că reclamanţii sunt angajaţi ai Spitalului Municipal Sighişoara, în funcţia de medici obstetricieni – ginecologi, specificul muncii acestora presupunând desfăşurarea activităţii atât în cadrul secţiilor de specialitate, cât şi în blocul operator.

Prin OUG nr.115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sectorul sanitar, la art.13 s-a prevăzut că sporurile se acordă în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, iar la lit.e s-a prevăzut sporul pentru condiţii deosebit de periculoase.

Prin Legea nr.125/2005 la art.13 lit.e al OUG menţionată s-a introdus menţiunea că personalul blocului operator constituie o categorie de personal medico-sanitar care îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase.

Prin OG nr. 17/2008, art. 13 lit. e a fost modificat în ceea ce priveşte sintagma personalul blocului operator prevăzându-se “personalul încadrat în blocul operator”.

Prin Ordinul Ministrului sănătăţii nr.721/2005 s-a aprobat Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de bază, regulamentul stabilind obiectivele şi principiile, precum şi criteriile de acordare a acestor sporuri, avându-se în vedere factori cum ar fi riscul de îmbolnăvire, solicitarea nervoasă, indicii de morbiditate. În Anexa 2 la lit. d pct. 4 din Regulament s-a prevăzut că se acordă sporul de 50% din salariul de bază personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator.

La încadrarea locurilor de muncă în categoriile enunţate de lege şi regulament au fost avuţi în vedere factori precum natura factorilor nocivi, intensitatea de acţiune a acestora asupra organismului, durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi, condiţii de muncă ce implică efort fizic, suprasolicitare nervoasă (art. 7 din Regulament).

Aceleaşi norme ale regulamentului reglementează situaţia particulară a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea la unul din locurile de muncă prevăzute în regulament sau îşi desfăşoară activitatea fracţionat în mai multe locuri de muncă (art.11 şi 13 din Regulament) cum este situaţia medicilor ginecologi, care pot şi trebuie să beneficieze de sporul prevăzut pentru locurile de muncă respective, proporţional cu timpul efectiv lucrat în aceste locuri.

Conform statelor de plată aflate la dosarul cauzei reclamanţii nu au primit sporul de 50% pentru desfăşurarea activităţii în condiţii deosebit de periculoase.

Angajatorul a omis să aibă în vedere natura acestui spor sau mai exact condiţiile exprese de acordare, respectiv „medicii din blocul operator şi sala de operaţii, unde există risc de contaminare, executând intervenţii chirurgicale de urgenţă” . Acest spor poate şi trebuie să fie acordat, în situaţiile de excepţie prevăzute de lege, respectiv în legătură cu efectuarea intervenţiilor de urgenţă.

Astfel cum s-a arătat anterior, în general, atât condiţiile de stabilire a procentelor de spor, cât şi încadrarea locurilor de muncă în diferite categorii, au în vedere acoperirea în plan material a riscului de îmbolnăvire sau prevenirea îmbolnăvirilor de orice natură, pe care le presupune activitatea în mediul spitalicesc.

Specificul activităţii reclamanţilor presupune desfăşurarea activităţii atât în condiţii ce solicită o încordare psihică foarte ridicată, condiţii deosebite, în compartimente cu paturi postoperatoriu ( anexa 3 lit. b pct. 17), cât şi în blocul operator (anexa 2 lit. d pct.4).

Desfăşurarea, în mod obiectiv, a activităţii în două compartimente distincte (secţie şi bloc operator), naşte în favoarea reclamanţilor dreptul la aplicarea prevederilor art.11/13 din Regulament.

Aceste din urmă dispoziţii legale nu presupun îndeplinirea condiţiei ca o categorie de personal, vizată astfel, să fie cuprinsă expres în anexa corespunzătoare a regulamentului, ci presupun doar, ca activitatea să se desfăşoare şi în locurile de muncă, altele decât cele obişnuite sau curente.

Instanţa a constatat că reclamanţii au fost discriminaţi, având în vedere politica salarială a angajatorului, care fără o explicaţie rezonabilă a acordat sporul de 50% numai personalului mediu sanitar şi auxiliar sanitar încadrat în blocul operator, excluzând categoria medicilor ginecologi, care îşi desfăşoară activitatea în blocul operator.

Prevederile art.11 şi 13 din Regulament oferă angajatorului posibilitatea de a aplica în mod echitabil legislaţia de salarizare în raport de specificul activităţii salariatului, locul sau locurile unde îşi desfăşoară activitatea şi riscurilor de îmbolnăvire la care este supus.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Astfel, considerentul pentru care se acordă sporul de 50% este desfăşurarea activităţii în condiţii deosebit de periculoase, iar reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în blocul operator în aceleaşi condiţii ca personalul mediu sanitar şi personalul auxiliar sanitar.

Chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cererea şi pe dispoziţiile Legii nr.137/2000, în concret pretenţiile acestora ce fac obiectul acţiunii vizează modalitatea de calcul şi plată a drepturilor salariale aferente activităţii desfăşurate şi în considerarea locului/ locurilor de muncă în care aceasta s-a desfăşurat efectiv.

În acelaşi context, Curtea a constatat că reclamanţii au depus la dosarul cauzei, sentinţa civilă nr.1287 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Mureş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1561/R din data de 14 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Tg.-Mureş (filele 6-11), prin care s-a recunoscut colegilor reclamanţilor, medici chirurgi la Spitalul Municipal Sighişoara, dreptul la sporul de 50% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase.

Analizând cererea reclamanţilor din perspectiva celor două hotărâri judecătoreşti invocate, precum şi deciziile nr.1639/R din 02.12.2008 şi nr. 1610/R din 15.10.2009 pronunţate de Curtea de Apel Tg.-Mureş, instanţa a constatat că la nivelul instanţei de control judiciar există o practică judiciară constantă în privinţa problemei juridice aflată în discuţie, în sensul recunoaşterii dreptului medicilor care îşi desfăşoară activitatea şi în blocul operator la acordarea sporului de 50% pentru condiţii deosebit de periculoase.

Prin urmare, reclamanţii au o speranţă legitimă de a obţine drepturile băneşti solicitate, neexistând vreo justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o diferenţă de tratament a reclamanţilor în raport de alte persoane aflate în situaţii similare. În caz contrar, s-ar crea o altă situaţie de discriminare în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, din perspectiva prevederilor art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 la aceeaşi convenţie (cauza Beian împotriva României).

Având în vedere aceste argumente instanţa de control judiciar a constatat că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate doar în parte, în sensul în care despăgubirile li se cuvin numai pentru timpul efectiv lucrat în blocul operator, începând cu data de 23.12.2005, urmând a respinge din această perspectivă recursul reclamanţilor.

Astfel, împrejurarea că pentru perioada în litigiu nu s-a ţinut de către angajator o evidenţă riguroasă a timpului petrecut în blocul operator, nu este de natură a determina îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea acestui spor pentru toată perioada menţionată, aceasta întrucât prevederile regulamentului mai sus-menţionat sunt clare în privinţa dreptului medicilor care îşi desfăşoară activitatea atât în cadrul secţiilor, cât şi în blocul operator.

Referitor la cheltuielile de judecată în primă instanţă, la plata cărora au fost obligaţi pârâţii,Curtea a constatat că reclamanţii au dovedit cuantumul acestor cheltuieli cu chitanţa nr.106 din 05.02.2009 (fila 201).

Astfel, conform chitanţei menţionate, R. G., prin mandatar R. C., a achitat Societăţii civile de avocaţi B. & M. suma de 4165 lei, reprezentând onorariu avocaţial conform contractului de asistenţă juridică nr.109/2009.

Conform împuternicirii avocaţiale aflată la fila 40 în dosarul primei instanţe, reclamantul R. G., atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar al celorlalţi reclamanţi a încheiat contractul de asistenţă juridică nr.109/2009. Din această perspectivă în mod legal prima instanţă a constatat că este întemeiată şi probată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împrejurarea că plata sumei de bani reprezentând onorariu avocaţial s-a făcut de către reclamantul R.G., prin mandatar, R. C., nu schimbă cu nimic situaţia reţinută anterior, atâta timp cât plata s-a făcut pentru serviciile prestate în baza contractului nr. 109/2009.

În ceea ce priveşte chitanţa aflată la fila 172 în dosarul primei instanţe, în cuantum de 6400 lei reprezentând onorariu avocaţial achitat de G. M. B. în baza contractului de asistenţă juridică nr.108/2009, instanţa a înlăturat-o constatând că face dovada achitării onorariului avocaţial într-o altă cauză şi din eroare a fost ataşată la acest dosar. Astfel, pârâţii nu au fost obligaţi să achite această sumă, ci suma de 4165 lei, conform chitanţei de la fila 201 din dosarul Tribunalului.

Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a înlăturat şi aceste critici formulate de recurentul Spitalul Municipal Sighişoara.

În consecinţă, Curtea a constatat că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, astfel că în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondate recursurile declarate atât de către reclamanţi cât şi de către pârâţi, împotriva sentinţei civile nr.706 din 12 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 3276/102/2008.

Decizia nr. 1812/R/08.12.2009

Inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298, al.2 din Codul Muncii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2009, Tribunalul Mureş a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin.2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii - prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. 4 şi 5, art. 73 alin.3 lit.p şi art. 97 alin.1 din Constituţia României.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta – recurentă S.C. P. SA solicitând instanţei modificarea încheierii atacate, sesizarea Curţii Constituţionale şi suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În drept, pârâta a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În primul rând pârâta - recurentă a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate şi în acest sens a făcut trimitere la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, care prevăd condiţiile necesare pentru a fi sesizată Curtea Constituţională.

În al doilea rând, pârâta - recurentă a susţinut că dispoziţiile art. 298 alin. 2 vin în contradicţie cu principiile prevăzute de art. 1 alin.4 şi 5, de art. 73 alin. 3 şi respectiv 79 alin.1 din Constituţia României, argumentând în acest fel cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În fine, pârâta – recurentă a arătat în al treilea rând că prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 respectiv cele cuprinse în art. 284 din Codul muncii, par a veni în contradicţie şi, astfel, suntem în prezenţa a două dispoziţii legale, aparent cu acelaşi obiect, pe care instanţa de judecată este chemată a le ierarhiza şi a stabili astfel competenţa materială de soluţionare a litigiului dedus judecăţii.

În susţinerea acestui punct de vedere pârâta – recurentă a subliniat că legiuitorul avea obligaţia de a asigura adoptarea unor dispoziţii legale şi eficiente din punct de vedere a aplicabilităţii acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente, să aibă vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă, în sensul de a evita o jurisprudenţă neuniformă.

Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului şi menţinerea încheierii Tribunalului Mureş.

Intimatul a subliniat că instanţa de fond a stabilit în mod corect caracterul inadmisibil a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că exercitarea acestui drept s-a făcut doar pentru a duce la tergiversarea soluţionării cauzei.

Verificând încheierea atacată, Curtea a constatat că recursul este nefondat.

În fapt, în cadrul acţiunii prin care reclamantul – intimat a solicitat obligarea pârâtei-recurente la plata unor drepturi salariale s-a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în baza excepţiei de neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin.2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru a fi admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a verifica constituţionalitatea unui text de lege sau de ordonanţă, este necesar ca, pe de o parte, textul declarat a fi neconstituţional să aibă o legătură cu dezlegarea acelei pricini iar pe de altă parte, să nu se fi pronunţat o decizie care să fi constatat deja neconstituţionalitatea.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că instanţa de contencios constituţional verifică doar compatibilitatea unor acte normative cu principiile stabilite de Constituţia României.

Analizând însă excepţia de neconstituţionalitate, se observă că, în realitate, pârâta-recurentă nu invocă neconcordanţe între dispoziţiile art. 298 alin. 2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 şi principiile stabilite prin art. 1, 73 şi 79 din Constituţie, ci doar invocă chestiuni de aplicare în timp a dispoziţiilor referitoare la competenţa instanţelor de judecată în soluţionarea acestor litigii. De altfel, acest lucru a fost constatat chiar de către Curtea Constituţională printr-o serie de decizii ( de exemplu 1005/2009, 1016/2009, 1017/2009) motiv pentru care a respins sesizările ca inadmisibile.

Prin urmare, constatând că în mod corect şi în concordanţă cu practica Curţii Constituţionale, Tribunalul Mureş a stabilit caracterul inadmisibil al excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiile legale în materie şi în conformitate cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

Întreruperea executării pedepsei. Condiţii.

Cod Procedură Penală, art. 453, alin.1, lit. c

Întreruperea executării pedepsei în condiţiile art. 453 alin. 1 lit. c, Cod procedură penală, poate fi acordată când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea în care lucrează, astfel faptul că tatăl inculpatului este bolnav de cancer, situaţie preexistentă încarcerării acestuia, nu constituie o împrejurare specială pentru condamnat sau familia acestuia şi prin urmare nu poate fi dispusă întreruperea executări pedepsei pentru acest motiv.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală, decizia penală nr. 5/R/7 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr.286/11.11.2008 Tribunalul Mureş în baza art.455 raportat la art.453 alin.1 lit. c Cod pr. penal a admis cererea de întrerupere a executării pedepsei de formulată de petentul P. M.C. şi, în consecinţă:

A dispus întreruperea, pe un termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a executării pedepsei de 6 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 38/2007 a Tribunalului Mureş, mandat de executare nr. 42/2007.

În baza art. 455 raportat la art. 453 ind. l alin l Cod procedură penală pe durata întreruperii executării pedepsei petentul va respecta următoarele obligaţii:

a) să nu părăsească ţara fără încuviinţarea instanţei;

b) să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.

A desemnat Postul de Poliţie Ruşii - Munţi ca organ de poliţie însărcinat cu supravegherea petentului.

A dispus ca în baza art. 457 alin. l şi art. 454 alin. l ind. l Cod pr. penală hotărârea să fie comunicată de îndată Penitenciarului Tg. Mureş şi Postului de Poliţie Ruşii - Munţi, iar în ziua când va deveni definitivă, jandarmeriei, organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră, în vederea respectării obligaţiilor impuse.

A atras atenţia petentului asupra revocării întreruperii în cazul încălcării cu rea-credinţă a obligaţiilor:

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş la nr. 6393/320/2008, petentul P. M.G. a solicitat întreruperea executării pedepsei de 6 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.38/2007 a Tribunalului Mureş .

În motivare, petentul a arătat că ambii săi părinţi, dar în special tatăl său sunt bolnavi, nu au venituri şi au nevoie ajutorul lui.

Cererea a fost înaintată Tribunalului prin sentinţa penală nr. 120/2008 a Judecătoriei Tg. Mureş, prin care această instanţă şi-a declinat competenţa.

La dosar s-au depus hotărârea de condamnare şi o Adresă a Penitenciarului Tg. Mureş, din care rezultă că petentul nu a mai beneficiat de întreruperea executării pedepsei.

S-a depus la dosar şi o Anchetă socială din partea Primăriei Ruşii Munţi în care se arată că, tatăl petentului a fost diagnosticat cu cancer, care s-a extins în tot corpul, iar mama petentului nu realizează venituri.

În urma analizei acestor acte, instanţa consideră întemeiată cererea de întrerupere a executării pedepsei.

Potrivit art. 455 alin. l rap. la art. 453 alin. l lit. c Cod procedură penală, executarea pedepsei închisorii poate fi întreruptă când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.

Ancheta socială confirmă susţinerile petentului şi că tatăl lui se află într-o situaţie specială. Elementele oferite de ancheta socială nu descriu doar o situaţie în mod cronic dificilă, ci şi una cu caracter momentan, în care starea de arest a petentului îl pune într-o poziţie insuportabilă - de a nu fi prezent la, poate, ultimele zile ale tatălui său.

Aşadar, cererea de întrerupere a executării pedepsei a fost soluţionată în modul arătat în dispozitivul sentinţei descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş care solicită admiterea recursului, casarea sentinţei penale atacate şi în rejudecare respingerea cererii formulate de condamnat .

În motivarea recursului se arată că din ancheta socială efectuată de Consiliul local Ruşii-Munţi, rezultă că familia condamnatului este compusă din cei doi părinţi, nefiind menţionaţi soţia şi nici cei doi copii minori, astfel că în cererea iniţială susţinerile acestuia sunt false, iar starea sanitară a locuinţei este bună.

Se mai arată că într-adevăr la dosar s-a depus la fila 21 un bilet de externare din 06.08.2008 privindu-l pe tatăl petentului, din care reiese că acesta este în vârstă de 62 şi că a fost diagnosticat cu carcinom epidermoid şi că a urmat un tratament de iradiere, recomandându-se la externare tratament medicamentos.

În baza acestor acte, instanţa de judecată a considerat că petentul „ar fi pus într-o situaţie insuportabilă, de a nu fi prezent la, poate, ultimele zile ale tatălui său”.

Analizând materialul probator, parchetul a apreciat că executarea imediată a pedepsei închisorii nu ar avea consecinţe grave pentru familia condamnatului, deoarece boala tatălui a fost diagnosticată anterior condamnării (2006), însă consideră că acest act medical nu conferă suficiente date care să conducă la concluzia că în următoarele trei luni ar surveni decesul acestuia, iar din punct de vedere material familia condamnatului se descurcă, având o situaţie materială bună.

Simpla susţinere că petentul condamnat este unicul întreţinător al familiei fără nicio altă probă (declaraţii vecini, acte fiscale de la primărie) nu este suficientă pentru a contura consecinţele grave cerute de legiuitor pentru familia condamnatului în cazul executării imediate a pedepsei de 6 ani închisoare.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate disp.art.3856 alin.3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Condamnatul P.M. C. se află în executarea pedepsei de 6 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.38/2007 a Tribunalului Mureş.

Potrivit art.455 rap.l art.453 alin.1 lit.c Cod pr.penală întreruperea executării pedepsei poate fi acordată când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea în care lucrează.

Aşadar, potrivit textului de lege citat, pentru a fi admisibilă o astfel de cerere trebuie să existe „împrejurări speciale” şi „consecinţe grave” pentru condamnat sau familia acestuia.

În speţă, aşa cum rezultă din ancheta socială, nu rezultă că există o împrejurare specială datorită căreia executarea pedepsei să aibă consecinţe grave pentru condamnat sau familie. Este adevărat că tatăl petentului este bolnav de cancer, însă această situaţie este preexistentă încarcerării petentului, fiind constatată încă din anul 2006, astfel că nu poate fi dispusă întreruperea executării pedepsei pentru acest motiv.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, astfel că în baza art.385/15 pct.2 lit.d Cod penal a admis recursul parchetului, a casat integral hotărârea atacată şi rejudecând cauza a respins ca nefondată cererea de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnat.

În baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, instanţa a obligat condamnatul la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare la instanţa de fond, cheltuielile în recurs rămânând în sarcina statului.

Recurs declarat de partea vătămată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de arestare preventivă a inculpaţilor. Inadmisibilitate.

Cod procedură penală, art. 141

Recursul părţii vătămate declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de arestare preventivă a inculpaţilor este inadmisibil, întrucât potrivit art. 141 Cod procedură penală. Titularii dreptului de recurs în această situaţie sunt exclusiv procurorul şi inculpatul.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 10/R/7 ianuarie 2009

Asupra recursului declarat de partea vătămată R. I.

Prin încheierea penală pronunţată la data de 30 decembrie 2008 în dosarul nr. 104/102/2008 al Tribunalului Mureş, în temeiul art. 160 indice a, alin.1 Cod procedură penală, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de partea vătămată R. I, având ca obiect luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii O. D. şi P. I. M.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că, prin cererea formulată în faţa instanţei de judecată la termenul din data de 12.09.2008, partea vătămată R. I. a solicitat luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii O. D., trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, întocmit la data de 17.01.2008, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 250 alin.1 şi 5 Cod penal, şi prev. de art.192 alin.1, 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal şi P. I. M., trimis în judecată prin acelaşi act de sesizare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 182 alin.1 Cod penal şi 192 alin.1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea părţii vătămate, arătând că aceasta nu a înţeles să indice nici verbal şi nici înscris temeiul de drept pe care înţelege să-şi fundamenteze cererea formulată. S-a precizat că, din oficiu, nu s-a identificat nici un temei concret care ar fi incident în cauza analizată şi că procesul penal se poate desfăşura în bune condiţii cu cei doi inculpaţi aflaţi în stare de libertate.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs partea vătămată R. I.

În motivarea cererii de recurs formulate, partea vătămată a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul nelegalităţii, arătând că se justifică în cauză arestarea inculpaţilor.

La termenul de soluţionare a recursului din data de 7 ianuarie 2009, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii căii de atac promovate de partea vătămată.

Analizând recursul declarat, în raport de excepţia invocată din oficiu de către instanţă şi în raport de limitele investirii instanţei de recurs, astfel cum sunt determinate de art. 385 indice 6, 385 indice 8 şi 385 indice 9 Cod procedură penală, se constată următoarele:

Obiectul recursului declarat în prezenta cauză vizează încheierea instanţei prin care s-a respins cererea de luare a măsurii arestării preventive a inculpaţilor, cerere formulată în cauză de partea vătămată.

Potrivit dispoziţiilor art. 141 Cod procedură penală, care reglementează calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, titularii dreptului de recurs sunt exclusiv procurorul şi inculpatul.

Reglementarea conţinută în textul de lege menţionat mai sus reprezintă o concretizare a garanţiei „habeas corpus” instituită prin art. 5 paragraful 4 din Convenţia Europeană, respectiv dreptul recunoscut persoanei de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii de arestare sau deţinere şi respectiv posibilitatea exercitării controlului judiciar al legalităţii detenţiei persoanei private de libertate, astfel că determinarea sferei titularilor dreptului la un recurs astfel cum este reglementat de art. 141 Cod procedură penală este esenţială, condiţionând însăşi valabilitatea controlului de legalitate al detenţiei.

Valabilitatea sesizării instanţei competente a soluţiona recursul împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii privind măsurile preventive este strict condiţionată de calitatea de titular al dreptului la recurs, efectul devolutiv al recursului fiind limitat şi în raport de calitatea procesuală pe care o are persoana care declară recurs, conform art. 385 indice 6 alin.1 Cod procedură penală, întrucât efectele declaraţiei de recurs împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii privind măsurile preventive produc efecte nemijlocite sub aspectul privării de libertate.

Astfel, relevanţa determinării sferei titularilor dreptului la recursul consacrat de art. 141 Cod procedură penală, din perspectiva garanţiei instituite prin art. 5 paragraful 4 din Convenţie, rezidă şi în faptul că exercitarea acestui control de legalitate se realizează prin raportare la cerinţele de fond şi de procedură necesare pentru a dispune o asemenea măsură, atât din perspectiva dreptului intern cât şi prin raportare la prevederile Convenţiei Europene. ( în acest sens Hotărârea CEDO din 13 februarie 2001, cauza Lietzow contra Germaniei, paragraful 44; Hotărârea CEDO din 15 noiembrie 2005, cauza Reinprecht contra Austriei, paragraful 31).

Din această perspectivă semnificaţia calităţii de titular al recursului împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive este majoră sub aspectul legalităţi detenţiei preventive şi implicit al respectării dreptului recunoscut de art. 5 paragraful 4 din Convenţie – conceptul de legalitate din paragraful 4 având acelaşi înţeles cu cel din paragraful 1 - întrucât condiţionează însăşi valabilitatea sesizării instanţei de recurs, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt şi respectiv legalitatea arestării preventive.

Legiuitorul în conţinutul art. 141 Cod procedură penală a realizat o determinare expresă a titularilor dreptului la recurs făcând referire la procuror şi respectiv la inculpat, sistemul aplicat în conţinutul acestui text de lege pentru determinarea sferei titularilor dreptului la recurs fiind cel al determinării speciale, sistem conform căruia titularii dreptului de recurs pot ataca numai hotărârile penale pe cale legea nu le exclude de la dreptul lor de recurs şi numai în limitele prevăzute de lege. ( Traian Pop – Drept procesual penal, volumul IV, Cluj 1948, pagina 344).

Se realizează de către legiuitor astfel în reglementarea conţinută de art. 141 Cod procedură penală o restricţionare a titularilor dreptului la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive exclusiv la inculpat şi procuror în considerarea caracterului măsurii arestării preventive care are o natură procesual penală, neputând fi dispusă decât în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

În condiţiile în care, prin proces penal se înţelege activitatea reglementată de lege pe care o desfăşoară autorităţile publice, anume desemnate, ( Grigore Teodoru – Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu 2007, paragraful 4), cu participarea activă a persoanelor interesate ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, obligaţia asigurării bunei desfăşurări a procesului penal revine exclusiv autorităţilor judiciare, acestea având competenţe specifice în raport de faza de desfăşurare a procesului penal.

Este irelevant „interesul” eventual demonstrat de părţile din proces, la care face referire textul articolului 362 alin.1 lit. f Cod procedură penală, în exercitarea recursului reglementat de art. 141 Cod procedură penală, în condiţiile în care, acestea nu au însăşi dreptul substanţial în această materie, neavând prerogative în sensul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Precizarea din cuprinsul art. 141 Cod procedură penală, a titularilor dreptului de recurs împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, evidenţiază tocmai inexistenţa unei suprapuneri a drepturilor subiective recunoscute persoanelor specificate de art. 362 alin. 1 Cod procedură penală, cu dreptul de a exercita calea de atac recunoscută de lege în materia măsurilor preventive, justificată de scopul şi natura acestora. Ori, recunoaşterea dreptului la recurs împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind luarea măsurii arestării preventive altor titulari decât cei determinaţi în conţinutul art. 141 Cod procedură penală, în condiţiile inexistenţei unui drept subiectiv al acestora consacrat prin lege ar reprezenta o încălcare la exercitarea controlului de legalitate prevăzut de art. 5 paragraful 4 din CEDO, conferind un caracter nelegitim măsurii arestării preventive, întrucât ar presupune luarea acestei măsuri în alt scop decât cel prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană, respectiv aducerea persoanei în faţa autorităţilor judiciare competente.

Partea vătămată nefiind inclusă de legiuitor în categoria expres determinată a titularilor dreptului de recurs împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive astfel cum sunt enunţaţi în conţinutul textului art. 141 Cod procedură penală, recursul declarat de aceasta este inadmisibil, astfel că analiza căii de atac exercitate în cauză din perspectiva condiţiilor de fond care ar justifica luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu se impune întrucât contravine controlului de legalitate al detenţiei impus de art. 5 paragraful 4 din Convenţia Europeană, şi respectiv scopului restricţiilor privind libertatea persoanei pe care le autorizează art. 5 paragraful 1 din Norma Convenţională la care s-a făcut referire mai sus. (Hotărârea CEDO din 29 noiembrie 1988, cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 65; Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006 cauza Filip contra României, paragraful 73).

În raport de considerentele enunţate mai sus recursul declarat de partea vătămată împotriva încheierii pronunţate de instanţa de fond prin care s-a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive este inadmisibil şi urmează a fi respins conform art. 385 indice 15 pct. 1 lit. a Cod procedură penală.

În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, se va dispune obligarea părţii vătămate recurente la plata sumei de 50 lei cheltuieli judiciare către stat în recurs.

Apel. Calculul termenului de apel în situaţia în care ultima zi cade într-o zi nelucrătoare.

Cod procedură penală, art.186, alin.4

Atunci când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul pentru declararea unei căi de atac expiră la sfârşitul zilei lucrătoare care urmează, conform art. 186 al. 4 Cod procedură penală, astfel că apelul comunicat instanţei prin fax în această zi trebuie apreciat ca fiind declarat în termen şi nu respins ca tardiv.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 67/R/11 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.165/7 feb.2008 pronunţată de Judecătoria Tg.Mureş, în baza art. 334 Cod procedură penală, s-a admis în parte cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului E. M. A, în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 26 Cod penal.

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului M. S. S.

În baza art. 26 Cod penal, raportat la art. 215 alin.1,3 Cod penal, art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 74 alin 1 lit. a şi c Cod penal, art. 75 alin 1 lit. a, art. 76 alin 1 lit. e şi art. 80 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul E. M. A, la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, în formă continuată.

În baza art. 81 Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani şi 3 luni, termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului, asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal, a căror nerespectare, au ca urmare, revocarea suspendării.

În baza art. 215 alin. 1,3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal, cu aplic. art. 75 alin 1 lit a Cod penal, art. 74 alin. 1 lit a,c Cod penal, a art. 76 alin. 1 lit e cod penal şi art. 80 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul T.I. F, la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în formă continuată.

În baza art. 81 Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei, pe o durată de 2 ani şi 6 luni, termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului, asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal, a căror nerespectare au ca urmare revocarea suspendării.

În baza art. 215 alin. 1, 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal, cu aplic. art. 75 alin 1 lit a Cod penal, art. 74 alin. 1 lit a, c Cod penal, a art. 76 alin. 1 lit e cod penal şi art. 80 Cod penal l-a condamnat pe inculpatul M. S. S, la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în formă continuată.

În baza art. 81 Cod penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei, pe o durată de 2 ani şi 6 luni, termen de încercare, stabilit în condiţiile art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului, asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal, a căror nerespectare au ca urmare revocarea suspendării.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul M.S. S, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 96 alin 1 lit c din Legea nr. 504/2002.

În baza art. 346 raportat la art. 14 Cod procedură penală şi art. 998 Cod civil, s-a admis acţiunea exercitată de partea civilă D.M, şi a obligat inculpaţii, în solidar, la plata, în favoarea acesteia, a sumei de 310 lei, cu titlu de daune materiale.

S-a luat act că părţile vătămate P.E. şi M. S., nu s-au constituit părţi civile în cauză, iar partea civilă M. D, a renunţat la această calitate.

În baza art. 118 alin 1 lit e Cod procedură penală, s-a dispus confiscarea specială de la inculpaţi a următoarelor sume: 150 lei de la inculpatul E. M.A; câte 275 lei, de la inculpaţii T.I. F. şi M.S. S.

În baza art. 88 alin 1 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat, perioada reţinerii de 24 ore, de la 02.06.2003 şi a arestării preventive de la data de 03.06.2003, până la 07.06.2003.

În baza art. 191 alin 2 Cod procedură penală, a obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În considerente s-a arătat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş din data de 14.12.2004, emis în dosarul nr.1213/P/2003 din 14.12.2004, înregistrat pe rolul acestei instanţe, în rejudecare sub nr.1512/320/2006, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor E. M.A, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art.215 alin.1, 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal şi 75 lit.a Cod penal, T.I. F, pentru săvârşire a infracţiunii de înşelăciune în convenţii prev. şi ped. de art.215 alin.1, 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal şi 75 lit.a Cod penal, şi M. . S, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art.215 alin.1, 3 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal şi 75 lit.a Cod penal, şi producere, distribuire şi deţinere în scop comercial de dispozitive ilicite, de decodificare, utilizate pentru serviciile audiovizuale cu acces condiţionat, prev. de art. 96 alin.1, lit.c din Legea nr.504/2002 cu aplicarea art. 33 lit.a Cod penal.

Din partea expozitivă a rechizitoriului, a rezultat în esenţă, că inculpaţii au oferit spre vânzare pe internet, detectoare radar, iar ulterior, după ce erau contactaţi de diferiţi clienţi, confecţionau pachete în care introduceau diferite articole de îmbrăcăminte sau cărţi, pe care le trimiteau acestora obţinând în schimb sume de bani.

De asemenea, s-a reţinut că inculpatul M. S. S, a publicat un anunţ în revista Flash, prin care oferea spre vânzare detectoare pentru HBO şi alte canale codate. Fiind contactat de organele de poliţie, inculpatul le-a prezentat pentru vânzare două amplificatoare de semnal pentru decodarea programelor transmise prin R. C. SA.

În cursul urmăririi penale, au fost audiaţi inculpaţii T. I.F, M.S. S., E. M. A, părtile vătămate M.D, D. M, P.E., M. S., martorii L.S. S, N. E. S. a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul acesteia fiind depusă adresa nr.2586/21.05.2003, emisă de Banc Post, adresele nr. 3674/03.06.2003, adresă nr. 3750/5.06.2003 emise de Oficiul Judeţean de Poştă Mureş, recomandări emise de Grupul Şcolar Industrial Avram Iancu, copie de pe pagina anunţului de pe internet, extras din săptămânalul de anunţuri gratuite şi informaţie Flash, procese verbale întocmite la data de 05.06.21003, 26.06.2003, însoţite de planşe fotografice, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică nr.202498 din 24.06.2003, nr.202499/25.06.2003, nr.163527 din 14.01.2004.

În faza cercetării judecătoreşti, au fost audiaţi inculpaţii M. S.S. (f 206), E. M.A. (f 207), T. I.F.(f 254).

Analizând probele administrate în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

În cursul lunii aprilie 2003, inculpaţii T. I.F. şi M. S. S, au luat hotărârea, să ofere spre vânzare prin intermediul internetului detectoare de radar de diferite tipuri, cu plata preţului la ridicarea coletului, fără a deţine astfel de detectoare de radar şi, în consecinţă, fără a transmite în coletele expediate detectoarele pe care s-au obligat să le transmită, în schimbul preţului.

În realizarea acestei rezoluţii infracţionale, cei doi inculpaţi au deschis o pagină de internet, pe care au dat anunţul convenit, lăsând ca nume de contact “Doru” şi un număr de telefon – 0740/342105, care aparţinea inculpatului T. I. F, însă în realitate, era folosit de către inculpatul M. S. S.

Întrucât pentru încasarea sumelor obţinute, din vânzarea detectoarelor radar, aveau nevoie de un cont bancar, cei doi inculpaţi l-au atras în activitate infracţională, şi pe inculpatul E. M, căruia i-au explicat faptul că în baza ofertei de pe pagina de internet vor primi comenzi, şi la comenzile făcute vor trimite colete goale, iar beneficiarii vor trimite sume de bani.

Din discuţiile avute, inculpaţii au tras concluzia, că nu există riscul să fie descoperită activitatea pe care urmau să o desfăşoare, în condiţiile în care, potrivit raţionamentului inculpatului E. M.A, obiectele pe care urmau să le comercializeze sunt ilegale, iar părţile vătămate nu vor avea curajul să facă plângere

În aceste condiţii, cei trei inculpaţi, s-au înţeles să deschidă un cont bancar, astfel încât cu data de 05.05.2003 au deschis la B. P. Tg.Mureş contul nr. 251101.1132700.19794019 al cărui titular era E.M. A.

Ca urmare a ofertei făcute pe pagina de internet, inculpaţii au fost contactaţi de mai multe persoane care au comandat mai multe detectoare radar pe care inculpaţii urmau să le trimită prin colet poştal.

Astfel, partea vătămată M. D. l-a contactat telefonic pe numitul “Doru” comandându-i mai multe detectoare de radar.

Inculpaţii T. I. F., M.S. S., au confecţionat un colet, în care au introdus cărţi şi obiecte de îmbrăcăminte, pe care l-au trimis de la Oficiul Poştal de la Gara CFR Târgu-Mureş, la Oficiul Poştal Cheia.

Partea vătămată M. D., a ridicat coletul trimis de inculpaţi, plătind suma de 700 lei. După ce a desfăcut coletul, a constatat că în interior se aflau ziare, o pereche de pantaloni de trening şi mai multe caiete, pe două dintre acestea fiind inscripţionat numele inculpatului M. S.S. Pe colet fusese inscripţionat numele lui E. M. la rubrica expeditor.

La data de 21.05.2003, cei trei inculpaţi aflând că au intrat sume de bani în contul deschis la B.Pt, s-au deplasat şi au ridicat suma de 700 lei, pe care au împărţit-o astfel: 150 lei revenind inculpatului E, iar restul sumei, de 550 lei fiind împărţită de inculpatii M.S. S. şi T. I. F.

În cursul anului 2003 partea vătămată D. M. din Deva a luat legătura cu „Doru” căruia i-a comandat un detector radar, în schimbul sumei de 100 euro.

Partea vătămată a achitat la Oficiul Poştal suma de 330 lei după care a constatat că în coletul ridicat nu se aflau decât hârtii.

Tot în cursul anului 2003, partea vătămată P. E. din Slatina a luat legătura telefonică cu o persoană care i s-a prezentat sub numele de “Doru” căruia i-a comandat un detector radar pe care urma să-l primească prin poştă. Inculpaţii au trimis coletul iar acesta neajungând la destinaţie a fost returnat la oficiul poştal de expediţie de unde a fost ridicat de organele de poliţie.

Cu ocazia desfacerii pachetului s-a constatat că în acesta nu se aflau decât două ziare. De pe scrisul de pe colet s-a efectuat o constatare tehnico-ştiinţifică de natura grafică, stabilindu-se că scrisul a fost executat de M. S. S.

Prin acelaşi mod de operare, inculpaţii au trimis un colet poştal părţii vătămate M.S. din Bârlad, însă acesta, având unele bănuieli cu privire la conţinutul coletului, nu l-a mai ridicat.

Coletul a fost ridicat, ulterior de către organele de poliţie şi s-a constatat că era plin de ziare.

Inculpaţii T. I. F. şi M. S. S, au recunoscut comiterea faptei, iar declaraţiile lor se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu declaraţiile părţilor vătămate, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică nr.202498/24.06.2003 şi 202499/25.06.2003.

Inculpatul E. M. A, au recunoscut cu unele nuanţări fapta reţinută în sarcina sa.

Astfel inculpatul a recunoscut că a deschis contul, în care urmau să fie încasate sumele obţinute din activitatea infracţională, că a fost însoţit la bancă de către ceilalţi doi inculpaţi, că ştia că urmează să comercializeze produse ilegale, şi că la data de 21.05.2003, a ridicat suma de 700 lei, din care a primit 44 lei.

Inculpatul nu a recunoscut însă că ar fi ştiu în concret activităţile pe care ceilalţi doi, urmau să le desfăşoare, şi că a încasat suma de 150 lei.

Susţinerile inculpatului E. M. A, nu pot fi primite, în condiţiile în care sunt contrazise de ansamblul probelor administrate în cauză, respectiv de declaraţiile celorlalţi doi inculpaţi, şi, în parte, chiar de depoziţia sa.

Astfel, chiar inculpatul E. M.A, nu a recunoscut că ştia că cei doi inculpaţi urmau să comercializeze produse ilegale, ceea ce dovedeşte că, avea o imagine de ansamblu a activităţi infracţionale pe care urma să o desfăşoare aceştia, înlesnindu-le activitatea infracţională.

Mai mult, inculpaţii T.I. F. şi M. S. S, confirmă susţinerile inculpatului E, potrivit cărora acesta, nu ar fi participat la confecţionarea coletelor, ceea ce dovedeşte în opinia instanţei, că poziţia lor este una sinceră, şi că nu urmăresc, să dea o altă semnificaţie activităţii inculpatului E, decât cea reală.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că faptele de înşelăciune pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată, există, sunt prevăzute de legea penală, şi săvârşite de aceştia cu vinovăţie, respectiv cu intenţie directă.

În cursul anului 2003, inculpatul M. S. S. a dat un anunţ în săptămânalul de anunţuri gratuite şi informaţie Flash, în baza căruia oferea spre vânzare detectoare pentru HBO şi alte canale codate.

În urma anunţului, inculpatul a fost contactat de organele de politie, cu care s-a întâlnit la data de 11.12.2003, şi fără să le cunoască identitatea, le-a prezentat pentru vânzare două amplificatoare de semnal, pentru decodarea programelor transmise prin R.C. SA.

Organele de poliţie s-au legitimat, au ridicat pe baza de dovadă cele două amplificatoare de semnal, încheind în acest sens un proces verbal de constatare a infracţiunii flagrante în care au descris caracteristicile tehnice ale celor două detectoare.

Inculpatul M.S. S, a recunoscut comiterea faptei, iar recunoaşterea sa se coroborează cu procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante (f 138 up), şi cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.163527 din data de 14.01.2004 (f 156-165 up).

Fapta inculpatului E.M.A, care cu intenţie a înlesnit, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inducerea şi încercarea de inducere în eroare, de către inculpaţii T.I. F. şi M. S. S, a părţilor vătămate M.D, D. M, P. E. şi M. S, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune, în formă continuată.

Faţă de împrejurarea că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune, instanţa a admis în parte cererea de schimbare a încadrării juridice reţinute în sarcina inculpatului, în condiţiile în care activitatea sa infracţională este specifică complicelui, iar nu autorului.

Astfel, inculpatul, a înlesnit săvârşirea actelor materiale, ce intră în conţinutul infracţiunii de înşelăciune, de către ceilalţi doi inculpaţi, prin acte de complicitate materială – deschiderea contului unde urmau să fie virate şi apoi încasate sumele obţinute din activitatea infracţională, şi acte de complicitate morală – întărirea ideii de a săvârşii infracţiunile, oglindită în aceea că, deşi cunoştea că activitatea infracţională a inculpaţilor este ilegală, le-a spus că nu pot fi prinşi, în condiţiile în care părţile vătămate ştiind că achiziţionează produse a căror deţinere este interzisă de lege, nu-i vor denunţa.

Faţă de împrejurarea că inculpatul a cunoscut planul infracţional conceput de ceilalţi doi inculpaţi, şi că în contul deschis pe numele său urmau să fie încasate sumele obţinute din ansamblul activităţii infracţionale, instanţa a reţinut complicitatea la infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată.

Prin urmare, s-a admis doar în parte, cererea de schimbare a încadrării juridice, solicitată de apărătoarea inculpatului E. M. A.

La alegerea pedepsei, precum şi la individualizarea cuantumului acesteia, instanţa conform art. 72 Cod penal, a avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite, determinat atât de modul de producere, cât şi de importanţa valorilor sociale încălcate, limitele de pedeapsă fixate de lege pentru infracţiunea săvârşită, circumstanţele atenuante, şi circumstanţele agravante, persoana inculpatului.

Instanţa a luat în considerare împrejurările care atenuează răspunderea penală, între acestea conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii, ilustrată de lipsa antecedentelor penale, dar şi atitudinea sinceră avută pe parcursul procesului penal.

În privinţa circumstanţelor atenuante, potrivit fisei de cazier a inculpatului, instanţa a reţinut că acesta nu are antecedente penale, ceea ce dovedeşte că a avut o conduită bună înainte de comiterea faptei, ilustrată şi de împrejurarea că acesta urmează cursurile unei instituţii de învăţământ, fiind elev în clasa a XII.

De asemenea, instanţa a constatat, că, deşi, cu unele nuanţări, inculpatul a recunoscut comiterea faptei, pentru care este trimis în judecată, contribuind astfel la conturarea stări de fapt, şi la soluţionarea cauzei, astfel că a reţinut circumstanţa atenuantă prev. de art.74 lain.1 lit.c Cod penal.

În cauză sunt incidente si disp.art.75 lit.a Cod penal, săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, ceea ce a contribuit la sporirea curajului inculpaţilor la periculozitatea sporită a acestora.

Astfel, instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului pedepsei şi această împrejurare.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa a apreciat că pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune în formă continuată, este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 Cod penal.

Apreciind în contextul celor deja menţionate, că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, conform art. 81 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni, potrivit art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală, a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării.

Faptele inculpaţilor T. I. F. şi M.S.S, care în baza unei legături subiective şi a aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au indus în eroare părţile vătămate M. D.şi D.M, si au încercat să inducă în eroare părtile vătămate P. E. şi M. S, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.

La alegerea şi individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului T. I. F, precum şi la individualizarea cuantumului acesteia, instanţa conform art. 72 Cod penal, a avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite, determinat atât de modul de producere, cât şi de importanţa valorilor sociale încălcate, limitele de pedeapsă fixate de lege pentru infracţiunea săvârşită, circumstanţele atenuante, şi circumstanţele agravante, persoana inculpatului.

Instanţa a luat în considerare împrejurările care atenuează răspunderea penală, între acestea conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii, ilustrată de lipsa antecedentelor penale, dar şi atitudinea sinceră avută pe parcursul procesului penal, ţinând cont şi de circumstanţele atenuante, potrivit fisei de cazier a inculpatului, care nu are antecedente penale, ceea ce dovedeşte că a avut o conduită bună înainte de comiterea faptei, ilustrată şi de faptul că acesta urmează cursurile unei instituţii de învăţământ superior.

În cauză sunt incidente si disp.art.75 lit.a Cod penal, săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, ceea ce a contribuit la sporirea curajului inculpaţilor la periculozitatea sporită a acestora.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa a apreciat că pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 Cod penal.

Apreciind în contextul celor deja menţionate, că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertatea fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, conform art. 81 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, potrivit art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării.

La alegea si individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului M. S. S, precum şi la individualizarea cuantumului acesteia, instanţa conform art. 72 Cod penal, s-a avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite, determinat atât de modul de producere, cât şi de importanţa valorilor sociale încălcate, limitele de pedeapsă fixate de lege pentru infracţiunea săvârşită, circumstanţele atenuante, şi circumstanţele agravante, persoana inculpatului.

Instanţa a luat în considerare împrejurările care atenuează răspunderea penală, între acestea conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii, ilustrată de lipsa antecedentelor penale, dar şi atitudinea sinceră avută pe parcursul procesului penal, ţinând cont şi de circumstanţele atenuante, potrivit fisei de cazier a inculpatului, care nu are antecedente penale, ceea ce dovedeşte că a avut o conduită bună înainte de comiterea faptei.

În cauză sunt incidente si disp.art.75 lit.a Cod penal, săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, ceea ce a contribuit la sporirea curajului inculpaţilor la periculozitatea sporită a acestora.

Astfel, instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului pedepsei şi această împrejurare.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa a apreciat că pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 Cod penal.

Apreciind în contextul celor deja menţionate, că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, conform art. 81 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, potrivit art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală, a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cod penal, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării.

Inculpatul M.S. S, a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.96 alin.1 lit.c din Legea nr.504/2002.

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 123/01.09.2005, pentru modificarea şi completarea Legii nr.8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe, art.96 alin.1 lit.c din Legea nr.504/2002 – legea audiovizualului a fost abrogat.

Faţă de această împrejurare, instanţa a constatat că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu mai poate fi calificată infracţiune, în condiţiile în care aceasta nu mai este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, instanţa în baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art. 10 lit.b l-a achitat pe inculpatul M.S.S, de sub acuza săvârşirii infracţiunii prev. de art. 96 alin.1 lit.c din Legea nr.504/2002 legea audiovizualului.

Instanţa nu a reţinut incidenţa disp. art. 13 din Codul penal, întrucât reţinerea acestui text nu implică o schimbare a încadrării juridice.

Astfel, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, în sensul reţinerii incidentei art. 13 Cod penal, formulată de apărătorul inculpatului.

Partea vătămată D. M, s-a constituit părţi civile în cauză, cu suma de 310 lei.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. M, instanţa a constatat că sunt întrunite cele 4 condiţii cumulative prev. de art. 998 Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului, faţă de această parte vătămată, respectiv existenta unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, si existenta vinovăţiei inculpatului care a cauzat prejudiciul.

În privinţa prejudiciului cauzat, instanţa a retinut că această parte civilă a dovedit atât caracterul cert al acestuia, cât şi faptul că acesta nu a fost încă recuperat.

Astfel, certitudinea prejudiciului a rezultat din declaraţiile părţii vătămate, ale inculpaţilor T. I. F. şi M. S.S, precum şi din celelalte probe administrate în cauză, cuantumul acestuia fiind determinat la suma de 310 lei, sumă pe care partea civilă a plătit-oi în schimbul detectorului radar comandat.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este însăşi fapta penală de înşelăciune în convenţii pentru care inculpaţii au fost condamnaţi anterior

Vinovăţia inculpaţilor, în comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, a fost analizată de către instanţă ca elemente al conţinutului infracţiunii de înşelăciune în convenţii, respectiv a laturii subiective a infracţiunii.

Pentru aceste motive instanţa a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. M, şi în consecinţă va obliga inculpaţii, în solidar, la plata în favoarea acesteia, a sumei de 310 lei, cu titlu de daune materiale.

Părtile vătămate P.E. şi M. S. nu s-au constituit părţi civile în cauză, iar partea vătămată M. D, deşi iniţial s-a constituit parte civilă cu suma de 70o lei, ulterior, prin declaraţia de la fila 187, a arătat că renunţă la calitatea de parte civilă.

În baza art. 118 alin 1 lit. e Cod procedură penală, a dispus confiscarea specială de la inculpaţi a următoarelor sume: 150 lei de la inculpatul E. M. A; câte 275 lei, de la inculpaţii T. I. F. şi M. S. S.

În baza art. 88 alin 1 Cod penal, a dedus din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat, perioada reţinerii de 24 ore, de la 02.06.2003 şi a arestării preventive de la data de 03.06.2003, până la 07.06.2003.

În baza art. 191 alin 2 Cod procedură penală, a obligat fiecare inculpat la plata sumei de 150 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 340 lei provine din faza de urmărire penală.

Împotriva sentinţei arătate au declarat apel apelanţii E. M.A. şi M.S. S.

Prin decizia penală nr.249/18.11.2008 Tribunalul Mureş, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a admis apelul declarat de inculpatul E. M.A, împotriva sentinţei penale 165/7.02.2008 a Judecătoriei Tg. Mureş.

În baza art. 379 pct. 1 lit. a Cod procedură penală a respins, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul M.S. S, împotriva aceleaşi sentinţe.

În baza art. 373 Cod procedură penală a extins efectele apelului inculpatului E. M. A. şi asupra inculpaţilor M. S. S. şi T. I. F.

A desfiinţat parţial sentinţa atacată şi rejudecând în limitele de mai jos cauza a decis:

În conformitate cu prev. art. 372 alin. 1 Cod procedură penală a înlăturat din sentinţa atacată dispoziţiile referitoare la confiscarea sumelor de bani dobândite de inculpaţi.

În baza art. 334 Cod procedură penală a respins ca neîntemeiată cererea inculpatului E. M. A. de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul înlăturării prevederilor art. 41 alin. 2 Cod penal, referitoare la caracterul continuat al faptei, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală a obligat pe inculpatul M.S. să plătească statului cheltuieli judiciare în apel, urmând ca restul cheltuielilor avansate de stat în apel să rămână în sarcina acestuia.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 3.11.2008, instanţa de apel a pus în discuţie excepţia tardivităţii apelului declarat de inculpatul apelant M.S.S, întrucât termenul de declarare al căii de atac curge de la comunicarea sentinţei, din 19.02.2008, expirând la data de 3 martie 2008, iar cererea de apel e datată tardiv, la 4 martie 2008, astfel instanţa de apel a respins, ca tardiv, apelul acestui inculpat, având în vedere disp.art. 379 pct.1 lit.a Cod procedură penală.

Cât priveşte apelul inculpatului E. M. A, acesta a solicitat desfiinţarea sentinţei, iar în rejudecare, adoptarea unei soluţii de achitare a sa, în virtutea art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.10 lit.b ind.1 Cod procedură penală şi aplicarea unei amenzi administrative.

Singura sa contribuţie la comiterea faptei, a susţinut inculpatul, a constat în deschiderea unui cont la bancă la iniţiativa coinculpatului M. S. S. şi de beneficierea sumei de 48 lei din totalul de 700 lei pe care i-a ridicat din acest cont împreună cu ceilalţi inculpaţi.

În rest, nu a avut cunoştinţă de desfăşurarea activităţii infracţionale.

Analizând apelul inculpatului E. M. A, conform art.371 Cod procedură penală, art.378 Cod procedură penală, instanţa de apel l-a apreciat fondat, însă pentru alte considerente decât cele arătate.

Astfel faptic, activitatea infracţională a inculpatului a constat în inducerea în eroare a două părţi vătămate şi încercarea de inducere în eroare a altor două prin intermediul unei adrese de internet prin care, împreună cu ceilalţi inculpaţi T. I.F. şi M. S.S, ofereau spre vânzare detectoare de radar, fără a deţine în fapt aceste dispozitive, în scopul obţinerii unor sume de bani. Încadrarea în drept a faptei a fost cea prevăzută la art.215 alin.1,3 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.75 lit.a Cod penal.

Inculpatul E. M. A. susţine că nu a avut cunoştinţă de activitatea infracţională a celorlalţi doi inculpaţi, însă recunoaşte deschiderea unui cont la bancă şi beneficierea unei părţi din suma obţinută prin prejudicierea părţii vătămate. Cu toate acestea, vinovăţia sa sub forma complicităţii materiale la comiterea faptei rezultă din faptul că s-a înţeles cu ceilalţi inculpaţi să deschidă un cont bancar la B. P. Tg.Mureş, nefiind plauzibilă susţinerea sa că de fapt nu cunoştea provenienţa banilor ce intrau în cont, cu atât mai mult cu cât a beneficiat de o parte din aceştia după cum susţine. Cunoaşterea activităţii infracţionale desfăşurate de ceilalţi doi inculpaţi rezultă şi din declaraţiile acestora din faza de urmărire penală (f.53-56 şi 63-66) în care relevă faptul că l-au atras în afacere pe inculpatul E. M. şi i-au explicat despre ce anume este vorba şi anume despre deschiderea unui cont în care să primească bani de la persoanele păcălite. Vinovăţia inculpatului prin urmare rezultă din declaraţiile celorlalţi inculpaţi, din declaraţiile părţilor vătămate P. E, M. S, M. D, D. M, din copia paginii de internet ce cuprinde anunţul, din adresa B. P, din rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice.

Instanţa de apel a considerat corectă încadrarea juridică dată faptei de instanţa de fond, în sensul reţinerii art.26 Cod penal, forma complicităţii materiale la înşelăciune, întrucât acesta a înlesnit activitatea celorlalţi inculpaţi prin deschiderea acelui cont la bancă, beneficiind de o parte din sumele obţinute şi cunoscând activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi.

Cu privire la solicitarea inculpatului exprimată atât la prima instanţă cât şi la instanţa de apel de a-i fi înlăturat art.41 alin.2 Cod penal, forma continuată a infracţiunii, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat expres în sensul respingerii acestei solicitări şi tribunalul a respins-o, după ce la termenul din 3.11.2008, ca nefondată. Din materialul probator administrat a rezultat că inculpatul apelant avea cunoştinţă de planul infracţional al celorlalţi doi inculpaţi şi raportat la prejudicierea repetată a mai multor părţi vătămate cu diferite sume de bani, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, se impune reţinerea formei continuate a infracţiunii.

Tribunalul a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului E. de asemenea a fost judicios individualizată, fapta acestuia prezentând gradul de pericol social al unei infracţiuni, în măsura în care s-a acţionat în baza unui plan pus la cale dinainte de inculpaţi, aceştia şi-au împărţit sarcinile infracţionale încă de la început, în vederea obţinerii a cât mai multor venituri ilicite. Astfel, în opinia sa, nu se poate vorbi de lipsa pericolului social al unei infracţiuni şi de aplicarea unei amenzi administrative, cu atât mai mult cu cât inculpatul nu a dat dovadă de o deplină sinceritate în recunoaşterea comiterii faptei, negând contrar probelor existente că ar fi cunoscut intenţiile de inducere în eroare ale celorlalţi doi inculpaţi.

A constatat că pedeapsa aplicată acestora este corect individualizată, inculpatul beneficiind de circumstanţe atenuante judiciare, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicabile sub minimul special prevăzut de legea penală şi în modalitatea suspendării condiţionate.

Singura critică pe care a adus-o sentinţei atacate o constituie luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale conform art.118 alin.1 lit.e Cod penal a sumelor de care au beneficiat inculpaţii în urma comiterii faptei. Confiscarea acestora cu prilejul celei de a doua judecăţi a cauzei, în urma desfiinţării primei sentinţe prin decizia penală nr.216/A/6.07.2006 a Tribunalului Mureş, nu se impunea a fi dispusă, întrucât astfel s-a agravat situaţia inculpaţilor contrar disp.art.382, art.385 Cod procedură penală, aceştia fiind cei care au declarat apel şi cu ocazia primei judecăţi a cauzei.

Prin urmare, dacă cu ocazia primei judecăţi nu s-a dispus aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, cu atât mai mult această măsură nu putea fi dispusă în urma desfiinţării acestei sentinţe, cu trimiterea spre rejudecare instanţei de fond în calea de atac promovată de inculpaţi şi în favoarea acestora.

Şi întrucât confiscarea specială îi vizează pe toţi inculpaţii, a apreciat că apelul declarat doar de unul din ei profită tuturor, sub acest aspect, făcând aplicarea art.373 Cod procedură penală în ceea ce-i priveşte.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs cei doi inculpaţi M. S. S. şi E. M.A.

În motivarea recursului inculpatul M. S. S, arată că decizia atacată nu este legală pentru că în mod greşit i s-a respins apelul ca tardiv, cu toate că acesta a fost trimis prin fax în termenul legal.

Inculpatul E. M. A, nu şi-a motivat recursul, în conformitate cu disp.art.385/10 alin.2 Cod pr.penală, motivele depuse la data de 9 februarie 2009, fiind depus în afara termenului prevăzut de lege.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp.art.385/9 alin.3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că ambele recursuri sunt fondate pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel în mod greşit a respins apelul inculpatului M. S. S, ca tardiv formulat. Din verificările făcute de către instanţa de control judiciar se constată că hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată inculpatului M. S. S. la data de 19 februarie 2008, astfel că termenul de apel a început să curgă la data de 20 februarie 2008 şi s-a împlinit la data de 1 martie 2008, care era o zi nelucrătoare (sâmbăta).

Potrivit art.186 alin.4 Cod pr.penală, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

În speţă, prima zi lucrătoare care urma era 3 martie 2008, dată la care inculpatul a comunicat prin fax apelul către Judecătoria Tg. Mureş (f. 2 d.a.) astfel că apelul inculpatului M.S.S. a fost declarat în termen şi trebuia analizat ca atare şi nu respins ca tardiv.

De asemenea, hotărârea recurată este greşită şi sub un alt aspect, respectiv neaudierea inculpatului M. S. S. în apel, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. (a se vedea cauza Tirce împotriva San Marino).

Având în vedere că instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei, respectiv nu a soluţionat un apel al inculpatului M. S. S. declarat în termen legal, în cauză este incident motivul de casare prev. de art.3859 pct.10 Cod pr.penală, astfel că se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că se impune şi admiterea recursului inculpatului E. M. A. astfel că în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod pr.penală, a adimis recursurile ambilor inculpaţi, a casat integral decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează să audieze cei doi inculpaţi, după care să administreze probele pe care le consideră necesare în funcţie de poziţia adoptată de inculpaţi în apel şi să se pronunţe pe fond asupra ambelor apeluri declarate în termen legal.

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului.

Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Persoanele care pot formula plângere. Inadmisibilitate.

Cod procedură penală, art. 2781, alin.1

Împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată pot formula plângere la instanţa de judecată persoana vătămată precum şi orice alte persoane interesate, potrivit art. 2787, al. 1 Cod procedură penală, astfel că persoana care a formulat denunţul împotriva inculpaţilor cu privire la presupuse fapte de corupţie, este o persoană interesată în cauză, respingerea plângerii acesteia ca inadmisibilă fiind greşită.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

Decizia penală nr. 73/R/11 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.356/03.11.2008 Tribunalul Harghita a respins ca inadmisibilă plângerea petiţionarului B. D, împotriva ordonanţei procurorului din 14 iulie 2008 din dosar nr. 313/P/2007.

A respins ca prematură aceeaşi plângere a aceluiaşi petiţionar, împotriva ordonanţei din 30.09.2008 a prim-procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, în dosar nr. 408/P/2008.

În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală a obligat petiţionarul să plătească statului suma de 80 lei cheltuieli judiciare avansate de acesta şi suma de 1000 lei intimatului I. D. cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Petiţionarul B. D. a formulat plângere împotriva Ordonanţei procurorului din 14.07.2008, în dosar nr.313/P/2007, şi împotriva Ordonanţei din 30.09.2008 a prim-procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita în dosar nr.408/P/2008.

În motivarea plângerii petiţionarul a susţinut că cele două ordonanţe sunt nelegale din următoarele motive:

Prin Ordonanţa procurorului din 14 iulie 2008, în dosar nr.313/P/2007, s-a respins în mod nelegal plângerea formulată împotriva învinuitului I. D, care în calitate de agent de poliţie la Postul de Poliţie Joseni, în perioada 2006-2008, abuzând de calitatea sa, a apelat la unele servicii din partea locuitorilor comunei, pentru efectuarea unor lucrări de interes privat fără a achita contravaloarea muncilor prestate şi a unor materiale de construcţii folosite la amenajarea unei case de vacanţă în loc.Borzont, obţinând un folos material injust.

Prin respectiva ordonanţă s-a reţinut că, avându-se în vedere modalitatea şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, iar circumstanţele personale ale făptuitorului îl caracterizează ca un lucrător bun de poliţie cu rezultate foarte bune în activitatea sa, sunt aplicabile prev. art.10 lit.b/1 Cod pr.penală.

Astfel, sunt îndeplinite cumulativ cerinţele pentru înlocuirea răspunderii penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, măsură care este îndestulătoare pentru realizarea scopului educativ preventiv, existând garanţii reale pentru corijarea atitudinii făptuitorului pentru viitor.

Ca urmare, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, fiind aplicată o sancţiune cu caracter administrativ în sumă de 300 RON (f.257-258 dosar 313/P/2007).

În dosarul respectiv, plângerea petiţionarului viza şi persoana intimatului - învinuitului V.E.C. tot pentru „abuz în serviciu contra intereselor persoanei", însă prin Ordonanţa procurorului din 03.07.2008, s-a dispus disjungerea cauzei, astfel ca urmărirea penală să continue separat în două cauze diferite, şi să formeze obiectul unui dosar înregistrat sub un număr unic nou 408/P/2008, iar în dosarul nr.313/P/2007 să figureze doar intimatul I. D.

În dosarul format sub nr. unic nou 408/P/2008, prin Ordonanţa din 30.09.2008, a prim-procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, s-a admis plângerea petentului B. D, s-a redeschis urmărirea penală şi continuarea cercetărilor faţă de inculpatul V.E.C. la data depunerii plângerii de către petiţionar, după comunicarea ordonanţei dosarul fiind în curs de soluţionare.

Prin plângerea sa, petiţionarul a criticat ambele ordonanţe faţă de cei doi învinuiţi dar şi ordonanţa prin care s-a dispus disjungerea urmăririi penale faţă de aceştia, susţinând că acestea sunt nelegale deoarece se face referire la inexistenţa unui prejudiciu cert, real deşi acestea erau expuse în denunţurile pe care el le-a formulat detailat inserate atât de el cât şi de către martori.

De asemenea petiţionarul susţine că, deşi, ambele ordonanţe se referă la inaplicabilitatea în speţa de faţă a prev. art.248 Cod penal, totuşi nu s-a sesizat nimeni din oficiu, că plângerea, respectiv denunţul, denotă încadrarea faptelor celor doi funcţionari publici, în prev. art.246 şi art.247 Cod penal, respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

Prima instanţă, în ceea ce priveşte Ordonanţa procurorului din 14.07.2008, dar şi cea de disjungere date în dosar nr.313/P/2007, a constatat următoarele:

Pentru ordonanţa de disjungere plângerea este inadmisibilă, avându-se în vedere decizia nr.57/2007 a Î.C.C.J., conform căreia nu se poate face plângere împotriva altor acte efectuate de procuror, altele decât rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată, iar pentru Ordonanţa din 14.07.2008, se constată că petiţionarul nu avea calitatea procesuală cerută de prev. art.278/1 Cod pr.penală, din denunţul din dosar nr.313/P/2007, nu rezultă că acesta în mod direct sau indirect ar fi fost vătămat de vreuna din faptele săvârşite de intimaţi ca învinuiţi.

În ceea ce priveşte plângerea pentru dosarul nr.408/P/2608, instanţa a constatat că aceasta este prematură, la data formulării fiind în curs de soluţionare, conform ordonanţei din 30.09.2008, fiind redeschisă urmărirea penală, nefiind dată o soluţie în dosar.

Astfel, instanţa de fond a procedat în modul arătat în dispozitivul sentinţei atacate, descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul B. D, care solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate.

În motivarea recursului petentul arată că a formulat plângere împotriva rezoluţiei din dosarul nr.313/P/2007, iar solicitarea conexării dosarului nr.408/P/2008, a vizat doar criticile aduse rezoluţiei atacate din perspectiva ordonanţei de disjungere pentru a se face dovada conexităţii evidente a unităţii de infracţiuni ce au fost săvârşite de ambii intimaţi.

De asemenea, petentul arată că în mod greşit s-a reţinut lipsa de calitate procesuală a sa, acest aspect fiind în contradicţie cu disp.art.2781 alin.1 Cod pr.penală.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs şi în conformitate cu disp.art.3856 alin.3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Petentul B. D. a formulat plângere împotriva ordonanţei din 1 august 2008 a prim procurorului adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita prin care s-a soluţionat plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei din 14.07.2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita (f.1, 2 dosar fond).

Prima instanţă a respins plângerea petentului ca inadmisibilă, arătând că petentul nu are calitate procesuală în cauză şi prin urmare, nu poate formula plângere împotriva ordonanţei procurorului.

Instanţa de control judiciar nu poate accepta acest punct de vedere.

Potrivit art.2781 Cod pr.penală, plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, din textul de lege citat rezultă că orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate poate face plângere, alături de procuror sau persoana vătămată.

Din actele dosarului, rezultă că petentul B. D, este persoana care a formulat denunţul la D.N.A.- Harghita, cu privire la presupusele fapte de corupţie a celor doi intimaţi din prezenta cauză, astfel că acesta este o persoană interesată în cauză, mai ales că în denunţ se arată că intimaţii au apelat la petent pentru a-i ajuta cu documentele de provenienţă a lemnului depozitat pe terenul lor, cunoscându-se faptul că petentul deţine pădure şi avea exploatare forestieră (f.48 dosar nr.313/P/2007).

Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a respins plângerea petentului ca inadmisibilă şi nu a analizat-o pe fond.

De asemenea, hotărârea primei instanţei este greşită şi sub un alt aspect.

Aşa cum am arătat mai sus petentul a formulat plângere împotriva ordonanţei procurorului din 14.07.2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, pronunţată în dosarul nr.313/P/2007.

La termenul de judecată din 22.09.2008 avocatul petentului a solicitat acvirarea dosarului nr.313/P/2007 şi 408/P/2008 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, arătând că plângerea petentului vizează soluţiile din ambele dosare (f.22 dosar fond).

Instanţa de judecată a dispus acvirarea celor două dosare, însă nu a clarificat împotriva căror ordonanţe sau rezoluţii se face plângere, precum şi dacă plângerea extinsă la data de 22.09.2008 împotriva altor acte ale procurorului era făcută în termen, iar cu ocazia dezbaterii cauzei în fond s-au pus concluzii numai cu privire la plângerea formulată iniţial în scris, nu şi cu privire la plângerea extinsă la termenul de judecată din 22.09.2008 (f.38 d.f.).

Procedând în acest mod, instanţa de fond nu a lămurit cauza sub toate aspectele ei, pronunţând o hotărâre supusă casării.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod pr.penală a admis recursul petentului, a casat integral hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Harghita.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să clarifice cu petentul care din ordonanţele procurorului date în dosarul nr.313/P/2007 şi 408/P/2008 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita sunt atacate, verificând în acelaşi timp şi termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, iar cu privire la plângerea iniţială cu care instanţa de fond a fost sesizată, urmează ca aceasta să fie soluţionată pe fond, întrucât petentul are calitatea de persoană interesată, potrivit art.2781 alin.1 Cod pr.penală.

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile de judecată în recurs rămân în sarcina statului.

Cerere de revizuire. Neasigurarea asistenţei judiciare obligatorii. Consecinţe.

Cod procedură penală, art.17, alin 3, art. 401

Judecarea cererii de revizuire fără desemnarea unui apărător din oficiu, în condiţiile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 171, al.3 Cod procedură penală, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care revizuentul a fost condamnat, este nelegală, hotărârea astfel pronunţată fiind supusă casării cu trimitere la prima instanţă pentru a se asigura asistenţa juridică a revizuentului.

Curtea de Apel Târgu Mureş,

decizia penală nr. 85/R/18 februarie 2009

Asupra recursului declarat de revizuentul S. B. S.

Prin decizia penală nr. 179/16 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 767/326/2008 al Tribunalului Harghita, s-a respins ca nefondat apelul declarat de revizuentul S. B. S.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut faptul că, prin sentinţa penală nr. 127/2008 a Judecătoriei Topliţa, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 294/2005 a Judecătoriei Topliţa, reţinându-se că, aceasta nu se întemeiază pe nici unul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, petiţionarul nearătând probele pe care le consideră false şi respectiv faptul că ar fi formulat plângeri pentru mărturie mincinoasă.

Împotriva sentinţei penale menţionate, în termen legal, a declarat apel revizuentul S. B. S, invocând în motivarea apelului nelegalitatea hotărârii instanţei de fond sub aspectul omisiunii acesteia de a administra în cauză probele solicitate.

Instanţa de apel reţine că, în mod just, prima instanţă a constatat că cererea de revizuire nu se întemeiază pe nici unul din motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, urmărind prelungirea probatoriului administrat în faţa instanţelor care au judecat cauza în fond.

Se arată că în această situaţie, potrivit deciziei LX din 24 septembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, prima instanţă trebuia să respingă cererea de revizuire ca inadmisibilă, însă, întrucât soluţia de respingere pronunţată de primă instanţă nu produce nici o vătămare nu se justifică desfiinţarea acesteia.

Pe cale de consecinţă, apreciindu-se ca nefondat apelul declarat se respinge conform art. 379 pct.1 lit. b Cod procedură penală.

Împotriva deciziei penale menţionate, în termen legal, a declarat recurs revizuentul S.B.S, criticând hotărârile pronunţate în cauză pe considerentul că nu au fost avute în vedere motivele invocate prin cererea de revizuire formulată.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu în limitele investirii sale şi anume conform dispoziţiilor art. 385 indice 6, 385 indice 8 şi respectiv 385 indice 9 Cod procedură penală, se constată următoarele:

Hotărârea instanţei de fond, şi respectiv decizia pronunţată de instanţa de apel care formează obiectul prezentului recurs sunt nelegale, fiind pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează asistenţa juridică obligatorie instituite prin art. 171 alin. 3 Cod procedură penală, fapt care antrenează incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 385 indice 9 alin.1 pct. 6 Cod procedură penală, şi respectiv nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate în ambele grade de jurisdicţie, în raport de reglementarea conţinută în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Chiar dacă recursul revizuentului nu vizează omisiunea asigurării asistenţei juridice, obligatorie în ambele grade de jurisdicţie, referindu-se la aspecte care privesc exclusiv incidenţa în cauză a motivului de revizuire invocat, obligativitatea analizării din oficiu a motivului de casare prevăzut de art. 385 indice 9 alin.1 pct. 6 Cod procedură penală, este impusă prin dispoziţiile art. 385 indice 9 alin. 3 Cod procedură penală.

În acelaşi timp, incidenţa unei cauze de nulitate absolută, care vizează atât hotărârea instanţei de fond cât şi decizia pronunţată de instanţa de apel, din perspectiva încălcării dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie, face inadmisibilă analiza motivelor de recurs formulate de revizuent, întrucât în situaţia subzistenţei cazului de casare prevăzut de art. 385 indice 9 alin.1 pct. 6 teza a II-a Cod procedură penală sunt aplicabile prevederile art. 385 indice 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, respectiv rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.

Cu referire la incidenţa în cauză a cazului de casare reglementat prin dispoziţiile art. 385 indice 9 alin. 1 pct. 6 teza a II-a Cod procedură penală, se impune a se observa că instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii de revizuire formulate de condamnatul S. B. S, fără a asigura asistenţa juridică a acestuia, deşi era obligatoriu conform dispoziţiilor art. 171 alin. 3 Cod procedură penală, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, respectiv cea prevăzută de art. 98 alin. 3 din Legea nr. 26/1996.

Această omisiune de a asigura asistenţa juridică a revizuentului, în condiţiile impuse prin art. 171 alin. 4 Cod procedură penală, întrucât revizuentul nu şi-a angajat un apărător ales, subzistă şi în raport de decizia instanţei de apel, întrucât judecarea apelului s-a realizat de asemenea cu nerespectarea dispoziţiilor art. 171 alin. 3 Cod procedură penală.

Împrejurarea că obiectul judecăţii îl constituie o cale extraordinară de atac, respectiv revizuirea, nu dispensa instanţa de fond şi respectiv instanţa de apel de obligaţia asigurării asistenţei juridice în condiţiile prevăzute de art. 171 alin. 4 Cod procedură penală, respectiv prin desemnarea unui apărător din oficiu, deoarece potrivit aliniatului 3 din textul de lege citat, în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, fără a face diferenţierea în raport de etapa jurisdicţională, impunându-se doar cerinţa existenţei unei judecăţi în curs de desfăşurare.

Neîndeplinirea de către instanţa de fond şi respectiv de către instanţa de apel a obligaţiei de a asigura asistenţa juridică a revizuentului, deşi aceasta este obligatorie conform dispoziţiilor art. 171 alin. 3 Cod procedură penală, antrenând incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 385 indice 9 alin.1 pct. 6 Cod procedură penală, a fost admis recursul declarat de revizuent şi potrivit prevederilor art. 385 indice 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, casându-se integral decizia pronunţată de instanţa de apel şi desfiinţându-se integral hotărârea instanţei de fond, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, respectiv Judecătoria Topliţa.

Instanţa de fond, investită cu rejudecarea cauzei, urmează a relua integral judecata în cauză, cu asigurarea asistenţei juridice pentru revizuent, din momentul sesizării, nefiind valabil nici un act procedural în condiţiile subzistenţei cauzei de nulitate absolută la care s-a făcut referire mai sus.

În conformitate cu prevederile art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare către stat în recurs rămân în sarcina statului, urmând a se avansa din fondul special al Ministerului Justiţiei suma de 200 lei către Baroul Mureş, reprezentând onorariul pentru avocatul desemnat din oficiu în recurs.

Proxenetism. Elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni.

Cod procedură penală, art. 329,alin.1

Elementul material al laturii obiective al infracţiunii de proxenetism constă în una din acţiunile de îndemnare, înlesnire sau de tragere de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, astfel că fapta inculpatei care a învăţat o altă persoană să practice prostituţia şi primirea unei părţi din banii astfel obţinuţi în urma practicării prostituţiei de către acea persoană întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism prevăzut de art. 329, al. 1 Cod procedură penală.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 96/R/25 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.1070/2.09.2008 pronunţată de Judecătoria Tg Mureş în dosar nr. 620/320/2006, s-a dispus, în temeiul art. 345 alin. l şi 3 Cod pr.penală, coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. l lit. a Cod pr.penală, achitarea inculpatei M. Z, de sub acuza săvârşirii infracţiunii de proxenetism, prevăzută şi pedepsită de art. 329 alin. l Cod Penal

In temeiul art. 192 alin. 3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză au rămas în sarcina statului.

In considerente s-a arătat că prin rechizitoriul din 28.07.2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei M. Z, pentru săvârşirea de către aceasta a infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 329 alin. l Cod penal.

S-a reţinut faptul că în data de 12.09.2005, învinuita K. V, a fost surprinsă în timp ce practica prostituţia pe şoseaua de centură a municipiului Târgu-Mureş. În cuprinsul actului se sesizare s-a arătat că inculpata a fost filmată în timp ce se deplasa cu mai mulţi clienţi la autoturismele acestora iar, la un moment dat, întorcându-se de la un autoturism al unui client, i-a făcut semn numitei M. Z. să se apropie, aceasta ieşind din nişte tufe, după care cele două s-au deplasat urcând un deal, moment după care filmul fotografic nu a mai putut surprinde activitatea celor două.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa de fond a stabilit că la data de 12.09.2005, inculpata M. Z, a fost surprinsă de către organele de poliţie pe centura municipiului Târgu-Mureş, împreună cu martora K. V, în timp ce întreţineau relaţii sexuale cu diferite persoane contra unor sume de bani. Inculpata şi martora au fost legitimate de către organele de poliţie şi în urma percheziţiei corporale efectuate s-a constatat că martora K.V. avea asupra sa suma de 1.200.000 lei rol, bani obţinuţi din întreţinerea de raporturi sexuale cu diferiţi clienţi.

A mai constatat că, în acea perioadă, martora K. V, locuia împreună cu inculpata la locuinţa acesteia din urmă aflată în Valea Rece, împreună mergând pe şoseaua de centură a oraşului în vederea practicării prostituţiei. De asemenea, din probele administrate (declaraţia martorului L. L.) a rezultat că inculpata obţinea venituri legale din ajutorul social şi alocaţiile pentru cei doi copii minori pe care îi are în întreţinere.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti nu s-a putut stabili că fapta reţinută în sarcina inculpatei a fost săvârşită în modalitatea îndemnului sau a înlesnirii practicării prostituţiei de către martora K. V.

Cu privire la cea de-a treia modalitate prevăzută de textul legal, respectiv tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, instanţa de fond a constatat că, la momentul legitimării şi percheziţiei corporale efectuate asupra martorei K, asupra acesteia, au fost găsite sumele de bani obţinute în acea zi, ca urmare a întreţinerii de relaţii sexuale cu diverse persoane şi nu asupra inculpatei M. Z. Pe de altă parte, în cursul declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, martora K, a arătat că au fost situaţii în care a înmânat într-adevăr inculpatei M. Z, sumele de bani obţinute, dar această predare s-a făcut numai în scopul păstrării acestor sume şi înapoierii ulterioare a acestora, fiind justificate, în opinia martorei, deoarece i se întâmplase anterior ca diverşi clienţi să îi ia sumele de bani pe care le avea asupra ei şi pe care le obţinuse din practicarea prostituţiei.

Atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti martorul V.A, a arătat că era cunoscut că cele două - inculpata şi martora practicau prostituţia şi că martora dădea banii obţinuţi astfel inculpatei, afirmaţie generală a unui martor care nu se afla în relaţii apropriate - de vecinătate, rudenie sau prietenie cu inculpata şi martora şi care nu s-a coroborat cu nici un alt mijloc de probă administrat în cauză.

Ca urmare, instanţa de fond a considerat că existenţa infracţiunii de proxenetism nu a fost dovedită în nici una dintre modalităţile alternative, prevăzute de art. 329 alin. l Cod penal şi în temeiul art. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. l lit. a Cod pr.penală, a dispus achitarea inculpatei de sub acuza săvârşirii infracţiunii de care este acuzată, iar în conformitate cu prevederile art. 192 alin. 3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva sentinţei arătate, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg Mureş, solicitând desfiinţarea acesteia şi în rejudecare, condamnarea inculpatei M.Z, pentru comiterea infracţiunii de proxenetism, prev.de art.329 alin.l Cod penal, pe motiv de netemeinicie a sentinţei atacate.

In motivarea apelului, s-a arătat că vinovăţia inculpatei este dovedită cu procesul-verbal din 12.09.2005 din care rezultă că martora K. V, a fost surprinsă şi filmată în timp ce acosta clienţi cu care întreţinea relaţii sexuale şi banii îi remitea inculpatei, din procesele-verbale din 3.08.2005, 26.08.2005 şi 8.09.2005, din care rezultă că martora locuia la inculpată, cu declaraţiile martorei K. V, care a arătat că inculpata a învăţat-o să practice prostituţia şi îi dădea acesteia câte 15 lei în funcţie de încasări, exceptând data când a fost surprinsă în flagrant şi când i-a dat banii inculpatei pentru a nu-i fi luaţi de clienţi, cu declaraţia martorului L. L, care a arătat că "toată strada ştia că inculpata o trimite pe martoră să se prostitueze şi îi ia banii obţinuţi de aceasta din urmă" şi cu declaraţia martorului V.A, care a declarat la fel ca martorul precedent.

Prin decizia penală nr.319/A/16.12.2008, Tribunalul Mureş a respins ca nefondat apelul declarat de parchet, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, conform art.192 alin.3 Cod pr.penală.

Analizând apelul declarat conform art.371 Cod pr.penală, 378 Cod pr.penală, tribunalul a constatat că inculpata a fost dedusă judecăţii pentru fapta de proxenetism, prev.de art.329 alin. l Cod penal, constând în aceea că a îndemnat-o pe martora K. V. să se prostitueze şi a tras foloase de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta.

Din declaraţiile martorilor V. A. (f.76 d.f.) şi L. L. (f.77 d.f.), a rezultat că la data de 12.09.2005, când a fost surprinsă practicând prostituţia pe Calea Sighişoarei din Tg Mureş, martora K. V. (f.5 d..u.p.), aceasta locuia la inculpată. Totodată aceasta practica prostituţia şi atunci când o făcea, era însoţită de inculpată, însă martorii nu cunosc dacă inculpata o îndemna în vreun fel pe martoră să practice prostituţia sau dacă încasa banii obţinuţi de aceasta de la clienţi.

Totodată martora T. E. a arătat că şi inculpata practica prostituţia (f.121). Inculpata, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel a arătat că într-adevăr şi ea a practicat prostituţia şi martora a locuit la ea, însă, nu i-a perceput bani pentru chirie, ci a contribuit în mod egal la întreţinerea casei, negând că ar fi beneficiat de foloase materiale în urma practicării prostituţiei de martoră, arătând că a primit bani încasaţi de la clienţi de martoră, dar pentru a nu-i fi luaţi acesteia, întrucât de multe ori unii clienţi le agresau şi le luau banii înapoi.

Martora K. V. a întărit declaraţiile inculpatei cum că la data surprinderii în flagrant i-a dat banii acesteia pentru a nu fi luaţi de alţi clienţi.

Susţinerile ulterioare ale martorei că a fost îndemnată să practice prostituţia de inculpată şi că acesteia îi dădea câte 15 lei din încasările primite (f.15 d.u.p.), nu sunt confirmate de nici o probă în cauză, prezenţa inculpatei la locul surprinderii în flagrant şi primirea unor sume de bani de la martoră, putând fi explicată prin faptul că însăşi inculpata se prostitua şi că exista posibilitatea ca unii clienţi să la banii câştigaţi de acestea, aspect de altfel relatat şi de martoră şi de inculpată.

Tribunalul a opinat ca şi instanţa de fond că fapta pentru care inculpata a fost dedusă judecăţii nu s-a dovedit că ar exista sub aspectul tuturor elementelor constitutive care o compun, astfel că soluţia corectă a fost cea de achitare a inculpatei M. Z, nici într-un caz de condamnare a acesteia.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi în rejudecare condamnarea inculpatei pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În motivarea recursului, parchetul arată că în mod eronat primele două instanţe au interpretat declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, precum şi declaraţiile inculpatei, astfel că în mod greşit s-a apreciat că fapta dedusă judecăţii nu există.

Examinând legalitatea ş temeinicia hotărârii atacate, sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp.art.385/9 alin 3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din procesul verbal din 12.09.2005 încheiat de organele de cercetare penală din cadrul Poliţiei Tg.Mureş, în urma unei acţiuni de filaj, s-a constatat că numita K. V, practică prostituţia pe şoseaua de centură a municipiului Tg.Mureş, fiind îmbrăcată sumar, făcea semne şoferilor să oprească. După ce aceştia opreau, negocia preţul cu ei şi apoi se urca în maşină deplasându-se pe un drum lateral unde întreţineau raporturi sexuale. La un moment dat, întorcându-se de la un autoturism al unui client, i-a făcut semn inculpatei M. Z. să se apropie, aceasta ieşind din nişte tufe şi s-a apropiat de K. V, după care s-au deplasat pe un deal, fiind identificate de organele de poliţie.

In declaraţiile date în cursul urmăririi penale martora K. V, a arătat că practică prostituţia pentru a se întreţine şi că inculpata a învăţat-o cum să practice această meserie, fiind trimisă pe şoseaua de centură pentru practicarea prostituţiei de către inculpată, iar din banii încasaţi îi dădea aproximativ 150.000 Rol (f.15,16).

Aceste declaraţii sunt întărite de martorii L.L. (f.18,19, 77) şi V.A. u (f.21-23, 76) care au arătat că toată lumea din Valea Rece ştie că numita K. V. locuieşte la inculpată şi că aceasta o trimite să se prostitueze, precum şi că îi ia banii câştigaţi de pe urma prostituţiei.

Inculpata nici în cursul urmăririi penale nici în faţa instanţelor de judecată nu a recunoscut comiterea infracţiunii, însă a recunoscut că K. V, practică prostituţia şi locuia la ea, iar din banii obţinuţi contribuia la întreţinerea casei.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, infracţiunea de proxenetism, reglementat de art.329 alin.1 Cod penal, constă în una din acţiunile de îndemnare, înlesnire sau de tragere de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană.

Îndemnul la prostituţie presupune o incitare, o trezire a interesului unei peroane pentru ca aceasta să practice prostituţia. Este vorba deci, de încurajare sau de convingerea unei persoane ca să practice prostituţia.

Tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei înseamnă obţinerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană.

În speţă, inculpata a comis infracţiunea de proxenetism în cele două variante reglementate de art.329 alin.1 Cod penal, respectiv prin îndemnul la prostituţie şi prin tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană.

Aşa cum a declarat martora K. V, inculpata a fost cea care a învăţat-o să practice prostituţia şi că o parte din banii obţinuţi în urma practicării prostituţiei îi dădea inculpatei, declaraţii confirmate de martorii L. L. şi V. A.

În drept, fapta inculpatei M. Z. de a o îndemna pe numita K. V. să practice prostituţia şi de a trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism, prev. de art.329 alin.1 Cod penal.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatei instanţa va avea în vedere disp.art.72 Cod penal, precum şi faptul că inculpata nu a recunoscut comiterea infracţiunii, este la primul contact cu legea penală, astfel că aplicarea unei pedepse de 2 ani închisoare, pedeapsă orientată spre minimum special, corespunde disp.art.52 Cod penal, privind pedeapsa şi scopul acesteia.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, instanţa a apreciat că în cauză sunt aplicabile disp.art.81 alin.1 Cod penal, astfel că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art. 38515 pct.1 lit. d Cod pr.penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi a casat integral decizia atacată, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală nr.1070 din 2 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Tg.Mureş şi rejudecând cauza:

În baza art.329 alin.1 Cod penal a condamnat pe inculpata M. Z, la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de proxenetism.

În baza art.81 al.1 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În baza art.82 al.1 Cod penal a fixat inculpatei un termen de încercare de 4 ani.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal.

În baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, a obligat inculpata la plata sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în primă instanţă, apel şi recurs.

Cauza de reducere a pedepsei. Aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Condiţii.

Legea nr.143/2000, art. 16

Nu poate fi reţinută cauza de reducere a pedepsei reglementată de art. 16 din Legea nr. 143/2000 în situaţia în care în actul de sesizare al instanţei nu s-a reţinut acest aspect şi totodată nu sunt îndeplinite cele trei condiţii ale aplicării acestei cauze (existenţa unui denunţ, denunţul să fie făcut în cursul urmăririi penale, denunţul să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri).

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 6/A /16 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr.385/28.11.2008 Tribunalul Harghita în baza art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a, art. 76 lit. a Cod penal l-a condamnat pe inculpatul V. S, la:

- 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc şi mare risc şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal, pentru 1 an.

În baza art. 25 Cod penal raportat la art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a, 76 lit. a Cod penal a condamnat pe acelaşi inculpat la:

- 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la contrabandă cu droguri de risc şi mare risc şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal, pentru 1 an.

În baza art. 33 lit. a, 34 lit. b Cod penal a aplicat inculpatului V. S. pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. 2 Cod penal inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal pentru 1 an.

În baza art. 88 Cod penal i-a fost dedusă din pedeapsa aplicată, ziua reţinerii 29 mai 2008 şi durata arestului preventiv din 30 mai 2009, la zi.

În baza art. 351 Cod procedură penală a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

A respins cererea apărătorului inculpatului B. M. B, privind schimbarea încadrării juridice a faptei prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 31 Cod penal raportat la art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 26 Cod penal raportat la art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi cu aplicarea art. 76 lit. a şi b şi art. 76 lit. a Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul B. M. B, la:

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de droguri de risc şi mare risc şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal pentru 1 an.

În baza art. 88 Cod penal i-a dedus din pedeapsa aplicată ziua reţinerii 29 mai 2008.

În baza art. 81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei faţă de acest inculpat.

În baza art. 82 Cod penal a stabilit un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

În baza art. 83 Cod penal a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor acestui articol privind revocarea în cazul săvârşirii unei infracţiuni.

In baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea substanţelor stupefiante ridicate şi anume: 2,9 grame cannabis şi 3,3 grame amfetamina, ambalate şi sigilate cu sigiliul tip M.l. cu nr. 20738, care se află într-o sacoşă de culoarea roşie, conform procesului-verbal de la fila nr. 83 din dosarul de urmărire penală, precum şi două telefoane mobile marca „Nokia".

În baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală a obligat pe fiecare inculpat să plătească statului reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism Serviciul Teritorial Harghita, întocmit la data de 23 iunie 2008 şi înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. 2040/96/2008 din 24.06.2008, au fost trimişi în judecată: inculpatul V. S. pentru săvârşirea infracţiunilor de: trafic de droguri de risc şi mare risc prev. de art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, şi instigarea la contrabandă cu droguri de risc şi mare risc prev. de art. 25 Cod pen. raportat la art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, şi inculpatul B. M. B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de droguri de risc şi mare risc prev.de art. 26 Cod penal raportat la art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000.

În actul de sesizare al instanţei s-au reţinut următoarele:

Inculpatul V.S, cunoscut în lumea interlopă din judeţul Harghita pentru faptul că procură, comercializează şi consumă droguri de risc şi de mare risc şi-a creat „un modus de operandi" propriu în privinţa acestei activităţi. Astfel, a reuşit să-şi formeze legături de încredere în Ungaria de unde îi erau trimise drogurile ce urmau să fie apoi comercializate sau consumate de inculpaţi. Printre aceste persoane de legătură, în ultima perioadă, inculpatul V. S. îl avea pe inculpatul S. Z.

Activitatea se desfăşura simplu, în sensul că inculpatul V. S. îi solicita inculpatului S. Z. să cumpere din Ungaria droguri de risc şi mare risc (în funcţie de comanda pe care o avea în ţară, sau chiar de nevoile personale, precum şi de suma de care dispunea în momentul cererii). După ce inculpatul S. Z. procura acele droguri, inculpatul V. S. îi solicita să le introducă în ţară în aşa fel încât să nu fie implicat nici unul dintre ei fizic. Astfel, inculpatul S. Z. se deplasa la autogara din Budapesta de unde plecau zilnic spre Odorheiu-Secuiesc, mai multe autocare ale unor firme de transport internaţional de persoane, din judeţul Harghita şi ruga şoferul unuia dintre autocare să-i transporte un pachet, fără a preciza şoferului ce se află în pachet.

De fiecare dată, inculpatul S. Z. plătea acel şofer pentru comisionul realizat, iar pachetul era întotdeauna inscripţionat cu numele unei terţe persoane, şi nu cu numele inculpatului V. S. La rândul său inculpatul V. S. trimitea o terţă persoană la autogara din Odorheiu-Secuiesc pentru ridicarea pachetului, pentru a nu fi în vizorul autorităţilor cu privire la aceste fapte.

La fel s-a desfăşurat şi cu ultimul transport de droguri, ocazie cu care s-a realizat acţiunea flagrantă.

În dimineaţa zilei de 29.05.2008, autocarul firmei S.C. „S” S.R.L. avea cursă doar până în Cristuru Secuiesc, de acolo venind în autogara Odorheiu-Secuiesc şi apoi la garaj, fără nici un călător. Şoferul autocarului, ştiind că are de distribuit un colet a aşteptat mai mult timp în autogara şi apoi, văzând că nu se prezintă nimeni după pachet, s-a deplasat la garaj.

Inculpatul V. S. cunoscând la ce oră ajunge marfa, şi având înţelegerea clară cu inculpatul S. Z. că nu se va deplasa el după pachet, i-a cerut învinuitului B. M. B. să meargă la autogara să ridice pachetul trimis de S. Z, menţionându-i că pachetul este într-o pungă de „paste făinoase" având ataşat un bileţel cu numele de E. S, învinuitul având cunoştinţă despre ce se află în acel pachet.

Întrucât învinuitul B. M. B. nu s-a dus exact la ora când a ajuns autocarul şi apoi a rămas fără combustibil la autoturismul cu care se deplasa inculpatul V. S, a trebuit să vină personal cu autoturismul său marca Mercedes şi să-l transporte pe învinuit până la garajul firmei S.C. „S” S.R.L. de unde învinuitul a preluat pachetul de droguri şi împreună s-au deplasat prin mun.Odorheiu-Secuiesc. În jurul orelor 9,30 pe strada Nicolae Bălcescu din Odorheiu-Secuiesc, inculpatul V. S. (aflat la volanul autoturismului respectiv) şi învinuitul B.M. B. au fost blocaţi în trafic de organele de poliţie şi procuror. La percheziţia efectuată asupra lor şi asupra autoturismului s-a descoperit că învinuitul avea în braţe pachetul primit.

În pachet organele de poliţie au descoperit o cutie de cafea în care erau disimulate patru pliculeţe cu fragmente vegetale de culoare verde-oil şi patru pliculeţe cu substanţă pulverulentă de culoare albă, suspecte a fi substanţe stupefiate, respectiv cannabis şi amfetamina. Pachetul de cafea la rândul său era introdus într-o pungă de paste făinoase cu menţiunea „paste de bun gust".

Pe pachetul de paste făinoase era un bilet cu inscripţia E. S, acesta fiind trimis din Ungaria de către inculpatul S. Z, prin şoferul unui autocar de la firma S.C. „S” S.R.L. şi a fost preluat de învinuitul B. M. B. însoţit de inculpatul V. S.

Inculpatului V. S. şi învinuitul B. M. B. le-au fost recoltate probe biologice, iar din buletinele de analiză medicală nr. 801 şi 802 a rezultat că analizele acestora sunt negative.

De asemenea, pliculeţele cu substanţe stupefiante au fost supuse expertizării, iar din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 1054186/2008 a rezultat că probele înaintate reprezintă 2,9 grame cannabis şi 3,3 amfetamina. S-a precizat faptul că, cannabisul face parte din Tabelul anexă nr. III, iar amfetamina din Tabelul anexă nr. II din Legea nr.143/2000.

La întocmirea actului de sesizare au fost avute în vedere următoarele: proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procese verbale de percheziţie, încheieri autorizaţii de interceptări telefonice, procese verbale de redare, analize de laborator, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, ordonanţa de reţinere, ordonanţa privind obligarea de a nu părăsi localitatea, acte privind procedura arestării, mandat european de arestare, proces-verbal de prezentare a a materialului de urmărire penală, alte acte:

În faţa instanţei au fost administrate probe: declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor.

Din probele existente în dosarul cauzei instanţa a reţinut că starea de fapt este cea arătată în actul de sesizare.

Chiar dacă inculpatul V.S. în declaraţiile date atât în faţa organelor de urmărire penală cât şi în faţa instanţei, nu a recunoscut săvârşirea faptelor, vinovăţia sa este certă, conform probelor administrate în faza de urmărire penală respectiv, convorbirile telefonice ale acestuia atât cu inculpatul S. Z, zis Z, aflaţi în Ungaria cât şi cu celălalt inculpat din cauză.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. M. B, acesta a recunoscut săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de droguri de risc şi mare risc, conform declaraţiile date în faza de urmărire penală şi a declaraţiilor date, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, aceste declaraţii fiind menţinute şi în faţa instanţei.

Declaraţia martorului M. Ş, şoferul care a transportat pachetul fără a-i cunoaşte conţinutul a confirmat faptul că cei doi inculpaţi erau împreună când i-a predat pachetul inculpatului B. M. B, susţinând că pe inculpatul V. S. care era prezent îl ştia din vedere din Odorheiu-Secuiesc.

Ca urmare a celor de mai sus, respectiv din probele administrate în cauză,a rezultat fără echivoc faptul că inculpaţii se fac vinovaţi pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată.

Reţinerea săvârşirii infracţiunilor în sarcina inculpaţilor a atras pe cale de consecinţă, răspunderea penală a acestora şi necesitatea aplicării pedepselor raportat la pericolul concret al faptei încriminate în vederea restabilirii valorilor sociale ameninţate.

La individualizarea juridică a pedepselor, s-a avut în vedere persoana inculpaţilor care sunt cunoscuţi fără antecedente penale, şi deci se află la primul conflict cu legea penală, faţă de inculpatul B.M. B, fiind aplicabile prevederile art. 16 din Legea nr. 143/2000, avându-se în vedere comportamentul atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii.

Faţă de acest inculpat sunt îndeplinite condiţiile legale prev. de art. 81 Cod penal în sensul suspendării condiţionate a executării pedepsei, instanţa de fond considerând că scopul acesteia putând fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei în stare de detenţie.

Avându-se în vedere că acest inculpat a fost reţinut s-a dedus din pedeapsa aplicată, ziua reţinerii.

Întrucât pedeapsa aplicată inculpatului V. S. instanţa de fond a hotărât să fie executată în regim de detenţie, a menţinut starea de arest preventiv a acestuia, dar a redus din aceasta, ziua reţinerii şi perioada arestului preventiv.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat apel inculpatul V. S. care solicită admiterea apelului, administrarea de probe noi şi în subsidiar reindividualizarea pedepsei aplicate în conformitate cu disp. art. 72 Cod penal.

În motivarea apelului, inculpatul arată că nu există nicio probă directă din care să rezulte că a comis faptele pentru care este dedus judecăţii, iar declaraţia coinculpatului B. M. B. este nesinceră, făcând-o în scop de răzbunare pentru că-i datorează suma de 3.200 euro. De asemenea, arată că acest coinculpat a fost influienţat de procuror, dovadă fiind şi tratamentul sancţionator aplicat celor doi inculpaţi.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de apel şi din oficiu, în conformitate cu disp. art. 378 raportat la art. 371 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că apelul inculpatului nu este fondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la starea de fapt, în mod corect a reţinut instanţa de fond, având în vedere probele administrate în cauză (înregistrările convorbirilor telefonice purtate între inculpatul V. S. şi numitul S. Z, zis „Z.”, precum între inculpaţi, declaraţiile coinculpatului B. M. B, declaraţiile martorului M. S, procesul verbal de constatare al infracţiunii flagrante, raport de constatare tehnico-ştiinţifică) că inculpatul V. S. ocupându-se de traficul de droguri, lua legătura cu numitul S. Z. să-i cumpere din Ungaria droguri de risc şi de mare risc, în funcţie de comenzile pe care le avea, după care le comercializa în România.

Aşa s-a întâmplat şi în data de 29.05.2008. Inculpatul V. S. discutând în prealabil cu numitul S. Z, acesta din urmă i-a comunicat că coletul, care conţine şi drogurile, l-a dat şoferului de la S.C. „S” S.R.L. şi că acesta va ajunge la Odorheiu Secuiesc în dimineaţa zilei de 29.05.2008, pe colet fiind ataşat un bileţel cu numele de E. S.

Pentru a nu atrage atenţia organelor de urmărire penală, inculpatul V. S. l-a rugat pe coinculpatul B. M. B. să meargă în autogară şi să ridice coletul. Pentru că coinculpatul nu s-a dus la ora stabilită să ridice coletul, întrucât a rămas fără combustibil la autoturism, a fost contactat inculpatul V.S, care l-a transportat personal pe coinculpat, cu autoturismul său, să ridice coletul. După ridicarea coletului de către coinculpatul B. M. B, aceştia au fost blocaţi în trafic de către organele de urmărire penală descoperindu-se asupra lor cantitatea de droguri reţinută în actul de acuzare.

Inculpatul V. S. nu a recunoscut comiterea faptelor nici în cursul urmăririi penale şi nici în declaraţiile date la instanţa de fond şi în apel, încercând să acrediteze ideea că drogurile ar fi aparţinut coinculpatului Boldizsar, aspecte contrazise de actele dosarului, respectiv de transcrierea convorbirilor telefonice purtate de inculpat (filele 55 – 70 dosar urmărire penală) şi de declaraţiile coinculpatului B. M. B. ( filele 146 – 147 dosar urmărire penală, fila 73 dosar fond ).

În cursul judecării apelului, inculpatul prin avocatul ales, a solicitat ascultarea de către instanţă a convorbirilor telefonice purtate de către inculpatul V. S, probă respinsă de către instanţa de judecată ca nefiind utilă cauzei, pentru că instanţa de judecată nu poate să aprecieze dacă vocea din convorbirile purtate de inculpatul V, S, aparţine sau nu acestuia, o asemenea determinare fiind susceptibilă de a fi realizată prin alte mijloace de probă, a căror administrare nu a fost solicitată de către inculpat în cauză, cu toate că avea avocat ales.

Cu privire la starea de drept, instanţa apreciază că încadrarea juridică dată faptelor este greşită, deoarece în cauză este vorba despre două infracţiuni de trafic intern de droguri (o infracţiune de trafic intern de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 şi o infracţiune de trafic intern de droguri de mare risc, (prev. de art. 2 alin. 2 din Legea nr.143/2000, aflate în concurs ideal), precum şi de două infracţiuni de complicitate la traficul internaţional de droguri, (o infracţiune de complicitate la traficul internaţional de droguri de risc, prev. de art. 25 Cod penal raportat la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 şi o infracţiune de complicitate la traficul internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 25 Cod penal raportat la art. 3 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, aflate în concurs ideal), însă având în vedere că doar inculpatul a declarat apel şi potrivit art. 372 Cod procedură penală, nu poate fi agravată situaţia în propria cale de atac, nu se poate proceda la schimbarea încadrării juridice, deoarece s-ar crea o situaţie mai grea inculpatului.

De asemenea, instanţa de control judiciar constată că în mod greşit s-a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 în favoarea inculpatului B. M. B. de către instanţa de fond, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite niciuna din condiţiile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 143/2000, (existenţa unui denunţ, denunţul să fie făcut în cursul urmăririi penale, denunţul să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri), astfel cauza de reducere a pedepsei nu era aplicabilă în speţa dedusă judecăţii, cu atât mai mult cu cât nu s-au reţinut aceste aspecte în actul de sesizare, însă având în vedere că parchetul nu a atacat hotărârea şi nici inculpatul, aceasta a rămas definitivă, cu privire la inculpatul B. M. B, prin neapelare.

Nici solicitarea inculpatului V. S.+ de a se reindividualiza pedeapsa aplicată nu este fondată.

Infracţiunea de trafic intern de droguri de mare risc este pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar infracţiunea de trafic internaţional de droguri de mare risc este pedepsită cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, astfel că aplicarea unei pedepse de 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de trafic intern de droguri de mare risc şi a unei pedepse de 7 ani pentru comiterea infracţiunii de complicitate la trafic internaţional de droguri de mare risc, prin reţinerea de circumstanţe atenuante, în condiţiile în care inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor, este corect individualizată şi nu se impune a fi redusă.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, urmează să respinsă apelul inculpatului ca nefondat.

În baza art. 381 Cod procedură penală instanţa urmează să menţină starea de arest a inculpatului, constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a acestuia nu s-a schimbat, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia şi să deducă din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv începând cu data de 28.11.208 până la zi.

În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală va fi obligat inculpatul la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

Omor. Lovituri cauzatoare de moarte. Deosebiri.

Fapta inculpatului de a-i aplica victimei mai multe lovituri cu un scaun în zona capului, lovituri care au condus la decesul victimei, constituie infracţiunea de omor şi nu cea de lovituri cauzatoare de moarte, întrucât inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide chiar dacă nu este vorba de intenţie directă a acestuia, deoarece chiar dacă prin loviturile aplicate nu a urmărit moartea victimei, a acceptat producerea acestui rezultat.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 15/A/6 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.302/27.11.2008 Tribunalul Mureş a condamnat pe inculpatul V.A. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174, 175 lit. c Cod penal la pedeapsa de 17 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal.

În baza art. 88 Cod penal a scăzut din durata pedepsei închisorii durata reţinerii pe 24 de ore din data de 21.04.2008 şi durata arestării din data de 22.04.2008 până la zi.

In conformitate cu prev. art. 71 Cod penal a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei principale drepturile prev. de art. 64 lit. a, b Cod penal.

In baza art. 350 raportat la art. 148 lit. 1, 160 ind. b alin. l, 3 şi art. 300 ind. 2 Cod procedură penală a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi a menţinut această măsură faţă de inculpat.

In baza art. 14, 17, 346 Cod procedură penală a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de Ministerul Public din oficiu, în favoarea minorilor V. R, V. D. F, V.C. R. şi V. J. .

In baza art. 118 lit. b Cod penal a dispus confiscarea de la inculpat a corpurilor delicte trimise instanţei alăturat dosarului Parchetului şi păstrate la grefa Tribunalului Mureş, constând într-un scaun de plastic de culoare albă, cu două picioare rupte, ambalate separat.

In baza art. 191 alin. l Cod procedură penală a obligat inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.A, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174,175 lit. c Cod penal.

In motivarea rechizitoriului s-a arătat că în data de 19.04.2008 inculpatul 1-a ucis pe tatăl său, victima V. A. senior, prin aplicarea unor lovituri repetate cu un scaun de plastic, la domiciliul comun din com. Aluniş.

Instanţa 1-a audiat pe inculpat, care a recunoscut aplicarea loviturilor, dar a arătat că a făcut-o, fiind speriat, de gestul tatălui său de a încerca să îl lovească cu un cuţit.

Având în vedere şi declaraţiile inculpatului date la urmărirea penală, în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor dosarului, instanţa a reţinut ca fiind cert că inculpatul este cel care a aplicat tatălui său, loviturile care au dus la moartea acestuia, toate rezultând, în principal, din declaraţiile inculpatului şi martorilor D. A. A. şi V. R.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că inculpatul şi tatăl său locuiau singuri la domiciliul din com. Aluniş, după plecarea mamei inculpatului, împreună cu cei patru fraţi minori ai acestuia, din cauza comportamentului violent al victimei. Pe fondul consumului de alcool, între cei doi au avut loc în mai multe rânduri conflicte, iar unul dintre acestea s-a întâmplat şi în data de 19.04.2008, când inculpatul s-a întors acasă după ce a consumat bere la un restaurant din Aluniş cu mai mulţi prieteni, între care martorul D.A. La un moment dat, între inculpat şi tatăl lui a avut loc o altercaţie, în cursul căreia inculpatul a aplicat mai multe lovituri tatălui său cu un scaun de plastic, în zona capului şi antebraţului. Loviturile au cauzat victimei fractura piramidei nazale, o dilacerare (ruptură) cerebrală şi mai multe hematoame, plăgi şi echimoze. Mai apoi, inculpatul a părăsit locuinţa şi s-a reîntâlnit cu martorul D. A.

Victima a fost găsită a doua zi culcată în pat (f.l ds.urm. pen.), a fost transportată la spital, unde a decedat în data de 21.04.2006.S-a constatat că între loviturile primite şi deces există raport direct de cauzalitate, conform raportului de autopsie.

In ce priveşte apărarea inculpatului, instanţa reţine că din probele dosarului nu rezultă că acesta s-a aflat în stare de legitimă apărare sau de provocare. Declaraţiile inculpatului sunt oscilante sub acest aspect. La urmărire penală declara iniţial (f. 18) că a lovit fiindcă tatăl său nu înceta să îl ameninţe, chiar după ce i-a luat briceagul din mână. Apoi (f. 31), a susţinut că, după ce i-a luat briceagul, tatăl său a venit spre el ameninţându-1 cu pumnii, 1-a şi lovit de două ori cu pumnii, moment în care, a luat scaunul şi i-a aplicat două-trei lovituri peste cap şi piept. In fine, în declaraţia dată instanţei, ca şi în memoriile scrise depuse la dosar în cursul judecăţii, inculpatul îşi aminteşte că, după ce a fost deposedat de briceag, tatăl lui a luat din nou acea armă, a încercat să îl înjunghie, şi în aceste împrejurări, a fost nevoit să îl lovească, iar fractura craniană s-a putut produce când tatăl său a căzut pe pat.

Pe lângă împrejurarea că sunt contradictorii între ele, declaraţiile inculpatului nu sunt în concordanţă cu raportul de autopsie, care a constatat numeroase leziuni în zona craniului victimei, inclusiv o lovitură în zona occipitală, şi în zona antebraţului şi mâinii drepte, toate produse prin lovire directă şi nu prin cădere pe o suprafaţă dură, indicând aşadar, că inculpatul i-a aplicat tatălui său lovituri numeroase şi puternice la cap, că a continuat să lovească şi după ce tatăl lui s-a întors cu spatele, că victima şi-a folosit antebraţul drept pentru a se apăra.

Ipoteza provocării este contrazisă şi de anumite declaraţii ale martorilor: D. A. a arătat că inculpatul îl bătuse şi cu trei săptămâni înainte pe tatăl său, iar V. R. a mai văzut-o lovită pe victimă, şi aceasta, după ce iniţial a spus că o doare măseaua, a recunoscut că a fost bătută de fiul ei.

După altercaţie, inculpatul nu prezenta semne de violenţă (aşa cum rezultă din declaraţia martorului D.A.), astfel rezultă că, dacă au existat, ameninţările victimei nu s-au concretizat.

Din cele mai sus expuse, mai rezultă că, date fiind numărul şi intensitatea loviturilor vizate, inculpatul a acţionat cu intenţia, chiar şi indirectă, de a ucide.

In drept, fapta inculpatului de a-i aplica tatălui său, în cursul unei altercaţii, lovituri în zona capului, cu urmarea morţii acestuia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174,175 lit. c Cod penal.

Instanţa de fond a avut în vedere, la individualizarea pedepsei, criteriile generale prevăzute de art. 72 Cod penal, între care faptul că inculpatul şi-a ucis tatăl, comportamentul procesual al inculpatului, care a recunoscut, dar cu rezerve, comiterea faptei, şi împrejurările care reies din referatul de evaluare şi din declaraţiile martorilor, nu a mai fost condamnat, dar a mai comis fapte de lovire sau alte violenţe, pe fondul consumului de alcool. Pe de altă parte, instanţa a avut în vedere şi faptul că şi victima era o persoană violentă, care a contribuit şi ea, cel mai probabil, la conflict, şi declaraţia martorului audiat în circumstanţiere, Z. J, care a arătat că inculpatul 1-a ajutat în mai multe rânduri la muncă.

Pentru toate aceste motive, instanţa i-a aplicat inculpatului pedeapsa închisorii în limitele speciale, având în vedere prev. art. 175 Cod penal, i-a aplicat şi pedeapsa complementară. De asemenea, în conformitate cu disp. art 71 Cod penal şi ale deciziei penale nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, i-a interzis inculpatului drepturile prev de art 64 lit. a,b Cod penal pe durata executării

pedepsei principale. Instanţa a avut în vedere oportunitatea interzicerii acestor drepturi în cazul unui inculpat care a dat dovadă în mod repetat de o conduită antisocială şi a comis o infracţiune deosebit de gravă, precum inculpatul din cauză.

In baza art. 88 Cod penal a scăzut din pedeapsa închisorii aplicată durata reţinerii pe 24 de ore şi a arestării.

Văzând prev. art. 350 raportat la art. 148 lit.h, 160 ind. b alin. l, 3 şi art. 300 ind. 2 Cod procedură penală a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi a menţinut această măsură faţă de inculpat.

Cu privire la latura civilă, a reţinut că fosta concubină a victimei, R. E. şi copiii minori ai celor doi, V. R, V. D. F, V. C. R. şi V. J, nu au pretenţii civile şi au arătat că victima nu contribuia la întreţinerea lor şi nu au suferit vreun prejudiciu în urma decesului ei.

Instanţa de fond a mai reţinut că Ministerul Public a exercitat din oficiu acţiunea civilă, conform art. 17 Cod procedură penală. La ultimul termen a precizat că obiectul acţiunii civile constituie obligarea inculpatului la o rentă lunară pentru minori, raportată la venitul minim pe economie şi că, potrivit art. 17 Cod procedură penală, instanţa trebuia să se pronunţe şi din oficiu asupra reparării pagubei şi daunelor, dacă persoana vătămată este minor. Totuşi, consideră că şi în acest caz, obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile, trebuiau îndeplinite condiţiile răspunderii civile. Să existe un prejudiciu, acesta să fie cert şi să se afle în legătură de cauzalitate cu fapta inculpatului. Aceste condiţii nu sunt întrunite în prezenta cauză, deoarece victima nu contribuia la întreţinerea copiilor săi, aceştia din urmă au trebuit să plece de acasă, pentru a nu mai fi abuzaţi de tatăl lor.

Prin încheierea penală nr.303/12.12.2008, Tribunalul Mureş a dispus în temeiul art.195 Cod pr.penală, îndreptarea erorii materială strecurată în sentinţa penală nr.303/27.11.2008, a Tribunalului Mureş, în dosarul nr.4098/2008, în sensul că, în mod eronat, s-a trecut art.148 lit.h Cod pr.penală, corect fiind art.148 lit.f Cod pr.penală.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat apel inculpatul, care solicită admiterea apelului şi reducerea pedepsei aplicate.

În motivarea apelului inculpatul arată că nu avut intenţia să suprime viaţa victimei, având o afectivitate de nedescris faţă de aceasta, însă victima, care era tată său, era extrem de violent şi agresiv, alungându-şi soţia şi cei patru copii.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor de apel şi în conformitate cu disp.art.378 rap. la art.371 Cod pr.penală, Curtea apreciază că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la starea de fapt şi de drept prima instanţă, în baza probelor administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, a făcut o apreciere corectă, astfel că sub acest aspect hotărârea nu comportă nici un fel de discuţie.

Totuşi, instanţa de fond a făcut o apreciere greşită cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului.

Potrivit art.72 alin.1 Cod penal, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În cursul judecării apelului, Curtea a audiat doi martori, vecini cu familia inculpatului, care au declarat că victima, respectiv tatăl inculpatului, era un om extrem de violent, beţiv, a avut patru neveste şi 10 copii pe care i-a bătut şi alungat de acasă, iar pe inculpat, îl bătea în mod regulat, încă de când acesta era în clasa a I-a, îi lua toţi banii pe care îi câştiga şi îi dădea pe băutură (f.44, 45 dosar apel).

De asemenea, şi martorul Z. J, audiat în faţa primei instanţe (f.85), a declarat că victima consuma frecvent băuturi alcoolice şi îşi teroriza familia, de multe ori aceştia dormind în gară.

Astfel, având în vedere că inculpatul nu a mai fost condamnat, a recunoscut că a lovit victima încă de la începutul declanşării urmării penale, precum şi declaraţiile martorilor Z. J, D.G. şi D. I, care au arătat că victima era extrem de violentă şi îşi bătea în mod regulat familia şi doar printr-o întâmplare inculpatul nu a devenit el însuşi victimă, instanţa de control judiciar a apreciat că în cauză pot fi reţinute în sarcina inculpatului circumstanţele atenuate prev. de art.74 lit.a şi c Cod pr.penală, inculpatul putând fi considerat o victimă a mediului social în care a trăit, astfel că în baza art.76 lit.a Cod penal, instanţa a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat de la 17 ani închisoare la 12 ani închisoare.

La termenul de judecată din 06.02.2009, avocatul ales al inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor calificat, prev. de art.174 alin.1 lit.c Cod penal în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art.183 Cod penal.

Curtea a apreciat că cererea de schimbare a încadrării juridice nu este fondată pentru următoarele considerente:

Infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul îşi dă seama şi vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar nu urmăreşte şi nici nu acceptă posibilitatea producerii morţii victimei, dar dacă totuşi acest rezultat se produce, el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în baza art.183 Cod penal, decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziţia subiectivă a culpei, fie în modalitatea uşurinţei, fie în modalitatea neglijenţei.

În speţă, fapta inculpatului de a-i aplica victimei mai multe lovituri cu un scaun, în zona capului, scaun care în urma loviturilor s-a şi rupt, lovituri care au condus la decesul victimei, constată intenţia inculpatului de a ucide, chiar dacă nu este vorba de intenţie directă, poate fi reţinută intenţia indirectă a acestuia, deoarece chiar dacă prin loviturile aplicate nu a urmărit moartea victimei, a acceptat producerea acestui rezultat.

În cauză nu sunt aplicabile nici disp.art.73 lit.b Cod penal, privind starea de provocare, deoarece aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, inculpatul a aplicat lovituri victimei după ce i-a luat cuţitul din mână, astfel că nu se afla sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii.

La data de 05.02.2008, Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş a depus la dosarul cauzei o cerere de constituire de parte civilă, pe care instanţa, urmează să o respingă, ca tardivă, pe considerentul că potrivit art.15 alin.2 Cod pr.penală, constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmării penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare, ori această cerere a fost făcută în apel.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art.379 pct.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelul inculpatului, a desfiinţat parţial hotărârea atacată şi, rejudecând cauza, a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 17 ani închisoare la 12 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor calificat prev. de art.174 , 175 lit.c Cod penal.

În baza art.383 rap.la art.350 Cod penal, instanţa a menţinut inculpatul în stare de arest preventiv, deoarece temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării inculpatului impun în continuarea privarea de libertate a acestuia.

În baza art.381 alin.1 Cod pr.penală, instanţa a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive începând cu data de 17.11.2008 până la zi.

De asemenea, pentru considerentele arătate mai sus, instanţa a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpat şi ca tardivă cererea de constituire de parte civilă a Spitalului Clinic de Urgenţă Tg.Mureş.

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală cheltuielile judiciare în apel rămân în sarcina statului.

Decizia penală nr. 28/A/20 februarie 2009

Evadare. Elementele constitutive ale infracţiunii. Abatere disciplinară.

Fapta condamnatului de a omite să se întoarcă la penitenciar, după ce a fost învoit pentru 24 de ore să participe la înmormântarea mamei sale,nu constituie infracţiunea de evadare prevăzută de art. 269, alin. 1 Cod penal, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, ci, eventual, poate constitui o abatere disciplinară reglementată de Legea nr. 275/2006.

Curtea de apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 28/A/20 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr.382/27.11.2008 Tribunalul Harghita, în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul T. A. pentru infracţiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. 1 Cod penal.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 2 octombrie 2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T. A. pentru săvârşirea infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269 Cod penal.

În cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut, în fapt, că în perioada 22 - 23 august 2008 inculpatul, care era deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc, a beneficiat de o învoire de 24 de ore pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Acesta nu s-a prezentat la ora stabilită pentru întoarcere şi a fost depistat de organele de poliţie şi reprezentanţii penitenciarului în localitatea Siculeni, la fostul domiciliu al mamei sale.

În drept, parchetul a considerat că fapta inculpatului de a nu respecta termenul fixat pentru întoarcerea în penitenciar ca urmare a învoirii primite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269 Cod penal.

La întocmirea rechizitoriului parchetul s-a avut în vedere sesizarea judecătorului delegat, declaraţiile învinuitului, angajament şi înscrisuri privind acordarea permisiunii de a ieşi din penitenciar.

Inculpatul a fost ascultat de instanţa de fond.

Inculpatul T. A. executa o pedeapsă de 5 ani şi 8 luni închisoare fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. El se afla încarcerat în Penitenciarul Miercurea Ciuc fiind repartizat în regimul semideschis de executare. La data de 21 august 2008 comisia de individualizare din cadrul penitenciarului a hotărât să-i acorde inculpatului permisiunea de a ieşi din penitenciar pentru 24 de ore, pentru ca acesta să participe la ceremonia de înmormântare a mamei sale. Inculpatul nu s-a întors la penitenciar în data de 23 august la ora 8,30, oră ce fusese stabilită de comisie, agenţii penitenciarului însoţiţi de organele de poliţie depistându-l la fosta locuinţă a mamei sale la ora 10,00 de unde a fost adus la locul de deţinere.

Potrivit art. 269 Cod penal, infracţiunea de evadare constă în „evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere". Termenul de evadare nu este definit de legea penală astfel că, interpretând per a contrarie dispoziţiile art. 140 Cod penal, înţelesul acestui termen este cel din vorbirea curentă. Potrivit DEX a evada înseamnă a fugi, a scăpa. Ţinând seama de această definiţie, infracţiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, printr-o acţiune. Făptuitorul înlocuieşte în fapt, starea de lipsire de libertate în care se află în mod legal, cu starea de libertate.

În cauză, inculpatul a ieşit în mod legal din starea de deţinere, fiind învoit să plece din penitenciar pentru 24 de ore, însă , acesta a omis să se întoarcă în starea de deţinere, omisiune ce nu constituie o faptă prevăzută de legea penală. În opinia instanţei de fond, fapta inculpatului poate constitui o abatere disciplinară săvârşită în cursul executării pedepsei închisorii.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, care solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

În motivarea apelului parchetul arată că latura obiectivă a infracţiunii de evadare, elementul material al acesteia constă într-o acţiune a persoanei care se sustrage în mod voit şi ilegal de la privarea de libertate la care este supusă şi nu are relevanţă locul în care cel condamnat execută pedeapsa, dacă lucrează sau dacă se găseşte în alt loc decât în penitenciar.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care autorul a trecut de la starea de privare de libertate la starea de libertate şi pentru aceasta, nu are importantă dacă autorul a fost repede prins şi nici dacă acesta, s-a predat după săvârşirea infracţiunii.

La momentul acordării învoirii inculpatul a semnat un angajament prin care i s-au adus la cunoştinţă obligaţiile care le are în timpul deplasării la înmormântarea mamei sale ce a avut loc în oraşul Vlăhiţa, unde domicilia mama sa anterior decesului, iar inculpatul a fost găsit a doua zi pe raza comunei Ciceu la fostul domiciliu al mamei sale în urma măsurilor întreprinse de organele de poliţie şi cadrele din cadrul penitenciarului.

Susţinerile acestuia că ar fi aşteptat venirea copilului pe care nu 1-a văzut demult şi care era bolnav, că l-a părăsit soţia în timpul detenţiei nu au nici o relevanţă în cauză. De asemenea la aprecierea intenţiei infracţionale nu pot fi avute în vedere declaraţiile acestuia că nu ar fi vrut să evadeze atâta timp cât cunoştea sau trebuia şi putea să cunoască consecinţele acţiunii sale.

Parchetul a apreciat, în baza probatoriului administrat în cauză că, inculpatul în mod voit şi ilegal a săvârşit infracţiunea de evadare prin faptul că nu s-a întors la locul de deţinere la ora şi data stabilite înlocuind în acest fel starea de privare de libertate la care era supus cu cea de libertate.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de apel şi în conformitate cu disp.art.378 rap.la art.371 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.269 alin.1 Cod penal evadarea din starea legală de reţinere sau deţinere se pedepseşte.

Aşadar, infracţiunea de evadare este o infracţiune comisivă al cărei element material se realizează întotdeauna printr-o acţiune.

Acţiunea de evadare înseamnă sustragerea de la privarea de libertate la care o persoană este supusă prin părăsirea în mod voit şi ilegal a locului de reţinere sau deţinere ori prin scăparea de sub pază la care s-ar afla supusă persoana care se găseşte în stare de reţinere sau deţinere.

În speţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că inculpatul nu a părăsit în mod ilegal locul de deţinere, acesta fiind învoit de către conducerea penitenciarului pentru 24 de ore să participe la ceremonia de înmormântare a mamei sale, şi în aceste condiţii a omis să se întoarcă la ora stabilită, fiind găsit la fosta locuinţă a mamei sale de către agenţii penitenciarului la o oră şi jumătate după ce expirase timpul de întoarcere.

Prin urmare, omisiunea inculpatului de a se întoarce în penitenciar la ora stabilită nu constituie infracţiunea de evadare prev. de art.269 alin.1 Cod penal, ci eventual poate constitui o abatere disciplinară reglementată de Legea nr.275/2006.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că în baza art.379 pct.1 lit.b Cod pr.penală, a respins apelul parchetului ca nefondat.

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat. Condiţii.

O.U.G. 195/2002, art. 85, alin.1

Fapta inculpatului de a se afla la volanul unei maşini tractate, în condiţiile în care această maşină nu avea motor în stare de funcţionare nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 85. al.1, din OUG 195/2002, întrucât deplasarea maşinii pe drumurile publice s-a efectuat ca urmare a tractării de către un alt autovehicul.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 206/R/15 aprilie 2009

Prin sentinţa penală nr.157/24.10.2008 în temeiul art.85 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 cu aplicarea art.74 şi 76 Cod penal, a fost condamnat inculpatul G. C. D , fiul lui L. şi F. – N., născut la data de 07 august 1977 în Bistriţa, judeţul Bistriţa Năsăud, domiciliat în Bistriţa, str. D. V, nr.20, judeţ Bistriţa Năsăud, cetăţean român, 12 clase, necăsătorit, la pedeapsa de 1 lună închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

În baza art.81 alin.1 Cod penal a fost dispusă suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi, în baza art.82 Cod penal a fost stabilit un termen de încercare de 2 ani şi 1 lună.

În baza dispoziţiilor art.359 alin.1 Cod procedură penală a fost atrasă atenţia inculpatului G.C. D. asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal ce reglementează revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenul de încercare.

În baza art.191 alin.1 Cod pr. penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî în acest sens instanţa de fond a reţinut următoarele:

În data de 19.02.2008 inculpatul G. C. D. a condus autoturismul marca Lada, neînmatriculat, pe DJ 151 pe ruta Luduş-Bistriţa, fiind depistat în trafic de către organele de poliţie. Autoturismul condus de către inculpat era tractat de către autoutilitara marca Fiat, condus de către fratele inculpatului, respectiv de către G. R. A.

Instanţa de fond a reţinut că art.12 din O.U.G. 195/2002 prevede imperativ că pentru a circula pe drumurile publice vehiculele, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna, trebuie să fie înmatriculate sau înregistrate şi să poarte plăcuţe cu nr. de înmatriculare sau înregistrare iar art.17 alin.3 din aceeaşi ordonanţă interzice circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor radiate din evidenţă. S-a mai reţinut că, conceptul de autovehicul vizează orice vehicul prevăzut cu un mijloc mecanic de propulsie care se deplasează prin mijloace proprii şi care circulă în mod obişnuit pe drumurile publice.

De asemenea s-a mai reţinut că prin conducător se înţelege persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul iar acţiunea de conducere vizează operaţiunea tehnică prin care persoana pune în mişcare şi dirijează pe drumurile publice un autovehicul, care are o asemenea aptitudine, de a se deplasa pe drumul public.

In raport de cele expuse mai sus instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului, care la data de 19.02.2008 a condus autoturismul Lada neînmatriculat pe DJ 151, pe ruta Luduş-Bistriţa, fiind depistat în trafic de către organele de poliţie, tractat de autoutilitara marca Fiat, condus de către fratele inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.85 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată.

De asemenea s-a mai apreciat că lipsesc dovezile privitoare la transferul dreptului de proprietate asupra autovehiculului, în sensul că inculpatul nu a dovedit o minimă diligenţă cu privire la certificarea provenienţei şi existenţei datelor de identificare a autovehiculelor.

La individualizarea pedepsei aplicate au fost avute în vedere prev. art.72 Cod penal privitoare la fapta comisă şi la persoana inculpatului, în cauză fiind reţinute şi circumstanţe atenuante, pedeapsa fiind coborâtă sub minimul special, la 1 lună închisoare. De asemenea s-a făcut şi aplicarea art.81, 82 şi 83 Cod penal.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat în termen legal apel inculpatului iar Tribunalul Mureş, prin decizia penală nr.40/A/13.02.2009, a admis apelul, a desfiinţat integral hotărârea atacată şi în rejudecare în baza art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. d Cod pr. penală l-a achitat pe inculpat de sub învinuirea comiterii infracţiunii prev. de art.85 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002.

Pentru a hotărî în acest sens tribunalul a reţinut că starea de fapt a fost corect stabilită de către instanţa de fond.

Pornind de la textul de lege, prevăzut de art.85 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, fapta inculpatului ar putea fi săvârşită fie prin punerea în circulaţie sau prin conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau neînregistrat.

S-a reţinut că deşi prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea faptei în modalitatea conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat este evident că inculpatul nu a condus autoturismul, atâta vreme cât acesta nu avea motor în stare de funcţionare ci a fost tractat de o altă maşină.

Sub aspectul modalităţii punerii în circulaţie, s-a constatat că autoturismul inculpatului nu îndeplinea condiţiile pentru a fi calificat autovehicul, în sensul art.6 pct.6 din O.U.G. 195/2002 republicată, deoarece nu era în stare de funcţionare adică nu era echipat cu motor care să-i asigure deplasarea.

De asemenea s-a mai reţinut că autoturismul inculpatului nu poate fi calificat nici ca vehicul în sensul art.6 pct.35 din aceeaşi ordonanţă, deoarece chiar dacă s-a deplasat prin tractare nu este utilizat în mod curent pentru transportul persoanelor sau bunurilor ori pentru efectuarea serviciilor sau lucrări.

Prin prisma considerentelor de mai sus Tribunalul a considerat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive cu privire la latura obiectivă pentru ca fapta inculpatului să constituie infracţiune.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat în termen legal recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş care a solicitat casarea integrală a deciziei tribunalului şi menţinerea în totalitate a sentinţei instanţei de fond.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza materialului şi lucrărilor din dosarul cauzei, conform art.38514 Cod pr. penală şi prin raportare la art.3859 alin.3 Cod pr. penală s-au reţin următoarele:

Decizia Tribunalului Mureş, în opinia Curţii, este legală şi temeinică, în mod corect apreciindu-se că se impune achitarea inculpatului în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod pr. penală.

Astfel din analiza prev. art.85 alin.1 din O.U.G. 195/2002 republicată rezultă că pentru a comite această infracţiune inculpatul cu intenţie să fi pus în circulaţie şi să fi condus pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat.

Din actele existente la dosarul cauzei rezultă că la data de 19.02.2008, pe ruta Luduş-Bistriţa, a fost depistat în trafic autoturismul marca Lada neînmatriculat, maşină care era tractată de autoutilitara marca Fiat, condusă de numitul G. R. A. Trebuie subliniat faptul că la volanul autoturismului marca Lada se afla inculpatul.

Din probele administrate rezultă că maşina a fost cumpărată pentru piese de schimb şi nu era înmatriculată în circulaţie.

În opinia Curţii s-a apreciat că Tribunalul în mod corect a reţinut că practic inculpatul nu a condus autoturismul Lada pe drumurile publice deoarece maşina a fost tractată de către o altă maşină. Autoturismul Lada nu avea motorul pornit, deplasarea efectuându-se ca urmare a tractării de către cealaltă maşină, aspect care nu poate să fie contestat în cauză.

Este real faptul că acţiunea de conducere vizează operaţiunea tehnică prin care persoana pune în mişcare şi dirijează pe drumurile publice un autovehicul însă punerea în mişcare şi dirijarea pe drumurile publice s-a efectuat practic de către autoutilitara Fiat, condusă de martorul G. R. A, inculpatul nefăcând altceva decât să se orienteze, pentru a realiza deplasarea maşinii, după autoutilitara condusă de către martorul G.

S-a apreciat că în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că nu se poate reţine comiterea infracţiunii de către inculpat nici sub aspectul punerii în circulaţie a unui autovehicul neînmatriculat deoarece maşina nu era în stare de funcţionare, deşi avea motor, acesta nu era pornit şi nu s-a făcut dovada că motorul era în stare de funcţionare.

În raport de cele de mai sus recursul promovat a fost declarat nefondat şi a fost respins, în conformitate cu art.38515 pct.1 lit.b Cod pr. penală.

Aplicarea dispoziţiilor art. 5221 Cod procedură penală. Condiţii.

Cod Procedură penală, art. 5222

În situaţia în care inculpatul a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, după care s-a sustras de la judecată, fiind sfătuit în acest sens de părinţi lui, însă a exercitat căile de atac ordinare prevăzute de lege împotriva hotărârii de condamnare, nu se impune rejudecarea cauzei după extrădare, întrucât acesta a avut cunoştinţă de derularea întregului proces penal împotriva sa.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală

decizia penală nr. 211/R/22 aprilie 2009

Prin decizia penală nr. 14/27.07.2009 Tribunalul Harghita a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.F.O, împotriva sentinţei penale nr.771 din 04 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. 1421/258/2008.

S-a făcut aplicarea art. 192 alin.2 Cod procedură penală.

S-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr.771/04.11.2008, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosar nr. 1421/258/2008, în baza art. 522/1 Cod procedură penală, s-a respins ca inadmisibilă cererea de rejudecare după extrădare formulată de petentul G. F. O, născut la data de 19 august 1980, deţinut în Penitenciarul Miercurea Ciuc.

În baza art.192 pct. 2 Cod procedură penală inculpatul a fost obligat să plătească statului sumei de 140 RON cheltuieli judiciare.

Prima instanţă a condamnat inculpatul la pedeapsa închisorii de 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 447/13.04.2006 pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Prin decizia penală nr. 250/05.12.2006 Tribunalul Harghita a admis apelul declarat de către petent, prin apărător din oficiu, şi a desfiinţat parţial sentinţa penală nr. 447/13.04.2006 a Judecătoriei Miercurea Ciuc. Prin decizia penală nr. 17/R/17.01.2007 Curtea de Apel Târgu Mureş a respins recursul declarat de către petent, prin apărător din oficiu, împotriva deciziei penale nr. 250/05.12.2007 pronunţate de Tribunalul Harghita.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc întocmit în data de 27.09.2004 în dosarul penal nr. 2610/P/2004 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a petentului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Petentul a dat declaraţii în calitate de învinuit în dosarul nr. 2610/P/2004 în datele de 29 2.2004 (fila 114 şi 115 dosar) şi 11.02.2005 (fila 116), după ce s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa pe data de 22.12.2004 (fila 7 din dosar).

În toate etapele procesului penal în faţa instanţei de judecată - pe parcursul soluţionării dosarului nr. 2951/2005 în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 447/13.04.2006 şi până la soluţionarea dosarului nr. 1576/43/2006 de către Curtea de Apel Târgu Mureş prin decizia penală nr. 17/R/17.01.2007, petentul nu a participat la judecarea cauzei, fiind reprezentat de apărători din oficiu, fără a comunica adresa la care să fie citat în cursul procesului. Petentul nu numai că a fost reprezentat de către apărători din oficiu, dar a şi exercitat şi căile de atac prevăzute de lege.

Având în vedere cele mai sus enunţate, prima instanţă a apreciat că petentul a avut cunoştinţă de procesul penal întrucât a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, iar pe parcursul judecăţii a fost reprezentat de apărător din oficiu şi a exercitat căile de atac prevăzute de lege. Lipsa petentului pe parcursul procesului se datorează culpei acestuia deoarece, după ce a dat declaraţii în cursul urmăririi penale a părăsit ţara, sustrăgându-se judecăţii. S-a reţinut că acest aspect reiese şi din referatul de evaluare întocmit în dosarul penal nr. 2951/2005 al Judecătoriei Miercurea Ciuc unde se menţionează, la fila 45, faptul că „inculpatul nu doreşte să se întoarcă în România, nici măcar pentru soluţionarea procesului penal,, fiind sfătuit şi de către părinţi să rămână în Ungaria şi să se stabilească acolo. Prin urmare, inculpatului nu i-a fost încălcat în nici un fel dreptul la apărare recunoscut în art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelantul G. F. O , solicitând admiterea apelului, după desfiinţarea hotărârii atacate să se dispună rejudecarea după extrădare.

În motivele cererii s-a arătat că instanţa de fond greşit a invocat excepţia inadmisibilităţii, cererea de rejudecare putând fi eventual respinsă ca nefondată, în nici un caz inadmisibilă şi că instanţa de fond a interpretat în mod subiectiv considerentele Deciziei nr. 5454/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze ar putea fi restricţionat numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor ori a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii, nu este relevantă dacă persoana extrădată a cunoscut sau a participat la desfăşurarea urmăririi penale, pentru că aceste împrejurări nu înlătură obligaţia instanţelor de judecată de a cita părţile şi de a asigura că acestea au cunoştinţă despre judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a considerat că nu poate admite susţinerile apelantului prin care acesta invocă decizia nr. 5454/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece chiar în decizia invocată de acesta se prevede faptul că dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricţionat dacă a avut cunoştinţă despre desfăşurarea cauzei.

S-a arătat că, apelantul a fost prezent în faţa organelor de urmărire penală, a dat declaraţii în faţa acestui organ, a fost asigurată apărarea prin numirea unui apărător din oficiu, şi apelantul de astăzi şi-a exercitat căile de atac prevăzute de lege, astfel că inculpatul s-a sustras de la judecarea unui proces penal în care era parte şi despre a cărui existenţă avea cunoştinţă.

S-a reţinut că, văzând procesele verbale de confruntare privind pe inculpaţii I. C. şi C. L, rezultă fără echivoc că apelantul a avut cunoştinţă de acest proces, precum şi declaraţiile date în faţa organelor de cercetare penală (f.114) şi în faţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc (filele 115, 116).

Din cele prezentate mai sus, instanţa de apel a constatat că inculpatul s-a sustras de la judecarea cauzei în care era parte, deci a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii, astfel că în cauză se poate reţine o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate, care nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 34 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică internaţională în materie penală şi convenţia pentru extrădare.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul G.F.O, care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât rejudecarea cauzei este un drept al condamnatului, neavând relevanţă dacă inculpatul a participat sau a avut cunoştinţă de urmărirea penală.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa de control judiciar a respins recursul declarat, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 522 indice 1 Cod procedură penală, trebuie coroborate cu considerentele deciziei nr. 5454/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se prevede cu claritate că persoana extrădată va beneficia de rejudecarea cauzei numai în cazul când nu a avut cunoştinţă de derularea întregului proces penal, aceasta începând deci cu cercetările efectuate în cursul urmăririi penale.

Cum inculpatul G.F.O s-a sustras de la judecarea cauzei, considerăm că nu poate beneficia de prevederile art. 522 indice 1 Cod procedură penală, atâta vreme cât acest inculpat a avut tot timpul cunoştinţă de desfăşurarea procesului penal ( fapt probat şi prin aceea că acest inculpat a promovat apel şi recurs în cauză ) dar a refuzat să se prezinte la judecată, fiind sfătuit astfel de către părinţii săi.

Ca atare, în baza art. 385 indice 15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, instanţa de control judiciar a respins ca nefondat recursul inculpatului, în considerarea faptului că hotărârea atacată este legală şi temeinică.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.

Decesul inculpatului în cursul judecăţii. Soluţionarea laturii civile a cauzei.

Cod procedură penală, art. 21, art. 346, alin 1

Dacă moştenitorii inculpatului decedat în cursul judecăţii nu au acceptat moştenirea rămasă după defunct, fapt ce reiese din declaraţiile autentice depuse la dosar, atunci acţiunea civilă formulată în cauză de partea vătămată trebuie respinsă, întrucât a accepta sau nu o moştenire constituie o opţiune şi nicidecum o obligaţie a prezumtivului erede.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală

decizia penală nr. 216/R/22 aprilie 2009

Prin sentinţa penală nr. 144 din data de 22 aprilie 2008 Judecătoria Gheorgheni l-a condamnat pe inculpatul D. L. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 241/2005. Executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni. Inculpatul a fost obligat să plătească DGFP Harghita suma de 11.037 lei şi dobânda legală, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat. Inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii ocupării funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară. Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:

Inculpatul, în calitate de administrator al SC „E” SRL Gheorgheni, în perioada 01.01.2006 - 31.10.2006, a reţinut de la angajaţii firmei impozite şi contribuţii, în valoare de 11.037 lei, pe care nu i-a vărsat la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, cu precizarea că a recurs la această metodă din cauza greutăţilor financiare ale firmei, care la rândul ei nu a încasat creanţele de la beneficiari, şi realizând venituri de la actualul loc de muncă, SC „I.T” SRL Gheorgheni, a fost de acord cu recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului prima instanţă a avut în vedere lipsa antecedentelor penale, atitudinea inculpatului în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţei de judecată, împrejurările concrete în care a săvârşit fapta şi cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat.

Judecătoria a considerat că reeducarea inculpatului se poate realiza şi fără privare de libertate, fără a arăta care sunt argumentele care au dus la această concluzie. Au fost încălcate astfel dispoziţiile art. 81 alin. 6 Cod penal care impun motivarea suspendării executării pedepsei.

De asemenea, prima instanţă nu a motivat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului inculpatului de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul. În motivarea apelului inculpatul a solicitat ca suma la care a fost obligat prin sentinţa primei instanţe să-i fie reţinută din salariu în rate lunare.

Tribunalul Harghita prin decizia penală nr.24/17.02.2009 a admis apelul declarat de inculpatul D.L. împotriva sentinţei penale nr.144/22.04.2007, a desfiinţat această hotărâre judecătorească şi rejudecând cauza, a dispus în baza art.11 pct.1 lit. b rap. la art.10 lit. g Cod pr. penală încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D.L. pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art.6 alin.1 din legea nr.242/2005, ca urmare a decesului făptuitorului intervenit la data de 09.09.2008. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească s-a respins acţiunea civilă exercitată de D. G. a F. P. a judeţului Harghita împotriva inculpatului şi a succesorilor D. M. şi D. J. şi s-a dispus a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei la două grade jurisdicţionale.

Pentru a adopta această soluţie prima instanţă de control judiciar a reţinut următoarele:

Pe parcursul judecării apelului inculpatul a decedat la data de 9 septembrie 2008, astfel cum a reieşit din copia certificatului de deces seria DP, nr. 581056 depus la fila 26.

În cauză au fost introduşi moştenitorii inculpatului, respectiv descendenţii D. J. şi D. M. dar din declaraţiile notariale depuse în copie la dosar a rezultat că cele două fiice ale inculpatului au renunţat la moştenire. În această situaţie, acţiunile civile existente împotriva defunctului inculpat nu s-au transmis celor două descendente, ele fiind străine de moştenire. Acţiunea civilă formulată de D.G.F.P. Harghita s-a reţinut a neîntemeiată în raport cu acestea, în situaţia în care partea civilă va identifica alţi moştenitori se va putea îndrepta împotriva lor pe cale separată.

Ca urmare a acestor aspecte reţinute instanţa de apel a pronunţat hotărârea judecătorească anterior menţionată, împotriva căreia, în termen legal, a promovat recurs partea civilă D. G. . F.P. a judeţului Harghita, care a învederat faptul că această hotărâre penală este netemeinică şi nelegală deoarece:

D. G. a F. P. Harghita, în cauza dedusă judecăţii s-a constituit parte civilă, potrivit art. 15 din Codul de procedură penală, pentru suma de 11.037 lei cu majorările de întârziere calculate până la data plăţii inclusiv, prejudiciu cauzat bugetului centralizat al statului prin activitatea infracţională a inculpatului. Din rechizitoriul întocmit la data de 28.09.2007 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni, a reieşit faptul că D.L, administrator al SC E. SRL Gheorgheni, în perioada ianuarie 2006 - octombrie 2006, a dispus reţinerea pe statele de plată ale angajaţilor, impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, în sumă totală de 11.037 lei, pe care nu le-a vărsat la bugetul de stat.

D. L. a recunoscut fapta comisă, suma sus menţionată nefiind achitată nici până la data prezentei, de către succesorii inculpatului. Prejudiciul a fost cert şi real fiind reprezentat de impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă.

Între fapta inculpatului şi prejudiciul cauzat bugetului de stat există legătură directă şi nemijlocită de la cauză la efect.

Potrivit prevederilor art. 21 din Cod de proc. penală: „Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. "

În speţă, instanţa de apel a introdus în cauză pe succesorii inculpatului, respectiv pe D. M. şi pe D. J, fără să oblige pe succesori la plata sumei de 11.037 lei, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat.

Pentru motivele mai sus invocate s-a solicitat instanţei admiterea recursului declarat, în sensul obligării succesorilor la plata sumei de 11.037 lei reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat.

Analizând recursul astfel declarat, prin prisma prevederilor ar.3859 Cod pr. penală se constată că acesta are caracter nefondat, deoarece:

În mod corect instanţa de apel a procedat la reformarea sentinţei penale nr.144/22.04.2008 a Judecătoriei Gheorgheni, în contextul în care, pe parcursul soluţionării apelului s-a dovedit faptul că, la data de 09.09.2008 a intervenit decesul inculpatului D. L. (a se vedea în acest sens, înscrisul aflat la fila 26 din dosarul nr.1278/234/2007 al Tribunalului Harghita) dar şi faptul că niciuna dintre cele două descendente directe, ale inculpatului apelant, nu a înţeles să accepte moştenirea rămasă după defunct, nici măcar sub beneficiu de inventar (aspecte reieşite clar din declaraţiile autentice ale lui D. M. şi D. J. aflate la filele 54 şi 58 din dosarul instanţei de apel). Tribunalul Harghita, în mod corect, a dispus încetarea procesului penal declanşat împotriva inculpatului D. L, ca urmare a intervenirii decesului acestuia şi a respins acţiunea civilă, exercitată, în cauză, de către partea civilă D.G. F. P. a judeţului Harghita, cât timp nu existau moştenitori acceptanţi ai acestuia (ai defunctului inculpat). Partea civilă recurentă a invocat ca temei de drept al ultimei căi ordinare de atac executate, prev. art.21 Cod pr.penală, ignorând însă faptul că, în speţă, cele două fiice ale inculpatului intimat au învederat, în mod expres, că nu înţeleg să accepte succesiunea tatălui lor şi că renunţă la aceasta.

Este opţiunea fiecărei persoane – fizice sau juridice – de a accepta sau nu moştenirea rămasă după o persoană fizică decedată, acest lucru constituind o opţiune şi nu o obligaţie a prezumtivului erede.

Constatându-se că decizia Tribunalului Harghita este legală şi temeinică, fiind mai presus de orice critică, urmează ca, în conformitate cu prev. art.38515 pct.1 lit. b Cod pr. penală, să se respingă, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă D. G. F. P. ale judeţului Harghita împotriva deciziei penale nr.24/17.02.2009 a Tribunalului Harghita.

Văzând şi disp.art.192 alin.2 Cod pr. penală,

Contradicţie între dispozitivul sentinţei şi motivele pe care se întemeiază soluţia. Eroare materială. Caz de casare.

Cod procedură penală, art. 3859, pct.9

Atunci când în dispozitivul sentinţei penale s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) Cod procedură penală (fapta nu există) iar în considerentele hotărârii se reţine un alt temei al achitării, respectiv cel prevăzut de art. 10 lit d) Cod procedură penală (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii) există o contradicţie între dispozitivul sentinţei pronunţate şi motivele pe care se întemeiază soluţia, nefiind vorba despre o eroare materială, ci este incident cazul de casare reglementat de art. 3859 pct. 9 Cod procedură penală, astfel că soluţia care se impune este trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală

decizia penală nr. 218/R/22 aprilie 2009

Prin decizia penală nr. 29/24 februarie 2009, a Tribunalului Harghita, s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc împotriva sentinţei penale nr. 776/4 noiembrie 2008 a Judecătoriei Miercurea Ciuc.

S-a reţinut că prin sentinţa penală apelată s-a dispus achitarea inculpatului H.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, reţinându-se că nu se poate dovedi cu certitudine faptul că inculpatul a condus autoturismul anterior opririi de către organele de poliţie, astfel că, faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume, calitatea inculpatului de conducător al unui autovehicul.

Se arată că împotriva sentinţei penale menţionate, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, invocând faptul că, în urma aprecierii incomplete a probelor, instanţa de fond a ajuns la reţinerea unor împrejurări care nu corespund realităţii, deoarece, inculpatul a condus autoturismul şi nu s-a conformat semnalului de oprire al organelor de poliţie.

Instanţa de apel respinge ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, arătând că în urma probelor administrate în cauză, nu se poate reţine că autoturismul a fost condus de inculpat, anterior opririi sale de către organele de poliţie, faptei lipsindu-i unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

Împotriva deciziei penale menţionate, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita.

În motivarea cererii de recurs formulate, s-a criticat hotărârea instanţei de fond şi respectiv decizia instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii, arătând că motivarea hotărârii instanţei de fond contrazice dispozitivul, fapt care nu poate fi asimilat unei simple erori materiale.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate şi în limitele investiri sale şi anume, conform dispoziţiilor art. 385 indice 6, 385 indice 8 şi respectiv 385 indice 9 Cod procedură penală, se constată următoarele:

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, este fondat, fiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 indice 9 pct. 9 Cod procedură penală.

Astfel, deşi în dispozitivul sentinţei penale nr. 776/4 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art.10 lit. a Cod procedură penală, în considerentele hotărârii se reţine un alt temei al achitării, respectiv cel prevăzut de art. 10 lit. d Cod procedură penală, respectiv împrejurarea că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 şi anume, calitatea de conducător al autovehiculului.

Existând o contradicţie între dispozitivul sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi motivele pe care se întemeiază soluţia, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 385 indice 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, deoarece această soluţie include şi cazul de casare incident în cauză, respectiv cel reglementat de art. 385 indice 9 pct. 9 Cod procedură penală.

Nu poate fi reţinută această neconcordanţă ca fiind o eroare materială, în sensul dispoziţiilor art. 195 Cod procedură penală, în raport de faptul că inadvertenţa dintre considerente şi dispozitiv vizează temeiul achitării inculpatului.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 385 indice 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita împotriva deciziei penale nr. 29/2009 a Tribunalului Harghita, şi casându-se integral decizia atacată şi desfiinţându-se în tot sentinţa penală 776/2008 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Miercurea Ciuc.

Au fost menţinute integral actele procedurale efectuate la instanţa de fond, urmând a se relua cauza din momentul dezbaterii, întrucât temeiul de casare vizează neconcordanţa între dispozitiv şi considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond, nesubzistând alte cauze de nulitate absolută a actelor procedurale sau procesuale efectuate în cauză.

Vătămare corporală din culpă. Neadaptarea vitezei la condiţiile de trafic. Achitare greşită.

Cod penal, art.184 alin 2 pct.4

Fapta conducătorului de a nu adapta viteza la condiţiile de trafic şi de drum existente şi astfel de a pătrunde pe contrasens şi de a accidenta partea vătămată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184, al. 2 şi 4 Cod penal, neavând relevanţă în cauză că inculpatul circula cu viteză legală şi că pe porţiunea de drum unde a avut loc accidentul nu era nici un indicator care să indice drum cu denivelări.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală

Decizia penală nr. 235/R/29 aprilie 2009

Prin sentinţa penală nr.550/13.06.2007, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în dosar nr. 1388/258/2006, în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d C.pr.pen. a achitat pe inculpatul B. L, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prev. şi ped. de art. 184 alin.2, 4 C.pen.

Asigurătorul de răspundere civilă S.C. A. R. – A. S.A. a fost obligat să plătească părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş 8927,78 lei, părţii civile Spitalul Judeţean Harghita 1019,43 lei, despăgubiri civile .

S-au respins pretenţiile părţii civile D. I.

În baza art. 192 alin.3 C.pr.pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc din data de 31.10.2006, înregistrat la Judecătoria Miercurea Ciuc, a fost trimis în judecată, în stare de libertate şi s-a solicitat condamnarea inculpatului B.L. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal.

În actul de sesizare, în fapt, s-a arătat că în data de 17.09.2004, după ce a distribuit marfa pe raza localităţii Bălan s-a urcat la volanul autoutilitarei marca Mercedes aparţinând societăţii la care era angajat, cu care a pornit către Miercurea Ciuc, pe DJ 125 pe raza comunei Sândominic, la intersecţia cu drumul Fagul Cetăţii după trecerea unui pod datorită neadaptării vitezei la condiţiile de drum a trecut pe contrasens intrând în coliziune cu autoturismul marca Dacia condus regulamentar de partea vătămată D. I.

Parte vătămată D. I. a suferit leziuni ce au necesitat spre vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medico-legale, constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 23.100 lei, reprezentând daune materiale constând din veniturile nerealizate în perioada spitalizării, cheltuielile efectuate cu refacerea sănătăţii.

Iniţial CAS Harghita s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 1019, 43 lei reprezentând cheltuielile spitaliceşti ocazionate cu acordarea asistenţei medicale părţii vătămate dar şi CAS Târgu Mureş s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 8927,78 lei cu acelaşi titlu.

Inculpatul în declaraţia dată în faţa instanţei a arătat că nu-şi mai aduce aminte împrejurările în care s-a produs accidentul declarând că în momentul producerii accidentului se deplasa cu o viteză de circa 80-85 km/h, condiţiile de vizibilitate erau bune, carosabilul nu era umed .

Viteza de deplasare a autoutilitarei a fost apreciat de către martorul M. I, care a stat în aceiaşi maşină cu inculpatul la 70-80 km/h, martorul mai declară că înainte de coliziune autoutilitara a făcut un balans.

S-a reţinut ca şi culpă a inculpatului neadaptarea vitezei la condiţiile de trafic şi de drum (carosabil umed şi drum cu denivelări), concluzie la care a ajuns şi expertul B. A.

Din probele administrate nu rezultă că inculpatul a depăşit viteza legală permisă înafara localităţii.

Locul producerii ciocnirii dintre cele două autoturisme nu a fost semnalizat cu vreun indicator în cazul de fată cu ceea de drum cu denivelări care să fi impus inculpatului o atenţie sporită, aspect de care se face responsabil administratorul drumului, respectiv care avea obligaţia să limiteze, având în vedere gradul de denivelare a drumului viteza de deplasare a autoturismelor, până la evitarea oricărui pericol.

În procesul verbal de cercetare la faţa locului se reţine că în porţiunea de drum în care s-a produs accidentul suprafaţa carosabilă este din beton, umedă, în lăţime de 6m, din acelaşi act nu rezultă cu certitudine că şoseaua era umedă în momentul constatărilor sau (şi) în momentul producerii accidentului, aspect care în parte se clarifică prin declaraţiile martorilor mai sus menţionaţi, astfel încât nici condiţiile meteo nu impuneau o conduită specială din partea inculpatului în adaptarea viteze de deplasare la condiţiile meteo.

În aceste condiţii din probele administrate judecătoria a constatat că este evident că inculpatul nu a încălcat dispoziţiile art.42 din OUG 195/2002, lipsind astfel vinovăţia sa sub forma culpei.

Astfel între acţiunea inculpatului şi vătămarea corporală a părţii vătămate nu există o legătură cauzală directă, ce era necesară în vederea angajări răspunderii penale a acesteia.

Pentru aceste considerente, apreciind că infracţiunii prev. de art.184 alin. 2,4 îi lipseşte latura subiectivă, în baza art.11 pct.2 lit.a coroborat cu art.10 lit.d Cod procedură penală, instanţa l-a achitat pe inculpat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi să se dispună rejudecarea cauzei de către Judecătoria Miercurea Ciuc.

În motivele de apel s-a arătat că hotărârea pronunţată de către prima instanţă este nelegală pentru greşita achitare a inculpatului B.L. şi pentru nelămurirea aspectului privind identitatea societăţii comerciale care are calitatea de parte responsabilă civilmente, cât şi pentru nelegala citare a acesteia în cauză, arătând că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că autoutilitara BV 74 GPR aparţine SC P. R. SRL şi nu SC G. P. R. SRL, astfel cum rezultă şi din copia poliţei de asigurare obligatorie.

De asemenea s-a mai arătat că instanţa a înlăturat în mod neîntemeiat şi nemotivat probele administrate în faza urmăririi penale, dând valoare declaraţiilor date în faţa instanţei de judecată.

În raportul de expertiză tehnică depusă la dosarul cauzei s-a arătat că, partea civilă D. I. circula reglementar, iar inculpatul B.L. a încălcat prevederile legislaţiei rutiere în vigoare cu privire la adoptarea vitezei la condiţiile de trafic şi de drum existente, carosabil neasfaltat cu denivelări pe pod.

S-a arătat în continuare în motivele de apel că toate probele administrate în faza de urmărire penală, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşa foto criminalistică se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică.

Prin decizia penală nr.118/30.09.2008 Tribunalul Harghita în baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc împotriva sentinţei penale nr. 550 din 13.06.2007, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. 1388/258/2006.

Pentru a pronunţa această decizie tribunalul analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, a considerat că apelul declarat nu este fondat.

Instanţa de fond a stabilit o stare de fapt corectă având în vedere probele administrate în cauză.

În ceea ce priveşte citarea părţii responsabile civilmente, SC G. P. R. SRL Braşov, această societate a fost citată cu denumirea constatată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, conform cu actul de sesizare al instanţei, în faţa primei instanţe.

În faţa instanţei de apel, societatea comercială având calitatea de parte responsabilă civilmente a fost citată sub denumirea SC P.R. SRL Braşov, atât la sediul din Braşov cât şi din punctul de lucru din municipiul Miercurea Ciuc, societatea identică sub aspectul denumirii acesteia.

Astfel, instanţa de control a considerat că societatea comercială a fost citată legal atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel.

De asemenea instanţa de control a constatat că faţă de această societate comercială nu s-a constituit parte civilă nimeni.

Intimatul inculpat B. L. a fost prezent în faţa instanţei de apel la 15.04.2008, indicând noul său domiciliu, nu s-a putut audia din cauza lipsei de procedură cu intimata SC P. R. SRL.

Instanţa de control, în continuare, a depus toate diligentele pentru a putea audia în faţa instanţei, dar intimatul inculpat nu s-a prezentat în faţa instanţei.

Din conţinutul raportului de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing. B. A. a rezultat că viteza de deplasare a celor două autovehicule implicate în accident era de 80 km/oră pentru autovehicule Mercedes şi 70 km/oră pentru Dacia, condusă de partea vătămată, trecerea pe contrasens a autovehiculului Mercedes nu s-a produs în urma intenţiei de depăşire a învinuitului, ci din cauza pierderii stabilităţii transversale.

Din întreg material probator administrat în cauză, instanţa de control a considerat că între fapta inculpatului şi vătămarea corporală a părţii vătămate nu există nicio legătură cauzală directă, necesară în vederea angajării răspunderii penale a inculpatului, având în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei M. I, F. E. Z. şi K. L.

Faţă de considerentele mai sus prezentate, instanţa de control în baza art.379 pct.1 lit. b C. pr. pen. a procedat în mod arătat în dispozitivul deciziei descris mai sus, atât cu privire la latura penală cât şi la latura civilă.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, prev. de art.3853 alin.1 Cod pr. penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, care solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor instanţei de apel şi de fond şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond nu a luat în considerare toate probele administrate în cauză, pronunţând în mod greşit achitarea inculpatului de sub infracţiunea dedusă judecăţii.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp.art. 3859 alin.3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din actele dosarului, în data de 17.09.2004 inculpatul B. L, angajat al SC P. R. SRL Braşov, cu punct de lucru în Miercurea Ciuc, după de a distribuit marfă pe raza oraşului B, s-a urcat la volanul autoutilitarei marca Mercedes, aparţinând societăţii la care era angajat şi s-a deplasat spre municipiul Miercurea Ciuc, în autovehicul aflându-se ca însoţitor numitul M. I.

Pe DJ 125, pe raza comunei Sândominic, la intersecţia cu drumul „Fagul Cetăţii”, după trecerea unui pod, inculpatul B.L. a pierdut controlul autovehiculului şi a trecut pe contrasens, intrând în coliziune cu autoturismul marca Dacia condus de partea vătămată D.I.

Din procesul verbal de cercetare la faţa locului şi din planşa foto-criminalistică (f.9-33 d.u.p) rezultă că accidentul a avut loc pe DJ 125, la km.5, la ieşirea din comuna Sândominic spre Bălan, pe un sector de drum drept, cu succesiune de curbe, circulaţia desfăşurându-se pe două sensuri de mers, cu câte o bandă de mers pe sens, suprafaţa carosabilă din beton, umedă, în lăţime de 6 m, mărginită de acostamente pe ambele părţi în lăţime de 1,10 m.

Inculpatul, în declaraţia dată în data de 25.11.2004 a arătat că după ce a distribuit marfă, a pornit pe ruta Bălan-Sândominic, iar din acel moment nu-şi mai aminteşte nimic, la spital colegii său i-au spus că a fost implicat într-un accident rutier (f.84 d.u.p.).

În cursul judecăţii şi-a menţinut în parte declaraţiile la urmărirea penală.

Partea vătămată D.I, în declaraţia dată la data de 276.11.204, arată că în data de 17.09.2004 în timp ce conducea autoturismul marca Dacia 130, pe DJ125 pe direcţia de mers Sândominic – Bălan, duba condusă de inculpat a intrat pe banda sa de mers şi nu a putut evita coliziunea cu aceasta, fiind scos din autoturism de echipa de descarcerare (f.35 d.u.p.).

Martorul M.I, care se afla în cabină cu inculpatul în momentul producerii accidentului, a declarat că după ce au distribuit marfă pe raza localităţii Bălan, au intenţionat să se întoarcă la Miercurea Ciuc, şi în timp ce circulau pe DJ 125 din direcţia Bălan – Sândomonic, la aproprierea staţiei Trafo, aparţinând SC „B” SA, respectiv la intersecţia cu Fagul Cetăţii, datorită părţii carosabile umede autovehiculul după o curbă a început să facă balans circulând şi pe sensul invers de mers, moment în care inculpatul a încercat să redreseze autovehiculul, însă din acel moment nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat, iar mai târziu când şi-a revenit l-a văzut pe inculpat în stare de inconştienţă şi plin de sânge pe faţă, iar împreună cu K. L. l-a scos pe inculpat din maşină şi apoi au fost transportaţi la Spitalul de Urgenţă din Miercurea Ciuc.

În cursul judecăţii martorul a dat o declaraţie în mare parte asemănătoare (f.65 d.f.).

Martorul F. E. Z, care circula cu o autoutilitara în faţa autoutilitarei condusă de inculpat, a declarat că s-a întâlnit cu o Dacie albastră pe drum, însă nu a observat momentul în care s-a produs accidentul, ci doar în oglinda retrovizoare a observat că maşina condusă de inculpat se afla în şanţ cu faţa din partea stângă (f.64 d.u.p.).

În cursul judecăţii martorul a dat o declaraţie în mare parte asemănătoare (f.166 d.f.).

În cauză s-a efectuat şi o expertiză tehnică de specialitate, din care rezultă că partea vătămată a circulat regulamentar, accidentul producându-se din vina inculpatului, care nu a adaptat viteza la condiţiile de trafic şi de drum, inculpatul putând observa denivelările existente pe drum de la o distanţă de circa 8-10 m (f.71-77, 91 d.u.p.).

Potrivit art.42 din O.U.G. nr.195/2002 şi art.125 din Regulamentul de aplicare a acestei ordonanţe, vehiculele se conduc pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de margine părţii carosabile.

Faţă de cele arătat mai sus, rezultă fără nici un dubiu, că inculpatul este singurul vinovat de producerea accidentului, întrucât deşi carosabilul era umed şi cu denivelări, nu a adaptat viteza la condiţiile drum şi în aceste condiţii a intrat pe contrasens şi astfel, a intrat în coliziune cu autoturismul condus de partea vătămată în mod regulamentar.

În drept, fapta inculpatului B.L, care la data de 17.09.2004, în timp ce conducea autoutilitara, aparţinând SC P. R. SRL Braşov, pe DJ 125 pe raza comunei Sândomic, datorită neadaptării vitezei la condiţiile de trafic şi de drum existente, a intrat pe contrasens şi a accidentat pe numitul D.I, care a suferit leziuni traumatice corporale ce au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizate a pedepselor prev. de art.72 Cod penal, de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, pe parcursul cercetărilor a avut un comportament corespunzător, astfel că i-a aplicat pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea comisă.

Cu privire la modalitatea executării pedepsei aplicate, instanţa a apreciat că în cauză sunt aplicabile prev. art.81-83 Cod penal, astfel că a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului.

Cu privire la latura civilă cauzei, instanţa de recurs a menţinut dispoziţiile sentinţei penale nr.550/2007 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, constatând că şi partea civilă D. I. a formulat pretenţii civile, însă nu a dovedit cu nimic pretenţii sale aşa cum prevăd disp.art.1169 Cod civil, astfel că în mod corect cererea acestuia a fost respinsă.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, în baza probelor dosarului, nu pot fi reţinute susţinerile primelor două instanţe că între fapta inculpatului şi vătămarea corporală a părţii vătămate nu există o legătură cauzală directă necesară în vederea angajării răspunderii penale a inculpatului, ci dimpotrivă.

Solicitarea procurorului de şedinţă de trimitere a cauzei spre rejudecare, deoarece inculpatul nu a fost audiat în apel, nu a putut fi primită, întrucât din actele dosarului rezultă că instanţa a făcut toate demersurile pentru audierea inculpatului, a pronunţat o sentinţă de achitare şi nu de condamnare a inculpatului, iar instanţa de recurs a vrut să asculte inculpatul, însă acesta a invocat dreptul la tăcere, prev. de art.70 alin.2 Cod pr. penală.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod pr. penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita împotriva deciziei penale nr.118 din 30 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr.1388/258/2006.

A casat integral decizia penală nr.118/30.09.2008 a Tribunalului Harghita şi a desfiinţat parţial sentinţa penală nr.550/13 iunie 2007 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, şi rejudecând cauza în limitele de mai jos:

L-a condamnat pe inculpatul B.L. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În conformitate cu dispoziţiile art.81, 82 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatului B.L. pe o durată de 3 ani, care constituie termen de încercare.

Potrivit prevederilor art.359 Cod procedură penală, a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal privind revocarea măsurii suspendării condiţionate.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat efectuate în cursul judecăţii la instanţa de fond.

Potrivit art.71 Cod penal a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit. a, b, c Cod penal, iar potrivit alin.5 al art.71 Cod penal pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale nr.550/2007 a Judecătoriei Miercurea Ciuc.

În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina statului.

Liberare provizorie sub control judiciar. Minor.

Cod penal, art. 109, Cod procedură penală, art. 1602 alin.2

În cazul liberării provizorii sub control judiciar inculpatul minor nu beneficiază de dispoziţiile art. 109 Cod penal, în sensul reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate, întrucât în cazul măsurilor preventive prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa pentru infracţiunea consumată, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei potrivit art. 109 Cod penal.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală,

decizia penală nr. 244/R/29 aprilie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş, la data de 24 aprilie 2009, inculpatul-minor M.C, a solicitat tribunalului să pronunţe o hotărâre prin care să dispună liberarea lui provizorie sub control judiciar, cererea fiind complinită oral, în faţa instanţei, iar în drept au fost invocate prevederile art. 1602 alin. 1, alin. 3 Cod procedură penală raportat la art.1606 alin. l, 2, 4 Cod procedură penală şi art.1608 al in. l Cod procedură penală.

În motivarea cererii complinite oral, în faţa instanţei de judecată, inculpatul minor a arătat că doreşte punerea sa în libertate provizorie, cu stabilirea uneia din obligaţiile prevăzute la art. 1602 alin.3 lit. a-h Cod procedură penală, deoarece nu a recunoscut faptele imputate, iar situaţia familiei sale este una foarte grea, el fiind singurul întreţinător, având şapte fraţi minori şi nu există nici date că, odată lăsat în stare de libertate, ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau să comită alte infracţiuni.

Prin încheierea penală nr.126/27.04.2009 Tribunalul Mureş în temeiul art. 160 ind. 8 alin. l şi 3 Cod pr. penală, raportat la art. 160 ind. 2 alin. l, 2 Cod pr. penală, a respins cererea formulată de inculpatul M. C. având ca obiect liberare provizorie sub control judiciar.

În temeiul art. 192 alin. 2 Cod pr.penală, a obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 110 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Din actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, în raport cu dispoziţiile legale, incidente în materie, tribunalul a reţinut următoarele:

Inculpatul-minor M. C. este cercetat în dosarul nr. 202/P/2009, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş pentru comiterea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav, de tâlhărie şi de violare de domiciliu, fapte prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 174, 176 lit. b,d Cod penal, art. 211 alin.l, alin.2 lit. b, alin.21 lit. a,c Cod penal şi art. 192 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal şi cu art. 99 şi urm. Cod penal, şi în speţă a fost pusă în mişcare acţiunea penală fată de acuzat prin ordonanţa din 19 aprilie 2009 dată la care, judecătorul delegat din cadrul Tribunalului Mureş, prin încheierea penală nr. 15/C din 19 aprilie 2009, a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o perioadă de 19 de zile, reţinând temeiul concret al luării măsurii privative de libertate, prevederile art. 148 lit. f Cod procedură penală.

Potrivit art. 1608 alin. l Cod procedură penală, instanţa este obligată să examineze, de urgenţă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, verificând dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia.

In dispoziţiile art.1602 Cod procedură penală, sunt înserate condiţiile acordării liberării condiţionate sub control judiciar, iar îndeplinirea cumulativă a acestora este obligatorie şi imperativă, în cazul posibilei incidenţe a acestei instituţii.

Astfel, potrivit primei condiţii menţionat în dispoziţiile art. 1602 alin. l Cod procedură penală, liberarea provizorie sub control judiciar se acordă în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Instanţa a constatat că în speţa de faţă, inculpatul este cercetat şi pentru infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 211 alin.l, alin.2 lit. b, alin.21 lit. a,c Cod penal cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal, iar această faptă penală este pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de ani. Împrejurarea că este minor, fapt care ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 109 Cod penal, în sensul reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate, nu este un argument pertinent în sensul constatării admisibilităţii prezentei cereri, întrucât, aşa cum a stabilit şi Î.C.C.J. printr-o decizie dată în recurs în interesul legii - Dec. XXVIII publicată în M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007 - în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii minori, limitele de pedeapsă avute în vedere la măsurile preventive, sunt cele prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 109 Cod penal.

Aşadar, raportat la limitele de pedeapsă înserate în economia art. 1602 alin. 1 Cod procedură penală, relativ la acuzele aduse inculpatului M. C, instanţa a constatat că, în cauza de faţă, cerinţa referitoare la cuantumul maxim al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul minor nu este îndeplinită, în condiţiile în care acuzatul este cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care limita maximă a regimului sancţionator depăşeşte 18 ani închisoare.

Prin urmare, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, din prisma celor anterior arătate, nefiind întrunite condiţiile cerute de prevederile art.160 ind.2 alin.l Cod procedură penală, cererea formulată de inculpatul-minor M.C. a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a se mai analiza şi restul condiţiilor enumerate de economia art. 1602 alin. 2 Cod procedură penală, obligându-l la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art.1609 alin.2 Cod pr.penală, a declarat recurs inculpatul, solicitând admiterea recursului şi punerea sa în libertate sub control judiciar.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi în conformitate cu disp.art. 385/6 alin.3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.1602 alin.1 Cod pr.penală, liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunii săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani .

În speţă, inculpatul este cercetat pentru infracţiunile de tentativă la omor deosebit de grav, tâlhărie şi violare de domiciliu, fapte prev. de art.20 rap. la art.174, 176 lit.b, d Cod penal, art.211 alin.1, 2, lit.b, alin.21 lit.a, c Cod penal şi art.192 alin.2 Cod penal cu aplic.art.33 lit.a Cod penal şi art.99 şi urm. Cod penal.

Aşadar, infracţiunea de tâlhărie pentru care inculpatul este cercetat este pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani, astfel că nu este îndeplinită una din condiţiile liberării provizorie sub control judiciar şi anume aceea ca pedeapsa prevăzută de lege să nu depăşească 18 ani închisoare.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că inculpatul fiind minor nu beneficiază de disp.art.109 Cod penal, în sensul reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate, întrucât în cazul măsurilor preventive „prin pedeapsa prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa pentru infracţiunea consumată, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prev. de art.109 Cod penal.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, astfel că în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod pr. penală, a respins recursul inculpatului ca nefondat.

În baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, a obligat recurentul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat în recurs.

Nedepunerea probelor biologice în termenul prevăzut de art. 14, alin. 3 din Ordinul nr. 376/10.04.2006 al Ministerului Sănătăţii. Natura juridică a termenului. Consecinţe.

OMS nr. 376/2006, art. 14 alin.3, art.23

Termenul de „maxim 3 zile” prevăzut de art. 14 alin. 3 din OMS nr. 376 din 10.04.2006 este un termen de recomandare şi nicidecum de decădere, în sensul că nedepunerea probelor la instituţiile medico-legale teritoriale nu se mai poate face după trecerea acestui termen, întrucât din coroborarea dispoziţiilor art. 14, al. 3 cu art. 23 din acelaşi act normativ rezultă că numai după 15 zile flaconul cu sânge neprelucrat este distrus.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală

decizia penală numărul 251/R/6 mai 2009

Prin sentinţa penală nr.176 din 02.10.2008 pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, în baza art. 87 alin.1 din OUG nr.195/2002, cu aplicarea art.74 lit.a, b şi c şi art.76 lit.d Cod penal, inculpatul T. Z. J, a fost condamnat la 10 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o perioadă de 2 ani şi 10 luni termen de încercare, şi s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal.

Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 600 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 14.06.2008, în jurul orelor 02,15 inculpatul T.Z. J. în timp ce conducerea autoturismul marca Dacia 1310, proprietatea unui cunoscut, a fost oprit pentru control pe strada B. G. din Odorheiu Secuiesc de către organele de poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului Odorheiu Secuiesc, Biroul Poliţiei Rutiere Odorheiu Secuiesc.

Cu ocazia acestui control s-a constatat că inculpatul se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, motiv pentru care, inculpatul a fost condus la Spitalul Municipal Odorheiu Secuiesc, unde i s-au recoltat probele biologice.

Din buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie n.361/164/A-2 din 25.06.2008, eliberat de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Harghita, a rezultat că în timpul conducerii autoturismului, inculpatul avea o alcoolemie de 1,26 %o prima probă şi respectiv 1,01 % o a doua probă.

Fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prev. de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002.

În declaraţiile sale, date în faţa organelor de urmărire penală, inculpatul a recunoscut comiterea faptei săvârşite şi a arătat că nu contestă rezultatele probelor biologice, declaraţie pe care a reconfirmat-o şi în fata instanţei de fond.

Aceste fapte s-au stabilit prin : acte de constatare, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie şi declaraţiile inculpatului .

La individualizarea şi dozarea pedepsei aplicată inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere faptul că acesta este la primul contact cu legea penală şi a manifestat sinceritate în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, reţinând aceste aspecte ca circumstanţe atenuante, instanţa apreciind că o pedeapsă a cărei executare să fie suspendată condiţionat va realiza scopul pedepsei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul T. Z. J, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi după rejudecarea cauzei să se dispună, în baza dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod penal, achitarea sa.

În susţinerile prezentate, apărătorul apelantului a arătat că probele biologice în vederea determinării gradului cu intoxicaţie etilică privind pe inculpatul T. Z. J, au fost prelevate în data de 14 iunie 2008, iar probele au fost înaintate la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Miercurea Ciuc la data de 23.06.2008, contrar prevederilor Ordinului nr.376 din 10.04.2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicaţie etilice.

De asemenea, s-a mai arătat că probele biologice prelevate greşit în data de 18.06.2008 au fost înaintate Serviciului Poliţiei Rutiere Miercurea Ciuc, care a înaintat probele doar la data de 23.06.2008 Serviciul Judeţean de Medicină Legală.

Prin decizia penală nr.35/10.03.2009 Tribunalul Harghita, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a admis apelul declarat de apelantul T. Z.J, împotriva sentinţei penale nr. 176 din data de 2 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Odorheiu-Secuiesc în dosarul nr. 1444/268/2008.

A desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

În baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod pr.penală a achitat pe inculpatul T.Z.J, pentru infracţiunea prev. de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002.

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, instanţa de control a considerat că apelul declarat este fondat pentru următoarele argumente:

În prevederile art.14 din Ordinul nr.376/2006, probele prelevate şi sigilate se depun după încheierea procedurii de prelevare şi examinare la dispoziţia poliţistului, care le va transporta şi le va depune în cel mai scurt timp la instituţiile medico-legale teritoriale, şi numai în situaţia în care transportul sau depunerea probelor prelevate nu poate fi efectuat, acestea se păstrează la frigider în sediile unităţilor de poliţie timp de maximum 3 zile.

Astfel, instanţa de control a constatat că această probă este nelegală, faptei lipsindu-i unul din elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002, reţinute în sarcina inculpatului, atâta vreme cât valoarea alcoolului din sânge nu mai poate fi stabilită cu certitudine, avându-se în vedere depăşirea termenului legal prevăzut de lege.

Astfel, tribunalul, în baza art.379 pct. 2 lit. a Cod pr. penală, a procedat în modul arătat în dispozitivul deciziei descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art.3853 alin.1 Cod pr. penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe, apelul fiind greşit admis.

În motivarea recursului parchetul arată că după ce inculpatul a fost depistat în trafic conducând sub influenţa băuturilor alcoolice, recoltarea sângelui s-a făcut cu trusa standard, termenul de 3 zile reglementat de art.14 din O.M.S. nr.376/10.04.2006, fiind un termen de recomandare şi nu de decădere, întrucât sângele păstrat la frigider nu-şi modifică concentraţia în alcool în primele 20 de zile.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp.art.3859 alin.3 Cod pr. penal, Curtea a apreciat că recursul parchetului este fondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din actele dosarului, inculpatul T. Z. J. la data de 16.06.2008, în jurul orelor 02,15, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia 1310, proprietatea unui cunoscut, a fost oprit pentru control pe str. B G din Odorheiu Secuiesc de către organele de poliţie. constatându-se că se află sub influenţa băuturilor alcoolice, inculpatul a fost condus la Spitalul Municipiului Odorheiu Secuiesc, unde i s-au recoltat probe biologice cu trusa standard.

Din biletul de analiză toxicologică – alcoolemie nr.316/164/A-2 din 25.06.2008 eliberat de Serviciul de Medicină Legală Harghita, a rezultat că în timpul conducerii inculpatul avea o alcoolemie de 1,26/%o la prima probă şi respectiv de 1,01%o la a doua probă.

Tribunalul a apreciat că această probă nu este legală deoarece s-au încălcat prev. art.14 din Ordinul nr.376/2006 care prevede că probele prelevate se pot păstra la sediile unităţilor de poliţie timp de maximum 3 zile şi astfel, a dispus achitarea inculpatului.

Curtea nu poate reţine acest punct de vedere.

Potrivit art.14 alin.3 din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.376 din 10.04.2006, în situaţia în care transportul sau depunerea probelor prelevate nu poate fi efectuat imediat, acestea se păstrează la frigider, în sediile unităţilor de poliţie, timp de maximum 3 zile.

Aşa cum rezultă din formularea textului, acest termen de „maximum 3 zile” nu este un termen de decădere, în sensul că nedepunerea probelor la instituţiile medico-legale teritoriale nu se mai poate face după trecerea acestui termen, ci este un termen de recomandare, în sensul că în cel mult 3 zile de la recoltare probele biologice trebuie depuse la instituţiile abilitate pentru analiză.

Un alt argument în susţinerea opiniei noastre îl reprezintă prev. art.23 din acelaşi ordin, care prevede că flaconul cu urme de sânge neprelucrat se păstrează timp de 15 zile după care este distrus.

Prin urmare, din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că numai dacă sângele recoltat, nu este prelucrat în termenul de 15 zile, proba nu mai este valabilă, întrucât intervin modificări în componenţa acestuia.

Din actele dosarului, rezultă că probele au fost recoltate la data de 14.06.2008 şi au fost depuse la Serviciul de Medicină Legală a judeţului Harghita la data de 18.06.2008, efectuarea analizelor făcându-se la data de 23.06.2008 (f.10 d.u.p.), deci în interiorul termenul de 15 zile prevăzut de textul de lege, astfel că proba administrată este legală.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază proba prin care s-a stabilit alcoolemia inculpatului ca legală, astfel că în mod greşit apelul inculpatului a fost admis, din probele administrate, inclusiv din declaraţiile recunoaştere a inculpatului, rezultă fără nici un dubiu că acesta se face vinovat de comiterea faptei reţinute în sarcina sa.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art.38515 pct.2 lit.a Cod pr.penală, urmează să admită recursul parchetului, să caseze decizia atacată şi să menţină hotărârea primei instanţe ca legală şi temeinică, constatând că apelul inculpatului a fost greşit admis.

În baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, urmează să oblige inculpatul intimat să achite statului cu titlu de cheltuieli judiciare aferente soluţionării cauzei în apel, suma de 200 lei.

În baza art.192 alin.3 Cod pr.penal, cheltuielile judiciare în recurs, rămân în sarcina statului.

Decizia penală nr. 285/R/20.05.2009

Recurs. Calculul termenului. Amânarea pronunţării.

În situaţia în care partea a fost prezentă la dezbateri şi a pus concluzii pe fondul cauzei, iar pronunţarea a fost amânată la o dată ulterioară, calculul termenului de recurs se socoteşte de la pronunţarea hotărârilor şi nu de la comunicare, chiar dacă partea nu a fost prezentă la pronunţare.

Prin plângerea înregistrată la Tribunalul Bihor - Oradea sub dosar nr.4009./111/2007, petentul L. C. a solicitat desfiinţarea ordonanţei din dosarul nr.271/P/2007 emisă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

In motivare a arătat că în noaptea de 30/31 decembrie 2000, în jurul orei 4,00, s-a atentat la viaţa sa şi a membrilor familiei sale, fiind incendiat autoturismul său cu nr. marca Dacia Combi şi locuinţa familiei. S-au folosit în acest sens cantităţi mari de combustibil, peste 20 de litri de benzină în amestec şi materiale pirotehnice care au fost deturnate şi au explodat, focul extinzându-se şi asupra locuinţei familiei. Plângerea îndreptată împotriva poliţiştilor şi procurorilor care au instrumentat cazul nu i-a fost soluţionată. Nu a fost audiat de procuror pentru a-şi completa plângerea şi pentru a releva motivul incendierii, pronunţându-se o soluţie netemeinică în cauză, iar pozele de la dosar nu sunt efectuate la locul comiterii faptei.

Prin sentinţa penală nr.l3/P/2008 pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia penală în dosar nr.4009/111/2007 s-a dispus respingerea plângerii petentului, menţinându-se rezoluţiile atacate.

Anterior pronunţării acestei sentinţe, petentul a formulat o cerere de strămutare a cauzei, cerere care a fost admisă prin încheierea nr.1369/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, cauza fiind strămutată la Tribunalul Mureş, în primă instanţă.

Prin sentinţa penală nr.81/12.03.2009 Tribunalul Mureş a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul L. C, împotriva rezoluţiei emise la data de 14.08.2007 în dosar nr.271/P/2007 şi a Ordonanţei emise la data de 4.09.2007 în dosar nr.331/VIII.1/2007 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, în baza art.278 ind.l alin.8 lit.a Cod procedură penală.

A menţinut soluţiile atacate.

A obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Mureş, a procedat la rejudecarea plângerii petentului, conform actelor de urmărire penală administrate în dosarul nr.27 l/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi conform art.278 Cod procedură penală, apreciat-o ca nefondată.

Astfel, prin rezoluţia din 14.08.2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de autori necunoscuţi pentru infracţiunea de tentativă la omor prev. de art.20 Cod penal raportat la art.174 Cod penal reclamată de petent pe motiv că fapta nu există. S-au disjuns însă cercetările pentru fapta de distrugere prin incendiere, acestea intrând în competenţa materială a Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta.

S-a reţinut că în noaptea de 30/31.12.2000 persoane necunoscute au incendiat autoturismul petentului parcat în faţa casei din localitatea Mădăraş, în care locuieşte familia acestuia. S-au efectuat cercetări specifice la la faţa locului şi s-au efectuat fotografii judiciare care au concluzionat că într-adevăr autoturismul cu nr. I-SJ-4512, marca Moskvich de culoare verde aparţinând petentului a fost incendiat. Au fost audiate persoanele bănuite de petent că i-ar fi incendiat maşina sau că ar fi atentat la viaţa sa si a familiei, J. J., B. I., .A J., J. M. care deşi au confirmat că ar fi avut conflicte vechi cu petentul, nu au susţinut că ar fi atentat în vreun fel la viaţa acestuia sau că i-ar fi ameninţat familia telefonic cu moartea.

Nu s-a putut stabili prin urmare că s-ar fi atentat la viaţa petentului sau a membrilor familiei acestuia, cu atât mai mult cu cât incendierea maşini s-a produs la o oră târzie în noapte, când în aceasta nu se afla nici un ocupant şi nu s-a putut stabili că s-ar fi încercat şi incendierea locuinţei, în care dormeau membrii familiei petentului. Totodată nu s-a putut identifica vreun autor al infracţiunii cercetate, de tentativă la omor, motiv pentru care în mod just s-a apreciat că fapta nu există în materialitatea ei. Cealaltă infracţiune de distrugere prin incendiere prev. de art.217 alin.4 Cod penal nu formează obiectul rezoluţiei atacate, motiv pentru care nu tribunalul nu s-a oprit asupra ei, cu atât mai mult cu cât aceasta se află în stadiul cercetărilor penale.

Nefiind vreun motiv de desfiinţare a soluţiilor atacate, tribunalul a procedat în modul arătat în dispozitivul sentinţei descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul L.C.

Recursul este formulat tardiv.

Potrivit art.3853 alin.1 Cod pr.penală, termenul de recurs este de 10 zile , dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art.3853 alin.2 rap. la art.363 alin.3 Cod pr.penală, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Pentru părţile care au lipsit atât de la dezbateri, cât şi la pronunţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

În speţă, aşa cum rezultă din încheierea din data de 09.03.2009, petentul a fost prezent la dezbaterea cauzei şi a pus concluzii pe fond. În aceste condiţii, termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărârii şi nu de la comunicarea ei, aşa cum susţine petentul.

Este adevărat că instanţa de fond a amânat pronunţarea hotărârii de la data de 09.03.2009 la data de 12.03.2009, dar şi în această situaţie, termenul pentru declararea recursului curge tot de la pronunţare, respectiv de la data de 12.03.2009.

Petentul a formulat recurs doar la data de 31.03.2009, deci în afara termenului de 10 zile prevăzut de lege, astfel că recursul petentului este declarat tardiv.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în baza art.38515 pct.1 lit. b Cod pr. penală a respins recursul petentului ca tardiv declarat.

În baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, apetentul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat

Decizia penală nr. 288/R/20 mai 2009

Aplicarea art. 181 Cod penal. Condiţii.

Nu se poate susţine că faptele inculpatului care avea în sânge o alcoolemie de 1,10% şi în aceste condiţii conducerea unui autoturism într-o parcare, lovind un alt autoturism , după care a plecat de la locul accidentului în condiţiile în care a fost rugat să rămână până la venirea poliţiei, nu constituie gradul de pericol social al unor infracţiuni.

Prin sentinţa penală nr.742/22.10.2008 pronunţată de Judecătoria M.Ciuc, în baza art. 87 alin.1 din O.U.G. 195/2002, cu aplicarea art.74 lit.a, 76 lit.d Cod penal, a fost condamnat inculpatul M. C., la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală; în baza art. 89 alin.1 din O.U.G. 195/2002, cu aplicarea art.74 lit.a, 76 lit.d Cod penal, acelaşi inculpat a mai fost condamnat la 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, cu aplicarea art.33 lit.a 34 lit.b C.pen.

În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni, cu aplicarea art.83 Cod penal.

Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt se arată că la data de 19.05.2007, inculpatul după ce a consumat băuturi alcoolice s-a urcat la volanul autoturismului, parcat pe B-dul Frăţiei din Miercurea Ciuc, cu intenţia de a muta autoturismul mai aproape de imobilul în care locuieşte el astfel inculpatul a făcut mai multe manevre pentru a scoate autoturismul cu spatele şi a lovit cu bara partea dreaptă un alt autoturism care staţiona .

Între inculpat şi proprietarul autoturismului s-a iscat o discuţie în urma căreia inculpatul a plecat de la faţa locului cu promisiunea că se va întoarce.

După circa 20 de minute inculpatul nu s-a mai întors motiv pentru care a fost anunţată poliţia, inculpatul fiind descoperit la domiciliul său.

Inculpatul în faţa instanţei a recunoscut faptul că înainte de a se urca la volan a consumat băuturi alcoolice, şi că nu a avut intenţia de a părăsi locul accidentului, ci a plecat în urma înţelegeri cu proprietarul autoturismului avariat, şi între timp, au venit lucrătorii de poliţie.

Inculpatul a fost supus măsurii standard de recoltare a probelor biologice la Spitalul Judeţean Harghita, potrivit procesului verbal de constatare a infracţiunii .

În urma recoltării probelor biologice s-a constatat că inculpatul avea în sânge la prima recoltare o alcoolemie de 1,10 g%, respectiv 1,00 g % la a doua recoltare, potrivit buletinului de analiză toxicologică alcoolemie nr. 274 /126/A-2 din 25.05.2007, rezultat contestat de către inculpat.

În cauză a fost audiat martorul B.I, care a confirmat împrejurarea că după ce inculpatul i-a avariat autoturismul a plecat de la faţa locului în condiţiile în care a fost rugat să rămână până la venirea poliţiei.

În drept, faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală prev. de art. 87 alin.1 din OUG 195/2002-R, şi părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, prevăzută de art.89 alin 1 OUG 195/2002-R săvârşite în condiţiile art.33 lit.a C.pen.

Instanţa de fond a constatat că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală fiind cunoscut cu un comportament corespunzător în familie şi societate, împrejurări pe care instanţa le-a va reţinut ca circumstanţe atenuante.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel M.C. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi după rejudecarea cauzei, să se dispună achitarea sa.

În motivele de apel, susţinut de apărătorul apelantului oral, s-a arătat că prima instanţă a stabilit o stare de fapt greşită, contrară probelor administrate în cauză; faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului .

De asemenea, s-a mai arătat că, inculpatul nu a condus autoturismul pe drumurile publice, doar într-o parcare în apropierea locuinţei inculpatului, acesta a făcut o manevră greşită pentru a scoate autoturismul din parcare şi de a-l muta mai aproape de imobilul său, timp în care cu bara partea dreaptă a lovit un alt autoturism care staţiona.

După producerea accidentului autoturismul proprietatea inculpatului a rămas la faţa locului, iar inculpatul s-a deplasat la domiciliul său să ia bani în vederea acordării despăgubirilor pe care le-a solicitat păgubitul.

Prin decizia penală nr.33/10.03.2009, Tribunalul Harghita, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a admis apelul declarat de apelantul M. C, împotriva sentinţei penale nr. 742 din data de 22 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. 1556/258/2008.

A desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b/1 Cod procedură penală a achitat pe inculpatul M. C. pentru infracţiunile prevăzute de art. 89 alin. 1 şi art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.

În baza art. 91 lit. c Cod penal a aplicat inculpatului două sancţiuni a câte 500 lei amendă administrativă.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate şi din oficiu, instanţa de control a constatat următoarele:

Instanţa de fond în baza probelor administrate în cauză a stabilit o stare de fapt corectă în sensul că inculpatul după ce a consumat băuturi alcoolice într-o parcare apropiată de domiciliul său, a făcut o manevră greşită şi a lovit un alt autoturism staţionat în parcare, după care inculpatul a părăsit parcarea şi s-a deplasat la domiciliul său.

Cu toate acestea instanţa de control a considerat că inculpatul nu a condus efectiv autoturismul în domeniul public, doar a făcut nişte manevre în parcare pentru a aduce autoturismul mai aproape de locuinţa sa.

A mai considerat că, în cauză, nu a existat un accident, un eveniment rutier, scopul inculpatului nu a fost acela de a părăsi locul accidentului pentru a ascunde producerea acestui eveniment.

Văzând împrejurarea în care au fost săvârşite infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, persoana acestuia care are un comportament corespunzător atât în familie cât şi în societate, este integrat din toate punctele de vedere într-un mod de viaţă prosocial, atât prin situaţia socială, familială, atitudine, comportament, aspiraţii şi planuri de viitor; pericolul social al faptelor săvârşite, precum şi faptul că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, tribunalul a considerat că aplicarea unei sancţiuni, respectiv amendă administrativă, ar atinge scopul educativ şi preîntâmpinarea săvârşirii altor infracţiuni.

Faţă de considerentele mai sus prezentate, tribunalul în baza art.379 pct.2 lit.a C.pr.pen., a procedat în modul arătat în dispozitivul deciziei mai sus descris.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art.383/3 alin.1 Cod pr.penală au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi inculpatul M.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe, apelul fiind greşit admis.

În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că faptele pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar instanţa de a apel a făcut o aplicare greşit a disp. art.18/1 Cod penal, rap. la art.91 Cod penal, în sensul că s-au aplicat mai multe sancţiuni cu caracter administrativ.

Inculpatul nu şi-a motivat recursul în conformitate cu disp.art.38510 alin.2 Cod pr.penală, astfel că instanţa urmează să ia în considerare doar cazurile de casare, care potrivit art.3859 alin.3 Cod pr. penală, se iau în considerare întotdeauna din oficiu.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp.art.3859 alin.3 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că numai recursul parchetului este fondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul stării de fapt, instanţa de control judiciar a apreciat că ambele instanţe au stabilit-o în mod corect, astfel că sub acest aspect hotărârile pronunţate nu suportă nicio critică.

Hotărârea instanţei de apel este greşită sub aspectul achitării inculpatului şi a aplicării disp.art.181 Cod penal.

Potrivit art.181 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În cazul faptelor prevăzute de acest articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prev. de art.91 Cod penal.

În caua dedusă judecăţii, în mod corect a stabilit prima instanţă că în data de 19.05.2007, inculpatul a fost descoperit la domiciliul său după ce în prealabil a accidentat cu autoturismul condus de către el un alt autoturism, prin efectuarea unor manevre cu spatele într-o parcare de pe B-dul Frăţiei din Miercurea Ciuc.

Prin urmare, nu se poate susţine că faptele inculpatul care avea în sânge o alcoolemie de 1,10%o şi în aceste condiţii conducea un autoturism într-o parcare din municipiul Miercurea Ciuc a lovit un alt autoturism, după care a plecat de la locul accidentului în condiţiile în care a fost rugat să rămână până la venirea poliţiei, nu constituie gradul de pericol social al unor infracţiuni.

Infracţiunile comise de către inculpat sunt extrem de grave, care pun în pericol circulaţia pe drumurile publice, astfel că susţinerile instanţei de apel că în cauză nu a existat un eveniment rutier, iar inculpatul are un comportament corespunzător în familie şi în societate şi, se află la primul contact cu legea penală, nu pot conduce la concluzia că faptele inculpatului prin conţinutul lor concret sunt lipsite în mod vădit de importanţă.

De asemenea, soluţia instanţei de apel este greşită şi sub sub un alt aspect, întrucât după reţinerea disp.art.181 Cod penal i s-au aplicat două sancţiuni cu caracter administrat, de câte 500 lei, încălcându-se astfel dispoziţiile deciziei nr.35/2006 a Î.C.C.J., dată în interesul legii, care stipulează că în cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente, care nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ, această decizie fiind obligatorie pentru instanţa de judecată, în conformitate cu disp.art.4142 alin.3 Cod pr.penală.

Cu privire la recursul inculpatului, Curtea apreciază că faţă de considerentele expuse mai sus, acesta nu este fondat, de altfel acesta nici nu a fost motivat, iar instanţa de control judiciar nu a identificat niciun caz de casare care potrivit art.3859 alin.3 Cod pr.penală să poată fi luat în considerare din oficiu.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în baza art.38515 pct. 2 lit.a Cod pr.penală, a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, a casat integral decizia atacată şi în rejudecare a menţinut sentinţa primei instanţe, constatând că apelul inculpatului a fost greşit admis.

De asemenea, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod pr.penală, a respins ca nefondat recursul inculpatului.

În baza art.192 alin.1 Cod pr.penală, instanţa a obligat inculpatul la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale, urmând ca restul cheltuielilor să fie suportate de stat, în conformitate cu disp.art.192 alin.3 Cod pr.penală.

Decizia penală nr. 43/A/10 aprilie 2009

Viol. Act sexual cu un minor. Deosebiri.

Deosebirea dintre act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 Cod penal şi infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 Cod penal, constă în aceea că, pe când în primul caz, raportul sexual are loc cu consimţământul minorului, în cel de-al doilea caz, raportul sexual se realizează prin constrângere sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, astfel că fapta inculpatului de a încuia uşa de acces în locuinţă şi de a dezbrăca victima în vârstă de 11 ani, după care a întreţinut cu aceasta un raport sexual, constituie infracţiunea de viol, întrucât prin acţiunea inculpatului s-a exercitat o constrângere atât fizică, cât şi psihică asupra minorului.

Prin sentinţa penală nr.43/06.02.2009 Tribunalul Harghita, în baza art.334 Cod de procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de viol prev. şi ped. de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal, în condiţiile art.37 lit.b Cod penal, în infracţiunea de act sexual cu un minor prev. şi ped. de art.198 alin.1 Cod penal, în condiţiile art.37 lit.b Cod penal.

În baza art.198 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul K. P. I, la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a, b şi e Cod penal pe o perioadă de 2 ani.

În baza art.71 Cod penal i-a interzis pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit.a, b şi e Cod penal, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei principale.

În baza art.350 alin.1 Cod de procedură penală a menţinut starea de arest a inculpatului.

În baza art.88 Cod penal a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării preventive, începând cu data de 22.06.2008 şi până la zi.

În baza art.346 alin.1, raportat la art.17 alin.3 Cod de procedură penală l-a obligat pe inculpat să plătească suma de 2.000 lei părţii vătămate S. T., reprezentând daune morale.

În baza art.191 alin.1 Cod pr.penală l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul din data de 04.11.2008 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita în Dosarul nr.400/P/2008, înregistrat iniţial la această instanţă sub nr.2982/96/2008, iar în urma admiterii cererilor de abţinere formulate de judecătorii Secţiei Penale, înregistrat sub nr.3051/96/2008, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului K. P. I., pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. şi ped. de art. 197 alin.1 şi 3 Cod penal, în condiţiile art.37 lit.b Cod penal.

S-a reţinut în fapt că la data de 22.06.2008, inculpatul aflându-se la domiciliul său din mun. Gheorgheni str. Ciserului nr. 13 jud.Harghita, prin constrângere a întreţinut relaţii sexuale cu minora S. T., în vârstă de 11 ani, care este fiica concubinei inculpatului, numita M. C.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că la data de 20.06.2008 partea vătămată s-a deplasat la locuinţa inculpatului pentru a efectua curăţenie, a dormit la acesta împreună cu prietena sa B. O, iar a doua zi au continuat să facă curăţenie, în după amiaza zilei de 21.06.2008 inculpatul i-a solicitat părţii vătămate să-l maseze pe spate, după care şi el făcut acelaşi lucru părţii vătămate, de faţă fiind şi martorul B. C. În jurul orelor 19,00, după ce au plecat cei doi copii din locuinţa inculpatului, partea vătămată aflându-se în bucătărie a auzit când inculpatul a încuiat uşile şi a dat muzica mai tare, după care, prin constrângere a dezbrăcat-o şi a întreţinut raport sexual cu aceasta. Din declaraţia părţii vătămate reiese că aceasta a început să plângă după care inculpatul i-a spus să nu spună nimic în legătură cu cele întâmplate.

Din declaraţia martorului B. C. rezultă că era de faţă când inculpatul i-a spus părţii vătămate să-i facă masaj pe spate, iar din declaraţia martorei B.O. reiese că inculpatul la data mai sus menţionată le-a pus celor două minore un film porno pe un DVD, pe care l-au vizionat împreună cu acesta, timp în care martora susţine că a observat când inculpatul o pipăia pe partea vătămată.

Martorele B. A. şi B. A. susţin faptul că, la data de 21.06.2008, în jurul orelor 22,00, inculpatul a adus-o la domiciliul numitei B. E. pe partea vătămată, care după plecarea acestuia le-a povestit celor două despre faptul că a fost violată de către inculpat.

La prima examinare medicală a părţii vătămate din 21.06.2008 (f.56), s-au constatat două escoriaţii superficiale la nivelul cefei şi al hemitoracelui stg., urme de degete pe faţa internă a ambelor coapse în treimea mijlocie, himenul pare întreg dar uşor escoriat „la ora 7". S-au recoltat probe biologice din vagin.

Concluziile raportului de constatare medico-legală nr.308/C/2008, au fost în sensul că la examenul ginecologic partea vătămată nu prezenta semne de violenţă sau deflorare (din punct de vedere anatomic este virgină), dar la examenul citologic efectuat din secţia vaginală s-a pus în evidenţă prezenţa spermatozoizilor care denotă un raport sexual intravaginal consumat. De asemenea, în acelaşi raport se explică faptul că existenţa unui inel himenal foarte elastic a putut permite săvârşirea unui raport sexual normal fără apariţia semnelor de violenţă sau de deflorare.

Din raportul efectuat sub nr.757816/02.10.2008 de către specialiştii din cadrul IGPR - Institutul de Criminalistică, Serviciul de Biocriminalistică a rezultat că urmele biologice notate cu T757816021 (fracţie spermatică) au fost create de K.-P. I. sau o altă persoană înrudită genetic pe linie paternă cu acesta.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto criminalistice, raport de constatare medico-legală, tehnic-ştiinţifică, declaraţia învinuitului, declaraţii de martori, cazier şi alte acte (filele 21-117-Dosar nr.400/P/2008).

În cursul cercetării judecătoreşti s-a administrat proba cu acte, s-a procedat la audierea inculpatului, a părţii vătămate în prezenţa reprezentantei legale, s-a administrat proba testimonială cu martorii: B. C., B. E., D. C., B. O., B. A. şi B. J..

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că la data de 22 iunie 2008 martora B. A., mătuşa părţii vătămate S. T., a sesizat organele de poliţie cu faptul că la data de 21 iunie 2008, inculpatul aflându-se la domiciliul său din localitatea Gheorgheni, str. Ciserului nr. 13, judeţul Harghita, prin constrângere a întreţinut relaţii sexuale cu minora S. T, în vârstă de 11 ani, care este fiica concubinei inculpatului, numita M. C.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că la data de 20 iunie 2008 partea vătămată s-a deplasat la locuinţa inculpatului pentru a efectua curăţenie, a dormit la acesta împreună cu prietena sa B. O, iar a doua zi au continuat să facă curăţenie.

Se mai reţine că în după amiaza zilei de 21 iunie 2008 inculpatul i-a solicitat părţii vătămate şi prietenei sale B. O. să vizioneze împreună un film porno, în timpul vizionării căruia a masat-o pe spate pe partea vătămată şi i-a solicitat şi ei să îl maseze, de faţă fiind şi martorul B. C.

În jurul orelor 19,00, după ce au plecat cei doi martori din locuinţa inculpatului a încuiat uşile şi a dat muzica mai tare, după care, i-a solicitat părţii vătămate să se dezbrace şi a întreţinut raport sexual cu aceasta.

În aceeaşi zi, după orele 22, inculpatul a dus-o pe partea vătămată la domiciliul lui B. E, care după plecarea inculpatului i-a povestit bunicii, respectiv mătuşii sale de cele întâmplate, inclusiv faptul că a fost violată de inculpat.

Potrivit concluziilor rapoartelor medico-legale urmele biologice găsite asupra părţii vătămate au fost create de inculpat.

Prin declaraţia dată în cursul judecăţii inculpatul a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată, arătând însă că acest act s-a consumat cu consimţământul acesteia şi a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol în infracţiunea de act sexual cu un .

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, instanţa a reţinut că nici un martor ocular nu a fost de faţă cu ocazia evenimentelor, astfel împrejurările faptei pot fi stabilite numai în baza declaraţiilor părţilor, parţial din declaraţiile martorilor, precum şi în baza rapoartelor de constatare medico-legală şi tehnică-ştiinţifică.

Partea vătămată a declarat că fiind în casa inculpatului, după ce au plecat vecinii, respectiv martorii B. O. şi B. C., a rămas singură cu inculpatul, care a încuiat uşa de la intrare, a intrat în cameră şi a chemat-o şi pe partea vătămată să intre şi să se culce lângă el în pat.

Acest îndemn a fost repetat de inculpat de mai multe ori, iar după ce partea vătămată a intrat în cameră, i-a spus să-şi scoată pantalonii şi bluza în mod repetat, şi chiar pe un ton ce a devenit din ce în ce mai nervos. Partea vătămată s-a conformat, şi-a dat jos pantalonii şi bluza, după care inculpatul a apucat-o dur de coapse, i-a desfăcut picioarele şi a penetrat-o.

Chiar dacă prin atitudinea sa inculpatul i-a provocat temere părţii vătămate, tribunalul a reţinut că aceasta ar fi avut mai multe posibilităţi de scăpare.

Astfel, ar fi putut să plece mai devreme acasă, când a fost chemată de bunica sa, numita B. E, şi apoi de mătuşă, martora B. A, care au dat mai multe telefoane, fiind îngrijorate de ce rămâne atât de mult la casa inculpatului.

Totodată, partea vătămată ar fi putut să plece acasă odată cu prietena ei, martora B. O., mai ales că inculpatul le-a impus fetelor vizionarea unui film pornografic, care le-a incomodat pe acestea, iar puţin mai târziu, la plecarea martorului B. C., putea şi ea să plece.

Dar odată rămasă, şi chiar dacă inculpatul a încuiat uşa de intrare, cheia a rămas uşă şi după ce şi-a dat seama ce gânduri necurate are faţă de ea inculpatul, care a chemat-o în cameră să se culce lângă el şi să se dezbrace, partea vătămată încă ar fi avut posibilitatea să descuie uşa şi să fugă, sau să strige după ajutor.

Din rapoartele medico-legal nu rezultă că victima ar fi avut urme de agresiune fizică pe corpul ei, reţinându-se doar că existau urme de degete pe faţa internă a ambelor coapse, dar prin declaraţia sa nici nu a susţinut că ar fi fost lovită sau forţată fizic de a se supune actului sexual.

Pentru considerentele sus arătate, tribunalul este de părere că cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de inculpat este întemeiată, astfel va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol prev. şi ped. de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal, în condiţiile art.37 lit.b Cod penal, în infracţiunea de act sexual cu un minor prev. şi ped. de art.198 alin.1 Cod penal, în condiţiile art.37 lit.b Cod penal.

Se constată totodată că în speţă nu este aplicabilă Decizia nr. 17/10.03.2008 pronunţată de Î.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât partea vătămată este membru de familie în sensul prevederilor art.149 ind.1 Codul penal, şi chiar dacă partea vătămată are o vârstă sub 15 ani, în speţă nu a fost vorba de pluralitate de acte sexuale.

În ceea ce priveşte însă celelalte circumstanţe ale săvârşirii faptei, respectiv împrejurarea că inculpatul este concubinul mamei părţii vătămate de 8 ani, că prin atitudinea sa severă faţă de fetiţă i-a provocat un sentiment de inhibiţie şi supunere, că a încercat să o corupă moral prin vizionarea unui film porno împreună, că a profitat de vârsta firavă, de neştiinţa şi lipsa de experienţă a unei minore fără capacitate de exerciţiu, precum şi că a folosit agresiune verbală şi psihică asupra victimei care se afla într-o situaţie de subordonare faţă de dânsul, tribunalul a apreciat că fapta este de o gravitate deosebită, urmând să ţină cont de aceste împrejurări la individualizarea pedepsei.

Pentru considerentele sus expuse, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de act sexual cu un minor prev. şi ped. de art.198 alin.1 Cod penal, şi ţinând cont de circumstanţele săvârşirii faptei, prima instanţă a procedat în modul arătat în dispozitivul sentinţei descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, prev. de art.363 alin.1 Cod pr.penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, partea vătămată, prin reprezentant legal şi inculpatul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de viol.

În motivarea apelului parchetul arată că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că minora a consimţit la actul sexual, întrucât în cauză este vorba de o minoră de 11 ani şi că aceasta a fost constrânsă, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, astfel că se impune schimbarea încadrării juridice şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1, 3 Cod penal.

Inculpatul, în motivarea orală a apelului prin avocat din oficiu, solicită reindividualizarea pedepsei aplicate de instanţa de fond, întrucât pedeapsa de 6 ani închisoare este excesiv de mare.

Partea vătămată, prin reprezentant legal nu şi-a motivat apelul declarat şi nici nu s-a prezentat la judecarea cauzei deşi a fost citată mod legal.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârea primei instanţei sub aspectul motivelor de apel şi în conformitate cu disp.art.378 rap. la art.371 Cod pr.penală, apreciază că numai apelurile parchetului şi părţii vătămate sunt fondate, pentru următoarele:

În mod greşit prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de viol, prev. de art.197 alin.1, 3 Cod penal, în infracţiunea de act sexual cu un minor, prev. art.198 alin.1 Cod penal.

Deosebirea dintre infracţiunea de raport sexual cu un minor, prev. de art.198 Cod penal şi infracţiunea de viol prev. de art.197 Cod penal, constă în aceea că, pe când în primul caz raportul sexual are loc cu consimţământul minorului, în cel de-al doilea caz, raportul sexual se realizează prin constrângere sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

În speţă, rezultă în mod neechivoc că victima, respectiv partea vătămată S. T., în vârstă de 11 ani, a fost constrânsă atât fizic cât şi psihic de către inculpat.

Astfel, partea vătămată, în declaraţiile date imediat după producerea faptei (f.78, 79 d.u.p.), a arătat că inculpatul a încuiat uşa de la intrare, a dat drumul tare la muzică, i-a spus să se dezbrace, a împins-o pe pat şi i-a desfăcut pantalonii, după care a dezbrăcat-o de pantaloni şi chiloţi, s-a urcat pe ea şi a întreţinut raport sexual timp de aproximativ 10 minute.

De asemenea, victima a arătat că, a început să plângă şi i-a spus inculpatului să o lase în pace, acesta a ţinut-o de mâini şi a continuat să o violeze. După terminarea actului sexual, inculpatul i-a spus acesteia să nu spună nimănui nimic despre ceea ce s-a întâmplat întrucât va fi rău (f.81 d.u.p.)

Martora B.E, bunica părţii vătămate, a declarat imediat după comiterea faptei (f.90 d.u.p.), că atunci când inculpatul a adus-o la domiciliul său pe partea vătămată a observat că aceasta avea ochii roşii şi imediat după ce a plecat inculpatul a întrebat-o ce s-a întâmplat şi aceasta i-a spus că a fost violată de tatăl său vitreg, respectiv de inculpat, cu toate că s-a opus, a plâns şi l-a rugat să o lase în pace.

B. A., mătuşa părţii vătămate, a declarat că partea vătămată i-a spus că a fost violată de inculpat, cu toate că aceasta s-a opus şi a plâns, atrăgându-i totodată atenţia să nu spună la nimeni s-a întâmplat, deoarece o să fie probleme (f.99-101 d.u.p.).

Martora D. C., a declarat că prietena ei B.A. i-a spus că partea vătămată a fost violată de către inculpat, după care în acea noapte au fost să anunţe organele de poliţie şi apoi au mers la spital pentru analize, iar dimineaţa, bunica părţii vătămate i-a spus că inculpatul a dat telefon şi le-a ameninţat cu moartea pentru că a anunţat organele de poliţie despre comiterea faptei.

Martora M. C., mama părţii vătămate, a declarat că a întrebat-o pe fiica ei ce s-a întâmplat şi aceasta i-a spus că în seara zilei de 21.06.2008, inculpatul a încuiat poarta de acces în curte, apoi uşa de la casă, a dat muzica tare, i-a spus acesteia să-şi dea jos pantalonii, însă a refuzat, şi atunci inculpatul i-a dat jos, după care a întreţinut raport sexual cu ea, cu toate că a strigat şi a plâns (f.84-85 d.u.p.).

Toate aceste declaraţii au fost menţinute şi cu ocazia audierii în faţa instanţei de fond.

Inculpatul, iniţial, în declaraţia dată în data de 22.06.2008 nu a recunoscut că a întreţinut raporturi sexuale cu victima (f.108-109 d.u.p.), declaraţie menţinută în cursul urmăririi penale (f.111-113 d.u.p.), ca apoi, în cursul judecăţii la prima instanţă să revină asupra acestor declaraţii şi să arate că a întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată, însă aceasta a fost de acord, fără a fi constrânsă în vreun fel (f.21 dosar fond).

Faptul că inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu victima rezultă atât din declaraţia sa dată în cursul judecăţii, din declaraţia părţii vătămate, precum şi din raportul de constatare medico-legală (f.57 d.u.p.) şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţific (f.66-76 d.u.p.).

Prin urmare, problema care rămâne în discuţie este aceea dacă partea vătămată a fost sau nu constrânsă de către inculpat.

Din declaraţiile prezentate mai sus, rezultă în mod neechivoc că partea vătămată a fost constrânsă atât fizic cât şi psihic de către inculpat să întreţină raport sexual cu el. Astfel, după ce acesta a rămas singur cu victima, a încuiat poarta de acces în curte, apoi uşa de la intrare în locuinţă, şi i-a solicitat părţii vătămate să se dezbrace. Văzând că aceasta refuză a dezbrăcat-o el, cu toate că partea vătămată s-a opus, a plâns, a strigat şi l-a rugat să o lase în pace şi în aceste condiţii a întreţinut raporturi sexuale cu victima, ţinând-o de mâini.

De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că partea vătămată avea vârsta de 11 ani, vârstă la care nu putea să aprecieze în mod obiectiv, ceea ce urmează să i se întâmple, şi în aceste condiţii nu se poate aprecia că ar fi fost de acord să întreţină raport sexual cu inculpatul, la această vârstă organismul părţii vătămate nefiind încă pregătit pentru a întreţine relaţii sexuale.

În cauză a existat şi o constrângere morală a victimei, întrucât aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor, precum şi din declaraţia părţii vătămate, victimei îi era frică de inculpat, întrucât a fost bătută de mai multe ori de acesta „când nu era cuminte”, iar când i-a cerut să se dezbrace, a făcut-o pe un ton ridicat, nervos, care i-a provocat o stare de temere, fiind convinsă că dacă nu se supune vor fi consecinţe şi mai grave.

Susţinerile instanţei de fond că partea vătămată avea posibilitatea să descuie uşa şi să fugă sau să strige după ajutor, după ce a văzut că a rămas singură cu inculpatul iar acesta a închis uşa de la intrare în locuinţă nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar, întrucât nu s-a avut în vedere vârsta de 11 ani a victimei, precum şi faptul că aceasta a plâns, l-a rugat pe inculpat să o lase în pace, deci a acţionat, în conformitate cu vârsta pe care o avea la data la care s-a consumat fapta, nefiindu-i imputabil că nu a gândit ca o persoană majoră, cu experienţă.

În drept, fapta inculpatului K. P. I, care la data de 21.06.2008, prin constrângere fizică şi psihică a întreţinut relaţii sexuale cu minora S. T. în vârstă de 11 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal.

Faţă de considerentele expuse, instanţa de apel în baza art.334 Cod pr.penală, urmează să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de act sexual cu un minor, prev. de art.198 alin.1 Cod pr.penală, cu aplic.art.37 lit.b Cod penal în infracţiunea de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art.72 Cod penal, de faptul că inculpatul este recidivist, precum şi de faptul că în cursul judecăţii a recunoscut că a întreţinut raporturi sexuale cu victima, astfel că urmează să-i aplice o pedeapsă de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit.a, b, e Cod penal pe o durată de 4 ani, cu executarea acesteia în regim de detenţie.

Având în vedere că inculpatul este arestat în prezenta cauză, instanţa de control judiciar, în conformitate cu prev. art.381 Cod pr.penală, a menţinut starea de arest a acestuia, deoarece temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Totodată, instanţa a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv începând cu data de 06.02.2009, până la zi.

Cu privire la apelul părţii vătămate, instanţa reţine că acesta nu a fost motivat şi nici nu s-a prezentat pentru susţinerea lui, cu toate că aceasta şi reprezentanta legală al părţii vătămate a fost citată în mod legal, însă pentru considerentele arătate mai sus, când am analizat apelul parchetului, se impune şi admiterea apelului părţii vătămate.

Cu privire la apelul inculpatului, Curtea a apreciat că acesta este nefondat, pentru argumentele avute în vedere mai sus.

Solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei aplicate de către instanţa de fond nu poate fi reţinută, în condiţiile în care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, iar pentru infracţiunea de viol i s-a aplicat pedeapsa minimă prevăzută de lege.

Prin urmare, Curtea în baza art.379 pt.2 lit.a Cod pr.penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi partea vătămată S.T., reprezentată de M. C., să desfiinţeze, în parte, hotărârea atacată şi în rejudecare, în baza art.334 Cod procedură penală să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de act sexual cu un minor, prev. de art.198 al.1 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b) Cod penal în infracţiunea de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b) Cod penal;

În baza art.197 alin.1 şi 3 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b) Cod penal l-a condamnat pe inculpatul K. P. I, la pedeapsa de 10 ani închisoare şi să îi interzică exercitarea drepturilor prev. de art.64 lit.a), b) şi e) Cod penal pe o durată de 4 ani;

În baza art.71 Cod penal i s-au interzis anumite drepturi inculpatului pe durata executării pedepsei exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit.a), b) şi e) Cod penal;

În baza art.381 Cod procedură penală a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv începând cu data de 6 februarie 2009 până la zi; menţinând totodată restul dispoziţiilor din hotărârea atacată.

În baza art.379 pct.1 lit.b Cod pr.penală urmează să respingă ca nefondat apelul inculpatului Kolumban Portik Istvan, declarat împotriva aceleiaşi hotărâri.

În baza art. 192 alin.2 Cod pr.penală, instanţa a obligat inculpatul la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale în favoarea statului.

Decizia penală nr. 59/A/22 mai 2009

Omor deosebit de grav. Profanare de morminte. Concurs. Condiţii.

Fapta inculpatului care după ce a ucis cele două victime, le-a desenat câte o cruce pe piept, prin zgârierea tegumentului cu un cuţit, iar apoi le-a acoperit cu pături şi aşternuturi de pat şi le-a dat foc, în scopul ascunderii infracţiunii de omor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de profanare de morminte, prevăzută de art. 319 Cod penal, această infracţiune trebuind reţinută în concurs real cu infracţiunea de omor deosebit de grav.

Prin sentinţa nr.84/16.03.2009 Tribunalul Mureş a în baza art. 334 C. pr. penală a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului C. C. M. din infracţiunea de omor deosebit de grav în stare de recidivă postexecutorie, prev de art. 174, art. 176 lit b C. pen., cu aplic art. 37 lit. b C. pen., în infracţiunea de omor deosebit de grav în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 174, art. 176 lit. b, c C. pen., cu aplic art. 37 lit. b C. pen.

A respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, formulată de apărătoarea acestuia.

În baza art. 345 alin. 1, 2 C. pr. pen., a condamnat pe inculpatul C. C. M. la pedepsele de:

- 23 (douăzecişitrei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 174, art. 176 lit. b, c Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal;

- în baza art. 65 alin. 2 rap. la art. 176 alin. 1 teza finală C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b şi e Cod penal, pe o perioadă de 8 ani;

- 7 (şapte) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 217 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal;

- 1,10 ani (un an şi 10 luni) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de a avea asupra sa, în locuri publice, un obiect tăietor-înţepător, în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 1 ind 1 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 rep., cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

În baza art. 34 lit. b rap. la art. 33 lit. a C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite, aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea de 23 ani închisoare, la care i-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 25 (douăzecişicinci) ani închisoare.

În baza art. 71 Cod penal a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a, b şi e Cod penal.

În baza art. 35 alin. 1 C. pen., alături de pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare, aplică şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b şi e Cod penal, pe o perioadă de 8 ani.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din durata pedepsei închisorii timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, de la 23 mai 2008 la zi.

A menţinut starea de arest a acestuia, conf. prev. art. 350 alin. 1 , rap. la art. 148 lit. f Cod procedură pen.

În baza art. 346 alin. 1 rap. la art. 14 şi urm. C. pr. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ, a admis acţiunile civile formulate de părţile civile G.E. şi D. M.

A obligat inculpatul la plata sumelor de 5.200 lei despăgubiri materiale şi 44.800 lei daune morale către partea civilă G. E, respectiv 5.000 lei despăgubiri materiale şi 25.000 lei daune morale către partea civilă D.M.

În baza art. 118 lit. b rap. la art. 112 lit. f C. pen., a dispus confiscarea specială de la inculpat a corpului delict - briceagul găsit asupra lui - depus la camera de corpuri delicte a instanţei şi înregistrat în registrul special la poziţia nr. 14/2008.

În baza art. 192 alin. 1 C. pr. pen., a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş din data de 03.11.2008, în dosarul de urmărire penală nr. 244/P/2008, înregistrat pe rolul instanţei la data de 04.11.2008 sub nr. 2849.1/102/2008 (format vechi 5676/2008), s-a dispus trimiterea în judecata a inculpatului C. C. M., pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, prev. de art. art. 174, art. 176 lit. b C.pen., distrugere, prev.de art.217 alin.1, 4 şi 5 Cod penal şi infracţiunea de a avea asupra sa, în locuri publice, un obiect tăietor-înţepător, prev.de art.1 ind.1 alin.1 din Legea nr. 61/1991 rep., toate cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 33 lit. a C.pen., după ce anterior, la data de 23.05.2008, a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, pentru săvârşirea infracţiunilor enumerate mai sus.

In actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în seara de 22 mai 2008, inculpatul a consumat băuturi alcoolice la locuinţa sa, împreună cu victimele M.E. E. şi F. I. E, consăteni în com. Hodac, jud.Mureş.

Pe fondul consumului de alcool, la un moment dat, între inculpat şi victime a izbucnit un conflict spontan, care a culminat cu agresarea fizică a celor din urmă, în sensul că inculpatul – după ce a lovit una din victime cu un obiect contondent în zona capului – folosindu-se de un briceag pe care-l avea asupra sa, a aplicat mai multe lovituri ambelor victime, acestea căzând la podea. Cu ajutorul aceluiaşi obiect ascuţit, inculpatul le-a desenat celor două victime câte o cruce pe piept, prin zgârierea tegumentului. Apoi, pentru a şterge urmele faptei sale, inculpatul a aşezat nişte pături peste cadavre, cărora le-a dat foc. A ieşit din locuinţă cu intenţia de a o lăsa să ardă, ducându-se înspre loc. Ibăneşti jud.Mureş.

Probele administrate in faza de urmărire penala s-au concretizat in: proces verbal de cercetare a locului faptei şi planşă foto criminalistică, acte premergătoare, declaraţie inculpat, declaraţia olografă a inculpatului depusă de inculpat la finalizarea dosarului de urmărire penală, rapoarte medico-legale de autopsie, raport de expertiză biocriminalistică ADN, concluzii provizorii medico-legale, declaraţii de martori, proces verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

In cursul cercetării judecătoreşti au fost audiate părţile civile G. E. (fila 37) şi D. M. (fila 38), precum şi martorii I. V. (filele 59-60), D. V. (fila 80), P.S. M. (fila 81), F. I. (filele 82-83), L. I. (fila 84), S. C. (fila 109) şi Z.L. A. (fila 110).

Inculpatul s-a prevalat mai întâi de disp art 70 alin 2 C pr pen, în sensul că nu a dorit să dea declaraţii în faţa instanţei de judecată (fila 36), după care a revenit şi a dat declaraţie la termenul din 09.03.2009 (fila 111). A depus şi un memoriu intitulat « declaraţie » (filele 105-108).

S-au depus înscrisuri (filele 41, 52-58) şi o hotărâre judecătorească, în copie (fila 70-73).

S-a întocmit Referat de evaluare de către Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş (filele 100-104) şi i s-a asigurat asistenţă juridică din oficiu (fila 33).

Analizând materialul probator administrat in cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

În data de 22 mai 2008, inculpatul C.C. M. se afla la domiciliul său, fiind foarte obosit, deoarece o zi şi o noapte înainte consumase băuturi alcoolice. A venit la el victima M. E. E., care i-a cerut bani şi s-a întors cu o sticlă de băutură, respectiv spirt medicinal. Inculpatul a « preparat » spirtul medicinal cu apă şi au început să bea. A sosit şi a doua victimă, F. I. E. aducând alte două sticle. Toţi trei au continuat să consume spirt medicinal cu apă. Între inculpat şi victime s-au iscat discuţii contradictorii privind un pretins furt a unei drujbe, precum şi pretinsa paternitate a inculpatului faţă de copilul uneia dintre victime

Pe fondul consumului de alcool şi a acestor discuţii, inculpatul a reuşit să doboare victimele la pământ, pe una dintre ele a lovit-o cu un corp contondent, apoi le-a aplicat mai multe lovituri cu un briceag. Cu acelaşi briceag, inculpatul le-a desenat celor două victime câte o cruce pe piept, prin zgârierea tegumentului. A aruncat peste cele două corpuri pături şi aşternuturi, cărora le-a dat foc, lăsându-le să ardă în propria-i locuinţă.

A ieşit, a împrumutat nişte bani de la un vecin sub pretextul că vrea să-şi cumpere pâine şi a plecat la un bar din localitatea vecină Ibăneşti, de unde şi-a luat o sticlă cu bere.

Incendiul a fost observat şi stins de vecini, au fost anunţate organele de poliţie şi echipa de pompieri, în apropierea casei inculpatului existând alte case şi anexe gospodăreşti, la cca 10 m distanţă. Una dintre victime a fost scoasă din încăpere, iar cealaltă a rămas în locul în care se afla, în cameră, lângă pat, ambele fiind parţial carbonizate.

Inculpatul s-a întors, fiind văzut mai întâi de martorul I. V., martor care a fost atenţionat de grupurile de oameni să aibă grijă, pentru a nu fi tăiat şi el de inculpat. Cei prezenţi au reuşit să-l imobilizeze pe inculpat, găsind asupra lui un cuţit cu mâner de corn de cerb, cu lama de aproximativ 20 cm, având pe el urme de sânge.

La întrebările cetăţenilor, inculpatul a afirmat despre fapta sa şi despre victime că « ele şi-au căutat-o », că-i pare rău că nu a omorât mai mulţi.

A fost încătuşat şi transportat la poliţia din Reghin, continuând să afirme că oricum va primi doar 15 ani de puşcărie din care va face numai 7, după care se va întoarce, că i-a făcut pe cei doi ca pe porci şi pocneau când îi lovea cu piciorul.

Din concluziile celor două Rapoarte de expertiză medico-legală rezultă următoarele : „Moartea numitului M. E.E. de 44 ani a fost violentă. Ea s-a datorat unui politraumatism prin agresiune, cu hematoame, echimoze, plăgi contuze cefalice şi plăgi tăiate superficiale, respectiv penetrante abdominale, cu hemoperitoneu de 800 ml sânge prin leziune de mezenter, respectiv infiltrat laringian bilateral stg. şi drept, cu fractură de os hioid, precum şi de fracturi costale de stern multiple. Leziunile traumatice suferite s-au putut produce printr-un mecanism complex de loviri directe, repetate, cu corp dur, contondent, precum şi prin loviri directe repetate cu corp tăietor-înţepător (posibil cuţit), iar posibil, în final, printr-un mecanism de sugrumare cu mâna.” Se mai menţionează că „sus-numitul se afla în stare de ebrietate avansată, iar carboxihemoglobina a fost negativă… Leziunile traumatice de tip arsură cu carbonizare segmentară au fost provocate post-mortem. Între leziunile traumatice suferite şi decesul victimei există legătură de cauzalitate directă şi imediată”.

Referitor la victima F. I. E., de 38 ani, medicii legişti arată că moartea acestuia „a fost violentă”. Ea s-a datorat unui politraumatism prin agresiune cu hematoame, echimoze şi plăgi contuze, respectiv tăiate superficial, precum şi tăiate înţepate penetrante, hemoperitoneu de 2000 ml de sânge lichid cu leziune de stomac, colon segment transvers, hematom perirenal stg. şi leziune renală stg. prin tăiere-înţepare. Leziunile traumatice suferite s-au putut produce prin loviri directe repetate cu corp dur, contondent, strivire-călcare (hematomul plantarului stg.) şi prin lovire directă repetată cu corp tăietor-înţepător (posibil cuţit) cu o lamă tăioasă şi vârf ascuţit (pentru leziunile toraco-abdominale)”. Se mai menţionează că sus-numitul „se afla în stare de ebrietate avansată, iar carboxihemoglobina a fost negativă. Leziunile traumatice de tip arsură cu carbonizare segmentară au fost provocate post-mortem. Între leziunile traumatice suferite şi decesul victimei există legătură de cauzalitate directă şi imediată”.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa constată că din probele administrate a rezultat o intenţie directă a inculpatului de a suprima viaţa victimelor, având în vedere intensitatea loviturilor, zona vitală în care au fost aplicate, precum şi în raport de obiectul cu care a lovit, ca şi atitudinea imediată, aceea de a le desena cruci pe piept cu cuţitul şi de a-i incendia, după ce i-a acoperit cu aşternuturile de pe pat. Instanţa urmează a reţine comiterea faptei cu intenţie directă.

Instanţa a invocat din oficiu schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin actul de sesizare, în sensul reţinerii recidivei postexecutorii, prev. de art. 37 lit. b C. pen. şi nu a celei postcondamnatorii prev. de art. 37. lit.a C. pen., pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni, precum şi reţinerea agravantei prev. de art. 176 lit. c C. pen., alături de agravanta prev. de art. 176 lit. b C. pen.

De asemenea, apărătoarea inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav, în două infracţiuni de omor simplu.

Asupra stării de recidivă, instanţa s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din 05 decembrie 2008, în sensul reţinerii, pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni, a stării de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b Cod penal şi nu postcondamnatorie, prev de art. 37 lit. a Cod penal, cum greşit s-a reţinut în actul de sesizare, deoarece la data de 22.05.2008, când a fost comise cele trei infracţiuni, era împlinit termenul reprezentând restul de pedeapsă rămas de executat de 544 zile, în urma liberării condiţionate din 12.05.2006.

Asupra celorlalte două chestiuni, instanţa va dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor aşa cum a fost invocată din oficiu şi va respinge cererea formulată de apărătoare, pentru următoarele considerente:

Prin actul de sesizare, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prev de art 174, art 176 lit b C pen, respectiv omorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane.

Din fişa de cazier şi din copia Sentinţei penale nr. 444/16.12.2004 pronunţată de Tribunalul Mureş, rezultă că inculpatul a suferit o condamnare anterioară de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor în forma tentativei, prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. Ori, practica şi doctrina sunt unanime, în sensul că agravanta prev. de art. 176 lit. c C. pen. (săvârşirea faptei de către o persoană care a mai săvârşit un omor) este aplicabilă inclusiv în cazul în care prima condamnare priveşte săvârşirea infracţiunii în forma tentativei, fără a fi necesar ca infracţiunea să fi fost fapt consumat, deoarece prin formularea „de către o persoană care a mai săvârşit un omor” se au în vedere disp. art. 144 C. pen., potrivit cărora prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă.

În ce priveşte cererea formulată de apărătoarea inculpatului, aceasta apare ca neîntemeiată, deoarece din materialul probator administrat rezultă fără îndoială că rezoluţia infracţională a inculpatului a fost una singură, din starea de fapt reţinută reieşind că acesta a lovit alternativ victimele, după care le-a aplicat loviturile cu cuţitul în mod concomitent

In drept, instanta constată că fapta inculpatului C. C. M. de a fi exercitat acţiuni de violenţă asupra victimelor F. I.E. şi M. E.E., folosindu-se de un obiect tăietor-înţepător, cauzându-le astfel leziuni traumatice multiple care au condus la decesul lor imediat, intruneste elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav în stare de recidivă postexecutorie, prevazută si pedepsită de art. 174, art. 176 lit. b, c C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat de a-şi fi incendiat propria locuinţă, punând în pericol siguranţa publică, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere în stare de recidivă postexecutorie, prevazută si pedepsită de art. 217 alin 1, 4 şi 5 C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b C. pen.

Fapta aceluiaşi inculpat de a purta asupra sa, în locuri publice, un obiect înţepător-tăietor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevazută si pedepsită de art. 1 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 rep., cu aplic. art. 37 lit. b C. pen.

Prin urmare instanţa va dispune condamnarea inculpatului pentru săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.

La individualizarea judiciara a pedepselor, instanta va tine seama de dispozitiile art. 72 C.pen., analizând separat cele trei infracţiuni.

Astfel, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, instanţa are în vedere cele două agravante, respectiv existenţa a două victime şi faptul că inculpatul a mai suferit o condamnare anterioară pentru o faptă similară (Sentinţa penală nr. 444/16.12.2004 a Tribunalului Mureş). Nu este lipsit de importanţă că şi în anul 2003, inculpatul a lovit partea vătămată cu cuţitul de 14 ori în zone vitale ale corpului, punându-i viaţa în primejdie, salvarea ei datorându-se în exclusivitate intervenţiilor medicale de urgenţă. Ori, şi în prezenta cauză, inculpatul a acţionat în mod identic, ba mai mult, le-a desenat victimelor cu cuţitul cruci pe piept. Dealtfel chiar el a declarat în faţa instanţei că a mai tăiat şi alte persoane, iar martorii confirmă că era cunoscut cu acest obicei. Ferocitatea de care a dat dovadă rezultă şi din atitudinea sa ulterioară, regretând că nu a reuşit să taie şi pe alţi doi, însă îi va rezolva când se va întoarce, deoarece va primi doar 15 ani de închisoare din care va executa numai 7!! manifestând chiar o oarecare satisfacţie în urma săvârşirii faptelor sale, care reiese şi din afirmaţiile că, lovind victimele, acestea pocneau ca nişte porci după ce au fost prăjiţi. A mai afirmat că în penitenciar nu eşti vedetă doar cu două victime!

Şi în ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev de art 1 ind 1 alin 1 din Legea nr. 61/1991 rep, inculpatul a suferit o condamnare anterioară pentru o faptă similară. Aşa cum s-a reţinut, era cunoscut că poartă asupra sa cuţit, oamenii fiind îngrijoraţi să nu fie şi ei tăiaţi. Susţinerea inculpatului potrivit căreia cuţitul ar fi aparţinut uneia dintre victime, nu poate fi reţinută, atâta vreme cât cuţitul a fost găsit asupra lui.

Aceste două fapte au produs o puternică tulburare în rândul comunităţii.

Simpla recunoaştere ulterioară de către inculpat a săvârşirii celor două infracţiuni, nu este de natură a fi reţinută ca o circumstanţă atenuantă dintre cele prev. de art. 74 lit. c C. pen., câtă vreme acesta nu şi-a manifestat regretul, ci dimpotrivă, satisfacţia pentru ceea ce a făcut.

Nici acordul exprimat în faţa instanţei, potrivit căruia inculpatul se obligă să achite pretenţiile civile, nu reprezintă o circumstanţă atenuantă de natura celor prev. de art. 74 lit. b C. pen., deoarece acesta nu a făcut nici un demers în acest sens şi, neavând un loc de muncă, venituri permanente sau bunuri de valoare, fiind conştient că nu va achita despăgubirile civile.

Pentru toate aceste considerente, instanţa a apreciat că, în vederea atingerii scopului pedepsei, în conformitate cu disp. art. 52 C. pen., se impune aplicarea câte unei pedepse cu închisoarea orientată către maximul special prev de lege.

Argumentul care a determinat instanţa să aleagă pedeapsa închisorii şi nu cea a detenţiei pe viaţă, prevăzute alternativ de art. 176 C. pen., este împrejurarea că şi victimele făceau parte din acelaşi anturaj cu inculpatul, cunoscute consumatoare de băuturi alcoolice, mai precis spirt medicinal şi care au acceptat să fie în prezenţa inculpatului, cunoscut ca o persoană violentă. Acest motiv a format convingerea instanţei că nu se impune stabilirea celor două pedepse în maximul prevăzut de lege, ci doar orientat înspre maxim.

Pentru cea de a treia infracţiune, respectiv cea de distrugere, instanţa a avut în vedere urmările relativ minime care s-au produs, respectiv incendierea aşternuturilor şi a câtorva piese de mobilier, dar şi urmările care s-ar fi putut produce, respectiv aprinderea altor case şi anexe gospodăreşti, ceea ce nu impune aplicarea unei pedepse orientate înspre maximul prevăzut de lege.

Pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni s-a avut în vedere starea de recidivă postexecutorie, precum şi starea de concurs real în care au fost săvârşite.

De asemenea, instanţa a ţinut seama şi de conţinutul Referatului de evaluare şi de concluziile Raportului de expertiză psihiatrică, din care rezultă că inculpatul prezintă diagnosticul tulburare de personalitate de tip antisocial, abuzuri etilice, păstrează capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale şi are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat (omor deosebit de grav).

Astfel, prima instanţă, a procedat în modul arătat în dispozitivul sentinţei descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi inculpatul C. C. M.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş solicită admiterea apelului, desfiinţarea parţială a hotărârii atacate şi rejudecând cauza să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptelor în sensul reţinerii şi a disp. art.319 Cod penal, cu aplic. art.37 lit.b Cod penal, condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii şi pentru infracţiunea de profanare de morminte, aplicarea detenţiei pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv.

În motivarea apelului parchetul arată că critică sentinţa penală atacată pentru motivul de nelegalitate care vizează greşita încadrare juridică dată faptelor săvârşite de inculpatul C. C. M.

Coroborând declaraţiile date de către inculpat cu declaraţiile date de martorii P. S. M, L. l., l.V., F. l. atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, cu cele date de martorii S. C. şi Z. L. în faza cercetării judecătoreşti, cu procesul verbal de cercetare a locului faptei şi cu fotografiile judiciare ataşate dosarului cauzei, se poate concluziona că este realizat şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de profanare de morminte, prev. şi ped. de art. 391 C.p.

Astfel, s-a constatat în fapt că inculpatul, după ce a aplicat victimelor M. E. E.şi F. I.E. lovituri cu un corp contondent şi cu un corp tăietor - înţepător de tipul briceagului, acestea au decedat imediat din cauza leziunilor traumatice multiple produse prin agresiune.

Cu acelaşi obiect (briceagul) le-a desenat celor două victime câte o cruce pe piept, prin zgârierea tegumentului. Le-a acoperit cu pături luate de pe cele două paturi din încăpere şi le-a dat foc, folosind bricheta pe care o avea în buzunar, întrucât nu putea să doarmă din cauza fumului care ieşea din cadavre, şi-a părăsit casa şi s-a dus la bar în Ibăneşti, unde a cumpărat o bere cu banii împrumutaţi atunci de la un vecin de-al său (martorul F. C).

Desenarea crucilor pe pieptul celor două cadavre este o activitate ce este legată de conţinutul constitutiv al infracţiunii de profanare de morminte şi semnifică o batjocorire a rămăşiţelor neînsufleţite ale acestora, o lipsă de respect faţă de memoria celor doi.

Incendierea cadavrelor victimelor s-a făcut, de asemenea, în scopul ascunderii infracţiunii de omor săvârşite anterior, şi aceste acte materiale fiind caracteristice elementului material al infracţiunii de profanare de morminte. De asemenea, există şi legătură de cauzalitate între activitatea infracţională desfăşurată de inculpat şi urmarea socialmente periculoasă produsă, fiind realizată în integralitate şi latura obiectivă a acestei infracţiuni.

In ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de profanare de morminte, apreciem că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, prin desenarea crucilor pe cadavre şi incendierea acestora prevăzând rezultatul faptei sale, pe care l-a şi urmărit.

Astfel, sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de profanare de morminte.

În acest sens s-a exprimat printr-un recurs în interesul legii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 35/22.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 158 la data de 13.03.2009 şi pe pagina de internet a acestei instituţii încă de la pronunţarea sentinţei. Această instanţă a statuat că în ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte (art. 319 C.p.) este un cadavru, iar inculpatul - prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului - urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, urmează să se reţină în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, în temeiul art. 4142 alin. 3 teza ultimă C.p.p., parchetul a considerat se impunea să se facă aplicarea art. 334 C.p.p., în sensul schimbării încadrării juridice prin reţinerea şi a infracţiunii prev. şi ped. de art. 319 C.p.

Critică sentinţa penală atacată şi pentru motivul de netemeinicie care vizează individualizarea judiciară a pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.

În efectuarea operaţiunii de individualizare judiciară a unei pedepse punctul de plecare îl constituie fapta penală, privită în raport cu complexul de date care indică periculozitatea ei socială (gravitate, frecvenţe posibilitate de prevenire, mod de săvârşire, urmări, etc.), iar ca punct final situaţia personală a infractorului, privită în raport cu periculozitatea socială a acestuia, (forma şi gravitatea vinovăţiei, starea psihofizică, antecedente etc.). Această ordine îşi are baza legală în prevederile art. 72 C.p., care - enumerând criteriile de individualizare - indică mai întâi gradul de periei social al faptei săvârşite şi după aceea persoana infractorului.

A mai reţinut că este firesc, deci, ca operaţiunea de stabilire a pedepsei să înceapă prin luarea în considerare a infracţiunii săvârşite şi gradul de pericol social concret. Odată acest lucru realizat, urmează a fi avută în vedere persoana infractorului, pentru că, deşi îşi are cauza în infracţiunea săvârşită pedeapsa se adresează unui anume infractor, pe care este menită să-l reeduce şi a cărui readaptabilitate socială diferă de a celorlalţi infractori.

Aplicând aceste criterii în concret speţei analizate, a arătat că prin prisma gravităţii şi modului de săvârşire a infracţiunilor deduse judecăţii, periculozitatea socială a acestora este maximă, prin prisma multiplelor relaţii sociale încălcate de inculpat (cele referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea corporală a unor bunuri aparţinând membrilor comunităţii din care provine inculpatul, la dreptul de a fi în siguranţă în locurile publice).

Din punctul nostru de vedere al parchetului, singura explicaţie a incendierii cadavrelor aflate în locuinţa sa, este aceea a încercării de a ascunde săvârşirea infracţiunii de omor îndreptată împotriva a două victime. Incendiul extinzându-se, a pus în pericol şi integritatea locuinţelor aflate în imediata vecinătate a casei inculpatului, declanşând starea de pericol public.

De asemenea, a apreciat că urmările produse sunt deosebit de grave: actele materiale săvârşite de inculpat au dus la decesul în aceleaşi împrejurări a două persoane, s-a folosit de un mijloc care prin el însuşi prezintă o periculozitate sporită (incendierea), cu scopul vădit de a-şi ascunde faptele şi de a nu răspunde penal.

Prin desenarea pe toracele fiecărei victime a unei cruci şi incendierea celor două cadavre a batjocorit rămăşiţele neînsufleţite ale celor doi dispăruţi, dovedind sentimente josnice şi imorale faţă de amintirea acestora.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie ce caracterizează activitatea infracţională a inculpatului, considerăm că este vorba de intenţie directă, întrucât acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale, pe care le-a şi urmărit.

Inculpatul nu a dat dovadă nici măcar de o umbră de părere de rău, de regret pentru ceea ce a făcut (a se vedea în acest sens declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii de martorii P.S.M., L. I., I. V., F. I., precum şi declaraţiile date în cursul judecăţii de martorii Z. L. şi S. C.). Dimpotrivă, inculpatul şi-a exprimat în mod clar disponibilitatea de a mai săvârşi şi alte infracţiuni de omor (care ar viza nu numai o singură persoană, ci cel puţin trei - patru). Persistenţa într-un comportament infracţional a fost relevată şi de raportul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş.

În ceea ce priveşte antecedentele inculpatului a arătat că acesta a săvârşit infracţiunile care fac obiectul prezentului dosar în stare de recidivă mare postexecutorie, primul termen al recidivei fiind tot o infracţiune îndreptată contra vieţii, rămasă în forma tentativei. Pentru această primă infracţiune a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 444/2004 a Tribunalului Mureş, reţinându-se că inculpatul i-a aplicat acelei părţi vătămate 14 lovituri de cuţit în zone vitale ale corpului cu un corp tăietor înţepător (briceag sau cuţit), provocat fiind de victimă (ce a avut o atitudine necuviincioasă, raportată la memoria mamei defuncte a inculpatului); şi în această speţă s-a relevat comportamentul agresiv al inculpatului, care - fiind grefat pe un etilism cronic - nu poate fi controlat.

Nici percepţia comunităţii din care provine faţă de inculpat nu îi este favorabilă, fiind de notorietate că el purta în permanenţă asupra sa un cuţit şi avea un comportament violent, fiind evitat de vecini (a se vedea declaraţiile martorilor P. S.şi L.I.).

Însumând toate aceste argumente care au fost dezvoltate pentru analiza atât a periculozităţii sociale a faptelor săvârşite, cât şi a situaţiei personale a inculpatului, parchetul a apreciat că pedeapsa închisorii aplicate acestuia pentru infracţiunea de omor deosebit de grav nu-şi poate atinge scopul prevăzut de art. 52 alin. l C.p.

Pedeapsa închisorii aplicate anterior inculpatului prin sentinţa penală nr. 444/2004 a Tribunalului Mureş nu l-a reeducat în spiritul respectării unor minime reguli de convieţuire socială, iar coerciţia la care a fost supus nu şi-a produs efectele urmărite de organele judiciare.

În continuare după liberarea condiţionată a dovedit o gravă lipsă de respect faţă de valorile sociale importante, o disponibilitate neechivocă de a curma în viitor viaţa şi a altor persoane (afirmată după săvârşirea actualelor infracţiuni atât în faţa martorilor ascultaţi, cât şi în faţa consilierului de probaţiune - fila nr. 104 dosar primă instanţă).

Consideră că nu trebuiesc ignorate nici concluziile cuprinse în raportul de expertiză medico-legală de natură psihiatrică (filele nr. 141 - 143 dosar urmărire penală), care relevă actualele tendinţe impulsive şi antisociale ale inculpatului, o toleranţă scăzută la frustrare, o acumulare de afecte brutale, nesupunere, anarhie şi narcisism total.

În plus, consilierul de probaţiune subliniază în raportul de evaluare întocmit (filele nr. 101 - 104 dosar primă instanţă) şi tendinţa acestuia de minimalizare a consecinţelor faptelor comise.

Concluziile care sunt formulate de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş, coroborate cu raportul de expertiză medico-legală de natură psihiatrică şi cu celelalte argumente prezentate anterior, construiesc o personalitate a acestui inculpat care va persevera şi pe viitor într-un comportament infracţional, agresiv şi periculos, imposibil de corectat, în principal datorită lipsei oricărei iniţiative din partea acestuia (a fost deja sancţionat disciplinar în Penitenciarul Tg. Mureş în cursul perioadei arestării preventive în prezenta cauză pentru automutilare şi încălcarea regulamentului de ordine interioară - fila nr. 104 dosar primă instanţă).

Astfel, pentru ca pedeapsa aplicată să fie în măsură să-şi atingă scopul pentru care a fost instituită şi în condiţiile în care pedeapsa închisorii s-a dovedit deja a fi ineficientă, parchetul a apreciat că s-ar impune ca pedeapsa ce i s-ar aplica inculpatului să fie detenţia pe viaţă, ca cea mai gravă dintre cele două pedepse principale alternative prevăzute de norma juridică de incriminare.

Inculpatul, în motivarea apelului solicită reducerea pedepsei aplicate de instanţa de fond, arătând că este adevărat că a comis faptele de care este acuzat, însă victimele au venit la el acasă, şi nu poate să îşi dea seama cum a putut să le omoare, poate de frică sau tulburat de băutură.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de apel şi în considerarea disp. art.378 rap. la art.371 Cod pr.penală, Curtea a apreciat că numai apelul parchetului este fondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la starea de fapt, în mod corect a reţinut instanţa de fond că în data de 22 mai 2008 inculpatul C. C. M. se afla la domiciliul său, fiind foarte obosit, deoarece o zi şi o noapte înainte, consumase băuturi alcoolice. A venit la el victima M. E. E.care a cerut bani şi s-a întors cu o sticlă de băutură, respectiv spirt medicinal. Inculpatul a preparat spirtul medicinal cu apă şi au început să bea. Apoi, a sosit şi a doua victimă, F. I. E., care a adus alte două sticle. Toţi trei au continuat să consume spirt medicinal cu apă. La un moment dat, între inculpat şi victime s-au iscat discuţii contradictorii privind un pretins furt a unei drujbe, precum şi cu privire la pretinsa paternitate a inculpatului faţă de copilul uneia dintre victime.

Pe fondul consumului de alcool şi a unor discuţii contradictorii, la un moment dat, între inculpat şi victime s-a iscat un conflict spontan, care a culminat cu agresarea fizică a celor două , inculpatul reuşind să doboare victimele la pământ, pe una dintre ele a lovit-o cu un corp contondent, apoi le-a aplicat mai multe lovituri cu un briceag. Cu acelaşi briceag, inculpatul le-a desenat celor două victime câte o cruce pe piept, prin zgârierea tegumentului, apoi a aruncat peste cele două victime pături şi aşternuturi, cărora le-a dat foc, lăsându-le să ardă în propria-i locuinţă.

După aceea inculpatul a ieşit din locuinţă, a împrumutat nişte bani de la un vecin sub pretextul că vrea să cumpere pâine şi a plecat la un bar din localitatea vecină, Ibăneşti, de unde şi-a luat o sticlă de bere .

Incendiul a fost observat şi stins de vecini, au fost anunţate organele de poliţie şi pompieri, în apropierea casei inculpatului existând alte case şi anexe gospodăreşti, la cca. 10 m distanţă. Una dintre victime a fost scoasă din încăpere, iar cealaltă a rămas în locul în care se afla în cameră, lângă pat, ambele fiind parţial carbonizate.

Inculpatul s-a întors în locuinţa sa, fiind văzut mai întâi de martorul I. V., martor atenţionat de grupurile de oameni să aibă grijă pentru a nu fi tăiat şi el de inculpat. Cei prezenţi au reuşit să-l imobilizeze pe inculpat, găsind asupra sa un cuţit cu mâner de corn de cerb cu lama de aproximativ 20 cm, având pe el urme de sânge.

La întrebările cetăţenilor, inculpatul a afirmat despre fapta sa şi despre victime că „ele şi-au căutat-o”, că-i pare rău că nu a omorât mai mulţi oameni şi, „că i-a făcut pe cei doi ca pe porci şi că pocneau când îi lovea cu piciorul”.

Această stare de fapt este pe deplin dovedită prin probele administrate în cauză, inclusiv prin declaraţiile inculpatului date atât în faţa primei instanţe (f.11 d.fond) cât şi în faţa instanţei de apel (f.28 d.apel) , astfel că aceasta nu suportă nicio critică.

Cu privire la încadrarea juridică, instanţa de apel apreciază că aceasta este greşită.

Nici organul de urmărire penale şi nici prima instanţă nu au reţinut în sarcina inculpatului şi infracţiunea de profanare de morminte prev. de art.319 Cod penal, cu toate că în considerentele rechizitoriului era descrisă această faptă.

Potrivit art.319 Cod penal, profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte.

A profana un cadavru înseamnă a mutila prin orice mijloace un cadavru, inclusiv prin incendiere sau dezmembrare sau a batjocoririi rămăşiţelor neînsufleţite ale acestora.

În speţă, aşa cum rezultă din probele dosarului, inculpatul după ce a ucis cele două victime, le-a desemnat acestora câte o cruce pe piept, prin zgârierea tegumentului cu un cuţit, iar apoi le-a acoperit cu pături şi aşternuturi de pat şi le-a dat foc.

Incendierea cadavrelor victimelor s-a făcut, de asemenea în scopul ascunderii infracţiunii de omor săvârşite anterior, astfel că aceste acte materiale sunt caracteristice elementului material al laturii obiective a infracţiunii de profanare de morminte.

Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de profanare de morminte, instanţa de apel apreciază că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, prin desenarea crucilor pe cadavre şi prin incendierea acestora, astfel că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi l-a şi urmărit.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că prin decizia nr.35/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o decizie pronunţată în interesul legii, a statuat că în ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte, prev. de art.319 din Cod penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrare ori incendierea cadavrului urmăreşte ascunderea faptei de omor comisă anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte.

Prin urmare, în drept, fapta inculpatului C.C.M. care la data de 22 mai 2008 a profanat două cadavre prin desenarea pe pieptul acestora a unor cruci, prin zgârierea tegumentului cu un cuţit şi prin incendierea acestora prin care a urmărit ascunderea faptei de omor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de profanare de morminte prev. de art.319 Cod penal.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru această infracţiune, instanţa va avea în vedere disp. art.72 Cod penal, privind criteriile generale de individualitate a pedepsei, de faptul că inculpatul este recidivist şi că a recunoscut comiterea acestei infracţiuni, astfel că instanţa urmează să-i aplice o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.

Şi cel de-al doilea motiv de apel invocat de parchet este fondat.

La individualizarea judiciară a unei pedepse, instanţa de judecată trebuie să aibă ca punct de plecare fapta penală comisă, privită în raport cu complexul de date care indică periculozitatea ei socială (gravitate, frecvenţă, posibilitate de prevenire, mod de săvârşire, urmări, etc.), iar ca punct final, situaţia personală a infractorului, privită în raport cu periculozitatea socială a acestuia (forma şi gravitatea vinovăţiei, starea psihofizică, antecedentele penale, etc.).

Pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, prima instanţă i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 23 de ani de închisoare, fără însă a avea în vedere toate criteriile prev. de art.72 Cod penal.

Astfel, în speţă, nu s-a avut în vedere gravitatea deosebită a modului de săvârşire a faptei comise de inculpat, periculozitatea socială a acestora fiind extrem de ridicată prin multitudinea de relaţii sociale încălcate de inculpat (dreptul la viaţă, la integritate corporală, la siguranţă, etc.), precum şi urmările produse care sunt deosebit de grave, respectiv inculpatul a ucis două persoane, a incendiat acele două cadavre, în scopul ascunderii faptei, a desenat pe pieptul fiecărei victime câte o cruce, prin zgârierea tegumentului cu un cuţit, dând dovadă de sentimente josnice şi imorale faţă de amintirea acestora.

Cu toate că în apel inculpatul a declarat că regretă faptele comise, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor, imediat după comiterea faptelor inculpatul nu a dat dovadă de nicio părere de rău, de regret, ci dimpotrivă a declarat că îi pare rău că nu a ucis mai mulţi oameni.

Acest comportament infracţional rezultă şi din raportul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş, care concluzionează că inculpatul va persista în comportamentul infracţional (f.101-104 d.fond).

De asemenea, prima instanţă de judecată nu a avut în vedere şi antecedentele penale ale inculpatului, care este recidivist şi a mai fost condamnat pentru o infracţiune de omor, în forma tentativei. Astfel, prin sentinţa penală nr.444 din 16.12.2004, rămasă definitivă prin decizia penală nr.12/A/28.01.2005 a Curţii de Apel Tg.Mureş, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare, reţinându-se că în data de 07.11.2003, în jurul orelor 21,00 inculpatul C. C. M. i-a aplicat părţii vătămate F. Z. un număr de 14 lovituri de cuţit, viaţa victimei fiind salvată doar datorită intervenţiei medicale prompte şi rapid aplicate.

Pentru toate argumentele arătate mai sus, şi având în vedere disp. art.72 Cod penal, apreciem că pedeapsa de 23 de ani închisoare aplicată inculpatului de către prima instanţă pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, nu este suficientă, întrucât această pedeapsă nu-şi poate atinge scopul prev.de art.52 alin.1 Cod penal, astfel că urmează a i se aplica inculpatului pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

De asemenea, instanţa de apel apreciază că schimbarea încadrării juridice operată de prima instanţă este corectă, deoarece inculpatul se află în stare de recidivă postexecutorie prev. de art.37 lit.b Cod penal şi nu postcondamnatorie, prev. de art.37 lit.a Cod penal, întrucât la data săvârşirii infracţiunilor era îndeplinit termenul reprezentând restul de pedeapsă rămas de executat de 544 zile în urma liberării condiţionate din 12.05.2006.

Totodată, în mod corect, prima instanţă a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din omor deosebit de grav în două infracţiuni de omor simplu, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor deosebit de grav, şi de altfel, această cerere nici nu a mai fost reiterată în apel.

Cu privire la apelul inculpatului instanţa apreciază că acesta nu este fondat, având în vedere considerentele expuse mai sus, astfel că nu se impune reducerea pedepsei aplicate de către instanţa de fond, ci dimpotrivă.

Faţă de considerentele expuse Curtea, în baza art.379 pct. 2 lit.a Cod pr.penală a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, să desfiinţeze în parte hotărârea atacată şi rejudecând cauza;

În baza art.334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul C. C. M. a fost dedus judecăţii, din infracţiunile de omor deosebit de grav, prev. de art.174, 176 lit.b), c) Cod penal, distrugere, prev. de art.217 al.1, 4 şi 5 Cod penal şi purtarea fără drept a cuţitului, prev. de art.1 ind.1 al.1 din Legea nr.61/1991, toate cu aplicarea art. 33 lit.a) Cod penal şi art.37 lit.a) Cod penal, în infracţiunile de omor deosebit de grav, prev. de art.174, 176 lit.b), c) Cod penal, distrugere, prev. de art.217 al.1, 4 şi 5 Cod penal, purtarea fără drept a cuţitului, prev. de art.1 ind.1 al.1 din Legea nr.61/1991 şi profanare de morminte prev. de art.319 Cod penal, toate cu aplicarea art.33 lit.a) Cod penal şi art.37 lit.b) Cod penal şi să dispună condamnarea inculpatului C. C. M, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, prev. de art.174, art.176 lit.b), c) Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.b) Cod penal şi interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a), b) şi e) Cod penal pe o perioadă de 8 ani, precum şi condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de profanare de morminte, prev. de art.319 Cod penal.

De asemenea, a mentinut pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prev. de art.217 alin.1, 4 şi 5 Cod penal şi pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port fără drept a cuţitului, prev. de art.1 ind.1 al.1 din Legea nr.61/1991 republicată, aplicate de prima instanţă.

În baza art.34 lit.b) raportat la art.33 lit.a) Cod penal, a dispus contopirea pedepselor aplicate prin prezenta hotărâre şi cele menţinute, aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv detenţiunea pe viaţă şi a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art.64 lit.a), b) şi e) Cod penal pe o perioadă de 8 ani, ca pedeapsă complementară.

Totodată, a menţinut dispoziţiile din hotărârea primei instanţe privind schimbarea încadrării juridice, a respingerii cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor, soluţionarea laturii civile a cauzei şi confiscarea specială şi să înlăture din această hotărâre dispoziţiile privind aplicarea sporului de 2 ani închisoare şi a pedepsei de 23 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav.

În baza art.381 Cod procedură penală, urmează să menţină inculpatul în stare de arest preventiv având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea acestuia impun în continuare privarea de libertate a inculpatului şi să deducă din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv al inculpatului începând cu data de 16 martie 2009 până la zi.

În baza art. 379 pct. 1 lit.b Cod pr.penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului cu privire la aceeaşi hotărâre.

În baza art.192 alin. 2 Cod pr.penală a obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale în favoarea statului, celelalte cheltuieli judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art.192 alin.3 Cod pr.penală.

Nesoluţionarea recursului în termenul prevăzut de art. 9 al. 8 C.pr. pen. Consecinţe.

C.proc.pen., art. 159, al.8, art. 140, al.1, lit a)

În situaţia în care recursul declarat împotriva unei hotărâri prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului nu este soluţionat în termenul prevăzut de art. 159, al.8 teza a - II – a C. pr. pen., respectiv înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate, măsura arestării preventive a inculpatului încetează de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin.1 lit. a) C. pr. pen.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală încheierea penală nr. 366/R din 15 iulie 2009

Prin încheierea penală nr. 32/C/08.07.2009 pronunţată în dosarul nr. …, Tribunalul Mureş a dispus: în temeiul art. 155 şi urm. Cod procedură penală, admiterea propunerii Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş şi a prelungit durata măsurii arestării preventive a inculpatului P. J. pe o durată de 30 de zile, începând cu 11.07.2009 până la data de 09.08.2009.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş sub dosar nr. …, procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a solicitat prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului P. J., pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 iulie 2009, până la data de 9 august 2009.

In motivarea cererii, s-a susţinut că există în continuare temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului şi prelungirea duratei arestării este necesară pentru completarea probaţiunii.

Analizând sesizarea prin prisma materialului dosarului de urmărire penală nr. … al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, a susţinerilor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale inculpatului, tribunalul a considerat că propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive este întemeiată pentru următoarele considerente:

Faţă de inculpatul P. J., judecătorul delegat de la Tribunalul Mureş a dispus, cu asigurarea strictă a legalităţii, arestarea preventivă prin încheierea penală nr. 2l/C/13 mai 2009, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 13 mai 2009, până la data de 10 iunie 2009, pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i C pen. Ca temei de drept al arestării preventive a fost analizat cel prevăzut de art. 148, lit. f C pr. pen.

Verificând propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, cu care tribunalul s-a investit, a apreciat că, atât temeiurile de fapt, cât şi temeiurile de drept ale privării acuzatului de libertate sunt actuale.

Probele instrumentate până la acest moment procesual confirmă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis tentativa la infracţiunea de omor calificat faţă de care poartă acuza. In acest sens, s-a reţinut că, anterior faptei, inculpatul nu avea locuinţă şi stătea împreună cu alte persoane, adăpostindu-se într-o baracă situată în cart.7 Noiembrie din Tg.Mureş. In seara de 11.05.2009, în spaţiul sus-indicat se afla inculpatul, împreună cu numiţii P. T., P. J. sen., F. J., G. zis „C.", o femeie pe nume Z. şi victima V. L.. In timp ce consumau băuturi alcoolice (spirt sanitar), la o masă aflată lângă baracă, a izbucnit o ceartă între inculpat şi victimă, cel dintâi ridicându-se la un moment dat de la masă şi îndreptându-se spre un tomberon. A revenit la scurt timp, ţinând la spate un par de lemn, iar în momentul în care a ajuns lângă masă, a început să lovească cu acel par victima V. L., aceasta stând pe un scaun cu spatele spre inculpat. P. J. a aplicat cca. 3-4 lovituri cu parul în zona capului victimei, aceasta căzând şi inculpatul aplicându-i şi alte lovituri peste corp. Celelalte persoane aflate la masă nu au apucat să reacţioneze, inculpatul încetându-şi agresiunea în momentul în care o femeie – T. L. - a ieşit la un geam al blocului din apropiere, strigând către inculpat să nu mai lovească victima, pentru că va chema poliţia. După acest moment, inculpatul a fugit de la faţa locului, luând cu el parul. A fost anunţat SMURD-ul, iar victima a fost transportată la spital, în stare gravă.

La data de 12 mai 2009 V. L. a fost examinat medico-legal, stabilindu-se că prezenta următorul diagnostic: politraumatism prin heteroagresiune; TCC cu fractură temporală stg., cu denivelare minimă; hemoragie subarahnoidiană temporală stg. minimă şi hemoperitoneu masiv; otoragie stg.; pareză facială periferică stg., ruptură de splină şi hemiperitoneu; plagă contuză retroauriculară stg., echimoze şi hematoame multiple. Leziunile descrise s-au putut produce prin mecanismul de loviri directe repetate cu corp dur contondent, precizându-se că pentru vindecare necesită 40-45 zile de îngrijiri medicale. Pierderea post-traumatică a splinei reprezintă infirmitate permanentă fizică şi pierdere de organ. Medicul legist a arătat că în urma leziunilor traumatice suferite viaţa victimei a fost pusă în primejdie direct şi imediat, salvarea ei datorându-se intervenţiei chirurgicale efectuate în regim de urgenţă.

Actele premergătoare şi probele instrumentate până în prezent în cursul urmăririi penale susţin teza după care, prin actele de agresiune exercitate, inculpatul a urmărit suprimarea vieţii victimei. S-a avut în vedere atât obiectul folosit la agresiune (un par cu dimensiuni relativ mari), dar mai ales zonele vizate şi lezate. Martorii descriu cel puţin 3-4 lovituri aplicate cu putere asupra capului victimei, dar şi alte lovituri în zona abdominală. Forţa loviturilor se deduce şi din leziunile cauzate, respectiv fractura temporală, dar şi ruptura de splină şi hemoperitoneu. Relevant este faptul că inculpatul şi-a încetat agresiunea abia atunci când martora T. L. a strigat de la geam că va chema poliţia.

Elementele de mai sus fundamentează bănuiala legitimă după care inculpatul a comis infracţiunea pentru care poartă acuza, cu sublinierea că probele care fundamentează temeiurile de fapt ale unei privări de libertate nu trebuie să fie echivalente celor care ar putea sta la baza unei hotărâri asupra fondului pricinii.

Motivul arestării preventive consacrat de art. 148 lit. f Cod procedură penală este incident la speţă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor calificat sub forma tentativei fiind închisoare de la 15 la 25 de ani, în limite înjumătăţite, iar pericolul concret pentru ordinea publică, în această fază a procesului penal, actual şi cert, se deduce din comportamentul agresiv al inculpatului, concretizat în împrejurările comiterii activităţii infracţionale, modul de acţiune şi persoana acuzatului care este suspectat de comiterea unei alte fapte cu violenţă şi care, în împrejurările cauzei, pe fondul unei simple discuţii în contradictoriu, s-a depărtat puţin de victimă, înarmându-se cu un par şi a atacat-o pe aceasta din spate, lipsind-o de posibilitatea de a se apăra, loviturile fiind date cu o violenţă extremă, ţinta principală fiind capul victimei.

În ce priveşte apărările inculpatului, s-a reţinut că într-adevăr inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie, dar art. 143 Cod procedură penală nu cere pentru arestarea preventivă proba certă a vinovăţiei, ci existenţa unor probe şi indicii în acest sens. Inculpatul a recunoscut în parte fapta, în sensul că a recunoscut un act de lovire în materialitatea lui, dar pretinde că a lovit fiindcă victima 1-a atacat cu un briceag. Susţinerile sale în apărare sunt contrazise de constatările medico-legale, care se referă la un număr ridicat de lovituri, în diverse zone ale corpului, inclusiv în zona craniului, având aptitudinea de a ucide, şi de declaraţiile martorilor, care arată că inculpatul nu a lovit pentru a se apăra, ci s-a ridicat de la masă după ce s-a certat cu victima, apoi, după puţine minute, s-a întors şi 1-a atacat prin surprindere.

In ce priveşte pericolul pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă, în hotărârea Calmanovici contra României, că pericolul tulburărilor aduse ordinii publice poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din convenţie, în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, deşi nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică. Drept criterii şi elemente de luat în calcul la examinarea existenţei «pericolului pentru ordinea publică», s-au definit reacţia publică declanşată în urma faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată de menţinerea sau punerea în libertate a acuzatului precum şi profilul personal al acestuia din urmă. In speţă, inculpatul, recidivist, cercetat în alte două dosare penale, inclusiv pentru tâlhărie, este acuzat că în urmă cu două luni 1-a atacat cu o bâtă pe numitul V. L., în urma unei simple certe, cu intenţia de a ucide, cauzându-i o fractură cu sângerare abundentă în zona tâmplei, pareză facială, o infirmitate permanentă, viaţa victimei fiind salvată în urma intervenţiei chirurgicale de urgenţă. Astfel, s-a constatat că sunt îndeplinite criteriile enunţate de jurisprudenţa amintită pentru arestarea inculpatului.

Împotriva acestei încheieri în termenul legal a declarat recurs inculpatul P. J., recursul fiind înregistrat la Curtea de Apel Târgu Mureş, la data de 14.07.2009.

Examinând recursul declarat instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 159 alin.8 Cod procedură penală: ”încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare … recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”.

Prin decizia nr. 25/02.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – s-a decis că „recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”.

Deciziile date în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, în conformitate cu disp. art.4142 alin.3 Cod procedură penală.

Prin urmare, în cazul nerespectării disp.art.159 alin.8 teza a-II-a Cod procedură penală devin incidente disp. art.140 alin.1 lit.a Cod procedură penală potrivit cărora măsura arestării preventive încetează de drept la expirarea duratei arestării dispusă anterior.

În vederea garantării dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa persoanei se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerinţelor vizând termenul prev.de art.159 alin.8 teza a-II-a Cod procedură penală, constituie o încălcare a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a cauzei de natura celor la care se face referire în art.197 alin.4 teza finală Cod procedură penală, astfel că aceasta nu se poate îndrepta decât prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive ca efect al nerespectării termenului imperativ privind soluţionarea recursului înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate.

În speţă, având în vedere că durata arestării preventive dispuse anterior încheierii din data de 08.07.2009, expira la data de 11.07.2009 iar recursul a fost înregistrat la Tribunalul Mureş la data de 13.07.2009 şi soluţionat de către Curtea de Apel Tg.Mureş abia la data de 15.07.2009 urmează ca instanţa de recurs, în baza argumentelor arătate, să constate că măsura arestului preventiv a inculpatului a încetat de drept, celelalte motive de recurs apreciindu-se ca fiind inutil a fi cercetate, ţinând cont de soluţia adoptată.

În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, Curtea a admis recursul inculpatului P.J., a casat integral încheierea atacată şi a constatat că măsura arestării preventive a inculpatul a încetat de drept, dispunând punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 192 pct. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului.

Persoană publică cu atribuţii de control . Condiţii. Organul competent să efectueze urmărirea penală.

C.pen., art. 254, al.2, O.U.G. 43/2002, art. 13, alin. 1 lit. b)

Inculpatul, în calitatea sa de preşedinte al comisiei de evaluare persoanelor adulte cu handicap, subordonată Direcţiei Generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din cadrul Consiliului Judeţean, nu este o persoană cu funcţii de control în înţelesul art. 13, alin. 1, lit. b din O.U.G. nr. 43/2002, astfel că este competent să efectueze urmărirea penală pentru infracţiuni de corupţie reţinute în sarcina sa parchetului de pe lângă tribunal şi nu direcţia naţională anticorupţie.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 365/R din 15 iulie 2009

La data de 13.07.a.c., în dosarul nr…., Tribunalul Harghita pronunţă încheierea de şedinţă (rectificată ca dată menţionată în preambulul acestui act prin încheierea de îndreptare a erorii materiale) în cauza privindu-i pe inculpaţii C. R. C., S. L., L. I., C. D. prin care, în temeiul art.3002 rap. la art.160b alin.1, 3 combinat cu art.143, 148 Cod procedură penală, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului C. R. C..

Pentru a dispune în acest mod instanţa de fond a reţinut următoarele:

Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că prin rechizitoriul nr. 163/PA/ 2009 Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv inculpatul C.R. C. pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. 1 şi 2 Cod penal şi o infracţiune de primire de foloase necuvenite, prev. şi pedepsită de art. 256 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal. S-a reţinut ca stare de fapt, că în ziua de 04.03.2009 s-a prezentat la sediul IPJ Gorj martora N. M. din Târgu Jiu, care a denunţat împrejurările legate de pretinderea unor sume de bani de către inculpatul C. R. C., în calitatea de preşedinte al Comisiei de Evaluare Complexă a Persoanelor cu Handicap Gorj, susţinând că în luna iulie 2008, în urma unor investigaţii medicale a fost diagnosticată cu leucemie granulocitară cronică, fapt pentru care urma să fie inclusă într-un program social, respectiv ajutor bănesc.

S-a mai reţinut şi faptul că, în ziua de 05.03.2009, orele 10:00, martora N.M., însoţită de fiica sa A. M.-L. s-a prezentat la comisia medicală, după ce în prealabil a înregistrat dosarul la secretariat sub nr. 1555/05.03.2009, a intrat în cabinetul medical unde se afla inculpatul şi învinuitele Ş. L. şi C. D. şi postându-se în faţa apropierea biroului acestuia i-a înmânat acestuia dosarul cu acte medicale şi un plic în care se afla suma de 600 de lei. Inculpatul l-a prins cu mâna stângă după care l-a aşezat pe birou cu mâna dreaptă şi l-a acoperit pentru camuflare cu actele scoase din dosar, iar, cu ocazia flagrantului, s-au descoperit, în sertarul de la biroul inculpatului, mai multe bancnote aruncate neregulat. Într-un dosar cu acte medicale aparţinând numitului V. V. din Tismana, a fost găsită suma de 500 de lei, respectiv două bancnote de 200 de lei şi o bancnotă de 100 de lei, acesta solicitând prin cererea pe care o adresase Comisiei, condusă de C. R., schimbarea încadrării gradului de handicap pentru gradul l cu însoţitor, iar în fişetul biroului au fost găsite şi alte bunuri respectiv cafea ciocolată, băuturi alcoolice, ţigări cu o valoare de peste 500 de lei. Inculpatul a recunoscut că le-a primit de la pacienţii care s-au prezentat la comisie pentru obţinerea certificatului de handicap, considerându-le mici atenţii.

Examinând actele din dosar, tribunalul a constatat că există indicii temeinice privind comiterea unei infracţiuni de corupţie de către inculpat, acesta având o poziţie nesinceră, atât la urmărirea penală, cât şi la instanţa de fond, încercând să zădărnicească aflarea adevărului, percheziţia efectuată la biroul inculpatului şi declaraţiile martorilor audiaţi la urmărirea penală evidenţiind faptul că în mod sistematic acesta pretindea sume de bani sau bunuri materiale în scopul eliberării unor acte medicale care intrau în competenţa comisiei pe care o conducea, iar continuarea cercetărilor cu inculpatul în stare de libertate este de natură să altereze conţinutul acestora prin eventuale presiuni pe care acesta le-ar putea face asupra denunţătoarei N. M. şi a altor persoane implicate în cauză.

Totodată tribunalul a apreciat că, lăsarea în libertate, a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică şi a constatat că măsura preventivă aplicată în cauză este în interesul bunei desfăşurări a procesului penal avându-se în vedere că până în prezent nu au fost administrate toate probele, iar martorii nu au fost încă ascultaţi.

Tribunalul a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, motiv pentru care, a considerat măsura legală şi temeinică, cu consecinţa menţinerii ei.

Împotriva acestei dispoziţii a instanţei de fond , în termen legal, a promovat recurs, personal şi prin intermediul apărătorului ales, inculpatul C. R. C., care a solicitat ca, în urma admiterii acestei căi de atac, să se reformeze în tot dispoziţia Tribunalului Harghita, în sensul de a nu a mai fi menţinut în stare de arest preventiv, cu consecinţa punerii sale de îndată în libertate.

Cu ocazia susţinerii, în faţa instanţei de control judiciar a recursului declarat, apărătorul ales ala cestuia a invederat faptul că mandatul de arestare preventivă emis păe seama acestuia, intră în sfera de incidenţă a prev. art.197 alin.2, 3 Cod procedură penală. S-a susţinut că coroborarea textul de lege indicat anterior cu dispoziţiile art. 160b alin. 2 şi art. 139 alin. 2 Cod procedură penală, s-ar impune revocarea măsurii arestului preventiv, întrucât au fost încălcate normele privind competenţa după materie, după calitatea persoanei şi cu privire la sesizarea instanţei, ceea ce conduce la nulitate absolută. Au fost încălcate prevederile art. 210 Cod procedură penală prin faptul că nu s-a declinat cauza organului competent, apreciindu-se că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile art. 13 lit. b din OUG nr. 43/2002 referitor la funcţia de conducere şi atribuţiile de control. În situaţia dată, potrivit art. 85 din Hotărârea nr. 430 din 16 aprilie 2008, Comisia de Evaluare funcţiona ca organism fără personalitate juridică şi face parte din structura Consiliului Judeţean. Nu s-a reţinut funcţia de conducere deşi inculpatul era preşedintele comisiei pe nivelul respectiv, această comisie fiind un serviciu de interes public. Însuşi procurorul a reţinut în rechizitoriul întomcit, atribuţiile de control; încadrarea pedepsei de la 3 la 15 ani închisoare este dată tocmai de faptul că inculpatul avea atribuţii de control, de aici rezultând competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. S-a susţinut că nu se poate trece peste această excepţie de necompetenţă; în cauză nimeni nu şi-a verificat competenţa care aparţine DNA, având în vedere că la toate prelungirile s-a avut în vedere încadrarea juridică prevăzută de art. 254 alin. 1 şi 2 Cod penal, trecând deja 4 luni de arestare nelegală. Solicită a se da eficienţă acestei excepţii care este evidentă, cu revocarea măsurii arestului preventiv, întrucât actul de sesizare este întocmit de un organ necompetent. Era clar că inculpatul era funcţionar public în sensul prevederilor art. 147 Cod penal şi şi-a desfăşurat activitatea într-o instituţie dintre cele prevăzute de art. 145 Cod penal. S-a solicitat a se da eficienţă excepţiei de ordine publică invocate cu revocarea măsurii arestului preventiv.

S-a mai invederat că împotriva inculpatului recurent, din atenţa interpretare a probelor, nu există indicii temeinice ce să justifice menţinerea sa, în continuare, în stare de arest preventiv, impunându-se punerea sa, de îndată, în libertate. S-a susţinut că, în ceea ce-l priveşte cerinţele art. 143 Cod procedură penală nu sunt îndeplinite, nu sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. 2 Cod penal. Referitor la primul capăt de acuzare s-a arătat că este un flagrant neconcludent, inculpatul nu a atins plicul care a fost strecurat în sertar de către fiica părţii vătămate. Cel de al doilea capăt de acuzare este tot o înscenare pe ziua respectivă, plicul era sigilat şi nici nu a fost văzut de inculpat. Al treilea capăt al acuzei susţine că în 26 februarie s-ar fi dat acei bani în timp ce persoana respectivă a primit atestatul în 25 februarie, iar soţia acestei persoane nu avea cunoştinţă despre predarea banilor. Ca temeiuri ale arestării s-au reţinut prevederile art. 148 lit. b şi f Cod procedură penală, însă nu există nici un fel de date că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, fiind doar o presupunere absolut nejustificată. Referitor la temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, s-a arătat că nici acestea nu sunt îndeplinite inculpatul a fost suspendat din funcţie, nu are antecedente penale, a fost decorat cu Ordinul Preşedintelui iar în mod justificat nu se poate presupune că lăsat în libertate inculpatul ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Văzând profilul moral al inculpatului se consideră că ar putea fi aplicată în cauză chiar o pedeapsă fără privare de libertate. Flagrantul şi cvasiflagrantul din prezenta cauză nu dovedesc nimic.

Analizând recursul astfel declarat prin prisma disp. art.385/9 rap. la art.136 alin.1,8, 143 alin.1, 148 Cod procedură penală se constată că acesta are caracter nefondat, ca şi excepţia de nulitate absolută a mandatului de arestare preventivă emis pe seama inculpatului deoarece:analizându-se cu maximă atenţie conţinutul fişei postului, întocmită pe seama inculpatului (înscris aflat la filele 170, 171-173 dosar urmărire penală), Hotărârea nr. 430/16.04.2008 Guvernului României, legea nr.448/06.12.2006 republicată coroborate cu disp. art.13 alin.1 lit.b din OUG nr.43/2002 republicată se reţine că mandatul de arestare preventivă emis la data de 06.03.2009, de Tribunalul Gorj pe seama inculpatului este un act valabil, emis de magistratul competent din punct de vedere material şi teritorial să dispună în această materie. Se constată, de asemenea, că inculpatul în calitatea sa de preşedinte al comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, subordonată direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din cadrul Consiliului Judeţean Gorj, nu avea de exercitat atribuţii de control, neavând calitatea de funcţionar public cu atribuţii de control. Prin urmare, mandatul de arestare preventivă emis pe seama sa la data de 06.03.2009 nu intră în niciun caz în sfera de incidenţă a prev. art.197 alin.2, 3 Cod procedură penală, prelungirile şi menţinerile ulterioare de arest preventiv dispuse de instanţă, fiind legale şi temeinice.

Verificându-se legalitatea şi temeinicia măsurii de menţinere a inculpatului C.R. C. în stare de arest preventiv, prin încheierea de şedinţă din 13.07.2009 se constată că aceasta este la adăpost de orice critică, în mod corect reţinându-se că pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune menţinerea acestuia în stare de libertate. Acuzele ce planează asupra inculpatului vizează infracţiuni sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate constituie pericol concret pentru ordinea publică, nu doar pentru că ar putea încerca să influenţeze denunţătoarea din cauză, dar şi prin prisma faptului că acesta s-ar fi folosit de calitatea sa oficială de preşedinte al comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap pentru a primi bunuri şi valori în mod nejustificat şi că se impune preîntâmpinarea apariţiei unui sentiment de indignare în rândul comunităţii din care provine inculpatul, date fiind circumstanţele reale reţinute drept cadru al săvârşirii faptelor imputate. Este necesar ca oamenii să nu concluzioneze că persoanele care sunt chemate, prin pregătirea şi atribuţiile care le revin, să exercite anumite atribuţii, în urma cărora alte persoane obţin ajutorul social meritat, pot să pretindă în exercitarea acestor atribuţii anumite favoruri, în afara remuneraţiei cuvenite şi astfel protecţia socială a persoanei să se transforme într-un mecanism de perturbare a ordinii sociale .

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu disp. art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală se vor respinge, ca nefondate:

- excepţia nulităţii absolute a mandatului de arestare preventivă emis pe seama inculpatului C.R. C.; excepţia invocată de acest inculpat prin apărătorul său ales;

- recursul declarat de inculpatul C. R. C. împotriva încheierii de şedinţă din 13.07.2009 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr…. .

Văzând şi disp. art.192 alin.2 Cod procedură penală,

Apărare formală a unui inculpat. Consecinţe.

C.pr.pen., art. 3859, pct. 6 teza a – II – a, art. 197, alin. 2

În cazul în care apărătorul desemnat din oficiu să-l apere pe inculpat, declară că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză reprezintă o apărare formală echivalând practic cu lipsa apărării, consecinţa fiind nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, în conformitate cu dispoziţiile art. 197, alin. 2, C. pr. pen.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală încheiere penală nr. 384/R din 07 august 2009

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. .../7 august 2009, inculpatul D. L. a declarat recurs împotriva încheierii penale nr. 208/4 august 2009 pronunţate de judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita în dosarul nr. ….

În motivarea căii de atac, inculpatul contestă legalitatea şi temeinicia încheierii penale vizate. Este contestată legalitatea, întrucât judecătorul delegat a prezentat o motivare ambiguă a hotărârii şi este criticată temeinicia încheierii, întrucât la dosar nu există dovezi care să susţină temeiurile arestării preventive şi nici că lăsat în libertate, ar prezenta un pericol concret pentru colectivitate.

Analizând recursul declarat prin prisma materialului aflat la dosarul nr. ... al Tribunalului Harghita, a motivelor invocate şi a concluziilor avocatului recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:

Prin încheierea penală nr. 208/4 august 2009, judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita a admis propunerea procurorului şi a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului D.L. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 9 august 2009 şi până la data de 7 septembrie 2009.

În motivarea acestei soluţii, se arată că « temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, fără a interveni niciun element noucare să impună o reapreciere asupra măsurii dispuse. Aceste temeiuri, arătate mai sus, impun în continuare privarea de libertate a inculpatului… în cursul urmăririi penale ».

Recursul declarat de inculpat împotriva acestei hotărâri este fondat, pentru următoarele considerente:

Subliniem, mai întâi, principiul rolului activ, care impune judecătorului să se îngrijească de asigurarea calităţii actelor procesuale efectuate în faţa sa, veghind asupra efectivităţii drepturilor procesuale ale părţilor. Invocăm, apoi, o componentă esenţială a echităţii procedurilor –dreptul la apărare, drept efectiv şi nu doar formal, tocmai efectivitatea apărării fiind o premisă a contradictorialităţii şi egalităţii armelor.

În cauza de faţă, cum rezultă din partea introductivă a încheierii recuzate, cu prilejul discuţiilor purtate asupra stării de arest preventiv a inculpatului, avocatul desemnat din oficiu pentru acesta nu a exercitat o apărare eficientă, nu a expus punctele de vedere asupra acestei chestiuni din perspectiva apărării, limitându-se la o simplă afirmaţie lapidară: „lasă la aprecierea instanţei”. Într-o asemenea situaţie, judecătorul trebuia să intervină cu fermitate pentru asigurarea drepturilor apărării, fie cerând avocatului să prezinte profesional şi detaliat punctul de vedere asupra chestiunii discutate, fie să constate că avocatului nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător atribuţiile şi să desemneze un alt apărător pentru inculpat. Această atitudine era cu atât mai necesară cu cât soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive s-a făcut în lipsa inculpatului, în condiţiile art. 159 alin. 4 C. pr. Pen., situaţie în care acesta nu a avut ocazia efectivă să-şi prezinte personal apărările. Neprocedând în niciuna din cele două maniere, judecătorul a analizat unilateral doar susţinerile acuzării, necunoscând argumentele apărării. Prin aceasta, considerăm că judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita a asigurat acuzatului doar o apărare formală, iar formalitatea apărării d-lui D. L. echivalează practic cu lipsa apărării, consecinţa fiind nulitatea absolută a încheierii penale nr. 208/4 august 2009 a judecătorului delegat de la Tribunalul Harghita, nulitate prescrisă de art. 197 alin. 2 C. pr. pen. Şi care atrage incidenţa cazului de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzut de art. 3859 pct. 6 teza a doua C. pr. Pen.

Orice dispoziţie cu privire la deţinerea preventivă a unei persoane pe durata procedurilor, dată fiind însemnătatea deosebită a principiului libertăţii persoanei, impune motivarea expresă şi detaliată atât a temeiurilor de fapt ale privării de libertate (însemnând fapta pentru care poartă acuza, cu arătarea dovezilor care susţin presupunerea rezonabilă că inculpatul şi nu o altă persoană a comis infracţiunea în cauză), cât şi a temeiurilor de drept ale arestării (dintre cele prevăzute de art. 148 C. pr. pen. şi care au fost discutate în contradictoriu, cu prezentarea probelor care le justifică), precum şi necesitatea imperioasă ca procesul penal să se desfăşoare pe mai departe cu acuzatul în stare de arest preventiv.

Numai în acest fel, rezolvarea chestiunii aduse în faţa judecătorului este completă, exclude arbitrariul şi corespunde dreptului inculpatului să beneficieze de posibilităţi reale, în deplină cunoştinţă de cauză, să-şi organizeze apărarea prin atacarea hotărârii, aducându-şi contraargumente în faţa instanţei superioare, dar şi dreptului instanţei de al doilea grad să efectueze un control eficient. În aceeaşi ordine de idei, la speţă, motivarea lapidară a hotărârii echivalează practic cu nemotivarea acesteia, fiind incident astfel cazul de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. pr. Pen.

În strânsă legătură cu cele expuse constatăm că judecătorul a soluţionat propunerea procurorului, fără să dispună de dosarul complet de urmărire penală, piesele trimise de procuror fiind incomplete şi insuficiente să ducă cel puţin la o bănuială că inculpatul ar fi autorul infracţiunii de omor deosebit de grav. În această situaţie, pe de o parte, judecătorul ar fi trebuit să facă demersurile necesare la parchet să obţină dosarul complet de urmărire penală (aflând, în acest fel, dacă documentele procedurale transmise sunt singurele sau există şi altele, iar, în acest ultim caz, care sunt acestea), iar, pe de altă parte, doar în prezenţa pieselor existente nu avea posibilitatea rezonabilă să ajungă la concluzia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prelungirii duratei arestării preventive şi a motivării adecvate a acestei concluzii, dovadă, de altfel, că hotărârea nici nu a fost motivată.

Primele două motive dezvoltate vor determina, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., admiterea recursului inculpatului, cu consecinţele casării integrale a încheierii penale atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita.

În rejudecare, judecătorul delegat se va preocupa să asigure inculpatului o apărare efectivă, va obţine dosarul complet al cauzei şi va motiva în mod detaliat dispoziţia la care se va opri.

Văzând soluţia principală adusă recursului, potrivit art. 192 alin. 3 C. pr. Pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea recursului au rămas în sarcina statului.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, a fost plătit din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Subsidiaritatea acţiunii civile în procesul penal.

C. proc. pen., art. 14, art.15 art.20, al. 3

În procesul penal acţiunea civilă alăturată acţiunii penale este subsidiară, aşa încât instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni nu poate rezolva acţiunea civilă decât în limitele sesizării şi investirii în latura penală a cauzei, pentru alte activităţi considerate aducătoare de prejudicii, care nu au fost aduse în faţa instanţei într-un proces penal, partea interesată are la îndemână o acţiune separată la instanţa civilă.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 421/R din 30 septembrie 2009

1. Prezentarea sesizării. Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 2547/289/2008/20 iulie 2009, R. N. P. – R., prin D.S. Tg.- Mureş a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 269/A/3 iulie 2009 pronunţate de Tribunalul Mureş în dosarul nr. …..

În motivarea căii de atac promovate, recurenta critică modalitatea de soluţionare a acţiunii civile alăturate acţiunii penale, susţinând că, în mod neîntemeiat i-au fost admise numai în parte pretenţiile civile formulate, în condiţiile în care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului M. N., pentru plata integrală a sumei de 2.884,83 lei reprezentând valoare prejudiciului cauzat de inculpat prin infracţiunea săvârşită, la calculul acestuia trebuind să se ţină seama şi de taxa pe valoarea adăugată.

Analizând recursul pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. … al Tribunalului Mureş şi al dosarului cu acelaşi număr al Judecătoriei Reghin, a motivelor invocate, a concluziilor intimatului şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:

2. Prezentarea hotărârilor pronunţate de primele două instanţe.

2.1. Prin sentinţa penală nr. 108/16 martie 2009, Judecătoria Reghin: -l-a condamnat pe inculpatul M.N. la pedepsele de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere fără drept a vegetaţiei forestiere, prev. De art. 32 alin. 1 teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 şi de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt din fondul forestier, prev. De art. 98 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 26/1996;

-potrivit art. 33 lit. A şi art. 34 lit. B C. pen., a contopit cele două pedepse aplicând inculpatului sancţiunea cea mai grea de un an închisoare a cărei executare a suspendat-o condiţionat pe durata unui termen de încercare de trei ani;

-potrivit art.346 alin. 1, art. 14 alin. 3 lit. B C. pr. Pen., art. 998-999 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă promovată de partea civilă R.N.P –R., D.S.V Tg.-Mureş şi l-a obligat pe inculpat să-i plătească acesteia suma de 2.424,24 lei, cu titlu de despăgubiri civile;

- l-a obligat pe inculpat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, în decursul a doi ani, la datele de 24 decembrie 2007, 27 februarie 2008, 11 martie 2008, 12 martie 2008, 14 martie 2008, 15 martie 2008, 16 martie 2008, 17 martie 2008 şi 20 martie 2008, inculpatul M. N. a tăiat şi a sustras arbori din specia carpen, nemarcaţi. A mai reţinut că inculpatul nu a fost trimis în judecată, fiind disjunsă cauza de către procuror pentru activităţile care constituie contravenţii silvice efectuate de inculpat la datele de 22 martie 2008, 27 martie 2008 şi 5 aprilie 2008, astfel judecătoria a precizat în mod expres că nu va ţine seama de procesele verbale întocmite în raport de aceste fapte.

Asupra laturii civile, în considerentele sentinţei, Judecătoria Reghin a invocat textele de lege regăsite şi în dispozitiv, subliniind că „urmează să admită în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă… şi a obliga inculpatul la plata sumei de 2.424,24 lei, reprezentând despăgubiri materiale, fără TVA” (s.n.), omiţând să prezinte alte argumente ale soluţiei adoptate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel R.N.P –R, D.S.V. Tg.-Mureş, criticând-o în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile, motivele apelului fiind identice cu cele ale prezentului recurs.

2.2. Prin decizia penală nr. 269/A/3 iulie 2009 recurată, Tribunalului Mureş a respins ca nefundat apelul părţii vătămate/civile R. N. P. –R., D.S.V Tg.-Mureş, obligând apelanta la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel, în cuantum de 230 lei.

În motivarea acestei decizii, tribunalul a reamintit, mai întâi, limitele sesizării şi investirii instanţei în latura penală a cauzei, date de rechizitoriul procurorului şi însemnând 11 acte materiale, care constau în aceea că inculpatul M. N. s-a deplasat în pădurea satului, de unde a tăiat în total un număr de 73 arbori din specia carpen, nemarcaţi, pe care i-a transportat la domiciliu. În privinţa contravenţiilor silvice săvârşite de inculpat la datele de 22 martie 2008, 27 martie 2008 şi 5 aprilie 2008, prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor. Cu toate acestea, prima instanţă a înţeles să procedeze la tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea a 16 acte materiale, incluzând şi acele activităţi faţă de care s-au efectuat acte specifice urmăririi penale, dar care nu sunt descrise şi, prin urmare, nici reţinute în rechizitoriu.

În plus, deşi a specificat expres că nu va ţine seama de actele contravenţionale disjunse de procuror, judecătoria, în soluţionarea laturii civile l-a obligat pe inculpat la recuperarea „prejudiciului produs” (s.n.) prin cele 11 acte materiale deferite judecăţii, dar şi prin cele care nu se regăsesc descrise în rechizitoriu, precum şi cele faţă de care s-a dispus disjungerea şi continuarea cercetărilor, reprezentând suma de 2.424,24 lei rezultată în urma scăderii taxei pe valoarea adăugată din suma de 2.884,83 lei pretinsă de partea civilă.

În continuare, tribunalul a făcut referire la limitele apelului date de efectele devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, subliniind că modalitatea de rezolvare a acţiunii penale nu mai poate fi schimbată în calea de atac, în absenţa unui apel al inculpatului ori al procurorului, iar, în latura civilă, prima instanţă a acordat părţii civile mai mult decât i se cuvenea în raport de actele materiale deduse judecăţii, astfel că apelul declarat de partea vătămată/civilă a fost considerat nefundat, fiind respins ca atare.

3. Punctul de vedere al instanţei de recurs. Soluţia şi argumentele prezentate de instanţa de apel în motivarea rezolvării la care s-a oprit prin decizia penală nr. 269/A/3 iulie 2009 sunt pertinente şi nu suportă nicio corectură ori adăugare din partea instanţei de recurs. Prin urmare, în lipsa vreunui alt motiv de anulare a hotărârii atacate,, pe care să-l reţinem din oficiu, în condiţiile impuse de art. 3859 alin. 3 C. pr. Pen., recursul promovat de R.N.P – R., prin D.S. Tg.-Mureş este nefundat, astfel încât, în temeiul art. 38515 pct. 1, lit. b C. pr. pen., vom dispune respingerea căii ordinare de atac declarate.

Referitor la criticile aduse de recurentă, menţionăm pentru început că, într-adevăr, la soluţionarea acţiunii civile, în examenul existenţei şi întinderii prejudiciului – element al răspunderii civile delictuale, trebuie cercetat atât prejudiciul efectiv cauzat prin faptul delictual, cât şi câtimea care i se cuvenea părţii dacă ar fi exploatat bunul, însemnând beneficiul nerealizat, care, în cazul infracţiunilor silvice, este taxa pe valoarea adăugată, aşa cum rezultă din interpretarea art. 128 alin. 4 lit. D cu referire la art. 128 alin. 8 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal.

În continuare, amintim că, în procesul penal, acţiunea civilă este subsidiară şi alăturată acţiunii penale, ceea ce înseamnă, între altele, că instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni nu poate rezolva acţiunea civilă decât în limitele sesizării şi investirii în latura penală a cauzei şi, bineînţeles, ale modalităţii de soluţionare a acţiunii penale. Pentru alte activităţi considerate aducătoare de prejudicii, care nu au fost aduse în faţa instanţei într-un proces penal, desigur partea interesată are la îndemână calea adresării cu acţiune separată la instanţa civilă.

În prezenta cauză, inculpatul M.N. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin din 20 octombrie 2008 pentru săvârşirea a 11 acte materiale care au constat în deplasarea inculpatului în pădurea situată pe raza comunei P., de unde a tăiat în total 73 de arbori nemarcaţi, din specia carpen, pe care i-a transportat la domiciliu, cauzând în acest fel părţii civile un prejudiciu de 1.491,73 lei (compus din 1.253,56 lei –paguba efectiv cauzată şi 238,17 lei –valoarea TVA).

În situaţia în care în faţa primei instanţe nu a avut loc o extindere a acţiunii penale după dispoziţiile art. 335 C. pr. Pen., obiect al condamnării atât penale, cât şi civile a d-lui M.N. nu putea să îl constituie decât cele 11 acte materiale şi nu întreaga activitate posibil ilicită reclamată de partea civilă, din care şase acte materiale nu au fost descrise în rechizitoriu, prin urmare nu formează obiect al judecăţii, iar alte activităţi detaliate în procesele verbale de constatare a contravenţiei din 22 martie 2008, 27 martie 2008 şi 5 aprilie 2008, au fost disjunse, astfel că nici acestea nu compun obiectul prezentei judecăţi. Totodată, în funcţie de cele 11 acte materiale trebuie angajată răspunderea civilă delictuală a inculpatului. Cu toate acestea, însă, Judecătoria Reghin l-a condamnat pe inculpat pentru 16 acte materiale în loc de 11 şi a acordat părţii civile despăgubiri în cuantum de 2.424,24 lei, în loc de 1.491,73 lei cât, de fapt, i se cuveneau în procesul penal.

În condiţiile în care, în cauza de faţă, partea civilă se află într-o poziţie procesuală adversă faţă de inculpat, iar procurorul şi/sau inculpatul nu au exercitat calea ordinară de atac a apelului, singura care a atacat sentinţa judecătoriei şi apoi decizia tribunalului fiind partea civilă, situaţia creată de prima instanţă nu mai poate fi corectată, cum a solicitat avocatul inculpatului, nici prin extinderea efectelor apelului sau ale recursului şi nici prin diminuarea sumei la care a fost obligat inculpatul, întrucât efectul extensiv al căilor ordinare de atac nu este incident la speţă, iar efectele devolutiv şi al neagravării situaţiei în propria cale de atac împiedică asemenea remedii.

4. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de promovarea unei căi de atac nefondate, în baza art. 192, alin. 2 C. pr. pen., recurenta va fi obligată să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs, în cuantum de 250 lei, din care 5o lei acoperă costul suportului tehnic şi de hârtie pe care s-au consemnat actele procesuale şi procedurale necesare rezolvării recursului, iar 200 lei reprezintă onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpat şi se va vira din fondurile Ministerului Justiţiei.

Motivarea incompletă şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti. Consecinţe.

C. proc. pen., art. 356, art. 3859 pct.9.

Dacă într-o hotărâre judecătoreasă prin care se dispune arestarea preventivă a unor inculpaţi nu sunt indicate probe şi indicii temeinice care susţin temeiurile de fapt ale arestării preventive şi nu este dezvoltată starea de fapt desprinsă din materialul de urmărire penală, ci doar se concluzionează printr-o exprimare generică că judecătorul delegat a ajuns la concluzia existenţei probelor şi indiciilor temeinice fără ca acestea să fie arătate, hotărârea este supusă casării în condiţiile art. . 3859 pct.9 C. pr. pen, întrucât motivarea incompletă şi confuză a hotărârii echivalează practic cu nemotivarea acesteia.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală încheierea penală nr. 406/R din 11 septembrie 2009

1. Prezentarea sesizării. Prin procesul verbal încheiat la data de 5 septembrie 2009 de Tribunalul Harghita, au fost consemnate declaraţiile orale de recurs formulate de inculpaţii C. A. şi A. L. împotriva încheierii penale nr. 218/5 septembrie 2009 pronunţate de judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita în dosarul nr. …, procesul verbal fiind înregistrat la Curtea de Apel Tg.-Mureş sub nr. …./5 septembrie 2009.

În motivarea căilor de atac, inculpaţii contestă legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătorului delegat de la Tribunalul Harghita. Este contestată legalitatea, în esenţă, întrucât judecătorul delegat a luat măsura arestării preventive, în cazul ambilor inculpaţi pentru infracţiuni care nu formează obiectul urmăririi penale, iar în cazul inculpatei C.A. şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, care, prin pedeapsa prevăzută în textul de incriminare, exclude de plano, o dispoziţie de arestare preventivă. Este criticată temeinicia încheierii, întrucât la dosar nu există dovezi care să susţină temeiul de drept al arestării preventive şi nici că lăsaţi în libertate, cei doi acuzaţi ar prezenta un pericol concret pentru colectivitate.

Analizând recursurile declarat prin prisma materialului aflat la dosarul nr. …. al Tribunalului Harghita, a motivelor invocate şi a concluziilor avocatului recurenţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:

2. Prezentarea hotărârii recurate. Prin încheierea penală nr. 218/5 septembrie 2009, judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita a admis propunerea procurorului şi a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor C.A. şi A.L. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 5 septembrie şi până la data de 3 octombrie 2009.

În motivarea acestei soluţii, judecătorul a apreciat că « sunt probe şi indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi pentru săvârşirea cărora legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani ». Totodată, faptele inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, iar împrejurările că inculpata este de cetăţenie maghiară cu domiciliul în Ungaria, iar inculpatul are dublă cetăţenie ar crea pericolul ca ei să părăsească ţara, sustrăgându-se de la urmărire penală. Acest considerent a stat şi la baza concluziei judecătorului delegat după care luarea unei alte măsuri preventive nu s-ar justifica în cauză.

3. Punctul de vedere al instanţei de control. Recursurile declarate de inculpaţi împotriva acestei hotărâri sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Orice dispoziţie cu privire la deţinerea preventivă a unei persoane pe durata procedurilor, dată fiind însemnătatea deosebită a principiului libertăţii persoanei, impune motivarea expresă şi detaliată atât a temeiurilor de fapt ale privării de libertate (însemnând fapta pentru care poartă acuza, dintre cele care permit o privare de libertate cu caracter preventiv, cu arătarea dovezilor care susţin presupunerea rezonabilă că inculpatul sau, după caz, inculpaţii şi nu o altă persoană a/au comis infracţiunea în cauză), cât şi a temeiurilor de drept ale arestării (dintre cele prevăzute de art. 148 C. pr. pen. şi care au fost discutate în contradictoriu, cu prezentarea probelor care le justifică), precum şi necesitatea imperioasă ca procesul penal să se desfăşoare pe mai departe cu acuzatul/acuzaţii în stare de arest preventiv.

Numai în acest fel, rezolvarea chestiunii aduse în faţa judecătorului este completă, exclude arbitrariul şi corespunde dreptului celui inculpat să beneficieze de posibilităţi reale, în deplină cunoştinţă de cauză, să-şi organizeze apărarea prin atacarea hotărârii, aducându-şi contraargumente în faţa instanţei superioare, dar şi dreptului instanţei de al doilea grad să efectueze un control eficient. În aceeaşi ordine de idei, la speţă, după invocarea infracţiunilor faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală în cauză în privinţa fiecărui inculpat (incompletă, de altfel, şi această operaţiune), printr-o exprimare generică, judecătorul delegat a ajuns la concluzia existenţei probelor şi indiciilor temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Nu au fost indicate acele probe şi indicii temeinice care susţin temeiurile de fapt ale arestării preventive, nu a fost dezvoltată starea de fapt desprinsă din materialul de urmărire penală şi, în mod surprinzător, atât în considerentele încheierii, cât şi în cuprinsul mandatelor de arestare preventivă, se vorbeşte de droguri de mare risc, în condiţiile în care nici un moment acuzarea nu a purtat asupra traficului sau contrabandei cu droguri de mare risc.

În această situaţie, motivarea incompletă şi confuză a hotărârii echivalează practic cu nemotivarea acesteia, fiind incident astfel cazul de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. pr. Pen.

Cele subliniate mai sus vor determina, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., admiterea recursurilor pendinte, cu primele consecinţe date de casarea integrală a încheierii penale atacate şi de trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita. În acest context, nu vom primi alegaţiile reprezentantei Ministerului Public potrivit cărora indicarea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc şi de contrabandă cu droguri de mare risc este o simplă eroare materială, de vreme ce aceste infracţiuni nu apar numai în mandatele de arestare preventivă, ci şi în partea expozitivă a încheierii recurate.

Luarea măsurii arestării preventive a celor doi inculpaţi cu neobservarea dispoziţiilor legale ţinând de motivarea unei asemena măsuri atrage, potrivit art. 1403 alin. 7 C. pr. Pen., revocarea arestării preventive a inculpaţilor C. A. şi A. L. cu urmarea punerii de îndată în libertate a acuzaţilor dacă nu sunt arestaţi în alte cauze, de sub puterea mandatelor de arestare preventivă nr. 18/5 septembrie 2009 (inculpata C. A.) şi nr. 19/5 septembrie 2009 (inculpatul A. L.) emise în baza încheierii penale nr. 218/5 septembrie 2009 de către judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita în dosarul nr. ….. Dispoziţia de revocare a măsurii arestării preventive nu contrazice şi nu face inutilă rejudecarea propunerii procurorului, deoarece o asemenea dispoziţie are la bază motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie, iar scopul rejudecării în cauză este tocmai restabilirea legalităţii.

În rejudecare, judecătorul delegat va soluţiona propunerea procurorului de arestare preventivă a celor doi inculpaţi după procedura prescrisă de art. 1491 C. pr. pen., hotărârea la care se va opri urmând să cuprindă o analiză completă şi detaliată a existenţei sau inexistenţei motivelor de fapt şi de drept, invocate de procuror, ale arestării preventive. Totodată, în rejudecare, se vor avea în vedere şi prevederile art. 136 alin. 6 C. pr. Pen., în raport de infracţiunea de deţinere de droguri de risc în vederea conumului propriu fără drept de care este acuzată d-na C. A., precum şi de limitele legale de pedeapsă prevăzute în textul art. 4 alin. 1 din Legea nr.143/2000.

4. Cheltuielile judiciare. Văzând soluţia principală adusă recursurilor, potrivit art. 192 alin. 3 C. pr. Pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea căilor de atac vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpata C. A., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti. Întrucât d-l avocat a studiat dosarul şi a asigurat asistenţa judiciară a inculpatei la cele două termene anterior fixate, a desemnat substituirea pentru termenul de astăzi, nu am identificat vreun motiv care să determine reducerea onorariului avocaţial.

Prelungirea arestării preventive. Data de la care se dispune această măsură.

C. proc. pen., art. 159

În situaţia în care s-a luat măsura arestării preventive faţă de un inculpat, iar apoi s-a solicitat prelungirea acestei măsuri, o dispoziţie de prelungire a duratei măsurii privative de libertate nu poate veni decât în continuarea perioadei arestării iniţiale sau a prelungirii anterioare, după caz, şi sub nici o formă prin suprapunerea cu vechea perioadă de arestare

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală încheierea penală nr. 391/R din 17 august 2009

1. Prezentarea sesizării. Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. …./13 august 2009, inculpatul R. R. G. a declarat recurs împotriva împotriva încheierii penale nr. 213/12 august 2009 pronunţate de judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita în dosarul nr. …..

În motivarea căii de atac promovate, inculpatul susţine că dispoziţia judecătorului de prelungire a duratei măsurii arestării preventive este netemeinică întrucât la cauză nu este incident motivul de drept al privării de libertate prev. de art. 148 lit. f C. pr. Pen., dar nici motivul de fapt al arestării preventive, întrucât el a acţionat în legitimă apărare, iar procesul penal poate avea loc în bune condiţii şi cu el în libertate fiind.

Analizând recursul declarat prin prisma materialului aflat la dosarul nr. …. al Tribunalului Harghita, a motivelor invocate, a concluziilor recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele investirii date de efectele devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:

2. Prezentarea hotărârii recurate. Prin încheierea penală nr. 213/12 august 2009, judecătorul delegat de la Tribunalul Harghita a admis propunerea procurorului şi a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului R. R. G. pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 17 august 2009, până la data de 15 septembrie 2009.

În motivarea acestor dispoziţii, se arată că temeiurile arestării preventive, propuse de procuror (atat cele de fapt, cât şi cele de drept prev. de art. 148, lit. f C. pr. Pen.) sunt îndeplinite, iar buna administrare pe mai departe a procesului penal impune desfăşurarea pe mai departe a procesului penal cu inculpatul aflat în stare de arest preventiv.

3. Punctul de vedere al instanţei de control. Recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri penale este fondat, urmând să fie admis, în temeiul art. art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen., cu consecinţele casării parţiale a hotărârii şi rejudecării cauzei în recurs, pentru motivele pe care le vom dezvolta în continuare :

3.1. În primul rând, amintim că instituţia, specifică doar urmăririi penale, a prelungirii duratei măsurii arestării preventive a fost creată atât pentru a răspunde în mod optim nevoilor bunei desfăşurări a procesului penal în faza preliminară judecăţii, cât şi, pe de o parte, pentru a satisface necesitatea supunerii detenţiei preventive a unui acuzat verificărilor periodice de legalitate şi oportunitate, efectuate de către judecător, iar, pe de altă parte, pentru a asigura caracterul neîntrerupt al arestării preventive. In acest sens, o dispoziţie de prelungire a duratei măsurii privative de libertate nu poate veni decât în continuarea perioadei arestării iniţiale sau a prelungirii anterioare, după caz, şi sub nicio formă prin suprapunere cu vechea perioadă de arestare.

In al doilea rând, amintim natura substanţială a termenelor interesând măsurile preventive, prevăzută de art. 188 C. pr. Pen., potrivit căruia « …ziua la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia ».

In cauza de faţă, arestarea preventivă a inculpatului R. R.G. a fost dispusă de către judecătorul delegat prin încheierea penală nr. 199/20 iulie 2009 pentru 29 de zile, calculate începând cu data de 20 iulie 2009 şi până la data de 17 august 2009, astfel că o prelungire a acestei durate nu poate interveni decât din 18 august 2009 şi nu din 17 august 2009. În propunerea sa de prelungire a duratei arestării preventive a inculpatului, procurorul a omis să indice perioada, limitându-se doar să arate termenul solicitat. Totodată, cu prilejul soluţionării propunerii,, judecătorul a omis să ceară lămuriri procurorului asupra perioadei, iar prin încheierea recurată a prelungit arestarea pentru 30 de zile, începând cu 17 august 2009, suprapunând astfel o zi peste termenul fixat anterior de judecător, la momentul luării măsurii privative de libertate.

Situaţia poate fi remediată în al doilea grad, în urma rejudecării, cu observarea şi a principiului neagravării situaţiei în propriul recurs, prin dispunerea prelungirii duratei măsurii arestării preventive a inculpatului R. R. G. pe o perioadă de 29 de zile, calculată începând cu data de 18 august 2009, până la data de 15 septembrie 2009.

3.2. Soluţionând propunerea procurorului, judecătorul delegat a omis să dispună asupra cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, conform prevederilor art. 192 C. pr. Pen. Şi această omisiune poate fi complinită în al doilea grad, dată fiind natura juridică a recursului când este singura cale de atac. Astfel, văzând soluţia principală adusă solicitării procurorului, potrivit art. 192 alin. 3 C. pr. Pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în prim grad vor rămâne în sarcina statului. Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpat în prim grad, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

3.3. Dispoziţia judecătorului privind admiterea propunerii Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita şi temeiurile reţinute de acesta sunt juste şi au fost emise cu respectarea strictă a legalităţii.

În această ordine de idei, în acord cu susţinerile judecătorului delegat şi contrar argumentelor aduse de inculpat în recurs, subliniem şi noi, în primul rând, că probele instrumentate până la acest moment al procedurilor confirmă temeiul de fapt al arestării preventive, prev. de art. 143 C. pr. Pen., susţinând presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 cu referire la art. 174 alin. 1 şi 2 şi art. 175 alin. 1 lit. I şi alin. 2 C. pen. Împrejurările în care fapta a fost comisă nu demonstrează sub nici o formă în acest stadiu al urmăririi penale întrunirea condiţiilor atacului şi ale apărării, astfel încât acuzatul să poată beneficia de dispoziţiile art. 44 C. pen. Cel mult, aceste împrejurări pot duce spre o depăşire a limitelor legitimei apărări ori provocare, încadrabilă în art. 73 C. pen., însă aceste aspecte vor fi clarificate de procuror, neprezentând relevanţă în procedura pendinte.

De asemenea, motivul de drept al arestării prevăzut de art. 148 lit. f C. pr. pen. este incident la cauză, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor calificat )în forma tentativei) care face obiectul urmăririi penale este închisoare mai mare de 4 ani şi, luând în considerare persoana inculpatului, perseverenţa lui în efectuarea actelor ilicite şi atingerea rezultatului, modalităţile concrete de comitere a actelor reţinute în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, apreciem că în prezent pericolul pentru ordinea publică al inculpatului este actual şi cert, iar, în interesul protejării comunităţii şi al bunei desfăşurări a procedurilor, este necesară privarea lui de libertate.

4. Cheltuielile judiciare. Având în vedere soluţia principală adusă recursului, potrivit art. 192, alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea căii de atac au rămas în sarcina statului.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu în recurs, în cuantum de 100 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Inculpaţi militari şi civili. Competenţa organului de urmărire penală.

O.U.G. 43/2002, art. 24, art. 43 C. pr. pen., art. 35, al. 2

1. În situaţia în care este cercetat un inculpat ce are calitatea de militar şi un alt inculpat civil, în acelaşi dosar, pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie, urmărirea penală se efectuează de către procurorul civil şi nu de procurorul militar din cadrul D.N.A, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din OUG 43/2002, raportat la art. 35, al. 2 C. pr. pen. Şi care este în acord cu echitatea procedurilor.

2. Competenţa de urmărire penală a procurorului militar din cadrul D.N.A. este justificată doar în cazul în care inculpatul militar ar fi fost cercetat singur sau împreună cu un alt militar pentru infracţiunile ce atrag competenţa acestei instituţii, în conformitate cu art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 451/R din 15 octombrie 2009

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. …/30 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş a declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 197/10 iulie 2009 pronunţate de Tribunalul Mureş în dosarul nr. ….

În motivarea căii de atac, se contestă legalitatea dispoziţiei Tribunalului Mureş de dezînvestire şi de „trimitere” a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. Recurentul consideră că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 332 alin. 2 C. pr pen., de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, întrucât, în cauză, competenta de efectuare a urmăririi penale nu aparţinea procurorilor militari ai DNA , din două raţiuni: în primul rând, pe parcursul urmăririi penale, d-l M. F., militar la data faptelor, a pierdut această calitate fiind trecut în rezervă la data de 31 august 2006. în al doilea rând, în cauză este implicat şi d-l T. R. S. ale cărui fapte, în conexitate cu ale inculpatului M. F., atrag competenţa de urmărire a procurorilor civili din cadrul DNA, or este contrar echităţii procedurii ca inculpatul T. să fi fost implicat într-o urmărire penală efectuată de procurori militari.

Analizând recursul declarat, prin prisma materialului dosarului nr. … al Tribunalului Mureş, a susţinerilor şi concluziilor recurentului şi ale intimaţilor, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 197/10 iulie 2009, Tribunalul Mureş a dispus, în baza art. 332 alin. 1 şi 2 C. pr. Pen. raportat la art. 13 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi la art. 35 alin. 5 C. pr. Pen., cu referire la art. 45 alin. 1 C. pr. Pen., „trimiterea” cauzei privind pe inculpaţii M. F. şi T. R. S, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş pentru efectuarea urmăririi penale de către organul competent după calitatea persoanei. A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 3 C. pr. Pen.

În motivarea dispoziţiei de desesizare, se subliniază mai întâi că, la data presupuselor fapte, inculpatul M. F. a fost angajat al U.M. 01257 Tg.-Mureş, având gradul de sergent major.

În continuare, Tribunalul Mureş a considerat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 potrivit cărora „urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1), (11) şi (12), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate”. Din economia textului nu rezultă că această calitate de militar în activitate trebuie să existe la momentul sesizării instanţei, ci este suficient să se fi săvârşit o infracţiune de un militar în activitate.

În orice caz, această dispoziţie legală se completează cu prevederile Codului de procedură penală. În speţă, inculpatul T.R.S. nu avea calitatea de militar la data comiterii presupuselor fapte pentru care a fost dedus judecăţii. În acest sens, trebuie avut în vedere art. 35 alin. 5 C. pr. Pen., după care favorizarea infractorului sau alte activităţi conexe celei principale sunt în competenţa organului de urmărire penală competent după calitatea persoanei care a comis activitatea principală. Această concluzie se degajă şi din prevederile art. 45 alin. 1 C. pr. Pen. care în conformitate cu care art. 35 alin. 5 C. pr. Pen. are aplicabilitate şi în faza de urmărire penală.

Prin urmare, efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent atrage nulitatea absolută a tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză şi, pe cale de consecinţă, şi a actului de sesizare a instanţei de judecată.

Recursul declarat de procuror împotriva acestei hotărâri este fondat, în acest sens aducând două argumente:

În primul rând, constatăm că procurorul a pus în mişcare acţiunea penală şi a sesizat instanţa în privinţa inculpatului T. R. S. sub acuza săvârşirii infracţiunilor de favorizare a infractorului, prev. de art. 17 alin. 1 lit. a din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 264 C. pen., fals intelectual, prev. de art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C. pen. şi uz de fals prev. de art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 C. pen.

La momentul presupuselor fapte, inculpatul era ofiţer de poliţie, calitatea lui, împreună cu natura faptelor de care este acuzat argumentând competenţa de urmărire penală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Faţă de inculpatul M. F., prin rechizitoriul parchetului, acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi s-a dispus trimiterea lui în judecată sub acuza comiterii infracţiunilor de trafic de influenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., fals material în înscrisuri oficiale, prev. De art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 17 alin. 1 lit. c din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.

La data pretinselor fapte, inculpatul M.F. era militar cu gradul de sergent major în cadrul U.M. 01257 Tg.-Mureş.

Luate singular, natura faptelor care formează obiectul acţiunii penale în cazul d-lui M. F. şi calitatea avută de acesta la data faptelor nu se circumscriu niciunei ipoteze prevăzute de art. 13 alin. 1, alin. 11 şi alin. 12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi nu atrag, astfel, competenţa de urmărire penală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci atrăgeau competenţa parchetului de pe lângă tribunal. Prin urmare, nici dispoziţiile art. 13 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă indicată, care fac referire la alin. 1, alin. 11 şi alin. 12 ale art. 13, nu sunt aplicabile la speţă.

În cauză, calitatea d-lui T. R. S., natura infracţiunilor care i se reproşează acestuia şi mai ales legătura de conexitate existentă între faptele de care este acesta acuzat şi cele pentru care poartă inculparea faţă de d-l M. F. au determinat pentru ambii competenţa de urmărire penală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş care, de altfel, a şi instrumentat cauza în faza prealabilă judecăţii.

În al doilea rând, chiar dacă faptele d-lui M. F. s-ar fi înscris între cele prevăzute de art. 13 alin. 1, alin. 11 şi alin. 12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, conexitatea lor cu cele ale d-lui T. R. S. –civil (s.n.) şi nu militar- impunea efectuarea urmăririi penale de către procurorul civil şi nu de către cel militar, idee care se desprinde din interpretarea art. 24 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 cu referire la art. 35 alin. 2 C. pr. Pen. şi care este în acord cu echitatea procedurilor.

O singură situaţie ar fi justificat competenţa de urmărire penală a procurorului militar din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie: dacă d-l M. F. ar fi fost cercetat singur sau împreună cu un alt militar pentru infracţiuni dintre cele enumerate în art. 13 alin. 1, alin. 11 şi alin. 12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, ceea ce nu este, însă, cazul în prezenta speţă. În acest sens, contrar susţinerilor procurorului prin motivele de recurs, amintim că art. 13 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă are în vedere calitatea de militar în activitate a făptuitorului la momentul faptei, care va atrage competenţa personală a procurorului militar, fără să intereseze, desigur în circumstanţele enunţate de art. 40 C. pr. Pen., calitatea subiectului activ al infracţiunii sau pierderea acestei calităţi pe parcursul procesului.

În lumina acestor considerente, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş împotriva sentinţei penale nr. 197/10 iulie 2009 pronunţate de Tribunalul Mureş în dosarul nr. …, cu consecinţele casării integrale a hotărârii recurate şi trimiterii cauzei la Tribunalul Mureş pentru continuarea judecăţii în prim grad în fond.

Conform art. 192, alin. 3 C. pr. Pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea recursului vor rămâne în sarcina statului.

Plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată date de procuror. Calitatea de parte interesată.

C.pr.pen. , art. 2781, al.1

Persoana care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la comiterea unei infracţiuni asupra fiicei sale, şi apoi a formulat plângere împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale faţă de inculpaţi, are calitatea de persoană ale căror interese legitime au fost vătămate, în sensul art. 2781 , al. 1C.pr.pen.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 469/R din 21 octombrie 2009

Prin sentinţa penală nr.164/09.06.2009 s-a admis excepţia invocată de reprezentanta Ministerului Public şi în consecinţă:

In temeiul art.2781 alin.l şi alin.8 lita Cod pr.penală, s-a respins ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T. I., împotriva rezoluţiei din 23.01.2009, pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, în dosar nr…., prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii T. M. şi V. K. E., cercetaţi sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art.246 Cod penal.

S-a menţinut soluţia pronunţată prin rezoluţia atacată.

S-a făcut aplicarea disp. art.192 alin.2 Cod procedură penală.

S-au reţinut următoarele:

Prin plângerea înregistrată la data de 13.03.2009, petentul T. I. a solicitat instanţei de judecată, să pronunţe o hotărâre, prin care să dispună desfiinţarea rezoluţiei Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, din data de 23.01.2009, dată în dosarul nr…., prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii T. M. şi V. K. E., cercetaţi sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art.246 Cod penal, în temeiul art.10 lit.d Cod procedură penală.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că soluţia dată este netemeinică, deoarece este evident că cei doi poliţişti şi-au exercitat atribuţiile de serviciu în mod abuziv, în condiţiile în care aveau cunoştinţă de faptul că între soţii B. existau raporturi familiale conflictuale, nu aveau nici un mandat de percheziţie în baza căruia să solicite predarea actelor maşinii, s-au prezentat după lăsarea întunericului, fără mandat şi fără împuternicire expresă din partea instituţiilor abilitate şi nu au întocmit un proces verbal de ridicare aşa cum prevede legislaţia penală şi ir. probaţiune nu a fost audiată nici numita B.I. I. şi nici soţia petentului.

S-a reţinut că această cauză îi priveşte pe făptuitorii Ţ. M. şi V. K.E. - agenţi de politie în cadrul I.P.J. Mureş-Postul de Politie Glodeni - în sarcina acestora reţinându-se faptul că în data de 28.11.2008 s-au deplasat la domiciliul numitei B. I. I. din com. Glodeni, str.Română nr.299, jud.Mureş şi au ridicat pe nedrept de la aceasta actele de identitate ale autoturismului marca Dacia, al soţului numitei B. I. I.

Sesizarea a fost formulată de către numitul T.I. - tatăl numitei B. I. I. - acesta precizând că cei doi poliţişti nu au avut mandat de percheziţie şi nici ordonanţă de ridicare a vreunor înscrisuri şi, de asemenea, că între şotii B. există o stare conflictuală.

Din declaraţiile făptuitorilor s-a reţinut că, după ce în prealabil numitul B. G. - soţul numitei B. I. I. - le-a relatat că soţia sa, de care este despărţit în fapt, refuză să-i predea actele maşinii pe care a achiziţionat-o înainte de căsătorie, cei doi poliţişti s-au deplasat la locuinţa acesteia, care le-a predat de bună-voie actele maşinii, acte care au fost predate proprietarului de drept B. G., fără a fi întocmit vreun act în acest sens.

Având în vedere actele dosarului, procurorul a constatat că, pe de o parte, proprietarul de drept al autoturismului şi implicit al actelor privind acest autoturism este numitul B. G., înmatricularea autoturismului pe numele său neavând efect asupra dreptului de proprietate al maşinii care fusese dobândită la momentul cumpărării, iar pe de altă parte, actele maşinii au fost luate de către cei doi poliţişti în baza unei solicitări a proprietarului, fără a fi exercitate violenţe fizice asupra numitei B.I. I.

S-a reţinut că la dosarul cauzei nu există nici o probă care să arate că cei doi poliţişti şi-au exercitat în mod abuziv atribuţiile de serviciu, motiv pentru care procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii Ţ. M. şi V. K. E. în baza art. 10 lit. d Cod procedură penală, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii reclamate.

Având în vedere cele de mai sus, prin rezoluţia din 23.01.2009, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale fată de numiţii Ţ. M. şi V. K. E., în privinţa săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. şi ped. de art.246 Cod penal, deoarece sunt incidente disp.art.10 lit.d Cod procedură penală.

Petentul Topor Ioan, împotriva acestei soluţii, a formulat plângere la prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, care - prin Rezoluţia din 20.02.2009, dată în dosar nr…. - a fost respinsă, ca inadmisibilă, după care petentul s-a adresat instanţei de judecată.

La termenul de judecată din data de 25.05.2009 reprezentanta Ministerului Public a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a petentului T. I., dată fiind natura infracţiunii care face obiectul plângerii, plângere care trebuia să fie formulată de fiica petentului.

Potrivit art.278 ind.l alin. l Cod procedură penală, împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată date de către procuror pot face plângere persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate prin asemenea soluţii.

Prima instanţă, raportându-se la natura juridică a infracţiunii analizate, a considerat că nu se poate susţine sub nicio formă că petentul ar avea calitatea mai sus arătată şi mai mult decât atât T. I. - pentru a dobândi legitimitate procesuală - nici nu a dovedit care dintre interesele sale ar fi fost vătămate prin dispoziţia procurorului şi prin urmare s-a apreciat că petentul nu se încadrează în niciuna dintre categoria persoanelor menţionate în art.278/1 Cod procedură penală.

Faţă de cele arătate s-a dispus în consecinţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal recurs petentul T. I. care nu şi-a motivat calea de atac formulată.

Examinând sentinţa atacată prin prisma disp. art.3859 Cod procedură penală instanţa de control judiciar va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte calitatea petentului, respectiv aceea de persoană a cărui interes legitim a fost vătămată, considerăm că această calitate nu poate fi pusă la îndoială.

Aceasta deoarece petentul T. I. a fost cel care a sesizat organele de cercetare penală cu privire la acţiunea făptuitorilor Ţ. Mircea şi V.K. E.

Pe de altă parte plângerea menţionată a fost soluţionată la sesizarea numitului T. I. care a atacat rezoluţia din 23.01.2009, rezoluţie care de altfel i-a fost comunicată.

Consideră că în mod greşit s-a apreciat că petentul T. I. nu ar avea calitatea de persoană interesată atâta vreme cât el a fost cel care a sesizat organele de cercetare penală despre o faptă săvârşită împotriva fiicei sale, respectiv despre o problemă care îl interesa în calitate de tată al victimei.

Ca atare, în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală instanţa a admis recursul declarat împotriva sentinţei penale nr.164 din 9 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Mureş, a casat integral hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă – Tribunalul Mureş.

Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Pericolul social al infracţiunii.

O.U.G. nr. 195/2002; art. 79 alin 1. C.pen., art. 18 1

Fapta inculpatului de a conduce un autoturism pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,80%o, nu poate fi apreciată că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, întrucât infracţiunea comisă este una extrem de gravă, care pune în pericol circulaţia pe drumurile publice, precum şi viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei şi a bunurilor sale.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 496/R din 28 octombrie 2009

Prin decizia penală nr.175/08.05.2009 Tribunalul Mureş admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin împotriva sentinţei penale nr. 556/12 decembrie 2007 pronunţate de Judecătoria, a desfiinţat parţial hotărârea atacată şi a rejudecat cauza în următoarele limitele:

În baza art. 345 alin. 1 şi 3 C. pr.pen., coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen., a fost achitat inculpatul C.D. de sub acuza comiterii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, prev. de art. 79 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 anterior republicării, cu reţinerea art. 37 lit. a C. pen.

Potrivit art. 181 alin. 3 cu referire la art. 91 lit. c C. pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea amenzii administrative, în cuantum de 1.000 lei.

S-a eliminat din hotărârea apelată dispoziţiile referitoare la aplicarea art. 631 C. pen.

S-au menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală apelată, vizând obligarea inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

S-a făcut aplicarea disp. art.192 alin.3 Cod procedură penală.

S-au reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub dosar nr. …/14 noiembrie 2008 Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 556/12 decembrie 2007 pronunţate de Judecătoria Reghin .

În motivarea căii de atac, s-a contestat temeinicia soluţiei de achitare pronunţate de prima instanţă şi a omisiunii judecătoriei de a revoca suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii de 2 ani aplicate prin sentinţa penală nr. 877/2005 a Judecătoriei Reghin, noua faptă fiind săvârşită înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiţionate.

S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 556/12 decembrie 2007, Judecătoria Reghin, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr.pen., l-a achitat pe inculpatul C. D. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală;

- în baza art. 181 alin. 3 C. pen. şi art. 91 alin. 1 lit. c C. pen., i-a aplicat inculpatului „pedeapsa” de 1.000 lei „amendă penală”;

-i-a pus în vedere inculpatului prevederile art. 631 C. pen., privind „(im)posibilitatea înlocuirii sancţiunii”

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, în data de 25 iunie 2006, inculpatul C. D. a condus autoturismul pe strada I. din mun. R. Pe aceeaşi stradă, în jurul orei 6,45, a fost oprit de un echipaj al poliţiei rutiere pentru efectuarea unui control rutier, fiind depistat că avea în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, respectiv: 1,80 %o, la prima probă şi 1,60 %o.

Pornind de la comportamentul sincer al inculpatului, modul şi mijloacele de comitere a infracţiunii deduse judecăţii, reţinând că inculpatul a consumat alcool pe durata întregii zile anterioare incidentului, zi în care acesta a muncit în gospodărie şi nu a mâncat, prima instanţă a apreciat că, prin săvârşirea faptei, s-a adus o atingere minimă a valorilor sociale ocrotite de legea penală, fapta fiind în mod vădit lipsită de importanţă, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pen.

Tribunalul Mureş în soluţionarea apelului inculpatului, şi-a însuşit starea de fapt şi analiza probelor instrumentate cu prilejul judecăţii în prim grad, precum şi soluţia de achitare la care s-a oprit Judecătoria.

S-a apreciat că, persoana inculpatului în societate şi antecedenţa lui penală, la care se adaugă natura faptei comise şi împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia sunt criterii în funcţie de care s-a ajuns la concluzia că o amendă administrativă în cuantum maxim de 1.000 lei este suficientă şi proporţională în cauză.

În acelaşi timp, dispunând o soluţie de achitare a inculpatului, deşi fapta a fost comisă în termenul de încercare al suspendării condiţionate, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, care impune, printre altele, şi existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pentru noua faptă.

S-a mai reţinut că dispunând achitarea inculpatului, în minuta şi dispozitivul hotărârii, judecătoria a omis să indice încadrarea juridică a faptei denumită „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având o alcoolemie peste limita legală”, respectiv prevederile art. 79 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, anterior republicării, cu reţinerea art. 37 lit. a C. pen., privind recidiva mare poscondamantorie.

S-a apreciat că, oprindu-se asupra achitării pe motiv că faptei îi lipseşte pericolul social concret şi făcând trimitere la prevederile art. 181 alin. 3 şi art. 91 alin. 1 lit. c C. pen., este cert că judecătoria a urmărit să îi aplice inculpatului o amendă, având natura unei sancţiuni administrative. S-a reţinut că, prima instanţă a făcut o confuzie şi a denumit amenda aplicată ca fiind pedeapsă şi prin urmare amendă penală. Natura administrativă a sancţiunii prevăzute de art. 91 lit. c C. pen. împiedică de plano considerarea acestei amenzi ca fiind o pedeapsă penală (cele două sancţiuni excluzându-se reciproc), precum şi incidenţa textului art. 631 C. pen., care vizează numai neplata cu rea-credinţă a amenzii ca pedeapsă şi nu plata cu rea-credinţă a amenzii ca sancţiune administrativă.

Pentru cele reţinute s-a dispus conform celor arătate mai sus.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş care a solicitat casarea hotărârilor atacate şi, în rejudecare, să se dispună condamnarea inculpatului.

S-a motivat că soluţiile date de instanţele inferioare sunt neîntemeiate pentru că s-a interpretat în mod eronat materialul probator aflat la dosar.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele investirii instanţa de control judiciar a admis recursul declarat pentru următoarele considerente:

Starea de fapt, astfel cum a fost reţinută şi dovedită, este corectă. Din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă că inculpatul C.D. este autorul faptei penale pentru care a fost trimis în judecată. De altfel, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei.

Considerăm că fapta inculpatului C. D, care la data de 25.06.2006, a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o alcoolemie peste limita legală întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.79 alin.1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2003.

Apreciem că în mod greşit s-a considerat că prin fapta acestui inculpat s-a adus o atingere minimă valorilor apărate de legea penală aceasta deoarece infracţiunea săvârşită de inculpat face parte dintr-un act normativ care apără valori sociale precum viaţa şi integritatea corporală, sănătatea persoanelor, proprietatea, protecţia mediului înconjurător, desfăşurarea fluentă şi în siguranţă a circulaţiei rutiere.

Prin fapta de a conduce autovehiculul având în sânge o cantitate de 1,60%o alcool pur în sânge inculpatul a pus în pericol atât viaţa şi siguranţa sa cât şi a celorlalţi participanţi la trafic.

Prin urmare, considerăm că , în mod greşit s-a considerat că prin fapta sa inculpatul a adus o atingere minimă valorilor menţionate mai sus. Astfel doar şansa de a fi surprins de organele de poliţie în această stare a făcut ca, comportamentul inculpatului să nu degenereze într-un eventual accident rutier. Gravitatea faptei săvârşite de inculpat rezidă şi din cuantumul prevăzut de lege pentru fapta comisă, respectiv pedeapsă cu închisoare de la 1 an şi 5 ani.

Ca atare instanţa de control judiciar, în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod procedură penală a admis recursul declarat şi a casat integral decizia atacată şi a desfiinţat în tot sentinţa penală nr.556/12.12.2007 a Judecătoriei Reghin. În rejudecare instanţa de control judiciar va face aplicarea art.72 Cod penal la stabilirea cuantumului pedepsei care o va aplica inculpatului Chirteş Dumitru, respectiv va ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, de persoana inculpatului care a săvârşit fapta în stare de recidivă postcondamnatorie dar a recunoscut sincer comiterea faptei şi a manifestat regret pentru săvârşirea acesteia.

Ca atare, în baza art.79 alin.1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cu aplic. art.37 lit.a Cod penal instanţa a aplicat inculpatului C. D. o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de lege.

În baza art.83 Cod penal instanţa a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr.877/29.12.2005 a Judecătoria Reghin şi a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

Instanţa a interzis inculpatului în baza art.71 Cod penal, exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit.a, b Cod penal pentru perioada executării pedepsei.

Văzând şi disp. art.191 Cod procedură penală.

Plângere penală. Condiţii.

C.pr.pen. , art. 283, C. pen., art. 184, al.5

Cererea părţilor vătămate prin care s-au constituit părţile civile în cauză, solicitând despăgubiri materiale şi morale, precum şi cheltuieli efectuate cu avocatul ales şi în care fac referiri cu privire la infracţiunea pentru care este cercetată inculpata, constituie o plângere penală în sensul art. 283 C. pr. pen şi prin urmare sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 184, al. 5, C. pr. pen.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 515/R din 18 noiembrie 2009

Prin decizia penală nr.259/03.07.2009 Tribunalul Mureş a respins ca nefondate declarate de inculpata A. F. şi părţile civile C.I. V. şi F. N., împotriva sentinţei penale nr.117/15.10.2008, pronunţată de Judecătoria Sighişoara.

În baza art.192 alin.2 şi 4 Cod procedură penală au fost obligaţi inculpata şi părţile civile apelante să plătească în favoarea statului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stata în apel, respectiv câte 183,33 lei fiecare.

S-au reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 19.11.2008, părţile vătămate C.I. V. şi F. N., precum şi inculpata A. F., au declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 117/15 octombrie 2008 pronunţate de Judecătoria Sighişoara.

În motivarea apelului părţile civile C. V.-I. şi F. N. au arătat că în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, raportat la declaraţia inculpatei, depoziţiile părţilor vătămate precum şi ale martorilor, alături de probatoriul tehnic, culpa exclusivă a inculpatei este dovedită dincolo de orice putinţă de tăgadă cu privire la săvârşirea faptei prevăzută în dispoziţiile art.184 alin.3 şi 4 din Codul penal, aspect reţinut de instanţa de fond în momentul pronunţării.

Prin sentinţa penală nr.117/15.10.2008 a Judecătoriei Sighişoara, în baza art.11 pct. 2 lit.b rap. la art.10 lit.f Cod procedură penală, cu referire la art.284 Cod procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. F., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, ca urmare a lipsei plângerii prealabile;

-în baza art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art.74 alin. l lit.a şi c Cod penal şi art.76 alin. l lit.e Cod penal, a fost condamnată inculpata la 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă (în dauna părţii vătămate F.N.);

-în baza art.81 Cod penal, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani şi 4 luni de zile, termen de încercare stabilit în condiţiile art.82 Cod penal;

-în baza art.359 Cod procedură penală, a fost atrasă atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării;

-în baza art.346 alin.4 Cod procedură penală, a fost lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă C.V. l. şi acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Tg. Mureş, referitoare la cheltuielile de spitalizare ale părţii civile C.V. I.;

-în baza art.14 şi art.346 Cod procedură penală, raportat la art.998 şi următoarele Cod civil a fost obligată inculpata la plata sumei de 1365 euro, cu titlu de daune materiale şi respectiv suma de 4500 lei, daune morale către partea civilă F. N.;

-au fost respinse restul pretenţiilor civile formulate de partea civilă F. N. şi de Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş;

-s-a constatată că SC A. R. A.SA, Sucursala Mureş, are calitatea de asigurător de răspundere civilă;

-a fost obligat inculpata să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş suma de 2.809,13 lei, cu titlu de daune materiale;

-în baza art.191 alin.l Cod procedură penală, a fost obligată inculpata la plata cheltuielilor judiciare, avansate de stat;

-în baza art.192 alin. 3 Cod procedură penală, celelalte cheltuieli avansate de stat au rămas în sarcina acestuia;

-în baza art.193 alin.l Cod procedură penală, a fost obligată inculpata să plătească părţii civile F. N. suma de 1.855 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de prim grad a reţinut că vinovăţia inculpatei, privind săvârşirea infracţiunii prev. de art.184 alin.2 şi 4 Cod procedură penală rezultă din declaraţiile martorilor F. R. I., J. V., A. S. I., din raportul de expertiză tehnico-auto, raportul de la expertiză medico-legală, declaraţiile părţilor civile şi declaraţiile inculpatei, însă conform dispoziţiilor art.184 alin. 5 Cod penal pentru faptele prevăzute în alin.l şi 3, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Întrucât persoana vătămată C. V. I.nu a formulat plângere prealabila împotriva inculpatei, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, instanţa de prim grad a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei, ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu, deoarece pentru această infracţiune legea nu mai prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă persoanei vătămate.

Astfel, instanţa de fond apreciind că vinovăţia inculpatei rezultă din probele administrate, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.184 alin. 2, şi 4 Cod penal, i-a aplicat acesteia pedeapsa închisorii, care a fost coborâtă sub minimul special.

Cu privire la latura civilă, instanţa de prim grad a constatat că partea vătămate C.V. I. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 7000 lei, daune morale, partea vătămată F. N., s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 4640 euro plus dobânda legală aferentă, daune morale, din care suma de 3640 reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat prin imposibilitatea prezentării la locul de muncă, în perioada septembrie-decembrie 2004, iar suma de 1000 euro reprezintă contravaloarea medicamentelor, consultaţiilor, tratamentul de recuperare şi a regimului alimentar, iar suma de 2500 euro reprezentând daune morale; partea vătămată Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 3404,78 lei, plus dobânda legală aferentă din care suma de 2809,13 lei, cheltuieli de spitalizare pentru partea civilă F. N., 425,23 lei, cheltuieli de spitalizare pentru partea civilă C.V. I. şi respectiv 170,42 lei, pentru martorul F. R.

De asemenea, s-a mai constatat că în urma acţiunii inculpatei partea civilă F. N. şi Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş au suferit câte un prejudiciu care dă dreptul la despăgubire. Astfel, partea civilă F. N. a suferit atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral, iar partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş a suferit un prejudiciu moral.

Având în vedere că s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prev. de art.184 alin. l şi 3 Cod penal, pentru lipsa plângerii prealabile, instanţa de fond a lăsat nesoluţionat acţiunea civilă formulată de C. V. I. şi acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Tg.Mureş, referitoare la cheltuielile de spitalizare ale părţii civile C. V. I.

Totodată, inculpata a fost obligată la plata către partea civilă F. N. a daunelor morale şi materiale.

Analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului nr. … al Judecătoriei Sighişoara, a susţinerilor părţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, dar şi din oficiu în limitele efectului devolutiv, Tribunalul Mureş le-a găsit nefondate.

Criticile aduse de partea civilă C. V. I. cu privire la soluţia de încetare a procesului penal pornit împotriva inculpatei A. F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. l şi 3 Cod procedură penală nu au fost primite considerându-se că legea penală prevede şi cere expres existenţa plângerii prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

S-a apreciat că insuficienta pregătire juridică sau chiar lipsa totală a cunoştinţelor în domeniu nu constituie argumente care să facă posibilă neaplicarea unei dispoziţii legale imperative.

Cu privire la circumstanţele atenuante reţinute de instanţa de prim grad la individualizarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea prev. de art. 184 alin. 2 şi 5 Cod procedură penală, s-a reţinut că acestea au fost aplicate în baza unor elemente clare, obiective şi verificabile.

Astfel, prevederile art. 74 alin. l Cod penal referitoare la conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii sunt dovedite de fişa de cazier judiciar din care rezultă atât că inculpata este la primul conflict cu legea penală cât şi inexistenţa unor alte forme de sancţionare.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că reţinerea acestor circumstanţe s-a făcut în mod justificat, iar odată reţinute, prevederile art. 76 Cod penal obligă la aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

De asemenea, instanţa a constatat că şi modalitatea de soluţionare a acţiunilor civile este la adăpost de orice critică, în condiţiile în care suma acordată cu titlu de daune morale reprezintă o reparare justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit (trauma, suferinţe fizice, durata mare a zilelor de îngrijire, pierderea unui organ) astfel cum era acesta conturat şi determinat la data judecării cauzei.

S-a considerat că, complicaţiile care pot interveni în viitor, eventualele riscuri care ar putea-o împiedica pe partea vătămată să poată avea copii, nu întrunesc condiţiile unui prejudiciu cert, determinat sau determinabil, pentru a putea da naştere unui drept la despăgubiri în acest moment.

Cu privire la criticile aduse de inculpata apelanta A. F., instanţa de apel a apreciat că acestea vizează o interpretare excesiv de formalistă a textelor de lege şi că actele existente la dosarul de urmărire penală, respectiv procesul - verbal din data de 26.08.2004 al organului de poliţie, adresa din 23.09.2005 (fila 12 dosar urmărire penală), ambele anterioare începerii urmăririi penale (care a avut loc în 30.09.2005) cuprind suficiente elemente (descrierea faptei, a împrejurărilor, a persoanelor implicate), pentru a fi asimilate sesizării din oficiu.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal recurs părţile civile C. I. V. şi F. N. care au solicitat să se reţină culpa exclusivă a inculpatei la săvârşirea infracţiunii prev. de art.184 alin.3 şi 4 Cod penal. S-a mai solicitat să se constate că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la fapta prev. de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal având ca parte vătămată pe C.V. I., pentru că există plângere depusă în termen legal. Pe latură civilă s-a solicitat ca inculpata să fie obligată la plata tuturor despăgubirilor materiale şi morale solicitate.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele investirii, instanţa de control judiciar a admis recursul declarat pentru următoarele considerente:

Prin petiţia depusă la data de 28.09.2004 părţile vătămate C.V. şi F. N. au depus „constituire de părţi civile” petiţie prin care solicitau despăgubiri materiale şi morale precum şi cheltuieli reprezentând onorarii de avocat. Totodată în această cerere se făcea referire la infracţiunea pentru care este cercetată inculpata A. F. şi la faptul că aceasta nu s-a întâlnit cu părţile civile pentru a concilia litigiul intervenit între ele.

Prin sentinţa penală nr.117/2008 Judecătoria Sighişoara a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. F., considerându-se că lipseşte plângerea prealabilă a părţilor civile.

Considerăm că în mod greşit a fost apreciată cererea părţilor civile ca neconstituind o plângere penală atâta vreme cât această plângere întruneşte condiţiile de legalitate prev. de art.283 Cod procedură penală, respectiv este indicată făptuitoarea, fapta, adresele părţilor precum şi faptul că părţile vătămate s-au constituit părţi civile, anexându-se acte doveditoare printre care certificate medico-legale de constatare a leziunilor suferite de părţile vătămate şi copia procesului verbal încheiat de IPJ Mureş în care este descrisă fapta săvârşită de inculpată (f.18 dosar urm.pen.).

Ca atare, în cauză, devine incident cazul de casare, prev. de art.3859 pct.10 Cod procedură penală, respectiv instanţele inferioare nu s-au pronunţat asupra faptei prev. de art.184 alin.1 şi 3 Cod procedură penală cu privire la partea vătămată C. V.I. Avându-se în vedere disp. art.281 rap. la art.33 lit.b Cod procedură penală şi art.35 Cod procedură penală instanţa, în baza art.38515 pct.1 lit.c Cod procedură penală, a casat integral decizia atacată şi a desfiinţat în tot sentinţa penală nr.117/15.10.2008 a Judecătoriei Sighişoara care va trebui să analizeze cauza sub toate aspectele luând în considerare plângerea penală depusă de părţile vătămate C.V. I. şi F. N.

Văzând şi disp.art.192 alin.2 Cod procedură penală.

Arestare preventivă. Obligarea de a nu părăsi localitatea. Coexistenţa celor două măsuri. Inadmisibilitate.

C.pr.pen. , art. 136

Subzistenţa faţă de inculpat a două măsuri preventive în acelaşi timp şi în aceeaşi cauză este nelegală, întrucât art. 136 C. pr. pen. Prevede în mod expres că faţă de învinuit sau inculpat se poate lua doar o singură măsură preventivă.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală încheierea penală nr. 529/R din 27 noiembrie 2009

Prin încheierea penală nr.52/C/26.11.2009 pronunţată de Tribunalul Mureş s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, în dosarul nr…., în baza art. 149 ind. l pct. 9 Cod procedură penală şi, în consecinţă s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M. A. pe o perioadă de 29 zile, începând cu data de 26.11.2009 până la data de 24.12.2009, în baza art. 149 ind. l pct. 10, art. 143 şi art. 148 alin. l lit. a ind. l, f Cod procedură penală, acesta fiind cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de delapidare, în formă continuată, prev. de art. 215 ind. l alin l, 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal.

S-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă, conform prezentei, în baza art. 151 Cod procedură penală.

Cheltuielile judiciare avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut următoarele:

Prin propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, s-a solicitat arestarea preventivă a inculpatului M. A., pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 26.11.2009 şi până la data de 24.-12.2009.

În motivare, s-a arătat că la data de 27.04.2009 s-a început urmărirea penală faţă de inculpata S. D. C., iar la data de 28.04.2009 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 256 al.l Cod penal, art. 215 Cod penal, cu aplic. art. 41 al.2 Cod penal, art. 248 Cod penal şi art. 26 Cod penal, rap. la art. 215 al.l, 2, 3 Cod penal, toate cu aplic. art. 33 lit.a şi b Cod penal, reţinându-se faptul că inculpata, în calitate de contabil şef al C.A.R.P. Mureş, a facilitat la data de 24.04.2009 obţinerea unui credit în valoare de 26.000 lei numitului P. M. C, contra sumei de 8.000 lei, deşi acesta nu era membru al CARP Mureş. De asemenea, s-a reţinut că în cursul anului 2008, în baza unor dispoziţii de plată neînregistrate în contabilitatea CARP Mureş, inculpata a încasat mai multe sume de bani pe care şi le-a însuşit, fără a justifica utilizarea acestor sume.

Prin ordonanţa din data de 25.05.2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş a dispus declinarea prezentei cauze în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş în vederea cercetării inculpatei şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 254 al. 1, 2 Cod penal cu aplic. art. 41 al.2 Cod penal.

La data de 19.11.2009 în cauză s-a dispus extinderea cercetărilor penale faţă de M. A, B. E., G. D., Ş. C. şi S. D. În sarcina inculpatului M. A. s-a reţinut infracţiunea de delapidare în formă continuată. Acesta a fost audiat în data de 20.11.2009, în prezenţa av. ales H. I., după care a fost luată măsura obligării de a nu părăsi localitatea cu interdicţia de a mai exercita funcţia de preşedinte al CARP TG. MUREŞ şi de a lua legătura cu martorii din cauză. Inculpatul a încălcat această interdicţie, astfel că, în data de 25.11.2009 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, audierea inculpatului şi reţinerea sa pe 24 ore, începând cu ora 16,15.

Din analiza contractelor de ajutor reciproc rambursabil care fac obiectul prezentului dosar, încheiate de către CARP Târgu Mureş în perioada 13.07.2007 - 24.04.2009, un număr total de 78 contracte, se constată că 39 dintre acestea au fost aprobate în mod ilegal de către M.A. - preşedintele CARP Târgu Mureş, cu toate că avea obligaţia, conform Statutului CARP, să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea împrumuturilor. S-a arătat că împrumuturile au fost aprobate cu nerespectarea condiţiilor privind existenţa giranţilor, acordarea unui împrumut în cuantum mult mai mare decât ar fi putut beneficia persoana în raport cu cuantumul fondului, în unele situaţii, fără ca să existe fond depus de beneficiar, lipsa actelor justificative privind veniturile pe care le obţine fie beneficiarii, fie giranţii acestora.

S-a mai reţinut că din actele dosarului rezultă că împrumuturile puteau fi acordate după cum urmează: în perioada iulie 2006- până în prezent suma maximă era de 3 ori soldul, iar pentru ajutoare de peste 1.500 lei era necesar ca cel puţin 2 giranţi să semneze la faţa locului împrumutul, ajutoarele fiind aprobate de consiliul director.

La dosar se află depusă o metodologie care ar fi modificat condiţiile de aprobare a ajutoarelor, dar acest act, se menţionează că nu are nici un număr de înregistrare, deci, fără nici un efect juridic şi este semnat doar de preşedintele CARP M. A.

S-a constatat că şi aceste din urmă condiţii au fost încălcate, cu ocazia acordării contractelor ce fac obiectul prezentului dosar şi sunt încheiate după data de mai sus.

Analizând prevederile statutului CARP rezultă că condiţiile de acordare a împrumuturilor sunt stabilite de către Adunarea Generală, astfel că nu pot fi modificate de către preşedinte ori consiliul director.

Se constată că din cele 78 de contracte, cele cu nr. 3991/2008, 4577/2008, 10274/2007, 8488/2007, 10763/2007, 1201/2008, 1256/2008, 10808/2007, 10629/2007, 751/2008, 10356/2007, 1679/2008, 1146/2008, 1368/2008, 1887/2008, 1457/2008, 8735/2007, 3064/2008, 1582/2008, 1115/2009, 1184/2009, 1797/2008, 3990/2008, 5154/2008, 759/2009, 1798/2008, 1470/2009, 774/2009, 2730/2008, 1502/2008, 1450/2009, 4089/2008, 3442/2008, 1680/2008, 2671/2008, 2643/2008, 2265/2008, 1202/2008, 1864/2008, sunt aprobate de M. A., iar suma totală cu care a fost prejudiciată CARP Târgu Mureş este 502.400 lei.

Conform Statutului CARP, preşedintele este cel care aprobă acordarea împrumuturilor, însă are obligaţia examinării şi aprobării documentelor care angajează bunurile materiale şi băneşti ale CARP, în lipsa sa, aceste atribuţii fiind îndeplinite de către secretar.

S-a apreciat că preşedintele CARP se face vinovat de acordarea acestor împrumuturi nelegale, având în vedere atât obligaţiile de serviciu, cât şi faptul că formularul tipizat al contractului de ajutor rambursabil permitea preşedintelui şi secretarului să observe că sumele solicitate ca şi ajutor rambursabil depăşeau cu mult limita maximă admisă (de 3 ori fondul sau în unele situaţii de 5 ori fondul) şi, de asemenea, puteau stabili cu uşurinţă că unele acte necesare în vederea acordării ajutorului rambursabil lipsesc sau nu există. Tot în cuprinsul Statutului se menţionează că împrumuturile care depăşesc un anumit cuantum nu pot fi aprobate doar de către preşedintele CARP, ci sunt supuse aprobării Consiliului Director, lucru care nu s-a întâmplat. Este adevărat că în cuprinsul Statutului există o menţiune referitoare la situaţiile urgente în care preşedintele poate aproba sume mai mari, respectându-se condiţiile de acoperire a împrumutului solicitat (art. 30 al. 4 din Statut), însă nici unul din aceste contracte indicate mai sus, nu a fost justificat prin vreun motiv al urgentei acordării. Ceea ce se mai poate observa din datele furnizate de CARP Târgu Mureş, este faptul că împrumuturile la care facem referire, în 90% din cazuri, nu au fost achitate, iar posibilitatea acoperirii acestor credite este redusă, dacă nu imposibilă.

S-a mai constatat că au fost încălcate şi prevederile Regulamentului pentru aprobarea ajutoarelor rambursabile din 04.11.2009 în care se menţionează că „se interzice aprobarea unui ajutor rambursabil membrilor care doresc să depună o sumă mai mare de bani si să solicite ajutor rambursabil mai mare - imediat după suma depusă. Nu numai că se încălca această interdicţie, dar se ajunsese la situaţia în care persoanele puteau lua credite chiar dacă nu erau membri CARP si chiar dacă nu aveau fond disponibil ori nu aveau vechimea necesară - cu condiţia ca, din suma ce urma a fi ridicată să se reţină cota reprezentând cuantumul fondului necesar pentru a primi acel ajutor. Acelaşi regulament arată că actele necesare acordării ajutoarelor trebuie să fie depuse în original, lucru care nu s-a întâmplat în mai multe situaţii.

Un alt argument în sprijinul faptului că inculpatul a urmărit delapidarea CARP-ului, în opinia acuzei, este că în luna iunie 2008 angajaţii CARP au solicitat introducerea procurilor legalizate, dar actul deşi este înregistrat cu nr. 422/06.06.2008 nu a avut un rezultat.

S-a arătat că activitatea desfăşurată de M. A. a putut duce la intrarea în imposibilitate de plată a CARP Tg. Mureş iar legătura între această situaţie si activităţile desfăşurate este directă, cu atât mai mult cu cât pe lângă obligaţiile enumerate mai sus, nu a urmărit nici recuperarea sumelor acordate ca ajutor rambursabil în contractele unde termenul de restituire a fost depăşit.

S-a considerat că situaţia la care s-a ajuns a fost facilitată si de faptul că s-a acceptat că giranţii să nu mai semneze contractul de ajutor rambursabil, ci să dea declaraţii - angajament prin care îşi exprimau acordul pentru a gira acel împrumut, astfel că s-a ajuns la situaţia în care persoane de genul S. D, Ş. C. M, G. D. au ridicat astfel de ajutoare folosind ca giranţi ori beneficiari oameni care nu au avut nici o implicare în aceste activităţi - a se vedea declaraţiile numiţilor F. F, B. M, N. A. C., M. A., C. V., C. D., R. A., B.A., K. J. ,H. M., G. D., B. I., G.R., S. I., K. I., C. M., B. I., L. T., L. V., etc.

Fată de inculpat a fost luată măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi interdicţia de a contacta martorii din cauză în data de 19.11.2009, însă în data de 22.11.2009, inculpatul a încălcat această interdicţie, luând legătura cu martora N. A. Faptul că inculpatul cunoştea că nu trebuia să se întâlnească cu martora, rezultă atât din declaraţia ultimei, din declaraţia inculpatului - care declară că a contactat-o pe martoră de pe telefonul avocatului, întrucât „probabil, telefonul îmi este urmărit şi m-am gândit că nu este bine s-o sun de pe telefonul meu". Aceeaşi martoră, a depus la dosar un CD audio conţinând înregistrarea a două convorbiri telefonice purtate cu inculpatul, iar din a 2-a convorbire reiese că inculpatul M. îi spune că ei nu s-au întâlnit, nu au discutat şi nu s-au văzut, lucruri care fac dovada atât a cunoaşterii faptului că N. fusese audiată ca martoră în dosar, cât şi a intenţiei inculpatului de a-şi ascunde activităţile pe care le desfăşoară.

La dosar se află adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş prin care se citează - în calitate de martori - numiţii B., N. şi M., adresă care a fost înregistrată la CARP Mureş sub nr.868/07.08.2009, ceea ce face dovada faptului că inculpatul cunoştea calitatea de martoră a numitei N.

În această situaţie, s-a considerat că inculpatului i se poate reţine încălcarea cu rea-credinţă a interdicţiei, fiind aplicabile disp. art. 148 lit.a1 Cod procedură penală.

Din actele dosarului, ţinând cont şi de poziţia inculpatului, s-a considerat că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportându-ne atât la modul de comitere al faptei, la demersurile făcute în vederea disimulării adevărului, precum şi la prejudiciul cauzat şi punerea în pericol a situaţiei economico-financiare a CARP Târgu Mureş. Tot în sprijinul susţinerii existenţei temeiurilor prev. de art. 148 lit.f Cod procedură penală, se invocă actele identificate în biroul inculpatului M., în data de 25.11.2009, mai exact declaraţia dată de numita G.D. referitoare la modul în care au decurs audierile la procuror, actele care o privesc pe numita Ş. C. M. şi care nu ar fi trebuit să fie în posesia acestui inculpat, decât dacă acesta le-ar fi cerut, tocmai pentru a-şi face o imagine asupra stadiului anchetei în cauzele penale respective, pentru a-şi putea pregăti apărarea şi a putea identifica căile pe care organele de urmărire penală le au în vedere, în condiţiile în care actele identificate şi menţionate în procesul verbal din 25.11.2009 fac legătura foarte strânsă între inculpatul M. şi învinuitele Ş. şi G. - aceasta din urmă fiind împrumutată de M.A. cu sume de peste 20.000 lei, ţinând cont şi de declaraţiile celorlalţi martori audiaţi, considerăm că inculpatul M. a avut cunoştinţă de ilegalităţile comise de cele două, de faptul că în realitate, persoanele în numele cărora ridică ajutoare rambursabile de la CARP nu le-au împuternicit pe acestea, iar prin modul în care a înţeles să-şi desfăşoare activitatea, nu a făcut decât să delapideze fondurile CARP Mureş, în sprijinul faptului că între inculpatul M. şi învinuitele Ş. şi G. există o legătură, se aduce şi faptul că, deşi inculpatul M. cunoştea că învinuitele nu mai locuiesc la adresele de domiciliu - învinuita G. locuind într-un imobil aparţinând prietenei inculpatului, iar contractul de închiriere fiind găsit în biroul lui M., contract care prevede doar obligaţia învinuitei G. de a achita consumul fără plata vreunei chirii - totuşi, notificările privind restanţa la plata ajutoarelor rambursabile au fost făcute pe adresele de domiciliu. De asemenea, în dosarul trimis de către DNA Tg. Mureş, există o transcriere a unei discuţii purtate între Ş. C. şi M. A., din care rezultă că acesta din urmă cunoştea situaţia reală şi, de asemenea, o asigura pe învinuita Şerban că va face demersuri pentru a muşamaliza neregulile comise de către aceasta.

În acest sens, s-a menţionat atât faptul că inculpatul a avut cunoştinţă despre faptul că unele persoane i-au comunicat că în realitate nu au luat nici un împrumut, deşi numele lor apare ca beneficiari ai unor ajutoare rambursabile, însă nu a făcut nici un demers, precum şi faptul că în momentul în care angajaţi ai CARP au făcut demersuri pentru stabilirea adevăratei stări de fapt, inculpatul, în loc să continue aceste activităţi, le-a solicitat acestora note explicative, ceea ce denotă că nu dorea să afle adevărul. Acestea, împreună cu menţiunile legate de pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunea comisă, se apreciază că duc la concluzia existenţei prevederile art. 148 lit. f C.p.p.

S-a considerat că în cauză sunt întrunite prevederile art. 143 Cod procedură penală conform cărora, măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Analizând propunerea de arestare preventivă, prin prisma întrunirii dispoziţiilor art. 143, art. 148 alin.l lit.a ind.l şi f Cod procedură penală, s-au reţinut următoarele:

Inculpatul M.A. este cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii de delapidare în formă continuată, prev de art. 215 alin. 1, 2 Cod penal cu aplicarea art 41 alin 2 Cod penal, constând în aceea că în perioada 13.07.2007 - 24.04.2009, ar fi aprobat un număr de 39 de contracte de ajutor reciproc rambursabil în mod ilegal, în timp ce exercita funcţia de preşedinte al CARP Tg. Mureş, încălcând prevederile statutului acestei asociaţii şi prejudiciind-o cu suma de circa 502.400 lei.

Într-adevăr acesta avea, conform art. 12 alin. 3 din Statutul CARP, obligaţia de a examina şi de a aproba documentele care angajează bunurile materiale şi băneşti ale casei, după ce s-a acordat viza controlului financiar preventiv.

Aşa cum a arătat şi numita B. E. cercetată în cauză, nu a existat o altă persoană în afară de aceasta, care a avut funcţia de secretară în cadrul CARP Tg. Mureş, şi preşedinte, respectiv inculpatul, care să fi semnat contractele de împrumut existente la dosar. A mai susţinut şi că, nu cunoaşte să fi existat vreo dispoziţie a conducerii instituţiei prin care să se fi interzis ca împrumuturile mai mari să fie supuse Consiliului director, deşi conform statutului se menţionează că împrumuturile care depăşesc un anumit cuantum nu pot fi aprobate doar de preşedintele CARP, ci sunt supuse aprobării Consiliului Director, în urma analizării acestor contracte, s-a constatat că împrumuturile au fost aprobate cu nerespectarea condiţiilor privind existenţa giranţilor, cu depăşirea plafonului de care ar fi putut beneficia persoana solicitantă în raport cu cuantumul fondului sau chiar fără existenţa vreunui fond şi în lipsa actelor justificative privind veniturile beneficiarilor sau ale giranţilor. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care persoane de genul numitelor S. D, G. D, aceasta din urmă locuind chiar într-o garsonieră care aparţine faptic inculpatului, şi pentru care nu plăteşte chirie, Ş. C. M., au ridicat astfel de ajutoare folosind ca giranţi ori beneficiari oameni care nu au avut nicio implicare în aceste activităţi şi care au fost audiaţi ca martori în cauză şi anume: F. F., B. M., N. A. C., M. A., C. V., C. D., R.A., B.A., K. J., H.M., G. D., B. I., G. R., S. l., K.I., C. M., B. I., L. T., L. V., etc.. Chiar martora N. A. M., a declarat că a observat vizitele foarte dese ale numitei G.D. pentru a ridica împrumuturi în numele unor membrii CARP şi nu se poate concluziona că inculpatul nu ar fi cunoscut această situaţie, în măsura în care aceasta locuia într-un imobil care faptic îi aparţinea şi pentru care nici nu plătea chirie, prin urmare, era în relaţii apropiate, prezumabil, cu inculpatul. Neregulile contractuale existente au fost constatate si de martora R. R., cenzor în cadrul CARP Tg Mureş şi care a aflat că numitele G. D. şi Ş. C. au ridicat în calitate de împuternicite ale unor beneficiari care, de altfel, nu au solicitat niciodată vreun împrumut şi nici nu le-au împuternicit pe acestea, mai multe sume de bani. De asemenea, a mai constatat că în multe situaţii, aceeaşi persoană care beneficia de un împrumut semna în calitate de girant la mai multe contracte, lucru care era interzis în cadrul instituţiei.

La fel, martora M. E. E., a arătat că dacă solicitantul nu avea fond suficient şi împrumutul era prea mare, îl îndruma să se adreseze inculpatului şi contabilei S. care decideau. Mai mult, inculpatul a fost sesizat de martoră despre situaţiile care vizau pe solicitanţii cu fond mult mai mic şi cărora nu ar fi trebuit să li se acorde împrumuturi, însă, cu toate acestea, nu a luat nicio măsură.

Toate aspectele indicate, duc la concluzia existentei unor probe şi indicii temeinice care justifică presupunerea că inculpatul ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea de delapidare, prev. de art. 215 ind.l alin îşi 2 Cod penal, în formă continuată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Cât priveşte întrunirea dispoziţiilor art. 148 alin. l lit. a ind. l şi cele ale art. 148 alin. l lit. f Cod procedură penală, din declaraţia martorei N.A. M., a rezultat că, deşi inculpatul ştia că prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş din 20 noiembrie 2009, i s-a interzis să ia legătura în vreun fel cu martorii în cauză, a contactat-o, cu rea-credinţă, pentru a o determina să redacteze o plângere care viza de altfel fapta pentru care acesta este cercetat în cauză. Acesta chiar i-a spus martorei că nu s-au întâlnit şi nu au vorbit, tocmai pentru că ştia că nu are voie să se apropie de aceasta cu nici un pretext. De aici rezultă reaua-credinţă a inculpatului care a încălcat una din obligaţiile instituite de parchet ca urmare a luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

La dosar există şi copia înregistrării audio pe un CD a convorbirii purtate între martoră şi inculpat care vine să sprijine declaraţia martorei enunţate.

Relativ la condiţia prevăzută de art. 148 alin. l lit. f Cod procedură penală, s-a reţinut că pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta presupus săvârşită de inculpat este mai mare de 4 ani, între 10 şi 20 de ani, iar lăsarea lui în libertate prezintă în mod cert un pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă din gravitatea infracţiunii, prin prisma modalităţii de comitere a repetabilităţii actelor materiale infracţionale pe o perioadă lungă de timp, a prejudiciului foarte mare presupus a fi cauzat şi care până în prezent nu s-a recuperat aproape deloc, prin prisma calităţii persoanelor implicate, chiar inculpatul avea funcţie de conducere, a modului în care îşi împărţeau sarcinile pentru atingerea scopului infracţional, pericol care primează în raport cu interesul personal al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate, prin prisma vârstei înaintate sau a bolilor de care suferă. S-a apreciat că cercetarea în stare de arest preventiv a inculpatului se impune a fi dispusă cu atât mai mult cu cât o altă măsură preventivă, neprivativă de libertate, a fost deja luată în favoarea inculpatului, însă acesta, cu bună ştiinţă a încălcat una din obligaţiile care i s-au impus. Dacă acesta ar fi cercetat în stare de libertate, ar exista riscul influenţării sau a contactării şi a altor martori implicaţi în cauză, cu atât mai mult cu cât inculpatul a manifestat până în prezent o atitudine de nerecunoaştere a acuzelor care i s-au adus.

Faţă de cele de mai sus, s-a apreciat că măsura arestării preventive este necesară pentru buna desfăşurare a urmăririi penale, urmând să se admită propunerea Parchetului, astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, prev. de art.149/1 alin.13 Cod procedură penală, a declarat recurs inculpatul, care solicită punerea în libertate având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea sa.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi în conformitate cu disp. art.3856 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

La data de 19.11.2009 procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, prin ordonanţă a dispus începerea urmăririi penale a învinuitului M. A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare în formă continuată, faptă prev. de art.2151 alin.1 şi 2 Cod penal cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal.

Prin Ordonanţa din data de 20.11.2009, acelaşi procuror a dispus faţă de M.A. luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile, din data de 10.11.2009 până la data de 20.12.2009.

La data de 25.11.2009 prin Ordonanţă, procurorul a dispus reţinerea inculpatului M. A. pentru 24 de ore începând cu data de 25.11.2009 ora 16,15, iar la data de 26.11.2009 a formulat propunerea de arestare preventivă a inculpatului care a fost admisă de Tribunalul Mureş prin încheierea atacată.

Hotărârea primei instanţe este nelegală pentru următoarele considerente:

Aşa cum arătam mai sus, împotriva inculpatului M. A. a fost luată, la data de 20.11.2009, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.

Potrivit art.139 alin.1 Cod procedură penală, măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În speţă, procurorul a apreciat că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât se susţine că inculpatul nu a respectat obligaţiile impuse în acest sens şi a contactat-o pe martora N. A., însă în loc să solicite înlocuirea acestei măsuri, în conformitate cu disp. art.139 alin.1 Cod procedură penală, a solicitat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului fără însă ca în prealabil să revoce măsura obligării de a nu părăsi localitatea, astfel că faţă de inculpat au subzistat două măsuri preventive, respectiv măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă, cu toate că textul art.136 alin.1 Cod procedură penală, prevede că „se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri…”. Prin urmare, textul de lege prevede în mod expres că faţă de învinuit sau inculpat se poate lua doar o singură măsură preventivă, astfel că hotărârea tribunalului prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, în condiţiile în care faţă de acesta era luată în mod valabil o altă măsură preventivă, iar aceasta nu a fost revocată, este nelegală.

În cazul de faţă procurorul trebuia să solicite înlocuirea măsurii dispuse încă din data de 20.11.2009, ori putea, în conformitate cu disp. art.139 alin.32 rap. la art.136 alin.4 Cod procedură penală, să revoce această măsură, şi abia apoi, să solicite luarea măsurii preventive. Existenţa a două măsuri preventive luate faţă de acelaşi inculpat, în aceeaşi perioadă de timp este exclusă de textul de lege arătat mai sus.

De asemenea, nici procurorul şi nici instanţa de judecată nu au avut în vedere disp.art.145 alin.3 Cod procedură penală, care prevăd că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, măsura obligării de a nu părăsi localitatea va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

Având în vedere că temeiul principal al formulării propunerii de arestare preventivă l-a constituit încălcarea interdicţiei de a lua legătura cu martorii, era absolut necesar ca în cauză să fie formulată o cerere de înlocuire a măsurii preventive şi nu a unei cereri de luare a măsurii arestării preventive.

Propunerea de arestare preventivă nu este fondată nici cu privire la toate temeiurile de drept ale arestării. Prima instanţă a reţinut ca temeiuri ale arestării disp. art.148 lit.a1 şi f din Codul procedură penală.

Cu privire la disp. art.1481 Cod procedură penală, Curtea, a constatat că acesta nu este aplicabil în cauză. Textul de lege prevede că este aplicabil acest temei atunci când „inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi reveneau pe durata acestor măsuri.”

În speţă, nu s-a dovedit reaua-credinţă a inculpatului cu privire la încălcarea obligaţiilor stabilite pe durata acestei măsuri.

În Ordonanţa procurorului din 20.11.2009 prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, nu s-a indicat în concret, faţă de care martori să nu se apropie inculpatul, ci s-a apelat la o formulare generală, respectiv să nu se apropie de martorii din cauză şi să nu comunice direct sau indirect cu aceştia.

Având în vedere că în cauza respectivă, inculpatul M. A. a avut iniţial calitatea de martor, iar faţă de acesta s-a dispus începerea urmăririi penale doar la data de 19.11.2009, nu cunoştea care sunt martorii din cauză, mai ales că din dosar rezultă că au fost audiaţi un număr mare de martori, urmând probabil a fi audiaţi şi alţi martori, iar procurorul în ordonanţă nu a indicat faţă de care martori să nu se apropie, astfel că nu se poate reţine reaua-credinţă a acestuia, atunci când a apelat la martora N. A. pentru a-i redacta pe calculator o plângere împotriva Ordonanţei procurorului din 20.11.2009.

De asemenea, nici prev. art.148 lit.f Cod procedură penală, reţinute de prima instanţă nu sunt fondate. Dacă prima cerinţă a acestui text este îndeplinită, pedeapsa pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului fiind mai mare de 4 ani, cea de-a doua cerinţă, respectiv pericolul concret pentru ordinea publică, nu este îndeplinită.

În speţă, nu s-a dovedit prin probe ce pericol concret pentru ordinea publică prezintă inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate având în vedere că acesta are vârsta de aproape 80 de ani, nu are antecedente penale iar infracţiunea reţinută în sarcina sa, în acest moment, nu este pe deplin conturată.

Faţă de considerentele expuse, Curtea în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod procedură penală, a admis recursul declarat de inculpatul M. A., a casat integral încheierea penală atacată şi, pe cale de consecinţă, a respins propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva inculpatului M. A., a anulat mandatul de arestare preventivă nr.29 din 26.11.2009 emis de Tribunalul Mureş pe seama inculpatului şi a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Cheltuielile judiciare în primă instanţă şi în recurs au rămas în sarcina statului.

Soluţionarea cauzei în apel fără citarea părţii vătămate şi a inculpatului prin publicitate. Consecinţe.

C.pr.pen. , art. 3859, alin. 1, pct. 21.

Judecarea unei cauze în apel, fără citarea părţii vătămate şi a inculpatului la toate adresele cunoscute şi prin publicitate, mai ales că din procesul verbal de neexecutare a mandatului rezultă că inculpatul s-a mutat pe raza unui alt judeţ, fără să se cunoască exact adresa acestuia, constituie motiv de casare prevăzut de art. 3859, alin. 1, pct. 21 C. pr. pen., astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, în vederea respectării principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 556/R din 16 decembrie 2009

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 1053/258/2008/16 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 75/12 mai 2009 pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. ….

În motivarea căii de atac promovate, sunt contestate legalitatea şi temeinicia deciziei penale nr. 75/12 mai 2009 a Tribunalului Harghita. Din perspectiva legalităţii, se susţine de către procuror că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor vizând citarea părţilor în proces. Astfel, partea vătămată P. C., care nu a renunţat la această calitate, ci doar la cea de parte civilă, nu a fost deloc citat în judecarea apelului procurorului declarat împotriva sentinţei penale nr. 12/7 ianuarie 2009 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, iar, cu ocazia judecării pricinii în al doilea grad, inculpatul nu a fost citat de la toate adresele cunoscute. Din punct de vedere al temeiniciei hotărârii, reprezentantul parchetului subliniază că, potrivit probelor instrumentate în cauză, fapta de înşelăciune dedusă judecăţii există, a fost săvârşită de inculpat şi a fost comisă cu vinovăţia specifică, astfel încât soluţia corectă care trebuia adusă acţiunii penale era aceea de condamnare a inculpatului şi nu de achitare a lui pe motiv că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, cum a dispus Judecătoria Miercurea-Ciuc, dispoziţie menţinută de Tribunalul Harghita.

Analizând recursul pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. … al Tribunalului Harghita şi al dosarului cu acelaşi număr al Judecătoriei Miercurea Ciuc, a motivelor invocate, a concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale intimatului, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, se reţin următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 12/7 ianuarie 2009, Judecătoria Miercurea Ciuc : -în baza art. 334 C. pr. Pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de înşelăciune, prev. De art. 215 alin. 2 C. pen., cu reţinerea art. 37 lit. a C. pen., în aceeaşi faptă prev. De art. 215 alin. 1 C. pen. ;

-în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. Pen., l-a achitat pe inculpatul C. V. de sub acuza comiterii infracţiunii de înşelăciune, prev. De art. 215 alin. 1 C. pen. ;

-a constatat că partea vătămată P. C. nu s-a constituit parte civilă în cauză ;

-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 3 C. pr. Pen.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, judecătoria a reţinut că probele administrate în cauză nu duc cu certitudine la concluzia după care actvitatea inculpatului care a promis părţii vătămate că îi va procura un telefn mobil la un preţ inferior celui practicat pe piaţă, a primit în acest sens de la partea vătămată un avans de 350 lei, însă nu şi-a onorat promisiunea şi nici nu i-a restituit banii, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune. Relativ la încadrarea juridică dată faptei, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile recidivei mari postcondamantori şi nici nu i se poate imputa inculpatului vreun mijloc fraudulos, astfel formula corectă în care fapta dedusă judecăţii se încadrează este cea prevăzută în art. 215 alin. 1 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, motivul de apel vizând greşita achitare a inculpatului.

Prin decizia penală nr. 75/12 mai 2009, Tribunalul Harghita a respins ca nefondat apelul procurorului şi a făcut aplicarea art. 192 alin. 3 C. pr. Pen.

În motivarea acestei decizii, tribunalul a constatat că prima instanţă a efectuato justă analiză a probelor, reţinând în mod corect starea de fapt. Totodată, în acord cu judecătoria, tribunalul a subliniat că probele aflate la dosarul cauzei nu susţin învinuirea adusă inculpatului.

Recursul promovat în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita împotriva deciziei penale nr. nr. 75/12 mai 2009 a Tribunalului Harghita este fondat, iar viciul pe care îl vom expune în continuare determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 21 C. pr. Pen. şi: 3.1. în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c C. pr. pen., admiterea căii de atac, cu consecinţele 3.2. casării integrale a deciziei penale recurate şi trimiterii cauzei la Tribunalul Harghita spre rejudecarea apelului procurorului declarat împotriva sentinţei penale nr. 12/7 ianuarie 2009 a Judecătoriei Miercurea Ciuc:

Cu prilejul judecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc împotriva sentinţei penale nr. 12/7 ianuarie 2009 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, Tribunalul Harghita nu a citat deloc pe partea vătămată P.C., iar pe inculpatul C. V. l-a citat numai de la adresa din Miercurea Ciuc, str. P. S., nr. 41, jud. Harghita, nu şi de la adresa indicată în cursul urmăririi penale:Miercurea Ciuc, str. Narciselor, nr. 7, sc. B, ap. 15, jud. Harghita, şi nici prin publicitate, în condiţiile în care, potrivit procesului verbal de neexecutare a mandatului de aducere, acuzatul s-a mutat pe raza judeţului Cluj, fără să se cunoască exact locuinţa. Totodată, nici partea vătămată şi nici inculpatul nu s-au înfăţişat la niciun termen de judecată dintre cele acordate în apel.

În contextul enunţat mai sus, judecata în apel a avut loc fără citarea legală a părţilor, ceea ce impune reluarea integrală a judecăţii în al doilea grad, pentru a asigura principiile de echitate ale contradictorialităţii procedurii şi exercitării plenare a drepturilor apărării. Două idei subliniem aici: în primul rând, constatăm că partea vătămată nu a atacat hotărârea Judecătoriei Miercurea Ciuc. Aceasta însă nu acordă instanţei de al doilea grad o dispensă în citarea părţii, din moment ce apelul procurorului a devoluat integral cauza în faţa celei de a doua jurisdicţii, cu privire la problemele de fapt şi de drept ale pricinii, şi de vreme ce apelul procurorului era făcut în favoarea părţii vătămate, care nu a renunţat nici un moment la această calitate, iar părţii vătămate trebuia să i se ofere posibilitatea rezonabilă să îşi expună argumentele înaintea tribunalului. În al doilea rând, împrejurarea că, pe parcursul rejudecării cauzei de către prima instanţă, până în data de 26 noiembrie 2008 existau dovezi că inculpatul C. V. nu locuieşte la adresa din Miercurea Ciuc, str. N., în condiţiile în care aceasta era adresa indicată de acuzat în cursul urmăririi penale, inculpatul nu a compărut în instanţă şi nici nu a anunţat autorităţile judiciare despre schimbarea locuinţei, el trebuia citat în apel şi de la această adresă nu numai de la cea din Miercurea Ciuc, str. P.S., aflată de instanţă. În plus, existând dovezi că nici la această ultimă adresă inculpatul nu ar mai locui şi necunoscându-se locaţia unde îşi are locuinţa, reşedinţa ori domiciliul, Tribunalul Harghita trebuia să-l citeze pe inculpat prin afişarea citaţiei la consiliul local de la locul faptei, conform art. 177 alin. 4 C. pr. Pen.

În rejudecare, Tribunalul Harghita: -va proceda la judecarea apelului procurorului, cu citarea legală a părţilor în cauză;

-văzând natura judecăţii în apel, ca al doilea şi ultim grad de fond, pe baza probelor existente la dosar şi a oricăror alte probe noi pe care le va considera oportune, va lămuri termenii înţelegerii intervenite între inculpat şi partea vătămată, în special cu privire la titlul sub care d-l P.C. a înmânat d-lui C. V. suma de 350 lei şi termenul limită până la care acuzatul trebuia să procure şi să remită părţii vătămate telefonul mobil;

-va clarifica încadrarea juridică dată faptei deduse judecăţii: dacă actvitatea materială reproşată inculpatului este sau nu încadrabilă în textul art. 215 alin. 1 şi 3 C. pen., vizând înşelăciunea în convenţii sau al art. 213 C. pen., relativ la abuzul de încredere;

-va elucida starea de recidivă a inculpatului, în raport de condamnările pronunţate prin sentinţa penală nr. 438/5 noiembrie 2004 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi prin sentinţa penală nr. 359/9 martie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, făcând demersuri în vederea obţinerii datelor rămânerii definitive a celor două hotărâri şi având în vedere că fapta care formează obiectul judecăţii pendinte se presupune că a fost comisă după data de 11 noiembrie 2005;

-va pronunţa, cu respectarea garanţiilor de echitate, una dintre soluţiile prevăzute de art. 379 C. pr. Pen.

Având în vedere soluţia principală adusă recursului, conform art. 192, alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea căii de atac au rămas în sarcina statului.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul C.V., în sumă de 200 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Prejudiciu material. Înţelegerea încheiată între partea civilă şi unul dintre inculpaţi. Consecinţe.

C.civ. , art. 1003,

C. pr. pen., art. 14, alin. 3 şi 4.

În cazul în care între partea civilă şi unul dintre inculpaţi se încheie o înţelegere cu privire la latura civilă, caracterul solidar al răspunderii civile delictuale este aplicabil în cauză, însă este nuanţat de înţelegerea intervenită între cele două părţi ca urmare a aplicării principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea civilă.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 565/R din 21 decembrie 2009

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. 851/251/2008, partea civilă S.C. V. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 281/A/15 octombrie 2009 pronunţate de Tribunalul Mureş în dosarul nr. ....

În motivarea căii de atac promovate, recurenta contestă temeinicia deciziei Tribunalului Mureş şi a sentinţei penale nr. 25/16 februarie 2009 a Judecătoriei Luduş, sub aspectul modalităţii de soluţionare a acţiunii civile alăturate acţiunii penale în proces. În acest sens, partea recurentă consideră că, în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a inculpaţilor C. C., A. I., S. V., B. O.-C., N. Z. şi N. J. A. pentru suma de 2.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor distruse cu prilejul incidentului care a declanşat procedurile penale. Totodată, consideră că este îndreptăţită să primească de la fiecare dintre inculpaţii C. C., A. I., S. V., B. O.C. şi N. Z. suma de câte 2.000 lei, cu titlu de daune morale. Cu toate acestea, prima instanţă i-a respins acţiunea civilă promovată, reţinând că prejudicial a fost recuperate, iar instanţa de apel i-a respins ca nefondat apelul, reţinând valabilitatea hotărârii pronunţate în prim grad, în fond.

Analizând recursul pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. … al Tribunalului Mureş şi al dosarului cu acelaşi număr al Judecătoriei Luduş, a motivelor invocate, a ceore care trebuie examinate din oficiu, potrivit art. 3859 alin. 3 C. pr.pen., a concluziilor recurentei, ale intimaţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, se reţin următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 25/16 februarie 2009, Judecătoria Luduş, între altele : - l-a condamnat pe inculpatul C. C. la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art. 321 alin. 1 C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen. şi încăierare, prev. de art. 322 alin. 1 şi 3 teza I C. pen.;

-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni;

-l-a condamnat pe inculpatul A.I. la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art. 321 alin. 1 C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen. şi încăierare, prev. de art. 322 alin. 1 şi 3 teza I C. pen.;

-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni;

-l-a condamnat pe inculpatul S. V. la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art. 321 alin. 1 C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen. şi încăierare, prev. de art. 322 alin. 1 şi 3 teza I C. pen.;

-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni;

-l-a condamnat pe inculpatul B. O. C. la pedeapsa rezultantă de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art. 321 alin. 1 C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen. şi încăierare, prev. de art. 322 alin. 1 şi 3 teza I C. pen.;

-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni;

-l-a condamant pe inculpatul N. Z. la pedeapsa rezultantă de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art. 321 alin. 1 C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen. şi încăierare, prev. de art. 322 alin. 1 şi 3 teza I C. pen.;

-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni;

-l-a condamant pe inculpatul N.J. A. la pedeapsa rezultantă de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev. de art. 321 alin. 1 C. pen., distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen. şi încăierare, prev. de art. 322 alin. 1 şi 3 teza I C. pen.;

-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni.;

-a constatat că despăgubirile materiale în favoarea părţii civile S.C. V. S.R.L. au fost achitate de inculpatul N. J. A.; a respins ca nedovedite restul pretenţiilor părţii civile şi a respins cererea acesteia pentru daune morale, ca nedovedită;

-potrivit art. 193 alin. 1 C. pr. Pen., i-a obligat pe inculpaţii C. C., A. I., S. V., B. O.-C. şi N. Z. să suporte cheltuielile judiciare avansate de partea civilă în cauză;

-conform art. 191 alin. 2 C. pr. Pen., i-a obligat pe inculpaţii C. Cătălin, A. I., S. V., B. O.-C., N. Z. şi N. J. A. să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză, în sumă de 170 lei pentru fiecare.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, judecătoria a reţinut că, la data de 21 octombrie 2006, în jurul orei 1,30, aflându-se în localul din localitatea Iclandu Mare, aparţinând S.C. V.S.R.L., local unde se organizase o discotecă, inculpaţii C. C., A. I., S. V., B. O.C., N.Z. şi N. J. A. au provocat cu intenţie distrugerea mai multor bunuri din bar. Totodată, inculpaţii C. C., A. I. şi S. V., la aceeaşi dată şi în aceeaşi locaţie, au participat la încăierare cu mai multe persoane dintr-o altă tabără, cauzând, prin acţiunile lor violente vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii acestora. În acelaşi context, inculpaţii B. O. C., N.Z. şi N. J. A. au participat la încăierare cu persane aparţinând unei alte tabere şi, prin acţiuni violente, au cauzat suferinţe fizice acestora.

În latura civilă a cauzei, judecătoria a constatat că prejudicial cauzat părţii civile prin distrugerea mai multor bunuri din bar a fost recuperate de către inculpatul N. J.A. Cât priveşte înscrisurile în probaţiune înfăţişate de partea civilă şi aflate la dosarul cauzei la filele 49-54 (primă instanţă), judecătoria le-a înlăturat, deoarece nu s-a făcut dovada legăturii dintre bunurile achiziţionate prin facturile respective în cursul anului 2004 şi bunurile distruse în 21 octombrie 2006. relative la despăgubirile pentru prejudicial moral, a reţinut că infracţiunea de distrugere este una de rezultat care are ca finalitate atingerea integrităţii unui bun, fără să aibă rezonanţă în plan social sau moral. Raportat la infracţiunea de încăierare, inclusă în sfera infracţiunilor care aduce atingere relaţiilor de convieţuire socială, partea civilă nu a făcut dovada prejudiciului moral încercat.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel partea civilă S.C. V. S.R.L., criticând-o în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile, motivele apelului fiind identice cu cele ale prezentului recurs.

Prin decizia penală nr. 281/A/15 octombrie 2009, Tribunalul Mureş a respins ca nefondat apelul părţii civile, obligând-o pe aceasta la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel, în cuantum de 30 lei.

În motivarea acestei decizii, tribunalul a constatat că, pe de o parte, chiar dacă s-ar admite că bunurile cuprinse în înscrisurile depuse de partea civilă ar fi fost distruse în totalitate, valoarea facuturilor nu se ridică decât la suma de 18.951.670 lei ROL, adică nu acoperă pretenţiile precizate de parte la suma de 2.000 lei RON. Or, nu s-a făcut dovada legăturii între bunurile cuprinse în facturile din 2004 şi bunurile distruse în 2006. de asemenea, declaraţiile martorilor invocate în motivele de appel sunt cu caracter general, iar în cauză nu s-a întocmit un inventar al bunurilor distruse. Totodată, prin înscrisul aflat la dosarul primei instanţe la fila 48, intitulat « declaraţie », reprezentantul părţii civile a precizat expres că nu mai are nicio pretenţie civilă în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului, în urma înţelegerii la care a ajuns cu inculpatul N.J.A.

Recursul promovat în cauză de partea civilă S.C. V. S.R.L. împotriva deciziei penale nr. 281/A/15 octombrie 2009 a Tribunalului Mureş este fondat, iar aspectele pe care le vom expune în continuare determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. pr. Pen. şi: 3.1. în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen., admiterea căii de atac, cu consecinţele 3.2. casării integrale a deciziei penale nr. 281/A/15 octombrie 2009 a Tribunalului Mureş şi desfiinţării în parte a sentinţei penale nr. 25/16 februarie 2009 a Judecătoriei Luduş şi rejudecării în recurs a pricinii, în următoarele limite:

Partea vătămată S.C. V. S.R.L. s-a constituit parte civilă în cauză, în termenul prescris de art. 15 alin. 2 C. pr. Pen., solicitând: a) obligarea în solidar a inculpaţilor C. C., A. I., S. V., B. O.-C., N. Z. şi N. J. A. la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor distruse în barul societăţii la data de 21 octombrie 2006; şi b) obligarea fiecărui inculpate, mai puţin a d-lui N. J. A. la plata a câte 2.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a comiterii infracţiunilor de distrugere şi încăierare.

În ceea ce priveşte daunele materiale pretense, existenţa infracţiunii de distrugere, comiterea ei cu vinovăţie şi săvârşirea acesteia de către cei şase inculpaţi au fost stabilite cu character definitive prin sentinţa penală nr. 25/16 februarie 2009 a Judecătoriei Luduş, care nu a fost contestată sub aceste aspecte.

Relativ la întinderea pagubei cauzate prin actele de distrugere, depoziţiile martorilor K. C., F. I., N. M. A., declaraţiile inculpaţilor, precum şi fotografiile prezentate de partea civilă şi necontestate de inculpaţi (f.44-47, dosar primă instanţă) confirmă că, în noaptea datei de 21 octombrie 2006, cu prilejul incidentului derulat în barul din localitatea I.M., jud. Mureş, au fost rupte mese şi scaune, au fost distruse jaluzelele, geamurile şi uşa localului, au fost sparte veselă şi corpuri de iluminat. În faţa acestei realităţi, afirmaţia reprezentantului părţii civile după care bunurile distruse cu prilejul activităţii ilicite deduse judecăţii sunt cele achiziţionate în 2004 prin facturile depuse (f.49-54) sunt parţial credibile, chiar dacă martorii nu au fost în măsură să individualizeze cantitatea şi marca bunurilor distruse, iar reprezentanţii părţii civile au omis să întocmească imediat un inventar al lucrurilor deteriorate. Astfel, partea este în drept să obţină contravaloarea uşii, a geamurilor, a jaluzelelor, a corpurilor de iluminat, a mesei, scaunelor, paharelor, ceştilor de cafea şi scrumierei, aşa cum rezultă din copia facturilor înfăţişate, şi care se ridică la suma de 18.778.290 lei ROL (1.878 lei RON). Nicio probă însă nu a demonstrat că au fost distruse la data de 21 octombrie 2006 periile de sticlă, paletele de insecte şi lingura de inox menţionate în factura fiscală nr. 40701208/23 iulie 2004, aşa încât valoarea acestor bunuri, în sumă de 173.380 lei ROL (17 lei RON) nu i se cuvine părţii.

În faţa Judecătoriei Luduş, partea civilă a mai depus în copie un înscris denumit „declaraţie” (f.48), încheiat între reprezentantul S.C. V. S.R.L. şi inculpatul N. J. A. ale cărui existenţă şi conţinut sunt recunoscute de către inculpat. Interpretând termenii acestui înscris, prin prisma art. 983 C. civ. şi în considerarea principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea civilă, văzând şi declaraţiile inculpatului şi susţinerile părţii civile în cererea de constituire de parte civilă, precum şi, astfel cum vom expune mai jos, caracterul nefondat al cererii părţii vizând obţinerea de daune morale, constatăm că d-l N.J.A. a efectuat benevol în favoarea părţii civile o plată în câtime de 1.500 lei RON cu titlu de daune materiale şi nu de daune morale. Totodată, prin acelaşi înscris, partea civilă a convenit cu inculpatul să nu mai emită nicio pretenţie civilă împotriva acestuia în faţa autorităţilor judiciare.

În aceste circumstanţe paguba invocată şi dovedită de partea civilă -1.878 lei RON- a fost în parte, respectiv în sumă de 1.500 lei, recuperată de la inculpatul N.J.A., partea civilă fiind îndreptăţită să mai obţină suma de 378 lei RON (3.778.290 lei ROL) şi nu 2.000 lei cum a cerut.

Caracterul solidar al răspunderii civile delictuale, afirmat de art. 1003 C. civ., funcţionează şi în prezenta cauză, însă este nuanţat de înţelegerea intervenită între partea civilă şi inculpatul N.J.A. şi de atitudinea acestuia de a achita singur o parte a prejudiciului. Astfel, subliniem în primul rând că, în condiţiile în care inculpatul N. J. A. a efectuat voluntar o plată la care erau ţinuţi în solidar şi ceilalţi inculpaţi îi conferă primului posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva celorlalţi, dar nu îi conferă părţii civile dreptul de a obţine de la coinculpaţi în solidar aceeaşi plată, pentru că o asemenea măsură este contrară principiului îmbogăţirii fără justă cauză. În al doilea rând, cum arătam mai sus, prin convenţia încheiată între partea civilă şi inculpatul N. J. A., S.C. V. S.R.L. a înţeles să nu mai emită pretenţii civile faţă de acest acuzat (“am decis scoaterea lui din dosarul aflat la parchet”), acest acord de voinţe încheiat cu respectarea legalităţii, fiind în fapt legea părţilor, de la care o abatere unilaterală a părţii civile şi în absenţa unei conduite culpabile a inculpatului N.J.A. în executarea contractului nu poate să-l mai lege şi pe acest inculpat. În considerarea acestei idei, partea civilă urmează să îşi recupereze suma de 378 lei de la inculpaţii C. C., A. I., S. V., B.O-C. şi N. Z., ţinuţi în solidar.

Asupra daunelor morale cerute de partea civilă, care a opus un prejudiciu de imagine pretins cauzat societăţii prin actele ilicite ale acuzaţilor, acte care au dus la pierderea vadului comercial şi prin aceasta la scăderea considerabilă a profitului, constatăm că partea civilă nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte profitul obţinut anterior şi ulterior datei de 21 octombrie 2006. Mai mult, potrivit depoziţiilor martorilor N. M. A. şi L. R. D., la vremea respectivă, şi erau frecvente scandalurile în discotecă şi din cauza acestor scandaluri, anterior incidentului în cauză chiar au existat discuţii că barul se va închide. În consecinţă, actele acuzaţilor deduse judecăţii în prezenta pricină nu au fost ele cauzatoare ale vreunui prejudiciu de imagine al societăţii comerciale parte civilă, astfel încât cererea acesteia urmărind obţinerea de la inculpaţi a unor despăgubiri cu titlu de daune morale este nefondată.

Pentru motivele prezentate, în rejudecarea recursului, în temeiul art. 346, alin. 1 C. pr. pen., vom admite în parte acţiunea civilă promovată de partea civilă S.C. V.S.R.L. şi, conform art. 14 alin. 3 lit. b. 4 C. pr. Pen. raportat la art. 998-999 şi art. 1003 C. civ., inculpaţii C. C., A. I., S. V., B.O-C. şi N. Z. vor fi obligaţi să plătească în solidar părţii civile suma de 378 lei, cu titlu de daune materiale, respingând restul pretenţiilor civile solicitate de partea civilă.

Întrucât nu am identificat nicio culpă procesuală a părţii civile în apel, în condiţiile în care apelului acesteia era fondat din perspectiva dezvoltată mai sus, vom înlătura din decizia penală recurată dispoziţia privind obligarea societăţii la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel, în cuantum de 30 lei.

Conform art. 192 alin. 3 C. pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea apelului părţii civile vor rămâne în sarcina statului.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale nr. 25/16 februarie 2009 a Judecătoriei Luduş, privind modalitatea de soluţionare a acţiunii penale puse în mişcare faţă de inculpaţi şi de aplicare a prevederilor art. 193 alin. 1 C. pr. Pen. şi art. 191 alin. 2 C. pr. Pen.

Având în vedere soluţia principală adusă recursului, conform art. 192, alin. 3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea căii de atac vor rămâne în sarcina statului.

Deţinere de droguri de risc pentru consum propriu. Elemente constitutive.

Legea nr. 143/2000, art. 4

În cazul în care nu se demonstrează printr-o constatare medico-legală sau expertiză de specialitate că inculpaţii sunt consumatori dependenţi de droguri şi nici a faptului că au deţinut drogurile în vederea consumului propriu, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, prevăzute de art. 4, alin. 1 din Legea nr. 143/2000.

Faptul că inculpaţii au refuzat să se supună recoltării probelor biologice nu înseamnă că aceştia au recunoscut în mod tacit că sunt consumatori de droguri, mai ales că inculpaţii nu au declarat niciodată că sunt consumatori de asemenea substanţe.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 76/A din 16 octombrie 2009

Prin sentinţa penală nr.44 din 16.02.2009 Tribunalul Mureş, în conformitate cu art. 345 alin. l şi 3 Cod procedură penală raportat la art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. d Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul P.O., de sub acuza comiterii infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consumul propriu, fără drept, prev. de an. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

În temeiul art. 345 alin. l şi 3 Cod procedură penală raportat la art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. d Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul C. R. H., de sub acuza comiterii infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consumul propriu, fără drept, prev. de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Conform art. 118 alin. l lit. f Cod penal, a dispus măsura de siguranţă a confiscări speciale a 5,5 grame Canabis, aflate la Camera de corpuri delicte din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia de Evidenţă Operativă şi Cazier Judiciar, Bucureşti.

Potrivit art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Tg.-Mureş, întocmit la data de 14 august 2007, între altele, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi au fost trimişi în judecată inculpaţii P. O. I. şi C. R. H., pentru săvârşirea de către fiecare dintre ei a infracţiunii de deţinere de droguri de risc, pentru consum propriu, fără drept, în formă continuată, prev. de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În motivarea actului de sesizare a instanţei, s-a arătat că, în perioada octombrie 2004-18 mai 2007, cei doi inculpaţi, la diferite intervale de timp, şi-au procurat şi deţinut diferite cantităţi de droguri de risc (Cannabis şi rezină de Cannabis) în vederea consumului propriu fără drept, fapt care a fost atestat şi de găsirea la locuinţa lor a cantităţii de 8,8 grame droguri (8,4 grame Cannabis şi 0,4 grame rezină de Cannabis) cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 18 mai 2007.

Examinând materialul probator şi dovezile procedurale existente la dosar, instanţa de fond a constatat că, în fapt, inculpaţii P. O. l. şi C.R. H. sunt fraţi uterini, ei locuind împreună cu mama lor, C. R.-R., în imobilul apartament situat în Tg.-Mureş, întrucât, aşa cum rezultă din procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare (filele 29-30 ale dosarului de urmărire penală), primii doi erau bănuiţi de săvârşirea unor acte ilicite de trafic de droguri, deţinere de droguri în vederea consumului propriu şi de evaziune fiscală, potrivit înscrisurilor aflate la filele 58-65,69-70 ale dosarului de urmărire penală nr. …, la data de 18 mai 2007, în baza autorizaţiei de percheziţie nr. 19/17 mai 2008 eliberată de judecătorul de la Tribunalul Mureş în considerarea încheierii penale nr. 21/17 mai 2007 emise în dosarul nr. … al Tribunalului Mureş, s-a efectuat o percheziţie domiciliară în imobilul locuit de cei trei.

În urma acestei percheziţii domiciliare, la locuinţa indicată, printre altele, au fost găsite într-o geantă de voiaj de culoare maron, aflată pe balcon: o pungă din material plastic transparent conţinând fragmente vegetale de culoare verde-oliv şi o folie de staniol împachetată care conţinea în interior fragmente vegetale de culoare verde-oliv, iar, în locul destinat pentru depozitarea compact discurilor din masa de birou aflată într-una din camere, o folie din staniol conţinând o substanţă brună de formă sferică, având diametrul de aproximativ un centimetru. Cele trei probe au fost ambalate şi sigilate cu sigiliul tip M.I. nr. 23282, fiind ridicate şi apoi supuse examinării tehnico-ştiinţifice.

In consecinţa examinării specifice, în cele trei probe ridicate s-a pus în evidenţă tetrahidrocannabinol (THC), substanţă psihotropă, biosintetizată de planta Cannabis, Cannabisul făcând parte din Tabelul Anexă III la Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

În drept, potrivit art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000, "Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă." Studiul conţinutului constitutiv al infracţiunii deduse judecăţii, prin prisma particularităţilor speţei, nu ridică probleme sub aspectul subiecţilor infracţiunii şi al obiectului juridic şi material.

Pentru realizarea elementului material al laturii obiective, între altele, este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii: efectuarea, cu droguri de risc, a cel puţin uneia din acţiunile enumerate limitativ de art. 4 din Legea nr. 143/2000 şi asemenea operaţiuni să fie contrare legii.

In prezenta cauză, procesul verbal de percheziţie domiciliară şi raportul de constatare tehnico-ştinţifică constituie probe valabile în sensul deţinerii, în lipsa unei autorizaţii conferite potrivit legii, în apartamentul situat în Tg.-Mureş, la data de 18 mai 2007, a cantităţii de 8,8 grame droguri de risc. În acest fel, este conturat elementul material al infracţiunii incriminate de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000. S-a observat, însă, că atât încăperile cât şi dependinţele apartamentului erau utilizate nu numai de către acuzaţi, ci şi de mama lor, care avea acces neîngrădit la geanta aflată pe balcon şi la masa de birou, cât şi absenţa oricărei dovezi certe care să-i indice pe unul dintre inculpaţi, pe ambii acuzaţi, pe mama lor, ori pe toţi trei ca deţinători ai cantităţii de droguri descoperite, astfel încât acţiunea de deţinere, impusă de art. 4 alin. l din Lege, nu poate fi atribuită fără un dubiu serios al celor doi : P.O. I. şi C. R. H.

În acest context, în primul rând, conţinutul SMS-urilor primite de inculpatul C. R. H. de la posturile telefonice nr. xxxx/xxx.xxx (în 14 mai 2006), nr. xxxx/xxx.xxx (în 8 iulie 2006), al celor expediate de inculpatul P. O.I. de la postul telefonic nr. xxxx/xxx.xxx (în 12 mai 2006) şi de coinculpatul C. R. H. de la postul telefonic xxxx/xxx.xxx (în 8 iulie 2006), precum şi convorbirile telefonice purtate între cei doi inculpaţi în 11 mai 2006, între C. R. H. şi „M." în 20 mai 2006 (identificat în persoana martorului P. M. C.) şi între primul şi un bărbat neidentificat, în 8 iulie 2006, ar putea să fie argumente care să îi incrimineze pe acuzaţi ca fiind deţinătorii cantităţii de droguri găsite în locuinţa supusă percheziţiei.

În situaţia în care legătura cauzală şi scopul special ilustrate în cele ce urmează nu au fost evidenţiate de probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, această deţinere care li se poate imputa inculpaţilor ar putea să constituie elementul material al infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzute de art. 2 alin. l din Legea nr. 143/2000 şi nu al infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. l din lege.

Asupra infracţiunii de trafic de droguri de risc, procurorul a ajuns la concluzia că nu există şi, în temeiul art. 249 cu referire la art. 11 pct. l lit. b şi art. 10 lit. a Cod procedură penală, prin rechizitoriu a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor. Dispoziţia procurorului de netrimitere în judecată şi temeiul reţinut de acesta, până la 21 ianuarie 2009 - data ultimului termen de judecată, nu au fost retractate de procuror pe calea prevăzută de art. 273 alin. l Cod procedură penală, nici nu au fost infirmate de procurorul ierarhic superior, odată cu verificările efectuate în baza art. 264 alin. 3 Cod procedură penală sau în temeiul prerogativelor oferite de art. 275 şi urm. Cod procedură penală, ori de către instanţa de judecată în procedura reglementată de art. 2781 Cod procedură penală (de altfel nici nu s-a depus vreo plângere împotriva dispoziţiei de scoatere de sub urmărire penală). Totodată, în cursul judecăţii, procurorul nu a uzat de dispoziţiile art. 336 Cod procedură penală, privind extinderea obiectului judecăţii sub forma extinderii procesului penal pentru alte fapte.

În consecinţă, pe de o parte, infracţiunea de trafic de droguri de risc nu constituie obiectul judecăţii de faţă, întrucât inculpaţii nu au fost trimişi în judecată şi sub acuza comiterii acestei infracţiuni, prin actul originar al rechizitoriului sau cel derivat prescris de art. 336 Cod procedură penală şi pe de altă parte, având în vedere dispoziţia încă în fiinţă a procurorul privind netrimiterea în judecată pe motiv că faptul nu există, traficul de droguri de risc nici nu poate constitui obiect al judecăţii, pe calea instituită de art. 334 Cod procedură penală, privind schimbarea încadrării juridice. Astfel, în limitele fixate pentru prezenta judecată, cei doi nu pot fi traşi la răspundere penală pentru comiterea acestei infracţiuni.

În al doilea rând, contrar celor susţinute de inculpatul P. O.I., care a denunţat corectitudinea efectuării percheziţiei domiciliare, s-a constatat că procedeul probator a respectat stricta legalitate, precum şi celelalte principii ale procedurii penale, cu referire în particular la loialitatea probelor, în acest sens, dovezi stau procesul verbal de percheziţie domiciliară, întocmit după rigorile impuse de art. 91 şi art. 108 Cod procedură penală, la care se adaugă depoziţiile martorilor asistenţi R. I. (f.131 şi urm., dosar instanţă) şi O.A. (f.134 şi urm., dosar instanţă). Declaraţia dată de C.R.R. (f.96 şi urm., dosar instanţă) a adus relatări subiective, din cauza relaţiei de rudenie în linie dreaptă dintre ea şi acuzaţi, şi este singulară, motiv pentru care nu s-a putut reţine. Totodată, nu s-a putut primi nici afirmaţiile inculpatului P. după care derularea procesului penal împotriva lui şi a fratelui său este urmarea unui conflict personal existent între el şi un lucrător al poliţiei judiciare, acesta din urmă fiind cel care ar fi influenţat martorii să declare într-un anumit fel, aceasta întrucât P. I.O. nu a înfăţişat nicio probă care să-i întărească alegaţiile.

În al treilea rând, deosebit de cele pretinse de procuror, privind forma continuată a săvârşirii infracţiunii cu care a fost sesizată instanţa, s-a constatat că nu există probe care să demonstreze efectuarea unor acţiuni repetate dintre cele prevăzute de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000 pe care inculpaţii să le fi comis în baza unei rezoluţii unice şi în vederea consumului propriu de droguri de risc, singurul act material dovedit fiind acela al acţiunii continue, şi nu continuate, de deţinere a drogurilor, descoperit la data de 18 mai 2007. Prin urmare, la termenul de judecată din 21 ianuarie 2008, s-a pus în discuţie şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prev. de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000, în forma continuată prev. de art. 41 alin. 2 Cod penal, în aceeaşi infracţiune, prev. de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000, eliminând reţinerea art. 41 alin. 2 Cod penal relativ la forma continuată a infracţiunii.

Textul art. 4 din Legea nr. 143/2000 nu incriminează distinct, pe de o parte, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc, fără drept, iar, pe de altă parte, consumul, fără drept, de droguri de risc. Ceea ce constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare este efectuarea unuia sau mai multora dintre actele prevăzute expres de lege pentru propriul consum, fără drept. In aceeaşi ordine de idei, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii în discuţie, trebuie constatată legătura cauzală între deţinerea drogurilor şi finalitatea acestei operaţiuni -consumul propriu, prin urmare, trebuie să fie îndeplinit scopul special al consumului propriu. Ţinând de latura subiectivă a infracţiunii, scopul special este dificil de dovedit, însă nu imposibil, el putând fi demonstrat prin apelare la împrejurări obiective, însemnând fie că persoana vizată este consumator frecvent sau ocazional de droguri, fie că acea persoană prezintă stările unui consumator de droguri ori a executat cel puţin un act material, cum ar fi procurarea, confecţionarea ori deţinerea unor instrumente sau obiecte destinate ori adaptate consumului de droguri, care să deconspire scopul enunţat. Or, procurorul nu a prezentat probe valabile care să confirme vreunul din cele două împrejurări prezentate.

Pornind de la înregistrările convorbirilor telefonice, de la procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare, de la mărturiile iniţiale ale lui F. L. E. (f. 120, (dosar urm.pen.), P. M. (f. 132, dosar de urm.pen.) şi P. I. I. (f. 115, dosar de urm. pen.) ale căror retractări au fost considerate fără vreo justificare juridică, prezentând o temere evidentă şi un subiectivism exacerbat faţă de persoana inculpaţilor, de la depoziţia lui I.R.D. (f. 110, dosar de urm. pen.) şi de la refuzul inculpaţilor de a se supune probelor biologice, procurorul a ajuns la concluziile după care ambii inculpaţi, şi nu o altă persoană, au deţinut drogurile descoperite în urma percheziţiei domiciliare şi cei doi inculpaţi sunt consumatori de droguri, astfel că scopul special al consumului propriu este conturat.

În ceea ce priveşte interceptările şi înregistrările audio, conţinutul proceselor verbale de redare a convorbirilor şi comunicaţiilor, în coroborare cu SMS-urile transmise şi primite de inculpaţi, cu procesul verbal de percheziţie domiciliară şi cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, pot aduce informaţii cel mult asupra existenţei laturii obiective a infracţiunii de trafic de droguri de risc, fapt care nu face obiectul judecăţii aşa cum am argumentat.

În privinţa procesului verbal de consemnare a actelor premergătoare, este adevărat că în cuprinsul acestora, lucrătorul poliţiei judiciare semnatar al înscrisului face referire la consumul ilicit de către inculpaţi a unor droguri de risc şi de mare, dar procesul verbal nu conţine constatările directe ale titularului, ci doar cele deduse de el pe baza unor informaţii primite anterior declanşării procesului penal. Or, sursa acestor informaţii nu este arătată. Prezentarea sursei era necesară, numai în acest fel judecătorul putând să-i verifice credibilitatea, loialitatea procedurii fiind asigurată, iar, prin acestea. echitatea procedurilor fiind garantată. Astfel, procesul verbal în analiză nu reprezintă o probă lipsită de echivoc a faptului că inculpaţii erau consumatori de droguri.

Asupra primelor declaraţii date olograf de martorii F. L. E. şi P. I. I., în 18 mai 2007 şi respectiv în 22 iunie 2007, acestea au fost luate contrar prevederilor art. 84 şi urm. Cod procedură penală, neexistând nicio dovadă că martorii au fost invitaţi să depună jurământ şi că au declarat în cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor unei mărturii mincinoase. Prin urmare, declaraţiile celor doi aflate la filele 120 şi 115 ale dosarului de urmărire penală, ca de altfel şi celelate declaraţii luate în aceeaşi manieră a lui M. B. (f.104, dosar urmărire penală), G. R. A. (f.107, dosar urmărire penală), C. C. I. (f.108, 109 dosar urmărire penală), I. R. D. (f.110, dosar urmărire penală), B. T. D.(f.123, 124, dosar urmărire penală), C. C. V.(f.128, dosar urmărire penală) sunt contrare legii, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. 2 Cod procedură penală, neputând să fie folosite în procesul penal. Astfel, întrucât nu constituie o probă legal administrată, nici nu se pune problema retractării lor, singurele declaraţii valabile fiind cele luate potrivit rigorilor procedurii penale lui C. C. I. (f.58, dosar instanţă), F. L. E. (f.121 şi urm. dosar de urmărire penală, f.72, dosar instanţă), P. I. I. (f.117 şi urm., dosar de urmărire penală, f. 45 şi urm., dosar instanţă), P. M.(f.132, dosar de urmărire penală, f.73, dosar instanţă) din cuprinsul cărora rezultă o idee comună, potrivit căreia inculpaţii P. şi C. nu au fost văzuţi de către martori să consume vreodată droguri sau să prezinte stările unui consumator de droguri.

Relativ la declaraţia lui I.R. D. (f.110, dosar de urmărire penală), care îl indică pe inculpatul P.O. I. drept consumator de droguri, aceasta va fi înlăturată din două motive: primul a fost detaliat în alineatul precedent şi ţine de iregularitatea luării declaraţiei martorului care nu a fost invitat să depună jurământul şi nu a fost avertizat asupra consecinţelor unei mărturii mincinoase. Al doilea motiv ţine de salvgardarea drepturilor apărării şi implicit a dreptului la un proces echitabil. Din această perspectivă, s-a constatat că, la audierea lui sumară din 18 mai 2007, inculpaţii sau avocatul acestora nu au participat şi nici nu au avut posibilitatea obiectivă să participe, nefiind informaţi asupra audierii, iar, după această dată, martorul a dispărut, astfel că, acuzaţii nu au avut niciun moment o ocazie adecvată să interogheze martorul şi să-i verifice credibilitatea, întrucât, în cauză, cum am prezentat mai sus şi cum vom vedea în continuare, nu există alte probe care să susţină vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000. o dispoziţie de condamanre întemeiată exclusiv pe mărturia lui I. R. D. este incompatibilă cu garanţiile oferite de art. 6 paragrafele l şi 3 lit. d din Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Asupra refuzului inculpaţilor de a se supune probelor biologice, s-a amintit dreptul oricărei persoane de a dispune de propriul corp, ca o componentă a dreptului la respectarea vieţii private, întrucât nu există o dispoziţie legală internă care să impună în sarcina celui suspectat de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000 să accepte recoltarea de probe biologice şi nu există nicio normă pozitivă care să califice un eventual refuz ca fiind o probă în înţelesul art. 64 alin. l Cod procedură penală, refuzul constant al celor doi nu poate sub nicio formă să fie o dovadă de vinovăţie, astfel cum susţine acuzarea.

Au fost analizate declaraţiile inculpaţilor, dar, în declaraţiile lor, date atât anterior declanşării procedurilor penale, cât şi în cursul procesului au negat în mod constant, deţinerea de către ei a drogurilor de risc găsite în urma percheziţiei domiciliare, precum şi faptul că ar fi consumat ori că ar fi traficat, sau că au intenţionat să consume vreodată droguri. In situaţia în care nu există elemente de fapt care să infirme dincolo de orice dubiu, asemenea susţineri, aceste afirmaţii sunt credibile şi le prima instanţă le-a reţinut.

În lumina consideraţiilor expuse mai sus, instanţa de fond a fost de părere, pe de o parte, că sunt realizate componentele laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000, elementul material al laturii obiective fiind dat de o acţiune de deţinere a drogurilor de risc, însă este incert că inculpaţii au fost deţinătorii drogurilor în sensul impus de art. 4 alin. l din Legea nr. 143/2000. Pe de altă parte, nu este îndeplinită latura subiectivă a infracţiunii aduse în faţa instanţei, nefiind probat scopul special al consumului propriu, în consecinţă, în temeiul art. 345 alin. l şi 3 raportat la art. 11 pct. 2 lit. a coroborat cu art. 10 lit. d Cod procedură penală, procedând în modul arătat în dispozitivul hotărârii descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, prev. de art.363 alin.1 Cod procedură penală, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, care solicită admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi în rejudecare, condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

În motivarea apelului, parchetul arată că prima instanţă a reţinut în mod greşit că apartamentul şi dependinţele erau folosite „de ambii acuzaţi şi de mama lor" deşi, din conţinutul raportului de evaluare rezultă că în perioada 2004-2007, mama inculpaţilor C. R.-R., iar prin declaraţia dată în faţa instanţei în data de 08.09.2008, aceasta a confirmat faptul că a fost plecată din ţară, în Israel, cu contract de muncă (f. 68).

Sub acest aspect starea de fapt reţinută de instanţă, în sensul că „dependinţele apartamentului erau utilizate nu numai de către acuzaţi, ci şi de mama lor care avea acces neîngrădit la geanta aflată pe balcon", este greşită, astfel că nu există „un dubiu serios" că ambii inculpaţi sunt deţinătorii cantităţii de droguri descoperite.

Parchetul a considerat că sunt argumente incriminatorii la adresa celor doi inculpaţi sms-urile primite de inculpatul C. R-H., cele expediate de P. O., precum şi convorbirile telefonice dintre ei şi cele cu martorul P.M.-C. şi un bărbat rămas neindetificat, din care rezultă că inculpaţii deţineau droguri în apartamentul lor.

Consideră că prima instanţă a ignorat contradicţia dintre declaraţiile inculpaţilor şi cele ale mamei lor în legătură cu folosirea genţii în care s-au găsit drogurile, astfel, inculpaţii au afirmat că geanta era folosită de către clienţi, în timp ce mama acestora a afirmat că geanta era folosită de către inculpaţi la repararea ATV-urilor. (f. 44).

În mod greşit, fără un motiv temeinic, prima instanţă, a înlăturat declaraţia martorului I. R.-D. care a confirmat latura subiectivă a infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor prin rechizitoriu, dând crezare doar celor declarate de către inculpaţi.

În ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, s-a considerat că aceasta este dovedită prin declaraţiile martorilor: F. L.(f. 120). P.M. (f. 132), P. I. (f. 115) şi I.R.D. (f. 110).

In raport de cele mai sus arătate, Parchetul consideră că soluţia dată de Tribunalul Mureş este criticabilă întrucât a dat o interpretare eronată materialului probator, încălcând astfel prevederile art. 63 din Cod procedură penală.

Pe de altă parte, a considerat că prima instanţă a încălcat şi regula de bază prevăzută de art. 4 din Cod procedură penală, respectiv lipsa rolului activ în desfăşurarea procesului pentru faptul că a avut posibilitatea de a completa probatoriul prin audierea ca martor a persoanei care a efectuat acte de constatare, luând în considerare că a apreciat că în procesul-verbal nu s-au consemnat, anumite elemente.

În opinia sa, Parchetul, consideră criticabil şi faptul că prima instanţă nu a efectuat confruntări pentru a clarifica starea de fapt sub aspecte esenţiale cum ar fi accesul la geanta aflată pe balcon.

Astfel, din întreg materialul probator aflat la dosarul cauzei, se constată vinovăţia ambilor inculpaţi care este dovedită, existând o prezumţie judiciară că drogurile deţinute de inculpaţi erau destinate consumului propriu, luând în considerare refuzul inculpaţilor a se de supune probelor biologice.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de apel şi în conformitate cu disp. art.378 rap. la art.371 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Inculpaţii P. O.I. şi C. R. H. au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, în vederea consumului propriu, în formă continuată, faptă prev. de art.4 alin.1 din Legea nr.143/2000 cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal, fiind scoşi de sub urmărire penală pentru infracţiunea de trafic de droguri, prev. de art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000, introducerea în ţară a drogurilor de risc fără drept, prev. de art.3 alin.1 din Legea nr.143/2000 şi iniţierea sau constituirea unui grup organizat, prev. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003.

În fapt, s-a reţinut că în perioada octombrie 2004-18 mai 2007, la diferite intervale de timp şi-au procurat şi deţinut diferite cantităţi de droguri (canabis şi rezină de canabis) în vederea consumului propriu, fără drept, fapt arestat de găsirea la locuinţa lor a cantităţii de 8,8 gr droguri (canabis 8,4 gr şi 0,4 gr rezină de canabis) cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 18.05.2007 şi astfel fapta inculpaţilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, în vederea consumului propriu, în formă continuată, prev. de art.4 alin.1 din Legea nr.143/2000 cu aplic. art.41 alin.2 Cod penal.

Pentru a fi îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, prev. de art.4 alin.1 Cod procedură penală sunt necesare îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- obţinerea de droguri pentru consum propriu. Această condiţie se poate realiza numai prin una din următoarele modalităţi: cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri. În situaţia în care drogurile nu sunt obţinute în vederea consumului propriu sau printr-o altă modalitate decât cele prevăzute de lege, atunci fapta nu va constitui infracţiune reglementată de art.4 din Legea nr.143/2000 ci, eventual, o altă infracţiune: trafic intern de droguri; trafic internaţional de droguri, etc.

- subiectul activ al infracţiunii poate fi numai un consumator sau un consumator dependent de droguri care are capacitate penală. Aşadar, în cazul în care se comite infracţiunea prin oricare din modalităţile ce constituie elementul material al laturii obiective, iar suspectul nu este consumator sau consumator dependent de droguri, fapta sa nu va întruni elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu, ci, eventual, o altă infracţiune reglementată de Legea nr.143/2000, în funcţie de circumstanţele cauzei.

Dovada faptului că suspectul este consumator sau consumator dependent de droguri se face printr-o constatare medico-legală sau o expertiză de specialitate, care trebuie dispusă de către organele de urmărire penală, în cursul primei faze a procesului penal, nefiind suficientă susţinerea acestuia că este consumator sau consumator dependent de droguri.

- deţinerea drogurilor să se facă fără drept.

Numai în situaţia în care persoana deţine drogurile fără drept, pentru consum propriu, va răspunde potrivit legii penale, deoarece există numeroase situaţii când drogurile sunt deţinute în baza unor activităţi desfăşurate în mod legal.

În speţa dedusă judecăţii, nu sunt îndeplinite cumulativ aceste trei condiţii. Astfel, în cursul urmăririi penale nu s-a efectuat o constatare medico-legală sau o expertiză de specialitate pentru a se constata dacă inculpaţii sunt sau nu consumatori sau consumatori dependenţi de droguri şi nici nu s-a dovedit că aceştia deţineau drogurile în vederea consumului propriu.

Faptul că inculpaţii au refuzat să se supună recoltării probelor biologice nu înseamnă că aceştia au recunoscut în mod tacit că sunt consumatori de droguri, mai ales că inculpaţii nu au declarat niciodată că sunt consumatori de droguri.

Nefiind îndeplinite aceste condiţii şi anume, a faptului că nu s-a demonstrat că inculpaţii sunt consumatori sau consumatori dependenţi de droguri şi nici a faptului că au deţinut drogurile în vederea consumului propriu, nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.4 alin.1 din Legea nr.143/2000, astfel că soluţia de achitare pronunţată de către instanţa de fond este temeinică şi legală sub acest aspect.

În motivele de apel, parchetul invocă o serie de probe, fie declaraţii de martori, fie interceptările convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi între ei şi cu alte persoane.

Este adevărat că potrivit acestor probe există indicii că inculpaţii ar fi comis infracţiunea de trafic intern de droguri de risc, în modalitatea vânzării, prev. de art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000, însă pentru această faptă procurorul, prin rechizitoriu, a dispus scoaterea de sub urmărire penală, considerând că din probele administrate în cauză nu a rezultat cu certitudine săvârşirea acestei infracţiuni, soluţie care a fost confirmată de procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

Potrivit art.317 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

Prin urmare, având în vedere aceste dispoziţii legale instanţa nu a putut pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art.4 alin.1 din Legea

nr.143/2000 în infracţiunea prev. de art.2 alin.1 din aceeaşi lege, întrucât asupra acestui aspect procurorul s-a pronunţat prin rechizitoriu, care a fost confirmat de procurorul şef, iar procurorul de şedinţă nu a solicitat extinderea procesului penal, cu privire la alte fapte comise de inculpaţi.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că în baza art.379 pct.1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondat apelul parchetului.

În conformitate cu disp. art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare în apel au rămas la stat.

Viol. Act sexual cu un minor. Diferenţiere.

C.pen., art. 197, alin. 1,3; art. 198, alin.1

Fapta inculpatului de a întreţine relaţii sexuale cu o minoră, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de refuzurile repetate ale acesteia de a desfăşura o asemenea activitate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzut de art. 197, alin. 1 şi 3 C penal şi nu ale infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzut de art. 198, al.1C.pen, întrucât acţiunea inculpatului s-a făcut prin constrângerea minorei si s-a profitat de imposibilitatea acesteia de a se apăra.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 79/A din 23 octombrie 2009

La data de 07.09.a.c., în dosarul nr…., Tribunalul Mureş a pronunţat sentinţa penală nr.225 prin care:

- a dispus condamnarea inculpatului C. M. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de disp. art.211 alin.1, 2 lit.b, c , alin.2/1 lit.b Cod penal cu reţinerea disp. art.37 lit.b, art.74 alin.2 Cod penal şi a art.80 Cod penal (în dauna părţii vătămate V. C.);

- a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, incriminată de disp. art.211 alin.1, 2 lit.b, c , alin.2/1 lit.b Cod penal cu reţinerea disp. art.37 lit.b, art.74 alin.1lit.c Cod penal şi cu aplicarea art.80 Cod penal (în dauna părţii vătămate M. A.);

- a dispus condamnarea inculpatului C. M. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. şi ped. de disp. art. 197 alin.1, 3 Cod procedură penală cu reţinerea art. 37 lit.b, art. 74 alin.1 lit.c, alin.2 Cod penal şi a art. 80 Cod penal;

- în baza art. 65 alin.2 rap. la art. 197 alin.3 teza l Cod penal i-a aplicat acestui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a, b, e Cod penal pe o perioadă de 2 ani;

- potrivit disp. art. 34 lit.b rap. la art. 33 lit.a Cod penal au fost contopite pedepsele astfel stabilite în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, ce a fost sporită cu 6 luni închisoare, stabilindu-se ca, în final, acest inculpat să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile prev. de disp. art. 71 Cod penal rap. la art. 64 alin.1 lit. a, b, e Cod penal. La această pedeapsă principală a fost adăugată şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. şi ped. de disp. art. 64 alin.1 lit.a, b, e Cod penal pe o perioadă de 2 ani;

- în baza art. 88 Cod penal s-a dedus din durata perioadei închisorii timpul reţinerii şi arestului preventiv al inculpatului de la 11, 12 ianuarie şi 14 ianuarie 2009 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia conform disp. art. 350 alin.1 rap. la art. 148 lit.d, f Cod procedură penală;

- au fost admise, conform disp. art. 346 alin.1 rap. la art. 14 şi urm. Cod procedură penală şi art. 998 şi urm. Cod civil acţiunile civile formulate de părţile civile V.C. şi M.A., prin ocrotitorii săi legali V. E. şi M. V., inculpatul fiind obligat să plătească părţii civile V. C. suma de 1400 lei despăgubiri materiale şi părţii civile M. A., prin ocrotitorii săi legali, suma de 4000 lei daune morale;

- în baza art. 357 alin.2 lit.e Cod procedură penală s-a dispus restituirea către partea vătămată V. C. a telefonului mobil seria Nokia de culoare negru cu argintiu, ridicat de la inculpat, conform dovezii aflate la fila 71 dosar urmărire penală;

- a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a adopta această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

În noaptea de 10/11.01.2009, inculpatul C. M. şi Părţile vătămate V. C. şi M.A. se aflau în discoteca barului „vamă” din localitatea M. de C. Părţile se cunoşteau, iar inculpatul a văzut că V. C. avea în portofel mai mulţi bani.

În jurul orelor 03,30, părţile vătămate au ieşit de la discotecă cu intenţia de a merge acasă. Inculpatul i-a urmărit pe o distanţă de cca. 2,5 km, iar când au ajuns la ieşirea din sat, unde se terminau casele, l-a prins din spate de gât pe partea vătămată V. C. şi i-a sustras prin violenţă din buzunarul din spate al pantalonilor portofelul în care se afla suma de 1400 lei. Acesta s-a întors şi l-a recunoscut pe inculpat, moment în care inculpatul l-a tăiat cu un cuţit în zona arcadei ochiului stâng.

Părţile s-au îmbrâncit şi au căzut în şanţ. Partea vătămată a reuşit să se ridice, a încercat să fugă însă, urmărit fiind de inculpat, a fost ajuns, prins de cap şi lovit cu pumnul în faţă, reuşind din nou să se smulgă din mâinile inculpatului şi să fugă înspre casă, situată în localitatea Ş. nr. 31.

În tot acest timp, partea vătămată M.A. a stat speriată în drum. Când inculpatul fugea după partea vătămată V. C., M.A. a găsit în şanţ telefonul mobil aparţinând prietenului ei, care i-a căzut din buzunar când a fost trântit de inculpat. A încercat şi ea să fugă înspre casă, dar după câteva sute de metri a fost ajunsă de inculpat, care a renunţat să-l mai urmărească pe V. C.

Inculpatul a prins-o de mână şi de cap pe partea vătămată M. A. şi a forţat-o să meargă cu el pe un drum lateral, la capătul căruia se afla o pădure. Nu au ajuns până la pădure, când inculpatul a observat telefonul mobil în mâna părţii vătămate, i l-a luat şi l-a pus în buzunar.

Nu au mers mai departe, ci inculpatul i-a cerut părţii vătămate să întreţină cu el raporturi sexuale, ameninţând-o cu agresiuni fizice. Deşi M. A. i-a spus de mai multe ori că nu este de acord, i-a fost frică de atitudinea inculpatului, de agresiunea pe care a exercitat-o anterior asupra celeilalte părţi vătămate, de faptul că a fugit şi după ea şi a prins-o de cap şi de mână, imobilizând-o, ca şi de faptul că era noapte şi se aflau într-un loc pustiu. Văzându-se fără nici un ajutor şi fără nici o posibilitate de scăpare, partea vătămată, minoră de doar 13 ani, nu a putut opune rezistenţă fizică, dată fiind diferenţa majoră dintre forţe între cei doi, aceasta fiind explicaţia lipsei unor urme evidente de violenţă fizică a inculpatului asupra ei.

În timpul raportului sexual cu minora, pe marginea drumului de câmp, inculpatul a folosit un prezervativ pe care-l avea asupra sa şi care a fost găsit, împreună cu ambalajul său, cu ocazia cercetărilor efectuate la faţa locului.

Când s-au întors către drumul principal, inculpatul i-a cerut în mod repetat părţii vătămate să nu spună nimănui despre cele întâmplate, deoarece el a mai făcut puşcărie pentru astfel de lucruri, nu îi este teamă şi o va bate. De la drumul principal, inculpatul s-a întors către localitatea M. de C. unde îşi avea locuinţa, iar partea vătămată a pornit înspre localitatea S.

În timpul raportului sexual, telefonul mobil pe care l-a luat inculpatul a sunat, dar acesta nu a răspuns.

După despărţirea de partea vătămată, inculpatul a mai fost sunat pe telefon şi, la un moment dat, a răspuns, fiind recunoscut de martorul B. Din conţinutul convorbirii telefonice dintre inculpat şi martor, înregistrată cu un alt telefon mobil(redată pe un CD şi transcrisă în procesul-verbal depus la dosarul de urmărire penală) s-a constatat că, deşi inculpatul nu a recunoscut că ar fi el cel căutat, dându-se o altă persoană, indirect a recunoscut săvârşirea faptelor, intrând în discuţie cu martorul. Telefonul mobil aparţinând părţii vătămate V. C. a fost ridicat de la domiciliul inculpatului.

Din concluziile raportului de expertiză medico-legală a rezultat că partea vătămată V. C. prezintă leziuni traumatice : hematom periorbital stâng şi o plagă plesnită deasupra arcadei stângi ce necesită pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a constatat că din probele administrate a rezultat o intenţie directă a inculpatului de a o deposeda pe partea vătămată V. C. de suma de bani şi de telefonul mobil, având în vedere modalitatea concretă în care a acţionat, respectiv a bruscat partea din spate, a trântit-o în şanţ şi a lovit-o cu cuţitul, iar telefonul mobil l-a luat de la M.A. cu forţa, însuşindu-şi-l în ciuda afirmaţiilor acesteia că telefonul aparţine prietenului ei. ŞI raportul sexual a avut loc ca urmare a aducerii părţii vătămate în situaţia şi într-un loc izolat, care au lipsit-o de orice posibilitate de apărare, astfel încât instanţa i-a reţinut comiterea faptelor cu intenţie directă.

În drept, instanţa a constatat că fapta inculpatului C. M., care pe timp de noapte şi prin folosirea unui cuţit cu care l-a agresat pe V. C., după care a sustras portmoneul părţii vătămate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de art. 211 alin.1, alin.2 lit.b şi c, alin.2 ind.1 lit.b Cod penal.

Fapta aceluiaşi inculpat, care, pe timp de noapte şi prin ameninţare, a sustras telefonul mobil al părţii vătămate V. C., bun care la acel moment se afla în posesia lui M. A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de art. 211 alin.1, alin.2 lit.b şi c, alin.2 ind.1 lit.b Cod penal.

Fapta aceluiaşi inculpat de a întreţine, prin ameninţare, raporturi sexuale cu partea vătămată M.A., în vârstă de 13 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, faptă prev. şi ped. de art. 197 alin.1 şi 3 Cod penal.

Pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni s-a reţinut starea de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit.b Cod penal şi starea de concurs real, prev. de art.33 lit.a Cod penal.

Prin urmare instanţa a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.

La individualizarea judiciară a pedepselor, instanţa a ţinut seama de dispoziţiile art. 72 Cod penal, analizând separat cele trei infracţiuni.

Astfel, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, instanţa a avut în vedere forma agravantă, respectiv comiterea faptei asupra unei persoane care nu a împlinit 15 ani(inculpatul cunoscând pe partea vătămată şi ştiind că aceasta este elevă în şcoala generală). S-a ţinut seama însă şi de modalitatea în care a acţionat inculpatul, respectiv că a urmărit partea, a folosit ameninţări şi a profitat de condiţiile de timp şi spaţiu(noapte şi în afara localităţii), însă violenţele fizice nu au fost de natură să producă leziuni vizibile. Deşi inculpatul a susţinut că partea vătămată ar fi fost de acord cu propunerea lui, instanţa a reţinut că această susţinere nu este altceva decât o formă de a se apăra, de care a înţeles să se folosească, însă nu a negat nici un moment că raportul sexual ar fi avut loc, astfel încât i-au fost reţinute şi circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin.1 lit.c şi alin.2 Cod penal.

Pentru infracţiunea de tâlhărie asupra aceleiaşi părţi vătămate, s-au avut în vedere formele agravante, precum şi faptul că inculpatul nu a folosit violenţele fizice de gravitatea producerii leziunilor vizibile, telefonul fiind sustras în condiţiile descrise în alineatul precedent, în care s-a săvârşit şi infracţiunea de viol. S-a avut în vedere şi faptul că telefonul a fost recuperat. Inculpatul a recunoscut şi această faptă, cu aceeaşi motivare, ca o încercare uşoară de a se apăra, respectiv că telefonul i-ar fi fost înmânat de bună voie de către partea vătămată. Şi pentru această infracţiune s-au reţinut circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. 1 lit.c şi alin.2 Cod penal.

Referitor la infracţiunea de tâlhărie comisă în dauna părţii vătămate V. C., inculpatul a negat în mod permanent săvârşirea acestei fapte. Totuşi având în vedere valoarea relativ redusă a prejudiciului, violenţele exercitate s-a reţinut doar circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 alin.2 Cod penal.

S-a avut în vedere că faptele au fost săvârşite în stare de recidivă postexecutorie şi în stare de concurs real.

Pentru toate aceste considerente, instanţa a apreciat că, în vederea atingerii scopului pedepsei, în conformitate cu disp. art. 52 Cod penal, se impune aplicarea câte unei pedepse cu închisoarea coborâtă sub minimul special al pedepsei prevăzute de lege şi că astfel de astfel, inculpatul a fost condamnat la pedepsele de :

- 4(patru) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin.1, alin.2 lit.b,c, alin.2 ind.1 lit.b Cod penal, cu reţinerea art. 37 lit.b, art. 74 alin.2 Cod penal şi cu aplicarea art. 80 Cod penal(în dauna părţii vătămate V. C.);

- 3(trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin.1, alin.2 lit.b,c, alin.2 ind.1 lit.b Cod penal, cu reţinerea art. 37 lit.b, art. 74 alin.1 lit.c, alin.2 Cod penal şi cu aplicarea art. 80 Cod penal(în dauna părţii vătămate M.A.),

- 7(şapte) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin.1,3 Cod penal, cu reţinerea art. 37 lit.b, art. 74 alin.1 lit.c, alin.2 Cod penal şi cu aplicarea art. 80 Cod penal.

În baza art. 65 alin.2 rap. la art. 197 alin.3 teza I Cod penal, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit.a,b şi e Cod penal, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 34 lit.b rap. la art.33 lit.a Cod penal s-au contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare ce a fost sporită cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7,6 ani(şapte ani şi 6 luni) închisoare, sporul aplicat justificându-se prin numărul infracţiunilor săvârşite, numărul părţilor vătămate, cuantumul pedepselor stabilite şi starea de recidivă.

Alături de pedeapsa rezultantă de 7,6 ani închisoare, i s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit.a , b şi e Cod penal, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 71 Cod penal, i s-au interzice inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin.l lit. a, b şi e Cod penal, ţinând seama de natura valorilor sociale ocrotite prin normele de incriminare (partea vătămată a infracţiunii de viol fiind o minoră de 13 ani).

In baza art.88 Cod penal s-a dedus din durata pedepsei închisorii timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, şi s-a menţinut starea de arest a acestuia, conform prev. art. 350 alin. l , rap. la art. 148 lit. d, f Cod procedură penală, aceste temeiuri care au stat k baza luării şi i menţinerii măsurii arestării preventive, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.

In ceea ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa a constatat că părţile vătămate s-a constituit părţi civile, formulând/precizând pretenţiile civile în cauză.

In raport de cele reţinute mai sus, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicita, prejudiciul material şi moral suferit, precum si condiţiile legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat şi vinovăţia inculpatului, constând în intenţia cu care a acţionat.

In ceea ce priveşte daunele morale, având in vedere ca prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii civile delictuale, dar si măsura ei, instanţa a constatat că prejudiciul suferit de partea civilă Mut Angela este şi nepatrimonial, neputând fi evaluat în bani, însă pentru a atenua suferinţele, ca urmare traumelor suferite, s-a apreciat că i se cuvin compensaţii băneşti, cu care de altfel inculpatul s-a arătat a fi de acord.

Prin urmare, în baza art. 346 alin. l rap. la art. 14 şi urm. Cod procedură penală şi art. 998 şi urm. Cod civil, au fost admise acţiunile civile formulate de părţile civile V. C. şi M. A., prin ocrotitorii legali V.E. şi M. V. şi a fost obligat inculpatul la 1.400 lei despăgubiri materiale către partea civilă V. C. şi la 4.000 lei daune morale către partea civilă M. A. prin ocrotitorii legali.

In baza art. 357 alin. 2 lit. e Cod procedură penală, s-a dispus restituirea către partea vătămată V. C. a telefonului mobil seria N., de culoare negru cu argintiu, ridicat de la inculpat, conform dovezii aflate la fila 71 din dosar de urmărire penală, iar în baza art. 191 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în termen legal, a promovat apel, inculpatul C. M. care a învederat faptul că în mod eronat a fost condamnat pentru infracţiunea de viol, în contextul în care pentru această acuză nu s-a găsit nicio probă împotriva sa. S-a mai arătat de către inculpat că, în cazul său o hotărâre se impune a fi luată pe baza probelor administrate şi nu baza minciunilor spuse de părţile vătămate, că el se face vinovat de comiterea infracţiunii de raporturi sexuale cu un minor şi nu de viol şi că reevaluându-se probele administrate se impune reducerea pedepsei rezultante ce i-a fost aplicate şi care este prea aspră.

Analizând apelul astfel declarat prin prisma disp. art. 370-374, 378 Cod procedură penală se constată că acesta are caracter nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Pe baza unei judicioase interpretări, a probatoriului cauzei, s-a concluzionat la nivelul instanţei de fond că inculpatul se face vinovat, în stare de recidivă postexecutorie şi în condiţiile concursului real de infracţiuni, a două infracţiuni de tâlhărie (prev. şi ped. de disp. art.211 alin1,2 lit.b, c, 2/1 lit.b Cod penal) şi a unei infracţiuni de viol. S-a demonstrat, mai presus de orice dubiu faptul că inculpatul, ce s-a aflat, mai mult timp, cu victimele, în acelaşi local, a aflat că partea vătămată V.C. deţinea o sumă substanţială de bani asupra, în data de 10/11.01.2009. Acesta (inculpatul) după ce cele două victime au părăsit discoteca, a plecat după ele cu intenţia de a-l deposeda pe V.C. de bani pe care acesta îi deţinea, dar şi pentru a întreţine relaţii sexuale cu prietena acestuia, victima M. A. Inculpatul s-a folosit de întrebuinţarea violenţelor fizice şi verbale la realizarea rezoluţiei infracţionale luate, aspect demonstrat de leziunile prezentate de cele două victime şi certificate ale medicului legist, dar şi de aspectele expuse de cele două părţi vătămate în declaraţiile lor şi, indirect, de cele expuse de însuşi inculpat, în declaraţiile sale (şi implicit în declaraţia sa de apel). Profitând de întuneric, de statura sa şi de faptul că, deşi cele două victime, erau împreună, acestea au fost luate prin surprindere de acţiunea violentă fizic şi verbal exercitată asupra lor de inculpat, care astfel a reuşit, în primă etapă, să o deposedeze pe victima V. C. de portmoneul ce-l avea asupra sa şi în a doua etapă pe victima M.A. de telefonul mobil pe care aceasta, înainte să fugă, îl recuperase de la locul comiterii faptei, acest obiect căzându-i primei victime, în momentul agresării sale de inculpat.

Se reţine, de asemenea, faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de viol şi nu a celei de act sexual cu un minor, deoarece sunt îndeplinite elementele constitutive ale primei infracţiuni – inculpatul obţinând satisfacţie sexuală în urma întreţinerii unui raport sexual normal cu victima minoră M.A., pe câmp, în timpul nopţii, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi de refuzurile, repetate, verbale ale acesteia de a nu desfăşura o asemenea activitate. Tot probele cauzei au demonstrat faptul că anterior desfăşurării activităţii infracţionale imputate inculpatului, acesta o cunoştea pe victima minoră, cu care discutase, într-o ocazie, chiar telefonic, şi cum aceştia (victima M. A. şi inculpatul) erau membrii unei mici comunităţi, unde fiecare se cunoştea (măcar din vedere) este greu de primit susţinerea inculpatului că victima i s-a părut mai mare de 15 ani, dată fiind şi constituţia acesteia. La reţinerea faptului că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de viol se au în vedere şi cele reţinute în decizia nr.III/2005 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, dar şi demersurile ulterioare ( (săvârşirii faptei), efectuate de inculpat, prin părinţii săi de a determina partea vătămată să-şi retragă plângerea şi de ameninţările ulterioare adresate aceleiaşi părţi vătămate, minore, că dacă va spune ceva cuiva o va bate, lui nefiindu-i frică, fiindcă a mai făcut puşcărie pentru astfel de lucruri.

Se apreciază că pe baza unei obiective coroborări a probelor administrate‚ în cauză, s-a concluzionat, în mod logic, faptul că inculpatul apelant se face vinovat de comiterea celor trei infracţiuni reţinute şi sarcina sa, infracţiuni comise de acesta cu forma de vinovăţie a intenţiei directe.

Pentru faptele comise inculpatului i s-a aplicat un regim sancţionator prea blând date fiind circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii infracţiunilor imputate şi circumstanţele personale ale acestuia (este recidivist, a încercat să le intimideze, ulterior, pe cele două victime, a adoptat un comportament oscilant, contradictoriu prin apărările la care a recurs) , dar cum în propria cale de atac acestuia nu i se poate agrava situaţia, se va reţine că pedeapsa rezultantă aplicată acestuia nu poate fi diminuată, deoarece acest fapt ar contraveni prevederilor art.72 rap. la art.52 Cod penal.

Pentru aceste considerente reţinute, în conformitate cu prev. art.334 Cod procedură penală s-a respins ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de viol, prev. şi ped. de disp.art.197 alin.1, 2 Cod procedură penală în infracţiunea de act sexual cu un minor, prev. şi ped. de disp. art 198 Cod penal, cerere formulată de inculpatul C. M. Cum hotărârea judecătorească atacată de către inculpat cu apel se caracterizează prin legalitate şi temeinice, fiind la adăpost de orice critică, în baza disp.art.379 pct.1 lit.b Cod procedură penală a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul C. M., împotriva sentinţei penale nr.225/07.09.2009 pronunţată de către Tribunalul Mureş în dosarul nr…..

În conformitate cu prev. art.381, 350 Cod procedură penală rap. la disp. art.88 Cod penal coroborate cu disp. art.136 alin.1 143 alin1, 148 alin.1 lit.d, f Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi se va deduce din pedeapsa aplicată acestuia perioada arestului scursă de la data pronunţării hotărârii atacate 07.09.2009, la zi. Menţinerea inculpatului apelant în stare de arest preventiv este justificată de faptul că faţă de acesta continuă să fie incidente temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere, iniţial la luarea acestei drastice măsuri faţă de el. Împotriva inculpatului există indicii temeinice ce justifică bănuiala legitimă că ar fi comis infracţiunile, pentru care a fost condamnat la prim grad jurisdicţional. În stare de recidivă postexecutorie, inculpatul apelant ar fi comis alte trei infracţiuni intenţionate, infracţiuni ce sunt sancţionate fiecare în parte cu pedeapsa închisorii mai are de 4 ani. Lăsarea sa în libertate constituie pericol actual concret pentru ordinea publică date fiind :

- circumstanţele reale reţinute drept cadru al faptelor imputate (loc public, pe timp de noapte, iarna, asupra a două persoane, prin întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări, minoritatea unei victimei);

- natura şi importanţa valorilor social, special ocrotite în societatea românească – viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, patrimoniul persoanei fizice;

- necesitatea preîntâmpinării unui evident sentiment de nesiguranţă, de insecuritate în rândul membrilor comunităţii din care provin părţile.

Cum inculpatul se află în culpă procesuală, acesta în conformitate cu prev. art.192 alin.2 Cod procedură penală va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Înşelăciune. Emiterea de cecuri fără acoperire. Elemente constitutive.

C. pen. , art. 215, alin. 1, 2,4,5.

Fapta inculpatului de a emite 72 de file CEC fără a avea disponibil în cont, cauzând un prejudiciu de 236.549,05 lei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215, al.1,2,4 şi 5 C. pen., neputând fi reţinut faptul că a comis fapta fără intenţie, atâta timp cât la data emiterii cecurilor nu avea disponibil în cont iar acest lucru nu a fost adus la cunoştinţa partenerilor de afaceri.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală decizia penală nr. 87/A din 25 noiembrie 2009

Prin sentinţa penală nr.66/24.02.2009 Tribunalul Mureş a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală achitarea inculpatului D. L. pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat acelaşi inculpat D. L. pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 4, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC T. G. SRL Sfântu Gheorghe împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 23.042,34 lei.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC P. şi C.L. SRL Sfântu Gheorghe împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 23.042,34 lei.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC T. SRL Sfântu Gheorghe împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 1.996,75 lei.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC P. P. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC E.C. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 1.300 lei. În baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală lasă nesoluţionată cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata penalităţilor de întârziere potrivit facturilor.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC M. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 1.113,98 lei.

În baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală a fost lăsată nesoluţionată cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata penalităţilor de întârziere potrivit facturilor.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC A. SRL Gheorgheni împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 2.051,54 lei. În baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală a fost lăsată nesoluţionată cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata prejudiciului cauzat prin emiterea biletului la ordin.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civila SC B. C. P. SRL Suceava împotriva inculpatului.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC S.C.&C. SRL Braşov împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 14.037,46 lei.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC D&K S. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 4.500 lei.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC S. SRL Lueta împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 1.300 lei.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC K. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului.

În baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC R. GT SRL Gheorgheni pentru obligarea inculpatului la plata prejudiciului cauzat prin emiterea biletului la ordin.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC E.T. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului.

În baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC A. D. SRL Bucureşti pentru obligarea inculpatului la plata prejudiciului cauzat prin emiterea biletelor la ordin.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC C. SRL Braşov împotriva inculpatului.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC V. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului. A fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 618,06 lei.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă SC I. C. SRL Miercurea Ciuc împotriva inculpatului. A fost obligate inculpatul să-i plătească părţii civile suma de 41.497 lei. S-au respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor civile.

În baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC S.J. SRL Miercurea Ciuc pentru obligarea inculpatului la plata prejudiciului cauzat prin emiterea biletului la ordin.

S-a făcut aplicarea disp. art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c Cod procedură penală .

S-au reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul din data de 20 noiembrie 2007 în dosarul nr. … Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului D. L. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 42 Cod penal şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 şi art. 42 Cod penal, fapte săvârşite în concurs.

Din rechizitoriu s-a constatat că:

Inculpatul, în cursul anului 2005, a fost asociat unic şi administrator al SC D. M. SRL Miercurea Ciuc. După intrarea în interdicţie bancară a acestei societăţi inculpatul a reactivat o firmă-înfiinţată în 2003, SC C. SRL Miercurea Ciuc. Inculpatul a emis cecuri şi bilete la ordin fără acoperire atât prin intermediul SC C. SRL, cât şi prin intermediul SC D. M. SRL. În continuare au fost enumerate 24 de societăţi comerciale cu răspundere limitată pentru care inculpatul a emis cecuri şi/sau bilete la ordin: T. G. SRL Sfântu-Gheorghe; Producţie şi Comerţ L. SRL Sfântu-Gheorghe; T. SRL S. G.; P. P. SRL Miercurea Ciuc; E. C. SRL Miercurea Ciuc; M. SRL Miercurea Ciuc; A. SRL Gheorgheni; B. C. P. SRL Suceava; S. C.&C. SRL Braşov; D&K SRL Miercurea Ciuc; S. SRL L.; K. SRL Miercurea Ciuc; R. GT SRL Gheorgheni; E. T. SRL Miercurea Ciuc; A. D. SRL Bucureşti; F.I.SRL Miercurea Ciuc; C. SRL Braşov; V. SRL Miercurea Ciuc; A. & I. SRL Miercurea Ciuc; A.A. SRL Miercurea Ciuc; l I. C. SRL Miercurea Ciuc; A.G. SRL Miercurea Ciuc; S. J. SRL Miercurea Ciuc; M. T. SRL Miercurea Ciuc.

În actul de sesizare sunt indicate apoi fiecare dintre efectele de comerţ emise de inculpat pentru fiecare societate comercială individualizarea făcându-se prin serie, număr, dată şi valoare; în total sunt arătate un număr de 72 file cec şi 10 bilete la ordin, menţionându-se că în acest fel celor 24 de părţi vătămate le-a fost cauzat un prejudiciu în valoare de 236.549,05 lei.

Parchetul a arătat că din declaraţiile părţilor vătămate reiese că acestea nu au avut cunoştinţă, în momentul emiterii cecurilor şi biletelor la ordin, că pentru valorificarea lor nu există disponibilul necesar. Din aceeaşi împrejurare rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a induce în eroare părţile vătămate şi de a le produce o pagubă.

Instanţa de fond a reţinut în fapt că în anul 2005, la vârsta de 24 de ani, inculpatul D. L. a preluat SC D. M. SRL, o societate din Miercurea Ciuc care avea ca obiect de activitate comerţul cu amănuntul de produse alimentare prin intermediul a 6-7 magazine mici. Astfel cum a declarat inculpatul, acesta a înţeles să plătească datoriile societăţii cu file cec şi cu bilete la ordin. Începând cu jumătatea lunii septembrie 2005 inculpatul nu a mai avut suficiente lichidităţi pentru a onora plăţile astfel că societatea a intrat în interdicţie bancară. Inculpatul a încercat să deruleze plăţile printr-o firmă înfiinţată în anul 2003, SC C. SRL, emiţând în contul acesteia noi file cec şi bilete la ordin pentru plata datoriilor deja contractate prin SC D. M. SRL. Astfel, pentru unele dintre aceste datorii au fost emise mai multe instrumente de plată, unele în contul SC D. M. SRL, iar unele în contul SC C. SRL

S-a mai reţinut că părţile civile ascultate în cauză au recunoscut că au acceptat ca instrumentele de plată să fie emise de SC C. SRL, deşi raportul comercial se derulase cu SC D. M. SRL. De asemenea, părţile civile au arătat că nu au fost purtate discuţii în legătură cu disponibilul din cont. Totodată, L. O. a arătat că înţelegerea părţilor era ca la scadenţă plata să se facă cu numerar. P. T. şi K. S. au arătat că au mai derulat afaceri comerciale cu inculpatul, acesta din urmă achitându-şi datoriile.

S-a reţinut că actul de sesizare nu indică acele elemente obiective sau subiective care să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune sau al altei infracţiuni. Ţinând seama de principiul separării funcţiilor judiciare, prima instanţa a arătat că nu se poate substitui organului de urmărire pentru a formula sau a completa învinuirea adusă celui trimis în judecată. Astfel, instanţa nu poate identifica şi indica în învinuire alte elemente obiective sau subiective ale faptei, potrivit art. 317 Cod procedură penală.

În ce priveşte emiterea de cecuri, instanţa a constatat că actul de sesizare nu indică în mod neechivoc celelalte elemente constitutive alături de care emiterea cecurilor fără acoperire realizează infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal. S-a considerat că emiterea cecurilor constituie doar elementul material al infracţiunii, textul indicând care sunt celelalte condiţii care trebuie îndeplinitei scopul special prevăzut de aliniatul 1 şi producerea unei pagube.

In ce priveşte scopul obţinerii unui folos material injust s-a conchis că actul de sesizare face referiri vagi, neindicând din care împrejurări rezultă şi care sunt probele pe care se sprijină această concluzie.

S-a considerat că, constatarea existenţei intenţiei ca element constitutiv nu demonstrează existenţa scopului special prevăzut de lege, acela de a obţine un folos material injust şi că, emiterea unui număr mare de instrumente de plată nu poate fi considerată, în mod univoc, ca o dovadă a intenţiei inculpatului de a induce în eroare părţile vătămate, ţinând seama de caracteristicile relaţiilor comerciale care este necesar a se derula simplificat şi cu rapiditate.

Tribunalul a constatat că emiterea un bilet la ordin pentru a cărui valorificare la data scadenţei nu exista acoperirea necesară, nu constituie infracţiune în lipsa unor elemente subiective sau obiective corespunzătoare conţinutului constitutiv al un fapte penale.

S-a considerat că instanţa trebuie să se limiteze la fapta reţinută în actul de sesizare, respectiv la emiterea a 10 bilete la ordin pentru care nu a existat acoperirea necesară, faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ce priveşte acţiunile civile formulate de părţile civile împotriva inculpatului prima instanţă a constatat următoarele:

În ce priveşte prejudiciul cauzat prin emiterea biletelor la ordin instanţa penală a lăsat nesoluţionate acţiunile civile, potrivit art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, părţile civile având posibilitatea de a se adresa instanţei de drept comun.

In ce priveşte emiterea cecurilor, s-a reţinut că faptele săvârşite de inculpat nu constituie infracţiuni întrucât nu prezintă elementele constitutive ale faptei definite de art. 215 alin. 4 Cod penal. Cu toate acestea, inculpatul s-a folosit într-un mod impropriu de filele cec întrucât nu s-a asigurat că, atât în momentul emiterii, cât şi în momentul introducerii la plată, disponibilul din cont poate acoperi suma înscrisă în cec.

Cu privire la aceste despăgubiri s-a considerat că acţiunea civilă nu se exercită din oficiu, părţile civile având obligaţia de a proba pretenţiile lor. Părţile civile nu au produs probe lămuritoare ale prejudiciului suferit, ţinând seama că în unele cazuri mai multe instrumente de plată emise de inculpat au vizat aceeaşi datorie, în aceste cazuri, acelaşi prejudiciu a fost astfel cuprins atât în actul de sesizare din prezenta cauză cât şi în cel care face obiectul dosarului nr. … al Tribunalului Harghita. Ţinând seama de principiul disponibilităţii părţilor în soluţionarea acţiunii civile, prima instanţă a admis pretenţiile părţilor civile rezultate din emiterea cecurilor în măsura în care acestea au fost recunoscute de inculpat.

S-a considerat că celelalte pretenţii civile, constând în dobânzi sau penalităţi, sunt consecinţa unor raporturi comerciale între societăţile administrate de inculpat - SC D. M. SRL şi SC C. SRL - şi părţile civile, potrivit contractelor sau înţelegerilor care au existat între acestea. Aceste raporturi nu pot face obiectul delegării instanţei penale, părţile urmând să se adreseze instanţei de drept comun. Părţile civile nu pot fi favorizate în faţa altor eventuali creditori înscrişi la masa credală, în condiţiile în care nu s-a constatat existenta unor infracţiuni.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal , apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi părţile civile SC B. I. SRL Suceava şi SC K. SRL Miercurea Ciuc.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi condamnarea inculpatului D. L. pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată precum şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor aduse părţilor civile prin faptele comise.

Partea civilă SC B. I. SRL Suceava a solicitat obligarea inculpatului la plata despăgubirilor solicitate al căror cuantum a fost precizat cu ocazia constituirii de parte civilă.

Partea civilă SC K. SRL Miercurea Ciuc a depus în cursul judecării apelului o cerere prin care a arătat că renunţă la judecarea apelului formulat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele investirii instanţa va admite apelurile promovate pentru următoarele considerente:

În cursul anului 2005 inculptul a fost administrator şi asociat unic la SC D. M. SRL Miercurea Ciuc, având în ca principal obiect de activitate comerţul cu amănuntul , respectiv comercializarea produselor alimentare.

După intrarea în interdicţie bancară a SC D.M. SRL, inculpatul şi-a reactivat o firmă înfiinţată în anul 2003, SC C. SRL Miercurea Ciuc şi a emis file de CEC fără acoperire, prin intermediul SC C. SRL Miercurea Ciuc, cât şi prin intermediul SC D.M. SRL, astfel:

1. T. G. SRL S. G., Jud.C. 8 file CEC;

- BH 32749215/09.09.2005 în valoare -5104,17 lei

- BH 32749204/03.09.2005 „ - 4102,72 lei

- BH 32749307/22.09.2005 - 3933,06 lei

- BH 32749256/14.09.2005 „ -2655.10 lei

- BH 32749327/25.09.2005 „ -3500,00 lei

- BH 32749326/27.09.2005 „ -3649,02 lei

- BH 32749215/30.09.2005 „ -2500,00 lei

- BH 32749335/30.09.2005 „ -2531,57 lei

Total: 27.975,64 lei, din care s-a constituit parte civilă pentru suma de 23.042.34 lei.

2. P. Şl C. L. SRL S.-G. jud.C.

10 File CEC:

- BH 32749312/06.09.2005 - 3000,0012i

- BH 32749264/06.09.2005 - 5000,00 lei

- BH 32749311/08.09.2005 - 3678,96 lei

- BH 32749322/09.09.2005 - 5443,76 lei

- BH 32749325/13.09.2005 - 4651,04 lei

-BH32749323/12.09.2005 - 5000,00lei

- BH 32749337 /14.09.2005 - 6344,67 lei

- BH 32749336 /21.09.2005 - 6000,00 lei

- BH 32749340 /16.09.2005 - 4706,66 lei

-BH32749339/19.09.2005 - 5000,00lei

-BH 32749312106.09.2005 - 3000,00 lei s-a constituit parte civilă cu suma de 23.042.34 lei

3. T. SRL S.-G.

-1 filă CEC:

-BF 33842559/26.12.2005 - 1996.75 lei cu care s-a constituit parte civilă.

4. P. P. SRL Miercurea-Ciuc

-2 file CEC

- BH 32749320/08.09.2005 - 1000,00 lei

- BH 32749269/07.09.2005 - 2000,00 lei total 3000 lei, - recuperat total, nu s-a constituit parte civilă.

5. E. C. SRL M.-C., comuna P. C. sat D,

-1 fila CEC –

-BH 32749162/13.09.2005 - 5130,00 lei s-a constituit parte civilă cu suma de 3329,58

6. M. SRL M.-C.

- 2 file CEC –

-BA 33837615/29.09.2005 - 500,00 lei

-BA 33837615/29.09.2005 - 619,38 lei

- prejudiciu nerecuperat, societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 1113.98 lei.

7. A. SRL G.–

1 filă CEC si 2 bilete la ordin

-BH 32749225 /19.09.2005 - 2051,54 lei

-Bilet la ordin/30.08.2005 - 937,90 lei

- Bilet la ordin/30.08.2005 - 800,00 lei

- 2051,54 lei RON, respectiv 1737,90 lei RON - prejudiciu nerecuperat, societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 3789,44 lei;

8. B. C.P. SRL Suceava

- 10 file CEC –

- BH 32749314/26.09.2005 - 1500,00 lei

- BH 32749301/22.09.2005 - 1000,00 lei

- BH 32749302/19.09.2005 - 1500,00 lei

- BH 32749159/07.09.2005 - 2500,00 lei

- BH 32749214/12.09.2005 - 2500,00 lei

- BH 32749153/30.08.2005 - 1500,00 lei

- BH 32749333/03.10.2005 - 1500,00 lei

- BH 32749313/29.09.2005 - 1500,00 lei

- BH 32749343/26.09.2005 - 1500,00 lei

- BH 32749341/12.10.2005 - 1500,00 lei

Total 16500.00 lei RON - societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 160.040.94 lei.

9. S.C.&C. SRL Braşov,

-2 file CEC-

- BH 327493421/12.09.2005 - 6255,06 lei

- BH 32749330/08.09..2005 - 7782,40 lei

Total 14.037.46 lei RON - prejudiciu nerecuperat, societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 14.037,46 lei.

10. D&K S. SRL Miercurea-Ciuc,

-1 filă CEC –

BH 32749252/19.09.2005 - 4500,00 lei

Total 4.500,00 lei RON - prejudiciu nerecuperat, societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 4.500,00 lei

11. S. SRL L.,

- 1 filă CEC-

- BF 333842558/28.10.2005 - 1300,00 lei RON societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 1534.29 lei.

12. K. SRL Miercurea-Ciuc,

- 7 file CEC –

-BH 32749315/19.09.2005 - 2000,00 lei

- BH 32749317/24.09.2005 - 4000,00 lei

-BH32749315/19.09.2005 - 2000,00 lei

- BH 32749316/ 22.o9.2005 - 2000,00 lei

-BH32749318/2709.2005 - 4000,00 lei

- BH 32749304/18.09.2005 - 2000,00 lei

-BH32749306/16.09.2005 - 2000,00 lei

Total 18000.00 lei RON - societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 32.000.00 lei.

13. R. G. SRL .G

- 1 bilet la ordin –

- Bilet la ordin /26.08.2005 - 679,96 lei

Total 679,96 lei RON – prejudiciu nerecuperat societatea s-a constitut parte civilă cu suma de 679.96 lei.

14. E. T. SRL M.-C.,

-6 file CEC –

-BH 32749261/15.09.2005 - 2000,00 lei

-BH 32749261/15.09.2005 - 2000,00 lei

-BH 32749261/15.09.2005 - 2000,00 lei

15. A. D. SRL B.

- 4 file bilete la ordin

- Bilete la ordin/12.09.2005 - 2000.00 lei

-bilete la ordin/26.08.2005 - 2000,00 lei

-bilete la ordin/26.08.2005 - 2000,00 lei

-bilete la ordin/28.08.2005 - 2000,00 lei

Total 8000.00 lei RON - societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 87.839.66 lei.

16. F. I. SRL

-2 file CEC –

- BH 32749220/09.09.2005 - 1000 lei

-BH 32749221/07.09.2005 - 1500 lei

Total - 2500.00 lei RON - societatea nu s-a constituit parte civilă.

17.C. SRL B.,

-4 file CEC –

- BH 32749308/21.09.2005 - 1000,00 lei

- BH 32749274/08.09.2005 - 1000,00 lei

- BH 32749332/21.09.2005 - 1000,00 lei

- BH 32749331/21.09.2005 - 1500,00 lei

Total 4500 lei RON - societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 3962 lei.

18.V. SRL M.-C.,

-1 filă CEC -

Total 618.06 lei RON. prejudiciu nerecuperat, societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 618.06 lei.

19. A.& I. SRL M.-C.,

-1 filă CEC

-BH 32749162 -3500.00 lei

- Total 49091 ,67 lei RON - societatea nu s-a constitut parte civilă cu suma de 51 .571. 19 lei.

- prejudiciu recuperat, societatea nu « constituie parte civilă.

20. A. A. SRL M.-C., str.S. nr.22,

-2 bilete la ordin

- 500.00 lei

- 500.00 lei

- Bilete la ordin/06.09.2005

-Bilete la ordin/06.09.2005 –

- în valoare de 1000,00 lei prejudiciu recuperat, societatea nu s-a constituit parte civilă.

21. I. C. SRL M. C.

- 9 file CEC –

-BB33839581/25.11.2005 - 17016,00 lei

-BB33848748/25.11.2005 - 9498,00 lei

-BB33849146/08.12.2005 - 5253,00 lei

-BB33849147/12.12.2005 - 5009,99 lei

- BB33842533/13.12.2005 - 2519,60 lei

-BB33849079/30.11.2005 - 2213,40 lei

-BB33849100/05.12.2005 - 1093,82, lei

-BB33848743/29.11.2005 - 4487,36 lei

- BH32749271/12.09.2005 - 2000,00 lei

- Total 49091,67 lei RON – societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 51.571,19 lei.

22. A. G. SRL M-C.,

- 1 filă CEC - BH 32749265/15.09.2005

- în valoare de 11 50.00 lei RON - prejudiciu recuperat, societatea nu s-a constituit parte civilă.

23. S. J. SRL M.-C.,

- 1 bilet la ordin / 01.09.2005

- în valoare de - 900.00 lei RON - prejudiciu nerecuperat, societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 900.00 lei.

24. M. T. SRL M.-C.,

- 1 filă CEC

- BF 33842561/08.02.2006 - 550,00 lei prejudiciu recuperat, societatea nu s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a emis un număr de 72 file CEC şi 10 bilete la ordin fără a avea disponibil în cont, cauzând celor 24 de părţi vătămate un prejudiciu total de: 236.549,05 RON.

Considerăm că inculpatul avea cunoştinţă în momentul emiterii CEC-urilor , că nu are disponibil în cont.

Existenţa infracţiunii de înşelăciune impune să rezulte cu claritate faptul că persoana vătămată dacă ar fi cunoscut că cecurile ce se emit nu au acoperire, nu ar fi făcut prestaţia care i-a provocat prejudiciul.

Din probele administrate rezultă în mod cert că inculpatul a indus în eroare părţile vătămate, cu prilejul încheierii contractelor de livrare de bunuri prin emiterea cecurilor, ştiind că pentru valorificarea lor nu exista disponibil; prin urmare fapta sa întruneşte fără posibilitate de dubiu elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prev. şi ped. de art.215 alin.1, 3, 4 şi 5 Cod penal.

Inculpatul a acţionat cu intenţie directă, deoarece a cunoscut că în momentul emiterii filelor CEC nu exista provizia necesară prevăzând şi urmărind astfel producerea unei pagube în patrimoniul părţilor vătămate.

Susţinerile inculpatului privind lipsa intenţiei ca element constitutiv al infracţiunii de înşelăciune sunt infirmate de materialul probator administrat, de modalitatea de săvârşire a infracţiunilor, fiind evidentă intenţia inculpatului de a induce în eroare la emiterea filelor CEC care nu aveau acoperire. Chiar poziţia inculpatului care preciza că aştepta să-i intre în cont anumite sume de bani din alte contracte, relevă împrejurarea că în momentul emiterii cecului, acesta nu avea disponibil în cont. Chiar şi în aceste condiţii, inculpatul a continuat emiterea de CEC-uri.

Beneficiarii CEC-urilor nu au cunoscut lipsa descoperirii în cont a CEC-urilor, fiind induşi în eroare, în scopul ca inculpatul să obţină un folos material injust, cauzând totodată o pagubă, posesorilor CEC-urilor.

Este cert că în speţă devin incidente concluziile deciziei nr.IX/24.10.2005 ale I.C.C.J. (recurs în interesul legii, pct.l) în care se arată că : „Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.4 din Codul penal”.

Folosul material este injust când inculpatul nu era îndrituit la obţinerea lui şi astfel dobândirea acestui folos apare ilicită.

În privinţa biletelor la ordin, situaţia privind intenţia inculpatului D. L. este similară. Acesta ştia că pentru valorificarea lor nu există acoperirea necesară şi totuşi le-a emis şi respectiv folosit cu intenţia de a înşela părţile vătămate şi de a le pricinui o pagubă.

Fapta sa săvârşită în acest mod, constituie înşelăciune în forma prev. de art.215 alin.l, 2 şi 3 Cod penal.

Funcţia atribuită biletului la ordin este aceea de a determina prin inducere în eroare la încheierea convenţiei menţiunile privind contul, banca plătitoare, suma de plată, fiind elemente de natură a convinge cealaltă parte cu privire la seriozitatea şi posibilităţile de plată ale făptuitorului (decizia secţiei penale I.C.C.J. - nr.663/06.02.2002).

Fapta inculpatului, săvârşită în condiţiile concrete ale speţei, realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alin. l şi 3 Cod penal, în modalitatea agravantă prev. de alin.2.

Este adevărat că pe parcursul judecării cauzei, inculpatul a despăgubit în parte unele părţi vătămate, dar aceasta nu poate duce la concluzia că inculpatul nu a avut intenţia de a înşela părţile civile şi urmează a se lua în considerare la individualizarea pedepsei.

Nici inculpatul, nici apărarea sa, nu au contestat existenţa infracţiunii de înşelăciune prin CEC-uri şi respectiv reţinerea în sarcina sa a săvârşirii acestor infracţiuni, ci au solicitat doar a se constata că emiterea biletelor la ordin, în forma în care au fost emise "nu" constituie infracţiunea de înşelăciune prev. de art.215 alin.3 Cod penal, aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr.338/13.12.2004 a statuat în completul de 9 judecători că „emiterea unui bilet la ordin pentru a cărui valorificare la data scadentei nu există acoperirea necesară nu constituie infracţiune în lipsa unor elemente subiective sau obiective corespunzătoare conţinutului constitutiv al unei fapte penale.

Când beneficiarul este indus sau menţinut în eroare, cu prilejul încheierii sau executării unui contract prin prezentare ca fiind adevărat faptul mincinos că există acoperire în cont pentru încasare, în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune, prev. de art.215 alin.3 Cod penal.”

Inculpatul a emis 10 bilete la ordin la intervale de timp diferite, intercalate cu CEC-uri, cunoscând lipsa de disponibil în cont, lăsându-le părţilor civile convingerea că sumele menţionate vor fi plătite de el.

Este deci cert că, prin emiterea biletului la ordin fără acoperire, creditorii au fost induşi în eroare în scopul obţinerii unui folos material injust şi că li s-a cauzat acestora o pagubă, astfel încât ne aflăm în prezenţa infracţiunii de înşelăciune, prev. şi ped. de art.215 alin.3 Cod penal, care trebuie reţinută în sarcina inculpatului, mai ales că sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea biletelor la ordin. Inculpatul şi-a asumat obligaţia personală şi necondiţionată să plătească pentru biletele la ordin, unor creditori, anumite sume de bani la o dată fixă, numită scadenţă şi într-un loc bine determinat.

Apărarea inculpatului, în sensul că „inculpatul nu are pregătirea necesară, are 12 clase nu are studii economice sau alte studii superioare, nu are nici o experienţă în afaceri, la data săvârşirii faptelor având doar 24 ani”, nu justifică concluzia primei instanţe privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa.

În privinţa prejudiciului creat părţilor vătămate (civile), rezultă clar că acesta este consecinţa activităţilor de inducere în eroare a acestora.

Prejudiciul este real, cert, adică existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluat în prezent.

Ca atare, instanţa de control judiciar, în baza art.379 pct.2 lit.a Cod procedură penală, va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi partea civilă SC B.I.SRL Suceava şi va desfiinţa în tot sentinţa penală nr.66/24.02.2009 a Tribunalului Harghita.

Rejudecând cauza instanţa va dispune condamnarea inculpatului D. L. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.215 alin.1, 4, 5 Cod penal cu aplic. art.41 şi 42 Cod penal precum şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.215 alin.1, 2, 3 Cod penal cu aplic. art.41 şi 42 Cod penal.

La individualizarea pedepselor care se vor aplica inculpatului instanţa va ţine seama de disp. art.72 Cod penal relativ la gradul de pericol social al faptelor săvârşite, împrejurările în care s-au comis aceste fapte, urmările produse prin săvârşirea acestor fapte, precum şi de persoana inculpatului care nu are antecedente penale, a recunoscut comiterea faptelor şi a despăgubit parţial părţile civile prejudiciate prin faptele sale. În acest sens instanţa va reţine în beneficiul inculpatului circumstanţelor atenuante prev. de art.74 lit.b şi c Cod penal urmând a se face aplicarea art.76 lit.a şi c Cod penal.

În baza art.65 alin.2 rap. la art.215 alin.5 Cod penal instanţa va aplica inculpatului D. L. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit.a, b, c Cod penal pe o durată de 3 ani.

În baza art.33 lit.a, 34 lit. b şi 35 alin.1 Cod penal se vor contopi pedepsele stabilite urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi interzicerea exercitării drepturilor prev. de art.64 lit.a, b, c Cod penal pentru o perioadă de 3 ani.

În baza art.71 Cod penal, instanţa va interzice inculpatului pe durata executării pedepsei principale, exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit.a, b Cod penal.

În baza art.14 Cod procedură penală şi art.998 şi urm. Cod civil, instanţa de control judiciar va admite acţiunile civile formulate şi precizate în cauză şi va obliga inculpatul la plata de despăgubiri.

În baza art.369 Cod procedură penală instanţa va lua act de retragerea apelului promovat de partea civilă SC K. SRL Miercurea Ciuc împotriva sentinţei penale sus-menţionate.

Văzând şi disp.art.191 şi 192 Cod procedură penală,

SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCALĂ

DECIZIA NR. 9/R/13 ianuarie 2009

Noţiunea de act administrativ. Natura juridică a fişei postului.

Act administrativ susceptibil de a fi supus competenţei instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 2 lit. „c” din Legea nr. 554/2004.

Fişa postului nu îndeplineşte cerinţele legale pentru a primi calificarea de „act administrativ„ în sensul conferit de textul legal menţionat. Atribuţiile funcţionarilor din cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ sunt prevăzute în art. 42 di Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor, conducătorului departamentului revenindu-i sarcina de a repartiza atribuţiile personalului din subordine. Fişa postului este o anexă a actului de numire în funcţie şi prin ea însăşi, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Legea contenciosului administrativ. Art. 2 lit. „c”

Prin sentinţa nr. 605 pronunţată la data de 07.10.2008 de Tribunalul Mureş s-a admis acţiunea formulată de reclamanta T. M. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Tg. Mureş, pârâta fiind obligată să modifice fişa postului reclamantei în sensul reintroducerii atribuţiilor privind viza de control financiar preventiv, plata drepturilor salariale aferente acestei atribuţii începând cu data de 11.02.2008 şi până la data reintroducerii în fişa postului, cu cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei de 1500 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că reclamantei, în calitate de funcţionar public în cadrul Curţii de Apel Tg. Mureş – Departamentul economico-financiar şi administrativ, i s-au acordat, începând cu data de 1.07.2005, şi atribuţii privind viza de control financiar preventiv, atribuţii pe care le-a exercitat până la data de 11.02.2008. Pentru exercitarea acestei atribuţii de serviciu, prin decizia nr.171/23.08.2005 a preşedintelui Curţii de Apel Tg. Mureş i s-a acordat, în temeiul art. 13 alin. 7 din OG. nr. 119/1999 un spor de complexitate a muncii de 25% din salariul lunar brut. Prin decizia nr. 40/11.02.2008 a Preşedintelui Curţii de Apel Tg. Mureş, privind stabilirea atribuţiilor în cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ, cu aceeaşi dată această atribuţie este dată altor persoane. Ca urmare, reclamantei i s-a comunicat la data de 12.02. 2008 fişa postului în care atribuţia privind viza de control preventiv nu se mai regăsea, reclamanta semnând-o sub rezerva atacării deciziei nr. 40/11.02.2008. Instanţa de fond consideră această decizie ca fiind nelegală întrucât nu este motivată în nici un fel dispoziţia de retragere a acestei atribuţii reclamantei şi, de altfel, nu conţine nici o dispoziţie expresă de retragere sau înlocuire a acesteia cu alte persoane ci lasă doar să se subînţeleagă această înlocuire. Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 6 din OG. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv precum şi a Ordinului nr. 522/2003 a Ministerului Finanţelor Publice privind Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv, numirea, suspendarea, destituirea sau schimbarea personalului care desfăşoară activităţi de control financiar propriu se face de către conducătorul entităţii publice, cu acordul entităţii publice superioare. Se apreciază că această condiţie nu a fost îndeplinită, avizul conţinând acordul Ministerului Justiţiei fiind ulterior emiterii deciziei. Se mai arată faptul că înlocuirea reclamantei s-a făcut în mod arbitrar iar faptul că reclamanta a fost anterior sancţionată disciplinar cu mustrare scrisă nu poate atrage înlocuirea acesteia. S-au avut în vedere dispoziţiile art. 109 din Legea 188/1999.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureş arătând că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În expunerea de motive se arată, în principal, că fişa postului nu este act administrativ în sensul art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004. Se arată că decizia 40/11.02.2008 a fost adusă la cunoştinţa reclamantei la aceeaşi dată, iar din conţinutul art. 1 rezultă clar că viza de control financiar a fost acordată altor persoane, altfel reclamanta nu ar fi făcut menţiunea expresă de pe fişa postului, respectiv, rezerva de a ataca decizia 40/2008. Se precizează că în luna februarie 2008 s-au întocmit fişele postului pentru toţi funcţionarii din cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ, atribuţiile întocmirii revenind managerului economic şi nu preşedintelui Curţii care are doar latitudinea de a le semna sau nu, conform Regulamentului de Ordine Interioară al Instanţelor. Conform art. 42 din actul normativ de mai sus precum şi

din dispoziţiile generale prevăzute de Codul Muncii în art. 39 alin. 2 şi art. 40, rezultă că angajatorului îi revine dreptul de a stabili atribuţiile fiecărui angajat, indiferent de pretenţiile angajatului, iar angajatul are obligaţia de a îndeplini atribuţiile ce-i revin conform fişei postului. Instanţa nu poate extinde limitele raportului de serviciu la care referă ar. 109 din Legea nr. 188/1999 şi la atribuţiile de serviciu prevăzute de art. 42 din ROI şi care nu au nici o legătură cu modificarea raporturilor de serviciu. Pe de altă parte, dacă s-ar fi atacat decizia nr. 40/2008, aceasta ar fi trebuit să se judece în contradictoriu şi cu celelalte persoane cărora li s-a acordat viza, întrucât retragerea acesteia ar presupune modificarea fişelor postului. Dispoziţiile OG nr. 119/1999 sunt clare şi imperative atunci când dispun că persoanele desemnate trebuie să fie altele decât cele care iniţiază operaţiuni supuse vizei. Solicitând introducerea atribuţiei privind viza de control preventiv, reclamanta nu a solicitat şi retragerea atribuţiilor care au în vedere operaţiunii supuse vizei. Faptul că prin decizia nr. 116/2005 i s-a atribuit reclamantei viza CFP nu echivalează cu un drept câştigat iar sancţiunea aplicată reclamantei se încadrează la pct. 9 din Norme, întrucât aceste dispoziţii prevăd doar principalele situaţii în care persoana ar putea fi schimbată.

Reclamanta intimată a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefundat. În considerente se arată că nu a atacat decizia 40/2008 întrucât aceasta nu i-a fost comunicată iar prin atacarea fişei postului implicit a atacat şi decizia în cauză. Se apreciază că fişa postului este actul care stabileşte cadrul, limitele şi natura funcţiei exercitate iar modificarea acesteia reprezintă o modificare a raportului de serviciu. Reclamanta susţine că modificarea fişei postului are în fapt un caracter disciplinar recunoscut de altfel de pârâtă.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu în raport de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., instanţa apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar calitatea de persoană vătămată o are orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim. De asemenea, art. 2 lit. c din acelaşi act normative defineşte actul administrative unilateral ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speţă, fişa postului nu îndeplineşte cerinţele prevăzute mai sus pentru a putea fi calificat drept un act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ. Atribuţiile funcţionarilor din cadrul Departamentului economico-financiar şi administrativ sunt prevăzute în art. 42 din Regulamentului de Ordine Interioară al Instanţelor, conducătorului departamentului revenind-i sarcina de a repartiza corespunzător aceste atribuţii personalului din subordine în vederea eficientizării procesului muncii, fişa postului modificându-se corespunzător ori de câte ori se consideră necesar. Fişa postului este doar o anexă la actul de numire în funcţie şi, prin ea însăşi, singură, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. În speţă, singurul act care îndeplineşte cerinţele art. 2 lit. c din lege este Decizia nr. 40/11.02.2008. Printre altele, la art. 1 din acesta se prevede acordarea de la aceeaşi dată viza de CFP unei alte persoane decât reclamanta iar modificarea fişei postului reclamantei în sensul că această sarcină atribuită anterior nu se mai regăsea printre atribuţiile de service, nu este decât o consecinţă a deciziei nr. 40/2008. Că reclamanta a luat la cunoştinţă de conţinutul deciziei rezultă din chiar fişa postului unde apare menţiunea, sub semnătură că îşi rezervă dreptul de a o ataca. Faptul că nu i s-a comunicat nu prezintă relevanţă câtă vreme din toate lucrările dosarului rezultă cu evidenţă faptul că avea cunoştinţă de conţinut, iar fişa postului este doar un act subsecvent deciziei.

Sentinţa primei instanţe este nelegală întrucât, întreaga motivare a acesteia se rezumă în a analiza legalitatea emiterii deciziei 40/2008, decizie care nu a făcut obiectul acţiunii reclamantei. Susţinerile reclamantei cum că, atacând în instanţă fişa postului a atacat implicit şi decizia în cauză nu pot fi reţinute întrucât tocmai decizia în cauză a stat la baza stabilirii atribuţiilor de serviciu ale acesteia şi nu invers.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază recursul pârâtei ca fiind fondat, motiv pentru care se va admite recursul iar sentinţa atacată va fi modificată integral în sensul respingerii contestaţiei reclamantei.

Decizia nr. 36/R/15 ianuarie 2009

Legea nr. 85/2006 rep. Respectarea termenului stabilit în cadrul procedurii insolvenţei de înregistrare a cererii de înscriere a creanţei.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o creanţă pentru a se accepta înscrierea pe tabelul de obligaţii, aspecte legate de dovada unei datorii comerciale prin prisma prevederilor art. 46 Cod comercial.

Respingerea ca tardiv formulată a cererii de înscriere a creanţei în tabelul de obligaţii ale debitoarei, este condiţionată de respectarea cerinţelor legale de notificare a creditorului titular al creanţei respective, potrivit prevederilor art. 61 din Legea nr. 85/2006.

Creanţa aptă de a declanşa procedura insolvenţei sau de a fi înregistrată în tabelul de obligaţii, trebuie să rezulte din diferite acte juridice, ori să fie recunoscută de debitor sau să-i fie opozabilă. Facturile reprezintă o dovadă a obligaţiilor comerciale dacă sunt acceptate, acceptarea putând fi şi tacită. În condiţiile în care debitorul, după primirea facturilor nu a acţionat în vreun fel din care să rezulte că nu acceptă facturile la plată, se prezumă că acestea au fost tacit acceptate.

Prin sentinţa nr. 1505 pronunţată la data de 22.10.2008 de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul de faliment nr. 101/1371/2006 privind debitoarea SC. J. I. SRL, s-a respins contestaţia formulată de creditoarea SC. K. SRL împotriva tabelului definitiv consolidat de creanţe întocmit de lichidator pe seama debitoarei.

În considerente judecătorul sindic a reţinut că la data de 18.02.2008 a fost înregistrată la dosar cererea de admitere a creanţei formulată de creditoarea SC. K. SRL, iniţial pentru o creanţă de 10.240,99 lei reprezentând contravaloarea unor facturi emise de debitoare în perioada 29.07.2004-16.02.2005. Ulterior, creditoarea şi-a restrâns creanţa la suma de 2325,50 lei debit principal şi 292 lei cheltuieli de judecată, debitul principal vizând doar contravaloarea facturilor fiscale nr. 6228741/02.02.2005 şi 6228806/16.02.2005. Lichidatorul a refuzat înscrierea creanţei în tabelul de creanţe, pe de o parte, pentru faptul că aceasta a fost depusă tardiv în raport cu termenul stabilit de judecătorul sindic pentru înregistrarea creanţelor, iar pe de altă parte, creanţa este prescrisă. Judecătorul sindic a apreciat că creditoarea nu a fost notificată conform art. 61 alin. din Legea nr. 85/2006 despre deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei, motiv pentru care, cererea de admitere a creanţei nu este depusă tardiv. Creanţa nu este nici prescrisă, întrucât, la data de 16.01.2008, înainte de împlinirea termenului de prescripţie, a înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara o acţiune împotriva debitoarei. În plus, pe cele două facturi sunt indicate termene de scadenţă, prescripţia începând să curgă de la aceste date. Verificând însă creanţa creditoarei prin prisma înscrisurilor anexate, respectiv, cele două facturi, judecătorul sindic a constatat că acestea nu sunt semnate şi ştampilate de debitoare şi nici acceptate la plată în mod expres sau tacit, creditoarea nefăcând nici o dovadă în acest sens. Aşa fiind, s-a considerat că în condiţiile în care nu s-au depus alte mijloace de probă de către creditoare care să probeze existenţa şi întinderea creanţei, creanţa nu este certă.

Împotriva sentinţei a formulat recurs SC. K. SRL arătând că în mod greşit s-a considerat că sumele înscrise în facturi nu sunt certe întrucât nu au fost semnate şi ştampilate de debitoare, întrucât, conform art. 46 C. Comercial, obligaţiile comerciale se pot proba i cu facturi acceptate la plată, expres sau tacit. Cum debitoarea nu a restituit facturile la primirea lor, rezultă că aceasta le-a acceptat tacit la plată.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate precum şi din oficiu în raport de dispoziţiile art.3041 C. pr. civ., instanţa reţine că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Din economia dispoziţiilor relative la noţiunea şi conţinutul creanţelor cuprinse în legea insolvenţei şi Codul de procedură civilă, rezultă că sumele de bani ce alcătuiesc conţinutul creanţelor apte de a declanşa procedura insolvenţei sau de a fi înregistrate în tabelul creditorilor, trebuie să rezulte din diferite acte juridice care să emane de la acesta ori să fie recunoscute de acesta sau să-i fie opozabile. De asemenea, conform art. 46 Cod

Comercial, obligaţiile comerciale se probează, printre altele, şi prin facturi fiscale acceptate la plată. Aceste dispoziţii ale codului comercial referitoare la facturi acceptate nu trebuie interpretate în sens pur formal, material al primirii facturilor, ci de acceptare şi însuşire a operaţiunilor pentru care au fost emise facturile respective. Aşadar, acceptarea la plată a facturilor poate fi nu numai expresă ci şi tacită. Neacceptarea facturilor poate rezulta din comportamentul debitorului, ulterior încheierii operaţiunii comerciale, respectiv, corespondenţa purtată cu creditorul, refuzul de plată al facturilor prin inserarea acestei menţiuni pe facturi şi restituirea lor creditorului, etc. În condiţiile în care debitorul, după primirea facturilor, nu a acţionat în vreun fel, se prezumă că facturile au fost acceptate tacit la plată.

În speţă, cele două facturi pe care creditoarea îşi întemeiază cererea de înregistrare a creanţei, respectiv, nr. 6228741/02.02.2005 şi 6228806/16.02.2005, poartă la rubrica semnătura beneficiarului, semnătura delegatului creditoarei. În condiţiile în care debitoarea prin lichidator nu a făcut vreo dovadă că acestea au fost refuzate la pală sau că operaţiunea comercială pe care o atestă nu a avut loc, se presupune că au fost recunoscute de debitoare şi acceptate tacit la plată. În aceste condiţii, nu se poate concluziona că creanţa nu este certă.

Pentru aceste motive recursul creditoarei va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată integral în sensul că se va admite contestaţia creditoarei şi se va dispune înscrierea acesteia în tabelul definitiv consolidat al debitoarei cu o creanţă reprezentând contravaloarea celor două facturi de mai sus.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă

DECIZIA NR.76/R/22 ianuarie 2009

Taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule instituită prin prevederile art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, cu modificările ulterioare. Caracterul discriminator al taxei de primă înmatriculare. Incidenţa prevederilor art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene. Prioritatea aplicării normelor de drept comunitar în raport cu cele ale dreptului intern. Aspecte legate de aplicarea prev. art. 11 din OG nr. 50/2008 cu privire la taxele speciale de primă înmatriculare achitate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Legea nr. 571/2003 – art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3; Tratatul Comunităţii Europene – art. 90; OUG nr. 50/2008 şi HG nr. 686/2008.

Prin taxele speciale pentru autoturisme şi autovehicule introduse în Codul fiscal prin art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în Românie a unui autovehicul provenind dintr-un alt stat, practic s-a reglementat un nou impozit. S-a creat astfel un regim discriminatoriu pentru autoturismele „second-hand” cumpărate din ţările Uniunii Europene faţă de cele folosite şi cumpărate din ţară, pentru care aceste taxe nu se plătesc.

Prin art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene se interzice impunerea asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică prevederilor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Taxa de primă înmatriculare reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii iar Tratatul Comunităţii Europene are efect direct şi se bucură de supremaţia în raport cu norma juridică internă, principiul fiind consacrat şi de art. 148 alin. 2 din Constituţia României.

Prevederile art. 214 ind. 1 – 214 ind. 3 din Codul fiscal pe de o parte şi cele ale OUG nr. 50/2008 pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. A accepta compensarea celor două taxe şi restituirea doar a diferenţei rezultate, potrivit art. 11 din OUG nr. 50/2008, pornind şi de la regulile generale ale compensării, ar însemna să se accepte şi legalitatea instituirii taxei speciale de primă înmatriculare, contrar normelor de drept comunitar. În plus prevederile HG nr. 686/2008 reglementează o etapă administrativă a procedurii de restituire în condiţiile în care, la data sesizării instanţei cu o cerere precis determinată şi anume restituirea taxei de primă înmatriculare, nu era în vigoare nici OUG nr. 50/2008 şi nici HG nr. 686/2008. Practic, instanţa acceptând restituirea doar în parte a sumei achitate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 ar fi pusă în situaţia de a depăşi cadrul procesual dedus judecăţii şi de a se substitui unei proceduri administrativ-fiscale.

Prin sentinţa civilă nr.613 din 8 octombrie 2008 Tribunalul Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive as pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi a lipsei de obiect, admiţând cererea formulată şi precizată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi ANAF Bucureşti, pe care le-a obligat la restituirea taxei speciale de primă înmatriculare în sumă de 5.728 lei, actualizată cu aplicarea dobânzilor legale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin chitanţa seria TS nr. 2946145 din 26 octombrie 2007 reclamantul a achitat taxa de 5.728 lei reprezentând taxa specială de primă înmatriculare, sumă încasată de Trezoreria Târgu-Mureş şi că prin cererea din 24 iunie 2008 a solicitat la AFP Târgu-Mureş restituirea taxei. Prin adresa nr. 31960 din 24 iunie 2008, i s-a răspuns reclamantului că taxa este datorată în baza art. 214 indice 1-3 din Codul fiscal şi că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru restituirea sumei, invocându-se şi principiul stabilit la art. 1 alin. 5 din Constituţia României.

S-a mai precizat în considerente că acţiunea în contencios administrativ poate să aibă şi alt obiect decât anularea actului administrativ, printre care şi refuzul de soluţionare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului său legitim.

Referitor la apărarea pârâtei, că reclamantul a făcut o plată voluntară, instanţa a înlăturat această apărare pe considerentul că taxa reprezintă o obligaţie fiscală fiind vorba despre un raport juridic fiscal şi nu civil, astfel că prevederile art. 1092 alin. 2 Cod civil nu sunt aplicabile în speţă.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, instanţa a apreciat că nu este întemeiată, deoarece taxa s-a făcut venit la bugetul de stat, fiind încasată de Trezoreria Târgu-Mureş, achitată în conformitate cu prevederile Codului fiscal ca o taxă specială, anterioară înmatriculării autoturismului, înmatricularea fiind condiţionată de dovedirea plăţii acestei taxe.

Cu privire la cererea de anulare a adreselor prin care s-a comunicat respingerea cererii de restituire, instanţa a apreciat că aceasta este inadmisibilă, adresele nefiind acte administrative în sensul conferit de art. 2 lit. „c” din Legea nr. 554/2004 sau art. 41 din OG nr. 92/2003, ele necreând şi nemodificând sau stingând raporturi juridice sau fiscale, iar anularea lor ar fi lipsită de eficienţă practică.

Pe fondul cauzei şi anume cererea de restituire a taxei de primă înmatriculare, instanţa a reţinut în esenţă că prin Legea nr. 343/2006, cu modificările ulterioare, a fost introdus în Codul fiscal, la Titlul VII, Cap. 2/1 (art. 214/1 – 214/3) intitulat „Taxe speciale pentru autoturisme şi autovehicule”, stabilind o taxă specială cu aplicabilitate de la data de 1 ianuarie 2007, taxă ce trebuie plătită cu ocazia primei înmatriculări în România. S-a considerat a fi relevantă distincţia făcută de legiuitor între autoturismele deja înmatriculate în România şi supuse unei noi înmatriculări şi cele care provin din străinătate şi care se înmatriculează pentru prima dată în România. S-a creat astfel un regim fiscal discriminatoriu pentru autoturismele folosite „second-hand”, cumpărate din ţările Uniunii Europene faţă de cele folosite şi cumpărate din ţa pentru care taxa nu se plăteşte. Pornind şi de la faptul că taxa are un caracter special, s-a considerat că trebuie examinat şi dacă taxa de primă înmatriculare reprezintă un impozit direct sau indirect pentru produse provenind din alte state membre ale Comunităţii Europene.

Pentru realizarea obiectivelor Comunităţii, care constituie o singură zonă economică, o piaţă comună în cadrul căreia comerţul se poate dezvolta liber, Tratatul CE a consacrat principiul liberei circulaţii a mărfurilor, ceea ce presupunea că mărfurile pot fi transportate fără impedimente în interesul comunităţii şi toate obstacolele care stau în calea acestui demers trebuie eliminate. În acest sens art. 90 din Tratatul CE interzice impunerea asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor ce se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Instanţa a considerat că deşi taxa de primă înmatriculare nu reprezintă o taxă vamală directă, dat fiind caracterul său special şi aplicabilitatea numai autoturismelor cu provenienţă din alte state, neaplicându-se autovehiculelor deja înmatriculate în România, caracterul echivalent al unei taxe vamale este evident. De asemenea, s-a precizat că taxa de primă

înmatriculare nu întruneşte nici exigenţele unei cerinţe obligatorii ale interesului public, neputând fi primită ca o taxă de mediu faţă de modalitatea ei de aplicare şi anume faptul că nu se aplică autoturismelor înmatriculate în România, cu ocazia reînmatriculării, indiferent de nivelul de poluare sau de vechime.

În concluzie, instanţa a apreciat că taxa de primă înmatriculare reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii şi a avut în vedere că Tratatul CE are efect direct şi se bucură de supremaţia în raport cu norma juridică internă, principiu consacrat şi de art. 148 alin. 2 din Constituţia României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale U.E. au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, solicitând modificarea în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate (art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă ), recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond considerând că este lipsită de argumente legale suficiente, că în mod greşit s-a constatat o diferenţă de tratament, subliniind că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată, se cunoştea faptul că se lucrează la stabilirea unei formule de calcul corectă şi în concordanţă cu normele europene, astfel că restituirea este o soluţie netemeinică şi nelegală.

S-a mai invocat faptul că nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal, reclamantul atacând de fapt o adresă care nu avea caracter de act administrativ fiscal, astfel că cererea este inadmisibilă şi că, de fapt se contestă legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ, precizându-se că taxa a fost instituită de Statul Român prin organele sale legislative şi nu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş – pârâtă în cauză, care doar a încasat-o prin trezorerii.

Pe fondul cauzei recurenta a mai învederat că legile cadru-europene sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului, însă autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.

S-a mai precizat că dispoziţiile comunitare invocate şi anume art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene nu sunt incidente în speţă, deoarece Codul fiscal al României prevede plata unei taxe în acelaşi cuantum, indiferent dacă se aplică la autoturisme/autovehicule din producţia internă sau din cele produse în spaţiul comunitar. S-a considerat că norma comunitară invocată de reclamant se referă la interzicerea măsurilor protecţioniste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse naţionale, prin care s-ar putea crea o situaţie de discriminare sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare, or, taxa este plătită de toţi proprietarii de autoturisme sau autovehicule, inclusiv pentru cele produse în România la momentul primei înmatriculări în România. S-a mai invocat faptul că legislaţia europeană nu interzice instituirea taxei ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică direct, sau indirect, produselor naţionale similare.

Totodată, s-au invocat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 care reglementează situaţia sumelor achitate cu titlu de taxă specială în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008 şi HG nr. 868/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, subliniindu-se că, potrivit Infogramei 5899 din 26 iunie 2008 transmisă de reprezentanta Permanentă a României de pe lângă UE Bruxelles, rezultă că dispoziţiile HG 686/2008 sunt conforme cu criteriile europene. S-a dorit a se evidenţia faptul că legiuitorul a dispus numai restituirea în parte a taxei achitată şi nu integrală, iar în ceea ce priveşte acordarea dobânzilor legale, în eventualitatea restituiri, momentul de la care încep să curgă dobânzile, este cel al pronunţării hotărârii sau ale formulării cererii, nu cel al achitării taxei.

Reclamantul intimat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, reiterând argumentele arătate în motivele contestaţiei depuse.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de aplicarea prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este nefondat.

Nu are nicio relevanţă faptul că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată şi nici că taxa a fost instituită de Statul Român şi nu de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, care doar a încasat-o, aspecte necontestate, de altfel, dar care nu afectează soluţia pronunţată în cauză. Pe de altă parte, recurenta se află în eroare asupra

obiectului discriminării, deoarece reclamantul a contestat regimul discriminatoriu pentru autoturismele folosite, cumpărate din ţările UE faţă de cele folosite şi cumpărate din ţară, pentru care taxa nu se plăteşte, iar nu între autovehiculele din producţia internă şi cele produse în spaţiul comunitar.

Conform adeverinţei aflată la fila 22 dosar fond, reclamantul a achitat la bugetul de stat suma de 5.728 lei cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, la data de 26 octombrie 2007, iar restituirea acesteia i-a fost respinsă prin adresa nr. 31960 din 24 iunie 2008 de către ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, potrivit actului de la fila 5 dosar fond, cu motivarea că, potrivit prevederilor Cap. II din Legea nr. 571/2003, sunt obligaţi la plata taxei speciale persoanele fizice sau juridice care fac înmatricularea autoturismelor şi autovehiculelor, în condiţiile textului legal citat, taxa fiind percepută cu ocazia primei înmatriculări în România.

Instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor legale incidente, dând prioritate normelor comunitare, aplicând principiile dreptului comunitar. Taxele speciale pentru autoturisme şi autovehicule au fost introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în România, scutirile fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 314/3, cu menţiunea că art. 214/1 – 214/3 au fost cuprinse în Cap. II/1, capitol nou introdus în Codul fiscal. Pentru plata acestei taxe nu avea cum să existe un titlu de creanţă cu suport material, nici un act administrativ fiscal, deoarece plata „benevolă” făcută de reclamantă este de fapt una dintre condiţiile necesare operaţiunii de înmatriculare în România a autovehiculului importat dintr-o ţară aparţinând Comunităţii Europene. Aceste dispoziţii nou introduse în Codul fiscal, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reglementează practic un nou impozit. Această taxă i-a fost impusă reclamantei, motiv, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată, pentru a-şi putea înmatricula în România autovehiculul achiziţionat din Germania, ţară din Comunitatea Europeană, ţară de origine unde a fost înmatriculat. Astfel, este vorba despre produse comunitare provenind din state diferite, în contextul în care, pentru autovehiculele similare vândute pe teritoriul României şi deja înmatriculate în România nu se percepe aceeaşi taxă intervenind astfel caracterul său discriminatoriu. Sub acest aspect, România fiind stat membru al Uniunii Europene, prin perceperea acestei taxe speciale în condiţiile arătate, se încalcă tocmai principiul discriminării, în pofida faptului că C.J.C.E. a stabilit că statele au libertatea taxării autovehiculelor care circulă pe teritoriul lor sub condiţia ca sistemul de taxare să nu fie discriminatoriu. Intervin astfel prevederile art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene, articol redat şi analizat pe larg de prima instanţă. Întrucât prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, prevederile dreptului comunitar, prevalează, au prioritate faţă de dreptul intern în situaţia în care în legislaţiile interne sunt cuprinse reglementări care contravin dreptului comunitar, în mod justificat prima instanţă a apreciat că nu se pot aplica în cazul dedus judecăţii prevederile art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, astfel că taxa specială achitată se impune a fi restituită plătitorului.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 11 din OUG nr. 50/2008, instanţa de recurs are în vedere faptul că prin acest act normativ s-au abrogat prevederile art. 214/1-214/2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În preambulul acestei ordonanţe se reţine printre altele şi necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Acest act normativ instituie taxa de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu (art. 1 alin. 1) iar potrivit art. 4, obligaţia de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Este adevărat că prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 reglementează restituirea diferenţei între suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 iunie 2008 cu titlu de taxă specială autoturisme şi autovehicule şi cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare, dar, la aplicarea în cazul dedus judecăţii a acestui articol, se constată următoarele:

Prevederile art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003 (în prezent abrogate), pe de o parte şi, prevederile OUG nr. 50/2008, pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. Reclamanta a solicitat restituirea taxei speciale achitată şi percepută în cursul anului 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la o dată anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care prevăd practic o compensare valorică a celor două taxe. În raport cu data formulării acţiunii, se pune doar problema aplicabilităţii art. 214/1-214/3 din Legea nr.

571/2003, aspect deja clarificat prin necesitatea aplicării prioritare a normelor dreptului comunitar. OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată o lege de procedură care să se aplice din momentul intrării în vigoare şi procesului în curs de judecată începute sub vechea lege. OUG este un act normativ care se aplică, aşa cum se şi prevede în art. 14 alin. 1, la data de 1 iulie 2008. Dacă am admite că acest act normativ ar retroactiva şi cu privire la cauzele înregistrate anterior intrării lui în vigoare, pe lângă faptul că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, s-ar ajunge la situaţia ca pentru cauze similare soluţionate irevocabil până la 1 iulie 2008 nu s-au aplicat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008, în timp ce, pentru cele care au fost soluţionate doar în primă instanţă, din motive care nu ţin de titularul cererii de chemare în judecată, se aplică articolul menţionat, situaţie discriminatorie. Textul art. 6 al HG nr. 686/2008, instituie o procedură de restituire, procedură care nu era reglementată la data formulării cererii de chemare în judecată şi a pronunţării instanţei de fond. Acceptând că pentru un autovehicul deja înmatriculat, se compensează cele două taxe şi se restituie diferenţa la cererea contribuabilului plătitor, care trebuie să anexeze actele prevăzute la art. 6 alin. 4 şi 5 din HG nr. 686/2008, ar însemna că vorbim de aceeaşi taxă de primă înmatriculare reglementată de articolele abrogate prin OUG nr. 50/2008, diferenţa fiind doar de ordin valoric. În această situaţie revin în discuţie normele de drept comunitar, cu toate argumentele deja expuse, aşa cum au fost reţinute şi de prima instanţă. Nu este de neglijat un alt aspect care s-ar pune în discuţie dacă s-ar accepta în cazul dedus judecăţii compensarea. În înţelesul său juridic, compensarea este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce, compensaţia legală presupunând îndeplinirea unor condiţii. Pornind de la realitatea că pârâta are obligaţia de restituire a taxei speciale corelată cu pretinsa obligaţie a reclamantei de a plăti taxa de poluare, înseamnă că reclamanta ar datora taxa de poluare introdusă la 1 iulie 2008, retroactiv, anterior intrării ei în vigoare pentru un autoturism deja înmatriculat, în pofida faptului că taxa de poluare, potrivit OUG nr. 50/2008 se datorează cu ocazia primei înmatriculări.

În altă ordine de idei, procedura de restituire reglementată de HG nr. 686/2008 reprezintă o etapă administrativă în cadrul căreia, pe lângă verificarea documentaţiei depuse de contribuabil acestuia în vederea efectuării compensării sau restituirii, după caz, organul fiscal competent trebuie să constate şi dacă există obligaţii fiscale neachitate înregistrate de către contribuabil, iar în caz afirmativ, acestea trebuind a fi compensate conform art. 116 din OG nr. 92/2003. Existenţa acestei proceduri speciale reglementate prin HG nr. 686/2008, practic ar obliga instanţa să-şi depăşească şi cadrul procesual dedus judecăţii, dar să se şi substituie procedurii administrativ fiscale, încălcând şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, alături de principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi normele legale de competenţă, deoarece actul normativ intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată , după pronunţarea în primă instanţă, nu prevede posibilitatea de a se adresa direct instanţei de judecată cu o cerere de restituire a taxei speciale.

În plus, se face trimitere la art. 116 din OG nr. 92/2003 care reglementează procedura compensării, compensare care se poate efectua de organul fiscal şi din oficiu, potrivit alin. 4 din articolul menţionat, dacă se constată existenţa unor creanţe reciproce. Prin urmare, pentru cererea de compensare formulată de intimată în cadrul căii de atac a recursului, pârâta intimată poate uzita de alte mijloace procedurale. În cazul dedus judecăţii, dacă s-ar admite recursul în sensul solicitat de recurentă de a se dispune restituirea în parte a taxei, iar cuantumul diferenţei de restituit urmând a fi stabilit de organele fiscale, ar însemna că nu s-a soluţionat cererea de chemare în judecată, operând practic o transferare a competenţei de soluţionare în baza unei norme intrate ulterior în vigoare, îngrădind reclamantei liberul acces la justiţie.

Faţă de cele ce preced, instanţa constată că recursul pârâtei este nefondat, inclusiv sub aspectul penalităţilor de întârziere care au fost acordate în deplin acord cu prevederile Codului de procedură fiscală.

Văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat. Cu aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă.

DECIZIA NR. 80/R/22 ianuarie 2009

Aspecte procedurale legate de judecarea pricinii în complet de divergenţă;

Art. 257 Cod procedură civilă;

Constituirea completului de divergenţă presupune respectarea etapelor procedurale prevăzute de textul art. 257 Cod procedură civilă, text din care rezultă obligaţia rejudecării pricinii în complet de divergenţă asupra punctelor rămase în divergenţă. Nereluarea dezbaterilor în şedinţa publică, după constituirea completului de divergenţă şi pronunţarea hotărârii cu nerespectarea principiilor publicităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, atrage nulitatea sentinţei. Un judecător nu poate hotărî într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.

Prin sentinţa civilă nr.266 din 24 aprilie 2008 a Tribunalului Mureş, Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Cluj Napoca, cu motivarea că „în cadrul ierarhiei Bisericii Reformate din România, Eparhia Reformată din Ardeal poate fi asimilată autorităţilor publice centrale”, conform H.G. nr.186/2008 şi determinării competenţelor potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Sentinţa de declinare s-a pronunţat în complet de divergenţă, cu opinia separată a unuia dintre judecători.

Impotriva sentinţei s-a declarat recurs de către reclamanţi pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie (art.304 pct.9 Cod procedură civilă), susţinându-se că soluţia majoritară a ignorat dispoziţiile art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004, care permit reclamantului a sesiza deopotrivă atât instanţa de la domiciliul său cât şi cea de la domiciliul pârâtului.

Recursul este fondat.

Este neîndoielnic că ambii reclamanţi au domiciliul în comuna Chendu, judeţul Mureş, iar, potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său, situaţie în care, chiar în varianta soluţiei majoritare, trebuie admis că atât sub aspectul competenţei materiale dar şi a celei teritoriale, legea contenciosului administrativ este lege specială, care derogă de la regulile stabilite de Codul de procedură civilă, ca lege generală.

Analizând cauza şi potrivit art.3041 Cod procedură civilă, curtea constată că sentinţa recurată este afectată de o nulitate ce nu poate fi acoperită de către instanţa de recurs şi care impune casarea cu trimitere pentru rejudecare.

Astfel, din încheierea şedinţei de judecată din data de 17 aprilie 2008 (fila 231) rezultă că la acel termen s-a acordat cuvântul pe fondul cauzei şi pentru a da părţilor posibilitatea depunerii de concluzii scrise, s-a amânat pronunţarea pentru 24 aprilie 2008. Cum Legea nr.97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr.100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei a intrat în vigoare la 18 aprilie 2008, completul de la dezbaterea în fond a fost compus din doi judecători, conform tezei ultime a art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, principiul colegialităţii completului instanţei de contencios administrativ fiind introdus prin Legea nr.262/2007.

La termenul din 24 aprilie 2008, cei doi judecători nu au ajuns la aceeaşi părere în privinţa competenţei şi au decis că, potrivit „art.258 Cod procedură civilă, se impune reluarea pricinii în complet de divergenţă, în aceeaşi zi”. In consecinţă, s-a constituit completul de divergenţă prin includerea în complet a preşedintelui secţiei de contencios administrativ şi fiscal, hotărându-se, cu majoritate de voturi, declinarea competenţei.

Invocarea art.258 Cod procedură civilă este greşită, întrucât constituirea completului de divergenţă şi procedura de urmat este reglementată de art.257 Cod procedură civilă, potrivit căruia „dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau cel mult în 5 zile” (alin.1), iar, potrivit alineatului 3, „dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă”, iar dacă, după judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult, sunt datori să se unească într-o singură părere. Alineatul ultim al art.257 Cod procedură civilă permite chiar ca judecătorii să poată reveni asupra părerilor care au pricinuit divergenţa.

Din economia celor patru alineate ale art.257 Cod procedură civilă rezultă obligaţia rejudecării pricinii în complet de divergenţă asupra punctelor rămase în divergenţă.

Din lucrările dosarului nu rezultă ca pricina să fi fost „judecată din nou”. Obligaţia rejudecării cauzei este prevăzută şi de art.54 alin.3 şi art.55 alin.3 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, iar, potrivit expunerii de motive la această lege, organizarea judiciară are ca finalitate, printre altele, şi asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Nereluarea dezbaterilor în şedinţă publică, cu încălcarea principiilor publicităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare (toate considerate ca fiind de ordine publică), fiind de neconceput ca un judecător să poată hotărî într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat, atrage nulitatea absolută a sentinţei, în conformitate cu art.105 alin.2 Cod procedură civilă.

Aşa fiind, în baza art.304 pct.5 şi art.312 alin.3 şi 5 Cod procedură civilă, curtea va admite recursul şi va trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.

DECIZIA NR. 176/R/19 februarie 2009

Cod procedură civilă. Omisiunea soluţionării excepţiilor de procedură şi de fond. Efectul neîntocmirii practicalei încheierii de şedinţă pentru termenul la care s-a respins excepţia tardivităţii şi s-a repus pe rol cauza. Stabilirea cadrului procesual dedus judecăţii.

Art. 147 Cod procedură civilă şi art. 84, 104 din Regulamentul de ordine interioară; art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă şi art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă.

Încheierea de şedinţă prin care se soluţionează excepţiile conform art. 137 Cod procedură civilă, acele excepţii care nu vor putea fi unite cu fondul cauzei, nu este o simplă încheiere de amânare a pronunţării ci o încheiere interlocutorie care nu mai permite instanţa să revină asupra a ceea ce a decis. Lipsa părţii introductive face imposibilă stabilirea compunerii instanţei, modul de îndeplinire a procedurii de citare, actele avute în vedere, aspecte reţinute în pronunţarea ei, şi, în consecinţă, echivalează cu o lipsă a încheierii, situaţie care atrage nulitatea prev. de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.2679 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita s-a respins excepţia tardivităţii acţiunii introduse de S.C. A.S. S.R.L. pentru anularea deciziilor de impunere din 27.09.2007 şi 28.12.2008, emise de D.G.F.P. Harghita, respectiv anularea Deciziei nr.6 din 10 martie 2008, iar pe fond s-a admis acţiunea, s-au anulat deciziile atacate, pârâta fiind obligată şi la cheltuieli de judecată în sumă de 3455,30 lei.

Soluţia de anulare s-a motivat cu aceea că Decizia nr.6/10.03.2008 nu este o decizie de soluţionare, întrucât nu cuprinde calea de atac şi instanţa competentă. Se mai arată că excepţia autorităţii lucrului judecat este greşită, iar pe fondul cauzei reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia conform O.P.T. mr-1 din 18.01.2006, scadenţa fiind la 25.01.2006, nejustificându-se nici majorările de întârziere şi nici alte taxe suplimentare, culpa aparţinând în exclusivitate organului fiscal, procedând cu încălcarea art.7 din Codul de procedură fiscală.

Sentinţa a fost recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie de către D.G.F.P. Harghita invocând în mod expres cazul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă în a cărui dezvoltare arată că s-au încălcat norme imperative din Legea nr.82/1991 a contabilităţii şi Ordinul Ministrului Finanţelor nr.1870/2004, potrivit cărora reclamanta avea obligaţia menţionării numărului de evidenţă a plăţii pe ordinul de plată către Trezorerie precum şi datele de contact efective ale societăţii, care avea contabilitatea organizată în Bucureşti şi nu în Odorheiu Secuiesc, decontul TVA care putea ajuta la identificarea plăţii fiind depus şi înregistrat la organul fiscal la data de 01.03.2006, în timp ce operaţiunea rămasă în curs de clarificare a avut loc la 18.01.2006.

Se mai arată că, potrivit Regulamentului nr.2/2005 al B.N.R., în cazul plăţilor efectuate în relaţia cu Trezoreria Statului, ordinul de plată trebuia să conţină numărul de evidenţă a plăţii alocat de A.N.A.F. (art.3 alin.2) şi că pârâta a procedat corect atunci când a considerat operaţiunea în curs de clarificare.

Recursul este fondat.

Potrivit acţiunii introductive din 18 martie 2008, obiectul acesteia viza anularea deciziilor de impunere nr.4090737/27.09.2007 şi nr.812078/28.12.2007, emise de A.F.P. Odorheiu Secuiesc, redactorul acţiunii scăpând din vedere că, potrivit art.218 alin.2 Cod procedură fiscală, raportat la art.8 din Legea nr.554/2004, poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ doar decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei şi nicidecum actul administrativ fiscal cu privire la care este obligatorie parcurgerea procedurii administrative. Nu numai că în forma introductivă de instanţă acţiunea era inadmisibilă, dar motivarea pretinsei acţiuni nu este decât copia contestaţiei înregistrată la pârâtă la 11.02.2008 (filele 9-14) şi respinsă de pârâtă prin Decizia nr.6/10.03.2008.

Cu privire la această decizie cunoscută de reclamantă la data introducerii acţiunii (18.03.2008) şi la care se face referire în acţiune (fila 3) reclamanta nu formulează nici critică, cu toate că, potrivit textelor amintite, doar Decizia nr.6/10.03.2008 putea forma obiectul criticii în contencios administrativ.

S-a ajuns ca în timpul procesului, după ce pârâta a ridicat o serie de excepţii de inadmisibilitate, instanţa să-i pună în vedere reprezentantului reclamantei (încheierea de şedinţă din 15.05.2008, fila 58) să-şi precizeze acţiunea pentru termenul din 29.05.2008 şi cu privire la Decizia nr.6/10.03.2008.

La termenul din 29.05.2008 nu s-a prezentat decât pârâta, cu toate că termenul fusese acordat la cererea reclamantei pentru întregirea cererii de chemare în judecată. Lipsa reclamantei sau a reprezentantului ca şi a precizării dispuse nu s-a motivat cu nimic, iar instanţa a acordat cuvântul părţii prezente pe excepţiile ridicate, amânând pronunţarea la data de 5 iunie 2008.

La data de 3 iunie 2008 (în termenul de pronunţare) se înregistrează o notă de concluzii depusă de reclamantă (filele 60-62), care copiază întregul răspuns la întâmpinare de la fila 55, iar în final critică Decizia nr.6/10.03.2008 pentru greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat.

Nu se ştie dacă instanţa de la termenul din 5 iunie 2008 a avut în vedere concluziile depuse la registratura tribunalului la data de 3 iunie 2008, întrucât la 5 iunie 2008 nu s-a mai întocmit încheierea de şedinţă, neştiindu-se dacă instanţa a fost compusă potrivit legii, dacă părţile au fost sau nu prezente şi nici dacă s-au depus acte noi în termenul de pronunţare pe care instanţa să le fi avut în vedere.

Este de observat că la termenul din 5 iunie 2008 instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii acţiunii, care nu a fost pusă în discuţie, întrucât pârâta invocase prescripţia, raportat la actul nr.3662/2006 şi nicidecum la data comunicării Deciziei nr.6/2008, instanţa omiţând a se pronunţa asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Neîntocmirea practicalei încheierii de şedinţă din 5 iunie 2008 (fila 63 verso), când s-a respins excepţia tardivităţii cu repunerea cauzei pe rol pentru soluţionarea fondului, atrage nulitatea întregii proceduri, încălcându-se dispoziţiile imperative ale art.147 Cod procedură civilă şi cele ale art.84, 104 din Regulamentul de ordine interioară, care obligă la întocmirea încheierii de şedinţă, inclusiv a practicalei, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu compunerea instanţei, părţile prezente, concluziile puse, legalitatea procedurii din ziua pronunţării şi cererile asupra cărora urmează a se delibera şi pronunţa în şedinţă publică. Incheierea de şedinţă prin care se soluţionează excepţii conform art.137 Cod procedură civilă şi care nu vor putea fi unite cu fondul cauzei nu este o simplă încheiere de amânare a pronunţării, ci o adevărată hotărâre premergătoare (interlocutorie) prin care instanţa (rezolvând excepţiile) pregăteşte soluţionarea fondului şi nu permite instanţei să mai revină asupra a ceea ce a decis. Or, din moment ce partea introductivă (practicaua) n-a fost întocmită este imposibil de stabilit compunerea instanţei, prezenţa sau lipsa părţilor, procedura de citare, actele avute în vedere şi aspectele reţinute în pronunţare, aceasta echivalând cu lipsa încheierii, ce atrage nulitatea prevăzută de art.105 alin.2 Cod procedură civilă.

Precizarea acţiunii introductive s-a depus pentru termenul din 26.06.2008 (filele 67-71) invocându-se neintroducerea în procedura de soluţionare a contestaţiei a Trezoreriei operative a municipiului Odorheiu Secuiesc precum şi lipsa triplei identităţi (obiect, cauză şi părţi) ce ar atrage autoritatea de lucru judecat.

Dezbaterile în fond din 13 noiembrie 2008 şi pronunţarea sentinţei recurate au ignorat în totalitate nulitatea încheierii de şedinţă din 5 iunie 2008, instanţa reţinând că pârâta s-ar fi situat pe o poziţie contradictorie când a invocat prescripţia dreptului la acţiune şi autoritatea lucrului judecat, deoarece adresa nr.8283/19.04.2006 nu este decizie atacabilă, întrucât nu cuprinde calea de atac, termenul în care poate fi exercitată şi instanţa competentă.

Având în vedere că încheierea din 5 iunie 2008 este afectată de nulitate şi că instanţa nu s-a preocupat de soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în raport de data invocată de pârâtă (aprilie 2006), ci de data comunicării Deciziei nr.6/2008, se conchide că excepţia nu a fost judecată din moment ce prin adresa din 4 aprilie 2006 reclamanta solicita pârâtei să o scutească de plata sumei de 61.837 RON (dobânzi aferente sumei de 1.671.131 RON, TVA achitată cu întârziere) şi să emită o decizie în baza art.85 lit.c din Codul de procedură fiscală pentru anularea dobânzii greşit calculate. (A se vedea şi adresa din 20.12.2007, fila 32 şi referatele A.F.P. Odorheiu Secuiesc de la filele 33 şi 34 dosar)

Faţă de dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă văzând că excepţia prescripţiei de 6 luni prevăzută de art.11 alin.1 şi 5 din Legea nr.554/2004 nu a fost soluţionată nici prin încheierile interlocutorii şi nici prin sentinţă, omisiunea echivalând cu necercetarea fondului în raport de refuzul comunicat de pârâtă prin actul nr.8283 din 19 aprilie 2006, realizându-se motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă raportat la art.312 alin.5 din acelaşi cod, curtea va admite recursul aşa cum a fost formulat, urmând a casa sentinţa şi a trimite cauza în rejudecare.

Cu ocazia rejudecării trebuie avut în vedere că, în funcţie de soluţia pe excepţiile ridicate de pârâtă, instanţa nu poate trece la analiza fondului cât timp organul competent prevăzut de art.209 Cod procedură fiscală nu a pronunţat o decizie de soluţionare pe fondul contestaţiei, care să finalizeze căile administrative de atac (art.210 şi 211 Cod procedură fiscală). Or, în cauză, Decizia nr.6/10.03.2008 nu a fost una de fond, ci una luată în baza art.213 alin.5 Cod procedură fiscală prin admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat, instanţa neputându-se substitui organului investit de lege în finalizarea căii administrative de atac pe fondul contestaţiei.

DECIZIA NR. 177/R/19 februarie 2009

Omisiunea citării emitentului actului administrativ atacat la instanţa de contencios. Obligaţia instanţei de a stabili cadrul procesual dedus judecăţii în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, părţile din proces şi competenţa materială de soluţionare;

Legea nr. 554/2004 rep., art. 13, 7 şi 12.

Din economia textului art. 13 din Legea nr. 554/2004 rep. rezultă clar că trebuie citată, în calitate de parte în proces, autoritatea emitentă a actului atacat. Instanţa are obligaţia de a cita părţile pârâte chemate în judecată, respectând astfel principiul disponibilităţii, în cazul în speţă citând Consiliul local şi Curtea de Conturi, dar, ignorând faptul că în precizarea acţiunii, a obiectului cererii de chemare în judecată se menţionează că se contestă legalitatea actului administrativ de impunere emis de Administraţia Financiară a Comunei Sânsimion. Faţă de această precizare se impunea citarea autorităţii al cărei act era atacat, deoarece decizia de impunere fiscală – somaţia de plată – nu este emisă nici de Consiliul local şi nici de Curtea de Conturi, autorităţi care au fost citate în cauză, şi faţă de care s-a admis acţiunea şi sa anulat actul contestat.

În plus nu s-a analizat natura juridică a „actului administrativ fiscal de impunere”, care de fapt este o somaţie de plată şi faţă de regimul juridic al actului, respectiv, nu s-a verificat nici competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.

Prin sentinţa civilă nr.2649 din 18 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita s-a admis acţiunea S.C. L.M. S.A. Sânsimion în contradictoriu cu Camera de Conturi a judeţului Harghita şi Consiliul local Sânsimion, dispunându-se anularea somaţiei nr.760 din 21 februarie 2007 a Primăriei Sânsimion, judeţul Harghita, pârâţii fiind obligaţi la câte 950 lei, cheltuieli de judecată.

Soluţia de admitere s-a motivat cu aceea că raportul de expertiză este favorabil reclamantei şi că aceasta nu datorează pe anul 2005 impozite pe clădiri decât în sumă de 2.263,9 RON şi nu de 22.639 RON, cum din eroare s-a dispus prin somaţia nr.760 din 21 februarie 2007 a Primăriei Sânsimion.

Sentinţa a fost recurată pentru nelegalitate de către Consiliul local al comunei Sânsimion, care invocă în mod expres cazurile prevăzute de art.304 pct.7 – 9 Cod procedură civilă, în a căror dezvoltare se arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra anulării procesului verbal din februarie 2007 a Curţii de Conturi Harghita, în schimb a angajat răspunderea recurentului, care nu are calitate procesuală, somaţia atacată fiind emisă de Primăria Sânsimion, care nu a fost introdusă în cauză, instanţa nestabilind nici obiectul cererii deduse judecăţii în contencios administrativ.

Recursul este fondat.

Nu se contestă că prin cererea introductivă reclamanta a atacat procesul-verbal al Curţii de Conturi Harghita şi somaţia de plată nr.760 din 21 februarie 2007, pentru ca prin cererea de repunere pe rol înregistrată la Judecătoria Miercurea Ciuc la 11 decembrie 2007 să

precizeze că obiectul cererii îl constituie „contestarea legalităţii actului administrativ fiscal de impunere, emis sub nr.760 din 21.02.2007 de către Administraţia financiară a comunei Sânsimion”.

In considerarea faptului că respectivul act poate fi atacat în contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.360 din 7 martie 2008 Judecătoria Miercurea Ciuc şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Harghita, ca primă instanţă de contencios administrativ.

Sentinţa nefiind recurată, Tribunalul Harghita s-a investit cu judecata, dar încă de la crearea citativului (fila 2 dosar nr.613/258/2007) a omis să citeze emitentul somaţiei nr.760/21.02.2007, respectiv Primăria comunei Sânsimion.

In schimb, a introdus în cauză Consiliul local şi Curtea de Conturi, care, faţă de precizarea de acţiune din 11 decembrie 2007 (filele 45 - 46 dosar nr.613/258/2007 al Judecătoriei Miercurea Ciuc), nu au calitate procesuală pasivă. De altfel, din aceeaşi precizare mai rezultă că reclamanta ar fi realizat procedura prealabilă prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, conform adresei nr.17/28.02.2007.

Această adresă se află la fila 7 din dosarul format la Tribunalul Harghita, rezultând că pretinsa procedură prealabilă nu s-a realizat cu emitentul actului, ci cu Consiliul local Sânsimion. De altfel, nu există nicio dovadă că respectiva adresă s-ar fi înregistrat la consiliu şi că acesta ar fi făcut demersurile solicitate în raporturile cu Curtea de Conturi.

Rezultă cu certitudine că judecata s-a făcut cu încălcarea art.13 din Legea nr.554/2004, care dispune imperativ că se citează autoritatea al cărei act este atacat, ori această autoritate este Primăria comunei Sânsimion, care nu a fost citată nici la administrarea expertizei şi nici la dezbaterea fondului, realizându-se motivul de casare cu trimitere prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă raportat la art.312 alin.5 din acelaşi cod.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va stabili obiectul cererii şi instanţa competentă a se pronunţa având în vedere că somaţia contestată vizează „impozit pe clădiri şi teren”.

Aceeaşi instanţă va stabili dacă instanţa de contencios poate fi sesizată de instanţa civilă de drept comun prin declinare de competenţă, fără încălcarea dispoziţiilor art.7 şi 12 din Legea nr.554/2004 şi care dintre pârâţi au calitate procesuală pasivă în raport de precizarea de acţiune din 11 decembrie 2007 (filele 45 - 46 din dosarul Judecătoriei Miercurea Ciuc).

DECIZIA NR. 211/R/3 martie 2009

Legea contenciosului administrativ. Subiectele de sesizare a instanţei. În actuala reglementare. Interesul legitim conferă celui ce îl invocă în mod justificat, calitate procesuală activă. Constituirea comisiilor de specialitate la nivelul Consiliilor judeţene potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare. Domeniile de activitate în care se organizează comisiile de specialitate şi numărul acestor comisii, norme juridice incidente.

Art. 1 din Legea nr. 554/2004; OG nr. 35/2002 şi Legea nr. 215/2001 rep. Prin definirea „subiectelor de sezină”, actuala reglementare a textului art. 1 din

Legea nr. 554/2004 lărgeşte sfera de aplicare a legii. Consilierul local nemulţumit de hotărârile Consiliului judeţean privind constituirea comisiilor de specialitate în diverse domenii de activitate de interes public, justifică un interes legitim pentru a putea formula o cerere de chemare în judecată la instanţa de contencios administrativ în vederea anulării actului pretins a fi vătămător.

Prevederile art. 54 din Legea nr. 215/2001 nu reglementează exclusiv funcţionarea consiliului local, deoarece textul art. 98 din respectivul act normativ prevede că dispoziţiile art. 42-46, 48-52 şi 54 se aplică în mod corespunzător. Prevederile Regulamentului cadru de organizare şi funcţionare a comisiilor locale aprobat prin OG nr. 35/2002 pot fi avute în vedere şi la elaborarea şi adoptarea regulamentelor proprii ale comisiilor judeţene.

În funcţie de specificul activităţii şi numărul consilierilor, consiliul poate să hotărască şi să organizeze comisii de specialitate şi în alte domenii de activitate decât cele 10 indicate în anexa 2 din Regulament, sau, o comisie poate să aibă în obiectul de activitate două sau mai multe domenii.

Prin sentinţa civilă nr. 2378 din 22 octombrie 2008, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului A.Z., invocată de pârâtul Consiliul

judeţean Harghita şi a admis acţiunea reclamantului, anulând hotărârile nr. 121 şi 122, ambele emise de pârât la data de 4 iulie 2008.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea nr. 121/2008 pârâtul a stabilit 5 comisii de specialitate, în timp ce prin Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale erau prevăzute 7 astfel de comisii, iar reclamantul s-a considerat a fi interesat în respectarea prevederii din Regulament, deoarece ar fi putut face parte din mai mult de o comisie şi ar fi avut şanse mai mari să fie ales preşedinte al uneia dintre ele. S-a considerat astfel, că reclamantul are interes legitim privat care îi conferă calitate procesuală activă, dându-i posibilitatea să invoce şi interesul legitim public constând în respectarea legii.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că în art. 32 alin. 1 din Regulamentul aprobat prin hotărârea nr. 87/2001 se prevede că în şedinţa de constituire, Consiliul stabileşte pe toată durata mandatului, un număr de 7 comisii cu denumirea specifică, comisii de specialitate în funcţie de specificul local şi nevoile activităţii sale. S-a mai avut în vedere faptul că în art. 35 din regulament se prevede că numărul comisiilor de specialitate şi denumirea lor se pot modifica prin modificarea Regulamentului iar în condiţiile în care pârâtul a adoptat Hotărârea nr. 121/2008 stabilind un număr de numai 5 comisii de specialitate, cu o denumire parţial diferită de cea prevăzută în Regulament, în timp ce prin Hotărârea nr. 122/2008 a fost stabilită componenţa comisiilor, s-a considerat că cele două hotărâri încalcă prevederile legale. Instanţa a făcut şi o analiză a forţei juridice a actelor incidente, în speţă fiind vorba de prevederile art. 32 şi 35 din regulament, prin comparaţie cu art. 15 din OG nr. 35/2002, concluzionând că pentru consiliile judeţene există numai facultatea şi nu obligaţia respectării regulamentului cadru reglementat de OG nr. 35/2002 iar prevederile art. 54 din Legea nr. 215/2001 nu sunt pertinente deoarece reglementează exclusiv funcţionarea consiliului local.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de pârâtul Consiliul Judeţean Harghita care a solicitat în principal respingerea cererii reclamantului ca inadmisibilă iar în subsidiar, pe fond respingerea aceleiaşi cereri ca fiind neîntemeiată.

S-a susţinut în motivarea recursului că reclamantul nu a putut şi nu poate dovedi vătămarea vreunui drept subiectiv şi nici cel puţin a vreunui interes legitim privat sau public, dar că a reuşit să încalce principiul autonomiei locale, principiul legal al deliberării şi principiul legal al majorităţii.

Recurentul a criticat modul în care instanţa a analizat interesul legitim al reclamantului, în esenţă relevându-se că posibilitatea sau „şansa” reclamantului în sensul dat de instanţă, nu prezintă interes legitim privat sau public, deoarece numărul consilierilor în comisiile de specialitate s-a stabilit în funcţie de ponderea acestora în cadrul Consiliului. S-a mai învederat faptul că, nominalizarea membrilor fiecărei comisii se face de fiecare grup de consilieri şi că, potrivit art. 17 alin. 3 din OG nr. 35/2002, în funcţie de numărul membrilor consiliului, un consilier poate face parte din 1-3 comisii, dintre care una este comisie de bază, iar indemnizaţia se va achita numai pentru activitatea desfăşurată în comisia de bază. Recurentul a dorit să sublinieze caracterul permisiv al normei la care face referire pentru a învedera că nu există un drept recunoscut de lege care să-i fi fost încălcat reclamantului pentru că nu face parte din mai multe comisii. S-a mai precizat că şansele reclamantului de a fi preşedinte sau secretar în vreo comisie nu depinde de numărul comisiilor ci de specialitate, ci de votul majorităţii consilierilor ce o compun în conformitate cu art. 18 din OG nr. 35/2002.

Concluzionând, recurentul a precizat că reclamantul nu a reuşit să dovedească ce drept recunoscut de lege sau ce interes legitim privat i-a fost vătămat prin adoptarea celor două acte administrative.

Pe fondul cauzei, recurentul a învederat că, în şedinţa de constituire din 4 iulie 2008, Consiliul Judeţean Harghita a stabilit în funcţie de specificul local şi nevoile activităţii sale, cinci comisii de specialitate pentru mandatul 2008-2012 iar instanţa de fond prin interpretarea dată art. 35 din ROF, a încălcat principiul autonomiei locale. S-a mai menţionat că, prin adoptarea celor două hotărâri atacate, cu votul cu mult peste 2/3, aşa cum rezultă din extras – procesul verbal al şedinţei din 4 iulie 2008, implicit, au fost modificate prevederile referitoare la comisiile de specialitate, recurentul prevalându-se în acest sens şi de prevederile art. 65 alin. 1 din Legea nr. 24/2000.

S-a mai criticat şi susţinerea primei instanţe potrivit căreia art. 15 din OG nr. 35/2002 nu este pertinent în cauză, precizându-se că, deşi există facultatea ca ROF-ul să fie elaborat în conformitate cu OG nr. 35/2002, s-a optat pentru elaborarea acestuia în conformitate cu OG nr. 35/2002, prin urmare există obligaţia de respe4ctare a acestui act normativ. În plus, s-a învederat că, în art. 98 din Legea nr. 215/2001 republicată, se stipulează că dispoziţiile art. 42-46, 48-52 şi art. 54 se aplică în mod corespunzător, deci şi pentru consiliile judeţene se aplică prevederile art. 54, contrar celor constatate de instanţa de fond.

Reclamantul intimat A.Z., a formulat întâmpinare la recursul Consiliului Judeţean Harghita, solicitând respingerea acestuia, motivând în susţinerea calităţii sale procesuale active că, dacă s-ar fi respectat prevederile ROF ar fi avut şanse mai mari să devină membru în două comisii, nu însă aşa cum este starea actuală, ar fi avut şanse mai mari să obţină o funcţie de preşedinte sau secretar într-una dintre aceste comisii, şi în plus, fiind membru al unui partid politic, o funcţie în administraţie înseamnă mai mult prestigiu pentru partidul respectiv, fiind vorba şi despre un interes material, deoarece prin participarea la mai multe şedinţe, indemnizaţia lunară ar fi fost mai mare. Totodată a invocat şi interesul public, deoarece existând mai multe comisii, există posibilitatea de a aprofunda discuţii pe proiectele de hotărâre, rezultând o mai bună organizare a vieţii publice.

Referitor la legalitatea celor două acte reclamate, intimatul a precizat că OG nr. 35/2002 are numai trei articole, deci nu se poate invoca existenţa unui „art. 15”, că se contestă modul arbitrar în care s-a aplicat dreptul autorităţilor locale de a-şi defini singure structura organizatorică legal trebuind constituită 7 comisii de specialitate, că ROF-ul în vigoare pe 4 iulie 2008 a fost adoptat prin Hotărârea nr. 87/2001 iar prevederile regulamentului se impun a fi respectate şi că, nu are relevanţă că ulterior, în noiembrie, Consiliul Judeţean a aprobat un nou regulament care permite sau impune alegerea a 5 comisii de specialitate.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul Consiliului Judeţean Harghita este fondat.

Reclamantul A.Z. are calitatea de membru al Consiliului Judeţean Harghita, iar conform HCJ nr. 122/2008 face parte din una dintre cele cinci comisii de specialitate constituite prin HCJ nr. 121/2008.

Sub aspectul calităţii procesuale active, actuala reglementare a textului art. 1 din Legea nr. 554/2004, prin definirea „subiectelor de sezină”, lărgeşte sfera de aplicare a legi, dând posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim, iar reclamantul, dincolo de argumentele prin care îşi motivează interesul său personal, invocă argument de interes public, având în vedere un act administrativ, respectiv o hotărâre de consiliu judeţean prin care se constituie şi se organizează comisii de specialitate în diferite domenii de interes public. Prin interpretarea dată textului de lege indicat în practica judiciară dar şi prin cele statuate prin decizii ale CCR, instanţa nu-i poate contesta reclamantului interesul legitim invocat în cererea de anulare a unor acte administrative, inclusiv pe motive de nelegalitate a acestora.

Pe fondul cauzei însă, argumentele reclamantului sunt neconvingătoare şi nu pot duce la anularea celor două hotărâri din următoarele considerente:

Este adevărat că prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Judeţean Harghita depus la filele 58-81 dosar fond, la art. 32 se prevede că în şedinţa de constituire, Consiliul Judeţean Harghita stabileşte pe toată durata mandatului, „următoarele comisii de specialitate, în funcţie de specificul local şi nevoile activităţii sale”, urmând enumerarea comisiilor, care însumate formează un număr de şapte comisii. Din economia textului art. 32 din ROF nu rezultă obligativitatea constituirii unui număr de 7 comisii de specialitate, ci sunt indicate denumirile comisiilor pe domenii de activitate în care se pot organiza comisii de specialitate. Mai mult decât atât la alin. 2 al art. 32 din ROF se precizează că domeniile de activitate în care se pot organiza comisii de specialitate, denumirea acestora şi numărul de membrii, se stabilesc de către consiliul judeţean, în funcţie de specificul activităţii din judeţ.

Se observă că prin Hotărârea 76/2004, s-au constituit 8 asemenea comisii de specialitate (filele 53-56 dosar fond), după ce în 2000, prin HCJ 53 s-au constituit 7 asemenea comisii.

Prin HCJ nr. 121/2008, Consiliul Judeţean Harghita a hotărât constituirea unui număr de cinci comisii de specialitate, dar, dacă se urmăreşte denumirea acestora, mai precis

domeniile de activitate vizate, se observă că cele cinci comisii includ practic toate domeniile enumerate la art. 32 din ROF. Nu există nici un text legal, prohibitiv, în sensul că o comisie de specialitate nu poate să includă mai multe domenii de activitate dintre cele indicate în regulament şi în anexa nr. 2 la OG nr. 35/2002.

Referitor la aplicabilitatea textului art. 54 alin. 1 şi 6 din Legea nr. 215/2001 republicată şi în ceea ce priveşte consiliile judeţene, textul art. 98 prevede că dispoziţiile art. 42-46, 48-52 şi 54 se aplică în mod corespunzător, astfel că nu pot fi reţinute considerentele primei instanţe, potrivit cărora prevederile art. 54 din Legea nr. 215/2001 nu sunt pertinente deoarece reglementează exclusiv funcţionarea consiliului local.

În ceea ce priveşte aplicarea prin OG nr. 35/2002, într-adevăr, aceasta aprobă Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale, dar, potrivit prevederilor art. 79/7, prevederile lui pot fi avute în vedere şi la elaborarea şi adoptarea regulamentelor proprii de către consiliile judeţene iar în anexa 2, sunt prevăzute domeniile de activitate în care se pot organiza comisii de specialitate, fiind indicate 10 asemenea domenii, în „nota” la anexă precizându-se că în funcţie de specificul activităţii şi numărul consilierilor, consiliul putând să hotărască să se organizeze comisii de specialitate şi în alte domenii de activitate, sau o comisie să aibă în obiectul de activitate două sau mai multe domenii.

În condiţiile în care ROF al Consiliului Judeţean Harghita face în cuprinsul art. 32 alin. 2 referire la anexa 2 la Regulamentul cadru, este evident că s-a optat pentru aplicarea prevederilor actului normativ menţionat, prin urmare, nu se poate considera că art. 15 nu este pertinent.

Împrejurarea că în art. 35 din ROF se prevede că numărul comisiilor de specialitate şi denumirea lor se pot modifica prin modificarea prezentului regulament, nu poate constitui un argument în plus că acest regulament prevede obligativitatea constituirii a 7 comisii de specialitate, ci că, prin modificarea regulamentului se poate modifica numărul comisiilor sub aspectul domeniilor de activitate pe care le cuprinde, în regulament fiind cuprins în mod expres anumite domenii de activitate, domenii care practic se regăsesc în cele cinci comisii instituită prin hotărârea atacată, doar că sunt comasate în cinci şi nu în şapte comisii, fără a fi încălcată în acest fel vreo normă imperativă.

Pentru considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa va admite recursul pârâtului Consiliul Judeţean Harghita în sensul că va modifica hotărârea primei instanţe, pronunţată pe fondul acesteia, respingând acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A.Z..

DECIZIA NR. 214/R/5 martie 2009

Admisibilitatea probei testimoniale şi sarcina probei prin prisma interpretării prevederilor art. 8 alin. 1 din D.L.nr.118/1990;

Decretul-lege nr. 118/1990 rep.

De drepturile prevăzute de art. 1 lit. „d” şi „e” din Decretul-lege nr. 118/1990 rep. beneficiază exclusiv persoanele care s-au aflat în una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Dovedirea acestor situaţii se face cu acte eliberate de organele competente iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Reclamantului însă îi revine obligaţia de a dovedi că este în imposibilitate să prezinte acte oficiale, potrivit regulii consacrate de art. 1169 Cod civil şi art. 129 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă. Prin urmare, admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente.

Prin sentinţa civilă nr.2759 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita s-a admis contestaţia reclamantului K.Ö. împotriva Deciziei nr.524 din 30 mai 2008, emisă de D.M.P.S. Harghita, stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr.118/1990 pentru perioada 01.07.1952 – 31.12.1958.

Soluţia de admitere s-a motivat cu aceea că prevederile Decretului-lege nr.118/1990 nu limitează probaţiunea şi că persecuţiile suferite de familia reclamantului în perioada 1952 – 1958 au fost dovedite cu declaraţiile martorilor.

Sentinţa a fost recurată pentru nelegalitate de către pârâtă, care consideră inadmisibile probele testimoniale peste înscrisurile doveditoare emanând de la autorităţile abilitate, instanţa dând interpretare greşită dispoziţiilor art.8 din Decretul-lege nr.118/1990.

Recursul este fondat.

In fapt, prin Decizia nr.524/30.05.2008 a D.M.P.S. Harghita s-a admis cererea reclamantului K.Ö. stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al prevederilor art.1 alin.1 lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 pentru perioadele 30.07.1952 – 31.12.1952 şi 30.07.1958 – 31.12.1958, în care tatăl reclamantului a fost declarat chiabur, cu domiciliu obligatoriu în localitatea Ineu, nr.437, judeţul Harghita.

In contestaţia introdusă la 25 septembrie 2008, reclamantul invocă ignorarea declaraţiilor martorilor, solicitând acordarea drepturilor pentru perioada iulie 1952 – decembrie 1958.

Este adevărat că în cererea adresată comisiei (fila 20) reclamantul precizează perioada persecuţiei părinţilor ca fiind 1950 – 1958, fără a explica în vreun fel de ce în contestaţie susţine că persecuţia a început în 1952 şi nu în 1950, cum a cerut iniţial şi cum atestau martorii Biro şi Agoston în declaraţiile notariale de la fila 4 dosar fond.

Nici instanţa nu a lămurit acest aspect, cu toate că martora Biro Rozalia a fost audiată (fila 39).

In drept, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art.8 alin.1 din Decretul-lege nr.118/1990 atât în privinţa admisibilităţii probei testimoniale cât şi cu privire la sarcina probei, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Potrivit art.1 alin.1 lit.”d” şi „e” din Decretul-lege nr.118/1990, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă timpul cât o persoană, după 6 martie 1945, pe motive politice a avut stabilit domiciliu obligatoriu, respectiv a fost strămutată într-o altă localitate.

Este necontestat că de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 beneficiază exclusiv persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art.1.

Perioadele prevăzute la alineatul 1 lit.”d” şi „e” constituie vechime în muncă dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.

Potrivit art.8 alin.1 din acelaşi decret-lege, dovedirea situaţiilor prevăzute la art.1 se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Imposibilitatea dovezii cu acte oficiale este o obligaţie ce revine reclamantului, potrivit regulii consacrate de art.1169 Cod civil şi art.129 alin.1 teza finală Cod procedură civilă în materie de sarcina probei.

Admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente, inclusiv cu privire la imposibilitatea încadrării în muncă potrivit pregătirii profesionale.

Din lucrările dosarului nu rezultă că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea prevăzută de art.8 alin.1 cât timp din actele oficiale rezultă atât propunerea trecerii pe lista chiaburilor cu începere din iulie 1952 cât şi faptul că pentru anii 1950, 1951, 1953 – 1957 autorii reclamantului nu au figurat pe lista chiaburilor.

In consecinţă, din moment ce prin actele oficiale eliberate de Arhivele Naţionale (filele 14 şi 24 – 29 dosar) persecuţia (domiciliu obligatoriu) se circumscrie doar la anii 1952 şi 1958, iar reclamantul nu probează imposibilitatea obţinerii de acte oficiale şi pentru restul anilor pretinsei persecuţii, contestaţia urmează a fi respinsă.

DECIZIA NR. 224/R/10 martie 2009

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect drepturile salariale revendicate de funcţionarii publici.

Acordarea sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din OG nr. 38/2003

Legea nr. 500/2002 – art. 16 şi 28 lit. „e”; OUG nr. 118/2004 – art. 2 alin. 1; art. 64 din OUG nr. 24/2000 rep.

În raport cu obligaţiile prevăzute de art. 16 şi 28 lit. „e” din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei şi Finanţelor , are calitate procesuală pasivă, el având un rol bine determinat în elaborarea şi aprobarea bugetului de stat având buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, propuneri pe care

poate să le şi respingă. În exercitarea atribuţiilor sale legale, M.E.F. poate fi obligat să prevadă în bugetul anual sau în ratificările bugetare care se adoptă prin lege la propunerea şi fundamentarea făcută de M.E.F., sumele ce concretizează drepturile solicitate de funcţionarii publici, printre care şi poliţiştii.

Acordarea sporului de fidelitate este reglementată prin dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003. acest drept a fost suspendat prin OUG nr. 118/2004 – art. 2 alin. 1 – doar pentru perioada anului 2005, prin urmare, suspendarea temporară nu poate fi extinsă nici anterior, şi nici ulterior, acestui an. La expirarea duratei de suspendare, dispoziţia afectată reintră de drept în vigoare.

Prin sentinţa civilă nr. 347/26 mai 2008 a Tribunalului Mureş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, dos. nr. 3614/102/2007 a admis acţiunea înaintată de reclamantul Sindicatul Poliţiştilor „Lege şi Onoare” în numele membrilor de sindicat J.V. ş.a. în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş şi Instituţia Prefectului judeţului Mureş în solidar să plătească pentru aceştia drepturile băneşti cu titlu de spor de fidelitate pentru perioada 01.01.2004 – 01.01.2006, sume actualizate cu coeficientul de inflaţie până la plata efectivă.

A admis cererea de chemare în garanţie a M.E.F. şi a obligat pe chematul în garanţie M.E.F. să aloce şi să vireze pârâtului M.A.I. fondurile necesare plăţii drepturilor salariale de mai sus, sumele urmând să fie actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în considerentele hotărârii atacate, următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, obligarea acestora din urmă să plătească reclamantului drepturile băneşti cu titlu de spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 01.01.2004 – 01.01.2007, sume actualizate cu coeficientul de inflaţie până la plata efectivă., cu rata inflaţiei până în momentul plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, motivând că în calitate de funcţionar public avea dreptul, potrivit dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, în aplicarea căruia a fost emis Ordinul nr. 132/2004.

Pârâtul D.G.F.P. Mureş a invocat, în reprezentarea intereselor pârâtului M.E.F., că acesta din urmă nu are calitate procesuală pasivă, respinsă însă de instanţa de fond.

Pe fond, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii pe motiv că, deşi art. 6 din O.G. nr. 38/2003, în aplicarea căruia a fost emis Ordinul nr. 132/2004 prevede acest drept, acesta a fost suspendat de art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 118/2004.

Instanţa de fond reţine că într-adevăr acest drept a fost suspendat însă această suspendare, susţine prima instanţă, contravin dispoziţiilor constituţionale, respectiv art. 41 şi 53 din Constituţie.

Or, argumentează instanţa de fond, dreptul bănesc solicitat de reclamant constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă; ca atare, potrivit art. 53 din Constituţie acest drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică.

Instanţa de fond mai reţine că suspendarea contravine şi dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Constituţie, precum şi art. 15 alin. 2 din Constituţie, deoarece aceste măsuri legale sunt retroactive, suspendând retroactiv un drept câştigat sub imperiul actului normativ mai sus-amintit.

Pentru că acţiunea a fost introdusă la data de 29.11.2007, pentru perioada 01.01.2004 – 21.11.2004 instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Faţă de această hotărâre au declarat, în termen, recursuri pârâtele D.G.F.P. Mureş, în reprezentarea intereselor Ministerului Finanţelor Publice, precum şi M.I.R.A. şi I.G.P.R.

Recurenta D.G.F.P. Mureş solicită ca prin admiterea recursului să fie modificată integral hotărârea atacată şi, pe fond, respinsă acţiunea introductivă de instanţă. În esenţă susţine că M.E.F. nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, excepţie susţinută şi în faţa instanţei de fond, respinsă de instanţă, pentru că nu există un raport juridic direct între intimat şi recurentă care să dea naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi. În ce priveşte fondul cauzei, recurenta consideră că în primul rând nu se specifică cuantumul despăgubirilor solicitate, deşi orice cerere de chemare în judecată ar trebui să cuprindă un obiect bine determinat. De asemenea, arată că dreptul bănesc a fost suspendat prin O.U.G. nr. 118/2004.

De asemenea, a formulat recurs şi pârâtul M.I.R.A. şi I.G.P.R., ce au solicitat ca acordarea drepturilor salariale, constând în sporul de fidelitate, să fie acordat doar pentru perioada 01.01.2005 – 31.12.2005, doar în această perioadă fiind suspendat acest drept salarial.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi în virtutea rolului devolutiv prevăzut de art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:

În ce priveşte primul motiv de recurs invocat de M.E.F., prin reprezentant, instanţa nu-l va reţine, urmând a-l respinge ca nefundat.

În acest sens, Ministerul Economiei şi Finanţelor are un rol bine determinat în elaborarea şi aprobarea bugetului de stat anual, buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite (art. 16 şi art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).

Cu alte cuvinte, M.E.F. poate să respingă propunerile de buget ale ordonatorilor principali de credite, în cazul de faţă Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Din acest punct de vedere, instanţa constată că M.E.F., din această perspectivă, poate avea calitate procesuală pasivă în raport cu obligaţiile sale legale prevăzute de art. 16 şi 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 şi, ca atare, poate fi obligat la prevederea (şi acceptarea propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite) în bugetul anual sau în rectificările bugetare, care se adoptă de asemenea prin lege la propunerea şi fundamentarea făcută de M.E.F., a acestor sume ce concretizează drepturile solicitate de reclamanţii-intimaţi.

Astfel, instanţa va respinge ca nefundat recursul formulat de M.E.F.

Însă, instanţa va admite recursurile M.I.R.A. şi I.G.P.R.

În acest sens, drepturile solicitate au fost suspendate doar pentru anul 2005, conform O.U.G: nr. 118/2004, art. 2 alin. 1. În ce priveşte sporul de fidelitate pentru anii 2004 şi 2006, acesta nu a fost suspendat prin acte normative şi a fost acordat în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003.

De altfel, chiar şi în acţiunea introductivă de instanţă se precizează, de către intimaţi, că acest drept a fost suspendat prin O.U.G. 118/2004. Or, art. 2 alin. 1, care prevede textual că „În anul 2005 se suspendă aplicarea dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003…”, ceea ce înseamnă că aplicarea temporară a suspendării operează doar pe perioada anului 2005, ea neputând fi extinsă anterior anului 2005 sau ulterior acestui an.

Actul legislativ privind tehnica de redactare tehnică legislativă, respectiv O.U.G. 24/2000 rep., prevede, la art. 64, că actul care prevede suspendarea trebuie să prevadă data la care se produce suspendarea, dar şi durata sa determinată, în speţa de faţă suspendarea acţionând doar pentru anul 2005. Aceeaşi dispoziţie legislativă, aliniatul 2 al art. 64, prevede că la expirarea duratei de suspendare dispoziţia afectată, în cazul de faţă dreptul concret salarial reflectat în sporul de fidelitate, reintră de drept în vigoare. Cum nu a fost prevăzută expres o altă suspendare (aliniatul 3 al aceluiaşi text), este evident faptul că începând cu data de 01.01.2006 intimaţilor li se cuvenea de drept sporul de fidelitate, care le-a şi fost acordat.

Pentru aceste motive, instanţa va admite recursurile M.I.R.A. şi I.G.P.R., va modifica în parte hotărârea atacată în sensul în care va admite acţiunea formulată în ce priveşte sporul de fidelitate doar pentru perioada 01.01.2005 – 31.12.2005, urmând a menţine celelalte dispoziţii din hotărârea atacată.

DECIZIA NR. 225/R/10 martie 2009

Competenţa de soluţionare a unei decizii emise de Casa de Asigurări de Sănătate în baza unui titlu executoriu emis anterior pentru plata contribuţiei de asigurări de sănătate. Natura juridică a deciziei şi a raportului juridic dedus judecăţii.

Art. 141 alin. 2; art. 172; art. 85 şi 136 Cod procedură fiscală

La data la care suma reprezentând obligaţia de plată a devenit scadentă, titlul de creanţă devine titlu executoriu, născându-se astfel un nou raport juridic şi anume unul execuţional fiscal iar procedura execuţională este reglementată de Codul de procedură fiscală potrivit căruia orice act de executare silită poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare (art. 172 Cod procedură fiscală). Prin decizia contestată, C.A.S. s-a pronunţat asupra unui

titlu executoriu, a unui act de executare silită, comportându-se ca un organ de executare fiscală, nu ca o autoritate sau instituţie publice ce soluţionează plângerea prealabilă formulată împotriva unui act administrativ.

Procedura de soluţionare a contestaţiei este cea prevăzută de art. 172 şi urm. Cod procedură fiscală, iar instanţa competentă este judecătoria, nu instanţa de contencios administrativ, deoarece obiectul îl reprezintă o decizie, un titlu executoriu care nu stabileşte contribuţii, ci este un act formal prin care se procedează la executarea titlului de creanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 672/22 octombrie 2008 a Tribunalului Mureş, dos. nr. 343/102/2008, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu C.A.S. Mureş şi a dispus anularea deciziei nr. 8/22.08.2007 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunţa în acest fel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Reclamantul, se arată în considerentele hotărârii atacate, a solicitat în contradictoriu cu pârâta, anularea deciziei nr. 8/22.08.2008 emisă de pârât în baza titlului executoriu nr. 1992/2006. În motivarea acţiunii se arată că aceasta, reclamanta, este deţinătoarea carentului de asigura nr. 15098125/03.01.2000, din anul 1990 lucrează ca persoană fizică cu jumătate de normă şi plăteşte impozit anual, fiind încadrat cu normă fixă. În drept a invocat dispoziţiile art. 1, 3, 19 alin. 2 ale Ordinului 221/2005, art. 15 din O.U.G. 150/2002, art. 301, 302 şi 304 Cod procedură civilă.

În fapt, instanţa de fond reţine că potrivit art. 4 din Legea nr. 145/1997 şi art. 4 din Ordinul nr. 221/2005 calitatea de asigurat o au toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară care fac dovada plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Or, arată instanţa de fond, reclamantul din moment ce plătea contribuţia la fondul de asigurări de sănătate în calitate de salariat, rezultă că pe perioada pentru care pârâta a calculat obligaţia către bugetul de asigurări de sănătate acesta avea calitatea de asigurat.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, cu consecinţa anulării deciziei nr. 8/22.08.2008 emisă de intimată şi admiterea contestaţiei formulate împotriva titlului executor nr. 1992/2006.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în temeiul art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:

În fapt, organul fiscal a emis titlul executoriu cu nr. 1992/2006, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 8/22.08.2008 emisă de pârâtă (f. 6 dos. primă inst.).

Iniţial, recurentul a formulat, în mod corect, contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, înregistrat sub nr. 576/102/2007 la Tribunalul Mureş (aşa cum rezultă din aceeaşi decizie 8/2008 – f. 6 dos. primă inst.), însă instanţa a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţei judecătoreşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare contestaţia la intimata CAS Mureş.

Sigur, rămânând irevocabilă, hotărârea dată de instanţă nu mai poate fi supusă criticii pe cale ierarhică, deşi este evident că în cuprinsul acesteia se fac confuzii între atacarea pe calea graţioasă a unei creanţe fiscale şi, respectiv, contestarea unui titlu executoriu, în cazul din urmă fiind competentă să se pronunţe instanţa judecătorească şi nicidecum organul fiscal, fie şi pentru simplul motiv că această creanţă fiscală s-a transformat în titlu executoriu, astfel că calea graţioasă nu mai putea fi urmată, aşa cum se va arăta mai jos.

În fine, intimata CAS Mureş a soluţionat contestaţia formulată iniţial către instanţa de judecată, şi, prin decizia nr. 8/22.08.2008, a respins această contestaţie.

În cauza de faţă este de stabilit competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona cererea introductivă de instanţă formulată de reclamanta – recurentă din perspectiva naturii juridice a actului atacat, respectiv a deciziei nr. 8/2008 emisă de intimată şi, pe cale derivată, asupra titlului executoriu şi a celorlalte acte de executare emise în baza acestuia.

În acest caz, sunt incidente dispoziţiile art. 141 alin. 2 ale Codului de procedură fiscală, ce prevăd că titlul de creanţă, prin emiterea titlului executoriu, devine titlu executoriu la data la care creanţa devine scadentă.

Cu alte cuvinte, prin transformarea titlului de creanţă în titlu executoriu, primul act nu-şi mai produce efectele specifice unui titlu de creanţă, ci, prin transformare, se naşte un nou raport juridic, şi anume un raport juridic execuţional fiscal, astfel cum este el prevăzut în toate modalităţile sale la capitolele VIII – XI din Codul de procedură fiscală.

Din acest punct de vedere, fiind vorba de un raport juridic execuţional, firesc este ca procedura să fie una tipică, execuţională, prevăzută la secţiunea codului de procedură fiscală mai sus-menţionată.

Astfel, art. 172 Cod procedură fiscală prevede că orice act de executare silită poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, procedura fiind, deci, una execuţional fiscală.

Este de observat că pârâta, prin actul atacat de reclamant, respectiv Decizia nr. 8/2008 (f. 6 dos. primă inst.), s-a pronunţat asupra titlului executoriu şi nu asupra titlului de creanţă. De altfel, se şi menţionează expres în corpusul deciziei că pârâta a soluţionat contestaţia formulată împotriva actelor de executare silită. Mai mult, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 136 Cod procedură fiscală, intimata prin emiterea deciziei 2/2006 s-a comportat ca organ de executare fiscală şi nu ca o autoritate sau instituţie publică ce soluţionează o plângere prealabilă împotriva unui act administrativ (aliniatele 2 şi 4 din art. 136 prevăd textual: „Organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.

(4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.”)

Este clar că şi decizia nr. 8/2008 atacată de reclamantă, este la rândul ei un act procedural efectuat în procedura execuţională. Chiar dacă rezolvarea unei astfel de contestaţii printr-o decizie nu este expres prevăzută de Codul de procedură fiscală, acest cod nici nu interzice ca pe calea unei astfel de contestaţii să-şi modifice propriul titlu executoriu sau să respingă o astfel de contestaţie.

Ce este însă de reţinut, este faptul că actul atacat în instanţă este unul de executare silită fiscală, şi, în al doilea rând, acest act, decizia nr. 2/2006, a fost emis de intimată ca organ de executare silită.

Din această perspectivă nu se poate susţine sub nicio formă, cum greşit a stabilit iniţial instanţa în dos. nr. 576/102/2007 (hotărâre care, aşa cum s-a arătat şi mai sus, nu mai poate fi pusă în discuţie), că actul atacat este un act administrativ în sensul prevăzut de art. 211 aliniatul ultim, ci este un act de executare silită emis în procedura execuţional silită fiscală.

Rezultă în mod evident că procedura judiciară a soluţionării cererii de chemare în judecată este cea prevăzută de art. 172 şi următoarele Cod procedură fiscală, instanţa competentă fiind judecătoria (art. 172 alin. 4 din Codul de procedură fiscală) şi nu instanţa de contencios administrativ. În cazul din urmă, pot fi atacate cu contestaţie (art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală) doar titlurile de creanţă sau orice act administrativ fiscal, or, aşa cum rezultă din cele de mai sus, nu mai suntem în prezenţa unei proceduri administrativ fiscale ordinare, care să aibă la bază un titlu de creanţă sau să aibă în vedere orice act administrativ fiscal, ci e vorba de procedura execuţională, ce are la bază un titlu executoriu, cu atât mai mult cu cât art. 85 Cod procedură fiscală stabileşte ce se înţelege prin titlu de creanţă fiscală, adică cel prin care se stabilesc impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat, iar acestea se stabilesc fie prin declaraţii fiscale, fie prin decizii. Aceste două categorii de acte, prin care se stabilesc contribuţiile datorate bugetului de stat, pot fi atacate conform art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală. Or, recurenta a atacat titlul executoriu, cu contestaţie, respinsă prin decizia nr. 8/2008, titlu executoriu care nu stabileşte contribuţii, ci este actul formal prin care se procedează la executarea titlului de creanţă.

Conform acestor raţionamente instanţa de recurs constată că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat din punct de vedere material cauza ca fiind una de contencios administrativ, în fapt competenţa materială fiind cea specifică unei contestaţii la executare, procedura fiind cea ordinară, adică fiind incidente dispoziţiile art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă. Pentru aceste motive, instanţa va admite excepţia ridicată din oficiu, a necompetenţei materiale, şi, în consecinţă, va admite recursul reclamantului, va casa în întregime hotărârea atacată şi va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Judecătoria Târnăveni (care este instanţă de executare), potrivit art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă.

DECIZIA NR. 232/R/11 martie 2009

Soluţionarea excepţiilor procesuale, motivele care au determinat soluţionarea cauzei pe baza excepţiilor invocate.

Excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia de nelegalitate întemeiată pe prev. art. 4 din Legea nr. 554/2004 rep.

Lipsa motivării admiterii sau respingerii unei excepţii face imposibil controlul financiar în cadrul căii de atac iar în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, procedura de soluţionare este în mod concret reglementată de textul art. 4 din Legea nr. 554/2004 rep. Instanţa în faţa căreia s-a invocat o excepţie de nelegalitate nu poate să facă aprecieri cu privire la procedura pe care trebuie să o aleagă reclamanţii, ea trebuind să se rezume la a verifica dacă de actul administrativ cu privire la care se invocă excepţia, depinde soluţionarea litigiului de fond şi apoi să respecte etapele procedurale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 rep.

Prin sentinţa nr. 381/16.06.2008 a Tribunalului Mureş, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Târgu Mureş, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamanţii D.I. şi D.A. , cu privire la HCL Târgu Mureş nr. 102/26.04.2001.

În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că, prin hotărârea în cauză s-a aprobat concesionarea prin negociere directă pe o perioadă de 49 ani a unei suprafeţe de 340 mp, din terenul aflat în proprietatea Consiliului local al mun. Târgu Mureş, către SC „COMPANIA ROMÂNĂ DE TURISM ŞI TRANZACŢII” SA Târgu Mureş, în condiţiile în care, terenul fusese anterior revendicat (prin notificarea din 17.05.2001) de către A.E., care ulterior a înstrăinat terenul în suprafaţă de 657,38 mp, ce i-a fost restituit prin Sentinţa civilă nr. 2691/27.11.2006 a Tribunalului Mureş (care cuprindea şi terenul concesionat) către reclamanţii D.I. şi D.A. .

Prima instanţă a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 102/2001, apreciind că reclamanţii trebuiau să parcurgă etapa procesuală a anulării hotărârii atacate în faţa instanţei de fond pe calea acţiunii în anulare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat în termenul legal recurs reclamanţii D.I. şi A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinând că în mod greşit a fost respinsă excepţia de nelegalitate a hotărârii atacate, deşi imobilul fusese revendicat la data emiterii acestei hotărâri, astfel că pârâtul Consiliul local Târgu Mureş a procedat nelegal adoptând hotărârea în cauză, şi mai mult, încheind contractul de concesiune nr. 48/25.07.2001.

S-a mai susţinut că excepţia invocată nu este inadmisibilă, întrucât potrivit reglementării excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, aceasta poate fi invocată oricând, cu privire la toate actele administrative, ce pot formula obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ.

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul local al mun. Târgu Mureş a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că la momentul adoptării hotărârii atacate, autorităţile administraţiei publice locale au procedat legal, prin prisma disp. art. 32 ind. 1 alin. 3 din Legea nr. 99/2008 şi pct. 5.1 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/1999.

A mai susţinut că la data adoptării hotărârii nu era formulată notificare pentru restituirea în natură a terenului ce forma obiectul hotărârii, şi că la data dobândirii de către reclamanţi a terenului în cauză, contractul de concesiune era înscris în cartea funciară.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedura civilă, Curtea constată următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local al mun. Târgu Mureş, respinsă de instanţa de fond, invocată de pârâtă, este de observat că prima instanţă a respins această excepţie, fără a o motiva însă în vreun fel, deşi odată cu invocarea acestei excepţii prin întâmpinare (fila 21 dosar de fond), aceasta a fost amplu argumentată.

În ceea ce priveşte cealaltă excepţie, a nelegalităţii HCL nr. 102/2001, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2002, care reglementează atât instituţia juridică a excepţiei de nelegalitate, cât şi procedura de

soluţionare a acesteia. Mai exact, pe de o parte, autorii excepţiei aveau legitimitate procesuală activă şi deci îndreptăţire de a acţiona în acest sens pentru valorificarea dreptului propriu, şi pe de altă parte acest mijloc procesual i-a fost conferit chiar de legiuitor, instanţa de fond neputând face aprecieri cu privire la procedura pe care trebuiau să o aleagă reclamanţii (calea acţiunii principale, şi nu cea a invocării nelegalităţii pe cale de excepţie). Pentru aceste motive, Curtea constată că recursul promovat în cauză este întemeiat, potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prima instanţă pronunţând în cauză o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, aceasta întrucât, în primul rând a respins în mod eronat ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanţi, şipe de altă parte a respins celelalte excepţii, fără a motiva în vreun fel, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar pe calea prezentei căi de atac. Aşadar, potrivit art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat în cauză, ca casa hotărârea atacată, şi va obliga trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond, urmând ca la soluţionarea acesteia să fie avute în vedere şi celelalte motive de recurs care nu au putut fi examinate de instanţa de recurs.

DECIZIA NR. 240/R/12 martie 2009

Prin încheierea nr.2/C/14.01.2009 pronunţată în dosarul nr.264/1371/2008 a Tribunalului Comercial Mureş s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar „RVA Mureş I.S.” S.P.RL. – practician în insolvenţă, desemnat în cadrul procedurii insolvenţei ce face obiectul dosarului nr.264/1371/2008 faţă de insolventa S.C F.C.E. S.R.L. Tg.Mureş, în contradictoriu cu pârâta debitoare a falitei H.M. şi, în consecinţă s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, dar şi înfiinţarea popririi asiguratorie asupra tuturor disponibilităţilor băneşti găsite în mâinile lor ori a terţilor ale pârâtei-pretins debitoare a falitei, până la concurenţa întregului pasiv al acestea în cuantum de 88.320 lei ron, s-a dat dispoziţie lichidatorului judiciar să ia toate măsurile ce se impun în vederea identificării bunurilor arătate anterior ale fostului administrator statutar al falitei şi să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii dispuse de judecătorul sindic din prezenta hotărâre, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această încheiere judecătorul sindic a reţinut următoarele:

Într-adevăr, dispoziţiile art.141 din acest act normativ prevăd posibilitatea administratorului/lichidatorului judiciar de a cere judecătorului sindic să dispună măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite, odată cu promovarea cererii circumscrisă dispoziţiunilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006.

Prin legea specială legiuitorul se rezumă la enumerarea doar a câtorva elemente ale unei astfel de cereri, însă, prin dispoziţiile art.149 din Legea nr.85/2006 face trimitere la dreptul comun în materie ce îşi regăseşte reglementarea prin dispoziţiile art.591-601 Cod procedură civilă care instituie trei astfel de măsuri asigurătorii: -sechestru asigurător, poprirea asiguratorie şi sechestru judiciar.

În condiţiile prevăzute de art.84 Cod procedură civilă, judecătorul sindic a găsit de cuviinţă să încadreze juridic cererea accesorie a creditorului raportat la cele trei instituţii juridice.

Văzând dispoziţiile art.598 Cod procedură civilă, apare indubitabil că el; nu devin incidente pricinii, deoarece între falită şi pretinsa debitoare nu se dispută un drept real principal, ci între părţi s-au născut raporturi juridice obligaţionale.

Pe de altă parte, lichidatorul judiciar desemnat în beneficiul insolventei indicat generic că solicită a se înfiinţa măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile sau imobile ale debitoarei – fost asociat şi director al falitei, astfel că judecătorul sindic găseşte că vor putea fi eficiente dispoziţiile art.597 Cod procedură civilă care reglementează instituţia popririi asiguratorie.

În ce priveşte instituţia sechestrului asigurător prevăzută de dispoziţiile art.591-596 Cod procedură civilă, legiuitorul a prevăzut trei situaţii distincte în care se va putea înfiinţa o asemenea măsură asiguratorie, respectiv: când creditorul nu are un titlu executoriu, dar creanţa este constatată prin înscris şi este exigibilă – art.591 Cod procedură civilă; când creditorul are o creanţă care nu este însă constatată printr-un înscris, dar dovedeşte promovarea unui acţiuni judiciare în contra debitorului art.591 alin.2 Cod procedură civilă şi atunci când, creditorul nu are o creanţă exigibilă dar dovedeşte că debitorul a micşorat din culpă garanţiile oferite creditorului sau nu dat asigurările promise, ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă sau să risipească propria avere.

Prima situaţie legală nu poate fi avută în vedere de judecătorul sindic deoarece lichidatorul judiciar nu a înfăţişat nici un înscris care să constate vreo creanţă a falitei în contra pretinsei debitoare.

Cea de a treia situaţie legală ar putea deveni incidenţă, însă lichidatorul judiciar al insolventei nu a făcut cuvenitele dovezi pentru a proba existenţa faptelor prevăzute de legiuitor pe seama pârâtei-pretins debitoare a acesteia.

Pe de altă parte, prezumtivul prejudiciu produs societăţii insolventă care aduce atingere implicită şi intereselor pecuniare ale creditorilor acesteia, poate fi privit ca o posibilă creanţă a acestei insolvente în contra pârâtei-pretins debitoare, mai ales prin perspectiva efectelor juridice pe care le poate produce promovarea cererii ce cade sub incidenţa dispoziţiunilor art.138 din Legea nr.85/2006.

Totodată, lichidatorul judiciar a alăturat ca o cerere accesorie solicitarea pendinte, chiar acţiunii sale judiciare îndreptată în contra debitoarei-pârât, întemeiată pe aceleaşi norme juridice formale, speciale şi derogatorii.

Aşadar, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.591 alin.2 Cod procedură civilă, judecătorul sindic a primit cererea lichidatorului judiciar desemnat în profitul societăţii falite şi, drept consecinţă, a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra întregului activ patrimonial compus din bunuri mobile şi imobile ale pârâtei-pretins debitor H.M. , dar şi a popririi disponibilităţilor băneşti găsite în mâinile acesteia ori ale unor terţi până la concurenţa întregului pasiv actual al insolventei, în cuantum precizat 88.320,oo lei noi.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta H.M. solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare în sensul obligării lichidatorului judiciar la plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea pretenţiilor.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă a dispus măsura sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile precum şi înfiinţarea popriri asiguratorii asupra tuturor disponibilităţilor băneşti pe care le deţine pârâta până la concurenţa sumei de 88.320 lei, fără a se dispune obligarea lichidatorului la plata unei cauţiuni de 10 %, adică o cauţiune de 8.832 lei. Prin instituirea măsurilor asiguratorii fără plata acestei cauţiuni judecătorul sindic a încălcat dispoziţiile prevăzute de art.141 pct.1 din Legea nr.85/2006.

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prev. de art.3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Instanţa a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra bunurilor pârâtei H.M. , reţinându-se că împotriva acesteia s-a formulat cerere de angajare a răspunderii materiale.

Potrivit disp.art.141 din Legea nr.85/2006 „odată cu cererea formulată conform art.138 alin.1 sau după caz art.138 alin.3, administratorul judiciar sau lichidatorul ori, după caz, comitetul creditorilor va putea cere judecătorului sindic să instituie măsuri asiguratorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite conform art.138. Fixarea unei cauţiuni de 10 % din valoarea pretenţiilor este obligatorie. Cererea de măsuri asiguratorii poate fi formulată şi ulterior introducerii acţiunii prevăzută la art.138”.

Din cuprinsul acestui text legal rezultă că cererea poate fi făcută odată cu promovarea acţiunii în răspundere prevăzută de art.138 din lege, fie pe parcursul judecării acestei acţiuni, măsurile ce pot fi instituite sunt cele prevăzute de art.591 – 601 C.pr.civ.

Prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun în materie, legiuitorul procedurii insolvenţei a statuat că judecătorul sindic are obligaţia ca în cazul în care dispune înfiinţarea unei măsuri asiguratorii să fixeze şi o cauţiune al cărei cuantum este de 10 % din valoarea pretenţiilor, nedepunerea cauţiuni în termenul fixat de către judecătorul sindic atrage desfiinţarea de drept a acestor măsuri.

Verificând dacă în cauză s-a dispus obligarea lichidatorului judiciar la plata cauţiunii, dacă a fost achitată această cauţiune sau poate interveni desfiinţarea măsurii asiguratorii, instanţa de control constată că judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului şi a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator precum şi a popririi asiguratorii până la concurenţa sumei de 88.320 le, fără a se fixa cauţiunea în cuantumul prevăzut de art.141 din Legea nr.85/2006, plata acesteia fiind obligatorie aşa cum se prevede în mod expres în acest text legal. În aceste condiţii instanţa de control apreciază că judecătorul sindic a dispus luarea unor măsuri asiguratorii împotriva pârâtei H.M. , fără a cerceta dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art.141 din Legea nr.85/2006 şi 591 – 601 C.pr.civ., astfel că în baza disp.art.312 alin.5 C.pr.civ. va admite recursul, va casa integral încheierea şi va dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care judecătorul sindic va verifica îndeplinirea condiţiilor de instituire a măsurilor asiguratorii inclusiv sub aspectul achitării cauţiunii.

DECIZIA NR. 238/R/12 martie 2009

Legea nr. 85/2006 rep. Instituirea măsurilor asiguratorii. Obligativitatea fixării unei cauţiuni

Înfiinţarea sechestrului asigurator asupra bunurilor aflate în proprietatea persoanelor cu privire la care se cere angajarea răspunderii personale patrimoniale în temeiul prev. art. 138 din Legea nr. 85/2006 rep. Condiţii.

Instituirea măsurii asiguratorii poate fi solicitată în condiţiile prev. de art. 141 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, iar fixarea unei cauţiuni de 10 % din valoarea pretenţiilor este obligatorie.

În condiţiile în care judecătorul sindic a analizat aplicabilitatea prev. de art. 141 din Legea nr. 85/2006 rep. raportat la art. 591 alin. 2 Cod procedură civilă, dar a omis să pună în discuţie condiţia de admisibilitate şi anume aceea a plăţii unei cauţiuni, se impune casarea cu trimiterea spre rejudecare.

Prin încheierea nr. 1 din 14.01.2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul nr. 1267/1371/2007 privind falimentul debitoarei SC. T.L. SRL, s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar în contradictoriu cu pârâta J.E. şi s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor imobile şi mobile ale acesteia, precum şi a popririi asiguratorii până la concurenţa întregului pasiv al debitoarei în cuantum de 289.111,81 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că, în dosarul de faliment al debitoarei SC. T.L. SRL, lichidatorul desemnat în cauză a formulat, atât cerere de angajare a răspunderii personale a administratorului debitoarei, J.E., iar printr-o cerere distinctă, acesta a solicitat şi instituirea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale acesteia până la concurenţa pretinsului prejudiciu cauzat debitoarei în cuantum total de 289.111,81 lei. În cadrul acestei cereri, lichidatorul a inveterat că există suficiente premize ca pretinsa debitoare a falitei să se sustragă de la eventuala obligaţiei ce i-ar reveni prin înstrăinarea bunurilor. Judecătorul sindic a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 591 alin. 2 Cod procedură civilă.

Împotriva încheierii a formulat recurs pârâta J.E. arătând că aceasta s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, fixarea unei cauţiuni în cuantum de 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie, ceea ce în cauză nu a fost depusă. În altă ordine de idei, se arată că încheierea s-a dat fără citarea părţilor şi fără un minim de material probator care să ateste creanţa sau vreun prejudiciu.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu în raport de dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., Curtea apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 141 alin. 1, odată cu cererea formulată în condiţiile art. 138 alin. 1 sau, după caz, art. 138 alin. 3, administratorul judiciar sau lichidatorul, sau, după caz, comitetul creditorilor, va putea cere judecătorului sindic să instituie măsuri asiguratorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite conform art. 138. Fixarea unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie.

În speţă. Lichidatorul judiciar a introdus cererea de angajare a răspunderii personale a administratorului debitoarei J.E. la data de 12.01.2009 iar printr-o cerere distinctă, acesta a solicitat şi instituirea unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale acesteia. Judecătorul sindic, deşi a făcut o amplă analiză a aplicabilităţii tezei I din articolul de mai sus raportat la dispoziţiile art. 591 alin. 2 din C. pr. civ, incident în cauză, precum şi cu referire la Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, a omis să facă aplicarea tezei a II-a a art. 141 alin. 1. Astfel acesta nu a obligat titularul cererii la plata cauţiunii, cu atât mai mult cu cât, nici nu a fost pusă în discuţie această condiţie obligatorie de admisibilitate a cererii, considerând că simpla introducere a cererii de angajare a răspunderii personale a administratorului este suficientă.

Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că judecătorul sindic nu a soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 3 şi 5 C. pr. civ., încheierea atacată va

fi casată iar cauza trimisă spre rejudecare pentru ca judecătorul sindic să facă aplicarea tezei a II-a din alin. 1 al art. 141 din Legea nr. 85/2006. Totodată, judecătorul sindic va avea în vedere şi celelalte motive invocate în cererea de recurs.

DECIZIA NR. 247/R/17 martie 2009

Legea nr. 85/2006 rep. Angajarea răspunderii personale patrimoniale a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei aflate sub incidenţa Legii nr. 85/2006 rep. în situaţia în care debitoarea este o asociaţie familială.

Analiza statutului juridic pe care îl are o asociaţie familială anterior intrării în vigoare a OUG nr. 44/2008 şi după această reglementare, inclusiv prin prisma disp. cu caracter general cuprinse în D. nr. 31/1954 precum şi a dispoziţiilor Decretului Lege nr. 54/1990.

Art. 1; 126 şi 138 din Legea nr. 85/2006 rep.; art. 30 alin. 1 din OUG nr. 49/2008; art. 26 lit. „e” din Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 507/2002 prin care s-a abrogat Decretul Lege nr. 54/1990.

Cererea de angajare a răspunderii personale patrimoniale a membrilor asociaţiei familiale fiind formulată anterior intrării în vigoare a OUG nr. 44/2008, nu se poate reţine drept argument al inadmisibilităţii faptul că întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.

În raport de actele normative aflate în vigoare la data constituirii asociaţiei familiale (anul 2000 potrivit datelor oferite de ORC) nu se poate susţine că asociaţia familială, odată ce are statutul de comerciant nu are şi un patrimoniu propriu afectat special scopului pe care îl îndeplineşte. Creanţele cu care creditorii s-au înscris la masa credală intră în noţiunea „obligaţiei” specifică sferei patrimoniale de drepturi şi obligaţii pe care le are ca şi comerciant asociaţia familială debitoare. Aceasta din urmă, la rândul său, în operaţiunile şi contractele comerciale la care a fost parte, a avut şi drepturi, nu numai obligaţii. Din perspectiva Decretului Lege nr. 54/1990 coroborat cu art. 26 lit. „e” din Decretul nr. 31/1954 este îndeplinită condiţia existenţei unui patrimoniu destinat interesului obştesc. De asemenea, în relaţiile cu terţii, activitatea asociaţiei familiale s-a desfăşurat potrivit Legii nr. 507/2002 şi 300/2004 dar şi sub imperiul Decretului Lege nr. 54/1990, în virtutea unei organizări proprii. Membrii asociaţiei familiale intră în sfera largă a persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 rep., care pot fi trase la răspundere iar din acest punct de vedere, cererea lichidatorului judiciar poate fi cercetată în raport cu fiecare membru al asociaţiei familiale.

Prin sentinţa civilă nr.2370/20.10.2008, pronunţată de Tribunalul Harghita în dos. nr. 2599/2004, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării până la soluţionarea irevocabilă a cauzelor penale ce fac obiectul dosarelor nr. 1231/96/2006 şi nr. 3718/2007 ale Tribunalului Harghita.

A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii D.L., D.C. şi D.J. şi, în consecinţă, a dispus respingerea cererii formulată în baza art. 138 din Legea 85/2006 de lichidatorul LEX FORI I.P.U.R.L. Miercurea Ciuc.

Pentru a pronunţa în acest sens, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

La data de 12.11.2007, se arată în considerentele hotărârii atacate, lichidatorul judiciar a solicitat, în temeiul art. 138 lit. a) şi d) din Legea 85/2006, stabilirea răspunderii solidare a celor trei pârâţi motivând în sensul celor indicate în raportul privind cauzele intrării societăţii în insolvenţă, în sensul în care au fost evidenţiate minusuri în inventarul societăţii, lipsa unor obiecte de inventar, disponibilităţi băneşti care nu se regăsesc în casierie. De asemenea, cu privire la lit. d) a art.138, lichidatorul arată că potrivit registrelor contabile, în luna aprilie 2005 stocul de marfă în valoare de 486.425,96 lei a fost înstrăinat ilegal către S.C. „D.M.” S.R.L., iar facturile nu au fost identificate, astfel că există prezumţia că pârâţii au făcut să dispară documentele privind operaţiunea contabilă în scopul sustragerii de la urmărire.

Ulterior, lichidatorul judiciar şi-a precizat angajarea răspunderii în sensul obligării pârâţilor la plata sumei de 272.027,04 lei, respectiv întregul pasiv al debitoarei.

Prin întâmpinarea depusă, pârâţii au invocat inadmisibilitatea acţiunii în sensul în care starea de insolvenţă priveşte o asociaţie familială ce nu are personalitate juridică, pe când

dispoziţiile art. 138 alin. 1 se aplică persoanelor juridice. De asemenea, se arată în continuare în considerentele hotărârii atacate, pârâţii au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii faţă de pârâţii D.C. şi D.J., precum şi respingerea pentru suma solicitată faţă de D.L.. Au solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru a verifica cele constatate.

În ce priveşte solicitarea suspendării judecăţii, judecătorul sindic reţine că potrivit art. 138 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 stabilirea răspunderii în temeiul art. 138 este independentă de incidenţa legii penale cu privire la faptele săvârşite de membrii organelor de supraveghere sau control ai debitoarei şi care constituie infracţiuni.

În ce priveşte excepţia de fond, a inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi, judecătorul sindic reţine că la data înfiinţării, sub imperiul Legii 300/2004, Asociaţia Familială „Demeter” nu stabilea că asociaţiile familiale ar avea personalitate juridică, iar în lipsa unei dispoziţii exprese, caracterul personalităţii juridice nu se prezumă. În acelaşi sens, judecătorul sindic invocă şi dispoziţiile OUG 44/2008, ce defineşte întreprinderea familială ca fiind întreprindere economică fără personalitate juridică.

Nu a reţinut argumentele lichidatorului judiciar, potrivit cărora s-ar aplica O.G. 26/1990, în sensul în care acest din urmă act normativ reglementează organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi fundaţiilor şi nu asociaţiile familiale.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen recurs, lichidatorul judiciar LEX FORI IPURL solicitând să dispună, ca urmare a admiterii recursului, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii – intimaţi şi să dispună obligarea acestora la plata sumei de 272.027,04 lei reprezentând întregul pasiv. În esenţă se susţine că procedura insolvenţei, potrivit art. 1 alin. 2 lit. b, se aplică şi asociaţiilor familiale, iar art. 138 alin. 1 din acelaşi act normativ enumeră generic persoanele faţă de care se poate atrage răspunderea personală special delictuală, singura condiţie fiind aceea ca prin fapta personală, enumerată în cuprinsul aliniatului 1, să fi cauzat starea de insolvenţă. De asemenea, se mai aduce ca şi argument şi dispoziţia din O.U.G. 44/2008 referitoare la răspunderea solidară a membrilor întreprinderilor familiale pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune. În continuare, motivele de recurs cuprind argumentele pe fondul cererii, respectiv pe ceea ce consideră lichidatorul judiciar că ar fi probe în susţinerea că s-ar impune angajarea răspunderii personale a celor trei intimaţi, argumente prezentate şi judecătorului sindic.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. Ca argumente se aduc dispoziţiile art. 126 din Legea 85/2006, care chiar dacă se referă doar la acoperirea pasivului societăţilor comerciale care răspund nelimitat pentru acoperirea pasivului societăţilor comerciale în comandită sau în nume colectiv, prin analogie acest articol se aplică şi asociaţiei familiale.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi a apărărilor formulate de intimaţi, dar şi în virtutea principiului devolutiv prevăzut de art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs reţine următoarele:

În cazul de faţă, discuţia esenţială poartă asupra admisibilităţii acţiunii, excepţie de fond în raport cu care se poate proceda, în funcţie de admiterea sau respingerea ei, la analiza fondului cererii de angajare.

Instanţa de recurs, în limitele devolutive ale prezentei căi de atac extraordinare, urmează a analiza recursul formulat din perspectiva admisibilităţii acţiunii formulate de lichidatorul judiciar, în funcţie de care urmează a da o soluţie asupra recursului şi, eventual, a se pronunţa asupra casării ori modificării hotărârii date de judecătorul sindic.

Aşadar, discuţia poartă asupra sintagmei folosite de legiuitor în art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, „…, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului,

persoană juridică, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă…”. Cu alte cuvinte, trebuie stabilit, în primul rând, dacă debitoarea Asociaţia Familială „Demeter” este persoană juridică şi, în al doilea rând, dacă aceasta este persoană juridică, intimaţii intră în una din categoriile de persoane enumerate de aliniatul 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006:

1. Judecătorul sindic s-a oprit asupra ideii că asociaţia familială nu poate fi considerată persoană juridică, pentru argumentele arătate în considerentele hotărârii atacate.

Mai întâi, în cauză judecătorul sindic a invocat dispoziţiile art. 30 alin. 1 din O.U.G. 44/16.04.l2008 care prevăd textual că „Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului”.

Acest act normativ a fost publicat în Monitorul oficial al României nr. 328/25.04.2008, ceea ce înseamnă că ordonanţa de urgenţă a intrat în vigoare de la această dată (art. 11 alin. 2 din Legea 24/2000 rep.), ceea ce înseamnă că acest act normativ nu poate retroactiva, în acord cu principiul constituţional instituit de art. 15 paragraf 2 din Constituţia României, care prevede că legea nu dispune decât numai pentru viitor, excepţia fiind legea penală şi cea contravenţională mai favorabilă.

Aşadar, din acest punct de vedere, este evident greşit temeiul juridic invocat de judecătorul sindic, respectiv art. 30 alin. 1 din O.U.G. nr. 44/2008, având în vedere că, pe de-o parte, a fost sesizat cu cerere de angajare a răspunderii personale a celor trei intimaţi la data de 12.11.2007, deci anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel că actul normativ în cauză nu putea retroactiva, şi, pe de altă parte, însuşi raportul de drept substanţial, referitor la răspunderea civilă delictuală special prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 avea ca şi conţinut presupuse fapte delictuale (cele indicate în cererea de atragere a răspunderii formulată de lichidatorul judiciar) pretins săvârşite şi, ca atare, epuizate anterior intrării în vigoare a O.U.G. 44/2008.

Ca atare, rămâne de stabilit dacă, până la reglementarea invocată de judecătorul sindic, respectiv art. 30 alin. 1 din O.U.G. 44/2008, se poate considera că asociaţia familială avea statutul de persoană juridică, conform dispoziţiilor generale ale art. 26 lit. e din Decretul 31/19954 privitor la persoanele fizice şi juridice, care prevedea că este considerată persoană juridică „orice altă organizaţie … care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”.

Aşadar, instanţa va cerceta dacă, în acord cu actele normative potrivit cărora asociaţia familială debitoare s-a înfiinţat şi a funcţionat, putea fi considerată că este persoană juridică din prisma celor două condiţii cumulative prevăzute de art. 26 lit. e din Decretul 31/1954, respectiv dacă avea patrimoniu care să fi fost afectat realizării unui anumit scop în acord cu interesul „obştesc” şi dacă avea o organizare de sine stătătoare.

Este de observat că asociaţia familială a fost constituită în anul 2000, aşa cum rezultă din datele oferite de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Harghita, sub imperiul Decretului Lege nr. 54/1990 (f. 53, vol. I, dos. Trib. Harghita).

În ce priveşte subcondiţia interesului „obştesc”, este evident că, potrivit acestui decret lege, art. 1, acest interes era îndeplinit întrucât scopul înfiinţării unei asociaţii familiale era acela al „satisfacerii în condiţii mai bune a cerinţelor de bunuri şi servicii ale populaţiei, folosirii eficiente a resurselor de materii prime şi materiale, îndeosebi locale, precum şi creşterii gradului de utilizare a forţei de muncă …” (art. 1 lit. c).

În ce priveşte subcondiţia patrimoniului, instanţa porneşte de la definiţia largă a conceptului dată de dreptul civil, şi anume „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane”.

Legiuitorul nu a prevăzut, în Decretul Lege 54/1990, expres în ce ar consta patrimoniul unei asociaţii familiale, în măsura în care se poate considera că aceasta avea patrimoniu. Doar art. 24 făcea trimitere la art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ, acest din urmă text prevăzând că mijloacele financiare necesare activităţii se asigură din resurse proprii, precum şi prin credite acordate de bănci, pe bază de garanţii asigurătorii.

Dar, nu se poate spune că asociaţia familială, în cazul particular de faţă debitoarea, odată ce are statutul de comerciant (art. 19 coroborat cu art. 24 din Decretul Lege 54/1990) nu are şi un patrimoniu propriu afectat special scopului pe care îl îndeplineşte. De altfel, creanţele cu care creditorii s-au înscris la masa credală intră în noţiunea de „obligaţii” specifică sferei patrimoniale de drepturi şi obligaţii pe care le are ca şi comerciant asociaţia familială debitoare. La rândul ei, asociaţia familială, în operaţiunile şi contractele comerciale la care a fost parte, a avut drepturi, nu numai obligaţii.

Concluzia care se desprinde este că una din condiţii, în ce priveşte aprecierea asociaţiei familiale din perspectiva Decretului Lege 54/1990 coroborat cu art. 26 lit. e din Decretul 31/1954, este îndeplinită, în sensul în care aceasta a avut un patrimoniu propriu destinat interesului „obştesc”.

În ce priveşte „organizarea proprie”, este evident că aceasta există din moment ce art. 23 prevede că asociaţia familială se constituie din membrii unei familii, ceea ce înseamnă că

prin simpla lor constituire asociaţia familială este independentă de fiecare persoană în parte membră a asociaţiei. Mai mult, potrivit Legii 507/12.07.2002, art. 2 alin. 2, asociaţia familială era reprezentată în relaţiile cu terţii fie de persoana care a înfiinţat-o, fie de persoana împuternicită de aceasta, dispoziţie care a fost preluată şi de Legea 300/28.06.2004 (Decretul Lege 54/1990 fiind abrogat de Legea 507/2002). Or, se observă că activitatea asociaţiei familiale, fiind desfăşurată potrivit Legii 507/2002, perioadă în care s-au desfăşurat marea majoritate a relaţiilor comerciale sub imperiul cărora s-au născut debitele debitoarei asociaţii familiale, era condusă în virtutea unei organizări proprii dată chiar de dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea 507/2002 şi, respectiv, art. 2 alin. 4 din Legea nr. 300/2004, ţinând cont că s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei prin sentinţa civilă nr. 97/24.01.2005 (f. 56 vol. I, Trib. Harghita), astfel că asociaţia familială şi-a desfăşurat activitatea, iar raporturile substanţiale ce fac obiectul prezentei cereri de angajare, s-au desfăşurat sub imperiul legilor 507/2002 şi 300/2004, dar şi sub imperiul Decretului Lege 54/1990.

De altfel, trebuie observat că practica judiciară a consemnat posibilitatea ca o persoană fizică autorizată (obiect al aceloraşi acte normative indicate anterior) să fie trasă la răspundere (a se vedea decizia 100/R/18.03.2008 a Curţii de Apel Braşov -JURINDEX200964976).

Ca atare, instanţa conchide că cele două condiţii prevăzute de art. 26 lit. e din Decretul 31/1954 sunt îndeplinite, având în vedere naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor juridice ce stau la baza angajării răspunderii personale a intimaţilor au avut loc sub imperiul acelor acte normative care nu prevedeau că asociaţia familială nu ar avea patrimoniu propriu şi personalitate juridică prin înregistrare, ceea ce înseamnă că asociaţia familială era persoană juridică atât la data derulării raporturilor juridice substanţiale, cât şi la data la care s-a formulat cererea de angajare a răspunderii personale.

Aşadar, este îndeplinită condiţia cerută de art. 138 alin. 1 din Legea 85/2006, care prevede că doar în cazul persoanelor juridice poate fi angajată răspunderea personală;

1) A doua chestiune este cea a persoanelor care pot fi trase la răspundere

potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

Aici, legiuitorul a prevăzut o sferă largă a persoanelor care pot fi trase la răspundere, întrucât orice persoană care a contribuit la starea de insolvenţă a debitoarei intră în această categorie.

Evident că intimaţii, ca membri ai asociaţiei familiale, intră în această sferă, astfel că din acest punct de vedere cererea lichidatorului judiciar poate fi cercetată în raport cu fiecare intimat.

Sigur, instanţa de recurs nu poate cerceta în această cale de atac extraordinară elementele răspunderii civile delictuale speciale prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în raport cu faptele pretins a fi fost săvârşite de aceştia, aceste fapte fiind indicate de lichidatorul judiciar, ci aceste elemente vor fi cercetate de judecătorul sindic având în vedere că prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, greşită în opinia instanţei de recurs, de fapt nu a fost cercetat fondul cauzei.

Ca atare, instanţa va dispune ca urmare a admiterii recursului, casarea sentinţei atacate şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare judecătorului sindic, urmând ca acesta din urmă să aibă în vedere motivele care au dus la casarea hotărârii iniţiale, respectiv faptul că asociaţia familială, în raport cu actele normative indicate mai sus, este persoană juridică, iar în ce priveşte persoana intimaţilor, aceştia intră în sfera de cuprindere a persoanelor indicate de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, urmând ca judecătorul sindic să cerceteze faptele pretins a fi fost săvârşite din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale special prevăzute de acest text.

DECIZIA NR. 256/R/17 martie 2009

Reverificarea unei perioade supuse controlului justificată de existenţa unor date suplimentare;

Art. 105 alin. 3 Cod procedură fiscală.

Datele suplimentare faţă de cele existente la data efectuării controlului de către organele inspecţiei fiscale, care să justifice reverificarea perioadei supuse unui control anterior, privind reţinerea la sursă a impozitului pe venit, pot rezulta şi din solicitări ale

organelor de urmărire penală, sau ale altor organe îndreptăţite potrivit legii conform pct. 102.4 din HG nr. 1050/2004.

Prin sentinţa nr.634 din 15 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr.2325/102/2008 Tribunalul Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R.M. SA în contradictoriu cu pârâta ANAF prin DGFP Mureş şi a anulat decizia nr.58/23.07.2008 emisă de DGFP Mureş şi actele anterioare analizate prin această decizie.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin decizia atacată s-a constatat că reclamanta nu a evidenţiat şi nu a reţinut impozitul pe veniturile din alte surse, aferent achiziţiilor de deşeuri reciclabile pentru sumele reprezentând contravaloarea materialelor refolosibile predate, achitate persoanelor fizice.

Prima instanţă a apreciat că potrivit pct.152 din Normele de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr.44/2004, reclamanta a făcut dovada că impozitul nu este datorat deoarece deşeurile provin din gospodăria proprie a persoanelor fizice, conform declaraţiilor date pe proprie răspundere.

S-a apreciat că având în vedere existenţa acestor declaraţii, reclamanta nu avea nici un motiv pentru a considera că deşeurile nu provin din gospodăriile proprii persoanelor fizice.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs DGFP Mureş, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii în contencios administrativ.

În motivele de recurs s-a arătat că în cursul anului 2006 SC R.M. SA a colectat deşeuri de fier vechi în valoare totală de 145.922,24 lei de la 14 persoane fizice, eliberând acestora adeverinţe de primire şi plată în care se menţionează faptul că deşeurile de fier vechi provin din gospodărie proprie.

S-a arătat că pentru sumele reprezentând contravaloarea materialelor refolosibile predate unitatea nu a evidenţiat şi nu a reţinut impozitul pe veniturile din alte surse.

Potrivit art.79 din Legea 571/2003 impozitul pe venit trebuia calculat şi reţinut la momentul plăţii veniturilor de către plătitorul de venituri.

S-a invocat faptul că persoanele fizice au dat declaraţii în faţa organelor de poliţie, declaraţii prin care au recunoscut că deşeurile predate nu provin din gospodărie proprie.

În ce priveşte reverificarea unei anumite perioade, s-a arătat că OG nr.92/2003 permite aceasta dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor. Aceste date suplimentare se referă la declaraţiile date de persoanele fizice.

Intimata a depus întâmpinare solicitând respingere recursului.

În întâmpinare s-a invocat faptul că organul de control nu avea voie să controleze încă odată perioada supusă controlului anterior şi că la data la care reclamanta ar fi putut face reţinerea la sursă a impozitului pe venit nu avea cunoştinţă că declaraţiile date de persoanele fizice au fost false.

De asemenea s-a menţionat că organul de inspecţie fiscală nu avea nicio probă care să dovedească provenienţa deşeurilor.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa reţine următoarele:

Serviciul Judeţean de Poliţie Transporturi Mureş a solicitat prin mai multe adrese emise în anul 2008, efectuarea unor verificări cu privire la predarea unor deşeuri de fier vechi de către persoane fizice către SC R.M. SA. În urma acestor verificări s-au întocmit actele atacate în dosarul de fond, acte prin care s-a stabilit că SC R.M. SA avea obligaţia de a evidenţia şi de a reţine impozitul pe veniturile din alte surse, aferent achiziţiilor de deşeuri reciclabile.

Deşi susţine că efectuarea acestui calcul nu cădea în obligaţia sa, deoarece obligaţiile fiscale nu aparţin societăţii comerciale ci unor persoane fizice, art.79 Cod fiscal prevede la alin.1 că acest impozit se calculează prin reţinerea la sursă de către plătitorii de venituri.

În ce priveşte susţinerea reclamantei că la data preluării deşeurilor nu avea de unde să cunoască faptul că acestea nu proveneau din gospodăriile proprii ale persoanelor fizice, aceasta este greu de acceptat, având în vedere că potrivit adeverinţelor de plată de la filele 27-33 din dosarul de fond, reiese că persoanele fizice au predat cantităţi foarte mari de materiale (de exemplu 13.775 kg predate de o singură persoană- B.N.),cantităţi care nu pot proveni din gospodării proprii.

De asemenea, din adresele şi declaraţiile de la filele 9-56 redăm tot exemplificativ alte cantităţi predate de persoane fizice reclamantei: P. K. -35.590 kg (f17), P. I. 90.680 kg(f.53), etc.

Acest aspect a fost de altfel clarificat de către organele de poliţie.

Potrivit art.105 alin.3 Cod procedură fiscală, se poate efectua reverificarea unei perioade dacă, de la data efectuării controlului si până la împlinirea prescripţiei apar date suplimentare, necunoscute până atunci.

Datele suplimentare pot rezulta din solicitări ale organelor de urmărire penală sau ale altor organe îndreptăţite potrivit legii, conform pct.102.4 din HG nr.1050/2004, iar în cauză există asemenea solicitări, după cum am menţionat mai sus şi după cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală.

Reclamanta susţine că aceste date existau la data finalizării controlului anterior (29.02.2009), însă din adresele emise de Serviciul Judeţean de Poliţie Transporturi Mureş reiese că acestea au fost comunicate şi înregistrate la DGFP Mureş în intervalul 29 ianuarie-14 martie 2009.

În consecinţă, în baza art.312 alin.1 C.pr.civ., instanţa va admite recursul formulat de reclamanta DGFP Mureş, va modifica hotărârea atacată i va respinge acţiunea formulată de reclamantă.

DECIZIA NR. 260/R/19 martie 2009

Sfera de aplicare a disp. art. 24 din Legea nr. 554/2004 rep. în raport de prev. art. 5 alin. 2 din acelaşi act normativ Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 privind obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ în situaţia în care este vorba despre o procedură de aplicare a Legii nr. 18/1991. instanţa de contencios administrativ nu poate obliga Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 să emită sau să elibereze acte pentru care art. 53 şi urm. din precizatul act normativ a instituit o altă procedură. Actele Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 sunt exceptate controlului instanţelor de contencios administrativ.

Prin sentinţa civilă nr.6/C/18 aprilie 2008 a Tribunalului Mureş, Secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea reclamantului J.I. şi a obligat Preşedintele Comisiei locale de fond funciar Ceuaşu de Câmpie la o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, începând cu rămânerea definitivă a sentinţei şi până la soluţionarea cererii reclamantului din 13 septembrie 2005.

Prin aceeaşi sentinţă s-a mai dispus ca acelaşi preşedinte să plătească reclamantului despăgubiri de 500 lei/zi întârziere până la soluţionarea aceleiaşi cereri din 13 septembrie 2005, precum şi la plata sumei de 1104,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sentinţa s-a motivat în drept pe dispoziţiile art.24 din Legea nr.554/2004 privitoare la obligaţia executării hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată de către instanţa de contencios administrativ.

S-a apreciat că sentinţa susceptibilă de executare conform art.24 din Legea nr.554/2004 este sentinţa nr.148/02.04.2007 a Tribunalului Mureş, de la a cărei rămânere irevocabilă a trecut mai mult de un an.

Impotriva sentinţei nr.6/C/18 aprilie 2008 s-a declarat recurs de către S. J.-L. având calitatea de Preşedinte al Comisiei locale de fond funciar Ceuaşu de Câmpie, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie în a căror dezvoltare se arată că sentinţa civilă nr.148/02.04.2007 a fost executată ca atare prin comunicarea corespondenţei depuse la biroul avocatului ales S.E..

Recursul este fondat.

Indiferent de susţinerile părţilor, este necontestat că prin sentinţa civilă nr.148 din 2 aprilie 2007 a Tribunalului Mureş nu s-a dispus altceva decât comunicarea răspunsului la cererea de restituire formulată de reclamantul J.I. către avocatul ales S.E., iar prin adresa nr.5267 din 11.10.2007 s-au cerut acte suplimentare, la care s-a răspuns de către avocat prin adresa din 16 ianuarie 2008 (filele 5-7 recurs).

Abstracţie făcând de faptul că procedura de aplicare a Legii nr.18/1991 scapă cenzurii instanţelor de contencios administrativ având în vedere că, potrivit art.5 alin.2 din

Legea nr.554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură, este limpede că instanţa de contencios administrativ nu putea să oblige comisia de aplicare a Legii nr.18/1991 să emită sau să elibereze acte pentru care art.53 şi următoarele din Legea nr.18/1991 a instituit o altă procedură.

Comunicarea răspunsului la adresa avocatului ar avea acoperire şi în faptul că reclamantul domiciliază în străinătate (fila 22), iar procedura reglementată de Legea nr.18/1991 condiţionează exercitarea căilor de atac în anumite termene ce s-ar putea pierde prin comunicarea actelor la domiciliul reclamantului din străinătate.

In consecinţă, măsurile dispuse prin sentinţa recurată în baza art.24 din Legea nr.554/2004 sunt vădit nelegale şi luate cu ignorarea competenţei instanţei de contencios administrativ în privinţa executării (art.23 – 25), nepunându-se problema neexecutării sentinţei în cauză din motive imputabile conducătorului autorităţii, cât timp actele comisiei de aplicare a Legii nr.18/1991 sunt exceptate controlului instanţei de contencios administrativ,

Aşa fiind, curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul că va respinge cererea avocatului S.E. pentru aplicare de sancţiuni şi obligare la despăgubiri în baza art.24 din Legea nr.554/2004.

DECIZIA NR. 267/R/19 martie 2009

Legea nr. 85/21006 rep. Cazurile şi motivele pentru care judecătorul sindic poate dispune desfiinţarea hotărârii adunării creditorilor; discuţii asupra posibilităţii judecătorului sindic de a dispune modificarea componenţei comitetului creditorilor prin prisma dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 rep. Condiţiile de legalitate a votului prin corespondenţă Nevalabilitatea voturilor exprimate în cadrul adunării creditorilor, duce la anularea hotărârii luate în aceste condiţii, cu privire la toate punctele aflate pe ordinea de zi, impunându-se convocarea unei adunări, cu aceeaşi ordine de zi, inclusiv aspectul legat de componenţa comitetului creditorilor.

Prin sentinţa nr. 570 pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş la data de 02.06.2008 în dosarul nr. 1242/1371/2007 privind procedura insolvenţei faţă de debitoarea SC. R. SA, s-a admis cererea formulată de reprezentantul salariaţilor C.E., s-a desfiinţat hotărârea adunării creditorilor din 15.05.2008, s-a dispus convocarea şedinţei creditorilor de către lichidatori având ca ordine de zi aprobarea raportului de evaluare şi a regulamentului de vânzare în conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus modificarea componenţei comitetului creditorilor în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, din acesta făcând parte următorii creditori: DGFP Mureş, BRD-GSG Cluj Napoca şi salariaţii R. prin reprezentant C.E..

Pentru a pronunţa această soluţie judecătorul sindic a reţinut ordinea de zi a şedinţei adunării creditorilor din 15.05.2008 a fost aprobarea raportului de evaluare şi a regulamentului de vânzare în conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 şi modificarea componenţei comitetului creditorilor, aprobându-se primul punct şi respingându-se al doilea. S-a constatat că voturile creditorilor DGFP Mureş, BRD-GSG Cluj Napoca, SC. R. C. SRL Luduş şi AVAS care au fost avute în vedere la adoptarea hotărârii, au fost trimise prin fax şi nu întrunesc condiţiile prevăzute de art. 14 alin. 4 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, în mod greşit nu s-a luat în considerare votul reprezentantului salariaţilor în condiţiile în care, delegaţia de reprezentare este suficientă pentru exercitarea unui vot valabil. În ceea ce priveşte reprezentarea creditoarei SC. S.I. SRL de către av. G.A. şi C.V., judecătorul sindic a constatat că, de vreme ce aceştia au avut contract de asistenţă judiciară încheiat şi cu debitoarea, sunt incidente dispoziţiile art. 44 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, neputând reprezenta părţi cu interese contrare. În privinţa cererii creditorilor BRD-GSG Cluj Napoca şi salariaţii debitoarei privind modificarea componenţei comitetului creditorilor, respectiv, respingerea acesteia, judecătorul sindic a constatat că creditorii au încălcat dispoziţiile art. 16 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, actuala componenţă, DGFP Mureş, E-ON Gaz România şi AVAS, desemnată prin încheierea din 02.02.2006, nu mai corespunde, în raport cu tabelul definitiv, cerinţelor impuse de art. 16 alin. 1 şi 4. Faţă de dispoziţiile de mai sus, judecătorul sindic a modificat componenţa comitetului creditorilor urmând ca din acesta să facă parte : DGFP Mureş, BRD-GSG Cluj

Napoca şi salariaţii debitoarei reprezentaţi de C.E.. În concluzie, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile art. 14 alin. 4 şi 5 şi art. 16 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 s-a admis contestaţia formulată împotriva hotărârii adunării creditorilor.

Împotriva sentinţei au formulat recurs E-ON GAZ România şi AVAS.

În motivarea căii de atac, creditoarea E-ON GAZ România arată că desemnarea comitetului creditorilor este atributul exclusiv al adunării creditorilor şi nu al judecătorului sindic, acestuia revenindu-i doar atribuţia de a desemna un comitet al creditorilor provizoriu până la confirmarea sau modificarea acestuia de către adunarea creditorilor. Pe de altă parte, judecătorul sindic nu a avut în vedere că deţine în tabelul creditorilor a doua creanţă ca însemnătate, luând în calcul numai suma ce reprezintă creanţa garantată nu şi cea chirografară.

În motivarea recursului său AVAS arată că în mod nelegal judecătorul sindic a reţinut ca nevalabil votul acestei instituţii, în condiţiile în care este un creditor bugetar fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. 3 şi nu cele ale alin. 4 din Legea nr. 85/2006, în acest sens fiind şi practica judiciară. O altă critică vizează desemnarea de către judecătorul sindic a comitetului creditorilor, acestuia revenindu-i doar sarcina desemnării unui comitet provizoriu.

Lichidatorul desemnat în cauză a solicitat, prin întâmpinarea depusă,în principal, respingerea acestora ca tardivă, iar în subsidiar, ca nefondate. Se arată că la prima adunare a creditorilor lichidatorul nu a pus în discuţie desemnarea comitetului creditorilor, aşa încât, după întocmirea tabelului definitiv, cum acest tabel suferise modificări esenţiale, în mod legal şi temeinic judecătorul sindic a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. 4 din lege.

Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu în raport de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., instanţa apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la tardivitatea recursurilor, Curtea constată că acestea au fost formulate în termen în raport de data publicării sentinţei atacate în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, respectiv, 04.09.2008. Astfel, creditoarea E-ON GAZ România a depus recursul, conform datei de pe ştampila poştei, la data de 15.09.2008, iar AVAS, la 12.09.2008, ambele în termenul de 10 zile prevăzut de lege.

Pe fond, critica AVAS cu privire votul prin corespondenţă la şedinţa adunării creditorilor din 15.05.2008 este nefondată. Aşa cum corect a reţinut judecătorul sindic, modalitatea de vot în condiţiile art. 14 alin. 3 (creditorii pot fi reprezentati in adunare prin imputerniciti cu procura speciala autentica sau, in cazul creditorilor bugetari si al celorlalte persoane juridice, cu delegatie semnata de conducatorul unitatii) este valabilă doar în cazul în care creditorii sunt prezenţi la adunare. În speţă, reprezentanţii AVAS nu au fost prezenţi şi au votat prin corespondenţă, aşa încât sunt incidente dispoziţiile alin. 4 , respectiv, dacă legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă. Scrisoarea prin care îşi exprimă votul, semnată de creditor, semnătura fiind legalizată de notarul public ori certificată şi atestată de către un avocat, sau înscris în format electronic, căruia i s-a incorporat, ataşat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat valabil, poate fi comunicată prin orice mijloace, până în ziua fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar sau lichidatorului.

În ceea ce priveşte critica adusă de ambii recurenţi referitoare la desemnarea de către judecătorul sindic a comitetului creditorilor, Curtea constată că aceasta este întemeiată, însă pentru alte considerente decât cele invocate de către aceştia. Astfel, din procesul verbal al şedinţei adunării creditorilor din 15.05.2008 rezultă că desemnarea comitetului creditorilor a fost discutată în acea şedinţă la solicitarea reprezentantului salariaţilor, C.E., creditorii prezenţi votând împotrivă, pe lângă singurul punct al ordinii de zi de aprobare a raportului de evaluare şi a regulamentului de vânzare în conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. 3 din Legea nr. 85/2006. Cum judecătorul sindic a constatat nevalabile voturile unora dintre creditori la adoptarea hotărârii, nu putea să o anuleze doar parţial, cu privire la aprobarea raportului de evaluare, şi să considere ca legale voturile în privinţa desemnării comitetului creditorilor pentru ca să poată el însuşi desemna un al comitet. De altfel din dispozitivul sentinţei rezultă că hotărârea a fost integral anulată iar în consecinţă, şi solicitarea creditorului C.E. trebuia să figureze pe o nouă ordine de zi şi nu doar aprobarea raportului de evaluare şi a regulamentului de vânzare. Doar după adoptarea unei hotărâri legale şi cu privire la acest aspect, în caz de respingere a solicitării, judecătorul sindic ar putea, dacă dispoziţiile legale îi permit, să modifice componenţa comitetului creditorilor.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite recursurile formulate şi va modifica integral sentinţa atacată în sensul că se va admite cererea reprezentantului salariaţilor C.E., se va desfiinţa hotărârea adunării creditorilor debitoarei SC. R. SA din 15.05.2008 şi se va dispune convocarea uni noi adunării având ca ordine de zi aprobarea raportului de evaluare şi a regulamentului de vânzare în conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 şi solicitarea reprezentantului salariaţilor C.E. de modificare a componenţei comitetului creditorilor. Pentru eliminarea oricăror interpretări, se vor înlătura din dispozitivul sentinţei atacate menţiunile judecătorului sindic referitoare la modificarea componenţei comitetului creditorilor.

Dec. 582/R/26 mai 2009

Dec. 23/2008 a ÎCCJ

Funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestor instituţii publice.

Termenul de „personal” din cadrul instanţelor si parchetelor nu cuprinde şi funcţionarii publici.

Prin sentinţa nr.33 din 16 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr.2653/102/2008 Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de MEF prin DGFP Mureş şi a Ministerului Justiţiei.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamantele B. E., Ş. D., C. S., I. S. şi F. Z., funcţionari publici la C.A. Tg - Mureş, în contradictoriu cu pârâţii M. J., T.M. şi M. E. F.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de pârâtul MEF, aceasta trebuie respinsă deoarece ministerul are atribuţii de gestionare a bugetului de stat.

În ce priveşte lipsa calităţii procesual pasive a M. J., aceasta a fost respinsă având în vedere calitatea sa de ordonator principal de credite.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că atribuţiile, condiţiile de încadrare şi specificul muncii personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor sunt total diferite de cele ale funcţionarilor publici, astfel încât aceştia din urmă nu pot beneficia de aceleaşi sporuri sau drepturi salariale acordate în mod expres de lege numai unei anumite categorii de personal al puterii judecătoreşti.

De asemenea, s-a apreciat că este relevante relevantă soluţia dată de Î. C. C.J. recursului în interesul legii formulat cu privire la chestiunea suspusă analizei instanţei, în sensul că art.40 şi 41 din O.U.G. nr.92/2004 nu se aplică şi funcţionarilor publici din cadrul instanţelor judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantele, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. În subsidiar s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că potrivit art.20 din Constituţia României, în ceea ce priveşte prioritatea reglementărilor, cele internaţionale au prioritate în raport cu cele naţionale.

De asemenea, s-a apreciat că au fost încălcat dispoziţii din pacte şi tratate la care România este parte, respectiv art.23 alin.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.7 lit.a din Pactul internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificate prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974, Partea I pct.4 şi Partea II, art.4 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasburg la 3 mai 1996, ratificată prin legea nr.74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 1999, art.2 pct.1 şi art.11 pct.2 din convenţia nr.95/1949 privind protecţia salariului, ratificată prin Decretul nr.284/1973, publicat în buletinul Oficial nr.81 din 6 iunie 1973, convenţia nr.100/1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine şi a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală, ratificată prin Decretul nr.213/1957, publicat în buletinul Oficial nr.4 din 18 ianuarie 1958 şi art.2 pct.1 din convenţia nr.131/1970 privind fixarea salariilor minime, în special în ce priveşte ţările în curs de dezvoltare, ratificată prin Decretul nr.83/1975, publicat în Buletinul Oficial nr.86 din 2 august 1975.

Recurentele au apreciat că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, motivându-şi hotărârea doar pe decizia nr.23/2008 a Î.C.C.J.

S-a arătat şi faptul că art. 47 din Legea nr.50/1996 este în vigoare, astfel că sporul se aplică în continuare şi legea având o noţiune mai largă cu privire la termenul de „personal”, iar aceste drepturi trebuiau acordate şi funcţionarilor publici din sistem.

Analizând cererile de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Având în vedere dispoziţiile de la art.329 C.pr.civ., care prevăd că dezlegarea dată problemelor de drept invocate în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, Curtea este obligată să ţină seama de decizia nr.23 din 12.05.2008 prin care ICCJ s-a pronunţat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.41 din OG nr.6/2007, art.40 şi 41 din O.U.G 92/2004, ale art.42 din O.G. nr.2/2006, în soluţionarea recursului în interesul legii.

Interpretarea a fost dată în sensul că „funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea”.

În consecinţă reclamantele nu pot beneficia de drepturile salariale sau alte drepturi prevăzute de legislaţia specifică altor categorii de personal, în afară de cele stabilite pentru funcţionarii publici.

Faţă de cele de mai sus, este astfel irelevant faptul că art.47 din Legea nr.50/1996 ar mai fi sau nu în vigoare, câtă vreme Decizia nr.23/2008 a Î.C.C.J. clarifică tocmai aspectul că termenul de personal din cadrul instanţelor şi al parchetelor nu cuprinde şi funcţionarii publici.

De asemenea, este irelevant că se face trimitere la diverse pacte şi tratate internaţionale, câtă vreme dreptul invocat de reclamante nu este reglementat în legislaţia internă.

Dreptul invocat de reclamante vizează alte categorii de persoane decât funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor.

În ce priveşte susţinerea recurentelor că hotărârea primei instanţe ar fi motivată doar pe decizia nr.23/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,aceasta nu va fi luată în considerare deoarece judecătorul şi-a motivat hotărârea,chiar dacă a făcut aceasta într-un mod succint.

Astfel, în baza art.312 C.pr.civ., instanţa a respins recursul ca nefondat.

Dec. 390/R/28 aprilie 2009

H.G. 44/2004 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Codului Fiscal - pct. 48.

Înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli deductibile pentru prestarea unor servicii.

Pentru serviciile de consultanţă, management sau alte prestări de servicii, contribuabilii trebuie să justifice necesitatea prestării acestora iar serviciile să fi fost efectiv executate. Din textele legale incidente în materie rezultă că, este necesar ca serviciile să fie prestate în scopul desfăşurării activităţii proprii, să fie efectiv prestate, să aibă la bază un contract încheiat între părţi iar justificarea serviciului să fie efectuată prin situaţii de lucrări, studii de fezabilitate, de piaţă, etc. altfel, cheltuielile cu acestea nu pot fi deduse.

Prin sentinţa nr. 752/17.11.2008, pronunţată de Tribunalul Mureş în dos. nr. 853/102/2008, s-a dispus admiterea acţiunii formulate de reclamanta S.C. „T.I.” S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Mureş şi, în consecinţă, a dispus anularea deciziei nr. 152/125/12.12.2007 emisă de pârâtă, precum şi decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. 322/13.07.2006 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 2085/21.07.2006 ca nelegale şi a dispus exonerarea reclamantei de obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 91.886 lei reprezentând impozit pe profit şi accesorii.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 28.03.2008, se arată în considerentele hotărârii atacate, reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ fiscale amintite anterior, motivând că în mod nelegal au fost reţinute obligaţiile fiscale ca fiind datorate prin nededucerea cheltuielilor în contul contabil 628. În continuare, reclamanta susţine că aceste cheltuieli au la bază perfectarea unor contracte de prestări servicii între reclamantă, ca beneficiar, şi S.C.I.M. Industriale S.P.A. în calitate de consultant de specialitate, fără acest consult societatea neputând realiza implementarea noii modalităţi de implementare a industriei în lohn, astfel că aceste cheltuieli sunt deductibile, ele fiind necesare optimizării producţiei, fiind incidente dispoziţiile art. 21 alin. 4 din Codul fiscal.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii introductive de instanţă, susţinând că din analiza contractelor de prestări servicii nu a rezultat realitatea şi nici utilitatea serviciilor facturate, respectiv dacă acestea ar fi fost necesare prin specificul activităţii desfăşurate, precum şi realizarea operaţiunii de statuare a noului brand al produselor realizate de societate; de asemenea, aceste contracte nu prevăd, specifică pârâta, elemente care să definească concret natura prestaţiilor contractate şi efectuate, cuantumul acestora, date certe referitoare la termenele de execuţie, termenele la care se analizează rezultatele şi eficienţa serviciilor prestate, tarifele negociate şi acceptate de părţi, toate aceste elemente fiind absolut necesare pentru justa comensurare a serviciilor prestate în vederea facturării şi achitării lor.

În fapt, reţine instanţa de fond, prin decizia de impunere a cărei anulare s-a solicitat, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 91.886 lei ca urmare a controlului fiscal, concretizat prin raportul de inspecţie, ce a constatat că în mod nejustificat reclamanta ar fi înregistrat în contabilitate, în contul 628, cheltuieli deductibile pentru prestarea unor servicii. Prin decizia nr. 125/2007, reţine în continuare instanţa de fond, pârâta a respins contestaţia formulată de reclamantă, cu aceleaşi argumente, precum şi prin faptul că reclamanta nu ar fi prezentat documente din ce au constat şi în ce s-au materializat serviciile facturate şi nici dacă au fost efectuate.

Instanţa de fond reţine că aceste contracte de consultanţă au avut ca obiect prestarea de servicii de asistenţă tehnică în producţie, în care sunt detaliate obligaţiile părţilor şi cea a prestatorului nu numai la modul general, după cum susţine pârâta. În acest sens, argumentează prima instanţă, la pct. 6, art. 8 din contract se arată că se vor furniza mai multe servicii legate de îmbunătăţirea productivităţii muncii, astfel că nu poate fi reţinută afirmaţia pârâtei, din actele administrativ fiscale atacate, cum că aceste contracte nu ar avea obiect.

În continuare, instanţa de fond apreciază că deşi din punctul de vedere al utilităţii contractelor aprecierea este una subiectivă, singura care poate aprecia asupra utilităţii este societatea reclamantă, care are criteriile de a considera dacă este util sau nu să ceară consultanţă într-un anumit domeniu, fiind inadmisibil ca o terţă persoană, chiar dacă este vorba de organul fiscal de control, să intervină în aprecierea utilităţii unor servicii. Aşadar, nici din acest punct de vedere instanţa nu a primit argumentele pârâtei.

În ce priveşte necesitatea acestor cheltuieli, instanţa de fond a reţinut că rezultă din argumentele anterior prezentate că sunt necesare.

În concluzie, prima instanţă consideră că sunt îndeplinite condiţiile de la pct. 48 din normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în sensul în care a constat că serviciile au fost efectiv prestate, contractele prevăzând serviciile prestate, termenul şi tariful perceput.

În final, reţine că nu pot fi incidente, din perspectiva unui control de natură fiscală, dispoziţiile Legii nr. 469/2002 întrucât acest act normativ are relevanţă doar în ce priveşte partenerii contractuali, faţă de care organul fiscal este un terţ.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs pârâta solicitând ca instanţa, prin admiterea recursului, să dispună modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii introductive de instanţă. Prin motivele de recurs se susţine că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală întrucât în mod greşit instanţa de fond a apreciat că aceste contracte de consultanţă ar fi avut ca obiect prestarea de servicii de asistenţă tehnică în producţie şi constată că serviciile au fost efectiv prestate. În continuare, recurentul arată că între intimată şi societatea care a acordat consultanţă există afiliere în sensul în care ultima deţine integral capitalul S.C. „T. I.” S.R.L. recurenta susţine că nu sunt îndeplinite dispoziţiile cuprinse la pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în sensul că pentru a fi deduse cheltuielile privind serviciile de justificare a necesităţii prestării serviciilor de consultanţă în scopul activităţii proprii este necesar a exista documente care să materializeze serviciile facturate de societatea consultantă, documente care să probeze că serviciile în cauză au fost efectuate, ori, pretinde recurenta, intimata nu a făcut această dovadă. În plus, din analiza contractelor de prestări servicii şi rapoartele de activitate trimestriale, precum şi din facturile fiscale emise la plată, nu rezultă realitatea şi nici utilitatea serviciilor contractate şi facturate, respectiv dacă au fost necesare prin specificul activităţii desfăşurate, adică de a fi destinate implementării unei modalităţi inedite de realizare a producţiei în lohn, precum şi realizarea operaţiunii de statuare a noului brand al produselor realizate de societate, după cum susţine reclamanta prin acţiunea formulată. De asemenea, recurenta susţine că contractele în cauză nu conţin elemente care să definească concret natura prestaţiilor contractate şi efectuate, cuantificarea acestora, date certe referitoare la termenele de execuţie, termenele la care se analizează rezultate şi eficienţa serviciilor prestate, tarifele negociate şi acceptate de ambele părţi, elemente care ar fi necesare pentru justa comensurare a serviciilor prestate în vederea facturării şi achitării acestora; rapoartele de activitate efectuate nu justifică prestarea efectivă a serviciilor facturate, prezentarea fiind la modul general. Toate acestea în condiţiile în care în anii 2005 şi 2006 societatea intimată a realizat pierderi.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nelegal şi menţinerea sentinţei atacate. Argumentele şi apărările intimatei sunt aceleaşi ca şi cele prezentate în faţa instanţei de fond.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs de recurentă şi a apărărilor formulate de intimată, cât şi în virtutea rolului devolutiv al prezentei căi de atac extraordinare potrivit art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Elementele de fapt, respectiv încheierea contractelor de consultanţă cu societatea comercială italiană, întocmirea rapoartelor de consultanţă anuale şi trimestriale, ca şi plata efectivă a acestor pretinse servicii realizate de societatea italiană, au fost pe larg indicate de instanţa de fond, reţinute şi în considerentele prezentei hotărâri, astfel că instanţa de recurs în analiza pe fond a recursului şi apărărilor intimatei a plecat de la aceste elemente de fapt.

Textele legale invocate de recurentă, în actele administrativ fiscale atacate, ca şi în recurs, dar şi de intimată, sunt cele prevăzute de art. 21 alin. 4 lit. m (nu sunt deductibile „cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii şi pentru care nu sunt încheiate contracte”) şi cele date în executarea acestui articol, respectiv pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 44/2004 („Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situaţii de lucrări, procese – verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare; - contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate”).

Din aceste texte de lege rezultă că pentru ca aceste servicii de consultanţă, aşa cum sunt şi cele două contracte de consultanţă încheiate între intimată şi societatea comercială italiană pentru anii 2005 şi 2006, este necesar ca serviciile să fie prestate în scopul desfăşurării activităţii proprii, să fie efectiv prestate, să aibă la bază un contract încheiat de părţi, justificarea prestărilor efective a serviciilor să fie efectuată prin situaţii de lucrări, procese – verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare, precum şi contribuabilul să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor desfăşurate.

Aşadar, toate acestea se constituie în condiţii cumulative pentru ca, în speţă, intimata să poată deduce cheltuielile.

În ce priveşte existenţa contractelor, acestea nu pot fi puse la îndoială, ele fiind încheiate între cele două părţi, respectiv intimată în calitate de beneficiar şi consultant, respectiv firma italiană (f. 66 – 73). Obiectul ambelor contracte (pct. 2) este prestarea de servicii de asistenţă tehnică în producţie, iar serviciile sunt detaliate la pct. 6: a) asistenţa tehnică a producţiei îndreptată spre îmbunătăţirea proceselor de producţie şi căutarea de noi terţi; b) suport şi formare tehnică a personalului angajat în producţie; c) suport şi formare a personalului pentru gestionarea nivelului informatic al activităţii de producţie (gestionarea comenzilor, avansarea producţiei, reprogramarea producţiei etc.).

De asemenea, la dosarul primei instanţe, reclamanta – intimată a depus şi rapoartele de consultanţă anuale pe 2005 şi 2006 (f. 91 – 96 şi 126 – 127 dos. primă instanţă), precum şi rapoartele de activitate trimestriale pe anul 2005 şi primul trimestru al anului 2006 (98 – 125 dos. primă instanţă).

Însă, instanţa de recurs, în urma analizei acestor acte depuse la dosar, respectiv contracte şi rapoarte de activitate anuale şi trimestriale, ajunge la concluzia că, în fapt, nu este îndeplinită condiţia esenţială prevăzută de art. 21 alin. 4 lit. m) Cod fiscal, şi anume ca prestaţiile să fie efectiv efectuate. Aceasta şi din perspectiva altei condiţii, prevăzute de data aceasta de norma de punere în aplicare a art. 21 alin. 4 lit. m), respectiv de pct. 48 din Norme: contribuabilul să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor desfăşurate, după cum se va argumenta mai jos.

Astfel, sunt anumite elemente de fapt care nu au fost luate în considerare de instanţa de fond, deşi sunt de natură să contureze faptul conex cum că, în fapt, aceste servicii sunt fictive, nefiind deci efectuate, şi, ca atare, nici nu erau necesare efectuării cheltuielilor desfăşurate.

Primul element constă în modul în care au fost întocmite rapoarte anuale şi trimestriale: se observă cu uşurinţă că au la bază acelaşi text (rapoartele anuale, respectiv cele trimestriale), doar modul de calcul al orelor pretins efectuate de consultanţii fiind diferite şi sumele pretins datorate pentru serviciile care de fapt nu au fost efectuate. Totodată, aşa cum corect a arătat recurentul – pârât, aceste rapoarte conţin aprecieri de natură generală, fără o concretizare a serviciilor pe care urma să le îndeplinească conform contractelor sau chiar conţin observaţii străine de obiectul celor două contracte de consultanţă (referitoare, spre exemplu, la auditul financiar, pe când contractele au în vedere doar sporirea productivităţii din punct de vedere tehnic ori a performanţei tehnice a angajaţilor).

Al doilea element este legat de pierderile economice pe care le-a realizat societatea intimată. Astfel, este clar că deşi „consultată” la nivelul anului 2005, faptul că în anul 2006 a avut pierderi era de natură să atenţioneze intimata că contractul de „consultanţă” nu mai trebuia reînnoit, din moment ce nu a avut niciun efect asupra creşterii productivităţii muncii, ceea ce dovedeşte odată în plus că aceste contracte sunt fictive şi că, de fapt, s-a dorit scoaterea de bani din firmă cu justificarea unei deductibilităţi din impozitul pe profit.

Al treilea element este legat de faptul că această consultanţă a fost „oferită” tocmai de societatea italiană ce este unicul asociat al intimatei, iar unul din administratorii intimatei a fost „consultantul” din partea firmei italiene, respectiv numitul C. R., aspect ce conturează în mod evident fictivitatea contractelor de consultanţă.

Al patrulea element este legat de sancţiunea de natură administrativă pe care, acelaşi numit C. R. a fost amendat administrativ ca urmare a reţinerii faptei prevăzute art. 9 lit. c din Legea nr. 241/2005 (evaziune fiscală) şi sancţionată de art. 18¹ Cod penal cu amendă în cuantum de 1.000 lei prin ordonanţa din 04.06.2007 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş, ordonanţă ce nu a fost atacată în instanţă, fiind deci executorie. Or, această faptă pentru care a fost sancţionat, respectiv evaziune fiscală, este exact obiectul controlului fiscal. Mai mult, în cuprinsul ordonanţei (f. 36 – 37 dosar primă instanţă), C. R. recunoaşte în integralitate fapta comisă şi declară că societatea intimată a şi plătit prejudiciul produs statului român, respectiv suma pentru care se cere restituirea în prezentul dosar. Rezultă cu evidenţă faptul, aşa cum este descrisă fapta şi recunoaşterea numitului C.R. în ordonanţa emisă de procuror, că însăşi intimata, prin unul din reprezentantul său legal, recunoaşte că prin aceste contracte în mod greşit s-a dedus cheltuiala legată de cele două contracte de consultanţă şi că, mai mult, administratorul intimatei a comis fapta penală de evaziune fiscală.

Aşadar, instanţa a constatat că nu au fost prestate serviciile pentru care s-au dedus aceste cheltuieli şi că actele administrativ fiscale cuprind starea de fapt şi drept corectă. Dimpotrivă, instanţa de fond incorect a soluţionat prin admiterea acţiunii cauza dedusă judecăţii, pentru argumentele mai sus – arătate.

Pe cale de consecinţă, instanţa a admis recursul formulat de D.G.F.P. Mureş, a modificat integral hotărârea atacată şi, în rejudecare, va respinge ca nefondată şi neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta intimată.

Dec. 391/R/28 aprilie 2009

Aplicarea prevederilor art.42 alin.1 din OUG nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

Interpretarea corectă a art. 42, alin.1 din OUG 102/1999 presupune să fi existat un refuz de angajare a persoanelor cu dizabilităţi deoarece scopul prevăzut de lege este acela de protecţie specială prin integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv prin angajarea acestora în diferite activităţi economice. Totodată, presupune să existe persoane cu dizabilităţi care să dorească să fie angajate, respectiv aceste persoane să fie înregistrate în evidenţele AJOFM, ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 636/15 octombrie 2008 a Tribunalului Mureş, dos. nr. 535/102/2008, a fost admisă acţiunea reclamantei S.C. „I.” S.A. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Mureş şi, în consecinţă, a dispus anularea deciziei nr. 112/31.08.2007 emisă de pârâtă, precum şi anularea deciziei de impunere nr. 77/30.06.2007 şi cap. III pct. B 2 din raportul de inspecţie fiscală, întocmit de organele de control din cadrul pârâtei, privind obligaţiile fiscale ale reclamantei în sumă de 282.709 lei.

A obligat pârâta la plata sumei de 4,30 lei în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 27.02.2008, se arată în considerentele hotărârii atacate, reclamanta a formulat acţiune introductivă solicitând instanţei anularea actelor administrativ fiscale mai sus - amintite. În motivele acţiunii reclamanta consideră că actele administrativ fiscale atacate sunt netemeinice şi nelegale, în acest sens motivând că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 42 şi 43 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap având în vedere că toate angajările din perioada verificată au fost făcute pe baza propunerilor făcute de AJOFM ca urmare a cererilor făcute de reclamantă. Or, se arată în acţiunea introductivă, conform formularelor tipizate ale AJOFM aceasta din urmă nu a repartizat reclamantei persoane cu handicap, iar persoanele cu grad de invaliditate repartizate de aceasta au fost angajate.

Prin întâmpinarea depusă pârâta solicită respingerea acţiunii susţinând că reclamanta nu a făcut dovada, în condiţii legale, că ar fi solicitat trimestrial repartizarea de persoane cu handicap, astfel că a încălcat dispoziţiile art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999, care prevede că persoanele juridice ce au cel puţin 75 de angajaţi au obligaţia de a angaja persoane cu handicap cu contract individual de muncă într-un procent de 4% din numărul total de angajaţi, astfel că, pentru că nu s-ar fi conformat acestor obligaţii legale, reclamanta trebuie să plătească către bugetul de stat o sumă egală cu salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul locurilor de muncă în care a încadrat handicapaţi.

Prima instanţă, pe fondul cauzei, reţine că dispoziţiile legale la care se face referire atât în acţiunea introductivă, cât şi în întâmpinarea formulată, sunt prevăzute în O.U.G. nr. 102/1999 în vigoare la data controlului administrativ fiscal efectuat.

Din acest punct de vedere instanţa de fond respinge apărarea reclamantei, cum că la data efectuării controlului nu erau aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 102/1999, reţinând că suma din decizia de impunere cu nr. 905/2006 corespunde cu cea înscrisă în decizia de impunere nr. 130/2006.

În continuare, prima instanţă relevă că reclamanta a depus la AJOFM Mureş, trimestrial, situaţiile privind locurile de muncă vacante. În acest sens, instanţa de fond are în vedere formularele uzitate de AJOFM, fiind trei tipuri care s-au succedat temporal, iar la rubricile acestor formulare tipizate, formular ce era prevăzut în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, existau rubrici ce se referă la toate categoriile de persoane, inclusiv la persoanele cu probleme sociale, respectiv la persoanele cu handicap

În final, instanţa de fond reţine că în perioada de referinţă nicio persoană cu handicap nu s-a înregistrat la AJOFM Mureş, aspect ce rezultă din adresa nr. 3486/22.05.2007 emisă de AJOFM Mureş şi depusă la dosar.

Ca atare, instanţa de fond consideră că suma de 282.709 lei reţinută în actele administrativ fiscale nu este datorată de reclamantă, fapt pentru care a dispus anularea actelor administrativ fiscale menţionate.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs D.G.F.P. Mureş solicitând ca, prin admiterea recursului, să se dispună modificarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introductive. În motivele recursului se arată că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 42 din O.U.G. nr. 102/1999, precizate mai sus, reclamanta nefăcând dovada că ar fi solicitat AJOFM repartizarea de persoane cu handicap calificate în meseriile respective, astfel că nu este exceptată de la plata lunară prevăzută de art. 42 alin. 2 din O.U.G. nr. 102/1999. Totodată, recurenta mai susţine că intimata nu a respectat nici dispoziţiile art. 43 alin. 2 din O.U.G. nr. 102/1999 care prevede care sunt informaţiile complete care trebuie să fie conţinute în formularele prevăzute de Instrucţiunile cu nr. 1008/2003, la art. 2 alin. 1 pct. 3 şi art. 5.

Intimata a depus concluzii scrise solicitând respingerea ca nefundat şi netemeinic recursul formulat şi menţinerea hotărârii atacate. În motive se prezintă practic aceleaşi argumente ca cele indicate în faţa instanţei de fond şi precizate anterior.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în virtutea rolului devolutiv al prezentei căi de atac, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Ordonanţa de Urgenţă nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap prevede măsuri concrete în scopul exercitării dreptului persoanelor cu handicap la un regim de prevenire, de tratament, de adaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a acestei categorii de persoane.

Una din aceste măsuri este prevăzută în art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999 care prevede că „Persoanele juridice care au un număr de peste 100 de angajaţi au obligaţia de a angaja persoane cu handicap cu contract individual de muncă într-un procent de 4% din numărul total de angajaţi.

În acest sens, art. 2 pct. 1 din Instrucţiunile nr. 1008/2003 prevede că persoana juridică întocmeşte trimestrial şi comunică agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă oferta de locuri de muncă vacante pentru persoanele cu handicap.

Organul de control fiscal reproşează reclamantei intimate tocmai faptul că aceasta, în perioada iulie 2003 – decembrie 2006, nu a comunicat trimestrial oferta de locuri de muncă.

În fapt, aşa cum reţine şi instanţa de fond, prin adresa cu nr. 3486/22.05.2007 (f. 32 dos. instanţa de fond) A.J.O.F.M. Mureş comunică instanţei că a răspuns că în perioada de referinţă nicio persoană cu handicap nu a fost înregistrată în evidenţele A.J.O.F.M. Mureş ca persoană care să fie în căutarea unui loc de muncă.

Or, scopul OUG nr. 102/1999, aşa cum s-a arătat mai sus, este acela de protecţie specială, inclusiv prin integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi, cum ar fi angajarea acestora la diferite unităţi economice.

În acest sens, în raport cu obligaţia instituită de art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999, dar şi cu cea stabilită de art. 2 pct. 1 din Instrucţiunile nr. 1008/2003, aceste texte de lege sunt aplicabile în măsura în care ele au finalitatea scontată de legiuitor, şi anume de a angaja cel puţin 4% din personal persoane cu dizabilităţi, art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999 prevăzând această obligaţie. Este evident că un text de lege trebuie interpretat în sensul în care el este aplicabil, nu în situaţii în care nu poate fi aplicat.

Este adevărat că art. 43 alin. 1 din acelaşi act normativ sancţionează acele persoane juridice ce nu angajează procentul prevăzut de lege, ca angajaţi persoane cu dizabilităţi, dar acest text de lege nu poate fi interpretat ad absurdum în condiţiile în care A.J.O.F.M Mureş nu are nicio persoană cu dizabilităţi înregistrată ca fiind în căutarea unui loc de muncă.

Faptul că reclamanta intimată nu a făcut oferte nu poate fi interpretat ca o încălcare a dispoziţiilor art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999 şi pentru simplul motiv că un act normativ de forţă juridică inferioară nu poate veni în completarea şi adăugirea unui text de lege cu forţă juridică superioară.

Or, interpretarea corectă a art. 42 alin. 1 din O.U.G. nr. 102/1999 presupune să fi existat un refuz al reclamantei intimate de a angaja persoane cu dizabilităţi, pentru îndeplinirea scopului prevăzut de acest act normativ, acela de incluziune socială, şi, mai ales, presupune să existe persoane cu dizabilităţi care să dorească să fie angajate, lucru negat de A.J.O.F.M. Mureş, care arată că în această perioadă nu a existat nicio persoană cu dizabilităţi înregistrată ca fiind în căutarea unui loc de muncă.

Pentru raţiunile de mai sus, instanţa a găsit recursul neîntemeiat şi nefondat, şi l-a respins ca atare.

Dec. 393/R/28 aprilie 2009

Competenţa de colectare a vărsămintelor de la persoanele juridice, pentru persoanele cu handicap, monitorizarea şi controlul aplicării Legii 448/2006.

Prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură fiscală care reglementează competenţa organelor fiscale de a administra impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului, a rolului pe care îl are MFP de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, competenţa de a colecta vărsămintele pentru persoanele cu handicap revine organelor fiscale.

Textul art. 78 alin.5 din Legea 448/2006 nu trebuie interpretat în sensul că Inspecţiei Muncii îi revine rolul de a colecta vărsămintele de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap, această instituţie având atribuţii ce vizează modalitatea de îndeplinire a obligaţiei legale de conduita adecvată a contribuabililor.

Prin sentinţa nr. 159/30.01.2009 a Tribunalului Harghita, s-a admis în parte acţiunea reclamantului Municipiul Gheorgheni, formulată în contradictoriu cu pârâta DGFP Harghita, s-a anulat Decizia de impunere nr.611/21.05.2008, Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 4028/20.05.2008 şi Decizia nr. 27/18.07.2008, emise de pârâtă, pentru următoarele motive:

Prin Decizia de impunere nr. 611/21.05.2008 a pârâtei, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plata a contribuţiei la bugetul de stat, pentru persoanele cu handicap neîncadrate, în sumă de 107.690 lei, cu majorări de întârziere aferente, în sumă de 89.857 lei, iar contestaţia formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr.27/18.07.2008 emisă de pârâtă.

În drept, s-a reţinut că în raport de disp. art. 1 alin.1,2 din Codul Fiscal, între impozitele şi taxele reglementate de acest act normativ, nu figurează şi vărsămintele pentru persoanele cu handicap neîncadrate, şi pe de altă parte,aceste vărsăminte sunt reglementate de o lege specială, Legea nr. 448/2006, potrivit căreia monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor acesteia se fac de către Inspecţia Muncii.

Întrucât în speţă, controlul a fost efectuat de organele de inspecţie fiscală, în dispreţul prevederilor legale derogatorii, şi întrucât nu este vorba despre o obligaţie fiscală, reglementată de art. 2 din Codul fiscal, s-a reţinut că creanţele au fost constatate de un organ căruia nu i-au fost conferite atribuţii de control în materie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta DGFP Harghita,criticând hotărârea atacată, ca nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât deşi reclamanta nu a contestat modul de stabilirea obligaţiilor de plată, aceasta a invocat excepţii vizând lipsa bazei legale, a principiului de aplicare în timp şi prescripţie.

Mai exact, a arătat că la stabilirea obligaţiilor bugetare au fost avute în vedere actele normative, succesive, aplicabile perioadei de timp supuse controlului (01.05.2003 – 30.04.2008); respectiv OUG Nr.102/19999 (pentru perioada 01.05.2003- 31.12.2006) şi Legea nr. 448/2006 (pentru perioada 01.01.2007 – 30.04.2008); pentru a doua perioadă, reclamanta având chiar posibilitatea să opteze cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiei bugetare (art.77 din Legeanr.448/2006). Referitor la prescripţia dreptului de a stabili obligaţia de plată, s-a invocat în raport de disp. art. 91 din OG Nr.92/2003, s-a arătat că excepţia nu este întemeiată întrucât dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea nu prevede altfel, iar obligaţia pârâtei-recurente de a colecta impozitele,taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului de stat revine în virtutea dispoziţiilor din OG nr.92/2003.

Prin întâmpinare, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului , reiterând aceleaşi considerente, precum cele avute în vedere la formularea acţiunii, respectiv că la data controlului s-a avut în vedere un act normativ abrogat (OUG nr. 102/1999) şi că în raport de art.78 alin. 5 din Legea nr. 448/2006, pârâta nu avea competenţa efectuării controlului respectării obligaţiilor instituite prin art. 78 alin.2,3 din lege. Mai mult, organul fiscal nu era competent să efectueze controlul respectării Legii nr.448/2006,aspect constatat şi de prima instanţă, obligaţia fiscală în speţă nefiind reglementată de Codul fiscal ci de un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.

Examinând hotărârea atacată,prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, în interpretarea sistematica a prevederilor cuprinse în acest act normativ, şi care reprezintă de altfel dreptul comun în materie,este de observat că organele de inspecţie fiscală au competenţa de a administra impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului (art. 1 alin. 2, 3), aceste obligaţii fiscale datorate de orice contribuabil fiind cele prev. de art. 22 din Codul de procedură fiscală. De altfel, litera f a art. 22, precitat, include în categoria obligaţiilor fiscale, orice alte obligaţii, inclusiv deci,şi cele de natura celor cuprinse în actele normative relative la obligaţia de plată a vărsământului de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap,m aşa cum sunt prevăzute aceste obligaţii în OUG nr. 102/1999şi Legea nr. 448/2006.

Pe de altă parte, Ministerului Finanţelor Publice îi revine rolul de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, prin sistemul bugetar (inclusiv încasarea veniturilor bugetare, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice (pct. 24, art. 2 din Legea nr. 500/2001), care asigură monitorizarea execuţiei bugetare (art. 19 lit. i din lege). De altfel, ANAF aflat în subordirea MFP, cuprinde toate structurile de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul de stat, din cadrul Direcţiilor finanţelor publice judeţene, desfăşurându-şi activitatea în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare.

În consecinţă, este de netăgăduit competenţa pârâtei în colectarea inclusiv a vărsămintelor de la persoanele juridice, pentru persoane cu handicap, astfel că susţinerile reclamantei, precum că monitorizarea şi controlul aplicării Legii nr.448/2006 se realizează de către Inspecţia Muncii (art. 78 alin. 5) nu pot fi reţinute ca pertinente. Aceasta întrucât reclamanta se află în eroare cu privire la sfera noţiunii de monitorizare şi control a aplicării prevederilor acestui act normativ, activitatea specifică realizându-se tocmai în direcţia realizării scopului legii,prin conduita adecvată a contribuabililor, conduită care de altfel este supusă acestei monitorizări şi controlului Inspecţiei Muncii, atribuţii circumscrise de altfel obligaţiilor prevăzute la art. 75 alin. 3, adică cele vizând modalitatea de îndeplinire, opţională, a obligaţiei legale instituite prin actul normativ.

În aceste condiţii, dată fiind competenţa organelor fiscale de a colecta vărsămintele de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap, activitatea fiind reglementată de Codul de procedură fiscală, prescripţia dreptului de a stabili obligaţii bugetare se prescrie, potrivit art. 91 în termen de 5 ani, dacă legea nu dispune altfel, ceea ce înseamnă că nici excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii de plată, invocată de reclamantă nu poate fi reţinută.

Or, prima instanţă, apreciind că potrivit art. 78 alin. 5 din Legea nr. 448/2006, competenţa privind executarea controlului în materie nu revine organelor fiscale, ci celor subordonate Inspecţiei Muncii, a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind realizat în speţă motivul de nelegalitate a hotărârii atacate prev. de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. În acest sens poate fi reţinut şi aspectul potrivit căruia nu se poate susţine cu suficient temei9 faptul că organele fiscale ar fi depăşit propria competenţă, sau că Inspecţia Muncii avea atribuţiile exclusive de control şi monitorizare, pentru că, perioada supusă controlului excede perioadei de activitate a legii nr. 448/2006, perioada anterior datei de 31.12.2006, nefiind suspusă, în baza acestui raţionament, nici organelor fiscale, nici Inspecţiei Muncii, în ceea ce priveşte controlul şi monitorizarea îndeplinirii de către contribuabili a obligaţiilor fiscale.

Pe de altă parte, admiţând în mod eronat acţiunea introductivă prin admiterea excepţiei necompetenţei organelor fiscale în efectuarea controlului, prima instanţă nu a insistat în cercetarea fondului pricinii, ceea ce atrage potrivit art. 312 alin. 1,3 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la o cercetare a modului de aplicare a legii de către organele fiscale pentru perioada supusă controlului, respectiv 01.05.2003 – 30.04.2008. în acest sens, urmează a fi avute în vedere disp. art. 42 şi 43 din OUG Nr. 102/1999, pentru perioada 01.05.2003 – 31.12.2006; şi disp. art. 78 alin.3 din Legea nr. 448/2006, pentru perioada 01.01.2007 – 30.04.2008, precum şi sfera de aplicare a celor două acte normative aşa cum este definită prin textele de lege precitate, cu observarea faptului că autorităţile si instituţiile publice sunt cuprinse în sfera contribuabililor doar în cel de-al doilea act normativ.

De asemenea, cu ocazia rejudecării cauzei, vor fii avute în vedere şi celelalte motive de nelegalitate a hotărârii atacate aşa cum au fost acestea expuse în cererea de recurs.

Dec. 557/R/22 mai 2009

Regim vamal suspensiv. Îndeplinirea condiţiilor neexistenţei faptului generator de taxă conform prevederilor art. 1611 Cod fiscal.

Neîndeplinirea în termen a condiţiilor de încheiere a regimului vamal suspensiv şi a condiţiilor de reexportare către persoana care l-a exportat a bunului cu privire la care s-au reţinut obligaţiile vamale în urma controlului operaţiunii respective, reprezintă o situaţie care atrage dispoziţiile aplicabile faptului generator de TVA.

Prin sentinţa nr.192 din 3 februarie 2009 a Tribunalului Harghita s-a admis acţiunea reclamantei SC F. D. SRL Miercurea Ciuc, formulată în contradictoriu cu pârâtele D.R.A.O.V Braşov şi D.G.F.P. Harghita, fiind anulate procesul-verbal de control nr.10/22.02.2008 şi Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.1076/20.02.2008, emise de pârâta D.R.A.O.V Braşov, precum şi Decizia nr.18/30.04.2008 a D.G.F.P. Harghita, cu cheltuieli de judecată.

In considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că obligaţiile vamale ale reclamantei sunt datorate pentru importul unei maşini de forat, în baza contractului de închiriere din 23.03.2006 în regim vamal suspensiv, cu aprobare de scutire de la obligaţia garantării datoriei vamale până la 31.12.2006, regim prelungit până la 31.12.2007. Ulterior, bunul a fost expediat în 11.01.2008 înapoi în Ungaria şi pus în circulaţie în Slovacia.

Procesul verbal de control nr.10/2008 şi Decizia nr.1076/2008 au stabilit că titularul operaţiunii nu a încheiat operaţiunea de import temporar până la termenul aprobat pentru maşina de forat introdusă în regim suspensiv, fiind stabilite în acest sens obligaţii vamale de 156.865 lei, din care 149.266 lei TVA şi 7.599 lei majorări TVA, dar contestaţia formulată împotriva acestor acte a fost respinsă prin Decizia nr.18/2008 a D.G.F.P. Harghita.

Prima instanţă a reţinut că, într-adevăr, potrivit scrisorii de transport internaţional, utilajul a fost expediat şi transportat la adresa indicată în Slovacia, unde a fost şi recepţionat, tranzitul fiind prin Ungaria.

S-a mai reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art.161/1 alin.2, 3 Cod fiscal, în cauză fiind dovedită reexportarea utilajului ca urmare a justificării conferite de scrisoarea de trăsură.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Harghita, criticând hotărârea atacată ca nelegală, susţinând, în esenţă, că din documentele depuse de titularul operaţiunii de import temporar nu a rezultat că bunul în cauză ar fi fost reexpediat în Ungaria, ceea ce a atras închiderea din oficiu a operaţiunii de admitere temporară, fiind încălcate dispoziţiile art.161/1 din Legea nr.571/2006. Aceasta întrucât, potrivit scrisorii de transport internaţional, maşina a fost transportată din România în Slovacia, reclamanta având dubla calitate de destinatar cât şi de expeditor.

A declarat, de asemenea, recurs împotriva aceleiaşi hotărâri A.N.V., prin D.R.A.O.V. Braşov, susţinând, în esenţă, aceleaşi argumente şi anume că din dosarul cauzei a rezultat fără echivoc faptul că bunul în cauză nu a fost reexpediat către statul membru din care a fost exportat, tranzitarea mărfii în spaţiul comunitar neîndeplinind condiţia neexistenţei faptului generator de taxă, prev.de art.161/1 Cod fiscal.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, susţinând, în esenţă, că la sfârşitul anului 2007 România era deja membru comunitar, fiind creat un regim de insecuritate juridică ce a determinat neîncheierea operaţiunii de admitere temporară, că, în speţa de faţă, utilajul a fost reexpediat către statul membru din care a fost exportat şi către persoana care l-a exportat. S-a mai arătat că nu există fapt generator de TVA, întrucât bunul a fost reexpediat proprietarului către un nou chiriaş, conform dispoziţiilor exprese ale proprietarului, prin Ungaria spre Slovacia, bunul putând circula aşadar liber în spaţiul comunitar.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele:

Chestiunea dedusă judecăţii este aceea de a şti dacă în cauză suntem în prezenţa unui fapt generator de TVA, dată fiind starea de fapt reţinută mai sus. In raport de această chestiune, potrivit Deciziei nr.18/2008, emisă de pârâta D.G.F.P. Harghita, s-a reţinut că nu s-a încheiat în termen regimul vamal suspensiv, că nu s-a demonstrat reexpedierea bunului şi că nu a fost indicată persoana care l-a reexpediat, mai mult, scrisoarea de trăsură nu poată ştampila autorităţii vamale.

In acest sens, potrivit art.161/1 alin.3 Cod fiscal, în cazul unui import de bunuri nu există fapt generator de taxă în cazul în care bunurile importate în sensul alineatului 2 lit.a nu reprezintă mijloace de transport şi sunt reexpediate sau transportate către statul membru din care au fost exportate şi către persoana care le-a exportat (lit.b). Art.161/1 alin.2 lit.a Cod fiscal prevede că este considerat import şi ieşirea bunurilor în România din regimul de admitere temporară în care au fost plasate înaintea aderării, în condiţiile alineatului 1 al aceluiaşi articol, chiar dacă nu au fost respectate prevederile legale.

Astfel, este necesar ca bunul importat să fie reexportat către statul membru din care a fost iniţial exportat; în cazul de faţă fiind vorba de Ungaria, aceasta fiind ţara de unde bunul a fost iniţial importat în România.

Oricum, anterior verificării acestei condiţii, care nu a fost îndeplinită în cauză, curtea este chemată să se pronunţe cu privire la situaţia regimului vamal suspensiv, care, potrivit cauzei, nu a fost încheiat în termen, aspect recunoscut de către reclamantă.

In aceste condiţii, curtea a apreciat că neîndeplinirea acestor două condiţii, încheierea regimului vamal suspensiv şi reexportarea către persoana ce l-a exportat, reprezintă o situaţie care atrage incidenţa dispoziţiilor aplicabile faptului generator de TVA în înţelesul legii şi, în consecinţă, obligaţia de a plăti datoriile vamale aferente.

Or, în prezenta cauză, instanţa de fond a procedat nelegal făcând o aplicare greşită a legii, susţinând că nu am fi în prezenţa faptului generator de TVA, fiind realizat aşadar motivul de nelegalitate a hotărârii atacate prevăzut de art.309 pct.9 Cod procedură civilă.

In consecinţă, potrivit art.312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul promovat în cauză, a modificat hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii introductive pentru considerentele de mai sus.

Dec. 559/29 mai 2009

Excepţiile de procedură şi de fond. Ordinea soluţionării acestora potrivit prevederilor art. 137 Cod Procedură Civilă.

Omiţând să se pronunţe asupra tuturor excepţiilor invocate, mai mult, nepronunţându-se asupra excepţiei inadmisibilităţii care este o excepţie ce face de prisos cercetarea fondului în cazul în care este admisă, prin urmare soluţionarea ei prioritară fiind esenţială, instanţa a nesocotit prevederile art. 137, alin. 1 Cod procedură civilă devenind astfel incidente prevederile art. 312, al.5 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr.2639 din 17 noiembrie 2000 pronunţată în dosarul nr.1766/2004, Tribunalul Harghita a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor emise de către G. M. C. SPRL după data de 18 septembrie 2006, formulată de creditoarea Primăria Miercurea Ciuc şi a admis cererile de intervenţie în interes propriu al intervenienţilor S.C.”A. & I.”SRL şi SCA V.& S., obligând creditoarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că SC G. M. C. SPRL şi-a îndeplinit atribuţiile în mod legal şi creditoarea nu a dovedit că ar fi fost vătămată în drepturile sale prin vreuna dintre măsurile administratorului judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Municipiul Miercurea Ciuc, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul constatării nulităţii absolute a tuturor actelor emise de către G. M. C. SPRL după data de 18 septembrie 2006.

Recurentul a menţionat în recurs că sentinţa civilă nr.3181 din 18 septembrie 2006 prin care G. M.C. SPRL a fost numit ca şi lichidator judiciar a fost ulterior casată prin Decizia nr.1015/2006 a Curţii de Apel Târgu – Mureş.

S-a apreciat că în această situaţie G.M.C. SPRL a exercitat atribuţiile specifice lichidatorului judiciar fără nici un temei legal.

S-a apreciat că vătămarea cauzată creditorilor a fost aceea că lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL nu a administrat corespunzător patrimoniul debitoarei, deoarece Primăria Municipiului Miercurea Ciuc a primit doar o parte din sumele de bani obţinute din valorificarea bunurilor debitoarei, nefiind acoperite integral creanţele.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat recurs şi SCA V. & S., solicitând admiterea recursului.

De asemenea, SCA V. & S. a formulat recurs şi împotriva Încheierii nr.28/22 septembrie 2008, pronunţată în cadrul aceluiaşi dosar de faliment, motivele de recurs fiind comune pentru ambele recursuri.

Astfel, s-a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale active a Primăriei Municipiului Miercurea Ciuc, arătând că aceasta nu are personalitate juridică.

De asemenea, s-a invocat excepţia de inadmisibilitate, arătând că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acesteia nici prin încheiere, nici prin sentinţă.

S-a arătat că potrivit art.21 din Lege anr.85/2006 împotriva măsurilor lichidatorului se poate face contestaţie şi câtă vreme creditoarea nu a contestat actele efectuate de către administratorul judiciar, nu poate ca ulterior să solicite constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor.

S-a apreciat că s-ar fi putut invoca eventual nulităţi relative, însă numai în condiţiile prevăzute de art.21 din Legea nr.85/2006.

Recurenta a invoca şi excepţia lipsei de interes a reclamantei, arătând că şi în situaţia în care s-ar anula actele şi activele ar fi din nou vândute reclamantei nu i-ar fi distribuită nicio sumă deoarece bunurile nu pot fi valorificate la un preţ mai mare decât cel obţinut în procedură, având în vedere şi efectele crizei financiare care a determinat scăderea preţurilor imobilelor.

În ce priveşte planurile de distribuire a căror modificare o urmăreşte Municipiul Miercurea Ciuc, s-a menţionat că acestea au fost întocmite potrivit tabelului definitiv consolidat făcut de noul lichidator, astfel că nici acestea nu s-ar putea modifica.

Prin recurs s-a invocat şi tardivitatea acţiunii menţionându-se că procesul verbal de licitaţie publică şi actul de adjudecare putea fi atacate cu căi de atac speciale şi că la data vânzării reclamanta nu s-a opus acestui fapt.

Cu toate că a solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor, recurenta i-a reproşat reclamantei că nu a precizat interesul public şi norma imperativă care ar fi fost încălcată.

Împotriva sentinţei nr.2639/17 noiembrie 2008, precum şi împotriva Încheierii civile nr.28/22 septembrie 2008 a formulat de asemenea recurs G.M.C. SPRL . Acesta a solicitat admiterea recursului şi a invocat atât excepţia tardivităţii acţiunii, cât şi excepţia inadmisibilităţii.

În ce priveşte tardivitatea s-a invocat greşita calificare a acestei cereri şi s-a arătat că singura modalitate în care se putea solicita anularea măsurilor administratorului judiciar era formularea contestaţiei în baza art.21 din Legea nr.85/2006.

Pe de altă parte s-a arătat că administratorul judiciar a dus la îndeplinire actele dispuse de către judecătorul sindic, în baza aprobării adunării creditorilor.

S-a arătat că Primăria Miercurea Ciuc nu a formulat contestaţie împotriva niciunui act de al administratorului judiciar, cu excepţia contestaţiei ce viza înscrierea creanţei sale în tabelul suplimentar al tuturor creanţelor.

S-a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii Primăriei Miercurea Ciuc, deoarece reclamanta nu a venit în sprijinul afirmaţiilor sale cu nicio împrejurare de fapt sau de drept care ar putea duce la încălcarea unei norme imperative.

S-a menţionat şi faptul că reclamanta a încasat sumele primite conform planului de distribuire fără a contesta planul iar ulterior nu a restituit sumele.

De asemenea, s-a arătat că îşi însuşeşte şi excepţiile invocate de către intervenienţi.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Creditoarea Primăria Municipiului Miercurea Ciuc a formulat cerere pentru constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor emise de către G.M.C. SPRL după data de 18 septembrie 2006.

În cadrul acestei acţiuni s-au formulat cererii de intervneţie în interes propriu de către S.C.”A. & I. SRL şi SCA V. & S.

Pe parcursul soluţionării acţiunii s-au invocat mai multe excepţii de către părţile implicate în soluţionarea acestei cereri.

Instanţa s-a pronunţat doar asupra unor dintre excepţiile invocate, însă asupra excepţiei de inadmisibilitate nu s-a pronunţat nici prin încheiere, nici prin sentinţă.

Având în vedere faptul că o asemenea excepţie face inutilă cercetarea pe fond a cauzei, considerăm că era esenţială soluţionarea acestei excepţii.

Câtă vreme prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii nu putem analiza în recurs aspecte legate de fondul cauzei.

În această situaţie apreciem că judecătorul sindic a soluţionat cauza fără cercetarea în fond a excepţiei de inadmisibilitate, fiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de art.312 al.5 C.pr.civ.

În consecinţă, instanţa a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Harghita.

Faţă de soluţia de admitere a recursului formulat împotriva Sentinţei nr.2639 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita, recursurile formulate împotriva Încheierii nr.28 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Harghita dată în cadrul aceluiaşi dosar de faliment au fost respinse ca premature, putând fi din nou atacate cu hotărârea ce se va da cu ocazia rejudecării cererii principale de anulare a actelor lichidatorului.

Dec. 596/R/2 iunie 2009

Revizuire. Motivul prevăzut de art. 322, pct.8, Cod Procedură Civilă. Dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa părţii care a împiedicat-o să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta. Internarea în spital într-o perioadă anterioară termenului de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond nu îndeplineşte exigenţele temeiului de lege indicat.

Prin cererea de revizuire formulată de pârâtul S. N. împotriva deciziei nr. 474/R din 22 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr. 97./43/2006, s-a invocat motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că, a fost în imposibilitate să se prezinte la judecată la termenul de judecată din 15 mai 2008, privat fiind astfel de dreptul de a-i fi analizate şi administrate probe, de a pune concluzii.

Revizuientul a precizat că a aflat despre conţinutul deciziei nr. 474/2008 la 23 aprilie 2009, când a primit o somaţie de la executorul judecătoresc fiind ataşată şi decizia în cauză.

În susţinerea motivului de revizuire, s-a invocat faptul că, deşi legal citat la domiciliul din Miercurea Ciuc la data de 15 mai 2008, când s-a judecat recursul, revizuientul se afla în Clinica de Ortopedie Traumatologică din Târgu-Mureş, potrivit biletului de externare depus la dosar. În continuare a făcut precizarea că internarea în clinică a avut loc în perioada 6 aprilie – 9 mai 2008, suferind o intervenţie chirurgicală, dar că, după externarea din 9 mai 2008 s-a aflat într-o perioadă îndelungată de imobilizare la pat.

În motivarea revizuirii s-au prezentat pe larg şi motive legate de fondul cauzei, de condiţiile angajării răspunderii personale în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2006 republicată, criticând hotărârea prin care instanţa de recurs a admis recursul creditoarei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita şi a dispus angajarea răspunderii personale în solidar cu cei 5 administratori ai debitoarei S.C. „P”S.A.

Intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de revizuire, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admitere a acestora câtă vreme revizuientul nu a dovedit vreo împrejurare mai presus de voinţa sa de a se înfăţişa la judecată, „imposibilitatea” invocată neînlăturând posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere în scris sau de a angaja un apărător. În continuare, intimata a prezentat argumente care ţin de fondul cauzei, de justificarea angajării răspunderii personale a revizuientului în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Analizând cererea de revizuire prin prisma motivului invocat şi anume art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă, instanţa a constatat următoarele:

În dosarul nr. 97./43/2006 al Curţii de Apel Târgu-Mureş în care s-a judecat recursul declarat de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita împotriva sentinţei civile nr. 260/2008 pronunţată de judecătorul sindic, revizuientul a fost citat pentru termenul de judecată din 15 mai 2008, potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 29 din acel dosar. Citaţia a fost primită la data de 23 aprilie 2008, potrivit aceluiaşi act şi aşa cum rezultă din Biletul de externare (fila 7-8 dosar recurs) perioada internării a fost 6 aprilie – 9 mai 2008, astfel că, în perioada de după 9 mai 2008 nu rezultă existenţa vreunei împrejurări mai presus de voinţa revizuientului de a-şi pregăti apărarea şi chiar a se prezenta în faţa instanţei, fie şi printr-un apărător ales sau chiar mandatar. Aceasta, deoarece la rubrica „recomandări la externare” din biletul de externare nu rezultă indicaţia imobilizării la pat şi deci, imposibilitatea de deplasare, or, textul art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă prevede o situaţie de excepţie, aceea de a fi împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţei despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Pentru termenul din 15 mai 208 revizuientul, externat fiind încă din data de 9 mai 2008 putea, dacă nu să se prezinte, măcar să încunoştinţeze în scris instanţa despre situaţia sa şi să solicite eventual termen pentru apărare.

Oricum, instanţa a şi dispus amânarea pronunţării cauzei, iar în condiţiile în care procedura de citare a fost legal îndeplinită şi ştia de proces, revizuientul nu se mai poate prevala de textul art. 322 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că cererea de revizuire a fost respinsă.

Dec. 594/R/2 iunie 2009

Motiv de ordine publică: nelegala constituire a completului de judecată.

Cererile având ca obiect asigurarea unor dovezi ce urmează a fi valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, intră în competenţa de soluţionare a judecătorului sindic desemnat în cadrul procedurii reglementate de Legea 85/2006 republicată.

Cererea de asigurare de dovezi, potrivit art.236 alin.1 teza finală Cod Procedură Civilă se va îndrepta, în timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina.

Prin încheierea din 6 martie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş s-a admis cererea reclamantei S.C. B. S.R.L. Ernei, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. J. S.R.L. Târgu Mureş, fiind încuviinţată administrarea probei constând în efectuarea unei expertize în construcţii având ca obiect un imobil ce a format obiectul contractului de execuţie de lucrări nr.10/2007, încheiat între părţi, date fiind neînţelegerile acestora cu privire la executarea acestui contract.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta S.C. J. S.R.L. Târgu Mureş, depunând însă motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de art.303 Cod procedură civilă, fiind invocată în această situaţie de către intimată constatarea nulităţii recursului ca nemotivat.

Motivele de recurs ale pârâtei vizau, în esenţă, împrejurarea că în cauză instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, astfel că instanţa trebuie să se pronunţe pe acest motiv de ordine publică invocat şi că într-un alt dosar, între aceleaşi părţi, cu un obiect similar, instanţa de control judiciar s-a pronunţat în sensul stabilirii competenţei în favoarea judecătorului sindic, dat fiind faptul că faţă de recurentă s-a deschis procedura insolvenţei.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele:

Intr-adevăr, dat fiind motivul de ordine publică invocat de recurentă şi anume faptul că instanţa ar fi fost nelegal alcătuită, curtea a constatat următoarele :

Este cert că faţă de societatea recurentă s-a deschis procedura insolvenţei, fiind constituit în acest sens dosarul nr.201/1371/2009 al Tribunalului Comercial Mureş. Pe de altă parte, potrivit art.236 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, cererea de asigurare de dovezi se va îndrepta, în timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina; or, în prezenta cauză, sintagma „în timpul judecăţii” cuprinde şi situaţia de faţă, în care a fost desemnat judecătorul sindic în dosarul de insolvenţă privind-o pe recurentă.

Pe de altă parte, potrivit art.149 din Legea nr.85/2006, dispoziţiile legii privind procedura insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile şi dispoziţiile art.17 Cod procedură civilă, potrivit cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Dată fiind natura cererii formulate în prezenta cauză şi anume asigurarea unor dovezi ce urmează a fi valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, este de necontestat că soluţionarea acestei cereri va reveni în competenţa judecătorului sindic desemnat în cadrul procedurii deschise faţă de recurentă.

Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul promovat în prezenta cauză, urmând ca hotărârea atacată să fie casată integral, cu trimiterea dosarului, spre rejudecare, judecătorului sindic desemnat în dosarul nr.201/1371/2009.

Dec. 561/R/26 mai 2009

Suspendarea executării actului administrativ, în condiţiile prevăzute de art. 14 alin.1 din L 554/2004 republicată.

Dovedirea existenţei unui caz bine justificat şi necesităţii prevenirii unei pagube iminente. Cele două condiţii se cer a fi îndeplinite cumulativ.

Invocarea aspectelor legate de nelegalitatea actului administrativ contestat şi cuantumul sumei stabilite prin acesta fie el şi foarte ridicat, nu sunt argumente suficiente care să justifice măsura suspendării prin prisma celor două condiţii impuse de textul legal incident.

Prin sentinţa nr.177 din 17 martie 2009 a Tribunalului Mureş, Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea reclamantei S.C. D. C. S. S.R.L. Târgu Mureş, formulată în contradictoriu cu D.G.F.P. Mureş, reţinându-se în considerentele hotărârii atacate că cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal al pârâtei (decizia de impunere nr.57/30.01.2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin raportul de inspecţie fiscală nr.66/30.01.2009) nu este justificată, întrucât condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, în raport de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, nu sunt îndeplinite.

Astfel, s-a apreciat că actul administrativ atacat este titlu executoriu op legis, nefiind necesară parcurgerea unei proceduri speciale pentru a se executa din oficiu, nefiind justificată în cauză existenţa vreunui exces de putere din partea autorităţii publice în executarea controlului de fond şi, de asemenea, nu s-a făcut dovada existenţei unei pagube iminente.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, criticând hotărârea atacată ca nelegală prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că societatea desfăşoară activitate de construcţii, că derulează raporturi comerciale cu alţi parteneri şi că o executare silită asupra fondurilor băneşti ale societăţii ar avea consecinţe severe (introducerea în evidenţele Centralei incidentelor de plăţi, neplata la timp a ratelor scadente), existenţa cazului bine justificat fiind dovedită prin împrejurarea că există serioase îndoieli cu privire la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative atacate.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Mureş a solicitat respingerea recursului promovat în cauză, susţinând, în esenţă, că reclamanta nu se află într-o situaţie care să justifice admiterea cererii de suspendare, dat fiind caracterul de excepţie al acestei măsuri, de altfel, în cauză nefiind îndeplinite, cumulativ, cele două condiţii cerute de art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Analizând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele :

Chestiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză se reduce la existenţa sau inexistenţa condiţiilor cerute de textul legal al art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ.

Astfel, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, curtea a constatat că actul a cărui executare se cere a fi suspendată este atacat cu contestaţie, fiind invocate aspecte de nelegalitate a acestei decizii, inclusiv excepţia de nulitate. Aceste aspecte sunt, în opinia curţii, argumente ce conduc la existenţa unei îndoieli evidente asupra prezumţiei de legalitate a actului atacat, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Pe de altă parte, această îndoială este consecinţa examinării sumare a aparenţei dreptului, dat fiind faptul că în prezenta procedură nu poate fi rejudecat fondul cauzei.

In ceea ce priveşte iminenţa producerii unei pagube, chiar dacă suma ce reprezintă obligaţiile băneşti stabilite în sarcina reclamantei este într-un cuantum ridicat, această împrejurare nu este de natură să reprezinte o pagubă, ci iminenţa producerii acestei pagube este reprezentată de perturbarea bunului mers al activităţii societăţii reclamante, care are în derulare cu alţi parteneri contracte comerciale.

Pentru aceste considerente, curtea a apreciat că recursul promovat în prezenta cauză este întemeiat şi potrivit art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, l-a admis, cu consecinţa modificării hotărârii atacate şi, cu ocazia rejudecării, să admită cererea formulată pentru suspendarea executării deciziei de impunere nr.57/30.01.2009 şi a actului subsecvent - raportul de inspecţie fiscală nr.66/30.01.2009.

Dec. 595/R/2 iunie 2009

Cod procedură civilă, art. 274, alin. 1

Acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea pârâtă în cursul procesului intentat de reclamanta căreia i s-a respins acţiunea este justificată de împrejurarea că partea care a promovat acţiunea se află în culpă procesuală, fiind astfel datoare să plătească cheltuielile de judecată dovedite de partea împotriva căreia s-a îndreptat.

Prin sentinţa nr.392 din 30 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş s-a respins acţiunea reclamantei Societatea Agricolă A.Reghin, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. D. S.R.L. Reghin, având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr.10/26.10.2001, fără cheltuieli de judecată, cererile de acordare a acestora fiind respinse.

Prin încheierea din 18 martie 2009 s-a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în cuprinsul hotărârii atacate, aceasta vizând considerentele ce au stat la baza soluţiei împărtăşite de instanţa de fond.

In considerentele hotărârii atacate s-a arătat că contractul de locaţiune şi-a încetat efectele ca urmare a împlinirii termenului contractual convenit încă de la 1.11.2006 şi că este lipsită de interes pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să producă aceleiaşi efecte juridice asupra contractului litigios, chiar dacă este întemeiată pe culpa contractuală.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea Agricolă A. Reghin, însă ulterior a declarat că înţelege să renunţe la recurs, dat fiind faptul că a luat cunoştinţă de conţinutul încheierii de îndreptare a erorii materiale a încheierii atacate, astfel că, potrivit art.246 Cod procedură civilă, instanţa urmează a lua act de această manifestare de voinţă.

A declarat de asemenea recurs şi pârâta S.C. C. D. S.R.L., criticând hotărârea atacată ca nelegală sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată prilejuite acestei părţi cu ocazia soluţionării în fond a acţiunii celeilalte părţi, fiind realizat astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Examinând acest recurs prin prisma considerentelor invocate precum şi potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele :

Este cert că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv nu a acordat cheltuieli de judecată recurentei pârâte, deşi acţiunea introductivă a fost respinsă, ceea ce conduce la concluzia că partea ce a promovat acţiunea introductivă se află în culpă procesuală, fiind ţinută să plătească cheltuielile de judecată solicitate de cealaltă parte, întrucât a pierdut procesul. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât aceste cheltuieli de judecată au fost dovedite până la data pronunţării hotărârii instanţei de fond.

In consecinţă, curtea a constatat că în cauză este realizat motivul de nelegalitate a hotărârii atacate, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, şi a admis recursul promovat în cauză, a modificat în parte sentinţa instanţei de fond în sensul că a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea recurentei pârâte, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.

Curtea a respins însă cererea recurentei pârâte pentru acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursurilor, întrucât în această fază procesuală prestaţia apărătorului ales al recurentei pârâte s-a rezumat strict la motivul de nelegalitate a hotărârii atacate referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, nefiind formulate apărări pe fondul cauzei şi, cu atât mai puţin, nu au fost invocate excepţii de procedură sau de fond.

Dec. 562/R/26 mai 2009

Renunţarea la judecată, art. 246 Cod Procedură Civilă.

Posibilitatea renunţării la judecarea recursului faţă de prevederile textului art. 246 Cod Procedură Civilă.

Aplicarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, permite a se lua act de renunţare inclusiv la judecarea căii de atac a recursului.

Opinia separată este aceea că, din interpretarea sistematică a alin.2 şi 4 din textul art. 246 Cod Procedură Civilă, rezultă că renunţarea la judecată nu este posibilă după pronunţarea unei hotărâri pe fondul cauzei . Renunţarea la judecarea recursului valorează o achiesare la hotărârea atacată şi singura posibilitate, din punct de vedere procedural, ar fi retragerea recursului.

Prin sentinţa nr.213 din 27 martie 2009 pronunţată în dosarul nr.682/102/2009, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamanţii M. G. J. şi alţii, privind suspendarea executării hotărârii nr.97 din 03.03.2009 emisă de pârâtul Consiliul local al municipiului Tg-Mureş.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în cauză, reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv a unui caz justificat care să impună suspendarea actului administrativ atacat şi a pagubei iminente care li s-ar cauza prin executarea actului atacat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Consiliul local Tg-Mureş prin Primarul municipiului Tg-Mureş şi a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de suspendare.

La termenul de judecată din 26 mai 2009, recurentul a depus la dosar prin reprezentant, adresa de la fila 34, prin care a declarat că renunţă la recurs.

În consecinţă, în baza art.316 rap. la art.298 şi la art.246 C.pr.civ., instanţa a luat act de renunţarea la judecarea recursului.

Opinie separată.

Potrivit art. 246 Cod procedură civilă, renunţarea la judecată, este posibilă numai în condiţiile şi cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul legal, sau mai exact, din interpretarea sistematică a alin. 2 şi 4, renunţarea la judecată nu este posibilă după pronunţarea unei hotărâri pe fondul cauzei.

Potrivit principiului disponibilităţii procesuale, însă, nimic nu împiedică pârâtul să solicite instanţei să ia act de faptul că înţelege să renunţe la judecarea recursului, ceea ce, însă, valorează o achiesare la hotărârea atacată, ulterior pronunţării acesteia. În cazul de faţă, întrucât pârâtul a atacat hotărârea primei instanţe, singura posibilitate a acestuia, ca urmare a manifestării de voinţă exprimate, este retragerea recursului, motive pentru care curtea a procedat în consecinţă.

Dec. 577/R/26 mai 2009

Drepturi salariale acordate prin prevederile art. 31 alin.1, lit. „c” şi „d” din Legea 188/1999 republicată, dar necuantificate.

Modul în care au fost reglementate cele două drepturi salariale – suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prin lipsa oricărui element concret de cuantificare, face imposibilă calcularea lor, pentru a putea fi considerate ca părţi componente ale salariului funcţionarului public.

Opinia separată pledează pentru invocarea din oficiu a excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31, alin.1 lit. „c” şi „d” din Legea nr. 188/1999 republicată, raportat la dispoziţiile art. 41 paragraf 1, art.44 paragraf 2, art. 46 paragraf 1 şi art. 53 din Constituţie.

Prin sentinţa nr.262 din 12 februarie 2009 a Tribunalului Harghita s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a inadmisibilităţii cererii şi, de asemenea, s-a respins acţiunea reclamanţilor P.T. ş.a., în considerentele hotărârii atacate fiind reţinute următoarele :

Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului M.J, invocată de această parte, a fost respinsă, întrucât reclamanţii sunt funcţionari publici într-o instituţie subordonată M. J., care este ordonator principal de credite. De asemenea, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, întrucât s-a constatat că reclamanţii s-au adresat cu cerere Curţii de Apel Târgu Mureş, fără a primi însă vreun răspuns, ceea ce a deschis acestora calea acţiunii în justiţie.

In considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că reclamanţii sunt funcţionari publici, salarizarea acestora fiind reglementată de art.31 din Legea nr.188/1999, republicată, însă în ceea ce priveşte suplimentul postului şi suplimentul treptei, cuantumul acestor sporuri nu a fost prevăzut de lege.

Fără a nega dreptul reclamanţilor la plata acestor suplimente, instanţa a apreciat că nu este în măsură să determine întinderea acestor drepturi, deoarece s-ar substitui celorlalte puteri legislative, ceea ce ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art.1 alin.4 din Constituţie.

S-a mai arătat că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare nu constituie un drept constituţional fundamental, iar prevederile art.53 din Constituţie nu sunt incidente în privinţa reglementării acestora, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând hotărârea atacată ca nelegală prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că, deşi sporurile solicitate au fost suspendate în perioada 2004 – 2006, această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului şi că, de asemenea, acestea sunt elemente componente ale salariului funcţionarilor publici neputând fi restrânse sau îngrădite pe motivul existenţei unor prevederi bugetare ori a lipsei de fonduri.

Referitor la lipsa cuantificării acestora, s-a arătat că aceasta este datorată culpei Statului Român, care a lipsit de conţinut aceste drepturi, instanţa fiind chemată să stabilească întinderea concretă a acestor drepturi, potrivit art.3 Cod civil.

Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, curtea a constatat următoarele :

Nu se contestă faptul că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici şi că în ceea ce priveşte salarizarea lor, li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 republicată şi dispoziţii cuprinse în acte normative speciale. De asemenea, este adevărat că art. 31 alin. 1 lit. „ c şi d” din Legea nr. 188/1999 prevede suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, dar, acordarea lor nu este posibilă din cauză că acestea nu sunt cuantificate fiind astfel imposibilă calcularea lor pentru a putea fi considerate ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici. Cuantificarea lor prin dispoziţii date în aplicarea legii, este atributul puterii legiuitoare, iar în situaţia dată, aceea a existenţei unui drept virtual, dacă s-ar dispune acordarea acestora într-un cuantum stabilit de instanţă după diverse criterii, s-ar nesocoti dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008. De asemenea, în condiţiile date nu poate fi obligat nici angajatorul la plata unor sume de bani care este practic imposibil de calculat şi în plus, a dispune prin hotărâre acordarea pur şi simplu a unor drepturi virtuale, necuantificate prin lege, ar însemna să se pronunţe o hotărâre ce nu poate fi efectiv executată, din motive ce nu pot fi imputate instanţei şi nici măcar angajatorul. Aceste aspecte au fost avute în vedere şi la adoptarea unei soluţii de principiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ştiut fiind că reglarea divergenţelor de jurisprudenţă este apanajul jurisdicţiei supreme.

În contextul celor arătate, solicitarea reclamanţilor, de a li se plăti retroactiv şi pentru viitor drepturi salariale reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în calitatea lor de funcţionari publici, este neîntemeiată, astfel că, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa a respins recursul reclamanţilor, urmând a păstra ca legală şi temeinică hotărârea atacată, întrucât nu au fost identificate motive care să atragă reformarea acesteia, ca urmare a examinării şi din oficiu.

Dec. 1143/R/19 noiembrie 2009

Legea 217/2008. Competenţele Curţii de Conturi. Investirea instanţelor judecătoreşti după modificarea Legii nr. 94/1992. Aspecte legate de aplicabilitatea OUG 117/2003.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2008(27.10.2008), Curtea de Conturi nu mai are atribuţii de investire a instanţelor judecătoreşti prin încheierea pronunţată de completele de judecată, conform art. 4 din OUG 117/2003.

Prevederile art. 31 din Legea nr. 94/1992 au fost modificate prin L 217/2008. În cuprinsul Legii nr. 94/1992 republicată în M.O din 29 aprilie 2009, în temeiul art. IV din Legea nr. 217/2008, textul art. 33 este modificat şi nu se mai regăseşte vreo prevedere care să-i confere instanţei competenţa de a soluţiona o sesizare a Curţii de Conturi în sensul angajării răspunderii.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008 nu se mai pot aplica prevederile art. 117/2003 privind investirea instanţelor judecătoreşti competente potrivit art. 2 alin. 1 prin actul de sesizare prin încheiere completelor din cadrul Curţii de Conturi.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că OUG 117/2003 a avut o aplicare limitată iar obiectivul său de reglementare a fost realizat prin preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele de judecată. A se vedea dec. Curţii Constituţionale nr. 446/2005; 429/2007.

Prin sentinţa nr. 94 din 16 februarie 2009, Tribunalul Mureş , Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis sesizarea formulată de Curtea de Conturi a României în contradictoriu cu intimaţii S. T. şi Z. M., a stabilit în sarcina acestora obligaţia de plată a sumei de 7568 lei reprezentând plata CAS aferente drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă cuvenită bugetului Fondului Unic pentru asigurări sociale de sănătate şi a respins sesizarea de obligare privind suma de 55.344 lei reprezentând impozit pe venit aferent drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată prin Încheierea nr. 33 din 5 decembrie 2008 a Direcţiei de Control Financiar Ulterior a Curţii de Conturi a României, iar răspunderea s-a cerut a fi stabilită în sarcina primarului comunei Albeşti S. T. şi referentul Z. M. – responsabil cu activitatea financiar contabilă, în urma controlului efectuat la această instituţie, în urma căruia s-a întocmit la 31 octombrie 2008 un raport de control intermediar.

Instanţa a apreciat că nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajator angajaţilor, prin prisma prevederilor art. 55 din Legea nr. 571/2003, dar, în ceea ce priveşte stabilirea, reţinerea şi plata contribuţiei datorate către Fondul Naţional Unic pentru asigurări sociale de sănătate, s-a considerat că au fost încălcate prevederile art. 275 alin. 2 lit. a coroborat cu art. 215 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 precum şi art. 68, 69 şi 72 din Legea nr. 571/2003.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către reclamanta Curtea de Conturi a României dar şi de către pârâţii S. T. şi Z. M.

Recurenta Curtea de Conturi a României a solicitat stabilirea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor şi recuperarea prejudiciului constatat, în esenţă arătând că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 lit. „b” şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, modificată, pct. 68 lit. „o”, 69, 71 şi 72 din HG nr. 44/2004, deoarece sunt considerate venituri din salariu toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă.

Pârâţii recurenţi S. T. şi Z. M. au cerut respingerea sesizării reclamantei şi sub aspectul obligării la plată a sumei ce reprezintă plata CAS aferentă drepturilor plătite salariaţilor în baza contractului colectiv de muncă, deoarece drepturile respective nu sunt incluse în venituri salariale, nu sunt impozabile şi nu se datorează CAS.

Atât reclamanta cât şi pârâţii, în calitatea lor de recurenţi-intimaţi au formulat întâmpinări, susţinând detaliat punctele de vedere exprimate în motivarea căii de atac.

Analizând hotărârea atacată, instanţa constată că este fondat doar recursul pârâţilor, care solicită respingerea în întregime a sesizării privind angajarea răspunderii lor, dar pe alte considerente decât cele legate de analiza fondului cauzei deduse judecăţii. Sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă, din următoarele considerente:

Prin Încheierea nr. 33 din 5 decembrie 2008, Camera de Conturi Mureş, DCFU, examinând raportul de control întocmit ca urmare a verificării contului de execuţie şi a bilanţului contabil încheiat pe anul 2007 de Consiliul local al comunei Albeşti şi a celorlalte documente cuprinse în dosarul de control, a constatat că există unele prejudicii, nereguli şi abateri cu caracter financiar, astfel că a dispus sesizarea tribunalului Mureş în vederea stabilirii răspunderii juridice în sarcina persoanelor făcute răspunzătoare pentru prejudiciile constatate, în baza art. 31 alin. 2 din Legea nr. 94/1992 republicată.

Prevederile art. 31 din Legea nr. 94/1992 au fost modificate prin Legea nr. 217/2008 publicată în Monitorul Oficial din 24 octombrie 2008, în sensul că, activitatea de valorificare a rapoartelor de audit se face potrivit regulamentului aprobat conform prevederile art. 12 alin. 2 şi că, în situaţiile în care se constată abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică entităţii publice auditate această stare de fapt, iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devine obligaţia conducerii entităţii auditate. Mai mult decât atât, s-a introdus art. 1281 care stipulează că nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune, iar potrivit art. 129, abaterile prevăzute la art. 127 şi 128 se constată de auditorii publici externi ai Curţii de Conturi, ţinându-se cont şi de faptul că au fost abrogate prevederile Cap. IV cuprinzând art. 40 – 88. Este adevărat că potrivit OUG nr. 117/2003 activitatea jurisdicţională şi personalul instanţelor Curţii de Conturi se preiau de către instanţele judecătoreşti, dar, în cuprinsul Legii nr. 94/1992 republicată în Monitorul Oficial din 29 aprilie 2009, în temeiul art. IV din Legea nr. 217/2008 de modificare şi completare a Legii nr. 94/1992, textul art. 33 este modificat, aşa cum anterior s-a menţionat şi nu se mai regăseşte vreo prevedere care să-i confere instanţei competenţa de a soluţiona o sesizare a Curţii de Conturi în sensul angajării răspunderii, situaţie care a devenit oricum incompatibilă cu prevederile art. 33 din legea republicată.

Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţilor de Conturi precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi cuprinde la Secţiunea a 4-a dispoziţii de valorificare a constatărilor înscrise în actele de control, modul de analiză şi soluţionare a contestaţiilor la decizia emisă în baza pct. 87 din Regulament. Relevant este că instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată împotriva hotărârilor înscrise în încheierile emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, de către entitatea verificată, în condiţiile pct. 106-108 din Regulament.

Este adevărat că Regulamentul a fost publicat în Monitorul Oficial din 10 februarie 2009, anterior datei la care s-a întocmit Încheierea nr. 33 din 5 decembrie 2008, dar, şi la acea dată succesiunea cronologică a actelor normative de modificare a Legii nr. 94/1992, duce la concluzia inadmisibilităţii unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect sesizarea Camerei de Conturi în vederea stabilirii răspunderii juridice în sarcina persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciile constatate în Raportul de control întocmit la 31 octombrie 2008, ulterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 217/2008 şi anume 24 octombrie 2008. Prin urmare, Legea nr. 217/2008 a modificat textul art. 31 şi 34, a abrogat textul art. 33, a abrogat textele art. 37-39 şi 40-48 precum şi art. 130-135 din Legea nr. 94/1992. La data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008 nu se mai pot aplica prevederile OUG nr. 117/2003 privind investirea instanţelor judecătoreşti competente potrivit art. 2 alin. 1 prin actul de sesizare prin încheierea completelor din cadrul Curţii de Conturi, deoarece acest text este incompatibil cu prevederile Legii nr. 217/2008. Este adevărat că prin intrarea în vigoare a prevederilor OUG nr. 117/2003 litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti ordinare, în art. 1 prevăzându-se că până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, dar fiind supusă unui control de constituţionalitate, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, combătând prin decizia nr. 446 din 15 septembrie 2005, aşa cum rezultă din considerente că, OUG nr. 117/2003 a avut o aplicare limitată şi că, la data pronunţării prezentei decizii, aceasta (OUG nr. 117/2003) şi-a încetat aplicabilitatea, ca urmare a realizării obiectului său de reglementare privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele de judecată. Mai mult decât atât, se menţionează în considerentele acestei decizii că ordonanţa criticată a ieşit din vigoare ulterior sesizării Curţii Constituţionale prin Încheierea din 28 aprilie 2005. Relevant este şi că, prin Decizia nr. 429 din 10 mai 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 117/2003, făcând trimitere la Decizia nr. 446 din 15 septembrie 2005 în care s-a constatat că OUG nr. 117/2003 a avut o aplicare limitată, la data pronunţării acelei decizii ordonanţa şi-a încetat aplicabilitatea, ca urmare a realizării obiectului său de reglementare.

Faţă de considerentele arătate, a fost respins recursul Curţii de Conturi a României şi admis recursul pârâţilor, hotărârea a fost modificată în sensul că s-a respins şi cererea privind suma de 7.568 lei.

Dec. 1187/R/03 decembrie 2009

Codul fiscal. –art. 143. alin. 1 din Legea nr. 571/2003 şi art. 2. alin. 2 din instrucţiunile de aplicare a scutirii la TVA pentru exporturi şi operaţiuni similare.

Rambursarea TVA. Refuz justificat de rambursare din cauza lipsei documentelor justificative.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în soluţionarea unui recurs în interesul legii (decizia V din 15 noiembrie 2007) în sensul că TVA nu poate fi dedus şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunilor pentru care se solicită deducerea TVA.

Prin sentinţa nr. 60 din 28 ianuarie 2009, tribunalul Mureş – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal , a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. V. C. SRL împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, având ca obiect anularea Deciziei nr. 14 din 31 august 2007, 13 din 31 august 2007 şi nr. 85 din 31 august 2007, respectiv deciziile de impunere nr. 802 din 13 decembrie 2006, 803 din 13 decembrie 2006 şi 126 din 4 mai 2007 şi pe cale de consecinţă admiterea dreptului de deducere pentru TVA în sumă totală de 63.599 lei pe care organul fiscal a respins-o de la rambursare în urma celor trei acţiuni de control materialitate în cuprinsul actelor administrativ fiscale.

Instanţa de fond a reţinut că în perioada aprilie – decembrie 2006, unitatea reclamantă a efectuat livrări de export către A. SA Franţa pentru care a emis facturi fiscale în valoare totală de 300.031,19 lei pe documente fiind înscrisă menţiunea „scutire cu drept de deducere”, fără însă a prezenta documentele justificative prevăzute la art. 2 alin. 2 din instrucţiunile de aplicare a scutirilor de TVA pentru exportator şi alte operaţiuni similare pentru transportul internaţional şi pentru operaţiunile legate de traficul internaţional de bunuri, prevăzut de art. 143 alin. 1 şi art. 144 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1846/2003, pentru operaţiunile de expert în valoare de 123.507,01 lei.

S-a mai avut în vedere că reclamanta a încheiat cu societatea A. din Franţa, în calitate de furnizor, contractul de lucru în lohn perfecţionare activă nr. 78 din 15 august 2005, având ca obiect executarea unor lucrări de montaj produse pentru ambalajul produselor comandate, firma franceză punând la dispoziţie materiale şi subansamble necesare executării lor precum şi subansamble metalice executate în România, reclamanta putând furniza societăţii franceze şi o parte din subansamblele metalice. În anul 2006 S.C. V. C. SRL, în calitate de vânzător, a încheiat cu firma franceză, în calitate de cumpărător, contracte de vânzare-cumpărare produse din metal. Din lucrarea de expertiză întocmită în cauză s-a reţinut că referitor la contractul de lohn, evidenţa materialelor primite spre prelucrare se regăseşte în formulare speciale, întocmite de organele vamale prin evidenţierea materialelor intrate în regim de import temporar precum şi descărcarea lor prin prelucrare şi reexport către beneficiar. Prin contractul de execuţie produse metal s-a constatat că societatea ţine evidenţa produselor păstrate în custodie în format electronic, pe fiecare produs, înregistrându-se corect, intrarea de produse în baza facturilor de livrare efectuate către firma franceză iar ieşirea se înregistrează în baza declaraţiilor vamale de export prin care se livra efectiv produsul finit de mobilier urban format din produse metalice la care se adaugă materiale prevăzute spre prelucrare la firma franceză.

În esenţă, din analiza actelor contabile, a declaraţiilor vamale de export, avându-se în vedere şi variaţiile preţului zincului la bursă din Londra, ce determină variaţii mari de preţ la producători de zinc, reprezentând cheltuieli suplimentare facturate de furnizor pentru zincarea confecţiilor metalice livrate, s-a reţinut că reclamanta nu a facturat serviciile de zincare din cadrul exportului de mobilier urban către partenerul francez, operaţii care nu sunt scutite de TVA. În contractele de vânzare-cumpărare nefiind prevăzută clauza că serviciile de galvanizare să fie în sarcina cumpărătorului, înţelegându-se că părţile au convenit că vânzătorul să livreze produsele zincate care nu au fost însă facturate de reclamantă, instanţa a apreciat că reclamantei îi aparţine culpa şi acţiunea sa este nefondată.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de reclamanta S.C. V. C. SRL care a cerut anularea Deciziilor nr. 14, 13 şi 85 emise de pârâtă la 31 august 2007 precum şi a actelor administrative care le-au precedat cu consecinţa admiterii dreptului de deducere TVA pentru suma totală de 63.599 lei.

În motivarea recursului s-a criticat analiza cu insuficientă atenţie a actelor administrativ fiscale şi probelor administrate, precum şi motivarea sentinţei, considerându-se că nu s-a răspuns în fapt şi drept la toate argumentele formulate.

Recurenta a precizat că prima instanţă nu a înţeles natura raporturilor juridice dintre părţi şi nu a analizat în amănunt modalitatea în care se desfăşoară relaţiile comerciale, ignorând complet concluziile expertizei.

În recurs s-au relevat pe larg constatările din raportul de expertiză şi răspunsul dat de expert la obiectivele stabilite, recurenta subliniind că rezultă indubitabil că fiind livrat la extern produs finit, nu s-a putut livra numai partea de servicii conform contractului de lohn ci s-a livrat complet (metal + montaj) respectiv s-a livrat o masă cu toate componentele (repere metalice) iar în condiţiile în care partenerul de afaceri achită la termenele contractuale atât facturi de metal cât şi facturi de montaj, valoarea facturilor de metal nu poate fi cuprinsă în declaraţiile vamale, deoarece în aceste condiţii s-ar înregistra o dublare de sumă pentru valoarea metalului. În momentul emiterii unei facturi de metal, s-a încheiat cu firma franceză un proces-verbal de custodie din care rezultă că repere rămân în custodia S.C. V. C. SRL pentru prelucrare şi având acelaşi regim ca şi importul temporar.

Pârâta intimată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei, susţinând că, instanţa de fond în mod corect a reţinut că din perspectiva prevederilor art. 143 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 şi art. 2 alin. 2 din instrucţiunile de aplicare a scutirilor de TVA pentru exporturi şi alte operaţiuni similare [……….], art. 4 alin. 4 din acelaşi act normativ, reclamanta nu a justificat regimul de scutire cu documentele cerute de legiuitor.

Intimata a negat justeţea susţinerilor reclamantei recurente potrivit cărora valoarea facturilor de metal nu poate fi inclusă în declaraţiile vamale, deoarece partenerul francez achită la termenele contractuale atât facturi de metal cât şi de montaj, astfel că s-ar înregistra o dublare a sumei pentru valoarea metalului. Argumentul intimatei a fost acela că în situaţia în care produsele de metal sunt încorporate în produse final , urmând a fi exportate odată cu acesta, este necesară întocmirea declaraţiilor vamale de export în baza facturilor externe emise pentru valoarea totală a produsului, iar reclamanta nu a întocmit aceste documente conform reglementărilor vamale în vigoare.

De asemenea, intimata a contestat şi apărarea recurentei în sensul că fiind vorba de diferenţe mari de preţ, care nu puteau fi estimate nici la începutul anului şi nici măcar în decursul unei luni, s-a convenit cu partenerul francez ca acesta să accepte de două ori pe an să se factureze şi să achită diferenţa de preţ, în funcţie de cantităţile zincate, aceste sume nu pot fi cuprinse în nicio declaraţie vamală. Sub acest aspect, intimata a susţinut că la data livrării produselor la export, unitatea trebuie să întocmească factură fiscală, factură externă şi declaraţie vamală de export pentru întreaga valoare a mărfii care a fost scoasă de pe teritoriul ţării, situaţie în care putea justifica realitatea operaţiunilor desfăşurate, cu atât mai mult cu cât modul de întocmire a respectivelor documente nu este legat de modalitatea în care se efectuează plata operaţiunilor economice realizate.

Recurenta a răspuns la întâmpinarea pârâtei privind punctul de vedere exprimat de alţi inspectori fiscali în cadrul controalelor anterioare.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul reclamantei este nefondat.

În primul rând perioada supusă inspecţiei fiscale ca urmare a opţiunii de rambursare a TVA cu privire la care s-au emis deciziile de impunere contestate este 1 aprilie 2006 – 31 decembrie 2006, livrările de la o dată ulterioară nefăcând obiectul prezentei cauze.

În esenţă, motivul pentru care organul de inspecţie fiscală a constatat că pentru livrările la extern din perioada respectivă nu se justifică cererea reclamantei este acela că, aceasta nu a prezentat documentele justificative, conform prevederilor legale incidente în materie.

De altfel, recurenta, în motivarea recursului său, nu face dovada existenţei acestor documente ci, încearcă să justifice că sunt suficiente documentele întocmite de ea pentru acceptarea TVA la rambursare, în principal prin concluziile expertului contabil care a efectuat o expertiză în cauză şi care şi-a exprimat o părere proprie legată de interpretare a legii. După ce practic redă textual o mare parte din raportul de expertiză, recurenta subliniază că valoarea facturilor de metal nu poate fi cuprinsă în declaraţia vamală, deoarece în aceste condiţii s-ar înregistra a o dublare de sumă pentru valoarea metalului, argument care, pe lângă faptul că nu este întemeiat din punct de vedere juridic, pe baza unor dispoziţii legale în materia fiscală, a fost în mod justificat combătut de intimată. Facturile externe care stau la baza întocmirii declaraţiilor vamale de export, trebuie emise pentru valoarea totală a produsului, neexistând nicio justificare pentru care valoarea produselor de metal încorporate în produsul finit exportat să nu se regăsească în documentele fiscale respective. Motivul legat de existenţa unor diferenţe mari de preţ, este cel puţin pueril, deoarece situaţia reală a operaţiunile desfăşurate trebuie să rezulte tocmai din corecta şi completa întocmire a documentelor fiscale.

Instanţa nu poate accepta drept argument pentru admiterea recursului reclamantei, faptul că la controalele fiscale anterioare, alţi inspectori fiscali au apreciat că documentele justificative sunt insuficiente, ea fiind obligată să verifice respectarea întocmai a dispoziţiilor legale în materia deducerilor de TVA.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a şi pronunţat în soluţionarea unui recurs în interesul legii (Decizia V din 15 ianuarie 2007) în sensul că TVA nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunilor pentru care se solicită deducerea TVA.

Deci, cu atât mai puţin cererea reclamantei putea fi acceptată, în lipsa tuturor documentelor justificative, aşa cum s-a reţinut în rapoartele de inspecţie fiscală.

Faptul că expertul face trimitere la justificarea scutirii de TVA, mai precis la documentele justificative începând cu 1 ianuarie 2007, nu are relevanţă, în speţă fiind vorba de o perioadă anterioară. În plus, modalitate concretă de înregistrare a operaţiunilor din punct de vedere fiscal rezultă din articolele corespunzătoare din Codul fiscal şi Instrucţiunile de aplicare privind operaţiunile scutite de TVA şi regimul scutirilor, legiuitorul stabilind aceste modalităţi, nu expertul care trebuie doar să constate dacă în raport de actele puse la dispoziţie s-au respectat sau nu normele legale incidente speţei deduse judecăţii.

Faţă de cele ce preced, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.

Dec. 1204/R/10 dec 2009

Drept vamal. H.G 707/2006 privind regulamentul vamal. Art. 2, alin. 1, lit. a din Ordinul nr. 9317/2007 şi art. 31.

Stabilirea calităţii de principal obligat şi titular al regimului de tranzit în operaţiunea derulată sub acoperirea unui document de tranzit.

În condiţiile în care o societate are calitatea de comisionar in vama si a întocmit şi transmis către ANV formularul de înregistrare a principalului obligat, in raport de dispoziţiile art. 1, alin 3, din ordinul nr. 9317/2006, putea deveni principalul obligat in operaţiunea derulata.

Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 17 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Harghita, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. H. SRL Gheorgheni în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Harghita.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 7170 din 18 septembrie 2008 s-a stabilit de către pârâtă calitatea reclamantei de principal obligat şi că este titularul regimului de tranzit în operaţiunea derulată sub acoperirea documentului de tranzit T1 MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007; s-a stabilit că, întrucât procesul verbal de control nr. 25/2008 face parte integrantă din decizia nr. 5033/2008 pentru regularizarea situaţiei, urmează ca Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, după reluarea procedurii de soluţionare, să se pronunţe asupra contestaţiei.

DJAOV Harghita a reţinut că, principal obligat în operaţiunile de tranzit nu poate fi oricine, aceasta fiind o calitate pentru care trebuie să se îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege. S-a reţinut, de asemenea că documentul de tranzit sus-menţionat a fost completat, la rubrica 50, cu datele societăţii H. S. SRL, deci societatea trebuia să aibă această calitate. Astfel, instanţa de fond a constatat că soluţia DJAOV Harghita este legală şi temeinică, pentru cele ce urmează:

La data de 16 martie 2007, comisionarul în vamă, reclamanta S.C. H. S. SRL, în calitate de principal obligat, a efectuat un tranzit sub acoperirea documentului T1 MRN 07ROBV560000002117 , pentru încheierea unei operaţiuni de perfecţionare activă începută în anul 2006 pentru S.C. R. I. SA, reţinând calitatea de principal obligat a reclamantei, rezultând în mod evident din documentul de tranzit, care a fost completat cu datele reclamantei. Susţinerea reclamantei, referitoare la faptul că procesul verbal de control şi decizia de regularizare , au fost întocmite abuziv, instanţa a constatat că este neîntemeiată.

Astfel, s-a constatat că aceste acte au fost încheiate cu ocazia închiderii din oficiu a tranzitului, iar împotriva lor reclamanta a formulat contestaţie, iar prin decizia nr. 8/2008 Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita a soluţionat contestaţia, dispunând desfiinţarea deciziei de regularizare nr. 1010 din 15 februarie 2008 pentru suma totală de 15.759 lei. Ca urmare a acestei decizii, prin adresa nr. 8021 din 2 iunie 2008 DJAOV Braşov s-a dispus refacerea controlului de către o altă echipă din cadrul DJAOV Harghita.

În urma reverificării operaţiunii de către o altă echipă, s-au întocmit actele care au stat la baza emiterii deciziei nr. 7170 din 18 septembrie 2008, şi aceste acte fiind contestate de reclamantă, iar prin decizia nr. 37 din 20 august 2008 s-a dispus, printre altele, declinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei, în favoarea DJAOV Harghita. În soluţionarea contestaţiei, această din urmă direcţie a emis decizia nr. 7170 din 18 septembrie 2008, ce constituie obiectul prezentei acţiuni. Urmărind această derulare a situaţiei faptice, instanţa de fond a ajuns la concluzia că nu există dovezi care să probeze susţinerea reclamantei în sensul că au fost emise abuziv actele respective, respingând acţiunea acesteia în întregul ei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. H. S. SRL, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii şi anularea deciziei 7170 din 18 sept. 2008 emisă de Direcţia Generală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Harghita, privind stabilirea calităţii de principal obligat în cazul tranzitului acoperit cu T1 MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007.

În motivarea cererii de recurs se arată că în mod greşit prin decizia contestată i s-a stabilit calitatea de principal obligat în cazul tranzitului acoperit cu documentul T1MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007, întrucât acest document a fost întocmit de societate în calitate de comisionar în vamă prin reprezentare indirectă conform art. 31 din Legea nr. 86/2006 şi nu în calitate de principal obligat. Calitatea de principal obligat o are S.C. R. I. SA, care s-a angajat să plătească toate datoriile vamale în cazul în care s-ar naşte pentru mărfurile exportate în cadrul activităţii de perfecţionare activă, societate care a fost autorizată încă din anul 2002 cu vămuire la domiciliu, întocmind şi declaraţiile vamale.

Prin decizia contestată DJAOV Harghita se arată că tranzitul nu s-a încheiat având în vedere că biroul vamal din Germania nu a confirmat încheierea tranzitului, motiv pentru care a solicitat prezentarea documentelor justificative pentru încheierea tranzitului, acestea au şi fost prezentate, dar nu au fost luate în considerare de organul vamal.

S-a reţinut în sarcina lor obligaţia să închidă regimul vamal suspensiv, dar această obligaţie a fost stabilită cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul CECE nr. 2454/1993 din care rezultă că împuternicitul, respectiv comisionarul vamal nu are obligaţia să închidă regimul vamal suspensiv, întrucât acesta acţionează în numele şi pe seama calităţii titularului regimului vamal suspensiv, în speţă S.C. R. I. SA.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, se solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei primei instanţei, ca fiind temeinică şi legală, întrucât în raport de dispoziţiile art. 115 din Legea nr. 86/2006, principalul obligat este titularul regimului de tranzit şi răspunde pentru prezentarea mărfurilor intacte la biroul de destinaţie, în termenul prevăzut şi cu respectarea întocmai a măsurilor de marcare şi sigilare adoptată de autoritatea vamală şi respectarea dispoziţiilor referitoare la regimul de tranzit.

Documentul T1MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007 a fost completat cu datele societăţii S.C. H. S. SRL, la rubrica 50, făcându-se menţiunea „principalul obligat”, iar decizia contestată a fost dată tocmai în considerarea acestui document cu datele înscrise în conţinutul lui, întrucât el nu poate fi completat decât de persoana care are calitatea de principal obligat pentru operaţiunea de tranzit derulată.

În legătură cu cererea de verificare a deciziei privind regularizarea obligaţiilor suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 5033 din 24 iunie 2008, şi a procesului verbal de control nr. 25 din 24 iunie 2008, se arată că această cerere nu a format obiectul deciziei 7170 din 18 sept.2008, prin această ultimă decizie a fost stabilită numai calitatea de principal obligat, situaţia procesului verbal şi a raportului de inspecţie formează obiectul altei verificări.

Examinând cererea de recurs formulată în raport de motivele invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă , curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţii se contestă decizia 7170 din 18 sept.2008, prin care s-a stabilit că reclamanta are calitatea de principal obligat şi este titularul regimului de tranzit în operaţiunea derulată sub acoperirea documentului de tranzit T1MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007.

Art. 2 alin. 1 lit. a din Ordinul 9317/2007 defineşte calitatea de principal obligat ca fiind persoana care îşi exprimă voinţa de a efectua operaţiune de tranzit prin depunerea declaraţiei de tranzit prevăzută în acest scop, declaraţia urmând a fi completată cu datele de identificare a persoanei interesate şi transmisă autorităţii naţionale a vămilor în conformitate cu formularul prevăzut în anexa 1 din ordin.

Alin. 3.1 din acelaşi ordin prevede că pot efectua operaţiuni de tranzit comunitar în calitate de principal obligat persoanele cu sediul în România şi care se încadrează într-una din următoarele situaţii.

- sunt autorizate în calitate de comisionar în vamă;

- sunt autorizate să declare mărfuri în procedura simplificată de vămuire la domiciliu;

- îşi declară mărfurile în nume propriu;

- sunt societăţi de transport de ,mărfuri sau reprezentanţi ai unor societăţi de transport de mărfuri.

În speţă societatea contestatoare are calitatea de comisionar în vamă şi a întocmit şi transmis către ANV formularul de înregistrare a principalului obligat, astfel că la rubrica 50 ca principal obligat sunt înscrise datele societăţii. Reclamanta prin acţiunea dedusă judecăţii contestă această calitate, susţine că acel document la care face referire pârâta a fost întocmit dintr-o eroare, însă nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 578 lit. j din HG nr. 707/2006 privind regulamentul vamal, în sensul de a comunica autorităţii naţionale vamale situaţia reală a persoanei ca titular principal a operaţiunii de tranzit desfăşurată sub acoperirea documentului T1MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007.

Având în vedere faptul că reclamanta în raport de dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Ordinul nr. 9317/2006 prin calitatea pe care o deţine, acea de comisionar în vamă, putea deveni principal obligat în operaţiunea derulată sub acoperirea documentului T1MRN 07ROBV560000002117 din 16 martie 2007, că această calitate a şi fost recunoscută de către reclamantă, prin întocmirea documentului de la fila 69, instanţa de control apreciază că în mod temeinic şi legal prima instanţă a stabilit că justificat pârâta i-a stabilit calitatea de principal obligat în efectuarea tranzitului vamal, sub acoperirea actului mai sus menţionat.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de reanalizare a obligaţiilor fiscale, stabilite prin procesul verbal de control 25 din 24 iunie 2008 şi prin decizia nr. 5033 emisă la aceeaşi dată, instanţa de control a constat că reanalizarea acestor obligaţii formează obiectul unei cercetări administrativ jurisdicţionale, nefiind emis un act din partea autorităţii administrativ fiscale, respectiv Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, de soluţionare a contestaţiei împotriva acestor acte şi care să poată forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, cererea reclamantei apărând ca prematur formulată sub acest aspect.

Dec. 121/R/10 decembrie 2009

Legea nr. 544/2004 republicata, art. 2, lit. I, coroborat cu art. 8. Noţiunea de refuz nejustificat al autorităţii administrative de soluţionare a cererii:

Legea nr. 350/2001, HGR 525/1996, Ordinul MLPAT 176/2000.

Recomandările făcute de autoritatea administrativa pentru completarea documentaţiei şi amânarea aprobării PUZ-ului, nu reprezintă un exces de putere, prin urmare nu se poate considera ca este vorba despre un refuz nejustificat in sensul conferit de art. 2, lit. i din Legea nr. 554/2004 republicata.

PUZ este un instrument de planificare urbana de reglementare specifica prin care se coordonează dezvoltarea urbanistica integrata a unei zone din localitate. El asigura corelarea programelor de dezvoltare urbana integrata a zonei cu planul urbanistic general.

Autoritatea administrativă nu poate fi obligată să aprobe un PUZ neconform cu normele legale în materie.

Prin sentinţa nr. 367 din 29 mai 2009, pronunţată în dosarul nr. 3209/102/2008, Tribunalul Mureş a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamanta N.S. C., în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Mureş, privind anularea hotărârii din 18 august 2008. S-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul Judeţean Mureş la emiterea avizului pentru Planul Urbanistic Zonal – Casă de locuit S., conform documentaţiei întocmite de arhitect P. D. C., în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că petenta la data de 10 mai 2008 a solicitat Primăriei S. avizul de amplasament privind obiectivul Casă de Locuit ce se va realiza în localitatea S. pentru care deţine certificat de urbanism.

La petiţia adresată, acesteia i s-a răspuns prin adresa nr. 70422 din 23 ianuarie 2009 de către Consiliul Judeţean, arătându-se că, conform Legii nr. 350/2001, certificatul de urbanism nr. 108/2008 a fost eliberat de Consiliul Judeţean Mureş în baza unei documentaţii tehnice ce prevede doar construirea unei case de locuit P+M şi garaj, avizele obţinute au fost doar pentru construirea unei case de locuit şi scoaterea terenului din circuitul agricol s-a făcut doar pentru o singură construcţie.

Din suprafaţa de 5000 mp, 4738 mp aparţine petentei, iar restul de 262 mp este a primăriei pentru lucrare, suprafaţa pentru zona de locuit şi funcţiuni complementare propusă de 87,28%depăşeşte un POT ce respectă prevederile legale specifice pentru astfel de zone, pârâtul a arătat prin răspunsul dat că recomandarea comisiei tehnice este de refacere a proiectului.

Petenta a mai adresat o cerere pârâtului cu aceeaşi solicitare la care i s-a răspuns în sensul respingerii spre completare.

Instanţa analizând documentaţia aferentă cererii întocmită de S.C. P. P. SRL Târgu-Mureş , a constatat că prevederile P.S nu cuprind acest teren, însă prin certificatul de urbanism s-a solicitat elaborarea prezentei documentaţii pentru instituirea intravilanului şi crearea cadrului legal pentru construire şi implementare.

Prin avizul din 8 mai 2008 Primăria S. şi-a exprimat acordul pentru ca terenul în suprafaţă de 500 mp din extravilanul localităţii să fie cuprins în Planul Urbanistic Zonal şi pentru obţinerea autorizaţiei de construire, petenta realizând condiţia consultării populaţiei pentru amplasarea casei de locuit S. Proiectul este avizat de către Primăria Reghin şi poarta viza Biroului de Cadastru, deci susţinerea pârâtului în sensul că imobilul nu deţine plan de încadrare în zonă şi că nu corespunde zonei funcţionale şi a tramei stradale, sunt nefondate, proiectul tehnic tratând stadiul actual al dezvoltării urbane şi propuneri de dezvoltare urbanistică.

Instanţa de fond a statuat deci, că nu se poate reţine excepţia prematurităţii acţiunii, întrucât petenta a întocmit Planul Urbanistic Zonal(PUZ) pentru amplasarea casei de locuit S., însoţit de Primăria Reghin şi OJC Mureş, astfel că nu se poate invoca pasivitatea primăriei în realizarea obiectivului, petenta realizând obiectivul de amplasament conform normelor legale în vigoare, comisia abilitată de pe lângă Consiliul Judeţean Mureş urmând să-şi exprime acordul favorabil pentru realizarea efectivă a acestuia, astfel că acţiunea formulată a fost admisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Judeţean Mureş, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă nu a ţinut seama de legislaţia în domeniu, privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, respectiv Legea nr. 350/2001, Ordinul 176/2000 al MLPAT, HGR 525/1996, legislaţie care prevede condiţiile în care poate fi întocmit şi avizat planul urbanistic zonal.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, s-a reclamat refuzul Consiliului Judeţean Mureş de a-şi da aviz favorabil pentru planul de urbanism zonal , întocmit pentru casa de locuit S., susţinând că refuzul reprezintă un abuz de putere din partea consiliului, deşi prin adresele comunicate reclamantei şi Primăriei S., aceasta din urmă fiind autoritatea competentă să propună un PUZ s-au indicat neajunsurile documentaţiei tehnice care a însoţit PUZ-ul supus aprobării şi au fost indicate actele ce se impun a fi aduse în completarea documentaţiei necesare avizării PUZ-ului.

Prin dispoziţiile cuprinse în hotărârea recurată, Consiliul judeţean Mureş este pus în situaţia de a încălca dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 350/2001 şi a aproba un PUZ neconform cu normele legale în materie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar reclamanta solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, susţinând că propunerea făcută de Cons.jud.Mureş, de a completa proiectul PUZ în sensul de a se cuprinde o suprafaţă mai mare decât cea pe care o deţine, proiectul să vizeze şi terenul ce formează proprietatea altor cetăţeni din comuna S., apare inadmisibilă, şi imposibil de realizat din punct de vedere financiar.

Se mai arată că proiectul PUZ a fost întocmit de arhitecta Pojan Draga Camelia, care nu a fost invitată în faţa comisiei să-şi susţină proiectul argumentat cu documentele corespunzătoare sau să i se prezinte deficienţele proiectului.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă , curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta îşi întemeiază acţiunea dedusă judecăţii pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, invocând un refuz nejustificat al autorităţii administrative de eliberare a unui act administrativ sau de efectuare a unei operaţiuni administrative, în speţă avizarea PUZ-ului pentru casa de locuit S. conform documentaţiei întocmită de arhitect P.D.C.

Art. 2 lit. i din Legea nr. 554/2004 defineşte noţiunea de refuz nejustificat de a soluţiona o cerere , aceasta constând în exprimarea explicită cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane . Din cuprinsul acestei definiţii rezultă, aşadar, că nu orice refuz de a rezolva favorabil o cerere, este un refuz nejustificat, refuzul are caracter nejustificat numai atunci când se întemeiază pe excesul de putere, prin depăşirea limitelor dreptului de apreciere.

Verificând dacă în speţă ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat prin depăşirea limitelor dreptului de apreciere, instanţa constată că prin acţiunea dedusă judecăţii, s-a solicitat obligarea Consiliului judeţean Mureş, în calitate de autoritate administrativă competentă, să fie obligat să aprobe PUZ-ul pentru casa de locuit S.

Pârâta în calitate de autoritate administrativă competentă a se pronunţa asupra legalităţii PUZ-ul întocmit a verificat documentaţia depusă de către reclamantă, constatând o serie de neajunsuri, solicitându-i în acelaşi timp reclamantei să facă demersuri pe lângă Primăria comunei S., autoritate de altfel competentă să întocmească un astfel de proiect şi să supună spre aprobare Consiliului judeţean Mureş, pentru completarea documentaţiei necesare avizării planului întrucât planul prezentat şi avizele obţinute se referă doar la construirea unei case de locuit, scoaterea din circuitul agricol a unei suprafeţe de teren pentru o singură construcţie, ori potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 350/2001 PUZ-ul este instrumentul de planificare urbană de reglementare specifică prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localitate, caracterizată printr-un aport ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. Planul Urbanistic Zonal asigură, aşadar, corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu planul urbanistic general.

S-a reţinut prin aceeaşi adresă comunicată reclamantei, că identificarea topografică s-a făcut în baza unei documentaţii neactualizate şi care nu purta viza OCPI, lipsea un plan de încadrare în zonă, din care să reiasă relaţia amplasamentului faţă de localităţile învecinate R.-S., nu au fost dimensionate zonele de protecţie ale reţelelor electrice, nu au fost respectate nici normele privind drumul judeţean aflat în această porţiune în afara localităţii.

În raport de aceste neajunsuri, au fost indicate şi remedierile ce se impun a fi efectuate, documentele cu care trebuie completată documentaţia ce a însoţit PUZ-ul depus spre aprobare, fiind indicate de asemenea şi acţiunile ce se impun a fi demarate de către primăria S. pentru întocmirea PUZ-ului şi prezentarea lui spre aprobare.

Toate aceste recomandări făcute de către Consiliul Judeţean Mureş, în calitate de autoritate competentă să aprobe conţinutul cadrul al PUZ-ului, sunt în concordanţă cu normele cuprinse în Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului precum şi cu cele cuprinse în ordinul nr. 176/2000 al MLPAT, privind aprobarea ghidului privind metodologia de elaborare şi conţinutul cadrul al planului urbanistic zonal.

Prin urmare, instanţa de control apreciază că în speţă nu poate fi vorba de un refuz nejustificat din partea autorităţii administrative pârâte, recomandările pe care i le-a făcut reclamantei pentru completarea documentaţiei şi amânarea aprobării PUZ-ului, nu reprezintă un exces de putere , astfel că acţiunea reclamantei apare ca fiind nefondată şi în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă va admite recursul pârâtului Consiliul Judeţean Mureş şi va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

Dec. Nr. 1184/R/03 decembrie 2009

Legea insolvenţei. Aspecte legate de posibilitatea instanţei de recurs de a dispune închiderea procedurii insolvenţei unei debitoare, cu ocazia soluţionării căii de atac împotriva sentinţei prin care s-a deschis procedura, motivat de împrejurarea că s-a achitat suma pentru care s-a solicitat de către creditoare deschiderea procedurii insolvenţei. Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 85/2006 republicată raportat la atribuţiile instanţei de control judiciar - la textul art. 8, alin.1din Legea nr. 85/2006.

Obiectul controlului judiciar îl reprezintă admiterea cererii creditoarei şi deschiderea procedurii insolvenţei în raport de actele dosarului la data soluţionării cererii.

Potrivit art. 11, alin. 1, lit. M, judecătorul sindic are atribuţia de a pronunţa hotărârea de închidere a procedurii, instanţei de recurs revenindu-i rolul de a cenzura în cale de atac hotărârea judecătorului sindic de închidere a procedurii. Aceasta cu atât mai mult cu cât la dosarul de insolvenţă, după formularea cererii creditorului de deschidere a procedurii pot fi înregistrate declaraţii de creanţă iar administratorul judiciar a început să-şi exercite efectiv atribuţiile legale, punându-se şi problema unor cheltuieli de procedură.

Independent de temeiul legal al încheierii procedurii, conform art. 131, 132, alin. 2,, 133 alin. 1 sau 134, alin.1, judecătorul sindic este cel care va da o sentinţă de închidere a procedurii iar potrivit art. 8 alin.1, Curtea de Apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul sindic în temeiul art. 11.

Prin sentinţa nr. 116 din 15 ianuarie 2009, judecătorul sindic desemnat în dosarul tribunalului Comercial Mureş nr. 506/1371/2008 a admis propunerea formulată de lichidatorul B. I. Dosarul de închidere a procedurii de faliment a debitoarei S.C. B. C. SRL şi a dispus dizolvarea acesteia, descărcând lichidatorul de îndatoririle privitoare la procedură, debitor şi averea acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut că la data deschiderii procedurii nu au fost identificate bunuri în patrimoniul debitoarei falite, contabilitatea a fost condusă la zi şi nu au fost identificate cauze determinante ale stării de încetare de plăţi care să poată fi imputabile fostului administrator al societăţii. În contextul celor arătate, rezultate din raportul final întocmit de lichidatorul judiciar şi din actele dosarului, judecătorul sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Hotărârea judecătorului sindic a fost atacată cu recurs de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş care a solicitat modificarea sentinţei în sensul continuării procedurii de faliment a debitoarei, motivând că închiderea procedurii este prematură şi nejustificată câtă vreme nu s-a îndeplinit scopul consacrat de legiuitor prin textul art. 2 din Legea nr. 85/2006 republicată, subliniindu-se că neîndeplinirea scopului ar consfinţi formalitatea procedurii. De asemenea, recurenta a învederat că apreciază că demersurile lichidatorului judiciar sunt insuficiente, iar abandonarea procedurii nu serveşte intereselor nimănui cu atât mai mult cu cât societatea are obligaţii faţă de bugetul consolidat al statului în cuantum de 6919 lei.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este nefondat.

Recurenta nu reuşeşte să aducă argumente însoţite de probe care să susţină nelegalitatea închiderii procedurii, rezumându-se la a invoca motive lipsite de conţinut, generalităţi, argumente cu rol de principiu, făcând abstracţie de datele şi actele dosarului. Critica adusă insuficienţei demersurilor lichidatorului judiciar nu este justificată, recurenta nereuşind să ofere măcar un indiciu legat de existenţa vreunui bun în patrimoniul debitoarei. Totodată, modul în care recurenta înţelege posibilitatea închiderii procedurii, ar lăsa fără eficienţă prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006, care sunt fără echivoc şi care devin aplicabile în cazul dedus judecăţii, care urmare a constatării lipsei vreunui bun în patrimoniul debitoarei falite.

Pentru considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

Decizia nr. 1154/R/24 noiembrie 2009

Legea 85/2006 republicata. Aspecte legate de aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 republicata. Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în angajarea răspunderii personale

patrimoniale – art. 139 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Termenul de trei ani şi respectiv 2 ani de prescripţie, se impune a fi analizat în raport de art. 139 din lege. Termenul de trei ani trebuie calculat cu începere de la data depunerii de către lichidatorul judiciar a raportului privind cauzele ce au dus la deschiderea procedurii fata de debitoare.

In condiţiile în care lichidatorul judiciar şi-a întemeiat cererea adresată judecătorului sindic pe prevederile art. 138, alin 1, lit. a, b, d iar judecătorul sindic a reţinut în dispozitiv angajarea răspunderii pentru săvârşirea faptelor prevăzute la lit. d şi e se verifică motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct.1 Cod procedură civilă . În considerentele hotărârii se analizează faptele prevăzute de lit. a, d si b, astfel ca exista contrarietate intre considerente şi dispozitiv.

Prin Sentinţa nr. 1272/13.05.2009 a Tribunalului Comercial Mureş, s-a admis în parte cererea lichidatorului judiciar B. I.D., având ca obiect angajarea răspunderii personale a pârâţilor F. B. şi F.O., aceştia fiind obligaţi să acopere întregul pasiv al debitoarei S.C. R. B. T. T. S.R.L., prin plata sumei de 20.387 lei, la care se adaugă şi cheltuieli de procedură, executarea silită urmând a fi făcută de către executorul judecătoresc potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că prin cererea formulată de lichidatorul judiciar, acesta a solicitat angajarea răspunderii personale a administratorilor societăţii, pentru faptele prevăzute de art. 138 alin.1 lit. a, b, d din Legea nr. 85/2006; iar judecătorul sindic a apreciat că este întemeiată cererea formulată, doar în parte, cu privire la temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. d din lege, administratorii având obligaţia de a conduce contabilitatea societăţii în conformitate cu legea, obligaţie nerespectată; şi de asemenea, cu privire la temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. a din lege, apreciind că din lipsa documentelor contabile nu se poate stabili care a fost modul în care au fost folosite bunurile societăţii, existente în patrimoniul acesteia la finele anului 2003, existând astfel prezumţia că aceştia au folosit bunuri în interes personal.

În schimb nu a fost reţinut temeiul de drept prevăzut de art. 138 alin.1 lit. b din lege, întrucât nu s-a dovedit care ar fi fost actele de comerţ făcute de cei doi pârâţi în calitate de administratori, în interesul lor personal, dar sub acoperirea societăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, cei doi administratori ai societăţii debitoare, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând în esenţă că se impune casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea a fost pronunţată în lipsa unor menţiuni obligatorii, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii atacate, conform art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, mai exact în opinia acestora, în considerentele sentinţei nu sunt cuprinse motivele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei; întrucât judecătorul sindic şi-a însuşit formal argumentele lichidatorului judiciar.

S-a mai arătat că instanţa a omis să observe că mandatele administratorilor au expirat înainte de perioada de referinţă, astfel că se impune în acest caz suplimentarea probatoriului, spre a se determina persoanele a căror răspundere personală putea fi angajată; şi că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile cerute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru a fi atrasă răspunderea specială reglementată de acest text de lege.

Şi nu în ultimul rând a fost invocată excepţia prescripţiei acţiunii promovate ( în raport de data numirii acestuia – 21.02.2006 şi cea a introducerii acţiunii – 30.03.2009 ).

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Instanţa este ţinută să se pronunţe asupra excepţiilor invocate şi a căror admitere face inutilă cercetarea fondului cauzei, potrivit art. 137 Cod procedură civilă. În aceste condiţii, apreciind asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de recurenţii pârâţi, Curtea o apreciază ca nefondată, întrucât termenul de 3 ani şi respectiv 2 ani la care fac referire recurenţii, se impune a fi analizată în raport de art. 139 din Legea nr. 85/2006. Mai exact, reţinerea reglementată de art. 138 din lege, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută, sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă; astfel că acest termen urmează a fi calculat cu începere de la data de 15.10.2008, data depunerii de către lichidatorul judiciar a raportului privind cauzele ce au dus la deschiderea procedurii faţă de debitoare, iar, în raport de acest termen, este lesne de observat că acţiunea formulată este depusă în termen; şi mai mult în aceste condiţii cercetarea şi a celuilalt termen, este superfluă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, cercetând cauza prin prisma rolului devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea a apreciat că recursul este întemeiat, însă pentru alte motive decât cele avute în vedere de recurenţi prin cererea de recurs. Astfel, este de observat că deşi lichidatorul judiciar şi-a motivat în drept promovarea acţiunii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pe dispoziţiile alin.1 lit. a, b, d ale articolului precitat; iar în considerentele hotărârii atacate se face referire despre faptele prevăzute de lit. a, d ( apreciate ca fiind săvârşite de recurenţi ) şi b ( faptă care s-a apreciat că nu a fost săvârşită de aceştia ), în dispozitivul hotărârii atacate, se reţine că recurenţii ar fi săvârşit faptele prevăzute de lit. d şi e ale alin.1 din art. 138 din lege.

Or, în aceste condiţii, judecătorul sindic, pronunţând o asemenea hotărâre nelegală, s-a realizat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, existând contrarietate între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate, ceea ce atrage admiterea recursului, potrivit art. 312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, hotărârea urmând a fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, urmând ca la noua judecare în fond să fie avute în vedere şi celelalte motive invocate în cererea de recurs.

Decizia 1228/R/22 decembrie 2009

Analiza actului administrativ contestat în instanţa de contencios administrativ se face pe baza normelor legale specifice acestei ramuri de drept. Soluţionarea cererii în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, lege care reglementează raporturile juridice născute în baza unui contract de muncă, omiţându-se aplicarea Legii nr. 188/1999, în contextul în care s-a dat o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Art. 2, lit. „c” din Legea nr. 554/2004; art. 109 din Legea nr. 188/1999; art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr.356/21.05.2009 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.3058/102/2008, s-a respins excepţia inadmisibilităţii; s-a admis acţiunea formulată de reclamanta I. A. L. în contradictoriu cu Comisarul şef al Secţiei Judeţene a Gărzii Financiare Mureş, şi s-a anularea Deciziei nr.44/31.10.2008 emisă de pârât menţinându-se Decizia nr.22/28.12.2007 prin care i s-a încredinţat activitatea de achiziţii publice.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că petenta, ca urmare a cererii de transfer în interesul serviciului formulată la cererea sa conform art.78 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999, a solicitat şi i s-a aprobat transformarea pe funcţia de expert principal începând cu data de 15.11.2007 transferul fiind aprobat din Bucureşti în localitatea Luduş având în vedere depărtarea de casă şi necesitatea creşterii copilului aflat în întreţinerea sa.

S-a reţinut că în urma constatării unor deficienţe de organizare de către Curtea de conturi, reclamantei i-au fost modificate atribuţiile de serviciu.

Astfel s-a reţinut că prin decizia atacată, petentei prin actul administrativ unilateral i s-a retras activitatea de achiziţii publice, sector de activitate care nu a fost verificat de Curtea de Conturi şi pentru care nu s-a reţinut răspunderea disciplinară sau civilă a petentei.

S-a apreciat că actul administrativ de autoritate emis în condiţiile art.2 alin.2 lit.c din Legea nr.554/2004 se coroborează cu dispoziţiile art.41 alin.1 din Legea nr.53/2003 prin care se arată că contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât numai prin acordul părinţilor şi pentru care fiind dispoziţii derogatorii de la condiţiile de procedibilitate prev. de art.7 din Legea nr.554/2004 nu necesită parcurgerea recursului graţios la organul administrativ existent ori la cel ierarhic superior, deci excepţia inadmisibilităţii este nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs B. V. director coordonator al Gărzii Financiare – secţia judeţeană Mureş, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi anume a prevederilor art.80 din Legea nr.188/1999. Prevederile acestui articol se referă strict la contestarea sancţiunii disciplinare, în celelalte situaţii, funcţionarii publici având posibilitatea să solicite instanţei de contencios administrativ, pentru motive de nelegalitate sau netemeinice, anularea actului administrativ prin care s-a modificat raportul de muncă, doar în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Decizia nr.44/2008 face parte din categoria actelor administrative definite de art.2 lit.c din Legea nr.554/2004 şi raportul de muncă este guvernat de regulile dreptului administrativ, soluţionarea litigiilor fiind, conform prevederilor art.109 din Legea nr.188/1999, de competenţa instanţei de contencios administrativ.

S-a invocat şi inadmisibilitatea acţiunii în anularea deciziei nr.44/31.10.2008, promovată fără exercitarea procedurii prealabile, prevăzută de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Recurentul a invocat faptul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, şi anume Decizia nr.44/31 octombrie 2008, pe care a apreciat-o ca fiind un act administrativ de sancţionare disciplinară, cu toate că acest act nu reprezintă decât instituirea unor atribuţii de serviciu în sarcina unui funcţionar public.

In acest sens s-au analizat toate condiţiile de legalitate pe care trebuia să le îndeplinească actul atacat, arătându-se că acesta a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor.

Analiza s-a făcut pe larg în cadrul recursului.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanta a formulat o contestaţie împotriva deciziei nr.44/31.10.2008 emisă de Comisarul şef secţie al Gărzii Financiare Secţia Mureş.

În drept s-au invocat dispoziţiile din Legea nr.188/1999.

Din motivarea hotărârii atacate reiese că prima instanţă a analizat actul atacat în considerarea dispoziţiilor art.41 din Legea nr.53/2003, lege care reglementează raporturile juridice născute în baza unui contract de muncă .

În speţă însă reclamanta este funcţionar public iar legea aplicabilă este Legea nr.188/1999 nu codul muncii.

Astfel, prima instanţă a soluţionat cauza fără aplicarea legislaţiei în domeniu, situaţie în care nu se poate considera că prima instanţă ar fi analizat fondul cauzei.

În recurs se invocă şi faptul că actul atacat nu este un act administrativ de sancţionare disciplinară aşa cum greşit a interpretat reclamanta ci un act prin care se stabilesc atribuţii de serviciu.

În consecinţă, în baza art. 312 alin.5 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul deoarece procesul s-a soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare prima instanţă va identifica solicitările reclamantei, respectiv va pune în discuţie obiectul acţiunii solicitând reclamantei să indice expres temeiul juridic al acţiunii, pentru a putea verifica, după caz, îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr.554/2004 sau a procedurii speciale reglementate de art.75-80 din Legea nr.188/1999, care sunt măsurile care solicită a se lua, care sunt dovezile în acest sens, urmând ca după clarificarea obiectului acţiunii să procedeze la analizarea acestuia .

Decizia nr. 1224/R/22 decembrie 2009

OUG nr. 34/2006 republicată. Constituie contract de achiziţie publică - delegare de gestiune a serviciului public de salubrizare prin concesionare.

Plângere formulată împotriva deciziei pronunţată de C.N.S.C.

Organul de soluţionare a contestaţiilor, organ administrativ jurisdicţional, respectiv C.N.S.C, nu poate declina cauza în favoarea unei instanţe, ci în acord cu dispoziţiile art. 278, alin. 5 din OUG 34/2006 putea cel mult să respingă contestaţia ca urmare a constatării unei excepţii de procedură.

Din economia textelor OUG 34/2004 republicată, rezultă că legiuitorul a privit separat procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, ca o procedură prealabilă de încheierea şi executarea contractului. Încheierea contractului este precedată obligatoriu de procedura de atribuire, ca etapă prealabilă.

Legea nr. 224/2008 relativ la procedura achiziţiei publice privind serviciile de salubritate a fost adoptată ulterior OUG nr. 13/2008, respectiv a textului nou introdus prin această ordonanţă, art. 51, alin.31.

Incidenţa prevederilor art. 285, alin.2 din OUG nr. 34/2006 republicată.

Prin contestaţia formulată, petenta S.C. „S.” S.A. a solicitat ca, prin admiterea plângerii, instanţa să dispună desfiinţarea deciziei nr. 2160/C3/2552/29.05.2009 emisă de intimatul Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi, ca urmare a admiterii contestaţiei, instanţa să dispună anularea procedurii de licitaţie publică deschisă, organizată pentru atribuirea contractului de achiziţie publică de lucrări având ca obiect „Delegarea de gestiune a serviciului public de salubrizare a oraşului Iernut prin concesionare”.

În fapt, prin decizia, a cărei anulare se solicită de către petentă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei către Tribunalul Mureş, secţia de contencios administrativ, ca urmare a constatării lipsei competenţei materiale a CNSC de soluţionare a cauzei.

În esenţă, în motivarea deciziei intimatul susţine că procedând, în temeiul art. 278 alin. 1 din O.U.G. 34/2006, la verificarea din oficiu a competenţei în soluţionarea plângerii formulate de petentă, în raport cu dispoziţiile art. 51 alin. 3¹ din Legea nr. 51/2006 modificată şi completată de O.U.G. 13/2008, soluţionarea litigiilor dintre unităţile administrativ teritoriale şi operatori în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor de delegare a gestiunii se realizează potrivit Legii nr. 554/2004, cererea introductivă de instanţă urmând a fi introdusă la instanţa de contencios administrativ a tribunalului în a cărui competenţă teritorială se află sediul operatorului. În concluzie, având în vedere dispoziţiile art. 2 paragraf 1 lit. d Cod procedură civilă, organul administrativ jurisdicţional, CNSC, a dispus declinarea în favoarea Tribunalului Mureş – secţia de contencios administrativ.

În raport cu solicitările formulate prin contestaţie, instanţa urmează, în primul rând, să stabilească dacă în mod legal CNSC, ca organ administrativ jurisdicţional, a procedat la „declinarea” cauzei în favoarea unei instanţe judecătoreşti şi, în funcţie de soluţia ce urmează a fi dată pe această excepţie de procedură, să se pronunţe asupra fondului cauzei, în măsura în care nu se impune cercetarea altor excepţii de procedură sau excepţii de fond.

Instanţa reţine, din actele de la dosar, că autoritatea contractantă, respectiv Oraşul Iernut, a organizat procedura achiziţiei publice, în temeiul O.U.G. 34/2006 privind achiziţiile publice, pentru atribuirea contractului de achiziţie publică având ca obiect „Delegarea de gestiune a serviciului public de salubrizare a oraşului Iernut prin concesionare”. Procedura achiziţiei publice a s-a derulat în prima parte a anului 2009, astfel cum rezultă din dosarul depus în original de CNSC.

Este adevărat că prin O.U.G. 13720.02.2008, publicată în Monitorul oficial al României nr. 145/26.02.2008, a fost introdus un nou text, respectiv art. 51 alin. 3¹ (completându-se în acest fel Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi sociale) în sensul în care, aşa cum a arătat şi intimatul, soluţionarea litigiilor contractuale dintre operator şi utilizator se realizează de instanţele competente potrivit legii, şi anume de instanţele de contencios administrativ de la nivelul tribunalelor.

Însă, cadrul normativ privind salubrizarea localităţilor este prevăzut şi de o altă lege, respectiv Legea nr. 101/25.04.2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor, care are ca obiect stabilirea cadrului juridic unitar privind înfiinţarea, organizarea, gestionarea, exploatarea, finanţarea şi controlul funcţionării serviciului public de salubrizare a localităţilor.

Acest din urmă act normativ a fost modificat, la rândul lui, de Legea nr. 224/28.10.2008, art. 13 alin. 3 (text nou introdus prin această lege), publicată în Monitorul oficial al României în luna noiembrie 2008 şi care, astfel cum a fost modificat prin acest act normativ, prevede textual că „Procedura de atribuire şi regimul juridic al contractelor de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare a localităţilor sunt cele stabilite de autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ – teritoriale, conform prevederilor Legii nr. 51/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale O.U.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii...”.

Aşadar, instanţa constată că soluţia de „declinare” a competenţei de soluţionare a cauzei, astfel cum a fost dată de CNSC prin decizia atacată de petentă, este evident una nelegală, din mai multe perspective:

În primul rând, soluţia preconizată de O.U.G. 34/2006, la art. 278 alin. 5, atunci când CNSC constată intervenită o excepţie de procedură, cum este şi cea a necompetenţei organului administrativ jurisdicţional de soluţionare a contestaţiei, este cea de respingere a contestaţiei şi nicidecum de „declinare”. O astfel de soluţie, de „declinare”, nu este prevăzută de cadrul normativ specific competenţelor unui organ administrativ jurisdicţional, inclusiv de cel specific prevăzut de O.U.G. 34/2006. Este adevărat că art. 297 din O.U.G. 34/2006 face trimitere la dreptul comun, atunci când O.U.G. 34/2006 nu prevede norme speciale, însă din examinarea sistematică a dispoziţiilor normelor procedural civile, în special a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă, doar instanţa judecătorească poate declina soluţionarea cauzei către o altă instanţă sau către un organ administrativ jurisdicţional; situaţia inversă, ca organul administrativ jurisdicţional să-şi decline competenţa, nu este prevăzută de legiuitor, normele fiind de strictă aplicare în materia competenţei materiale, interpretul neputând extinde sfera acestor norme la alte situaţii. Este evident că organul administrativ jurisdicţional, respectiv CNSC, nu putea declina cauza, ci, în acord cu dispoziţiile art. 278 alin. 5 din O.U.G. 34/2006 cel mult putea respinge contestaţia ca urmare a constatării unei excepţii de procedură.

În al doilea rând, organul administrativ jurisdicţional face o confuzie regretabilă între „soluţionarea litigiilor contractuale”, după cum se exprimă legiuitorul în O.U.G. 13/2008, şi procedura de atribuire a contractelor de delegare, care se face conform O.U.G. 34/2006, în acest din urmă caz actul normativ privind achiziţiile publice aplicându-se, în lipsa unor dispoziţii contrarii, inclusiv în ce priveşte soluţionarea contestaţiilor de către CNSC. Or, contestatoarea nu a atacat un contract în derulare, la care se referă art. 51 alin. 3¹ din Legea 51/2006, modificată de O.U.G. 13/2008, ci efectiv la o etapă a procedurii de atribuire a contractului de către autoritatea contractantă reprezentată de Oraşul Iernut.

Este adevărat că art. 36 din Legea 101/2006 prevede că soluţionarea litigiilor patrimoniale şi nepatrimoniale legate de încheierea şi executarea contractelor revine instanţelor de contencios administrativ, însă, în aceeaşi idee, în cazul de faţă nu este atacată de către contestator încheierea sau executarea contractului, ci o fază/etapă prealabilă încheierii contractului, şi anume o etapă cuprinsă în procedura de atribuire ce precede încheierea contractului. De altfel, din examinarea sistematică a O.U.G. 34/2006 se observă că însuşi legiuitorul a privit separat procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, ca o procedură prealabilă, de încheierea şi executarea contractului – cu alte cuvinte, încheierea contractului este precedată obligatoriu de procedura de atribuire, ca etapă prealabilă.

Nu în ultimul rând, mai trebuie observat că Legea nr. 224/2008, relativ la procedura achiziţiei publice privind serviciile de salubrizare, inclusiv cele privind delegarea gestiunii serviciului de salubrizare, a fost adoptată ulterior O.U.G. 13/2008, respectiv a textului nou introdus prin această ordonanţă, art. 51 alin. 3¹. Or, este evident că norma ulterior adoptată, art. 13 alin. 3 astfel cum a fost introdusă de Legea nr. 224/2008, se aplică ca fiind în vigoare în ce priveşte procedura de achiziţie a unui astfel de contract, având în vedere că procedura s-a declanşat şi s-a desfăşurat la începutul anului 2009, deci după intrarea în vigoare în forma dată de Legea nr. 224/2008 a art. 13 alin. 3 din Legea nr. 101/2006.

Pe cale de consecinţă, observând dispoziţiile art. 285 alin 2 din O.U.G nr. 34/2006, care prevăd că atunci când instanţa constată că CNSC s-a pronunţat pe excepţie, fără să soluţioneze fondul contestaţiei, urmează a admite plângerea formulată de petentă, să desfiinţeze soluţia dată de organul administrativ jurisdicţional şi să reţină cauza spre judecarea pe fond a cauzei, sens în care va proceda la acordarea unui termen pentru acest motiv.

Decizia nr. 1108/R/12 noiembrie 2009

Decretul Lege nr. 118/1990 republicat.

Dovada calităţii de chiabur nu este suficientă pentru a justifica faptul că este vorba despre o persecuţie politică.

Stabilirea domiciliului obligatoriu, ca măsură administrativă cu caracter politic trebuie dovedită prin mijloacele prevăzute de lege. Mutarea la locuinţa unui alt chiabur, dovedit cu martori nu echivalează cu stabilirea domiciliului obligatoriu pe motive politice.

Prin sentinţa nr. 417 din 9 iunie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia contencios Administrativ şi Fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul S. G. în contradictoriu cu pârâta DMPS Mureş şi a anulat decizia nr. 2414/C/17 decembrie 2008 obligând-o să emită o nouă decizie prin care să-i stabilească reclamantului drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că reclamantul a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, arătând că în perioada 1952-1957 a fost persecutat din motive politice, respectiv evacuat cu forţă din locuinţă şi că, prin Decizia nr. 2414/C/17 decembrie 2008 i s-a respins cererea pe motiv că petentul nu a făcut dovada aspectelor invocate cu acte emise de autorităţi din perioada respectivă, iar statutul de chiabur nu este prevăzut ca o persecuţie politică de Decretul-lege nr. 118/1990 republicată.

Instanţa a luat în considerare declaraţiile martorilor audiaţi şi înscrisurile depuse de reclamant şi anume cele de la filele 55-65, apreciind că rezultă că reclamantul a avut domiciliul obligatoriu într-un alt imobil din comuna H., pe motive politice, iar întrucât textul de lege nu distinge între motivele care au determinat stabilirea unui domiciliu obligatoriu, în speţă fiind suficient să se dovedească faptul că motive politice au determinat acea măsură, este de notorietate că starea de chiabur conducea la ideea de duşman al regimului comunist, iar măsurile luate împotriva chiaburilor aveau la bază motive politice.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta DMPS Mureş care a argumentat că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată precum şi art. 8 din acelaşi act normativ.

Recurenta a subliniat că din cererea reclamantului şi din declaraţiile martorilor rezultă doar faptul că părinţii acestuia au fost consideraţi chiaburi şi obligaţi să se mute în alt imobil, dar nu există un act emis de autorităţi din perioada respectivă din care să rezulte că aceştia au fost obligaţi să părăsească locuinţa. Pentru ca fixarea domiciliului obligatoriu să constituie o normă administrativă cu caracter politic în sensul conferit de lege, ea trebuie să fi fost întemeiat pe actele normative prevăzute de Legea nr. 211/2009 – art. 3.

Intimatul reclamant a formulat concluzii scrise precizând că deşi nu au fost obligaţi să părăsească localitatea, au fost obligaţi să părăsească locuinţa casa, curtea, fiind obligaţi să se mute la un alt chiabur – K. A., ordinul fiind transmis verbal nu în scris. S-a mai precizat că alungarea din casă, stabilirea domiciliului obligatoriu, suferinţa suportată în plus de ceilalţi zece chiaburi din localitate, a fost în accepţiunea reclamantului, un act politic crud. Reclamantul intimat a mai subliniat că Legea nr. 221/2009 – art. 3, stipulează că, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi fixarea de domiciliu obligatoriu, internarea în colonii de muncă, fixare de loc de muncă obligatoriu, iar caracterul politic se constată de instanţa de judecată.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă , instanţa a constatat că recursul este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul S. G. a subliniat că cererea sa se bazează pe prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, nu pe faptul că familia sa a avut statut de chiabur, ci pe prevederile art. 1 pct. „d”, cele privind domiciliul obligatoriu, precizând însă că, deşi nu au fost deportaţi din localitate, li s-a stabilit prima dată domiciliul obligatoriu la chiaburul K. A., după acea la M. F., menţionând că prin „domiciliu” se înţelege şi numărul de casă. În motivarea cererii sale reclamantul se axează pe persecuţiile suportate de persoanele care aveau statut de chiabur şi ceea ce a suportat în perioada imediat următoare datei la care tatăl său a devenit chiabur.

Din actul emis de MAN – Direcţia Instanţelor Militare – Biroul Arhivă – nr. 1279 din 6 august 2008, rezultă că nu au fost identificate documente care să ateste că reclamantul şi familia sa ar fi fost supuşi unor măsuri administrative abuzive – strămutare, domiciliu obligatoriu, de către fostul MAI, ulterior datei de 6 martie 1945.

Din adresa nr. 495 din 3 iunie 2008 emisă de Primăria comunei H., rezultă că, cercetându-se arhiva unităţii din perioada 1950-2007, nu s-a identificat nici un dosar sau act ce ar conţine date despre evacuarea din locuinţă a familiei S..

Nu se poate accepta raţionamentul primei instanţe că simpla dovadă a calităţii de chiabur este suficientă pentru a justifica faptul că persoana respectivă a fost persecutată politic. În cazul dedus judecăţii însuşi reclamantul precizează că cererea sa nu se bazează pe faptul că familia sa a fost declarată chiabur ci susţine că a avut domiciliu obligatoriu în sensul art. 1 lit.”d” din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată, însă documentele oficiale nu confirmă acest lucru. Folosirea altor mijloace de probă prevăzute de lege pentru dovedirea domiciliului obligatoriu, este admisibilă în lipsa documentelor oficiale, nu peste conţinutul acestora. În plus, reclamantul , în concluziile depuse la dosarul de recurs, susţinând că familia sa s-a mutat la casa altor chiaburi din localitate, precizează că nu au existat ordine scrise, ci verbale şi că ar fi suportat suferinţe în plus faţă de ceilalţi zece chiaburi din localitate.

Faţă chiar şi de relatările reclamantului, nu se dovedeşte caracterul politic al mutării familiei din locuinţă, cu atât mai puţin existenţa unei măsuri administrative cu caracter politic. Statutul de chiabur, cel puţin în cazul dedus judecăţii, nu se prezumă că ar fi stat la baza evacuării din locuinţă, câtă vreme mutarea s-a făcut la un alt chiabur, iar împrejurarea şi motivele pentru care ar fi fost alungaţi în casă, reclamantul şi familia acestuia, nu rezultă nici chiar din declaraţiile martorilor. Aceştia susţin că reclamantul a fost declarat chiabur şi că împreună cu alţi trei membrii ai familiei ar fi fost alungaţi din locuinţă de către autorităţile locale în 1952, locuind la o altă persoană din aceeaşi localitate până în 1957, timp în care imobilul lor nu a fost ocupat.

Cert este că din actele dosarului nu rezultă stabilirea domiciliului obligatoriu iar mutarea la locuinţa unui alt chiabur nu echivalează cu stabilirea domiciliului obligatoriu ca măsură administrativă, pe motive politice.

Documentele depuse la dosarul instanţei de fond de către reclamant legate de dosarul său aflat la CNSAS, dosar de verificare deschis în februarie 1967, nu prezintă relevanţă în cauză şi nu dovedesc stabilirea domiciliului său obligatoriu pentru o perioadă anterioară şi anume 1952-1957.

Faţă de considerentele arătate, instanţa a constatat că decizia nr. 2414 din 17 decembrie 2008 a fost dată cu o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 şi 8 din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată , nefăcându-se dovada „stabilirii unui domiciliu obligatoriu” pe motive politice, astfel că, recursul va fi admis, iar sentinţa modificată în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamant.

Decizia nr. 1112/R/12 noiembrie 2009

Art. 401, alin.2 Cod procedură civilă. Calea de atac împotriva hotărâri pronunţate în soluţionarea contestaţiei la executare.

Contestaţie la executare. Incidenţa prevederilor art. 401, alin. 2 Cod procedura civilă. Stabilirea căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă şi instanţa competentă material să soluţioneze calea de atac.

Instanţa investită cu soluţionarea cauzei în calea de atac, urmare a încuviinţării cererii de strămutare este legată de menţinerea păstrării… actelor îndeplinite anterior strămutării dar instanţa de control judiciar verifică inclusiv modul în care s-a procedat la recalificarea căii de atac şi temeinicia acestei recalificări.

În calitatea sa de redobânditor al unui bun ipotecat şi urmărit în vederea recuperării creanţelor, acest contestator nu poate pretinde că este un terţ în sensul conferit de art. 401, alin. 2 Cod procedură civilă, prin urmare, calea de atac este recursul, nu apelul.

Prin decizia nr.1/07.07.2009, Tribunalul Comercial Mureş a admis apelul declarat de apelanta SC C. C. SRL împotriva sentinţei nr.4330/06.11.2007 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr.4810/2007 şi în consecinţă, a desfiinţat hotărârea atacată trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv Judecătoria Tg.Mureş.

Această instanţă a apreciat că a fost investită cu soluţionarea apelului prin efectul Încheierii nr.667/03.03.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis cererea de strămutare de la Tribunalul Neamţ la Tribunalul Comercial Mureş cu păstrarea actelor îndeplinite în dosar de Tribunalul Neamţ.

Deşi iniţial împotriva sentinţei civile nr.4330/2007 s-a exercitat calea de atac a recursului, prin încheierea din 29.09.2008 instanţa de control judiciar în temeiul art.401 alin.2 Cod procedură civilă, a recalificat calea de atac împotriva hotărârii din recurs în apel. Prin Încheierea interlocutorie din 23.02.2009 instanţa de apel a soluţionat excepţia vizând necompetenţa materială în sensul respingerii, motivat pe dispoziţiile Deciziei XV/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că în situaţiile în care contestaţiile la executare vizează un titlu emis în materie comercială şi în calea de atac se păstrează natura comercială a litigiului având ca obiect contestaţia la executare.

Instanţa a avut în vedere faptul că prin contestaţia la executare înregistrată la 13.08.2007 la Judecătoria Piatra Neamţ contestatoarea SC C. C. SRL a solicitat în contradictoriu cu intimata AFP Piatra Neamţ anularea formelor de executare silită declanşată în vederea recuperării creanţelor, executarea silită fiind finalizată, bunurile scoase la licitaţie şi adjudecate intervenientului în interes propriu SC O.SRL.

Prin sentinţa civilă nr.4330/06.11.2007, Judecătoria Piatra Neamţ a admis excepţia de tardivitate a contestaţiei la executare, prin urmare a respins-o ca tardiv introdusă.

Instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de fond a stabilit în mod greşit faptul că în speţă operează sancţiunea decăderii din termenul de a formula contestaţie la executare, motiv pentru care a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Tg.Mureş pentru cercetarea fondului.

Împotriva deciziei nr.1/07.07.2009 a declarat recurs AFP Piatra Neamţ solicitând modificarea în tot în sensul menţinerii sentinţei civile nr.4330/06.11.2007.

Recurenta a criticat modul în care instanţa a analizat şi soluţionat excepţia tardivităţii, dar a şi precizat că recalificarea căii de atac din recurs în apel este nelegală, deoarece contestatoarea are calitate de dobânditor al bunului ipotecat urmărit şi nicidecum calitatea prevăzută de art.401 alin.2 Cod procedură civilă şi anume aceea de terţ care pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului.

Printr-o motivare detaliată, recurenta a susţinut că au fost respectate dispoziţiile procedurale privind formalităţile de organizare a licitaţiei începând cu comunicarea şi afişarea anunţului de vânzare.

Împotriva deciziei nr.1/07.07.2009 a declarat recurs şi SC O. SRL Piatra Neamţ, care, punctual a invocat textele art.304 pct.3 Cod procedură penală şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motivând că, speţa este de competenţa secţiei civile a Tribunalului, invocând în sprijinul acestei susţineri şi Decizia XIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că, în cazul contestaţiilor la executarea silită a creanţelor fiscale, nu se poate considera că legiuitorul ar fi reglementat executarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun referitor la contestaţia la executare în materia civilă.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prev. art.3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursurile sunt fondate, dar pe aspecte legate de aspectele de ordin procedural şi de respectarea normelor de competenţă în soluţionarea căii de atac.

Pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, s-a înregistrat o contestaţie la executare formulată de SC C. C. SRL Piatra Neamţ, în contradictoriu cu AFP Piatra Neamţ, având ca obiect anularea formelor de executare începute de creditoare în vederea recuperării creanţelor datorate de debitoarea SC O. SA Piatra Neamţ.

Instanţa a respins ca tardivă contestaţia la executare, apreciind că a fost depăşit termenul legal imperativ prevăzut de disp. art.169 Cod procedură civilă modificat.

Hotărârea nr.4330/06.11.2007 s-a dat cu calea de atac a recursului.

Contestatoarea a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.4330/06.11.2007 formându-se dosarul nr.4810/279/2007 al Tribunalului Neamţ – secţia civilă iar această instanţă , prin încheierea din 11.03.2008 a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea acesteia secţiei comerciale şi de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Neamţ, motivând că titlul executoriu contestat este emis de AFP Piatra Neamţ în scopul executării unei creanţe bugetare, prin urmare avea natură comercială invocând decizia nr.15/2007 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secţiei Comerciale şi de Contencios Administrativ a Tribunalului Neamţ, formându-se dosarul nr.585/103/2008. În acel dosar, contestatoarea a solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, pe considerentul că ar fi terţ ce pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunurilor urmărite, astfel că hotărârea dată în astfel de situaţie ar fi supusă apelului. Cererea de recalificare a căii de atac a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii, AFP Piatra Neamţ, opunându-se acestei solicitări, deoarece contestatorul recurent are calitatea de dobânditor al bunului ipotecat urmărit şi nu cel prevăzut de art.401 alin.2 Cod procedură civilă.

Instanţa investită cu judecarea recursului prin Încheierea din 29.09.2008 (f.197 dosar nr.585/103/2008 a Tribunalului Neamţ) a constatat că sunt incidente prev. art.401 alin.2 Cod procedură civilă şi a procedat la recalificarea căii de atac din recurs în apel.

În acelaşi dosar nr.585/103/2008 al Tribunalului Neamţ – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, prin încheierea din 23.02.2009, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de SC O. SRL, invocându-se decizia nr.15/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Prin urmare, anterior soluţionării cereri de strămutare formulată de intimata SC O. SRL, instanţa a stabilit că se impune recalificarea căii de atac şi că este competentă din punct de vedere material să judece apelul.

Este adevărat că prin Încheierea nr.667 din 03.03.2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare şi pe adresa de la fila 242 se face menţiunea că se păstrează actele îndeplinite, dar aceasta nu înseamnă că în calea de atac a recursului instanţa de control judiciar nu mai poate verifica şi legalitatea recalificării căii de atac şi respectarea competenţei materiale a instanţei care a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Trebuie avut în vedere faptul că SC C. C. SRL a contestat vânzarea la licitaţie a unui imobil aflat în proprietatea sa, pentru datoriile unei societăţi debitoare aflată în patrimoniul SC C. SA Piatra Neamţ. După cum rezultă şi din extrasul de CF aflat la dosarul nr.4810/279/2007 al Judecătoriei Piatra Neamţ, imobilul cu privire la care contestatoarea are constituit şi înscris în CF dreptul de proprietate era deja grevat de sarcini, fiind înscris ipotecar în favoarea B. şi AFP Piatra Neamţ, chiar şi interdicţie în favoarea AFP Piatra Neamţ. Dreptul de ipotecă a fost înscris anterior înscrierii dreptului de proprietate în favoarea SC C.C. SRL, iar potrivit legii, creditorul ipotecar are drept de urmărire a imobilului în mâna oricui s-ar afla, inclusiv în mâna noului dobânditor, în cazul în speţă, contestatoarea recurentă. Contestatoarea din litigiul dedus judecăţii nu se încadrează în situaţia reglementată de art.401 alin.2 Cod procedură civilă. Procedura de executare silită a fost derulară în condiţiile în care se ştia clar obiectul licitaţiei şi proprietarul bunului, acest drept rezultând şi din anunţul de licitaţie publicat în publicaţiile naţionale şi locale (f.28 şi 29 dosar nr.585/103/2008 a Tribunalului Neamţ), astfel că, în calitatea sa de dobânditor al unui bun ipotecat şi urmărit în vederea recuperării creanţelor, contestatorul nu poate pretinde că este un terţ care pretinde că are un drept de proprietate, în sensul conferit de art.401 alin.2 Cod procedură civilă. Aceasta fie şi pentru faptul că obiectul contestaţiei nu este legat de faptul că SC C. C. SRL pretinde că este titular al dreptului de proprietate, deoarece acest aspect a fost calificat inclusiv prin hotărârea judecătorească anterioară, ci că s-a procedat la executarea silită asupra bunului ipotecat, contestatoarea, dobânditor ulterior al bunului, invocând faptul că, odată deschisă procedura falimentului împotriva SC C. SA nu mai exista posibilitatea ca bunurile să fie valorificate direct de creditoare.

În contextul celor arătate, în mod corect contestatoarea a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanţe, chiar dacă ulterior a solicitat recalificarea în apel, situaţie care, în condiţiile în care soluţia s-a dat în complet de apel urmare a unei greşite recalificări, se invocă existenţa motivului de casare prev. de art.304 pct.1 şi 3 Cod procedură civilă. În consecinţă instanţa va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Mureş - Secţia Comercială ca instanţă de recurs. Aceasta, urmează ca în complet legal constituit de 3 judecători să pună în discuţie şi competenţa materială în raport de obiectul cauzei dedus judecăţii, ţinând cont şi de cadrul juridic în care s-a desfăşurat procedura execuţională contestată, de reglementările legale care guvernează respectiva procedură de executare silită, excepţie invocată de recurenta SC O. SRL şi care se impune a fi soluţionată de instanţă în calea de atac a recursului, nu a apelului.

Decizia nr. 1118/R/12 noiembrie 2009

Legea nr. 188/1999 republicată; OG nr. 8/2007; Legea nr. 567/2004. Decizia nr. 23/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sporul de fidelitate prevăzut de art. 16, alin. 1 din OG nr. 8/2007; majorarea salariului de bază cu 7% conform art. 3, alin.5, din OUG nr. 8/2007; salariul de merit în procent de 20%.

Ordonanţa nr. 8/2007 priveşte salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi din cadrul altor unitati din sistemul justiţiei iar Legea nr. 567/2009 priveşte statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea. Aceste acte normative nu se aplică reclamanţilor – funcţionari publici din cadrul instanţelor şi parchetelor .

În pronunţarea unui recurs în interesul legii , decizia nr. 23/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a clarificat aspectul că termenul de personal din cadrul instanţelor şi perchetelor ”nu cuprinde şi funcţionarii publici”.

Prin sentinţa nr. 334/15 mai 2009 Tribunalul Mureş a admis acţiunea înaintată de reclamanţii I. B., V. C., B. L., B. M.-M., R.D., T. M. şi D. A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a obligat pârâţii în solidar la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate , calculat la salariul de bază, conform art. 16 alin. 1 din O.G. nr. 8/2007.

De asemenea, a dispus majorarea salariului de bază cu 7%, conform art. 3 alin. 5 din O.G. nr. 8/2007, pârâţii urmând să efectueze această majorare.

A dispus acordarea salariului de merit în procent de 20%.

A obligat pârâţii să acorde reclamantelor sumele aferente concediului de odihnă în 2007 şi la decontarea contravalorii transportului în această perioadă, conform art. 23 alin. 2 din O.G. nr. 8/2007.

Pentru a pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut, în considerentele hotărârii atacate, următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat spor de fidelitate în raport cu vechimea efectivă, calculat la salariul de bază, conform art. 16 alin. 1 din Ordonanţa de Guvern nr. 8/24.01.2007; majorarea salariului de bază cu 7%, conform art. 3 alin. 5 din O.G. nr. 8/2007; acordarea salariului de merit în procent de 20% aplicat la salariul de bază, care face parte din acesta şi constituie baza de calcul pentru sporuri şi alte drepturi ce se acordă în raport cu salariul de bază, pentru cel mult 25% din numărul de posturi prevăzut în statul de funcţii pentru personalul reprezentând funcţionarii publici, conform art. 14 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 8/2007; decontarea contravalorii transportului în perioada concediului de odihnă, conform art. 23 alin. 2 din O.G. nr. 8/2007; concediul de odihnă plătit de 30 de zile lucrătoare, conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 (actualizată şi modificată) privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea; acordarea drepturilor prevăzute de art. 68 alin. 1 – 15, art. 68² alin. 1 – 5, art. 68³ alin. 1 şi 2 şi art. 68 indice 4 din Legea nr. 567/2004; acordarea drepturilor prevăzute de art. 69 alin. 1 – 3 din Legea nr. 567/2004.

Instanţa de fond a reţinut că art. 31 din Legea nr. 188/1999 prevede că funcţionarii publici din domeniul justiţiei beneficiază şi de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, motiv pentru care au fost admise capetele de cerere referitoare la drepturi băneşti care se acordă personalului auxiliar de specialitate de la instanţe.

S-a reţinut că această normă de trimitere impune unităţilor ordonatori de credite de care aparţin funcţionarii publici, să aplice pe lângă drepturile şi sporurile salariale specifice funcţionarilor publici, prevăzute în Legea nr. 188/1999 rep. privind statutul funcţionarilor publici, şi acele drepturi care nu sunt specifice pentru funcţionari publici, dar se aplică categoriilor de personal din cadrul autorităţii judecătoreşti, respectiv personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Cu privire la fiecare drept în parte s-a făcut referire la aplicarea dispoziţiilor din OG nr. 8/2007.

Faţă de această hotărâre au declarat, în termen, recursuri pârâţii Curtea de Apel Târgu-Mureş, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în reprezentarea intereselor Ministerului Finanţelor Publice, precum şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Prin motivele de recurs Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a solicitat ca, prin admiterea recursului, să se dispună modificarea hotărârii atacate şi să se dispună respingerea acţiunii introductive de instanţă.

S-a arătat că actele normative speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea unei anumite instituţii prevăd expres categoriile de beneficiari, printre aceştia putând fi şi funcţionari publici.

În concluzie s-a arătat că instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal.

Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş solicită ca prin admiterea recursului să fie modificată integral hotărârea atacată. În esenţă susţine că dispoziţiile art. 40 şi 41 din Legea nr. 188/1999 rep., care prevăd că salarizarea funcţionarilor publici trebuie să respecte principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, trebuie interpretate astfel încât funcţionarii publici ce funcţionează în domeniul justiţiei nu pot beneficia de drepturile salariale prevăzute de legislaţia specifică judecătorilor şi procurorilor sau personalului auxiliar de specialitate.

În ce priveşte recursul Curţii de Apel Târgu Mureş s-a solicitat modificarea sentinţei primei instanţe deoarece până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare a personalului bugetar, instanţele judecătoreşti nu pot crea pe cale juridică norme care să le înlocuiască pe cele cuprinse în alte acte normative.

Analizând cererile de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Acţiunea formulată de reclamanţi se întemeiază în drept pe dispoziţiile OG nr. 8/2007 şi pe cele ale Legii nr.567/2004.

ORDONANTA nr. 8 din 24 ianuarie 2007 priveşte salarizarea personalului auxiliar din cadrul instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea, precum si din cadrul altor unitati din sistemul justitiei.

LEGEA nr. 567 din 9 decembrie 2004 priveşte statutul personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe langa acestea.

Ambele acte normative reglementează aspecte legate de instantele judecatoresti si parchetele de pe langa acestea,ceea ce înseamnă că ele nu se aplică reclamanţilor care sunt funcţonari publici .

Chiar dacă există practică judiciară în sensul acordării acestor drepturi, ea este anterioară deciziei nr.23 din 12.05.2008 a ICCJ .

Având în vedere dispoziţiile de la art. 329 C.pr.civ., care prevăd că dezlegarea dată problemelor de drept invocate în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, Curtea este obligată să ţină seama de decizia nr.23 din 12.05.2008 prin care ICCJ s-a pronunţat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art.41 din OG nr.6/2007, art.40 şi 41 din O.U.G 92/2004, ale art.42 din O.G. nr.2/2006, în soluţionarea recursului în interesul legii.

Interpretarea a fost dată în sensul că „funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor nu beneficiază de drepturile băneşti reglementate de legislaţia specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea”.

În consecinţă reclamanţii nu pot beneficia de drepturile salariale sau alte drepturi prevăzute de legislaţia specifică altor categorii de personal, în afară de cele stabilite pentru funcţionarii publici.

Decizia nr.23/2008 a Î.C.C.J. clarifică aspectul că termenul de” personal din cadrul instanţelor şi al parchetelor „nu cuprinde şi funcţionarii publici.

De asemenea, este irelevant că se face trimitere la diverse pacte şi tratate internaţionale, câtă vreme decizia la care am făcut referire mai sus este obligatorie pentru instanţe şi determină schimbarea practicii judiciare.

Dreptul invocat de reclamanţi vizează alte categorii de persoane decât funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Existenţa deciziei mai sus menţionate face inutilă cercetarea instanţei în ce priveşte celelalte argumente legate de cauză .

Astfel, în baza art.312 C.pr.civ., instanţa va admite recursul va modifica hotărârea atacată şi va respinge acţiunea.

Decizia nr. 1119/R/16 noiembrie 2009

Legea nr. 188/1999 republicată, OUG nr. 25/2007, OG nr. 6/2007, OG nr. 9/1992.

Drepturi salariale cuvenite funcţionarilor publici angajaţi ai Direcţiei Judeţene de Statistică. Spor de confidenţialitate.

Prin Sentinţa nr.139/27.02.2009 a Tribunalului Mureş s-a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, întrucât s-a apreciat că acţiunea a fost formulată împotriva refuzului de acordare a unor drepturi de natură salarială care nu sunt prevăzute de O.G. nr. 6/2007, astfel că procedura reglementată de art. 31 nu se aplică, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Institutului Naţional de Statistică, reţinându-se că această parte are calitatea de ordonator secundar de credite precum şi obligaţiei de a cuprinde în bugetul propriu şi al instituţiilor subordonate, fondurile băneşti necesare plăţii drepturilor salariale.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada ianuarie 2005 – 25.11.2005, întrucât acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 166 alin.1 din Codul Muncii; fiind respinsă excepţia prescripţiei pentru restul pretenţiilor.

A fost respinsă aşadar ca prescrisă acţiunea reclamanţilor pentru perioada ianuarie 2005 – 25.11.2005, şi ca nefondată pentru restul pretenţiilor.

În considerentele hotărârii atacate, s-au reţinut următoarele:

Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, fiind angajaţi ai Direcţiei Judeţene de Statistică Mureş, iar drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici sunt reglementate de O.G. nr. 6/2007, care prevede că sporul de confidenţialitate se acordă numai funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului. Pe de altă parte, în raport de O.U.G. nr. 25/2007, Institutul Naţional de Statistică în subordinea căruia se află Direcţia Judeţeană de Statistică Mureş, nu se numără printre structurile ce compun acest aparat.

În aceste condiţii, s-a apreciat că legea nu prevede acordarea acestui spor de confidenţialitate pentru reclamanţi, ale căror drepturi salariale nu pot fi negociate, acestea fiind determinate potrivit sistemului unitar de salarizare, chiar dacă şi reclamanţilor, funcţionari publici, le este instituită obligaţia de a păstra confidenţialitatea în legătură cu activitatea depusă. În aceeaşi ordine de idei, s-a arătat că aplicarea acestui spor şi reclamanţilor ar fi contrară dispoziţiilor Deciziei nr. 819/2008 a Curţii Constituţionale, pentru că altfel s-ar accepta principiul potrivit căruia instanţele judecătoreşti ar desfiinţa, substitui sau crea norme juridice, încălcând separaţia puterilor în stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal recurs reclamanţii, criticând hotărârea atacată ca nelegală, susţinând în esenţă că, deşi au calitatea de funcţionari publici, fiind numiţi în funcţie şi semnând angajament de confidenţialitate, nu beneficiază de sporul aferent, contrar dispoziţiilor art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 71/2004 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 9/1992, completat prin art. 31 alin.2, art. 46 din Legea nr. 188/1999.

S-a mai arătat că, potrivit art. 15 alin.1 din O.U.G. nr. 25/2007 raportat la art. 1 alin.1 lit. b şi art. 23 alin.1 din O.U.G. nr. 25/2007, sporul de confidenţialitate ar fi trebuit acordat şi reclamanţilor, care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Statistică, aflat în subordinea Guvernului, coordonate de secretarul general al Guvernului.

Prin întâmpinare, Institutul Naţional de Statistică Bucureşti, a solicitat respingerea recursului, şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică, susţinând în esenţă, reclamanţii n u fac parte din structurile care compun aparatul de lucru al Guvernului, neputând aşadar beneficia de sporul de confidenţialitate prevăzut de art.15 din O.U.G. nr. 6/2007; că acordarea acestui spor ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor deciziei nr. 819/2008 a Curţii Constituţionale, şi că acordarea şi cuantificarea acestui spor ar reprezenta o ingerinţă a puterii judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative şi ale puterii executive.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 304 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit O.G. nr. 9/1992, obligaţia de confidenţialitate a fost instituită în sarcina reclamanţilor, după cum prevede art. 5 alin.1 şi 3, dată fiind calitatea acestora de funcţionari publici ai Direcţiei Judeţene de Statistică Mureş, aceştia fiind aşadar circumscrişi noţiunii de personal statistic, în înţelesul art. 5 alin. 3 din ordonanţă. Aceeaşi obligaţie este prevăzută, pentru respectarea principiului confidenţialităţii înscris în art. 5 alin.1 din ordonanţă, şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 18 alin.2 din ordonanţă. De altfel, aceştia au şi semnat un angajament de confidenţialitate, astfel că interesul acordat de legiuitor principiului confidenţialităţii este unul major, acestuia fiindu-i consacrat un întreg capitol – cap. IV - dar demn de remarcat este că obligaţia legală de confidenţialitate instituită în sarcina angajaţilor nu are corespondent în actul normativ în ceea ce priveşte contraprestaţia pârâtei, în calitate de angajatoare.

În aceste condiţii, în opinia Curţii, prin neacordarea sporului de confidenţialitate sunt încălcate principiile constituţionale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca depusă, coroborate cu reglementările internaţionale în materie, respectiv art. 7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, sporul de confidenţialitate nu a fost acordat în baza actelor normative incidente în materie, prin raportare la reclamanţi, de vreme ce acesta nu a fost nici măcar prevăzut în aceste acte, dar nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituţii şi autorităţi publice care gestionează secrete de stat şi secrete de serviciu.

Însă, nu există nici o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă ca doi salariaţi ce nu se găsesc în situaţii juridice identice, sau măcar similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuţii de serviciu sau răspundere, etc; dar care lucrează în aceeaşi măsură, în aceleaşi condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanţa în baza căruia este instituit, nu prevede acordarea acestui spor.

Legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să aducă vreo atingere egalităţii de drepturi prevăzute de art. 16 din Constituţie, însă acest tratament diferenţiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului, a indemnizaţiei cât şi a adaosurilor la salariul de bază, acordate pentru performanţele individuale.

În ceea ce priveşte însă sporurile la salariul de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaţilor, indiferent de posturile şi funcţiile ocupate şi de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, atâta timp cât lucrează efectiv în condiţiile premise de legea care reglementează plata sporurilor respective. Acest lucru se referă şi la sporul de confidenţialitate care trebuie acordat tuturor celor ce gestionează secrete de stat şi secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administraţia publică centrală sau locală, justiţie, aparatul Parlamentului sau al Guvernului.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat ca întemeiat recursul promovat în cauză, si potrivit art. 312 alin.1, 3 Cod procedură civilă, l-a admis, cu modificarea în consecinţă a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii reclamanţilor şi obligarea pârâţilor la plata sporului de confidenţialitate către reclamanţi, cu începere din ianuarie 2005 şi până la data plăţii efective, actualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâţilor să cuprindă în bugetele proprii a sumelor de bani necesar acestor plăţi, actualizat cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective, pentru a se acorda în acest fel o reparaţie integrală a prejudiciului încercat.

Decizia nr. 1122/R/17 noiembrie 2009

Legea nr. 145/1997 – art. 54, art. 141, alin. 2 Cod procedură fiscală, art. 172 Cod procedură fiscală, art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă.

Competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva titlului executoriu şi a somaţiei prin care se pune în vedere obligaţia de plată a sumei datorată cu titlu de impozit.

Obiectul cauzei îl reprezintă contestaţia împotriva titlurilor executorii şi nu împotriva titlului de creanţă. Potrivit art. 136 Cod procedură fiscală, emitentul actelor contestate s-a comportat ca un organ de executare fiscală şi nu ca o autoritate sau instituţie publică ce soluţionează o plângere prealabilă împotriva unui act administrativ.

Procedura judiciară a soluţionării cauzei este cea prevăzută de art. 172 şi următoarele, cod procedură fiscală iar instanţa competentă este judecătoria, fiind incidente prevederile art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 858/18 decembrie 2008 a Tribunalului Mureş, dos. nr. 1219/320/2007, a admis acţiunea formulată de reclamanţii V. M. şi V. M. în contradictoriu cu C.A.S. Mureş şi a dispus anularea adresei nr. 2182/20.01.2006 emisă de pârâtă, precum şi a înştiinţării de plată nr. 20942/11.01.2005 prin care reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 1.574 lei.

Pentru a pronunţa în acest fel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Reclamanţii, se arată în considerentele hotărârii atacate, au solicitat în contradictoriu cu pârâta, anularea actelor mai sus – amintite cauza fiind înregistrată la Judecătoria Tg. Mureş sub nr. 1204/1015/2007.

În fapt, instanţa de fond reţine că potrivit art. 54 din Legea nr. 145/1997 pensionarii, calitate pe care reclamanţii o aveau la data desfăşurării activităţii presupus impozabile, erau exceptaţi de la plata asigurărilor sociale de sănătate.

Faţă de această hotărâre a declarat, în termen, recurs pârâta solicitând ca prin admiterea recursului să se dispună respingerea acţiunii introductive de instanţă. În motivarea recursului se arată că prin somaţia şi titlul executoriu cu nr. 1759/2005 şi 1760/2005 li s-a pus în vedere intimaţilor achitarea sumelor stabilite de pârât cu titlu de impozit. În continuare, recurenta face consideraţii legate de fondul cauzei în sensul în care este justificată susţinerea obligării la plata impozitelor stabilite de recurentă.

Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs, cât şi în temeiul art. 304¹ Cod procedură civilă, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În fapt, organul fiscal a emis titlurile executorii cu nr. 1759/2005 şi 1760/2005 (f. 46 şi 56 dos. primă inst.).

Iniţial, recurentul a formulat, în mod corect, contestaţie la executare împotriva titlului executoriu, înregistrat sub nr. 1185/829/2006 la Judecătoria Tg. Mureş, însă instanţa a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţei judecătoreşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare contestaţia la intimata CAS Mureş.

În cauza de faţă este de stabilit competenţa instanţei de contencios administrativ de a soluţiona cererea introductivă de instanţă formulată de reclamanta – recurentă din perspectiva naturii juridice a actelor atacate, respectiv ale titlurile executorii emise de pârâta recurentă.

În acest caz, sunt incidente dispoziţiile art. 141 alin. 2 ale Codului de procedură fiscală, ce prevăd că titlul de creanţă, prin emiterea titlului executoriu, devine titlu executoriu la data la care creanţa devine scadentă.

Cu alte cuvinte, prin transformarea titlului de creanţă în titlu executoriu, primul act nu-şi mai produce efectele specifice unui titlu de creanţă, ci, prin transformare, se naşte un nou raport juridic, şi anume un raport juridic execuţional fiscal, astfel cum este el prevăzut în toate modalităţile sale la capitolele VIII – XI din Codul de procedură fiscală.

Din acest punct de vedere, fiind vorba de un raport juridic execuţional, firesc este ca procedura să fie una tipică, execuţională, prevăzută la secţiunea codului de procedură fiscală mai sus-menţionată.

Astfel, art. 172 Cod procedură fiscală prevede că orice act de executare silită poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, procedura fiind, deci, una execuţional fiscală.

Este de observat că Judecătoria Tg. Mureş prin sentinţa civilă nr. 173/13.02.2007, dos. 1219/320/2007 s-a dispus declinarea competenţei de judecată a soluţionării contestaţiei în favoarea Tribunalului Mureş ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei de soluţionare a cauzei în raport cu titlurile executorii 1759/2005 şi 1760/2005.

Deşi sesizată în mod derivat cu această declinare de competenţă, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei adrese şi a unei înştiinţări când, în fapt, obiectul cauzei l-a reprezentat aceste titluri executorii, respectiv contestaţia împotriva acestor titluri executorii. Adresa la care se face referire în hotărârea instanţei de fond (f. 42 dos. Tribunalul Mureş) este de fapt o corespondenţă care nu modifică raporturile execuţionale între părţi.

Aşadar, instanţa de recurs s-a raportat la obiectul cauzei, respectiv la contestaţia formulate de reclamanţii intimaţi aşa cum a fost precizată de intimaţi şi reţinute ca atare de Judecătoria Tg. Mureş în sentinţa 173/2007.

Cu alte cuvinte, obiectul cauzei îl reprezintă contestaţia împotriva titlurilor executorii şi nu asupra titlului de creanţă. Potrivit art. 136 Cod procedură fiscală recurenta pârâtă s-a comportat ca organ de executare fiscală şi nu ca o autoritate sau instituţie publică ce soluţionează o plângere prealabilă împotriva unui act administrativ (aliniatele 2 şi 4 din art. 136 prevăd textual: „Organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.

(4) Organele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită.”)

De altfel, chiar şi adresa cu nr. 2182/2006 este un act efectuat de recurentă în procedura execuţională, astfel că acesta este un act execuţional.

În concluzie, actele atacate în instanţă sunt acte de executare silită fiscală, inclusiv adresa mai sus – menţionată.

Rezultă în mod evident că procedura judiciară a soluţionării cererii de chemare în judecată este cea prevăzută de art. 172 şi următoarele Cod procedură fiscală, instanţa competentă fiind judecătoria (art. 172 alin. 4 din Codul de procedură fiscală) şi nu instanţa de contencios administrativ. În cazul din urmă, pot fi atacate cu contestaţie (art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală) doar titlurile de creanţă sau orice act administrativ fiscal, or, aşa cum rezultă din cele de mai sus, nu mai suntem în prezenţa unei proceduri administrativ fiscale ordinare, care să aibă la bază un titlu de creanţă sau să aibă în vedere orice act administrativ fiscal, ci e vorba de procedura execuţională, ce are la bază un titlu executoriu, cu atât mai mult cu cât art. 85 Cod procedură fiscală stabileşte ce se înţelege prin titlu de creanţă fiscală, adică cel prin care se stabilesc impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat, iar acestea se stabilesc fie prin declaraţii fiscale, fie prin decizii. Aceste două categorii de acte, prin care se stabilesc contribuţiile datorate bugetului de stat, pot fi atacate conform art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală.

Conform acestor raţionamente instanţa de recurs a constatat că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat din punct de vedere material cauza ca fiind una de contencios administrativ, în fapt competenţa materială fiind cea specifică unei contestaţii la executare, procedura fiind cea ordinară, adică fiind incidente dispoziţiile art. 399 şi următoarele Cod procedură civilă.

Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia ridicată din oficiu, a necompetenţei materiale, şi, în consecinţă, a admis recursul pârâtei, a casat în întregime hotărârea atacată şi a trimis dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Judecătoria Tg.-Mureş (care este instanţă de executare), potrivit art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă.

Decizia nr. 1125/R/17 noiembrie 2009

Legea nr. 554/2004 republicată, art. 3. Dispoziţii de acordare a unor drepturi salariale individuale personalului din aparatul propriu al primăriei.

Controlul de legalitate exercitat de prefect. Părţile în proces. Admisibilitatea acţiunii în anulare a unui act administrativ, în cadrul controlului de legalitate exercitat de prefect, fără chemarea în judecată a beneficiarilor acelui drept.

Legiuitorul nu a prevăzut nocio condiţionare în sensul citării în proces a persoanei vizate de actul administrativ atacat, deoarece se urmăreşte verificarea legalităţii actului emis de autoritatea publică indiferent că vizează un singur subiect sau mai multe.

Prin sentinţa nr. 245 din 11.02.2009 pronunţată în dosarul nr. 3101/96/2008 Tribunalul Harghita a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Harghita, în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei D., judeţul Harghita,ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că primarul comunei D. a emis dispoziţiile nr. 506/2008, 507/2008, 508/2008, 509/2008, 510/2008, 511/2008, 512/2008, 513/2008, 514/2008, 515/2008, 516/2008, 517/2008, 525/2008, 526/2008, 527/2008, 528/2008, 529/2008, 530/2008, 531/2008, 532/2008, 533/2008, 534/2008, prin care a prevăzut acordarea drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 18% din salariul de bază al persoanelor fizice vizate de actele atacate, începând cu data de 01.07.2008.

Instanţa de fond reţine că reclamantul solicită anularea unor dispoziţii prin care se acordă individual unele drepturi salariale personalului din aparatul propriu al pârâtului.

Mai precis este vorba de acte administrative unilaterale cu caracter individual.

Cercetarea valabilităţii acestor dispoziţii fără introducerea în cauză a persoanelor în favoarea cărora au fost emise şi care astfel au dobândit drepturile salariale acordate ar presupune să se admită că în privinţa pârâtului dispoziţiile ar putea fi nule, în timp ce faţă de beneficiari ar fi valabile, deoarece, nefiind parte în proces, hotărârea nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce îi priveşte. Acest lucru este însă inadmisibil.

S-a apreciat că fără citarea în proces a persoanelor fizice acţiunea este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Prefectul Judeţului Harghita solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii în contencios administrativ.

În motivele de recurs s-a arătat că una din condiţiile admisibilităţii acţiunii în contencios administrativ este aceea, ca ea să fie îndreptată împotriva unei autorităţi publice, respectiv emitentul actului administrativ care are în această situaţie calitatea de pârât ( în speţă primarul). ( art. 1 din Legea nr. 554/2004).

De asemenea s-a precizat că Legea nr.554/2004 conferă o competenţă specială Avocatului Poporului, Ministerului Public, ANAF şi prefecţilor în temeiul căreia pot iniţia acţiuni în contencios administrativ atunci când apreciază că a fost încălcat un interes public sau privat. În astfel de situaţii, motivul pentru care sunt atacate actele administrative ilegale este acela că ele încalcă anumite dispoziţii legale care ocrotesc un interes public.

Legiuitorul nu a considerat însă necesar să acorde alte drepturi speciale altor persoane.

S-a arătat că în speţă este vorba de acte administrative unilaterale cu caracter individual emise în regim de putere publică.

Recurentul a arătat că acţiunea prefectului în anularea unui act administrativ este admisibilă fără chemarea în judecată a beneficiarilor acelui act administrativ.

Recurentul a precizat că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-a menţinut suspiciunea existenţei unui act administrativ nelegal care produce efecte juridice, fiind astfel încălcat şi perpetuat interesul legitim public.

Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului fără să analizeze în nici un fel excepţia, ci făcând aprecieri cu privire la fondul cauzei, deşi acesta nu a fost analizat,cauza fiind soluţionată pe excepţie.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Actele administrative atacate sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual emise în regim de putere publică.

Potrivit art.2 lit.c din L nr.554/2004 prin act administrativ se înţelege” actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Art.1 alin 8 din L nr.554/2004 acordă prefectului dreptul de a introduce acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile legii,iar potrivit art.8 din lege se poate solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

După cum se observă nu există nicio condiţionare din partea legiuitorului în sensul citării în proces a persoanei vizate de actul administrativ atacat.

Ceea ce se urmăreşte este verificarea legalităţii actului emis de autoritatea publică,indiferent că acesta vizează un singur subiect sau mai multe.

Din definiţia art.2 a actului administrativ reiese că acesta poate fi individual, când efectele sale vizează o categorie limitată de persoane sau normativ,când vizează o infinitate de persoane.

Daca am merge pe logica primei instanţe ar însemna ca atunci când se solicită anularea unui act administrativ normativ să cităm toţi subiecţii posibili,ceea ce este de neimaginat.

Suntem în prezenţa unui act administrativ atacat în condiţiile legii, situaţie în care judecătorul verifică legalitatea actului acestuia prin raportare la textele de lege aplicabile.

În consecinţă, în baza art. 312 al.5 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a casat în tot hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe. În rejudecare prima instanţă va soluţiona cauza în cadrul procesual stabilit de reclamant, urmând să verifice legalitatea actelor administrative atacate.

Decizia nr. 1128/R/17 noiembrie 2009

Dreptul de deducere a TVA. Art. 145, alin. 3 Cod fiscal; HG nr. 44/2009.

Prin sentinţa nr.192 din 23 martie 2009, Tribunalul Mureş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC”A. T.”SRL împotriva pârâtei DGFP Mureş şi a anulat decizia nr.22/31.07.2007 şi decizia de impunere nr.687/18.11.2006 emise de pârâtă, obligând-o pe aceasta la rambursarea TVA aferentă facturilor indicate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin decizia de impunere nr.687 din 18 noiembrie 2006, AFP Mureş a respins cererea de rambursare a TVA în sumă de 11.257 lei, solicitată de reclamantă.

Prin decizia nr.22 din 31 iulie 2007 a DGFP Mureş s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr.687/18.11.2006.

S-a reţinut că prin contractul de consultanţă nr.3428 din 04.10.2005. SC”K.”SRL s-a obligat să presteze către SC”A. T.”SRL servicii privind contactarea unor firme şi asigurarea asistenţei în vederea achiziţiei firmelor, în vederea întăririi poziţiei pe piaţă a reclamantei.

Soluţia primei instanţe s-a întemeiat strict pe concluziile raportului de expertiză prin care s-a stabilit că în speţă contractul îndeplineşte condiţiile impuse de Codul fiscal şi a fost încheiat în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei, fiind justificată astfel cererea de rambursare TVA.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs DGFP Mureş, solicitând admiterea acestuia modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că simpla încheiere a anexelor depuse la dosarul cauzei care au stat la baza emiterii facturilor fiscale în baza contractului de consultanţă, nu reprezintă potrivit reglementărilor legale în vigoare, o condiţie suficientă pentru deducerea TVA, în condiţiile în care nu se face dovada realităţii şi necesităţii serviciilor de consultanţă pentru nevoile reclamantei.

S-a menţionat că documentele prezentate de reclamantă nu îndeplinesc calitatea de documente justificative nefiind semnate, ştampilate, avizate şi verificate de către ambele părţi contractuale.

S-a arătat că rapoartele de activitate nu conţin elemente care să definească concret natura prestaţiilor efectuate, cuantificarea acestora, termene de execuţie, termene de analiză, eficienţa serviciilor prestate, etc.

În ce priveşte raportul de expertiză s-a menţionat că acesta nu conţine elemente care să definească concret natura prestaţiilor şi dacă acestea au fost efectuate, iar documentele întocmite de SC”K.t”SRL nu conţin lucrări, studii sau rapoarte aşa cum este prevăzut în contract.

În concluzie, s-a apreciat că reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere TVA.

De asemenea, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă.

Intimata a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului deoarece s-a îndeplinit obiectul contractului de consultanţă iar justificarea activităţii prestatorului nu comportă studii, rapoarte sau analize, deoarece acestea fiind efectuate de către alţi consultanţi de specialitate.

S-a menţionat că reclamanta nu ar fi acceptat să achite contravaloarea unor servicii neexecutate şi că efectuarea activităţi s-a realizat prin convorbiri telefonice, mesaje pe internet şi facturi de decontare.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinuţ următoarele:

Prin decizia de impunere nr.687/18 noiembrie 2006, au fost stabilite în sarcina petentei obligaţii fiscale suplimentare de plată.

Obligaţiile fiscale au fost stabilite ca urmare a faptului că societatea a dedus fără drept suma de 11.257 lei cu titlu de T.V.A. deoarece reclamanta nu a justificat cu documente legale faptul că s-au efectuat operaţiuni în baza contractului de consultanţă nr.3428/04.10.2005, care au fost utilizate în folosul firmei, pentru realizarea unor operaţiuni taxabile.

Contractul de consultanţă nr.3428/04.10.2005, s-a încheiat între reclamantă şi SC”K.”SRL, care se obliga să efectueze servicii de consultanţă necesare derulării unor programe de investiţii în vederea extinderii grupului de firme G. R. din care reclamanta face parte.

Obiectul cauzei este acela de a stabili dacă este deductibilă TVA aferentă serviciilor de consultanţă facturate de SC”K.”SRL.

Potrivit obiectului contractului de consultanţă (filele 94,95 dosar fond), SC”K.”SRL avea obligaţia de a contacta firme target, de a media pentru identificarea unor firme terţe şi de a asigura asistenţă în vederea achiziţionări firmei target.

Cu privire la contactarea firmelor target prestatorul trebuia să identifice persoanele de decizie, să semneze un contract de confidenţialitate în vederea pregătirii achiziţiei şi să obţină date economice la zi.

Dovezile depuse de reclamantă prin care aceasta a încercat să confirme efectuarea activităţii SC”K.”SRL sunt trei rapoarte de activitate (filele 96-98 dosar fond) şi facturi fiscale.

Reclamanta a depus şi listinguri cu privire la anumite societăţi comerciale, însă aceste listinguri sunt informaţii despre firme oferite de către Oficiul Registrului Comerţului, neputând fi considerate acte efectuate în baza contractului de consultanţă.

Rapoartele de activitate de la filele 96-98 din dosarul de fond sunt de fapt câteva idei cu caracter general şi o înşiruire de firme, fiecare raport fiind întocmit pe o pagină.

Aceste denumiri de societăţi se pot lua de pe internet şi nu fac în niciun fel dovada concretă a contactării firmelor.

Contractul de consultanţă prevede în mod expres fazele care trebuie parcurse de către prestator până la încheierea efectivă a achiziţiei unei firme.

Faptul că reclamanta a achiziţionat o firmă, respectiv SC”S.”SRL, aşa cum susţine, este irelevant, câtă vreme nu se face dovada implicării prestatorului în această operaţiune.

Nu există nicio dovadă a contactării firmelor target, nu s-au depus contractele de confidenţialitate încheiate cu aceste firme nici datele economice la zi care se pot identifica prin înscrisuri, respectiv, bilanţ, balanţă etc.

Potrivit art.145 alin.3 Cod fiscal, societatea avea dreptul să deducă TVA „dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile”.

În ce priveşte raportul de expertiză fiscală efectuat în primă instanţă, acesta confirmă prin răspunsul nr.2 faptul că expertul nu se poate pronunţa cu privire la prestarea efectivă a serviciilor de către SC”K.”SRL, ori tocmai acesta este obiectul cauzei.

Câtă vreme nu există înscrisuri care să dovedească îndeplinirea obligaţiilor contractuale conform contractului de consultanţă, orice interpretare a expertului este irelevantă în cauză.

Deşi expertul face trimitere la condiţiile prevăzute de HG nr.44/2004, respectiv ca serviciile să fi fost efectiv prestate, acestea să fie executate în baza unu contract care să cuprindă elemente obligatorii, iar prestarea efectivă să se justifice prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de piaţă sau orice materiale corespunzătoare, nu reuşeşte să facă trimitere sau să anexeze raportului acte care să îndeplinească condiţiile enumerate tocmai de către expert.

Deşi se vorbeşte de proiecte de achiziţii, de acorduri de confidenţialitate, de calendarul activităţilor, de efectuarea unor deplasări în ţară, niciunul dintre aceste acte nu apare la dosar.

Este de notorietate faptul că experţii anexează rapoartelor de expertiză actele la care fac referire, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Mai mult, însăşi reclamanta avea posibilitatea de a depune la dosar acte prin care să dovedească prestarea efectivă a serviciilor şi faptul că serviciile sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Trei rapoarte de câte o pagină şi câteva facturi fiscale nu pot justifica aceste condiţii, astfel încât constatăm faptul că reclamanta nu a reuşit să-şi dovedească acţiunea.

În consecinţă, în baza art.312 alin.1- 3 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a modificat integral hotărârea atacată şi a respins acţiunea reclamantei SC”A. T.”SRL.

Decizia nr. 1134/R/17 noiembrie 2009

Cod procedură civilă. Art. 60; art. 129, alin. 6; art. 137; art. 312, alin 1-3 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr.460 din 19 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, s-a admis acţiunea reclamantei A. C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor-Administraţia Financiară Mureş, obligând pârâta la restituirea sumei de 2.013 lei reprezentând taxa de poluare, cu dobânda legală de la 24.11.2008 şi până la restituirea efectivă.

Prima instanţă a reţinut că reclamanta a achiziţionat din Germania un autovehicul, iar pentru înmatriculare în România i-a fost impusă condiţia plăţii taxei de poluare.

Prima instanţă a considerat că acţiunea este admisibilă, deoarece dispoziţiile din legislaţia internă OUG nr.50/2008 modificată prin OUG nr.218/2008 sunt discriminatorii faţă de prevederile art.25 CE, 28 CE şi 90 CE unde se prevede că, nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mult decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare.

Împotriva acestei sentinţei a formulat recurs DGFP Mureş, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii, susţinând în esenţă că încasarea taxei de primă înmatriculare s-a făcut în baza unui temei legal .

De asemenea a formulat recurs şi Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii, pentru motivele expuse pe larg în motivarea recursului, motive care susţin legalitatea plăţii taxei de poluare.

La termenul de judecată din 17.11.2009 intimata a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, precum şi prin prisma prevederilor art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, instanţa a constatat următoarele:

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond pârâta DGFP Mureş a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, excepţie asupra căreia prima instanţă nu s-a pronunţat.

De asemenea,tot prin întâmpinare s-a solicitat chemarea în garanţie a Administraţia Fondului pentru Mediu, parte care a fost citată în cauză. Prima instanţă a omis însă să se pronunţe asupra cererii de chemare în garanţie prin hotărâre.

În aceste condiţii hotărârea este nelegală, astfel că potrivit art. 312 alin.1-3 Cod de procedură civilă instanţa va admite recursul şi va dispune casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât prima instanţă a soluţionat pricina fără a se pronunţa asupra unei excepţii ce ar face inutilă cercetarea fondului pricinii în situaţia admiterii ei. De asemenea instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate în cauză, respectiv asupra cererii de chemare în garanţie, necercetând fondul acesteia.

Decizia nr. 1138/R/17 noiembrie 2009

Decretul Lege nr. 118/1990 republicat.

Prin sentinţa nr.373 din 1 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr.287/102/2009, s-a admis contestaţia formulată de reclamantul I. L. împotriva deciziei nr.2408/C din 29.12.2008 emisă de pârâta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Mureş şi în consecinţă s-a anulat decizia, stabilindu-se în favoarea reclamantului drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 modificat şi republicat.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, aşa cum au declarat şi martorii audiaţi, reclamantul I. L. a avut stabilit domiciliu obligatoriu în perioada indicată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs DMPS Mureş, solicitând admiterea acestuia.

În motivele de recurs s-a arătat că, Comisia Decretului-lege nr.118/1990 în baza actelor depuse la dosarul cauzei, în mod legal şi temeinic a respins contestaţia petiţionarului.

Declaraţiile martorilor au o puternică lipsă de credibilitate în opinia recurente, deoarece martorii aveau în jur de 13-14 ani la data la care se presupune că s-ar fi luat măsura împotriva familiei reclamantului.

Recurenta a arătat că statutul de chiabur nu este o situaţie prevăzută ca persecuţie politică iar DMPS Mureş nu poate să lărgească sfera situaţiilor prevăzute la art.1 din decretul-lege nr.118/1990.

S-a arătat că potrivit art.3 din Legea nr.221/2009 fixarea de domiciliu obligatoriu constituie o măsură administrativă cu caracter politic, dar numai dacă a fost întemeiată pe actele normative prevăzute expres de lege.

S-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada că măsura administrativă invocată ar fi fost luată în baza vreunui act normativ prevăzut de art.3 din Legea nr.221/2009.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul a invocat că beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990, deoarece tatăl reclamantului a avut calitatea de chiabur şi datorită acestei calităţi a avut stabilit domiciliul obligatoriu împreună cu familia.

Prin decizia nr.2408/31.10.2008 emisă de DMPS Mureş, petiţionarului i s-a respins cererea pentru stabilirea calităţii de beneficiar al Decretului-lege nr.118/1990.

În loc să atace decizia în termenul prevăzut de lege, reclamantul a făcut un artificiu în sensul depunerii unei contestaţii la organul care a emis decizia şi nu la instanţă, unde această contestaţie ar fi fost respinsă ca tardivă.

Deoarece contestaţia nu a fost trimisă instanţei competente să o soluţioneze şi a fost soluţionată tot de către DMPS Mureş, instanţa a analizat pe fond condiţiile invocate de reclamant.

Motivul invocat pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 modificat, este acela că DMPS Mureş nu a ţinut cont de înscrisurile doveditoare depuse de reclamant.

Prima instanţă a verificat dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea drepturilor stabilite de Decretul-lege nr.118/1990 şi a ajuns la concluzia că acestea sunt îndeplinite datorită faptului că tatăl reclamantului a fost chiabur şi a suferit privaţiuni de natură socială.

Potrivit art.1 alin. 1 din Decretul-lege nr.118/1990 „Constituie vechime în munca şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acorda, în funcţie de vechimea în munca, timpul cat o persoana, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:... d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;...”

Scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a acorda compensaţii financiare persoanelor care au suferit vătămări în urma persecuţiilor din motive politice.

Aceste vătămări trebuie constatate în funcţie de fiecare persoană în parte.

Dacă anumite persoane din familia reclamantului au suferit astfel de vătămări, respectiv tatăl reclamantului, nu înseamnă că automat dreptul este recunoscut şi copilului.

Reclamantul justifică aplicarea acestei măsuri datorită calităţii de chiabur pe care a avut-o tatăl său .

Martorii K. I. (f.20 dosar fond) şi N. I. (f.20 dosar fond) au dat declaraţii în faţa notarului, menţionând că domiciliul obligatoriu a fost luat faţă de familia reclamantului şi că a încetat la 31 decembrie 1955 când tatăl reclamantului a fost şters de pe lista chiaburilor.

Potrivit legii, drepturile se acordă persoanei care s-a aflat în situaţia reglementată de lege, nu şi altor persoane care fac parte din familie.

Vătămările trebuie să vizeze fiecare persoană în parte, ori nu se poate vorbi de existenţa unor vătămări faţă de o persoană care avea câţiva ani la luarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu.

De altfel este dovedit aspectul că I.E., tatăl reclamantului, ar fi avut calitatea de chiabur, nu şi faptul că în această calitate ar fi fost persecutat. Cu atât mai puţin se poate reţine persecuţia politică asupra copilului, respectiv asupra reclamantului.

Chiar dacă martorii declară luarea măsurii domiciliului obligatoriu, în adeverinţa nr.2425/2008 a Primăriei comunei Fântânele se menţionează că nu există nici un document cu privire la stabilirea acestei măsuri.

Declaraţiile martorilor nu pot fi luate în considerare în mod independent, ci trebuie coroborate cu celelalte acte din dosar.

Potrivit art.3 din Legea nr.221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative…”.

Aceste acte normative sunt prevăzute la lit.a-f din art.3.

Nu se face dovada stabilirii domiciliului obligatoriu printr-un act emis în baza actelor normative prevăzute de această lege.

În consecinţă am constatat că nu s-a făcut nicio dovadă a persecuţiei reclamantului, astfel că în baza art.312 alin.1-3 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a modificat în tot hotărârea atacată şi a respins acţiunea formulată de reclamantul I. L.

Decizia nr. 1144/R/19 noiembrie 2009

Legea nr. 85/2006 republicată . Creanţe bugetare.

Potrivit art. 66, alin. 2 din Legea nr. 85/2006, creanţele bugetare rezultate dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legea specială, nu sunt supuse procedurii de rectificare.

Prin sentinţa civilă nr. 656 din 30 martie 2009, pronunţată de judecătorul sindic desemnat în dosarul Tribunalului Harghita, s-a admis excepţia invocată de creditoarea SIF T. SA referitoare la prescripţia dreptului Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti de a cere realizarea creanţei sale prin înscrierea în tabelul definitiv de creanţe al S.C. S.B. SA şi în consecinţă, a respins şi cererea lichidatorului L.F. I. Miercurea Ciuc de rectificare a acestui tabel în sensul includerii creditorului Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti cu suma de 22.377 RON la rangul de prioritate prevăzut de art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 republicată.

Judecătorul sindic a reţinut că ulterior datei stabilită prin sentinţa de deschidere a procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995 republicată , până la care se putea solicita înscrierea la masa credală(7 aprilie 2005), la data de 22 decembrie 2008 s-a înregistrat declaraţia de creanţă a recurentei care nu a fost notificată în condiţiile legii, deoarece creanţa respectivă nu a fost evidenţiată în contabilitate. Din actul anexat declaraţiei de creanţă rezultă că suma solicitată reprezintă în esenţă impozit pe teren şi clădiri aferent anului 2002 şi faţă de data la care s-a născut creanţa, ţinând cont de termenul de prescripţie de 5 ani, acesta s-a îndeplinit la 31 decembrie 2007, deci anterior datei la care s-a înregistrat declaraţia de creanţă.

Judecătorul sindic a apreciat că excepţia instituită de art. 66 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 republicată referitoare la excluderea creanţelor bugetare de la procedura de verificare se referă la titlul executoriu în sine, caracterul cert, lichid şi exigibil ori la valoarea creanţei, neavând în vedere şi posibilitatea verificării unor aspecte precum inexistenţa creanţei stinse prin plată sau în alt mod, ori excepţia prescripţiei.

Hotărârea judecătorului sindic a fost atacată cu recurs de creditoarea DVB – Buget Local Sector 2 Bucureşti, care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii formulate de creditoarea SIF T. SA şi aprobarea solicitării lichidatorului judiciar de rectificare a tabelului definitiv al creditorilor S.C. S. B.SA.

În motivarea recursului creditoarea a precizat că potrivit actelor din dosarul fiscal al debitoarei, s-a emis somaţie şi titlul executoriu nr. 37 din 23 octombrie 2003, acte care au fost comunicate debitoarei, astfel că au devenit aplicabile prevederile art. 133 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora termenul de prescripţie prevăzut de art. 131 se întrerupe pe data îndeplinirii în cursul executării silite, a unui act de executare silită. S-a mai învederat că instituţia creditoare nu a fost notificată în momentul deschiderii procedurii de lichidare judiciară şi că a aflat de această stare a firmei în urma demersurilor făcute la ORC. Chiar şi Legea insolvenţei prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Intimata creditoare SIF T. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susţinând că nu ar fi fost depuse dovezi din care să reiasă întreruperea termenului de prescripţie şi nici nu s-a făcut dovada că pe rolul instanţei de judecată a existat vreo acţiune pentru realizarea creanţelor recurentei.

S-a mai invocat faptul că somaţiile la care recurenta face referire, nu au fost comunicate debitoarei, acestea fiind transmise fără ca DVBL Sector 2 să aibă competenţa de a aplica măsuri de executare silită, în condiţiile în care competenţa de a aplica măsuri de executare silită, aparţine, potrivit art. 136 alin. 5 Cod procedură fiscală, organului de executare în a cărei rază teritorială se aflau bunurile urmăribile.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Creanţa recurentei este într-adevăr, născută în anii 2001-2002 iar declaraţia de creanţă a fost înregistrată la 28 octombrie 2008, dar judecătorul sindic a reţinut că această creditoare nu a fost notificată în condiţiile legii la data deschiderii procedurii. În raportul său (fila 582 dosar fond) lichidatorul judiciar a apreciat că predarea actelor contabile s-a făcut cu întârziere, în urma formulării plângerii penale şi că identificarea furnizorilor s-a făcut ulterior iar notificarea s-a realizat la 1 martie 2006.

Recurenta a făcut dovada emiterii somaţiei nr. 37 din 23 octombrie 2003 şi a titlului executoriu 37 din 23 octombrie 2003 precum şi dovada comunicării acestei somaţii debitoarei (filele 6-11 dosar fond) precum şi a somaţiei şi titlului executor nr. 9917 din 27 aprilie 2004 (filele 12-14 dosar fond), aspecte de altfel necontestate de debitoare, cel puţin nu rezultă acest aspect. Competenţa materială a organului de executare fiscală putea face obiectul unei contestaţii, neputându-se face vreo verificare în acest sens în cadrul procedurii insolvenţei, tocmai prin incidenţa prevederilor art. 66 din nr. 85/2006 republicată

Aspectele invocate de intimata creditoare SIF T. SA nu lipsesc de eficienţă actele de executare silită sub aspectul efectului întreruperii prescripţiei şi în plus, este vorba de impozit pe imobil (clădire şi teren) situat în Bucureşti – Sector 2.

În altă ordine de idei, art. 36 din Legea nr. 85/2006 republicată, vizează şi acţiunile extrajudiciare, nu numai cauzele aflate pe rolul unei instanţe, fiind vizate şi măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului. Chiar şi în raport cu data deschiderii procedurii, prin incidenţa prevederilor art. 36 din lege, cursul prescripţiei era întrerupt.

Relevant este însă faptul că judecătorul sindic nu a dat eficienţă prevederilor art. 131 coroborat cu art. 133 lit. „c” din Codul de procedură fiscală şi a soluţionat în mod greşit excepţia invocată de creditoarea SIF T. SA.

Pentru considerentele arătate, instanţa a admis recursul şi a modificat hotărârea în sensul că a respins excepţia prescripţiei extinctive invocată de creditoarea SIF T. SA şi a admis cererea lichidatorului judiciar pentru rectificarea tabelului de creanţă în sensul solicitat de creditoarea recurentă.

Decizia nr. 1149/R/19 noiembrie 2009

Legea nr. 85/2006 republicată – art. 3, pct.12.

Condiţiile de admisibilitate a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei.

Prin sentinţa nr. 1650 din 15 iulie 2009, judecătorul sindic desemnat în dosarul Tribunalului Comercial Mureş nr. 271/1371/2009 a admis contestaţia formulată de debitoarea S.C. W. F. SRL şi a respins cererea creditoarei S.C. G. SRL de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei, motivând că, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei s-a întemeiat pe o creanţă în cuantum de 19.775,69 lei însă, la 9 martie 2009 s-a depus la dosarul cauzei o înţelegere privind plata eşalonată a debitului, din care s-a făcut dovada achitării sumei de 11.500 lei, astfel că debitul restant de 8.775,64 lei are valoare mai mică decât valoarea-prag prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006 republicată. aceea de 10.000 lei.

Hotărârea judecătorului sindic a fost atacată cu recurs de creditoarea S.C. G. SRL cu sediul în U., judeţul Timiş, care a solicitat modificarea în sensul de admitere a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei S.C. W. F. SRL.

În motivarea recursului s-a invocat faptul că, debitoarea a făcut dovada achitării parţiale a debitului pe parcursul derulării procesului nu şi dovada existenţei fondurilor necesare achitării integrale a acestuia, iar în ceea ce priveşte valoarea-prag de 10.000 lei, aceasta este o condiţie care se cere a fi îndeplinită la data introducerii acţiunii şi nu la data pronunţării hotărârii.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă , instanţa a constatat că recursul este fondat.

Judecătorul sindic a făcut o greşită interpretare şi aplicare a textului art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006 republicată , deoarece, acest text legal prevede un cuantum minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea, prin urmare, condiţia pragului valoric se cere a fi îndeplinită la data înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, neavând relevanţă faptul că după înregistrare debitoarea a efectuat plăţi parţiale. În plus, se observă că potrivit actului de la fila 31 dosar fond, creditoarea a fost de acord cu solicitarea debitoarei de a i se acorda un nou termen de judecată după data de 30 iunie 2009 (cererea de deschidere a procedurii fiind înregistrată la 17 februarie 2009) deoarece debitoarea s-a angajat să plătească până la data de 10 mai 2009 suma de 8.000 lei iar restul debitului de 12.275,64 lei, până la 30 iunie 2009. Faptul că debitoarea a achitat 11.500 lei iar diferenţa neachitată este sub valoarea-prag, situaţie la care s-a ajuns prin achitarea în contul primei tranşe a unei sume mai mari decât cea convenită, reducându-se nivelul celei de-a doua cu diferenţa respectivă, nu poate fi interpretat în folosul debitoarei şi nu în înţelesul dat de aceasta. Efectul unei plăţi parţiale făcute după data formulării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, nu este acela de a afecta o condiţie ce se cere a fi îndeplinită la data înregistrării cererii şi nu la o dată ulterioară.

O altă interpretare, aşa cum a fost ea dată şi de judecătorul sindic ar favoriza orice debitor de rea-credinţă, care ar putea achita doar suma minimă necesară pentru ca valoarea creanţei să se situeze sub pragul legal şi apoi, prevalându-se de această plată, să invoce insuficienţa valorică în raport de cuantumul prevăzut de lege. Această interpretare, prin consecinţele sale contravine scopului urmărit de legiuitor în reglementarea legii insolvenţei.

Faţă de cele ce preced, recursul creditoarei a fost admis, hotărârea modificată în sensul că s-a respins contestaţia debitorului, iar dosarul a fost trimis judecătorului sindic în vederea continuării procedurii, eliminând dispoziţia de respingere a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Intimata debitoare, văzând şi prevederile art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată la cheltuieli de judecată, în cuantum de 19,80 lei.

Decizia nr. 1172/R/26 noiembrie 2009

Legea nr. 188/1999 republicată - art. 31; OG nr. 6/2007; Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008.

Suplimentul postului şi cel corespunzător treptei de salarizare; spor de stabilitate. Drepturi salariale solicitate de funcţionarii publici.

Prin sentinţa nr. 40 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 3009/102/2008, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii I. A., H. C., H. M., H. N., I. L., A. C., G. D. R., M. D. F., B. D., L.-A. M., Ş. C., C. E., M. R.-F., T. M. C., S. c. M.-L., M.E. N., S.-F. M.-L., A. Ş., S. I., S. N. N., M. T., M. N., B. N., B. M., C. N., D. I., C. G., G. C., G. C. C. R., H. M., I. V., M. M. E., P. I. M., T.E., M. E., D. M. N., T. E., M.D., N. I.C., P. D., G. C., S. I., A. M., B. M. C., C. D. şi S. M. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale Bucureşti şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor drepturi salariale:

- spor de confidenţialitate de 15% la salariul de bază conform art. 31 şi 45 din Legea nr. 188/1999;

- spor de stabilitate şi fidelitate, diferenţiat în funcţie de vechime de până la 20% la salariul de bază, conform art. 31 coroborat cu art. 3 lit. f din Legea nr. 188/1999;

- spor de suprasolicitare neuropsihică şi stres de 15% la salariul de bază, conform art. 31 coroborat cu art. 3 lit. c,d,e din Legea nr. 188/1999;

- spor de condiţii novice sau periculoase în cuantum de 10% la salariul de bază, , conform art. 31 coroborat cu art. 3 lit.c,d,e din Legea nr. 188/1999 şi art. 2 şi 8 din HG nr. 281/1993;

- spor de condiţii vătămătoare de 10% la salariul de bază începând cu data de 20 ianuarie 2006, dată de la care a fost prevăzut acest spor pentru funcţionarii publici de art. 16 din OG nr. 2/2006;

- spor de calculator de 10% la salariul de bază conform art. 31 coroborat cu art. 3 lit. c,d,e din Legea nr. 188/1999 şi art. 2 şi 8 din HG nr. 281/1993, toate aceste sporuri actualizate în raport cu rata inflaţiei până la plata efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că sporurile de confidenţialitate, de stabilitate şi de fidelitate care se acordă în funcţie de vechime, sunt prevăzute de art. 31 şi 45 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi au fost suspendate în perioada 2004-2006 prin OG. nr. 92/2004 privind reglementările drepturilor salariale ale funcţionarilor publici pentru anul 2005. Dispoziţiile de suspendare sunt nelegale întrucât s-au prevăzut într-o lege ordinară care nu poate suspenda prevederi dintr-o lege organică cum este Legea nr. 188/1999. Cum în prezent suspendarea nu mai operează, drepturile devin actuale, pârâta fiind obligată să le acorde şi pentru perioada de suspendare.

Cu privire la sporul pentru condiţii deosebite de muncă (spor pentru confidenţialitate neuropsihică şi stres, spor condiţii nocive sau periculoase, spor de condiţii vătămătoare – radiaţii, antenă, spor de calculator), reclamanţii au făcut dovada că lucrează în condiţii vătămătoare, aşa încât, drepturile se circumscriu dreptului comun prevăzut de art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 unde se arată că funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

Împotriva sentinţei a formulat recurs Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale Bucureşti. În motivarea căii de atac se arată că reclamanţii sunt funcţionari publici din CNPAS, aceştia beneficiind de dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi OG. nr. 6/2007 modificată şi completată de OG nr. 9/2009 privind salarizarea funcţionarilor publici. În privinţa sporurilor pentru condiţii deosebite de muncă (spor de calculator, spor de stres/încordare psihică, spor de periculozitate), acestea nu se cuvin reclamanţilor întrucât dispoziţiile art. 16 din OG. nr. 6/2007 modificată prevăd că de acest spor beneficiază doar angajaţii acelor locuri de muncă pentru care sporurile vor fi stabilite pe baza buletinelor de determinare emise de autorităţi abilitate în acest sens. Pentru sporul de condiţii vătămătoare sau periculoase sunt aplicabile dispoziţiile HG nr. 281/1993 actualizată iar mărimea concretă a sporului şi condiţiile de acordare se stabilesc de ministere şi celelalte instituţii centrale şi locale cu consultarea sindicatelor şi cu avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor pentru sporul prevăzut la art. 8 lit. b din HG nr. 281/1993 şi sunt stabilite de Ministerul Sănătăţii şi de Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale pentru sporul prevăzut la art. 8 lit. a din HG nr. 281/1993.

Reclamanţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, acordarea sporurilor fiind imperativ prevăzută de art. 31 din legea nr. 31/1999. Se mai arată că, prin mai multe acte normative altor categorii de funcţionari publici li s-au acordat aceste sporuri, solicitând aplicarea principiului egalităţii de şanse prevăzut de Constituţie şi de Codul Muncii.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Astfel, Curtea a constatat că recurenta a criticat sentinţa primei instanţe doar sub aspectul acordării sporurilor pentru condiţii vătămătoare sau periculoase (sporul suprasolicitare neuropsihică şi stres, spor de condiţii nocive sau periculoase, spor de condiţii vătămătoare, sporul de calculator). Deşi nu a adus critici cu privire la acordarea sporurilor de confidenţialitate şi stabilitate şi fidelitate, în temeiul art. 3041 C. pr. civ, instanţa de control judiciar nu este ţinută de motivele invocate de recurentă, urmând a verifica temeinicia şi legalitatea sentinţei sub toate aspectele.

Aşa fiind, Curtea a constatat următoarele:

Reclamanţii sunt funcţionari publici din cadrul CNPAS, aceştia beneficiind de dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi OG. nr. 6/2007 modificată şi completată de OG nr. 9/2009 privind salarizarea funcţionarilor publici.

Potrivit art. 31 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 188/1999, 1) pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul postului;*)

d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.*)

2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

De asemenea, art. 46 din acelaşi act normativ, prevede că Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.

Aşadar, păstrarea confidenţialităţii lucrărilor şi a documentelor reprezintă o obligaţie de serviciu în exercitarea funcţiei publice.

De aceea, sporurile cuvenite funcţionarilor publici nu pot fi decât cele prevăzute în sistemul de salarizare, aprobat prin lege, specific acestei categorii profesionale.

Prin acte normative succesive, de salarizare a funcţionarilor publici, s-a prevăzut un spor de confidenţialitate, cuantumul şi beneficiarii acestuia fiind reglementate expres şi limitativ.

Totodată, s-a prevăzut şi că funcţionarii publici beneficiază de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

În acest sens, sunt dispoziţiile art. 18 şi art. 40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, care arată că sporul de confidenţialitate se acordă funcţionarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum şi funcţionarilor publici din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerului Afacerilor Externe, direcţiilor subordonate ministrului delegat pentru comerţ din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, Consiliului Legislativ, iar categoriile de funcţionari publici, cuantumurile sporului de confidenţialitate şi condiţiile de acordare se stabilesc în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorilor principali de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.

Dispoziţiile mai sus enunţate au fost, ulterior, preluate de prevederile art.15 şi 42 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2006, aprobată prin Legea nr.417/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, precum şi de prevederile art. 15 şi 41 din Ordonanţa Guvernului nr.6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale, care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că sporul de confidenţialitate poate fi acordat funcţionarilor publici din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice expres şi limitativ prevăzute prin actele normative de salarizare, numai în condiţiile stabilite prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal, prevăzute în bugetul aprobat, iar celelalte sporuri (sporul de confidenţialitate) pot fi acordate funcţionarilor publici din cadrul altor structuri, doar dacă sunt prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Din textele de lege amintite mai sus rezultă indubitabil că, categoria funcţiei publice din care fac parte reclamanţii nu este îndreptăţită la sporul de confidenţialitate solicitat întrucât nu există niciun text de lege care să prevadă acordarea acestui spor iar dacă legiuitorul ar fi intenţionat să acorde acest spor şi acestei categorii atunci prevedea în mod expres într-unul din textele de lege menţionat, acordarea acestui spor şi acestora. Adoptarea acestei soluţii cu privire la categoria funcţionarilor publici din care fac parte reclamanţii, nu creează premisele unei discriminări, în raport de celelalte categorii, întrucât principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii obiective şi raţionale.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de aplicarea art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în sensul acestui articol, atunci când se induc distincţii pe situaţii analoage fără să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage şi comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă şi rezonabilă”. În acest sens, Curtea a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele de situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (CEDH, 18.02.1991, Fredin c/Suedia, paragraful 60; 23.06.1993, Hoffman c/Austria, parag. 31, 28.09.1995, Spadea et Scalambrino c/Italie). De altfel, în cauza Thlimmenos vb. Grecia din 06.04.2000, Curtea a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie, este încălcat şi atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

Aceeaşi motivare este valabilă şi în privinţa sporului de stabilitate. Chiar dacă prin legislaţii specifice unor autorităţii sau instituţii publice, funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora beneficiază de acest spor, instituţia pârâtă nu beneficiază de o asemenea legislaţie.

Cum, în raport de principiului separărilor puterilor în stat, unica autoritate legislativă a ţării este Parlamentul, instanţa de judecată are menirea doar de a pune în aplicare dispoziţiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziţii legale şi altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează în acţiunea formulată reclamanta.

Cât priveşte sporurile acordate cu generozitate de instanţa de fond cu privire la condiţiile deosebite de muncă, Curtea constată că acordarea acestora a fost condiţionată de legiuitor, acesta prevăzând în HG nr. 231/1993 actualizată precum şi în art. 16 din OG. nr. 6/2007 aprobată prin Legea nr. 232/2007 şi modificată prin OG. nr. 9/2008, o anumită procedură şi anumite avize obligatorii. Faptul că reclamanţii au depus la dosar un raport de expertiză nu suplineşte celelalte condiţii prevăzute de HG nr. 231/1993 şi OG. nr. 6/2007, locurile de muncă pentru care se acordă acest spor urmând a fi stabilite pe baza buletinelor de determinare emise de autorităţi abilitate în acest sens.

Aşa fiind, recursul este considerat a fi fondat urmând a fi admis iar sentinţa atacată va fi modificată integral în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

Decizia nr. 1169R/26 noiembrie 2009

OG nr. 38/2003; Decizia Curţii Constituţionale nr. 821/2008; OUG nr. 43/2002; Legea nr. 188/1999 republicată.

Prin sentinţa nr. 88 din 13 februarie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins excepţiile şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.I., F. C., R. Vi., T. C., R. V., V. V., B. A., L.A., G. Alin, P. M., C. A., V. S., C. I., C. M., D. I., P. F., H. A., L. M., B. A., O. F., P.C., C.A., I. S., T. A.i, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin MFP Bucureşti, MIRA, IGPR şi IPJ Mureş, cu citarea CNCD Bucureşti şi i-a obligat pe pârâţi în solidar, la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând majorări salariale de 5%, 2%,11%, aplicate la indemnizaţia de încadrare brută calculată defalcat, pe perioade diferite în funcţie de data de la care se aplică prevederile legale ce prevăd indexări salariale în scopul acoperirii creşterii preţurilor de consum şi devalorizării monedei naţionale.

S-a dispus actualizarea sumelor „la inflaţie, la data plăţii”, efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, iar MEF a fost obligat să aloce sumele necesare plăţii respectivelor drepturi salariale, fiind respins capătul de cerere privind acordarea sporului de 30% din salariul de bază prevăzut de OUG nr. 43/2002.

Instanţa de fond a apreciat că se aplică şi reclamanţilor care fac parte din categoria profesională a poliţiştilor, indexările prevăzute într-o serie de acte normative emise de Guvernul României în cursul anului 2007, deoarece devalorizarea monedei naţionale se manifestă în mod egal faţă de toţi salariaţii iar măsurile de protecţie salarială trebuie să-i vizeze pe toţi.

În ceea ce priveşte sporul de 30%, instanţa a apreciat că, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că fac parte din categoriile prevăzute în art. 21 alin. 1 din OG nr. 38/2003 şi că îndeplinesc condiţia prevăzute la alin. 2 din acelaşi articol, nu pot fi pretinse aceleaşi sporuri pe criteriul discriminării, în plus, DNA este instituţie autonomă, cu buget propriu, cu criterii şi competenţe diferite, iar sporul de 30% este în mod expres prevăzut doar pentru ofiţeri şi subofiţeri de poliţie detaşaţi la DNA.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către reclamanţi în ceea ce priveşte refuzul de acordare a sporului de 30% şi de către pârâţii MAI, MFP Bucureşti, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi IGPR Bucureşti.

Reclamanţii recurenţi au considerat admisibilă cererea lor privind sporul de 30% şi prin prisma dispoziţiilor Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din anul 2008, deoarece ei au solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferite prin discriminare, nu să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege sau să le înlocuiască cu alte norme. S-a insistat pe principiul unei juste şi integrale despăgubiri şi pe dispoziţiile Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, subliniind că este o situaţie similară cu cea a dreptului complementar a sporului de vechime, invocându-se Decizia XXXVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenţii au considerat că instanţa trebuie să analizeze situaţia în care se află ei în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate conform Directivei 2000/EC/78, făcându-se o analiză detaliată a atribuţiilor şi condiţiilor de pregătire profesională a reclamanţilor în raport cu cei care beneficiază de sporul de 30% şi precizându-se că este discriminatorie şi asimilarea salarizării doar a personalului din cadrul DNA şi DIICOT cu salarizarea personalului auxiliar de specialitate din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în detrimentul celorlalte persoane salariate care au aceeaşi vechime minimă şi pregătire ca cea cerută pentru cei cărora li se acordă.

În recurs s-au prezentat şi ample argumente legate de aplicarea efectivă a normelor privind sistemul de salarizare a poliţiştilor de aplicarea prevederilor OG nr. 137/2000, de înţelesul noţiunii de discriminare, de principiile Codului muncii, prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, precizându-se că nu au relevanţă Deciziile Curţii Constituţionale, deoarece deciziile de respingere a unor excepţii de neconstituţionalitate au efecte doar între părţi şi nu le sunt opozabile reclamanţilor şi nici instanţei investite cu judecarea acţiunii lor.

Recurentul MAI Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, considerând că în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii prin prisma existenţei Deciziei CC 819/2008, instanţa trebuind să constate că se află tocmai în situaţia analizată de Curtea Constituţională, iar pe fondul cauzei a precizat că acordarea prin lege a anumitor drepturi se face în considerarea unei multitudini de aspecte de natură economică, socio-profesională, etc., iar principiul egalităţii nu presupune uniformitate, ci permite soluţii legislative diferenţiate pentru situaţii diferite. S-a subliniat şi că instanţa de fond nu a făcut altceva decât să se substituie legiuitorului, instituind în favoarea reclamanţilor drepturi pe care legea nu le prevede, practic constituind prin hotărâre judecătorească unei categorii de personal căreia nu îi sunt aplicabile actele normative, drepturi noi.

Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, a solicitat, de asemenea, respingerea cererii reclamanţilor ca inadmisibilă faţă de MFP, datorită lipsei calităţi procesuale pasive, iar în subsidiar ca nefondată, deoarece reclamanţii nu fac parte din corpul funcţionarilor publici şi nici nu sunt numiţi în funcţie în temeiul Legii nr. 188/1999 republicată, ei având un statut special şi li se aplică alte dispoziţii legale. S-a precizat că acordarea creşterilor salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, Curtea Constituţională statuând că diferenţierea indemnizaţiilor şi salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii şi că tratamentul juridic diferenţiat instituit în baza unor situaţii obiective diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări.

Recurenta a invocat în sprijinul recursului său şi Decizia 818/2008 a CC precum şi practică judiciară.

Recurentul IGPR Bucureşti, la rândul său a cerut respingerea acţiunii reclamanţilor, în primul rând susţinând lipsa calităţii sale procesuale pasive în condiţiile în care inspectoratele de poliţie au personalitate juridică şi inspectorul şef este ordonator terţiar de credite. Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, OG nr. 8, 10, 11, 16, 20, 23 şi 27 nu sunt aplicabile poliţiştilor care se supun altor acte normative, speciale, privind salarizarea, cum ar fi Legea nr. 360/2002 şi OG nr. 38/2003, iar instanţa de judecată nu se poate subroga în locul legiuitorului. S-a mai făcut sublinierea că începând cu 1 ianuarie 2007 poliţiştii au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare ori funcţiilor, conform Legii nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006 de modificare a OG nr. 38/2003 şi de alte majorări salariale au beneficiat doar poliţiştii, nu şi celelalte categorii de funcţionari publici sau salariaţi din sectorul bugetar.

Sub aspectul discriminării şi încălcării dispoziţiilor constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurentul a învederat că, potrivit susţinerilor reclamanţilor, ar însemna că orice drept prevăzut de o normă legală aplicabilă anumitor categorii de personal din sectorul bugetar, poate fi obţinut pe cale judecătorească şi de către alte categorii de personal bugetar, prin eludarea voinţei legiuitorului, lucru inadmisibil.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa de recurs a apreciat că recursul reclamanţilor este nefondat, iar al pârâţilor recurenţi este fondat în ceea ce priveşte justificarea acordării majorărilor salariale prin incidenţa normelor speciale în materia salarizării şi efectul deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.

Sub aspectul soluţionării excepţiilor, argumentele recurenţilor nu justifică admiterea excepţiei inadmisibilităţii sau lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece drepturile salariale de care beneficiază funcţionarii publici şi în general angajaţii din sectorul bugetar, presupun alocarea de fonduri de care nu poate dispune în mod direct, nemijlocit ordonatorul principal de credite şi respectiv secundar, cu atât mai puţin ordonatorul terţiar, cum este cazul IPJ Mureş. Acesta din urmă nu poate plăti efectiv drepturi salariale câştigate în instanţă, fără ca fondurile băneşti să fie alocate de MFP şi puse la dispoziţie de ordonatorul de credite superior pe cale ierarhică.

În mod corect instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 218/2002 coroborate cu cele ale Legii nr. 500/2002 sub aspectul competenţelor şi atribuţiilor în legătură cu întocmirea, coordonarea, controlul şi execuţia bugetului de stat.

Pe fondul cauzei însă, instanţa de fond, acordând şi reclamanţilor despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale prevăzute cu titlu de indexări salariale în scopul acoperirii preţurilor de consum şi devalorizării monedei naţionale, prevăzute în acte normative care nu se aplică şi categoriei profesionale di care aceştia fac parte, a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii.

Instanţa de fond a considerat injustă şi discriminatorie exceptarea poliţiştilor de la acordarea respectivelor indexări salariale, nesocotind însă faptul că prin mai multe decizii, printre care şi Decizia nr. 821/2008 Curtea Constituţională a statuat că instanţele de judecată nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, situaţia în care se află aceştia de a solicita indexări salariale prevăzute pentru categorii profesionale de la care ei sunt exceptaţi, se află tocmai celei supuse analizei Curţii Constituţionale, ale cărei decizii definitive sunt obligatorii pentru viitor. A acorda indexările solicitate în temeiul unor norme legale de la care sunt exceptaţi reclamanţii în considerarea calităţii lor de poliţişti, înseamnă tocmai a crea aceste drepturi pe cale judecătorească prin aplicarea şi în ceea ce-i priveşte a unor prevederi legale care, potrivit voinţei legiuitorului nu-i include şi pe aceştia.

Practic, aceleaşi argumente şi raţionament juridic justifică şi refuzul acordării sporului de 30%, spor respins în mod corect fundamentat de instanţa de fond.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi în sensul că cererea lor este admisibilă şi pe principiul nediscriminării, sunt contrazise tocmai de efectul deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională. A extinde sporul de 30% şi celorlalţi categorii profesionale , în cazul în speţă, reclamanţilor care nu se află în categoria celor cărora le este acordat sporul respectiv, deci nu sunt cuprinşi în categoria de personal stabilite conform art. 21 alin. 2 din OG nr. 38/2003, ar însemna ca instanţa, nesocotind decizii ale Curţii Constituţionale şi efectul acestora, care sub aspectul celor constatate în cadrul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, sunt obligatorii pentru instanţe, să aplice un text legal care nu se referă decât la o anumită categorie profesională şi la alte categorii profesionale, substituindu-se astfel voinţei legiuitorului.

Faptul că cererea a fost formulată folosindu-se noţiunea de despăgubiri echivalente, nu schimbă esenţa acesteia şi anume acordarea drepturilor salariale constând în sumele stabilite prin actele normative cu titlu de indexare salarială. În deciziile sale Curtea Constituţională a supus analizei şi situaţia în care instanţa ar considera că sunt discriminatorii anumite acte normative cu putere de lege, statuând că, ele nici nu pot fi înlocuite cu norme create pe cale judiciară sau cuprinse în acte normative.

Pentru considerentele arătate, recursul reclamanţilor a fost respins ca nefondat, iar recursul pârâţilor a fost admis şi hotărârea modificată în sensul că a fost respinsă în întregime acţiunea reclamanţilor.

Decizia nr. 1175/R/26 noiembrie 2009

Art. 31, lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 republicată.

Suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Lipsa cuantificării lor legale. Consecinţe.

Prin sentinţa nr. 371 din 1 iunie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. I.T., B. L., C. I.-S., G. M., M. D.L., O.R., P.-S. E., S.-K. K., S.G., Ş. M., Ş.L. R., T. D. V., , în contradictoriu cu pârâta DMIS Mureş, a admis cererea de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor O. E. şi M. A. şi a obligat pârâta să achite suplimentul postului în cuantum de 25% din salariul de bază, suplimentul corespunzător treptei de salarizare de 25% şi sporul de confidenţialitate de 15%, sporul de stabilitate de până la 20%, sporul de suprasolicitare şi stres în cuantum de până la 10%, calculate la salariul de bază şi alocaţia individuală sub forma tichetelor de masă.

Instanţa de fond a considerat fondată cererea reclamanţilor, motivând că aceştia sunt funcţionari publici în cadrul DMIS Mureş, iar drepturile salariale reprezentând suplimentul postului şi cel corespunzător treptei de salarizare sunt prevăzute de art. 31 lit.”c” şi „d” din Legea nr. 188/1999, ele se cuvin şi pentru perioada în care a fost suspendată acordarea lor. În ceea ce priveşte sporul de confidenţialitate, instanţa a avut în vedere prevederile art. 46 din Legea nr. 188/1999, care instituie obligaţia funcţionarilor publici de păstrare a secretului de serviciu şi confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile şi documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei, deci este o obligaţie corelativă raporturilor de serviciu, iar sporul de fidelitate este prevăzut de art. 3 lit. „f” din Legea nr. 188/1999 şi se transpune în practică prin existenţa securităţii raporturilor de serviciu, a stabilităţii în exercitarea funcţiei publice, precum şi de art. 39 alin.2 lit. „d” din Codul muncii. Acordarea sporului de suprasolicitare neuropsihică a fost justificată prin activitatea care necesită solicitare psihică şi stres, efort suplimentar ce trebuie remunerat şi prin incidenţa dispoziţiilor art. 31 alin. 2 coroborat cu art. 3 lit.c,d şi e din Legea nr. 188/1999 republicată.

Tichetele de masă s-au acordat în considerarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1998.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta DMPS Mureş, care a solicitat a se ţine cont de faptul că această instituţie nu a făcut altceva decât să se conformeze prevederilor actelor normative în vigoare şi anume art. 15 din OG nr. 6/2007, art. 8 din OUG nr. 226/2008 şi legilor bugetului de stat pentru anii 2006-2009 precum şi prevederilor Legii nr. 188/1999 republicată.

S-a mai precizat că MFPS, în calitate de ordonator principal de credite nu a deschis creditele necesare plăţii sporurilor solicitate şi că, deşi este de acord că unele categorii de funcţionari publici primesc sporurile, situaţia creată trebuie rezolvată prin implementarea unui sistem unitar de salarizare.

Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, susţinând că sporurile solicitate sunt justificate, atât prin incidenţa prevederilor legale cât şi prin natura atribuţiilor lor de serviciu, invocând practica judiciară şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 185/2009.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul pârâtei este fondat.

Sporurile reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt într-adevăr prevăzute de art. 31 lit.c şi d din Legea nr. 188/1999 republicată, dar nu sunt cuantificate. În acest context, cuantificarea trebuie făcută prin lege sau dispoziţii date în aplicarea legii, aceasta nefiind atributul instanţei.

De altfel, în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, şi anume Decizia XX din 21 septembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. C şi d din Legea nr. 188/1999, în lipsa unei cuantificări legale, cele două drepturi salariale nu se pot acorda pe cale judecătorească. În plus, acordarea de către instanţă a celor două suplimente, împrumutând criterii de cuantificare din alte dispoziţii legale sau stabilind ea însăşi cuantificarea după diverse criterii, ar nesocoti decizii ale Curţii Constituţionale, cum ar fi spre exemplu Decizia nr. 820/2008.

În ceea ce priveşte sporurile de confidenţialitate, stabilitate, fidelitate şi suprasolicitare neuropsihică şi de stres, prima instanţă în mod eronat a apreciat că se justifică şi sunt prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată.

Simplul fapt că art. 3 din lege prevede principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, printre care şi cel al eficienţei, eficacităţii, stabilităţii, responsabilităţii, orientării către cetăţean, nu justifică acordarea unor sporuri salariale neprevăzute în mod expres în cuprinsul legii în baza căreia se calculează drepturile salariale ale acestor categorii de personal.

Potrivit art. 31 din Legea nr.188/1999 republicată, funcţionarii publici au dreptul la salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, ei beneficiind de prime şi alte drepturi salariale în condiţiile legii, relevant de reţinut fiind că lit. „c” şi „d” ale alineatului 1 din art. 31 au fost abrogate prin Legea nr. 330/2009 de la data de 12 noiembrie 2009.

La fel, împrejurarea că la art. 46 din acelaşi act normativ este prevăzută obligaţia funcţionarilor publici de păstrare a secretului de stat, de serviciu şi confidenţialitate, nu justifică acordarea sporului de confidenţialitate.

Tichetele de masă sunt prevăzute de Legea nr. 142/1998 dar, acordarea acestora nu este reglementată prin norme imperative, potrivit art. 1 din lege, legiuitorul nu a instituit în sarcina angajatorului obligaţia de acordare a acestor tichete de masă, ci o posibilitate care se poate sau nu realiza în funcţie de dispoziţiile Legii bugetului de stat, deci dacă se pot aloca fonduri cu acest titlu.

Funcţionarii publici pot beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică instituţiei publice unde îşi desfăşoară activitatea, astfel că aceştia nu pot negocia sporuri sau prestaţii suplimentare în bani, cum ar fi clauze de mobilitate sau confidenţialitate, în condiţiile art. 25 şi 26 din Codul Muncii.

Faţă de considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul şi a modificat hotărârea în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.

Decizia nr. 1180/R/26 noiembrie 2009

Decretul Lege nr. 118/1990 – art. 1, alin. 1. Situaţiile care pot fi apreciate ca persecuţii politice în care se putea afla o persoană şi pentru care se poate recunoaşte ca vechime în muncă acea perioadă.

Prin sentinţa nr. 249 din 15 aprilie 2009, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamantul F. I.Z. în contradictoriu cu pârâta DMPS Mureş, constatând că în perioada 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 reclamantul nu şi-a putut exercita profesia, întrucât a fost persecutat politic şi că această perioadă constituie vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ. S-a dispus anularea deciziei nr. 2412/C din 15 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să emită o nouă decizie, prin care să-i stabilească drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, coroborând înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu declaraţia martorului C. A., a constatat că din probele administrate rezultă că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului la data de 15 iulie 1988 a fost abuzivă, neavând la bază nici un temei legal, contextul în care s-a luat această măsură rezultând din declaraţia martorului, respectiv vizitele frecvente ale ofiţerului de securitate ce se ocupa de unitatea angajatoare şi care îl vizau exclusiv pe reclamant, precum şi schimbarea locului de muncă al reclamantului în repetate rânduri în cadrul aceleiaşi unităţi, pe funcţii inferioare care nu corespundeau pregătirii sale profesionale. Toate aceste aspecte, coroborate cu faptul că reclamantul s-a angajat ulterior ca muncitor necalificat, duc la concluzia că în perioada 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 reclamantul nu şi-a putut exercita profesia întrucât a fost persecutat politic.

Prin urmare, a considerat instanţa de fond că sunt aplicabile prevederile art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, urmând ca perioada în care reclamantul nu şi-a putut exercita profesia din aceste cauze, să constituie vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs DMPS Mureş, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, susţinând că hotărârea pronunţată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor legale.

Astfel, se arată că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevăd în mod expres situaţiile care pot fi apreciate ca persecuţii politice în care se putea afla o persoană şi pentru care se poate recunoaşte ca vechime în muncă această perioadă.

Art. 3 alin. 1 şi 2 din aceeaşi lege indică şi drepturile de care pot beneficia persoanele aflate într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. c şi d , reclamantul neîncadrându-se în niciuna din aceste situaţii, nu poate fi beneficiarul acestor drepturi.

Prin hotărârea recurată reclamantului i s-a recunoscut ca vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ, perioada 15 iunie 1988 – 1 martie 1990, cu toate că prin lege se reglementează numai situaţiile de persecuţie politică desfăşurate în perioada 1945-1989. În plus, prin aceeaşi decizie s-a dispus ca reclamantului să i se stabilească şi drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fără să se precizeze care ar fi drepturile de care ar putea beneficia reclamantul.

Prin întâmpinare depusă la dosar se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, susţinând că persecuţiile la locul de muncă au continuat şi după anul 1989 până în anul 2006, când s-a pensionat anticipat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă , curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată DMPS Mureş, reclamantul a solicitat recunoaşterea perioadei cuprinse între 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 ca vechime în profesia de instructor principal în învăţământ, întrucât a fost persecutat politic în această perioadă şi nu a putut să-şi exercite profesia corespunzător pregătirii. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din DL.118/1990 persoanele care fac dovada prin hotărâre judecătorească de constatare că nu au putut să-şi exercite profesia, sau după caz, ocupaţia, pe perioada în care au fost persecutate, sau urmărite din motive politice, beneficiază de vechime în muncă pe perioada în care s-au aflat în atare situaţii.

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul invocă faptul că a fost angajat la Cooperativa Meşteşugărească „T.M.”, în funcţia de instructor principal învăţământ în cadrul Biroului personal-învăţământ, iar la data de 15 iulie 1988 i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a din Codul muncii. Se susţine că de la această dată şi până în martie 1990, nu şi-a putut exercita profesia corespunzătoare studiilor superioare pe care le-a avut, fiind angajat ca muncitor necalificat.

Verificând însă actele şi lucrările dosarului, se poate constata că reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă la data de 15 iulie 1988 dar împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă reclamantul a formulat contestaţie care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5013 din 6 septembrie 1988, rămasă irevocabilă prin decizia 47 din 31 ianuarie 1990, dispunându-se reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă, cu acordarea tuturor drepturilor cuvenite pentru perioada cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă şi data reintegrării.

Se poate, aşadar, concluziona că reclamantul a fost repus în situaţia anterioară emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, că reparaţia la care face referire reclamantul prin acţiunea dedusă judecăţii, aceea de a i se recunoaşte ca vechime în funcţia de instructor principal învăţământ, a fost realizată prin sentinţa civilă nr. 5013 din 16 sept,1988, aspect ce rezultă din înscrierile din cartea de muncă depusă la dosar – fila 18 – 36, menţiunile din cartea de muncă cu privire la desfacerea contractului de muncă şi angajarea ca muncitor necalificat au fost anulate – vezi poziţiile 23, 24, 25 din cartea de muncă – fila 26.

În atare situaţie se poate aprecia că reclamantul nu poate fi încadrat într-una din situaţiile de persecuţie politică prevăzute de art. 1 din DL 118/1990, situaţia invocată de către reclamant este una prevăzută de dreptul comun în materia dreptului muncii ea a şi fost îndreptată pe această cale, aşa cum s-a arătat mai sus, respectiv printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în materia dreptului muncii, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, recursul va fi admis şi se va modifica hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantului în condiţiile prevăzute de art. 7 alin. 4 din Legea nr. 189/2000, privind aprobarea OG nr. 105/1999 de modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990.

Decizia nr. 1281/R/26 noiembrie 2009

Decretul Lege nr. 118/1990; Legea nr. 221/2009.

Stabilirea domiciliului obligatoriu. Modul de dovedire.

Prin sentinţa nr. 372 din 1 iunie 2007, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta K. I. în contradictoriu cu DMIS Mureş, a anulat decizia nr. 2905/C/29 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi a dispus acordarea în favoarea petentei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Instanţa de fond a reţinut că petenta a cerut să i se stabilească drepturile ce i se cuvin pentru faptul că a fost persecutat politic şi cultural, fiind obligată să aibă domiciliu obligatoriu în perioada 1947-1958 şi că, cererea acesteia este fondată deoarece s-a dovedit că aceasta a fost declarată de regimul de opresiune chiabur, adică a suportat privaţiuni pe motiv de avere, fără să fi săvârşit vreo faptă de natură penală pentru a fi luată în evidenţa poliţiei.

Instanţa a precizat că din probele administrate este evident că pârâta a suferit privaţiuni cu privire la dreptul egal la muncă şi alte privaţiuni de natură socială la care a fost expusă.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de pârâta DMPS Mureş care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii petentei, motivând că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale deoarece din actele oficiale şi din declaraţiile martorilor nu rezultă motivul politic, aceasta fiind condiţie esenţială pentru ca o persoană să poată fi considerată persecutată politic, ci reiese doar că tatăl reclamantei a fost considerat chiabur dar nu şi faptul că a avut fixat şi domiciliul obligatoriu pe baza unor acte normative din vremea respectivă.

Recurenta a mai precizat că martorul I. L. avea numai 7 ani la data la care s-ar fi luat măsura administrativă împotriva reclamantei şi că, „fixarea de domiciliu obligatoriu” este considerat măsură administrativă şi constatarea caracterului politic revine instanţei conform Legii nr. 221/2009. Această măsură administrativă trebuie să fi fost întemeiată pe acte normative expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

În plus, recurenta a învederat faptul că toate actele doveditoare se referă la situaţia părinţilor reclamantei, or, aceasta din 13 martie 1954 s-a căsătorit cu K. I., dobândind alt statut social şi nu a făcut dovada că, începând cu 29 august 1952 a locuit şi gospodărit împreună cu părinţii până la data încetării restricţiilor domiciliare pentru tatăl său.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat recursul este fondat.

Reclamanta K.I. susţine că a fost persecutată politic şi cultural şi obligată să stea la domiciliu obligatoriu în perioada 1947-1958.

În „contestaţia” la decizia 2405 din 31 octombrie 2008, aflată la fila 18 dosar fond, precizează că a avut domiciliu obligatoriu în comuna F. , judeţul Mureş, înainte de căsătorie la familia A. şi în continuare în satul R. după căsătorie în familia K.

Martorul I. L., născut în 1940 şi N.I., născut în 1930, declară că părinţii reclamantei, începând cu 12 septembrie 1947 au fost declaraţi chiaburi şi că tatăl său a fost şters de pe lista chiaburilor în 6 martie 1959 şi că li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în satul R., judeţul Mureş, dar tot ei declară extrajudiciar (fila 20 dosar fond) că reclamanta s-a căsătorit la 13 martie 1954 şi s-a mutat la adresa din R., mama soţului reclamantei fiind declarată chiabur din 12 septembrie 1947, până la 6 martie 1959 şi familia acesteia având domiciliul forţat.

Adeverinţele eliberate de Primăria comunei Fântânele, judeţul Mureş, aflate la fila 26 dosar fond, confirmă faptul că în registrul agricol din anul 1951 – 1955 figurează K. J. cu ultimul domiciliu R. şi A. A., cu ultimul domiciliu în Roua nr. 86, cu menţiunea „chiabur” dar în arhivă nu se deţine vreun document despre stabilirea domiciliului obligatoriu al chiaburilor. Reclamanta K. J. s-a născut la 29 august 1934 iar la 13 martie 1954 s-a căsătorit şi s-a mutat în casa familiei soţului său. După data căsătoriei, mai precis după împlinirea vârstei de 18 ani, nu mai poate invoca faptul că a suferit persecuţii politice alături de părinţi , iar faptul că familia soţului său a fost declarată chiabur şi ar fi avut domiciliul obligatoriu, nu prezintă relevanţă pentru stabilirea drepturilor solicitate de reclamantă.

În perioada în care se presupune că a locuit cu părinţi iar şi până la vârsta majoratului, în afara faptului că tatăl său a fost declarat chiabur, nu exista suficiente dovezi care să confirme stabilirea domiciliului obligatoriu, în sensul conferit de art. 1 lit. „d” din decretul-lege nr. 118/1990 coroborat cu prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Dovada calităţii de chiabur în ceea ce-i priveşte pe părinţii reclamantei şi proba testimonială pentru stabilirea domiciliului obligatoriu, în condiţiile în care din adresa oficială nu rezultă că sunt documente despre stabilirea domiciliului obligatoriu a chiaburilor în comuna respectivă, nu sunt suficiente pentru admiterea cererii reclamantei. Situaţia de persecuţie politică nu se deduce automat din situaţia de chiabur la vremea respectivă şi pentru a deveni incidente prevederile art. 1 lit. „c” din Decretul-lege 118/1990, trebuie dovedită şi stabilirea domiciliului obligatoriu, iar această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum o defineşte art. 3 din Legea nr. 221/2009, se stabileşte în condiţiile legii.

În contextul celor arătate, instanţa de fond nu a avut argumente suficiente şi dovezi elocvente pentru a anula decizia emisă de pârâta recurentă, astfel că, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă va fi admis recursul, hotărârea va fi modificată în sensul că se va respinge acţiunea reclamantei.

Decizia nr. 1186/R/03 decembrie 2009

Art. 149, alin. 2 şi 5 din Legea nr. 571/2003.

Art. 5, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 26/1990 republicată.

Art. 147, alin. 5 din Legea nr. 571/2003 şi art. 5, alin. 7 din HG nr. 44/2004.

Dreptul de deducere a TVA.

Prin sentinţa nr. 183 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 20.03.2009 în dosarul nr. 871/102/2008, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC. P. P.I. SRL în contradictoriu cu pârâta DGFP Mureş şi s-a anulat pct. 2 din Decizia nr. 115/02.10.2007 şi Decizia de impunere nr. 1241/08.07.2005 emise de pârâtă pentru suma de 29.132 lei reprezentând TVA şi a fost obligată pârâta să ramburseze această sumă reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare se reţine că reclamanta a achiziţionat la data de 25.07.2003 de la SC. C.B.SA prin contract de vânzare cumpărare un imobil situat în localitatea Livezeni compus din casă de locuit şi teren aferent pentru suma totală de 39.947 EUR din care a achitat la data achiziţionării cu titlu de avans 40% din preţ, respectiv, 15.979 EUR la data de 30.07.2003 , diferenţa urmând a fi achitată în rate lunare a câte 208 EUR timp de 15 ani. În perioada iunie – noiembrie 2004 reclamanta a exercitat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 29.132 lei înscrisă în facturile emise de vânzătoare însă, prin RIF nr. 8/02.03.2005 şi decizia de impunere nr. 404/16.03.2005 suma a fost respinsă de la rambursare. În decontul de TVA pentru luna martie 2005, reclamanta a raportat această sumă inclusă în suma totală de 30.738 lei prin înscrierea acestei sume în rândul 24 din decont însă prin RIF nr. 12/20.06.2005 şi decizia de impunere nr. 1241/08.07.2005 s-a respins la rambursare atât suma de 29.132 lei cât şi suma de 3869 lei reprezentând TVA aferent aceluiaşi imobil. Motivarea pârâtei pentru respingerea la rambursare a constat în aceea că bunurile achiziţionate de societate nu sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile fiind o locuinţă pentru familie. Prin Decizia nr. 115/02.10.2007, soluţionând contestaţia reclamantei, pârâta a desfiinţat Decizia de impunere nr. 1241/08.07.2005 pentru suma de 3869 lei reprezentând TVA şi s-a respins în ceea ce priveşte suma de 29.132 lei TVA, 1463 lei reprezentând dobânzi aferente impozitului pe dividende şi 458 lei penalităţi aferente impozitului pe dividende. Reclamanta a contestat doar suma de 29.132 lei iar instanţa de fond a apreciat că această sumă i se cuvine la rambursare întrucât, chiar dacă la momentul achiziţiei scopul achiziţiei nu a fost dovedit pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, acest scop a fost dovedit ulterior, în anul 2005 prin includerea bunului în patrimoniul societăţii, acest fapt atribuindu-i caracterul de bun social. S-a considerat că, bunul fiind achiziţionat de către societate din fondurile sale, avea acest caracter din chiar momentul achiziţionării, urmând ca ulterior, în raport de destinaţie, societatea să stabilească dacă are drept de deducere asupra TVA plătită prin preţ. În speţă, chiar dacă bunul obţinut prin investiţie în anul 2003 a fost pus în funcţiune în anul 2004 şi nu a fost utilizat pentru realizarea de operaţiuni taxabile până la sfârşitul anului 2005, fapt care a determinat DGFP Mureş să respingă cererea de rambursare, după momentul în care societatea a făcut dovada înregistrării la ORC a bunului ca sediu social, i se naşte dreptul de deducere, drept care nu pateu fi anulat de organul fiscal pe chestiuni formale care ţin de modul de evidenţă şi raportare fiscală. S-a mai precizat că acesta este şi punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta DGFP Mureş criticând-o sub aspecte de netemeinicie şi nelegalitate. Astfel, în considerente se arată că, deşi suma de 29.132 lei fusese respinsă la rambursare, ea nu a fost regularizată de societate în evidenţa contabilă fiind reportată în soldul 4422 ”TVA de recuperat” şi solicitate din nou la rambursare prin decontul de TVA aferent lunii martie 2005. Se mai arată că, concluziile însuşite de instanţa de fond din raportul de expertiză se referă la pct. 1 din decizie necontestat de către reclamantă.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul este fondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, înmatricularea si mentiunile sunt opozabile tertilor de la data efectuarii lor in registrul comertului ori de la publicarea lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, sau in alta publicatie, acolo unde legea dispune astfel. Persoana care are obligatia de a cere o inregistrare nu poate opune tertilor actele ori faptele neinregistrate, in afara de cazul in care face dovada ca ele erau cunoscute de acestia.

Controlul efectuat de organele fiscale concretizat prin raportul de inspecţie fiscală nr. 1241/08.07.2005 a vizat perioada ianuarie – martie 2005 iar până la data controlului reclamanta nu făcuse dovada că bunul achiziţionat prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 124/25.07.2003 a fost înregistrat la ORC ca şi sediu social al societăţii. Cum nici din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nu rezultă acest aspect, obiectul constituindu-l „casă de locuit” iar înregistrarea ca şi sediu social a avut loc doar în noiembrie 2005, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt doar chestiuni formale care ţin de modul de evidenţă şi raportare fiscală ce nu pot anula dreptul de deducere a TVA, întrucât doar după înregistrarea acestui imobil ca şi bun social folosit pentru operaţiuni taxabile se naşte dreptul societăţii de deducere a TVA. Aceasta interpretare este în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 147 alin. 5 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 50 alin. 7 din HG nr. 44/2004. Prin urmare, altfel s-ar fi pus problema dacă societatea îşi exercita dreptul de deducere a TVA la sfârşitul anului 2005 după ce bunului obţinut prin investiţie i s-a dat o destinaţie în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

Aşadar, atât în perioada supusă controlului fiscal cât şi la momentul efectuării acestuia, imobilul achiziţionat avea doar destinaţia de casă de locuit şi teren aferent nefiind utilizat în vederea realizării de operaţiuni taxabile iar susţinerile reclamantei cum că, încă din momentul achiziţionării a folosit drept sediu social nu pot fi opuse pârâtei câtă vreme acest aspect nu rezulta din nici un document şi nu a fost asigurată opozabilitatea faţă de terţi prin înregistrarea la ORC.

Mai mult chiar, societatea reclamantă şi-a majorat nejustificat TVA de rambursat aferentă perioadei ianuarie – martie 2005 cu TVA respinsă la rambursare prin raportul de inspecţie nr. 8/04.03.2005 şi Decizia nr. 404/16.03.2005. Conform art. 149 alin. 2 din Legea nr. 571/2003, „…se determină suma negativă a TVA cumulată prin adăugarea la suma negativă a TVA rezultată în perioada fiscală de raportare, a soldului sumei negative a TVA raportat din decontul perioadei fiscale precedente dacă nu a fost solicitat a fi rambursat…”. De asemenea, alin. 5 prevede că, „…Dacă o persoană impozabilă solicită rambursarea soldului sumei negative a TVA, aceasta nu se raportează în perioada fiscală următoare….”. Cu toate acestea, societatea a înscris în decontul de TVA aferent lunii februarie 2005 la rubrica „soldul sumei negative a TVA la sfârşitul perioadei de raportare” suma de 1.606 lei iar în cel aferent lunii martie 2005, la rubrica „soldul sumei negative a TVA raportată din perioada precedentă pentru care nu s-a solicitat rambursare” suma de 30.738 lei, deşi suma de 29.132 lei i se respinsese la rambursare.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei de vreme ce, aşa cum şi constatase, de altfel, doar din momentul în care bunul a fost înregistrat la ORC se naşte dreptul acesteia la deducerea TVA aferentă acelui bun. Cum sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în temeiul art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul pârâtei şi a modificat hotărârea în sensul că a respins contestaţia reclamantei.

Decizia nr. 1188/R/3 decembrie 2009

Art. 400 alin 2 Cod procedură civilă. Interpretarea dispozitivului hotărârii supusă executării, sub aspectul întinderii, lămuririi, înţelesului şi aplicării în concret a titlului.

Art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă raportat la art. 20, alin. 3 din Legea nr. 554/2004 republicată.

Prin sentinţa nr. 405 din 5 iunie 2009, Tribunalul Mureş, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul Primarul comunei A., în contradictoriu cu intimatul I. F. , obligând contestatorul la 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 284/2005 a Tribunalului Mureş, s-a admis în parte acţiunea reclamantului I. F. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al comunei A. şi s-a anulat hotărârea nr. 25 din 29 aprilie 2004, emisă de pârât, prin care a fost desfăcut contractul de muncă al reclamantului, pârâtul fiind obligat la repunerea în situaţia anterioară desfacerii contractului individual de muncă şi reintegrarea în postul deţinut anterior de reclamant. Consiliul local A. a fost obligat la plata către reclamant a drepturilor salariale, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă. Petitul privind daunele morale au fost respins.

Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1522/R/5 iunie 2005 a Curţii de Apel Târgu-Mureş .

Creditorul a formulat cerere de executare silită, cerere ce a fost încuviinţată prin încheierea civilă nr. 2351/C/2005 a Judecătoriei Sighişoara. Din procesul verbal al executorului judecătoresc din data de 13 noiembrie 2005 rezultă că Ocolul Silvic A., unde a fost angajat creditorul, din cadrul Consiliului local A., s-a desprins ca şi regie autonomă din luna august 2005, motiv pentru care titlul executoriu nu a putut fi pus în executare. Din adresa nr. 979/2005 a Ocolului Silvic A. SA rezultă că unitatea nu posedă decizie ce constituie titlu executoriu, recomandându-i petentului să se adreseze Consiliului local A. pentru clarificarea situaţiei.

Petentul prin expertiză contabilă efectuată în faza de executare, a convocat prin scrisori recomandate atât Regia Publică A. cât şi Consiliul local al comunei A., care nu au dat curs convocărilor, expertiza fiind efectuată de primăria A. în lipsa reprezentanţilor legali.

S-au stabilit salariile nete curente pentru perioada mai 2004 – mai 2006, aplicându-se indexările şi sporurile de care a beneficiat petentul. Astfel, a fost emisă somaţia din data de 24 octombrie 2006, împotriva debitorului Consiliul local A. în vederea achitării sumei totale de 21.851,90 lei reprezentând drepturi salariale conform raportului de expertiză contabilă. Hotărârea judecătorească a fost executată parţial, drepturile fiind acordate până la data de 3 august 2004, când petentului i-a fost retrasă autorizaţia de liberă practică.

Titlul executoriu a devenit definitiv şi irevocabil de la data de 19 martie 2005, iar la data de 14 iulie 2005 Ocolul Silvic A. s-a reorganizat, devenind regie autonomă, instituţie faţă de care petentul nu a formulat contestaţie la executare şi nu şi-a formulat pretenţii.

Din adeverinţa nr. 834 din 4 septembrie 2009, emisă de RA Ocolul Silvic A., rezultă că petentul nu a formulat cerere pentru reangajare pe postul definitiv de pădurar, astfel că instanţa ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţilor, dacă ar fi chemat în judecată din oficiu această instituţie.

Instanţa de fond a reţinut că, drepturile salariale calculate prin raportul de expertiză, au fost corect calculate inclusiv tichetele de masă ce se cuvin reclamantului, indiferent dacă a prestat munca efectivă sau contractul individual de muncă era desfăcut, petentul fiind repus în toate drepturile anterioare emiterii Hotărârii nr. 25/2004 emisă de Consiliul local A., astfel contestaţia formulată fiind respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C. N., în calitate de primar al comunei A., solicitând casarea hotărârii, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar în urma rejudecării, admiterea contestaţiei la executare, precum şi a cererii de întoarcere a executării silite cu obligarea intimatului I. F. la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de întoarcere a executării silite, deşi a fost făcută o precizarea expresă în acest sens, astfel că hotărârea apare ca fiind nelegală.

Se mai arată că prima instanţă atunci când a analizat cuantumul drepturilor cuvenite creditorului I. F., a avut în vedere numai concluziile din raportul de expertiză, fără să ţină seama de actele şi lucrările dosarului, din care rezulta că toate drepturile salariale cuvenite acestuia au fost achitate şi prin această hotărâre instituţia a fost obligată să facă o plată dublă. Punerea în executare a sentinţei civile nr. 284/2005, în sensul reintegrării creditorului şi plata drepturilor salariale cuvenite rezulta atât din înscrierile în cartea de muncă dar şi din statele de plată depuse la dosar, care au fost de altfel semnate de către creditor.

Se mai susţine şi faptul că instanţa de fond a fost obligată prin decizia nr. 1157/R/2008 să stabilească în mod concret drepturile ce i se cuvin creditorului în baza sentinţei civile nr. 284/2005, având în vedere faptul că a fost sesizată cu o contestaţie la titlu, însă au fost ignorate limitele casării prevăzute în cuprinsul acestei decizii.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă , curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă 137 din 20 februarie 2008, s-a respins contestaţia la executare formulată de C. N. în calitate de reprezentant legal al Consiliului local al comunei A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul, iar prin decizia civilă nr. 1157/R/18 decembrie 2008, s-a casat hotărârea şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului, reţinându-se că instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. 2 Cod procedură civilă şi că în aceste condiţii era obligată să interpreteze dispozitivul hotărârii supusă executării, respectiv toate cele trei situaţii privitoare la întinderea, lămurirea înţelesului şi aplicarea în concret a titlului. Aceste lămuriri se impunea a fi făcute întrucât sentinţa 284/2005 care constituit titlu executoriu, nu făcea referire la o sumă de bani determinată concret, ci la o sumă actualizată la inflaţie pe o perioadă şi ea interpretabilă, în condiţiile în care contestatorul invocă imposibilitatea reintegrării pentru retragerea autorizaţiei de practică, respectiv trecerea Ocolului silvic A. în structura altei autorităţi locale.

Sesizată cu rejudecarea cauzei, instanţa de fond, respectiv Tribunalul Mureş , respinge contestaţia prin sentinţa recurată, însă din considerentele acestei hotărâri, nu rezultă respectarea limitelor rejudecării stabilite de instanţa de recurs. Nu au fost stabilite în concret drepturile salariale ce se impunea a fi achitate creditorului I. F. în raport de dispoziţiile cuprinse în sentinţa civilă nr. 284/2005, care au fost sumele efectiv achitate de către autoritatea pârâtă obligată la reîncadrarea creditorului şi plata drepturilor salariale şi dacă în raport cu aceste sume se mai impunea achitarea vreunei diferenţe , aşa cum s-a stabilit de către executorul judecătoresc. Practic instanţa de fond nu a analizat contestaţia la executare în limitele prevăzute de art. 400 alin. 2 Cod procedură civilă, în sensul să interpreteze întinderea, lămurirea, înţelesului şi aplicarea în concret a titlului executoriu, aşa cum a fost obligată prin hotărârea de casare.

Potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe, nerespectarea lor atrăgând nulitatea hotărârii pronunţate.

În condiţiile în care prima instanţă nu a respectat îndrumările date de către instanţa de recurs, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea a constatat nulitatea hotărârii şi în raport de dispoziţiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă raportat la art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a casat hotărârea recurată şi a reţinut cauza spre rejudecare, fixând termen de judecată în acest sens pentru data de 21 ianuarie 2010, când se vor cita părţile.

Decizia nr. 1189/R/03 decembrie 2009

Legea nr. 554/2004 republicată.

Condiţiile de revocabilitate a unui act administrativ. Aplicarea principiului revocabilităţii. Situaţia actelor administrate în circuitul civil şi care au creat drepturi subiective.

Prin sentinţa nr. 414 pronunţată la data de 09.06.2009 de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 17/102/2009, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. J. Z. în contradictoriu cu pârâta DMPS Mureş.

În considerente se arată că în baza sentinţei nr. 4063/29.06.1999 a Judecătoriei Tg. Mureş, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a emis Decizia nr. 49/2008 prin care, în baza OUG nr. 214/1999 a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. În baza cererii reclamantului din 29.04.2008, pârâta a emis decizia nr. 2343/26.05.2008 prin care a stabilit că acesta beneficiază de facilităţile prevăzute de art. 6 din DL nr. 118/1990 fără indemnizaţia prevăzută la art. 3 din acest act normativ. Soluţionând contestaţia reclamantului, prin decizia nr. 2343/C/03.07.2008, pârâta a acordat acestuia şi indemnizaţia lunară prevăzută de art. 3 din DL nr. 118/1990. Ulterior, prin decizia nr. 2343 A/13.10.2008, pârâta a revocat decizia anterioară şi a stabilit că reclamantul beneficiază de facilităţile prevăzute de art. 6 din DL nr. 118/1990 fără indemnizaţia prevăzută la art. 3 din acest act normativ. Instanţa de fond a apreciat că în mod legal pârâta a revocat decizia nr. 2343/C/03.07.2008 deoarece, reclamantul nu se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din DL nr. 118/1990 pentru a beneficia de indemnizaţia lunară prevăzută de art. 3 ci la art. 9 astfel că, dispoziţiile art. 3 nu-i sunt aplicabile.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul arătând, în esenţă, că decizia 2343/C/03.07.2008 intrând în circuitul civil, nu mai putea fi revocată de către pârâta ci doar instanţa de judecată putând a o anula sau desfiinţa.

Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Astfel, indiscutabil decizia 2343/C/03.07.2008 este un act administrativ care a intrat în circuitul civil şi a creat în beneficiul reclamantului anumite drepturi subiective. Indiscutabilă este şi importanţa principiului revocabilităţii actelor administrative, autorităţii emitente recunoscându-li-se posibilitatea de a-şi revoca propriul act atunci când constată că acesta este nelegal. Cu toate acestea, revocabilitatea nu este discreţionară, iar pentru a proteja încrederea în stabilitatea unei situaţii juridice create în raport cu interesul instituţiei administrative care ar dori să revină asupra propriei decizii, legiuitorul a instituit prin art. 1 alin. 6 teza I din Legea nr. 554/2004 posibilitatea revocării uni astfel de act doar sub controlul instanţei de contencios administrativ. Conform acestor dispoziţii legale, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Aşadar, autoritatea publică emitentă poate reveni asupra actului pe care l-a emis, prin revocarea acestuia, doar până la intrarea sa în circuitul civil, iar odată ce acest act a produs efecte juridice, constatarea nulităţii lui sau anularea poate fi dispusă doar de către instanţa de judecată. A lăsa la latitudinea emitentului posibilitatea de a revoca oricând actul administrativ pe care l-a emis ar însemna încălcarea altui principiu de drept, cel al securităţii raporturilor juridice, şi, implicit, o nesocotire a dreptului la justiţie garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În contexul celor de mai sus, revocarea e către pârâtă prin decizia nr. 2343/A/13.10.2008 a decizie nr. 2343/C/03.07.2008 este nelegală, aceasta având doar posibilitatea de a solicita, în temeiul art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 anularea acesteia.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că sentinţa atacată este nelegală, dată cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, recursul fiind fondat, a fost admis iar sentinţa modificată integral în sensul că s-a admis cererea reclamantului şi s-a anulat decizia nr. 2343/A/13.10.2008 fiind menţinută decizie nr. 2343/C/03.07.2008.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă.

Decizia nr. 1191/R/08 decembrie 2009

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 republicată.

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune nerespectarea actului administrativ ce se cere a fi anulat.

Prin sentinţa nr.514 din 28 iulie 2009, Tribunalul Mureş a admis cererea formulată de reclamantul S. L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Pieţelor Tg-Mureş şi a dispus suspendarea executării actului administrativ nr.1735/29.06.2009 emis de pârâtă, până la pronunţarea pe fond cu privire la anularea actului.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin actul administrativ nr.1735/29.06.2009 pârâta a interzis reclamantului desfacerea şi comercializarea laptelui în halele de lactate din perimetrul centrelor publice de desfacere, respectiv din pieţele din Tg-Mureş.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 deoarece martorii propuşi de reclamant au relatat că reclamantul respectă condiţiile de igienă necesare pentru comercializarea laptelui.

Prima instanţă a reţinut că măsura interzicerii activităţii reclamantului este mult prea drastică şi duce la pierderea veniturilor şi a clientelei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Administraţia Pieţelor Tg-Mureş, solicitând admiterea acestuia modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

În motivele de recurs s-a arătat că activitatea de comercializare a laptelui de către reclamant în perioada de vară peste orarul stabilit poate avea consecinţe grave asupra consumatorilor, la fel ca şi nerespectarea condiţiilor de igienă necesare exercitării activităţii.

Intimatul a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului deoarece a apreciat că există un caz bine justificat şi o pagubă iminentă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004

S-a apreciat că neregulile constatate nu se referă la produsele vândute ci doar la alte condiţii referitoare la exercitarea activităţii şi că martorii ascultaţi au confirmat poziţia reclamantului.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Prin actul administrativ nr.1735/29.06.2009, (fila 10 dosar fond), s-a interzis reclamantului desfacerea şi comercializarea laptelui în halele de lactate din pieţele din Tg-Mureş.

Măsura a fost justificată prin încălcarea repetată a prevederilor referitoare la comercializarea laptelui în „Piaţa 1848”.

S-au invocat Ordinul nr.99/2004 privind condiţiile de transport, depozitare şi comercializare a laptelui şi Dispoziţia nr.104/2008 a inspectorului şef a Administraţiei pieţelor, arătându-se că nu s-au respectat condiţiile de igienă cu privire la vânzarea şi transportul laptelui, cu privire la echipamentul de protecţie, cu privire la programul de vânzare a laptelui în perioada de vară, precum şi reguli minime de comportament civilizat, reţinându-se că personalul pieţei a fost ameninţat şi tratat necorespunzător.

La filele 21 – 23, 25, 30-31 din dosarul de fond, există referate ale medicilor veterinari angajaţi la Administraţia Pieţelor Tg-Mureş precum şi un referat al şefului de piaţă prin care se confirmă situaţia de fapt descrisă mai sus.

La fila 24 din dosarul de fond se află un proces verbal de contravenţie încheiat de către Serviciul Public de Poliţie Comunitară al municipiului Tg-Mureş prin care s-a aplicat o sancţiune reclamantului pentru „acte de violenţă”.

La fila 26 din dosarul de fond există un proces verbal încheiat în data de 16.04.2009 de Inspecţia sanitară de stat din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Mureş prin care s-au constatat anumite nereguli, iar la fila 28 un proces verbal încheiat de aceeaşi inspecţie la 20 martie 2008, prin care se constată lipsa unor documente cu privire la reclamant.

Cir dacă ulterior aceste documente au fost depuse la dosarul de fond, acestea nu schimbă în nici un fel constatările din actul administrativ atacat.

Chiar dacă reclamantul a adus doi martori în faţa instanţei de fon care au dat declaraţii în favoarea lui, acestea nu pot fi luate în considerare câtă vreme există înscrisuri oficiale prin care se constată o altă stare de fapt.

În ce priveşte susţinerea primei instanţe că respingerea cererii ar cauza prejudicii reclamantului şi familiei acestuia, aceasta nu poate constitui un motiv pentru perpetuarea unei stări de fapt care poate influenţa negativ starea de sănătate a consumatorilor.

Desfăşurarea activităţii de comercializare a laptelui în condiţii optime de igienă nu ar fi creat situaţia dată.

Faţă de aceste aspecte aparenţa actului atacat este una de legalitate, iar condiţiile prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 nu sunt îndeplinite, neexistând un caz bine justificat, iar paguba iminentă ar fi doar una personală, cu referire la reclamant, care putea însă să fie evitată prin adaptarea comportamentului reclamantului la condiţiile de igienă şi la normele sociale corespunzătoare.

În consecinţă, în baza art.312 alin.1-3 C.pr.civ., instanţa a admis recursul, a modificat integral hotărârea atacată şi a respins cererea de suspendare.

Recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Decizia nr. 1198/R/8 decembrie 2009

Nerespectarea dispoziţiilor art. 129, alin. 6 Cod procedură civilă. Incidenţa prevederilor art. 312, alin. 5 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr. 881 din 29 decembrie 2008, Tribunalul Mureş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea şi a inadmisibilităţii. A admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantul G. I. D. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local B. J., Primarul comunei B. J. şi a dispus anularea Hotărârii nr. 23 din 19 noiembrie 2008, emisă de Consiliul Local B. J.. Pârâta a fost obligată să emită o hotărâre prin care să aprobe vânzarea a jumătate din grajdul situat în comuna B. J., sat Ş., dat în folosinţă gratuită prin contractul de închiriere nr. 954/2002, în caz contrar hotărârea judecătorească va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

S-a dispus suspendarea dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 5 din HCL 23/2008 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă prezentei cauze.

S-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul Consiliul Local B. J. şi primarul comunei B. J., obligând pârâţii să achite reclamantului suma de 8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de închiriere nr. 954/2002 Consiliul B. J. s-a atribuit în folosinţă gratuită construcţia zootehnică dezafectată din localitatea Suseni, prevăzându-se la Cap. VI din contract, clauza cala expirarea termenului de 5 ani de la data atribuirii în folosinţă gratuită, să aducă la cunoştinţă Consiliului local Beica de Jos în scris dorinţa de cumpărare sau restituire.

La data de 23 ianuarie 2007 petentul a formulat cerere prin care a solicitat atribuirea în folosinţă gratuită a ½ parte din grajdul dezafectat conform contractului de închiriere, cererea fiind respinsă pe motiv că terenul de sub grajd şi terenul aferent grajdului se află în litigiu la Curtea de Apel Târgu-Mureş .

Consiliul local B. J. a aprobat în principiu, prin proiectul de hotărâre din 6 martie 2008 vânzarea imobilului în cauză cu suma de 3.924 lei reprezentând 10% din valoarea contabilă a grajdului la momentul atribuirii în folosinţă gratuită şi apoi, fără să revoce această dispoziţie, s-a emis Hotărârea nr. 23/2008, prin care s-a hotărât vânzarea în favoarea reclamantului a jumătate din grajdul din localitatea Ş., care a fost dat în folosinţă gratuită.

Prin sentinţa civilă nr. 234/2007 a Judecătoriei Reghin, părinţii reclamantului, G. M. şi G. I., au obţinut terenul aferent grajdului de animale dat în folosinţă de Primăria B. J., reclamanta în calitatea sa de moştenitoare testamentară a defunctului N. Z.

Instanţa de fond a statuat că Hotărârea nr. 23/2008 emisă de Consiliul local B. J. este nelegală, întrucât preţul de 218.000 lei, care constituie valoarea de expertiză este nelegal, nu reprezintă cota de 10% din valoarea contabilă a imobilului atribuit în folosinţă gratuită potrivit Normelor Metodologice de aplicare a OUG nr. 168/1991, care este de 392,416 lei conform contractului de închiriere.

Astfel, faţă de cele reţinute, prima instanţă a admis cererea formulată de reclamant şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârât, considerând că petentul foloseşte imobilul atribuit în mod gratuit şi fiind îndreptăţit la cumpărarea acestuia la preţul constând în 10% din valoarea contabilă la momentul atribuirii în folosinţă gratuită.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Consiliul local al comunei B.J. şi Primarul acestei comune, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea pe fond a cauzei şi în urma rejudecării respingerea acţiunii reclamantului.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă s-a pronunţat asupra unei hotărâri revocate, respectiv asupra hotărârii Consiliului local nr. 23/2008 şi nu a avut în vedere modificarea acţiunii reclamantului prin care arată că prin acţiunea dedusă judecăţii înţelege să solicite anularea Hotărârii 33 din 19 noiembrie 2008, precum şi suspendarea efectelor acestei hotărâri până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de anulare.

Dacă se trece peste acest motiv de casare şi se analizează pe fond cererea dedusă judecăţii, se susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, întrucât autoritatea administrativă nu poate fi obligată să vândă un obiectiv pe care legea l-a apreciat ca făcând parte din proprietate publică.

La pronunţarea hotărârii recurate, prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile cuprinse în art. 7 alin. 1 din OUG 168/2004, dar nici cele cuprinse în Legea nr. 335/2004.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, susţinând că instanţa de fond atunci când a pronunţat hotărârea recurată, a avut în vedere dispoziţiile legale invocate chiar de către pârâţi, dispoziţii care obligă autoritatea să vândă obiectivele închiriate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţi, reclamantul G. I. D. a solicitat obligarea pârâţilor Consiliul local B. J. şi primarul comunei B. J., să emită o hotărâre prin care să aprobe vânzarea construcţiei zootehnice situată în comuna B. J, sat Ş. şi să încheie cu el contract de vânzare-cumpărare, iar în caz contrar hotărârea judecătorească să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

La primul termen de judecată reclamantul îşi modifică cererea introductivă şi solicită anularea hotărârii nr. 23 din 3 septembrie 2008, emisă de pârâtul Consiliul local B. J., doar cu privire la preţul de 218.000 lei, stabilit în baza unei expertize de evaluare al grajdului, suspendarea executării acestei hotărâri până la pronunţarea cererii de anulare precum şi obligarea pârâţilor să-i vândă jumătatea din grajdul situat în comune B. J., sat Ş., care i-a fost dat în folosinţă gratuită conform OUG nr. 168/2001 la preţul de 3924,16 lei, potrivit art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001.

La şedinţa publică din 22 decembrie 2008, reclamantul îşi modifică din nou acţiunea dedusă judecăţii, în sensul că solicită anularea hotărârii 33 din 19 noiembrie 2008, emisă de pârâtul Consiliul local B.J., prin care s-a revocat hotărârea 23/2008 şi obligarea pârâţilor să emită o hotărâre prin care să-i aprobe vânzarea obiectivului descris în acţiunea dedusă judecăţii. Solicită de asemenea suspendarea efectelor acestei hotărâri până la soluţionarea cererii de anulare.

Instanţa de fond a încuviinţat această modificare a acţiunii, însă la pronunţarea hotărârii nu a avut în vedere modificarea, dispunând anularea hotărârii 23 din 19 noiembrie 2008, deşi s-a reţinut că această hotărâre a fost revocată prin Hot.33 din 19 noiembrie 2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă judecătorii sunt obligaţi să se pronunţe asupra obiectului cererii dedusă judecăţii, respectând în acest fel principiul disponibilităţi părţilor specific procesului civil , instanţelor nefiindu-le permis să procedeze la schimbarea cadrului procesual stabilit de reclamant.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a făcut pe parcursul cercetării judecătoreşti mai multe modificări a acţiunii dedusă judecăţii, modificări încuviinţate de către prima instanţă, iar conform ultimei modificări reclamantul a solicitat anularea Hotărârii Consiliului local 33 din 19 noiembrie 2008, suspendarea efectelor acestei hotărâri, precum şi obligarea pârâţilor să-i aprobe vânzarea obiectivului descris în acţiune.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere conform ultimei modificări şi a analizat legalitatea hotărârii 23 din 19 noiembrie 2008, deşi se reţine la data încuviinţării modificării acţiunii că această hotărâre a fost revocată de autoritatea administrativă printr-un alt act administrativ emis ulterior, astfel că modalitatea de soluţionare a cauzei echivalează cu o necercetare a fondului şi încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil. Prin urmare în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă , curtea a casat hotărârea primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, cu ocazia rejudecării instanţa urmând să analizeze acţiunea dedusă judecăţii aşa cum a fost ea modificată la termenul din 22 decembrie 2008.

Decizia nr. 1199/R/10 decembrie 2009

Art. 312, alin. 3 şi 5, Cod procedură civilă.

Instanţa are obligaţia să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant iar nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere echivalează cu necercetarea fondului cauzei deduse judecăţii.

Prin sentinţa nr. 217 pronunţată de Tribunalul Mureş la data d 30.03.2009 în dosarul nr. 1321/102/2008, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta RAGCL Reghin în contradictoriu cu ANAF- DGFP Mureş, s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Municipiul Reghin şi s-a dispus anularea Deciziei nr. 114/02.11.2007 emisă de DGFP Mureş şi a deciziei de impunere nr. 789/06.07.2007 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 513/12.07.2007 emisă de aceeaşi pârâtă.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că prin decizia nr. 114/02.11.2007 emisă de DGFP Mureş s-a respins contestaţia formulată de petentă pentru rambursarea sumei de 267.427 lei compusă din 257.417 lei reprezentând TVA şi 9.930 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA. Pe perioada supusă controlului, 1.11.2006 – 30.11.2006, unitatea a dedus TVA în sumă totală de 257.417 lei aferentă unor lucrări de întreţinere şi reabilitare străzi şi canalizare efectuate de mai multe societăţi comerciale în baza unor contracte de execuţie încheiate cu RAGCL Reghin în calitate de achizitor şi Primăria Municipiului Reghin în calitate de beneficiar. În baza HCL nr. 11/30.11.2006 modificată şi completată prin HCL nr. 24/28.02.2006, Primăria municipiului Reghin a angajat un credit bancar pentru realizarea obiectivelor de investiţii cu finanţare din credit bancar încredinţând realizarea acestora RAGCL Reghin. Lucrările realizate reprezintă investiţii publice ale Primăriei Reghin în calitate de autoritate publică, aceasta nefiind persoană impozabilă din punct de vedere al TVA conform art. 145 alin. 13 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Din documentele prezentate cu ocazia controlului a rezultat faptul că pentru lucrările efectuate RAGCL Reghin a făcut plăţi în numele clientului Primăria Reghin nefiind beneficiara obiectivelor de investiţii care se derulează în cadrul activităţilor desfăşurate de autoritatea publică locală. Din expertiza contabilă efectuată în cauză rezultă că petenta este îndreptăţită să beneficieze de rambursarea TVA aferentă lucrărilor de întreţinere şi reabilitare străzi încredinţate regiei în condiţiile în care investiţiile respective se refacturează cu TVA primăriei, petenta considerându-se revânzător pentru bunurile facturate pe numele său.

Împotriva sentinţei au formulat recurs AFP Reghin în numele şi pe seama DGFP Mureş şi RAGCL Reghin.

În considerentele căii sale de atac, AFP Reghin arată că sentinţa este neîntemeiată, petenta nebeneficiind de rambursarea TVA întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art. 145 alin. 3 lit. A din Legea nr. 571/2003, lucrările de investiţii nefiind utilizate în folosul operaţiunilor taxabile, nefiind destinate realizării de operaţiunii taxabile.

RAGCL Reghin arată că sentinţa este nelegală întrucât, deşi s-a admis contestaţia şi cererea de intervenţie, instanţa dispunând anularea deciziei şi a actelor subsecvente, nu a dispus şi admiterea spre rambursare a TVA în cuantum de 267.427 lei deşi prin acţiune se solicitase expres aceasta.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursurile sunt fondate.

Astfel, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta RAGCL Reghin a solicitat anularea deciziei nr. 114/02.11.2007 emisă de DGFP Mureş iar în baza probelor ce urma a se administra, instanţa să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei atât asupra acestei decizii cât şi a deciziei de impunere deciziei de impunere nr. 789/06.07.2007 şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 513/12.07.2007, dispunând admiterea rambursării sumei contestate de 267.427 lei cu titlul de TVA.

Deşi, în baza probatoriului administrat, instanţa de fond a dispus anularea deciziei nr. 114/02.11.2007, a deciziei de impunere deciziei de impunere nr. 789/06.07.2007 precum şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 513/12.07.2007, aceasta nu s-a pronunţat asupra rambursării sumei de 267.427 lei cu titlul de TVA. Procedând astfel, instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, şi cum în speţă este incident acest motiv de casare, Curtea a considerat că nu mai este necesară analizarea motivelor de recurs formulate de AFP Reghin. Aşa fiind, în baza art. 312 alin. 3 şi 5 C. pr. civ, recursurile au fost admise iar hotărârea atacată a fost casată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecarea fondului primei instanţe, Tribunalul Mureş. Cu ocazia rejudecării instanţa se va pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere ale reclamantei şi va avea în vedere şi apărările pârâtei DGFP Mureş prin AFP Reghin din cererea de recurs, urmând a se pronunţa, totodată, şi asupra cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta RAGCL Reghin şi în această fază procesuală.

Decizia nr. 1202/R/10 decembrie 2009

Spor de mobilitate. Funcţionar public.

Valabilitatea dispoziţiei de retragere a sporului de mobilitate. Consilier juridic cu statut de funcţionar public.

Legea nr. 514, art. 6; art. 60, alin. 1 şi 2 din statutul profesiei de consilier juridic şi art. 31 şi 117 din Legea nr. 188/1999 republicată.

Prin sentinţa nr. 293 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Mureş , Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta P. A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 184 din 2 martie 2009, emisă de pârâtă privind retragerea sporului de mobilitate şi obligarea pârâtei la acordarea în continuare a drepturilor salariale acordate şi retrase cu indicele de inflaţie, cu dobânda legală de la scadenţa lunară şi până la plata efectivă.

Instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia nr. 184 din 2 martie 2009 a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş s-a statuat restrângerea sporului de mobilitate a petentei, consilier juridic principal, avându-se în vedere Decizia nr. 78 din 5 noiembrie 2007 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006 raportat la dispoziţiile art. 60 alin. 1 şi 2 din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 şi art. 117 din Legea nr. 1881999 republicată.

Petentei i s-a recunoscut iniţial dreptul, în conformitate cu prevederile art. 25 din Codul muncii raportat la art. 24 alin. 2 din Legea nr. 214/2003 şi că, nu este vorba de un conflict de drepturi care să se finalizeze prin negociere, drepturile se cuvin petentei în virtutea legii şi nu mai pot fi retrase, măsura unilaterală fiind abuzivă.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii reclamantei, motivând că decizia atacată respectă cerinţele prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.

Prin Dispoziţia nr. 1708 din 31 octombrie 2007, i-a fost acordat reclamantei sporul de mobilitate în cuantum de 20% din salariul de bază, spor retras prin Dispoziţia nr. 184 din 2 martie 2009.

Sporul de mobilitate i-a fost acordat reclamantei, aşa după cum ea însăşi precizează în acţiune, ca efect al aprobării de către ordonatorul principal de credite şi drepturile salariale au fost acordate unilateral, în condiţiile în care reclamanta nu a negociat prestaţii suplimentare.

În calitatea sa de funcţionar public, reclamanta nici nu putea negocia drepturile sale salariale şi avea dreptul să primească prin dispoziţia unilaterală doar sporuri salariale prevăzute în mod expres de actul normativ care se aplică potrivit statutului său şi anume Legea nr. 188/1999 republicată cu dispoziţiile legale speciale privind salarizarea. În aceste condiţii, reclamanta nu se poate prevala nici de prevederile Legii nr. 514/2003 şi nici de cele ale Codului muncii, după cum nu se poate prevala de necesitatea menţinerii unui drept salarial câştigat, câtă vreme acesta nu are temei legal.

Faptul că pârâta i-a acordat reclamantei sporul de mobilitate printr-o dispoziţie unilaterală, nu o obligă să păstreze aceeaşi situaţie evident contrară legii şi nu-i poate profita reclamantei tocmai pentru că nu are justificare legală. În plus, dispoziţia nu retroactivează ci dispune pentru viitor, reprezentând practic o intrare în legalitate şi nu o măsură abuzivă, aşa cum în mod eronat a apreciat prima instanţă ale cărei considerente sunt chiar contradictorii.

Faţă de cele ce preced, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă instanţa a admis recursul pârâtei, a modificat hotărârea atacată şi a respins acţiunea reclamantei privind anularea Dispoziţiei nr. 184/2009 şi acordarea în continuare a drepturilor salariale retrase

Decizia nr. 1203/R/10 decembrie 2009

Funcţionar public. Sporul de mobilitate. Valabilitatea dispoziţiilor de retragere a sporului de mobilitate.

Legea nr. 188/1999 republicată; Legea nr. 514/2003; Dec. 78/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Prin sentinţa nr. 337 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 15.05.2009 în dosarul nr. 557/102/2009, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta D. M. M. în contradictoriu cu DGASPC Mureş şi s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 185 din 02.03.2009 emisă de pârâtă privind retragerea sporului mobilitate şi pe cale de consecinţă, obligă pârâta la acordarea în continuare a drepturilor salariale retrase , actualizate cu indicele de inflaţie, cu dobânda legală şi penalităţi de întârziere acordate de la scadenţei lunare a fiecăruia dintre acestea şi până la plata lor efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţiei nr. 185 din 02.03.2009 a Consiliului Judeţean Mureş s-a retras sporul de mobilitate al reclamantei – consilier juridic, aprobat în baza referatului nr. 4892/20.02.2009. În motivarea deciziei unilaterale se invocă decizia nr. 78/05.11.2007 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003. Consilierilor juridici numiţi în funcţie, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile de serviciu le este aplicabilă norma generală (Legea nr. 188/1999) cât şi dispoziţii speciale cuprinse în Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006. Art. 6 din Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006 subliniază faptul că, consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu care are raporturi de muncă. Dispoziţiile exprese prevăzute la alin. 2 îi vizează exclusiv pe consilierii juridici care au statut de angajaţi în baza unor contracte de muncă individuale susceptibile de negocierea unor clauze suplimentare cum ar fi clauza de mobilitate şi de confidenţialitate. Consilierii cu statut de funcţionari publici nu pot negocia aceste clauze însă pot beneficia ope legis de aceste drepturi fiind acordate de lege şi care nu trebuie negociate. Drepturile prevăzute de lege nu pot fi retrase de către angajatori, acestea cuvenindu-se angajatului în virtutea contractului individual de muncă ca şi obligaţii suplimentare, motiv pentru care, în opinia primei instanţe, soluţia adoptată de pârâtă este nelegală.

Împotriva sentinţei a formulat recurs DGASPC Mureş arătând că dispoziţia este legală, respectându-se cerinţele prevăzute de Legea nr. 188/1999 iar sporul de mobilitate nu i se cuvine reclamantei în virtutea deciziei nr. 78/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul pârâtei este fondat.

Astfel, în baza referatului nr. 26.127/23.10.2008, prin Dispoziţia nr. 1.139/28.10.2008 a Directorului General al pârâtei DGASPC reclamantei, consilier juridic cu statut de funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte, i s-a acordat sporul de mobilitate de 20% din salariul de bază. Ulterior, prin dispoziţia nr. 185/02.03.2009 acest spor i-a fost retras avându-se în vedere Decizia nr. 78/2007 a ÎCCJ.

Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, privind acordarea sporului de mobilitate pentru consilieri juridici cu statut de funcţionari publici. Statutul de funcţionar public nu permite consilierilor juridice să-şi negocieze drepturile salariale şi câtă vreme Legea nr. 188/1999 rep. nu prevede în mod expres acordarea acestui spor, instanţa nu poate să-l acorde decât nesocotind dispoziţii ale Curţii Constituţionale potrivit cărora instanţele nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii (Decizia 820/2008).

Instanţa de fond a nesocotit şi Decizia 78 din 5 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în care, soluţionând un recurs în interesul legii, a statuat că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare de bani, reprezentând clauză de mobilitate şi clauză de confidenţialitate în condiţiile art. 25 şi 26 din Codul Muncii. S-a mai precizat în dispozitiv că această categorie poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În cadrul recursului în interesul legii s-a făcut tocmai interpretarea art. 6 din Legea nr. 514/2003 raportat la art. 60 alin. 1 şi 2 din Statutul profesiei de consilieri juridici şi art. 117 din Legea nr. 188/1999.

În speţă nu se pune problema unor drepturi subiective câştigate câtă vreme ele nu au fost constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. De asemenea, nici actele normative de salarizare a funcţionarilor publici şi nici legislaţia specifică instituţiei pârâte nu prevede posibilitatea acordării acestui spor. Având în vedere toate acestea, în mod legal pârâta a revenit asupra dispoziţiei prin care i se acordase iniţial sporul de mobilitate. Totodată, nu au fost identificate alte elemente de nelegalitate a dispoziţiei atacate.

Faţă de aceste considerente, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul pârâtei, a modificat hotărârea în sensul că a respins acţiunea reclamantei de anulare a Dispoziţiei nr. 185/02.03.2009 şi de acordare în continuare a sporului de mobilitate.

Decizia nr. 1207/R/10 decembrie 2009

Rolul activ al instanţei în respectarea prevederilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă; respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil – art. 129, alin. 4 Cod procedură civilă, obligă judecătorul să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, dar şi asupra tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 3 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş s-a respins acţiunea formulată de reclamanta G. S.-R. în contradictoriu cu ANAF Bucureşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, ca rămasă fără obiect şi a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, având ca obiect anularea deciziei nr. 291/2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 134 din 21 octombrie 20098, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, s-a dispus sancţionarea disciplinară a reclamantei, cu mustrare scrisă în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 188/1999 şi neacordarea stimulentelor aferente perioadei ianuarie – mai 2008.

Prin declaraţia dată de petentă la data de 12 februarie 2008, petenta a arătat că la data respectivă se afla la S.C. T. pentru a discuta despre modul de plată a sumelor restante la buget. D-nul P. R. nu a întocmit delegaţii, deoarece locuieşte în Târgu-Mureş şi nu decontează cheltuieli de deplasare.

Prin Decizia nr. 291 din 29 aprilie 2008 s-a dispus revocarea deciziei de sancţionare nr. 134/2008 şi s-a dispus sancţionarea petentei cu mustrare scrisă în conformitate cu prevederile art. 77 alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999, pentru lipsa nejustificată din unitate la data de 12 februarie 2008, faptă ce constituie abatere.

Din raportul întocmit de comisia de disciplină s-a reţinut că potrivit probei nr. 5817 din 19 februarie 2008, încheiată de directorul executiv şi adjunctul acestuia, s-a constatat că la data de 12 februarie 2008, orele 15,00, petenta lipsea nejustificat din unitate. Totodată, s-a reţinut ţinuta necorespunzătoare a petentei la un agent economic în lipsa unui ordin de serviciu care să-i justifice prezenţa acolo.

Întrucât urmare a contestaţiei petentei, s-a constatat în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 30 din HG nr. 1344/2007, care prevede obligativitatea cercetării administrative în cazul în care sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999 a fost contestată la conducătorul unităţii sau instituţiei publice.

Având în vedere revocarea de către intimată a Deciziei nr. 134/2004, instanţa de fond a constatat că cererea petentei nu mai are obiect, decizia fiind revocată ca urmare a controlului de legalitate de tutelă administrativă.

Comisia de disciplină a înaintat raportul directorului executiv cu propunerea de sancţionare, petentei aplicându-i-se sancţiunea mustrării scrise în baza art. 78 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia sancţiunea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. 3 se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică.

Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a considerat cererea petentei ca nefondată, apreciind că intimata prin decizia atacată a descris fapta ce constituie abatere disciplinară, a precizat temeiul juridic din Statutul de personal şi Codul muncii, petenta a fost audiată, s-a prevăzut termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă la care decizia poate fi atacată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G. S. R., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate prin acţiunea dedusă judecăţii, iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii în sensul constatării nulităţii absolute a deciziei nr. 291/2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, cu plata tuturor drepturilor cuvenite pentru perioada ianuarie – mai 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că prin acţiunea dedusă judecăţii a solicitat în primul rând anularea deciziei nr. 134/2004 însă asupra legalităţi acestei decizii prima instanţă nu s-a pronunţat. S-a avut în vedere doar eventuala revocare a deciziei nr. 134/2008, decizie care nu i-a fost niciodată comunicată. Instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra cererii de acordare a stimulentelor pentru perioada ianuarie – mai 2008, deşi a reţinut că a fost revocată decizia nr. 134/2008.

Prin decizia nr. 291/2008, avută în vedere de către prima instanţă, s-a revocat decizia nr. 134/2008 şi nu decizia nr. 134/2004, pe care a înţeles să o atace, astfel că sancţiunea aplicată prin această decizie a rămas în vigoare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinică şi legală, susţinând că prima instanţă nu i-a acordat reclamantei stimulentele solicitate precum şi daunele morale, întrucât activitatea ei nu justifica acordarea stimulentelor solicitate, nu au fost înregistrate performanţe profesionale şi atâta timp cât sancţiunea disciplinară aplicată a rămas în vigoare, nu se impunea acordarea de daune morale.

Se mai susţine că omisiunile invocate de recurentă în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc în dispozitivul hotărârii, atâta timp cât acţiunea reclamantei a fost respinsă în totalitate şi prin această soluţie instanţa de fond s-a pronunţat în mod implicit asupra tuturor cererilor reclamantei.

Se mai arată că din considerentele hotărârii rezultă că prima instanţă a analizat valabilitatea deciziei nr. 134/21 febr.2008, iar o eventuală omisiune din cuprinsul dispozitivului, poate fi înlăturată în condiţiile prevăzute de art. 281 Cod procedură civilă.

În continuare se susţine că decizia 134 din 21 martie 2004, nu există, întrucât reclamanta a avut calitatea de salariată a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, începând cu data de 6 martie 2006 şi până la data de 3 noiembrie 2008, înscrierea datei emiterii deciziei ca fiind anul 2004, reprezintă o eroare materială, care a fost îndreptată de către autoritatea emitentă, îndreptare recunoscută de către reclamantă prin semnarea exemplarului deciziei comunicate în care se face în mod expres precizarea că decizia a fost emisă în 2008.

Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, se mai susţine că reclamanta nu a propus nicio probă prin care să justifice acordarea acestora sau să dovedească existenţa elementelor răspunderii civile delictuale.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă, curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat în mod expres anularea deciziei nr. 134 din 21 martie 2004, anexând acţiunii deduse judecăţii decizia contestată fila 5 din dosar şi prin care i s-a aplicat sancţiunea mustrării scrise în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici. S-a prevăzut de asemenea neacordarea stimulentelor aferente perioadei ianuarie – mai 2008.

Împotriva aceleiaşi reclamante a fost emisă şi decizia 134 din 21 februarie 2008, decizie care a fost ulterior revocată prin decizia nr. 291 din 29 aprilie 2008, prin această ultimă decizie reclamantei aplicându-i-se sancţiunea mustrării scrise pentru lipsă nejustificată la unitate în data de 12 februarie 2008, fără să se mai facă referire la plata stimulentelor.

În cursul cercetării judecătoreşti, reclamanta depune o completare a acţiunii, în sensul că solicită şi anularea deciziei 291/2008.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă respinge acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect, reţinându-se că decizia 134/2004 a fost revocată prin decizia nr. 291/2008, iar în ceea ce priveşte legalitatea acestei decizii, se arată că sancţiunea aplicată reclamantei se justifică în raport cu abaterea săvârşită.

Verificând conţinutul deciziei nr. 291/2008, instanţa de control constată că prin această decizie se revocă decizia 134/2008, că în cuprinsul acesteia nu se face nicio referire la decizia 134/2004 şi nici în cuprinsul deciziei 134 din 21 februarie 2008 nu se precizează că prin emiterea acesteia se îndreaptă eroarea materială strecurată în cuprinsul deciziei 134/21 martie 2004, sub aspectul datei emiterii acesteia. De altfel, nici prima instanţă nu apreciază ca fiind o eroare materială data emiterii acestei din urmă decizii, o apreciază ca decizie de sine-stătătoare şi apreciază în mod eronat că a fost revocată prin decizia 291/2008.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unor hotărâri temeinice şi legale, iar alin. 6 din acelaşi text legal, îl obligă pe judecător să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către reclamant, respectând în acest fel principiul disponibilităţii părţilor specific procesului civil.

În condiţiile în care prima instanţă nu a analizat legalitatea şi temeinicia deciziei 134/2004 reţinând din eroare că aceasta a fost revocată prin decizia 291/2008, când în realitatea prin această decizie s-a revocat decizia 134/2008, instanţa de control a apreciat că judecătorul instanţei de fond a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă a casat hotărârea recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Decizia nr. 1209/R/10 decembrie 2009

Funcţionarii publici. Drepturi salariale. Aplicarea dispoziţiilor legale speciale privind salarizarea unor categorii de funcţionari publici, printre care şi poliţişti.

OG nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 491/2006; OG 57/2006, decizia Curţii Constituţionale nr. 819/2008.

Prin sentinţa nr. 369 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 01.06.2009 în dosarul nr. 97/102/2009, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a IGPR, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. V.-I., R. A.-M., L. S.-C., M. Ş.-I., L. S., T. Z. M., P. L., V. A. şi J.S.-D. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin MEF, MIRA, IGPR şi IJP Mureş, au fost obligaţii pârâţii în solidar la înlăturarea pentru viitor a discriminării la care au fost supuşi ca urmare a neacordării unui salariu egal cu al celorlalţi funcţionari publici ori salariaţi contractuali ai statului, discriminare ce nu poate fi înlăturată decât ca urmare a majorărilor salariale de 5% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006, începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi până la data de 31 martie 2007; 2% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna martie 2007, începând cu 1 aprilie 2007 şi până la data de 30 septembrie 2007; şi 11% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007, începând cu 1 octombrie 2007 şi până la data încetării stării de discriminare, calcularea şi plata sumelor reactualizate până la data executării efective a hotărârii; pârâţii IGPR şi IPJ Mureş au fost obligaţi să emită decizie şi să înscrie în cărţile de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare; pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor acordate; pârâţii au fost obligaţi şi la cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt într-o situaţie de discriminare faţă de majorările salariale de care au beneficiat funcţionarii publici şi salariaţii contractual ai statului de 5%, 2% şi 11% pe parcursul anului 2007 ceea ce contravine dispoziţiilor comunitare precum şi CEDO privind egalitatea de tratament. IGPR îşi justifică calitatea procesuală prin faptul că este ordonator terţiar de credite iar MEF prin faptul că este ordonator principal de credite privind elaborarea bugetului de stat.

Împotriva sentinţei au formulat recurs MIRA, IGPR şi DGFP Mureş.

În motivarea căii sale de atac, MIRA a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică prin prisma Deciziei nr. 819 /03.07.2008 a Curţii Constituţionale. Se mai arată că începând cu 01.01.2007 poliţişti au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare ai funcţiilor.

DGFP Mureş, în numele şi pe seama Statului Român prin MEF, şi-a motivat recursul în principal pe lipsa calităţii sale procesuale pasive, în sensul că, fiind vorba de drepturi salariale, între reclamanţi şi MEF nu există raporturi de muncă. Pe fond, recurentul arată că majorările salariale solicitate au fost acordate doar funcţionarilor publici potrivit Legii nr. 188/1999 nu şi pentru această categorie profesională care face parte din categoria funcţionarilor publici cu statut special.

IGPR, în considerentele căii sale de atac a arătat că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât obligaţia de plată a creşterilor salariale aparţine IPJ Mureş, instituţie cu personalitate juridică iar conducătorul acesteia este ordonator terţiar de credite. Pe fondul cauzei se arată că acestei categorii de funcţionari publici cu statut special le sunt aplicabile alte acte normative decât categoriei largi a funcţionarilor publici, iar în temeiul acestora, în anul 2007 acestora li s-au majorat salariile. Actul normativ invocat e reclamanţi, OG nr. 10/2007 se aplică doar anumitor categorii de funcţionari publici, neputându-se extinde aplicabilitatea prin analogie şi altora.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat:

În ceea ce priveşte recursul formulat de MIRA, pentru acest termen de judecată recurentul a fost citat cu menţiunea de a achita taxa de timbru în cuantum de 2 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei. Recurentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei iar conform art. 20 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 146/1997 taxele de timbru se plătesc anticipat iar neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii.

Cum recurentul nu a înţeles să-şi îndeplinească această obligaţie, în temeiul dispoziţiilor legale de mai sus precum şi a art. 35 alin 1 şi 5 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, recursul formulat de MIRA va fi anulat ca netimbrat.

Recursurile formulate de DGFP Mureş şi IGPR se dovedesc a fi întemeiate pentru următoarele considerente:

Reclamanţii sunt poliţişti în cadrul IPJ Mureş, funcţionari publici cu statut special. Cestei categorii socio - profesionale le sunt aplicabile acte normative cu caracter special care le reglementează atât profesia cât şi salarizarea: Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliştilor. Pe parcursul anului 2007, reclamanţii au beneficiat de creşteri salariale prin majorarea coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor conform OG. nr. 57/2006 pentru modificarea OG. nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 491/2006.

Prin mai multe acte normative, anumite categorii de funcţionari publici precum şi personal contractual bugetar, expres şi limitativ menţionate, au beneficiat pe parcursul anului 2007 de indexări ale salariului de bază, niciunul dintre acestea însă nu se aplicau categoriei funcţionarilor publci cu statut special, în speţă, poliţiştilor. Nicio altă categorie de funcţionari publici care nu a beneficiat de aceste indexări nu au solicitat, în temeiul OUG nr. 137/2000 constatarea discriminării în raport de creşterile salariale de care au beneficiat poliţiştii în anul 2007.

Prin Decizia nr. 819 /03.07.2008, Curtea Constituţională , „dispoziţiile art. 1, arta stabilit că „ dispoziţiile art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG. nr. 137/2000 pentru sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme nou create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. În acest sens este evident că nu se pot aplica, prin constatarea discriminării, prin analogie, alte acte normative decât cele care se referă la respectiva categorie socio- profesională.

Adoptarea acestei soluţii cu privire la categoria funcţionarilor publici din care fac parte reclamanţii nu creează premisele unei discriminări, în raport de celelalte categorii, întrucât principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii obiective şi raţionale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de aplicarea art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în sensul acestui articol, atunci când se induc distincţii pe situaţii analoage fără să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage şi comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă şi rezonabilă”. În acest sens, Curtea a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele de situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (CEDH, 18.02.1991, Fredin c/Suedia, paragraful 60; 23.06.1993, Hoffman c/Austria, parag. 31, 28.09.1995, Spadea et Scalambrino c/Italie). De altfel, în cauza Thlimmenos vb. Grecia din 06.04.2000, Curtea a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie, este încălcat şi atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

Cum, în raport de principiului separărilor puterilor în stat, unica autoritate legislativă a ţării este Parlamentul, instanţa de judecată are menirea doar de a pune în aplicare dispoziţiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziţii legale şi altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează în acţiunea formulată reclamanţii.

Practica judiciară şi precedentul judiciar invocate de reclamanţi nu pot impune instanţei o soluţie dată cu nerespectarea prevederilor legale, cu o greşită interpretare şi aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Curtea a considerat sentinţa atacată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, recursurile DGFP Mureş şi IGPR au fost admise, sentinţa a fost modificată integral în sensul că s-a respins acţiunea reclamanţilor.

Decizia nr. 1231/R/24 decembrie 2009

Cod procedură civilă – art. 112; 114;şi 137; art. 312 alin 5, Cod procedură civilă.

Obligaţia instanţei de a verifica îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, potrivit prevederilor art. 112 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa nr. 261 din 22.04.2009 pronunţată în dosarul nr. 2706/320/2007 Tribunalul Mureş a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale apasive a RAR şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC”N. P.”SRL, în contradictoriu cu pârâta RAR Mureş, obligând pârâta să procedeze la omologarea individuală a autoturismului Ford K prcum şi la înscrierea în caretea de identitate a autoturismului seria F 469413 a emisiilor poluante Euro 3, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei este fondată deoarece există un raport de expertiză tehnică prin care s-a arătat că autoturismul face parte din grupa de autoturisme M 1, se află la prima înmatriculare în România, a mai fost înmatriculat în altă ţară şi deci este supus de către RAR, omologării individuale în conformitate cu cap.III pct.222 din Ordinul MTCT nr.211/203 modificat de Ordinele MTCT 1043/2003, 1356/2004 şi 2194/2004, raport de expertiză care a fost contestat de pârâtă.

Instanţa de fond reţine că înmatricularea se face numai pentru autovehiculele şi remorcile omologate potrivit legii de către RAR prin reprezentanţele judeţene sau a Municipiului Bucureşti, omologarea fiind o condiţie prealabilă a înmatriculării.

S-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită şi la despăgubiri civile constând în contravaloarea expertizei, taxa de timbru şi închirierea unui autoturism pe perioada în care reclamanta nu a putut să utilizeze autoturismul în litigiu.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs RAR Bucureşti, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea acţiunii în contencios administrativ Curţii de Apel Tg-Mureş pentru rejudecare.

În motivele de recurs s-a arătat că RAR a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a RAR Tg-Mureş, deoarece aceasta nu are organe de conducere proprii şi nu poate fi parte în judecată. S-a invocat că prima instanţă a soluţionat cauza în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosinţă.

De asemenea s-a precizat că RAR este o autoritate publică centrală şi in consecinţă competenţa de soluţionare revine curţii de apel.

În subsidiar recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii, invocând faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra probelor pârâtei. Acestea au fost dezbătute pe larg în recurs.

Cu privire la despăgubirile acordate de prima instanţă s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea reţine,aşa cum a făcut prima instanţă, îmbogăţirea fără just temei.

S-a arătat şi faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Directivelor Europene referitoare la omologarea de tip a vehiculelor rutiere, respectiv Directiva 70/156 CEE, cu modificările şi completările ulterioare.

Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală sau respingerea acestuia ca nefondat.

Astfel,s-a arătat că RAR Mureş are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, deoarece i s-a acordat competenţa de a efectua omologări de autoturism.

În ce priveşte probele, s-au făcut scurte referiri şi la acestea, iar faţă de despăgubiri s-a arătat că ele sunt corect stabilite.

Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ. instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul a formulat o acţiune înregistrată la 2 aprilie 2007 în dosarul nr.2713/2007 al Judecătoriei Tg-Mureş prin care a solicitat următoarele:

„Obligarea RAR-Reprezentanţa Mureş la omologarea individuală a autoturismului Ford KA, nr.identificare WFOBXXWPRBXP70543, an fabricaţie 1999, seria motor JAK/XP70543, cu înscrierea în cartea de identitate a autovehiculului a emisiilor poluante – respectiv Euro 4 – pe baza documentelor eliberate de autorităţile germane; – cu achitarea taxelor la data introducerii în ţară a autoturismului respectiv în luna decembrie 2005; - în caz de refuz, sentinţa ce va fi pronunţată să ţină loc de act apt pentru înscrierea în circulaţie a autoturismului respectiv; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată însumând 42.516 lei noi, ce reprezintă taxă judiciară timbru, expertiză judiciară şi daune materiale”.

Prin sentinţa nr.5628/2007 Judecătoria Tg-Mureş a respins această acţiune.

Împotriva sentinţei s-a formulat recurs care a fost admis de Curtea de Apel Tg-Mureş prin decizia nr.332/2008 pronunţată în dosarul nr.2706/320/2007.

Hotărârea a fost casată iar cauza a fost trimisă Tribunalului Mureş, secţia contencios administrativ pentru soluţionare în primă instanţă.

Astfel s-a format dosarul nr.2706./320/2007 al Tribunalului Mureş în care s-a formulat o precizare de acţiune(f.2) prin care reclamanta a solicitat următoarele:

Să se constate că pârâta RAR-Reprezentanţa Mureş avea obligaţia să procedeze la omologarea individuală a autoturismului Ford KA în litigiu la data introducerii în ţară respectiv luna decembrie 2005, întrucât erau îndeplinite condiţiile stabilite de lege în acest sens; obligarea pârâtei la înscrierea în Cartea de identitate a autovehiculului seria F-469413 a emisiilor poluante Euro 4; obligarea petentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 43.575,22 lei reprezentând daune (41.461,70 lei) şi 2113,52 lei taxa judiciară de timbru.

Faţă de această precizare de acţiune s-a pronunţat hotărârea atacată prin recursul supus analizei.

Au fost analizate pe rând aspectele invocate atât în recurs cât şi în întâmpinare.

În primul rând este necesar să se verifice dacă RAR Bucureşti are sau nu calitate procesuală pentru a putea ataca hotărârea.

Am constatat că deşi reclamanta a formulat precizarea de acţiune(la aceasta ne vom raporta, ea fiind , în fapt, ultima formă a acţiunii) împotriva pârâtei RAR Mureş, Regia Autonomă Registrul Auto Român Bucureşti a depus completarea la întâmpinare la f.18-24 din dos nr.2706./320/2007 al Tribunalului Mureş.

Instanţa nu a pus în discuţie acest aspect, acceptând poziţia acesteia faţă de proces. De altfel, în toate fazele procesuale RAR Bucureşti a depus toate înscrisurile la dosar fără să se invoce vreun incident procedural în acest sens. Mai mult, reprezentantul legal al acestei instituţii a pus concluzii în faţa instanţelor, astfel că RAR Bucureşti are calitatea de a formula recurs.

Trebuie să avem în vedere şi faptul că una dintre chestiunile puse în discuţie era chiar capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a RAR Tg-Mureş şi faptul că RAR Bucureşti reprezintă în justiţie reprezentanţele locale ale regiei autonome.

În consecinţă, recurenta putea să formuleze recursul.

În ce priveşte analiza recursului aceasta este una simplă deoarece se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Există atâtea date lipsă încât prima instanţă nu avea posibilitatea de a soluţiona acţiunea în forma dată acesteia prin precizarea de acţiune.

În primul rând, acţiunea se află pe rolul unei instanţe de contencios administrativ.

În drept s-au invocat iniţial dispoziţiile art.1075 C.pr.civ, fără ca ulterior să se arate în precizarea de acţiune dacă se modifică sau nu acest temei juridic.

Astfel, chiar dacă a primit cauza în urma unei casări, prima instanţă trebuia să solicite reclamantei, sub sancţiunea prevăzută de art.155 ind.1 C.pr.civ., să stabilească cadrul procesual, respectiv să indice pârâţii şi actele administrative atacate sau măsurile solicitate a se lua de către instanţă.

Cadrul administrativ presupune existenţa unui act administrativ sau a unui refuz în condiţiile Legii nr.554/2004, ori reclamanta nu indică aceste aspecte.

Art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 prevede că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Numai în urma acestor clarificări prima instanţă putea să-şi verifice competenţa. În urma verificării competenţei instanţa trebuia să verifice dacă a fost sau nu îndeplinită procedura prealabilă şi celelalte condiţii prevăzute de Legea nr.554/2004.

Tot în ce priveşte verificarea competenţei era obligatoriu să pună în discuţia părţilor capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a pârâtei, pentru a determina dacă RAR Mureş poate sau nu să stea în judecată singură sau numai prin RAR Bucureşti şi dacă în această din urmă situaţie are sau nu competenţa materială în soluţionarea acţiunii, având în vedere excepţia invocată de pârâtă.

Reclamanta poate alege să se judece cu o persoană fără capacitate de exerciţiu şi de folosinţă, însă cu riscurile inerente ce pot determina respingerea acţiunii. Faptul că un reclamant insistă în a se judeca cu o reprezentanţă fără personalitate juridică nu poate determina neaplicarea legislaţiei în domeniu, ci invocarea unor excepţii.

În acest sens prima instanţă va verifica dispoziţiile HG nr.768/1991 şi pe cele din Regulamentul de Organizare şi funcţionare a Regiei Autonome „Registrul Auto Român”.

Toate aceste clarificări se pot face însă numai în faţa primei instanţe, deoarece presupune invocarea de excepţii, verificarea competentei,etc.

Aşa cum a fost precizată, acţiunea pare a fi una în constatare, iar prima instanţă are obligaţia de a pune în discuţie posibilitatea formulării unei acţiuni în constatare câtă vreme se poate formula o acţiune în realizare pentru acelaşi obiect.

Aceasta iese insă din cadrul contenciosului administrativ şi din nou se pune problema competenţei.

Pe lângă aceste aspecte menţionăm că deşi a fost invocată excepţia prescripţiei prin precizarea la întâmpinare depusă la filele 18-24 din dosarul nr.2706./320/2007 al Tribunalului Mureş, Tribunalul Mureş nu s-a pronunţat asupra acesteia, acesta fiind încă un motiv de casare.

În ce priveşte „cheltuielile de judecată”acordate de prima instanţă constatăm că s-a făcut confuzie între cheltuieli de judecată şi daune.

Pretenţiile băneşti formulate de reclamantă pentru nefolosinţa autoturismului sunt un adevărat petit în pretenţii care trebuia timbrat la valoare şi încadrat în drept. Însă din nou se punea problema competenţei, a probelor,etc.

După cele menţionate mai sus am constatat că acţiunea depusă la fond nu respectă condiţiile prevăzute de art.112 C.pr.civ.

Nefiind clarificat obiectul cauzei şi nici părţile din proces, nu se poate considera că prima instanţă ar fi analizat fondul cauzei.

Faţă de aceste constatări, celelalte motive de recurs nu mai pot fi analizate, deoarece ele vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei.

În consecinţă, în baza art. 312 alin.5 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul deoarece procesul s-a soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare prima instanţă va identifica solicitările reclamantei, respectiv va pune în discuţie obiectul acţiunii solicitând reclamantei să indice expres cu cine înţelege să se judece în calitate de pârât, care sunt măsurile care solicită a se lua, cu privire la cine, care este temeiul legal al acţiunii, care este cuantumul despăgubirilor şi care a fost prejudiciul care a determinat naşterea acestor despăgubiri, care sunt dovezile în acest sens,etc.

În funcţie de aceste precizări, având în vedere cele menţionate mai sus, instanţa va determina cadrul procesual, natura acţiunii, instanţa competentă şi va lua orice măsuri sunt necesare sau va invoca excepţii care reies din desfăşurarea procesului.

În rejudecare se va tine seama de toate aspectele invocate în prezenta hotărâre, în funcţie de evoluţia cauzei.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

To fulfill the demand for quickly locating and searching documents.

It is intelligent file search solution for home and business.

Literature Lottery

ROMÂNIA - juridice

To fulfill the demand for quickly locating and searching documents.

Related download

Related searches