Domnul Fiul … , începem cu originile familiei dumneavoastră



Transcriere interviu Sami Fiul

Caseta I

AM PUS INTRE PARANTEZE PĂTRATE [] EXPLICAŢIILE MELE

Domnul Fiul … , începem cu originile familiei dumneavoastră. Vreau să vă întreb din partea mamei şi din partea tatălui de unde vin cele două ramuri ale familiei, ca şi zonă a Europei.

Da, începem cu tatăl că aşa se cuvine. Familia tatei provine din Fundul Moldovei, cu copiii, în apropiere de Câmpul Lung Moldovenesc. Acolo a copilărit, acolo au copilărit şi fraţii lui, pentru ca, după o vreme să vină în vechiul Regat, în România, unde s-a căsătorit. Mama fiind din Bacău, au rămas la Bacău.

Inteleg. Erau ... tineţi minte dacă v-au spus părinţii, era acolo familia împământenită, stătea acolo familia de foarte mulţi ani, sau veniseră la rândul lor de undeva din afara Moldovei.

De acolo erau din Fundul Moldovei.

Deci erau de mult timp acolo.

Da.

Si din partea mamei?

Din partea mamei toţi au fost din Bacău. […]

Merge. Vorbeam de partea tatălui şi de ancestorii mamei ... din Bacău. Din Bacău ştiţi ceva despre familie, trăiau acolo de mult timp sau veniseră acolo de altundeva ... ?

Bunica a venit din Basarabia.

Bunica Feiga.

Feiga. De bunicul nu ştiu prea multe, dar bănuiesc că era din Bacău.

Inţeleg. Amandouă familiile erau familii de evrei ashkenazi. Bun. Cum trăiau ? Cu ce se ocupau bunicii, ca şi meserie? Din partea tatălui.

Bunicul din partea tatălui s-a ocupat cu agricultura, în Fundul Moldovei, au avut vite...

Aveau pământ acolo?

Aveau o bucăţică de pământ şi vite, care mergeau, aşa cum este obiceiul, vara, la munte. Fiindcă ştiu că tata, care era copil la fel ca şi fraţii lui, erau trimişi cu bulgări de sare, pentru vite, cu sarea-n spinare ... „drob de sare în spinare”! Apoi bunicul a venit la Bacău, unde mai către bătrâneţe a fost melamed.

Bunica, soţia dânsului, bănuiesc că se ocupa de gospodărie, nu avea o meserie anume.

Da. Se ocupa de găspodărie şi v-am spus în ce condiţii deosebite a murit. Mulgând vaca, a fost omorâtă de o schijă rătăcită în timpul războiului, în 1916.

Ca să consemnăm pe casetă, bunicul s-a născut în 1866 în Fundul Moldovei, Mendel Fiul, şi a decedat în 1949 la Bacău.

Da, unde e şi înmormântat.

Ţineţi minte cum, de ce, dacă a fost legat de război sau de bătrâneţe?

Nu [de război], de bătrâneţe.

Despre bunica, Roza, cu numele de fată Feingold, născ. În 1868 în Fundul Moldovei, şi decedată tot acolo la 1916, mi-aţi spus cum.

Da.

Vorbeau română?

Idiş.

Între ei vorbeau idiş?

Între ei vorbeau idiş. Dealtfel şi părinţii între ei vorbeau idiş, cu noi copiii vorbeau româneşte. Şi bineînţeles cu cei din jur. Dar între ei în mod obişnuit vorbeau idiş.

În Fundul Moldovei se vorbea curent idiş?

Bănuiesc. Eu nu am fost niciodată acolo. Din păcate. Mi-am dorit, dar n-am izbutit a ajunge.

Din partea mamei, bunicul David Herşcovici, născut în 1849 la Bacău şi decedat în 1903 la Focşani, pe drumul către Bucureşti, în zona Focşaniului. Aş dori să-mi mai spuneţi odată povestea cu toată conjunctura aia de ...

Da. Într-o vară, bunicul, când s-a trezit dimineaţa, i-a spus bunicii, soţia lui, că a visat că au venit la el doi bătrâni, cu bărbi albe, aşa, care i-au spus să se pregătească, pentru că în ajun de Pesach, care urma, o să moară, o să se prăpădească. N-avea nimic în momentul când a povestit. Era sănătos, avea un atelier de cojocărie în apropierea pieţii de la Bacău, şi bunica a încercat să-l liniştească, să-i spună că-i un vis, oarecum. El însă aşa a avut credinţa că o să se întâmple. Şi a început să se şi pregătească pentru asta. În sensul că a dat drumul lucrătorului pe care îl avea, a dat drumul la vreo doi ucenici, a început să vândă din maşinile de cusut, mă rog, din utilajele atelierului...

Atelierul de ... ?

De cojocărie. S-a ajuns în apropierea Paştelui. N-avea nimic, după cum ne-a povestit bunica. Şi bunica i-a şi spus „vezi, te-ai chinuit un an întreg degeaba, cu o ideie aiurea de la un vis”, şi el a spus „lasă că mai e o săptămână, mai sunt zece zile”. Într-adevăr, cu două trei zile înainte de Paşti, a început să se simtă rău, bunica s-a speriat, şi a urcat la tren, să plece la Bucureşti, la fratele ei care era medic în Bucureşti: este vorba de Isidor Margulius. Dar pe drum, la Focşani ... a murit. În tren. Şi a fost dat jos binenteles şi înmormântat în Focşani. Dar nu mai ştiu de urma mormântului, s-a pierdut.

Nu se ştie dacă a fost înmormântat într-un cimitir evreiesc?

Ba da, sigur, dar nici nu se putea altfel pă vremea aia. Era evreu, trebuia să fie în cimitir evreiesc. Şi e posibil, uite, nu m-am gândit vreodată, să mă duc să-i caut mormântul în cimitir, poate, poate, s-ar putea da de el. Din cele povestite de bunica, de modul în care a suferit până a închis ochii definitiv, se pare că fratele ei doctor a stabilit că a fost ocluziune .... ocluzie intestinală, cum se spunea în termeni populari pe vremea aia „întorsătură de maţe”.

Spuneţi-mi vă rog despre bunica, despre Feiga Margulius, născută în 1859 la Bacău, şi decedată tot acolo în 1937.

În Basarabia. Ştiu că bunica era venită din Basarabia.

Basarabia. Ştiţi de unde?

Nu ştiu unde. Ştiu însă că ea fuma. Si scuza faptul că fumează, ne povestea nouă, că în Basarabia femeile fumează. Ne spunea chiar cu nişte pipe de pământ, micuţe, aşa, ne explica.

Aţi putea să mi-i descrieţi? Ca şi arătare? Ca şi chip?

Pe bunicul nu. N-am văzut nici o fotografie de-a lui. Dar pe bunica o ştiu bine. O ştiu bine fiindcă ea a trăit ultimii ani ai vieţii în casă la noi, unde a şi murit. Ba chiar am o amintire în legătură cu asta. Era într-o primăvară în Martie când s-a prăpădit, eu aveam pe vremea aia vre-o nouă sau zece ani, cântam la voiară, şi a cerut, era pe patul morţii deja, să vin să-i cânt, lângă pat, cu vioara. Să-i cânt cântece evreieşti. Da, asta ţin minte, m-a impresionat, atâta cât ştiam să cânt eu la vremea aia.

Puteţi să ne descrieţi ca şi chip, cum se îmbrăca, purta perucă, gen ultraortodox, batic, se îmbrăca după moda vremii, sau modern, sau ...

Nu, era o femeie înaltă, dreaptă ca bradul, după fotografiile pe care le avem şi după spusele de la cei din jur era frumoasă, de altfel şi copiii ei, toţi sunt, noi ne lăudăm cu asta, era îmbrăcată ... cum se îmbrăca ... ţin minte spre exemplu că avea o haină de iarnă, se numea în Moldova, la noi „caţaveică”, era îmblănită pe dinăuntru, cu catifea pe de-asupra, cum se purta la vremea aceea.

Despre bunicul David aţi spus că nu puteţi să-l descrieţi.

Nu ştiu, nici mama, care era fiica lui, nu l-a cunoscut. Era mică când a murit bunicul.

Şi despre Roza şi despre Mendel ?

Despre Roza n-am cum să ştiu, pentru că a murit în 1916, şi eu m-am născut cu 10 ani mai târziu, în 1926.

Şi tata nu v-a descris-o.

Numai întâmplarea morţii. Numai condiţiile în care a murit.

Da.

De asta mi-a spus.

Şi despre bunicul ?

De bunicul ştiu mai multe fiindcă aşa cum am spus ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Bacău, unde a şi murit, unde e şi înmormântat. Bunicul era un om frumos, cu barbă, care ştia ebraică ....

Purta payot?

Nu, era un om modern. Dar purta barbă, care era tot [ un obicei al evreilor religioşi] . Era melamed. De la el am mai învăţat puţin idiş, puţină Ghemara. Puţin. Din păcate foarte puţin.

Puteţi să descrieţi casa în care trăiau?

Bunicul?

Da.

Bunicul multă vreme a stat la unul din feciori, la un frate de-al tatei, care ne era şi vecin, de altfel.

La cine?

Iosef. Apoi s-a mutat într-o cămăruţă, pe Strada Poştei îi spunea la Bacău, în cartierul respectiv, nu ţin minte decât că era o cămăruţă mică, în timpul războiului friguroasă ... Mergeam din când în când îi tăiam lemne, îi făceam focul, atâta cât puteam şi mă pricepeam la vârsta aceea.

Deci locuia într-o singură cameră care-i ţinea loc şi de bucătărie şi de ....

Da, sigur, sigur, atunci nu era de mirare. Mirarea era să ai mai multe.

V-a povestit cineva ceva despre casa în care locuiau bunicii din partea tatălui în casa din Fundul Moldovei?

Ceea ce ştiu de acolo era o locuinţă ţărănească, cu grajd bineînţeles pentru vite, cu o mică grădină în jurul casei, aşa cum e la ţară peste tot. Şi ceea ce spuneam mai înainte, la munte, vara, cu droburi de sare.

Aveau apă curentă, sau electricitate, sau încă erau cu gaz lampant, nici vorbă de aşa ceva pe-acolo ...

Asta e o glumă pentru vremea aia.

Trebuie să întreb şi asemenea lucruri câteodată.

Da, natural.

Când spuneţi vite, erau vaci bănuiesc....

Vaci, da, sigur.

Aveau pe cineva în casă, o fată în casă, bonă pentru copiii lor sau fraulein sau doică .. ?

He he he, doamne fereşte, şi asta e o glumă, erau fete care munceau, surorile tatei. Se muncea, se muncea din greu, nu putea să fie vorbă de aşa ceva.

Cât de religioşi erau bunicii?

N-aş putea spune că ...

Ţineau kosher?

Sigur că da. Asta era lege. Ţineau vase separate de carne, de lapte, însă nu erau habotnici, cum se zice. Bunicul nu purta nici straie din care să denote asta.

Thales mic, d-ăla de brâu?

Nu, nu cred. Sau ştramlăh, cum era pe atunci.

Cum îi spune?

Ştramlăh. E o căciuliţă aşa, de blană. Şi se purtau un fel de sutane. Pentru că la vremea aia evreii ieşeau şi la plug, şi am văzut, cu sutana pusă-n brâu, la coarnele plugului.

Înţeleg. Păstrau Sabatul bănuiesc. De şabat nu se lucra, nu se ..... şabatul era sfânt.

Sigur, asta era sfânt, sigur. Ca şi masa de vineri seara, era sfânt. De altfel fiecare masă avea ceva al ei, nu ca acuma, iertaţi-mă pentru generaţia asta, înseamnă că atunci când se aşeza capul de familie la masă, toţi copiii, soţia, erau deja la masă. Nimeni nu se ridica de la masă până nu se ridica capul familiei de la masă, ăl mai bătrân. La noi dacă venea bunicul, până nu se ridica bunicul nu se ridica nici tatăl nostru, fiul lui. Era lege.

Da. Ţineţi minte, se spuneau binecuvântări pentru pâine sau pentru vin când începea masa?

Sigur, sigur.

Deci se respectau mare parte din legile caşrutului, din legile mâncării,

Da, cum spuneam, fără să fie habotnici,....

Da, fără nimic radical. Mergeau la sinagogă, sau nu era sinagogă în Fundul Moldovei? Un schil ....

N-aş putea spune. O casă de rugăciune probabil. De obicei nu era o sinagogă cum ştim noi, o clădire special făcută, construcţie, era o casă de rugăciune într-o cameră a unuia, a unui gospodar din localitate.

Înţeleg.

unde erau puţine familii, ca-n Fundul Moldovei, într-un sat.

Era obiceiul să se adune mai toţi evreii din sat la sărbătorile mari? De Rosh Hashana, de Yom Kippur , de Sukkot, de ....

Da. Sigur. În acea casă de rugăciune se adunau. Aşa cum se adunau la diverse ceremonialuri de familie.

Nunţi, sau botezuri,.... Ţineţi minte de poveşti, întâmplări de genul acesta de prin Fundul Moldovei legate de nunţi, părinţii sau bunicii au asistat la căsătorii, la botezuri, la Brit Mila ...

Nu ştiu. Eu ţin minte că am fost, copil fiind, la nunta unui frate de-al tatei, bineînţeles mai mic decât el, al Iosef.

Unde?

Într-o localitate în apropiere de Fundul Moldovei.

Şi nuntă tipică, cu chuppa, cu rabin ...

Da. Ceea ce m-a impresionat, copil fiind, e că am mers cu un docar ... era ceva!

Cu un docar? Cu docherul?

Docher înseamnă altceva ....

Vorbiţi de ...

De vehicol ...

Nu, mă gândeam la ambarcaţiunea aceea cu care treci peste apă ...

Nu, docarul e un fel de birjă, tr trăsură, cum să spun ca să înţelegi, cu care se mergea, ieşeau gospodarii în zilele de sâmbătă, respectiv de duminică, ca să arate că sunt gospodari.

De două locuri?

De două ... mai erau şi nişte scpunele pentru copii ...

Înţeleg. M-a impresionat, şi ţin bine minte cum era ornată camera de nuntă. Erau nişte laviţe, ca la ţară, cu scoarţă, nişte covoare, tot aşa, covoare, pe pereţi, nu era ca acum, în saloane ... nuntă ca la ţară. Dar se cântau melodii idiş, evreieşti, erau lăutari ţigani, cum era obiceiul, ştiau bine melodiile evreieşti, şi de Purim, de sărbători, nu exista să nu vină cu muzică evreiască evreiască, în toată regula.

De apreciat!

Muzică care a rămas să ne placă nouă ăstora bătrâni şi în ziua de azi

Ce-mi spuneţi despre bunicii din partea mamei, despre părinţii mamei, despre casa lor? Bunca v-a povestit despre casa de la Bacău, unde au trăit împreună bunicii?

Nu numai că mi-a povestit. Eu mă duceam în casa aceea.

Ne-o puteţi descrie?

Da. Era pe strada Precista, aşa-i spunea pe vremea aia, mi se pare că acum îi spune 9 Mai, la Bacău. Urcam 2-3 trepte, intram într-un coridor, în care erau patru uşi. La fiecare din uşi stătea o familie. Bunica, de una singură, stătea şi ea la o uşă. Intrând pe uşă intrai într-o singură cameră: una. Care servea şi de bucătărie, servea şi de dormitor şi de sufragerie .. salon de primire a musafirilor ... aşa era.

Cum era mobilată?

Şi dacă treceai de culoar, la capătul celălalt, coborai două-trei trepte şi dădeai într-o curte, unde neapărat era un coteţ de păsări, erau noroaie când ploua ...

Bunica avea păsări în curte, erau pomi fructiferi, chestii de genul ăsta?

Da. Nu era livadă livadă, dar 2-3-5 pomi fructiferi, un prun în care ne mai căţăram noin copiii din când în când, mai cădeam, ne mai rupeam hainele; erau.

Cum era ... descrieţi-ne interiorul casei. Era aranjat cumva special de bunica, v-aduceţi aminte ... mobilierul?

Da. Pat, masă şi scaune, şi un tablou, era obligatoriu, tabloul de la nuntă, în care era bunica cu bunicul, tet-a-tet, aşa cum erau îmbrăcaţi ca mire şi mireasă.

Nu-l mai aveţi?

Nu ... pe pat .... s-a pierdut şi-mi pare rău ... Pe pat erau, aşa era pe vremea aceea, pernele puse una peste alta, la capul patului, perne între care, spun şi asta, se păstra caldă mămăliga. Făcea mămăliga dinainte, se învelea într-un ştergar curat, şi ca să ţină caldă până venea bărbatul de la muncă se băga între perne. Şi noi, copiii, când ne duceam ca să ne dea de mâncare, o scotea de acolo, călduţă, aşa, ....

Şi obişnuia să o taie cu sfoară ... ?

Sigur că da! Pot să vă spun şi o istorioară, dacă interesează. În fiecare joi, la noi se obişnuia să se mănânce fasole făcăluită.

Fasole frecată cu făcăleţul.

Frecată, cu ceapă prăjită deasupra, se punea un castron cu umoare de murături, pe un fund de lemn se răsturna mămăliga, cu o sfoară cu care se tăia în felii, şi fiecare lua mămăliguţă, cu fasole d-aia, cu lingura la castronul cu murături, se lua umoarea de murături ... era un ospăţ în toată regula, ne plăcea la toţi. Ce s-a întâmplat odată: a venit o soră de-a mamii, de la Bucureşti, oraş mare, mă rog, în orăşelul nostru mai mic, şi a adus printre altele banane. Se pare că bunicul, care era la masă, în capul mesei, ca de obicei, nu văzuse aşa ceva, că se uita curios. Mama a văzut că e o curiozitate pentru el, şi i-a desfăcut ea o banană când s-a terminat masa, şi i-a dat să mănânce. Bunicul a muşcat de două trei ori, a muşcat pe urmă repede şi a mâncat-o toată, după care a pus mâna pe o lingură şi a luat umoare de murături de două trei ori. Mama, intrigată de situaţie, zice „Ce faci, tată?”. În idiş vorbeau, dar noi înţelegeam, copiii. „Ce faci tată, ce inseamnă asta, de ce iei umoare după banană?” Bunicul zice „Păi vreau să-mi dreg gustul!”. Nu văzuse probabil şi nu mâncase banană. Nu era obişnuit, de la ţară ...

De sobă, asta mă interesează. Era plită, era de metal, sau cărămizi, sau cum era făcută?

Soba era din cărămidă, cu plită la bucătărie. Noi [acasă] aveam şi bucătărie, nu ca bunica, care le avea pe toate într-o singură încăpere. Dar în casă era sobă de zid, făcută în stil, cu două coloane, mă rog, cu nişte arabescuri în partea de sus, era o sobă frumoasă, dar din zid, tencuită cu ceva, nu-mi dau seama cu ce.

Puteţi să-mi ziceţi despre bunici cum erau cu politica? Aveau vreo tangenţă cu politica? Vorbeau de partide, de independenţă ...

Nu ştiau ... Pe tata.

O să ajungem şi la părinţi. Îi luăm aşa, pe secvenţe. Relaţia cu vecinii lor.

A! E întradevăr interesant.

Să începem cu părinţii tatălui.

Nu ştiu pentru fiecare în parte, dar pot să vă spun în general. Vecinii erau cam mai mult decât rude, noi copiii trăiam o părticică din viaţa copilăriei la ei, la vecini. Ştiam de bunătăţile care le făceau, fiecare familie avea prăjiturile specifice, noi copiii ne bucuram de bunătăţile vecinilor, la rândul lor copiii vecinilor se bucurau de bunătăţile din casa noastră ... Spre exemplu, mi-aduc aminte că bunica...

Feiga?

Feiga. Care ea conducea gospodăria, părinţii erau ocupaţi cu munca de toată ziua, făcea tot felul de bucate deosebite, iar fiindcă era vorba de prăjituri, specialitatea casei era, spueanu ei, studentnbrot, pâinea studentului, din idiş cum ar fi. Era o prăjitură foarte bună, îmi pare rău că nu pot să descriu cum se făcea, n-am de unde să ştiu; ce vă pot spune e că era foarte bună.

Băga ceva ingrediente, cu stafide, sau brânză ...

Era cu nucă. Erau nişte foi, aşa înfăşurate, probabil că erau puse în lung, tăiată în bucăţele, foarte bun acest studentnbrot, cu nucă şi rahat.

Deci erau vecini majoritatea evrei?

Da. Mulţi evrei. De altfel la Bacău, unde mi-am trăit copilăria, aproape de jumătate din populaţia oraşului ... da sigur! Aproape jumătate din populaţia oraşului erau evrei. Populaţia oraşului fiind la vremea aceea, la vremea copilăriei mele de circa 35 000 de locuitori. Poţi să-ntrerupi niţel?

Da cum să nu!

E clar?

Pentru mine da!

Pentru mine da! Puteţi veni mai aproape.

Nu ştiu, am impresia că e distorsionată tocmai din cauza apropierii. Nu pentru mine.

Ar fi, ..., probabil, probabil că e ... De acuma ştim cum ne purtăm cu microfonul ăsta.

Bun. Revenim la relaţia cu vecinii. Spuneaţi că în Bacău erau jumătate evrei.

Da. Pot să vă spun în privinţa asta câtă bucurie şi câtă plăcere aveam noi copiii de Purim când se ducea aşa-zisul şolhămunăs.

Şolhămunăs?

Da. În idiş. Însemna că fiecare trimetea la vecini, chiar la creştini, la neevrei, nu neapărat la evrei, intrase în obicei... Se trimiteau prăjituri, şi uneori alături şi o sticlă de vin, de must ... must? Nu, că la vremea aia nu era. Dar de băutură dulce, eventual. Cu prăjituri pă tavă, acoperit frumos, cu ..., ceva, cu ştergar de mână, cu un ltergar lucrat, şi noi copiii eram bucuroşi că acolo unde ne duceam ne servea şi pe noi cu prăjituri, de-ai lor. Fiecare avea specialitatea lui de prăjitură, cum spuneam, şi asta era mare sărbătoare. Sigur că .... ca să nu mai spun de petrecerile de Purim, care erau pentru noi deosebite.

Bunicii... Să mergem mai departe cu bunicii. Ce puteţi să-mi spuneţi despre sărbători? Mergeau la sărbători împreună bunicii?

Da. Sărbătorile erau păstrate cu sfinţenie. Şi de către bunici şi de către părinţi. În celelalte zile în zilele obişnuite ale anului erau absorbiţi - din câte ştiu eu, aşa cum am văzut la ai mei şi aşa cum era în mai toate familiile - de munca lor, de dimineaţă până în noapte, nu era vreme, ca pe vremea bunicilor, la părinţii noştri, de rugăciune de dimineaţă şi de rugăciune de seară. Aveau ocupaţie, erau ocupaţi de dimineaţă până în noapte dă munca lor. Dar de sărbători – astea erau păstrate cu sfinţenie. Adică Rosh Hashana, Yom Kippur, Purimul, Hanuka, astea erau respectate...

Pesahul?

Da, se mergea la - şil îi spuneam atunci - la sinagogă, la templu, se mergea cu haină curată, de sărbătoare. Mesele erau deosebite faţă de zilele de lucru ... sărbătorile erau păstrate cu sfinţenie spre marea noastră bucurie, a copiilor, care aveam liber atunci şi de la şcolile la care învăţam, la şcoli laice.

Deci de sărbătorile evreieşti, copiii evrei care studiau la şcoali neevreieşti aveau liber.

Da.

Interesant.

Cel puţin în oraşul de une eram eu. Nu ştiu în alte părţi.

Vreau să vă întreb despre rudele lor, despre rudele bunicilor. Am notat că despre bunicul David nu v-aţi adus aminte de fraţi, de surori, ...

Nu, nu.

Că tatăl lui se numise tot Shimon Dov, că a trăit în Polonia şi că a murit în 1890, şi că era cojocar.

Da. Şi că tatăl meu purta nume după el.

Tot ....

Tot Shimon Dov.

Să înţeleg că era o tradiţie?

Ce anume?

Cojocăria? Prelucrarea pieilor, a blănurilor?

Da. Din partea mamei mai toţi au fost tăbăcari şi cojocari. Şi din partea tatei, pei ici pe colo, dar din partea mamei se transmitea cu regularitate din tată-n fiu.

Înţeleg. Rude ale bunicii... mi-aţi spus că părinţii bunicii dumneavoastră se numeau Ana şi Marcu ... am notat date despre ... despre Ana: 1819-1924, că era casnică. Şi mai spuneţi-mi odată de vârsta ei.

Da. Era o satisfacţie pentru toată familia, şi un prilej de optimism. Unul din familie a trăit cum a trăit ea, o sută şi cinci ani. Spuneam că se povestea, noi n-am apucat dar mama ne-a spus, că la 102 103 ani, cum casa noastră era pe deal, şi fântâna era în vale, ea căra două găleţi cu apă, şi urca dealul cu găleţile cu apă.

Străbunica dumneavoastră.

Străbunica.

Şi de Marcu Margulius, de străbunicul, născut în Grecia spuneţi ?

Născut în Grecia, şi ceea ce e original şi deosebit e că a lucrat la calea ferată, căi ferate care se construiau de zor atunci în toată România, ca tălmaci. Constructorii căii ferate erau străini, probabil în mare parte germani, el cunoştea limba, poate au fost şi greci, şi el făcea serviciul de tălmaci, de translator.

Ce puteţi să-mi spuneţi de Isidur, de fratele bunicii? Am notat că s-a născut în 1861 şi că a murit în 1932.

El se bucura în familie, şi la noi copiii în mod deosebit de un respect aparte. Dat fiind că era medic, la vremea aceea nu erau prea mulţi medici, mai ales ridicaţi din familii de rând, cu atât mai mult cu cât vă spuneam eu ....

Medic de specialitate pediatru.

Pediatru. Mai ales că, locuind la Ploieşti, a fost o vreme medicul şef al oraşului, funcţie onorabilă. Ofiţer în armată ...

Am notat medic primar al oraşului Ploieşti în jurul anului 1900.... plus minus ceva .... 5 ani.

Şi mai apoi medic de casă, de fapt copiii îngrijea, ai regelui Carol I.

Cum de a ajuns în armată medic pediatru? Bănuiesc că întâi a devenit medic pediatru şi după aceea a ajuns în armată? Sau le-a făcut concomitent? E destul de rar ...

Nu ştiu în ce măsură erau specializaţi medicii pe vremea aceea. Bănuiesc că a făcut medicină generală, vreau să cred că a fost medic bun, şi asta l-a făcut să ajungă la Casa Regală.

Înţeleg. Era căsătorit cu o evreică sefardă ...

Da.

Eleonora.

Da, după care spuneam sora mea poartă numele, cum e obiceiul la evrei.

Iar despre copiii lui?

Aţi notat....

Am notat.... Marcel şi Eugen.

De altfel, şi aţi văzut şi fotografia, da.

Unul medic căpitan, şi celălalt inginer. A! Şi Silvia.

Şi Silvia.

Silvia cu studii la Belle Arte, la Paris.

La Paris.

Spuneaţi că ...

Dar nu la Belle Arte, la Notre Damme. La Belle Arte a făcut Eugen, Sau Puiu – cum îi spuneam. Nenea Puiu. Şi am tablou, îl am în pod, am să vi-l arăt cândva, tablou pictat de el. N-am avut unde-l pune aici. Acasă l-am avut pe perete.

Puteţi să-mi spune-i despre copilăria bunicilor, bunica Feiga v-a povestit ceva despre copilăria ei? Cum a fost copilăria ei ...

Cred că era prea bătrână. Dacă ne povestea copiilor ne povestea în idiş, interesant, istorioare, poveşti, mai ales când copiii eram bolnavi, eram la pat, parc-o văd sprijinită de soba de teracotă din camera noastră – am avut luxul ăsta, sobă de teracotă, era ceva pe vremuri – şi povestind istorioare în idiş ... istorioare ca pe vremea aia. Cu heder, cu ...

Legate de viaţa ei sau „a fost odată în Heder”?

„A fost odată ca niciodată”.

Înţeleg. Bănuiesc că despre bunicul David, despre tinereţea lui nu ştiţi nimic ....

Nu ştiu nimic. Nici mama nu ştia prea multe.

Legat de bunicul şi de viaţa lui ca militar, aveţi vre-o amintire?

Viaţa ca militar, mai puţin. Ştiu că a făcut războiul [Primul Răzb. M.]. Ştiu că unul dintre fii lui, Puiu, sau Eugen, cum îi spune oficial, noi îi spuneam nenea Puiu, a fost ofiţer de legătură şi că în campania de la Mărăşeşti a venit la Bacău într-o permisie la vremea aia, cu capela găurită de glonte.

Cu capela?

Da.

Tichia aceea de soldat?

Da. El era ofiţer, dar în război se purta uniformă de campanie, şi ne-a fost arătată, a fost păstrată, găurită de glonte. A scăpat cu viaţă ca prin urechile acului.

Înţeleg. Vreau să vă întreb despre bunicii din partea tatălui, am vorbit prea puţin despre ei. Ţineţi minte dacă păstrau tradiţii evreieşti?

Siiiiiigur! Păi bunicul a fost melamed. Se înţelege de la sine. Dar, aşa cum vă spuneam, nu era habotnic, nu era extremist în privinţa religiei. Era o religie moderată, păstrată cu sfinţenie, dar neexagerată.

Spuneţi-mi un pic despre itinerariul lor. Cât a trăit bunica, Roza, au trăit în Fundul Moldovei.

Da.

Despre casa de acolo ştiţi ceva?

Am spus mai înainte. Casă tipic ţărănească, cu prispă, cu vite, cu o bucăţică de grădină în jur ....

După moartea bunicii, bunicul s-a mutat în Bacău?

Bunicul a venit după feciori, după copii. Copiii s-au împrăştiat, şi pă vremea aia se împrăştiau. Nu ca acuma, dar tot îşi luau zborul la un moment dat, plecând de lângă părinţi. Iar tata, care se pare că era unul dintre cei vrednici, se pare că aşa era considerat în familie, s-a stabilit la Bacău. De altfel nu numai el. Şi fratele lui Iozef, şi fratele lui Rubin, au venit mai mulţi la Bacău, urmându-l bănuiesc chiar pe tata, care era un fel de fuhrer, un conducător de familie, şi bunicul, bătrân fiind acuma, a venit după ei, după copii. La Bacău au fost ăştia trei fraţi, şi două surori. Şi trei surori. Reghina, Nina, şi Mari. V-am spus numele, aţi notat. Deci erau mulţi din familie la Bacău. Doi dintre ei s-au mai împrăştiat prin alte părţi. David la Bucureşti, aşa cum aţi notat, şi Nina la un moment dat a plecat în Bucovina, înapoi către casă. Mai era încă una, Fani, care a murit tânără. Nina a fost căsătorită, a avut o fată, în război au fost în Transnistria....

Deportaţi?

Deportaţi. Din Bucovina, care a căzut sub ruşi, şi acolo s-a prăpădit soţul ei. S-au salvat ea cu fata, au reuşit să vină în România pe urmă.

Bunicul Mendel s-a stabilit în Bacau la care dintre fii?

La Iozef.

La Iozef.

Dar după aceea, după un timp a rămas singur. I s-a luat o cameră, într-un cartier mai din margine Bacăului, stătea singur.

A fost alegerea dânsului?

Da, da, cred.

Probabil că considera că era o povară să stea în casa fiului ....

La vremea aia, locuinţa era o problemă. Stăteam mulţi într-o singură cameră. Nu ca acuma. Şi acuma e uneori, dar mai puţin. Şi se întâmpla să se stea părinţi, bunici şi copii în aceeaşi cameră. Aşa s-a întâmplat la acest unchi Iozef, unde au fost două fete şi doi băieţi, ei amândoi, şi bunicul. Şi n-aveau decât o cameră şi un hol. În asta stăteau trei familii, trei generaţii.

Acolo unde s-a mutat bunicul, cum era casa, îşi aranjase? Aţi spus că era melamed. Mă aştept la, nu ştiu, un oarecare nivel, o oarecare cultură, o anumită preferinţă pentru cărţi, pentru ....

Aşa e. Eu la el am văzut prima dată şi mi-a arătat şi a încercat să mă înveţe dar, precum copiii, nu am făcut-o şi îmi pare rău acuma, dar e târziu. Mi-a arătat hemeş [humaş], legat frumos în piele, mi-a arătat Ghemara, şi aveam respect numai când auzeam despre asta.

Bunicul îşi aranjase casa, cămăruţa, ca un adevărat melamed. Avea multe cărţi în ea?

Nu multe, dar care le avea cred că erau cărţi preţioase la vremea aia.

Le păstra cu cinste?

Da.

Haideţi să mergem un pic mai departe, la oraşul în care v-aţi născut aşa cum era în copilărie. Vorbim despre Bacău.

Da. Ce de amintiri ...

Am spus, cam cîţi erau, şi cam câţi erau evrei?

Cam jumătate, cam jumătate din populaţia oraşului erau evrei. Sigur că există statistici, se poate ştii precis, sunt recensăminte de pre vremea aia. Ceea ce reţin, posibil, este faptul că erau circa 35 000 de locuitori în ajunul războiului, celui de Al II-lea Război Mondial.

Mda. Cum aţi putea descrie comunitatea evreiască din Bacău?

Era foarte activă, erau multe sinagogi....

Câte erau?

Unele erau mari, cum a fost, spre exemplu, şi există încă, aceea a cerealiştilor, care erau după bresle, interesant, era sinagoga cizmarilor, sinagoga tipografilor, siagoga ...

Erau aşa multe?!!!

Sigur! Cred că numai pe o singură stradă, strada evreiască, Strada Leca îi spuneam noi, existau vre-o opt sau zece.

Sinagogi?

Case de rugăciune. Mai mult sau mai puţin sinagogi. Din care o sinagogă mare, sinagoga la care mergeau părinţii şi deci şi noi, copiii pe lângă ei, Erăb Strul, aşa-i spuneam.

Erăb Strul?!!!

Da. Rebe Strul.

Aaaa! Rebe Ştrul!

Rebe. Sau Rebe israel, că Strul şi Israel am io impresia, adică cred, e acelaşi lucru.

Da. În oraşul Bacău sinagogi mari, cam cum e templul nostru, cam câte erau?

Două.

Două mari.

Aşa ştiu eu. Două mari.

Dar case de rugăciuni?

Case de rugăciuni multe. Şi erau şi vreo două sinagogi mai mici. Astea erau temple. Asta a cerealiştilor, care spuneam şi eu, ....

Celeaniştilor?!!!

Cerealiştilor.

Aaaa! Cerealiştilor!

De la cereale.

Nu identificasem....

Asta este şi acuma.

Da? Mai există?

Simgurul templu care a rămas la Bacău. Poate case de rugăciuni mai sunt vre-o două.

V-aduceţi aminte rabini din Bacău?

Sigur. Îmi daţi prilejul să vorbesc despre unul care mi-a fost în deosebi drag, şi căruia îi port respect şi acum şi mă bucur că trăieşte încă, şi trăieşte onorat şi cinstit de ... nu numai de ţara în care este, Elveţia, dar şi de România, şi vreau să cred de o lume întreagă. Este vorba de Şafran. Rabinul Şafran. Alexandru Şafran ...

Alexandru Şafran?!!!

Da! Mi-a fost profesor de religie şi la şilul lui, care nu era templu mare, al lui şi al tatălui lui, mergeam în fiecare vineri seara, când eram elev, şi mergeam cu drag.

Îmi povestiţi un pic?

Da, cu plăcere o fac. Era un om deosebit de frumos, un bărbat frumos, subţire la trup, elastic, frumos, avea probabil pe vremea aia vre-o treizeci şi ceva de ani, era şi tânăr, avea o barbă roşie, frumoasă, îngrijită, era un rabin model, cu care noi ne mândream, şi ceea ce se poate reţine în mod deosebit, este verbul lui: talentul lui oratoric. Vorbea o românească – vorbeşte ţi acum, l-aţi auzit probabil – cum puţini români vorbesc, aşa ne lăudăm noi, la vremea aia mai ales, dar şi acuma chiar. Ieşeau parcă perle din gură. Şi noi, copiii, şu numai copiii, l-am văzut şi în chip de profet. Mi-aduc aminte că a cuvântat la şilul la care vă spuneam că mergeau părinţii, la Ereb Strul, în ajunul războiului, cu un an doi înaintea războiului, Al Doilea Război Mondial. Şi mi-aduc aminte de câteva cuvinte în idiş, că aşa a vorbit, pe care n-am să le uit nicicând. A strigat la un moment dat, şi s-a şi cutremurat parcă, „alh zein blut!”: „Eu văd sânge!”. Era cu doi trei ani înainte de război. Doi trei ani înainte de Holocaust. Şi atunci l-am privit într-adevăr ca pe un profet. Şi iată, amintirea lui mi-a rămas dragă.

E extraordinar! Dar spuneţi-mi despre Mikve, şcoli evreieşti, heder, ieshivot ....

Existau, fără doar şi poate. Dar noi n-am fost. Noi eram, ştiu eu, să spunem mai modernizaţi, mai ieşiţi poate din rândurile şi obiceiurile evreieşti. Noi la heder n-am fost. Vorbesc de noi copiii. Aveam acasă lehrer, sau melamed, care ne învăţa acasă să citim, şi de care câteodată fugeam, şi acum înţeleg de ce, înţeleg de ce. Învăţătura era lipsită complet de posibilităţi pedagogice. Fiindcă învăţam să citim. Ce citeam nu ştiam, şi citeam numai din cartea de rugăciuni. Ori pentru un copil, normal ar fi fost – pedagogic vorbind – să fie o carte cu poze, o carte colorată, o carte care să-l atragă, şi ce ce citim să fie tradus. Aşa citeam după cum vă spun. Aşa că, când vedea bietul lehrer Moise, aşa-i spunea lehrerului nostru, un om frumos şi de o bunătate ca pâinea caldă ... tot aşa-i păstrăm amintire copiii, pe care ne-a învăţat cât a putut să ne-nveţe.... N-am vrut noi să învăţăm, de fapt el ar fi vrut să mult mai mult .... Spre exemplu când venea, eram câte doi trei, şi ne găsa la un loc, că ne jucam împreună, şi ne aduna, ne învăţa pe fiecare în parte, nu pe toţi, da’ ... ne aduna din mulţime. Ne suiam în copac, şi el ne căuta. Ne striga, prin grădină, aveam grădină pe lângă casă, trecea pe sub noi, şi noi chicoteam în copac acolo, ca să nu ne audă. Ba uneori ... mi-aduc aminte că ne-am ascuns în paie, era ca pe lângă gospodărie. El a trecut căutându-ne, şi a călcat pe paiele ălea, a călcat pe noi, şi nu ne-am mişcat de acolo numai ca să nu ne ducem să ne ţină la lecţie. Sau, o altă amintire, se făcuse la vremea aia vaccin. Făcuse o coajă groasă ... prin clasa a-ntîia primară. Şi coajă fiind, ne mânca, ne scărpinam. Şi ca să vedeţi bunătatea lui, ca să citim, avea un pai de stuf aşa, şi ne gâdila vaccinul aşa. Şi noi citeam; cât ne gâdila bietul bătrân, obosea, se oprea: ne opream şi noi din citit. Gâdila, iar mai citeam, aşa se ţinea lecţia. Din cauza asta nici n-am învăţat prea mult. Mare greşeală pedagogică. Nu s-a învăţat după o carte plăcută pentru copii, şi n-am învăţat traducerea. Şi eu consider, dacă mi-e permis să spun, că este şi greşeala care se face acum în ... E permis să spun? Nu avem traducere. Dacă avem cărţi, şi e un noroc să ai carte, şi eu am, am Machzor, şi am şi un Sidur, cu traducere în limba română. Pe vremea în care noi frecventam în mod deosebit sinagoga exita cantor, cu o voce deosebită, şi exista cor de copii. Copii între şase şi 12 – 14 ani, şi dacă nu înţelegeam, nu prea înţelegeam mai nimic, fiindcă nu ştiam traducerea la rugăciuni, în schimb ascultam muzica, melodia, şi socot că melodiile religioase evreieşti sunt deosebit de frumoase, şi cred că una dintre culmile frumuseţii este Kol Nidre, care impresionează mult. De aceea am rămas cu obiceiul – chiar şi în anii când mă îndepărtasem de religie, în anii comunismului – de Yom Kippur nu exista să lipsim în Ajun la Kol Nidre, care se asculta cu religiozitate, cu sfinţenie, şi cu plăcere. Nu mai există, în cele mai umlte comunităţi, la noi la Braşov, cantori, nu mai există corul acela de copii, la stânga şi la dreapta altarului, toţi îmbrăcaţi cu sutane negre, cu pantofi, cu potcap, şi cum vă spun, dacă nu înţelegeam prea multe, ascultam cu plăcere melodiile, deosebit de frumoase, evreieşti.

Înţeleg. Ieşive erau?

Heder era, ieşiva nu ştiu. Heder ştiam că pe strada Leca, Strada Leca la Bacău era, aş punea spune, sută la sută evreiască, toţi locuitorii străzii, ca într-un ghetou, fără să fie ghetou, erau evrei. Există astăzi un medic, la pensie, trecut de 80 de ani, trecut bine de 80 de ani, în Israel, care scrie – mi-ar face plăcere să mă şi audă cum vorbesc despre el - scrie, e la al 4-lea volum, despre Strada Leca, aşa este şi intitulată această trilogie deocamdată, în care sunt amintiri, şi e scrisă foarte frumos, despre diverse figuri, diverse personalităţi, din strada Leca.

Puteţi să-mi daşi un nume.

Iancu Iulius. Doctor Iancu Iulius. Pot să dau şi adresa din Israel.

Am văzut strada Leca pomenită foarte foarte des în Jurnalul Fericirii.

Nu ştiu ce e „Jurnalul”.

Nicolai Steinhardt.

Steinhardt. Steinhard nu mi-e cunoscut numele.

Mai povestim noi despre el.

Exact asta era următoarea întrebare. Era un ghetou, erau evreii răspândiţi prin tot oraşul aşa ca sarea-n bucate sau era un cartier majoritar evreisec?

Această stradă, Strada Leca, i s-a spus mai pe urmă Strada Dr. Aroneanu, care a fost tot evreu, evreu un socialist, care a murit în bătăi în subsolurile comisariatului, ale garnizoanei, la ordinele unui colonel Polzer.

Polzer?

Polzer. Pe care eu l-am cunoscut, stătea în apropierea liceului.

În ce perioadă era asta?

Dumnezeu, după aceea, să nu-l odihnească, pentru ce a făcut. În preajma, sau imediat după primul război mondial. Înainte de al –lea Război Mondial. Pentru că ştiu că unchiul Berl, de care spuneam, fratele mamii, împreună cu alţii, umblau să-l asasineze pe colonelul Polzer, drept răzbunare pentru moartea doctorului Aroneanu, care după câte ştiu eu, a murit în chinuri groaznice. Se spune că i s-au strivit testicolele. Probabil că istoria o să consemneze toate astea. Eu spun doar ce am auzit de la unul, de la altul, dar există documente, există acte ... Îmi pare rău că au schimbat şi ăştia de acum, guvernanţii de acum, noua denumire a străzii. Din câte am auzit nu-i mai spune Dr. Aroneanu, şi se merita să rămână cu numele ăsta.

Deci revin a întrebare. Cu evreii. Era un cartier evreiesc?

Da. Strada asta era pur evreiască, de la un capăt la altul. Nu ţin minte măcar o singură locuinţă în care să fi stat neevrei. Dar erau evrei şi împrăştiaţi în tot oraşul. Exista strada comercială, aşa-zisa Stradă Mare, cum avea mai fiecare oraş de provincie pe vremea aia, care era în bună parte evreiască, comerţul era în mare măsură [evreiesc]. În schimb pe această stradă Leca erau oameni amărâţi, necăjiţi, de toate meseriile. Erau mulţi hamali, cotiugari....

Ce erau?

Cotiugari. La cotigă, ştii ce-i cotiga?

Aaaa! Cotigă. Cotigari.

Cotigargi, hamali, fierari, doi fierari, pieţari, zugravi, am avut şi vecini, vecinul nostru cum intrai în casă în dreapta era zugrav.

Cum îl chema?

Marcovici.

Care erau ocupaţiile tipic evreieşti acolo? Chiar acum aţi zis un număr de ....

Erau, ca mai la toate etniile, erau pături, straturi. Erau în bună parte într-adevăr comercianţi. Heh, comercianţi! Erau unii care într-adevăr meritau denumirea asta, aveau nişte prăvălii mai mari, pe Strada Mare, dau erai şi nişte amărâţi, cu dughene, sau şi mai rău, erau ambulanţi.

În orice caz, fiecare avea într-un fel sau altul mica lui afacere.

Da. Însă erau, aşa cum spuneam, mulţi birjari, mulţi cotiugari, se pare că erau pricepuţi la cai, la îngrijirea cailor, de aia erau birjari şi cotiugari. Hamali, muncă grea, la magazin de cereale, erau servitoare evreice, care făceau serviciul ăsta la negustorii mari, erau industriaşi ... le cam amestec io păturile astea, dar mă rog, era industria textilă din oraş, era în mâna evreilor. Industria de pielărie, tăbăcărie şi astea. Fie că erau patroni, fie că erau ca unchiul Berl al meu, care era truditor în făbricile lor, ca şi feciorii lui. Era fabrică de casângi.

Casângi?

Îhî. Basmale. Înseamnă casângă.

Basma basma, batic?

Nu batic, basma cum poartă femeile la ţară pe cap.

Aaaa! Aha.

Şi, mă rog, erau covrigari, erau brutari evrei, erau în toate meseriile, şi aş putea spune, şi vă rog să mă credeţi că o spun cu toată modestia de ordin naţional, nu din mândrie etnică, erau meseriaşi foarte buni. Eu am avut de a face spre exemplu, când am lucrat, cu un mecanic de pompe, în uzina electrică unde lucram. Unde era defecţiune mai gravă la pompe, fără Sabetai Manole, aşa se numea, nu se putea repara pompa. Şi era Uzina Electrică Grozăveşti [mult timp cea mai mare uzină electrică din ţară, în Bucureşti], nu un atelier oarecare. Sau sudori. La fabrica de textile din Buhuşi, unde am lucrat, era sudor evreu pe care îl căutau cu lumânarea, era strungar care era capabil din punct de vedere tehnic cât doi trei ingineri la un loc, un autodidact.

Mai spuneţi-mi despre Bacău, curent electric şi apă erau, în vremea în care eraţi dumneavoastră copil?

Da, era.

Deci aveaţi şi apă curentă?

Asta numai cînd am stat în casa noastră, care era mai centrală, era vizavi de spitalul oraşului. În timpul războiului am fost scoşi din casă, evacuaţi din casă.

Nu, înainte de război, până în anii 30.

Asta vreau să spun, că la margine de oraş, unde ne-am mutat noi când ne-au dat afară din casă, era o casă cu pământ pe jos, cu lut, fără lumină electrică, aveam lampă cu gaz, şi fără apă, aduceam apa de la fântână. Deci la margine de oraş nu existau utilităţi pe vremea asta. Numai la străzile centrale.

Până să vă mute în marginea oraşului aţi stat în casa părintească.

Da.

Acolo era, era şi curent electric?

Da. Însă curentul electric, interesant e faptul că erau lămpi electrice montate pe vechile lămpi cu gaz.

Interesant.

Adică erau de abea atunci aduse cumva.

Deci curentul electric era atârnat de lămpile cu gaz.

Da.

Parcă văd şi acum lampă cu gaz, de salon, cu glob special, era lampa cu gaz, s-a scos de la mijloc dispozitivul acela cu fitil şi în loc s-a montat un fason.

Despre climatul politic, în ”26, ”30, ”35, ”37 ....

Ooof ... cumplite amintiri pentru noi, evreii.

V-aţi întâlnit cu antisemitismul, atunci ca şi copil?

Da. Cum să nu, cum să nu. Cu toate că în şcoală aveam prieteni buni, eram prieteni buni cu toţii. Rar se întâmpla câte unul, altul, puţini. Eram treizeci şi ceva de elevi, doar unul sau doi se puteau numi antisemiţi. Eram, cam o treime din clasă eram evrei, mulţi se cheamă.

Şi de ce se puteau numi antisemiţi?

Pentru că se legau de noi, mai luam şi câte-o bătaie, sau ne luam la păruială cu ei, că unii dintre noi ripostau, şi pe care-l găseau slab, din laşitate – că după părerea mea antisemitul este şi laş – îl ataca pe ăla slab. Atunci săreau în ajutor ceilalţi. Şi nu numai evreii. Săreau în ajutor şi neevreii, colegi, şi asta era frumos. Mi-aduc spre exemplu aminte că era unul Gold pe nume, era mai grosolan aşa, din punct de vedere fizic, şi mai molatec, poate mai prostuţ: pe ăla îl atacau. Şi eram nevoiţi noi ăştelalţi, aşa cum spun evrei şi neevrei, să-i sărim în ajutor să-l apărăm de cei doi - n-aş putea spune mai mult de doi – antisemiţi, dacă mă gândesc bine. Cu toţi ceilalţi ne împăcam perfect, cu colegi.

Îl atacau, săreau la bătaie?

Da, îl chinuiau, îl hârjoneau, şi dacă răspundea îl şi băteau în recreaţie.

Dumneavoastră aţi avut probleme cu antisemitismul?

Da cum să nu. N-a fost evreu să nu aibă probleme. Pentru că prin 36-37 au venit la putere, la guvernare, cuziştii. N-aş putea să spun mai multe decât ştiu decât că aveau o casă văruită cu albastru, casa cuziştilor, pe care noi o ocoleam de la distanţă cu groază. Nu spun de faptul că mi-aduc aminte de un vânzător de ziare, ciung, fără o mână, care vindea „Porunca vremii”, era un prăpădit, pe jumătate vagabond, dar dacă dădea de copil evreu în calea lui erai sigur că luai picioare în spate, şi noi eram copii şi el era om în toată firea. Toată firea la trup, că la minte, să mă ierte Dumnezeu. Şi vindea ziarul „Porunca vremii”. Aţi auzit de „Porunca vremii”?

Nu.

Pe vremuri era ziarul cuziştilor. Ziar antisemit de la titlu şi până la ultima filă. Şi casa aceea a cuziştilor era ocolită. Dar era cum era, au venit apoi legionarii, mai în apropiere de război, şi a fost şi mai cumplit. O amintire în legătură cu legionarii. Nu mai spun până la Rebeliune, dar la Rebeliune am văzut legionari împuşcaţi în Piaţa Florescu, era o piaţetă unde undeva pe-o latură era şi şilul nostru, în 37-38, şi erau împuşcaţi, lăsaţi în ploaie, cu nişte lumânări aprinse-n jur; deci au ripostat faţă de ideile lor teribile şi cei care erau la guvernare la vremea aia. Nu-mi aduc aminte – eram copil – împrejurări şi ce politică făceau unii şi ceilalţi. Noi ştiam că trebuie să ne fie frică de ei şi trebuie pe cât posibil să fim departe de ei. Despre Rebeliunea Legionară v-am mai spus, tot în Ajun, eu eram pe vremea aia la Bucureşti, dat afară din şcolile de stat, terminasem patru clase de liceu, luasem capacitatea, tocmai bine am fost la un capăt, la încheiere de capitol şcolar, şi făcusem liceu teoretic, am plecat la Bucureşti la o şcoală evreiască. Şcoli evreieşti de meserii renumite, aţi auzit ? de şcoala Coicanul? Era un liceu industrial evreisec. În 1939 m-am dus la şcoală. Şi primul an făceam toţi lăcătuşerie. Ceea ce ţin minte e că veneau la cursuri serale, de meserii, intelectuali din oraş, avocaţi, medici, se simţea apropierea nenorocirilor care au urmat în timpul războiului, nenorociri care au picat nu numai pe evrei, ci şi pe ceilalţi, că a fost război în definitiv, dar pe evrei în mod deosebit. Şi ţin minte că era internat, era şcoală internat, cu nişte ziduri înalte, cu un zdrahon de portar, de nu puteai trece de el ca să te duci ... aveam pe atunci dragoste pentru muzică, şi mai am şi acum, şi mai fugeam din şcoală la operă, la operetă, nu prea puteam ieşi. Dar în ianuarie 40 deja, imediat după Rebeliune, ţin minte că s-au montat mitraliere de către armată, la colţurile de zid. Zidurile, gardul şcolii să-i zicem, era ca un zid de cetate. Nu ştiu de ce s-au montat mitraliere. Noi am plecat în vacanţă, era în Ajunul Crăciunului în 39, că de aici plecasem ... sau în 40, imediat după un cutremur mare de pe vremea aia, şi înapoi nu ne-am mai întors, cei din Provincie, pentru că a venit Rebeliunea legionară. În ce an a fost?

40, 41 ...

Exact, bine îmi aduc aminte. Şi am trăit teribila groază la Bacău, când ţin minte că pe stradă, noi ne-am ascuns în grădină, într-o groapă, ne era teamă să nu fim atacaţi, pe stradă treceau grupuri organizate milităreşte de legionari. Îngenuncheau în stradă şi cântau cântece legionare, spre spaima noastră, care vă închipuiţi în ce stare sufletească eram: înspăimântaţi. Din fericire n-a durat prea mult, s-a făcut o oarecare acalmie, după care a urmat războiul, cu altă prigoană, au venit nemţii, fasciştii, ....

Înainte de război. Vă aduceţi aminte de evenimente politice, de ce discutau părinţii în casă, eu ştiu, când a venit Hitler la putere de exmplu... Acordul din 1938 de la Munchen, invadarea Poloniei ... Vorbeau părinţii despre aşa ceva?

Părinţii erau oameni simpli, care aveau şcoala vieţii în mod deosebit şi mai puţin şcoala făcută pe bănci. Nu se pricepeau la politică, aparate de radio nu aveam.

Nu aveaţi în casă aparat de radio?

Atunci se luase, chiar în Ajun, un aparat de radio care ne-a fost confiscat imediat după aia, aşa că tot fără aparat de radio am fost. Ziare nu se citeau, nu era vreme. Se muncea, de dimineaţă până-n noapte. Nu era vreme de citit ziare. Şi din cauza asta nu simţeam în casă, nu auzeam discuţii cu privire la război. Doar când venea acel unchiul Berl, de care spuneam, şi care făcea politică socialistă, el venea cu tot felul de aşa-zise noutăţi, cu ştiri de prin oraş, şi noi ascultam.

Unchiul Berl nu v-a povestit niciodată de ameninţarea Germaniei, despre apropierea războiului, despre lucrurile astea?

Ba da.

Când a venit Hitler la putere nu-mi vine să cred că nu a venit unchiul Berl cu o falcă-n cer şi una-n pământ supărat şi furios şi nervos şi-ngrijorat că a venit Hitler la putere.

Dar nu ne vorbea atâta despre ce se întâmpla peste hotare. Ne vorbea despre cuzişti, despre legionari, despre guvernele de dreapta, despre antisemitismul din ţară, mai puţin despre ce se întâmpla peste hotare. Îmi închipui că nici el nu citea prea mult, de aparat de radio nici nu putea fi vorba, era, cu cei opt copii pe care-i avea, un amărât, un sărac, de multe ori flămând, de multe ori în şomaj, cred că n-am greşit, şapte sau opt... Da ... Berl Herşcovici. Ceea ce reţin este numai spaima, teroarea, asta se simţea în atmosferă tot timpul, nu discuţii. Se simţea groaza de ceea ce se întâmpla, şi mai ales de ceea ce se presupunea că o să se întâmple, şi care din nefericire aşa a şi fost, s-a întâmplat.

Şapte?

Şase fără câteva minute.

Şase.

Să trecem la părinţi. De notat când şi unde s-au născut am notat. În Fundul Moldovei tata, la 1899, şi a trăit până în 1986, în Iaşi.

Da.

Mama, Dorina Herşcovici, născută în 1895 la Bacău cu patru ani înaintea lui ...

Da

A decedat în Bacău la 1971.

Da.

Despre educaţia lor, despre tatăul dumneavoastră. Spuneţi-mi despre studiile dânsului, ce a făcut?

N-a avut decât patru clase primare, făcute la austro-ungari, în germană. .... Trebuie vorbit puţin alături de microfonul ăsta ...

Deci patru clase la austroungari?

Da. El scria spre exemplu cînd a învăţat - venise în vechiul Regat – să scrie româneşte, toate substantivele – până s-a prăpădit - cu literă mare, ca în germană. Avea un scris caligrafic, frumos, însă din cauza asta mai puţin corect.

Şcoala primară a făcut-o acolo în Fundul Moldovei?

Da. Acolo sau la Câmpulung Moldovenesc, nu ştiu dacă în Fundul Moldovei era şcoală.

Înţeleg. Limba lui maternă era?

Cred că idiş, sau germană. Una din două. În orice caz nu româna, pentru că era la austro-ungari. Se povestea, povestea mama, că începuse să înveţe şi a învăţat bine româneşte, uitase germana aproape cu totul mai către bătrâneţe, dar la început când erau logodiţi, cică s-a oprit în faţa unei vitrine unde erau mezeluri, şi i-a spus mamei, logodiţi fiind, „ia uită aicea ce porcării, câtă porcărie” ... he he he.

Porcărie în sensul de produse din carne de porc ...

De porc, deh ....

Frumos. Mama ce studii avea?

Mama avea cred o şcoală de menaj, nu ştiu dacă terminată sau nu.

Căte clase avea?

Trei ani. Cât o şcoală profesională. Echivala cu o şcoală profesională.

În şcoala de menaj învăţase şi să scrie şi să citească sau asta făcuse în şcoala primară?

Asta făcuse în şcoala primară. Şcoala de menaj era după şcoala primară.

Deci şcoala de menaj era cum ar fi acum în gimnaziu clasa a 5-a, a 6-a şi a 7-a.

Da.

În schimb tata făcuse primele patru clase primare ... şi atât.

Atât. Dacă l-a prins războiul, l-a luat la 17 ani, nu prea a mai avut când, şi la ţară.

Mama bănuiesc că tot idiş avea limbă maternă ... spuneaţi că bunica Feiga vorbea idiş.

Da. Şi în casă, între ei vorbeau idiş, cu noi vorbeau româneşte. Din păcate. Ar fi trebuit să vorbească idiş, am fi ştiut şi noi mai bine. Dar înţelegem, pentru că ne străduiam să înţelegem ce vorbesc între ei, dar dacă nu vorbeau cu noi, nu ne-au dat prilejul să ne încercăm limba în idiş.

Ce ocupaţie aveau?

Tata, aşa cum am spus, lucra la pădure, în Tazlău.

Pădurar.

Da. După care a fost muncitor la fabrică, a încercat să facă şi comerţ.

Când a fost asta? În tinereţe, după primul război mondial?

După. El a fost contingentul 1921. Asta înseamnă că el avea 21 de ani. Născut în 99. Şi atunci, după aceea, pe vremea aia, lucra la pădure, şi era un bun cunoscător al pădurii. Poate că noi moştenim dragostea de natură, de drumeşie, de munte, de pădure, de la el. S-a transmis fără doar şi poate din tată-n fiu: eu, soră-mea, copiii noştri şi nepoţii, toţi, iubim natura. Cred că de la el e moştenire.

După ce a lucrat ca pădurar a venit la Bacău?

De la Tazlău a venit şi s-a căsătorit la Bacău. Şi-n din momentul acela a încercat să se aşeze. A lucrat întâi ca muncitor la cereale, ceva, şi a încercat pe urmă să facă comerţ. N-a reuşit prea mult, fiindcă aşa erau împrejurările, şi a trebuit tot ca muncitor ... aşa cum am spus de altfel. Şi la moară muncitor, în schimburi de după-masă, de noapte, şi la o fabrică textilă, la care patron era tot un evreu, sigur, fabrica Izvoreanu.

Fabrica Izvoreanu?

Da. Păi industria oraşului era dominată de textile, fabrica Izvoreanu, de pielărie, erau mai multe făbricuţe mici, dar fabrica mare era a lui Filderman, nume cunoscut în istoria evreilor din România, care era din Bacău. Şi erau aşa cum am spus o mulţime de făbrici în diverse alte domenii ale industriei.

Mama ... să terminăm cu tatăl dumneavoastră. După ce s-a mutat în Bacău a încercat mai multe lucruri. Îmi spuneţi pe scurt despre fiecare?

Da. De altfel am spus până acum. A încercat ... întâi a lucrat ca muncitor, apoi a încercat să facă comerţ, şi a reuşit, dar muncă grea.

Ce muncă?

En-detail, cereale, nu en-gros, nu en-grosist de cereale, care erau oameni bogaţi, era un negustor mai de mâna a treia, să zicem aşa. Han a ţinut. ... hanul venea moştenire în modul următor. Mama a fost înfiată şi a lucrat în ultimii ani de viaţă ai celor care au înfiat-o ca îngrijitoare a acestor bătrâni, care i-au lăsat averea, ... ce era: casă bătrânească, cu prispă, acoperită cu şindrilă, mă rog ....

Pentru mama dumneavoastră ...

Da. Şi casa asta, care avea un grajd foarte bun, a fost .... Bunicul, după care eu port numele, cel care a înfiat-o pe mama, a fost căpitan de poştă. Adică se schimbau caii acolo. Vedeţi, iar caii! Caii mereu în viaţa evreilor, din Bacău cel puţin ... de altfel nu e de mirare, stră-strămoşii noştri cu animale s-au ocupat [face referire la patriarhii biblici]. Aveam grajd cu iesle în toată regula. Una din păţaniile mele, acel duş neaşteptat, e în legătură cu grajdul şi cu caii. Şi, ca urmare, moştenind acel vad de poştă, a rămas hanul, iar la acesta trăgeau oamenii care veneau cu căruţe la târg, că Bacăul a fost târg pe vremea aceea[, nu oraş], mai înainte nici vorbă. Şi era o încăpere mare, din cele patru camere câte aveam noi cu toţii, în care era un fel de dormitor, pentru cei care-şi lăsau căruţele în curte, caii în grajd, la han, dormeau în camera aia. Era han. Iată ocupaţia.

Mi-l puteţi descrie un pic pe tatăl dumneavoastră?

Da. Lăsând modestia deoparte vă spun că a fost un bărbat foarte frumos.

Am văzut.

Aţi văzut şi fotografiile. Cred că principala lui caracteristică, şi zic eu nu fără oarecare mândrie că ne-a lăsat-o şi nouă, a fost munca. Noi îl ştim un om muncind de dimineaţă până în noapte din greu. Ţin minte [...]

Caseta II

Să fie între noi doi; deci spuneaţi că ţineţi minte, acolo ajunsesem, şi nu ştiu ce ţineţi minte.

Da, aşa cum spuneam, viaţa noastră a fost legată acasă, la părinţi, şi de aceea a cailor. Şi multe erau privite prin prisma aceasta, că eram mărişori, eram de 11-12 ani, când la un moment dat ne-a spus tata, mie şi soră-mii, zice: „Să nu mai aşteptaţi să vă aduc ca la nişte cai chiori, să învăţaţi să munciţi, să vă câştigaţi singuri pâinea!” n-aveam decât 11-12 ani. Sau, alt exemplu: la un moment dat m-am dus cu fiica mea, am lăsat-o acasă, la bunicii ei, la părinţii mei, şi noi am fost într-un concediu în munţi, în Ceahlău. Când ne-am întors înapoi, fata avea 5-6 ani, cam aşa, tata s-a supărat, s-a zbârlit la mine şi mi-a spus: „Măi băiatule, fetiţa asta are de-acuma 5-6 ani şi nu ştie să dea cu mătura, cum aţi crescut-o? ”

Da, interesant.

Asta ca...şi într-adevăr, pe lângă dragostea de natură se pare că ne-a lăsat şi dragostea şi respectul mai ales pentru muncă, ca moştenire.

Şi în clipa asta o să pun o întrebare la care sigur o să vă placă să răspundeţi: o să vă rog să mi-o descrieţi pe mama dumneavoastră.

Cred că aşa cum sunt mamele în general, mamele bune, că există şi de cele denaturate, din nefericire.

Înainte să facem asta, aş vrea să elucidăm cum a fost cu adopţia.

Da, sigur. Aşa cum poate a reieşit din cele spuse până acum, mama a rămas fără tatăl ei de mică, n-avea decât 4-5 ani, 6, [neinteligibil]. Şi erau săraci, n-avea cine să câştige pâinea cea de toate zilele. Da, o câştiga cel mai mare dintre băieţi, unchiul Bern, care lucra ca tăbăcar, şi din banii lui, pe care socialist fiind îi împrăştia şi pe la muncitorii amărâţi, şomeri, dădea şi acasă. Mama trebuia să-şi câştige pâinea de mică, 10 ani, 12 ani, pe vremea aia, la vârsta asta, aşa cum spuneam mai adineauri, de mirarea tatei că la 6 ani nu ştie să dea cu mătura. Trebuia să-ţi câştigi pâinea, şi au găsit o modalitate: aveau nişte rude mai depărtate niţel, care ţineau un han de poştă, despre care am mai vorbit, care aveau o gospodărie destul de grea, un grajd cu cai, pentru schimb la poştalioanele care treceau, către Adjud şi de la Adjud către Roman şi Suceava, şi le trebuia ajutor în gospodărie. Şi atunci au propus să o ia, să o adopte, fiindcă ei nu aveau copii, s-o adopte pe mama, şi au adoptat-o. Şi când s-au prăpădit, că erau destul de în vârstă când au luat-o în adopţie, după 10-12 ani, au lăsat casa şi grajdul, şi averea lor, atâta cât aveau, au lăsat-o mamei. Un amănunt: eu port numele după acest tată adoptiv a mamei, care a murit în 1924, eu m-am născut în 1926.

Schmuel îl chema?

Da.

Înţeleg. Şi acum să revenim la mama dumneavoastră.

Da.

Vă deranjează?

Nu. Aprinde-o, aprinde-o.

E aici.

Da. E greu să găseşti cuvinte să vorbeşti despre mama, mama pentru cei mai mulţi dintre copii este o sfântă.

Hai să începem mai uşor, cu trăsăturile fizice.

A! Era o femeie frumoasă, cred că semăna mamei ei, bunicii, care era înaltă şi vine făcută, o femeie frumoasă de altfel, cum se vede în poze, pe care de altfel le-aţi văzut. A doua trăsătură, tot fizica să-i zicem, este faptul că era foarte muncitoare, alături de tata, a muncit din greu, amândoi, trăgând la acelaşi car al vieţii. A muncit mult şi au realizat, dacă au realizat, nu atât avere, avere se înţelege probabil case, bani, ştiu eu ce, cât faptul că au reuşit să ne înveţe pe noi, până la război, că atunci învăţătura chiar dacă avea cine să te susţină, nu te ţinea statul, ne-a scos pe noi evreii. Şi de acolo înainte am învăţat singuri, însă am învăţat, au reuşit să ne deprindă gustul de învăţătură, dragostea de învăţătură. Aşa se face că eu unul am reuşit a face facultate tehnică, iar soră-mea medicină, şi că am ajuns acolo unde suntem. Şi prin muncă susţinută, în învăţătură şi pe urmă în profesie, zic eu că am urmat exemplul dat de părinţi.

Cum obişnuia să se îmbrace?

Modest, [neinteligibil], nu se putea altfel, şi de altfel nici posibilităţile materiale nu erau de natură. În general era o familie de oameni modeşti, cu posibilităţi modeste. Şi în condiţiile astea nu puteai să faci lux. Da, însă ţin minte, că atunci când se mergea la sinagogă, de sărbători cum spuneam, că mergeam, era totdeauna bine îmbrăcată, totdeauna cu o pălărie cu voaletă, cum se purta pe vremea aceea, totdeauna cu carte de rugăciuni cu traducere în limba română pe care o păstrez cu sfinţenie şi în ziua de azi, totdeauna cu locul ei în sinagogă, totdeauna fericiţi că izbutim să facem sărbătoarea cum se cuvine, ceea ce în timpul războiului nu prea s-a mai putut întâmpla, din cauza persecuţiilor şi a prigoanei.

De obicei în fiecare familie e cineva care se impune prin decizii în faţa copiilor...

Da.

De multe ori spune tata spune: „Veţi fi pedepsiţi”, şi mama îi spune „Copiii nu trebuie să se ducă la joacă astăzi că au făcut nu ştiu ce”; cum era cu părinţii dumneavoastră?

Erau foarte ocupaţi cu munca; tata nu avea timp de o educaţie anume pentru noi, dar ceea ce ţin minte şi cred că aşa, fără carte şi cursuri, de pedagogie a ştiut foarte bine să facă, nu ne-a alintat niciodată când eram copii, însă ştiu, după aceea ni s-a spus, când dormeam, atunci mă alinta, şi mi-a spus asta la bătrâneţe, bătrâneţe relativă, era dânsul bătrân şi eu în putere, atunci mai curând îmi trecea mâna prin păr, şi mai spunea o vorbă bună, cât am fost copil nu, era sobru şi serios cu noi, mai ales dacă era vorba de muncă, sau de treabă în grădină, sau în grajd, unde aveam caii, nu exista o vorbă de alint. Da, şi datorită faptului că, aşa cum vă spuneam, că tata şi scrie despre asta, m-am ţinut, imitând, maimuţărind poate acel unchi Bern, de farse din astea, pentru astea m-a bătut, nu pentru alte obrăznicii, pentru farse, la care mama îl chema pe tata, tata avea nişte palme de care eu mă înspăimântam, totdeauna mi se părea că sunt cât lopeţile, trăgea câteva, se scutura pe mâini, şi se ducea înapoi la muncă, n-avea timp, fără vorbire, fără...de vorbit îmi vorbea mama, pe urmă, care mă şi scăpa de ...ea îl chema pe tata să servească lecţia aceasta, ea mă scăpa din mâinile lui, ea mă ferea ca nu cumva să mă lovească la cap sau în locuri, numai la fund, unde nu era pericol de deformare.

Aşa. Vreau să vă întreb când s-au întâlnit, cum s-au întâlnit.

Ei doi?

Da, cum s-au cunoscut?

Greu de spus; mama era o fată săracă, mai trăiau bătrânii care au adoptat-o, deci nu era moştenitoare, aci n-aş vrea să spun avere că nu era avere, dar la ce-a lăsat ei nu era încă moştenitoare. Cred că...ca pe vremea aceea, erau întâlniri, baluri de Purim, comune, s-au cunoscut, s-au plăcut, amândoi erau oameni frumoşi, [neinteligibil] şi probabil aşa. El venind de la Tazlău, unde îşi făcea serviciul, şi venea din când în când sau la Buhuşi, sau la Bacău.

Căsătoria a fost o căsătorie din dragoste sau o căsătorie aranjată? La evrei era match-maker, nu ştiu cum îi spune în Ivrit, cel care găsea de tânăr perechea pentru fată.

Sau părinţii îi destinau pe unul altuia, încă de copii.

Exact, exact. N-a fost de genul ăsta?

Nu, în nici un caz.

Deci s-au cunoscut, s-au plăcut şi de aia s-au căsătorit, nu, n-a fost ceva aranjat.

Da.

Când s-au căsătorit?

În 1924 cred, eu sunt născut în 1926, a mai fost, aşa cum spuneam, un băiat născut şi care a murit la naştere în 1925 am vrut să spun, deci în 24.

Înţeleg. S-au căsătorit în sinagogă?

Nu ştiu. Asta nu ştiu, decât că căsătoria lor a fost în decembrie, mama ne spunea că a venit în rochie de mireasă, fără palton, fără capă, că era cald şi plăcut, deci în decembrie, în 24.

În 24?

Da, 1924.

Aveau ketubbah?

Sigur că da, şi o am, o păstrez.

O aveţi?

Sigur că da.

Putem să facem o copie după ea?

Sigur.

Vai, superb, superb! Ăsta e încă un lucru pe care nu-l am...e prima oară când găsesc kettubah.

Zău? Ei cum, asta se păstrează, e preţios, şi e sfântă!

Am avut mulţi subiecţi care au fost deportaţi în Transnistria, li s-a luat casa, au ars, s-au...

În condiţiile astea sigur că n-au...

Deci din cauza vremurilor, nu că n-au grijă de ele, sunt acte ascunse, îngropate, dosite, care au reuşit să le păstreze. Şi dvs., la căsătorie, aţi avut kettubah?

Păi cum să nu, spuneam, că o am.

A dvs.?

A mea.

Nu, de părinţi întrebam.

A lor nu, în schimb vă pot da ketube din arhiva comunităţii.

Mersi.

De la începutul secolului trecut.

Când mi-aţi descris familia, situaţia financiară a familiei, modestă şi multă-multă muncă.

Da, aşa-i, este exact.

...despre casa în care aţi trăit dvs., câte camere avea?

Păi era o casă care a împlinit vreo 150 de ani în urmă cu 20-30 de ani, sau 40 de ani chiar; avea 4 încăperi, fără hol, avea prispă şi era acoperită cu şindrilă, şi când am cunoscut-o eu era cu tinichelele în pod, fiindcă şindrila se găurise, şi când ploua mai mult trebuia să mă urc cu tata în pod noaptea, să golim ca să nu curgă în casă, să golim tinichelele, care erau cutii de halva, ştiu eu, de la măsline, tinichele, şi le puneam la loc unde curgea prin acoperiş. Casă veche...Pe urmă însă tata, vrednic cum era, a amanetat, ca să spunem aşa, casa şi şi-a făcut casă după sfatul, interesant, rabinului din Buhuşi, la care s-a dus după sfat.

Interesant...ziceaţi că erau patru camere?

Da.

Puteţi să mi le descrieţi, aşa, în mare?

Da. Una din camere era bucătăria cu sobă de zid şi plită, aia era împărăţia bunicii, acolo domnea bunica, parcă o văd cum sufla în foiţa pentru tăiţei, care era ca foiţa de ţigară; aia era bucătăria. Era dormitorul părinţilor, unde dormeam şi noi copiii, era hanul, încăperea mai mare, relativ mare, în care după cum v-am spus mai înainte se adăposteau cei care veneau la târg cu căruţe,[neinteligibil] era moştenire de pe urma poştei care a fost acolo şi a celor care călătoreau cu poştalionul, treceau...relativ la asta aş putea să vă spun un amănunt foarte interesant, că prin 1864 cred că era, la un moment dat cu poştalionul dinspre Roman au ajuns un pâlc de oameni care i-i s-au părut bunicului, bunicul care a adoptat-o pe mama, după care eu port numele, i-i s-au părut [neinteligibil], deosebiţi, pentru că arătau ca boierii, şi fiindcă erau bine dotaţi cu punguliţe cu bani, şi li s-a cerut să-i schimbe caii cu cai odihniţi, aşa cum e la poştă, cât mai iute, că se grăbeau. Văzând că i se dă şi o punguliţă mai mare cu bani, bunicul şi-a dat seama că sunt într-adevăr oameni deosebiţi şi a urcat el pe capra poştalionului, şi a mers cu respectivii, cu caii buni, până la Adjud. Cine erau? Cuza vodă, vodă Cuza, la plecarea din ţară; i-a dus până la Adjud, de acolo au luat calea spre comunişti, şi au trecut prin Ghineş-Balanca, şi au ieşit din ţară şi au ajuns în Germania. Ne povestea, povestea bătrânul, că eu n-am apucat, dar el a povestit despre această întâmplare deosebită.

Interesant...Cuza, Carol I.

Iată evrei implicaţi în viaţa, la periferie, nu erau..., dar implicaţi în viaţa celor mari, a conducătorilor ţării.

Să ne întoarcem un pic la casă; puteţi să ne descrieţi un pic mobila?

Era o mobilă făcută din topor, în bucătărie, ca la bucătărie, nu era decât o masă, plita aceea, care interesant, că scotea fumurile, fumurile plitei cum se spune, prin perete, adică peretele servea drept horn, fiindcă eu o ţin minte pe bunica în camera alăturată bucătăriei, stând cu spatele în perete, şi noi copiii stăteam pe lângă ea, şi peretele era cald. Iarna. Fumul ieşea prin perete şi se încălzea. Era un recuperator de căldură, în final, îţi dai seama ...

Ingenios ...

Da, ingenios...

Exista cămară?

Nu, era beci. Beci de piatră, adânc, gospodăreşte, în care se ţineau butoaiele de varză şi proviziile de iarnă, şi murăturile şi ... în paranteză spus, tata, am mai spus eu asta, a fost specialist în conserve de iarnă. Şi totdeauna era beciul plin. La adâncime.

În casă aveaţi covoare pe jos, sau pământ, sau ce era?

Nu pământ, era podea, de lemn, pe care tata mi-amintesc, o spăla cu peria.

Aveaţi în casă, mi-aţi spus că era un grajd foarte bun cu cai ... mai erau alte animale?

Nu, numai cai. Altfel aveam păsări, orătănii prin curte ...sigur.

Asta întrebam. Deci erau.

Sigur, aveam găini, aveam gâşte, la un moment dat nişte gâşte de 10, 12 14 kilograme gâsca. Se spunea pe atunci că sunt din prăsila regală.

Frumos. Dar un câine era pe lângă casă?

Sigur. Aveam doi câini lupi la un moment dat, de toată frumuseţea. Bucuria noastră, a copiilor.

În casă bănuiesc că n-aţi avut ajutoare gen bucătar sau ... pentru han bucătar sau ce ştiu io, fraulein sau dădacă sau bonă ...

Nu argat, noi îngrijeam caii, tata cu mama şi când am crescut mai mare şi eu, dar aveam o femeie care o ajuta pe mama. Mama era ocupată că mai făcea pe lângă bunica, şi mai ales după ce s-a prăpădit bunica, făcea bucate pentru cei care treceau prin han, şi avea ajutor o fată din Ardeal care ne-a crescut oarecum pe noi, copiii.

Mai ţineţi minte cum o chema?

Cum să nu, păi noi ţineam la ea ca la o a doua mamă. Se numea Jeni, noi îi spuneam Jenica. Era nu cu mult mai mare ca mine, cred că a avut vreo 14 15 ani când m-am născut io, şi cu care am rămas împreună după ce s-a măritat, părinţii mei au măritat-o, ca pe fiica lor, s-a numit Dodu după măritiş.

Ce nume avea înainte? Numele de fată.

Ştiu că pe tatăl ei, care era un om mare, ciolănos, şi care era specialist la boii făbricii Letea din apropiere, îi spuneam Moş Ion.

Era evreică? Nu era evreică.

Nu. Ardeleancă de la Dificiorii Mici, din Ardeal.

Diviciorii Mici?

Da.

A! Mi-am adus aminte cum se numea. Mustea.

Mustea?

Ca fată. Şi Dodu după măritiş.

În casă aveaţi cărţi?

După ce noi am devenit elevi, da. Altfel aveam cărţi evreieşti, în ebraică, şi cărţi de rugăciune.

Părinţii dumneavoastră obişnuiau să citească?

Mama citea. Tata nu.

Mama citea din cărţi în ebraică, în idiş, sau cărţi în limba română?

Nu, cărţi în limba română, literatură. A citit până la bătrâneţe.

Ce citea?

Romane de tot felul. Ştiu că-i plăceau mult Dostoievski, spre exemplu, şi apoi clasicii români.

V-au explicat vreodată ce să citiţi, în mod special?

Nu.

V-au recomandat ce să citiţi?

Ce să citesc nu, dar ce să nu citesc asta m-a sfătuit şi nu numai că m-a sfătuit dar m-a şi pedepsit când m-a găsit cititnd ceea ce i se părea o carte să-i spunem apocrifă la timpul ăla. Era o carte din „Colecţia de 15 lei”, aţi auzit de colecţia asta? Era un scriitor Petre Belu. A avut printre altele o carte a cărei acţiune se petrecea în Crucea de Piatră, de Crucea de Piatră aţi auzit.

Da.

Şi M-a găsit citind cartea aceea, nu ştiu cum îmi căzuse în mână... Ce-am păţit din cauza asta!

Mama?

Mama. Mi-a luat cartea, mi-a tăiat covrigul, banii de covrig pe care mi-i dădea săptămânal, la cinematograf n-am mai fost vreo 2 săptămâni, tot aşa, mi-a tăiat „indemnizaţia”, ...

Înţeleg.

Era sever controlată lectura care se .

Ziare citeau?

Mai citeau, dar nu prea aveau timp din cauza muncii. Munceau din greu. Timp de stat nu era.

Bănuiesc că de mers la bibliotecă nici vorbă

Nu! Nici vorbă. Mama. Dar tot cerea altora să-i aducă, ea n-avea timp.

Cum era cu iudaismul la ei doi? Mi-aţi spus de kosher, că erau vase kosher, că mama gătea kosher. Jeni bănuiesc că respecta regula.

Da sigur că da. Dar nu gătea ea. De gătit gătea ori bunica, când a trăit bunica, ori mama. Îmi aduc aminte, fiindă veni vorba de kosher, de un coş de nuiele, împletit, în care se punea carnea, cu sare, şi se lăsa un timp, acolo ...

Să iasă sângele.

Da, să iasă sângele.

De shabat mergeau la sinagogă?

Nu, însă seara de vineri era respectată. Nu exista să nu fie supa aceea de aur, cum se spunea, special gătită pentru ... pâinea de casă făcută, şi bucate deosebite pentru sâmbătă. Dar timp de mers la sinagogă nu aveau, şi într-adevăr, munceau de dimineaţă până în noapte.

Deci munceau şi sâmbătă.

Şi sâmbătă.

Acasă în schimb ţineau sărbătorile. Mi-aţi spus că sărbătorile se ţineau ...

Se ţineau cu sfinţenie. Şi sâmbătă nu se spăla, nu se făcea curăţenie, numai munca strict necesară, aceea din care se câştiga pâinea. […]

Cum era comunitatea, era o comunitate evreiască, făceau parte din comunitate, aveau vre-o funcţie în comunitatea asta ...

Funcţie n-aveau. Îşi plăteau cotizaţia asta cu conştiinciozitate, veneau cu liste de subvenţii fel de fel, pentru reparaţia sinagogii; nu exista să nu contribuie. Dar altfel de activitate nu. Noi copiii doar am fost la activităţi sioniste.

Activităţi sioniste?

Da. În special sora mea, nu uită educaţia primită, educaţie în care ... de fapt era începută de acasă, tot munca – prima în educaţie. Era o muncă în agricultură pentru care eram pregătiţi.

Cum era cu părerile lor politice? I-aţi auzit discutând în casă despre părerile lor politice? Nu, mi-aţi spus că n-aveau ei timp de lucruri de genul ăsta.

O singură scenă am văzut. Ţin minte că se vota. Şi trebuia să se ducă şi tata la vot. Şi când a plecat, ţin minte, ni s-a părut curios nouă copiilor, că i-a spus mama „Vezi, chiar dacă nu-i aşa frig afară, pune căciula, că nu ştii ce se întâmplă, dacă dă vreo boare să-ţi fie bine”.

Deci ăsta a fost singurul lucru „politic” discutat la dumneavoastră. E bine. Deci nici vorbă de membri în partide politice, organizaţii ...

Nu, nu ....

Erau membri în orice altă organizaţie socială, culturală, de genul ăsta.

Nu. În afară de munca aspră pe care o aveau ...

Deci erau în „asociaţia muncitorilor”

Erau cai, era grajd, era clădirea ....

Despre serviciul militar al tatălui dumneavoastră ...

Da, a fost problemă serviciul militar al tatei, din cauză că el a făcut armata şi războiul la austro-ungari. Şi când a revenit Bucovina înapoi la ţara mamă, la Regat, trebuia să schimbe livretul militar, şi ştiu că se frământa cu problema asta, fiindcă trebuia de la austro-ungari să treacă în armata română, dar până la urmă s-a rezolvat, a avut livret, a făcut în timpul războiului concentrări, în preajma războiului, când încă erau în haină militară evreii, am şi fotografii pe undeva...

De al WW2 ziceţi?

Da. În preajma. A fost pe zonă, se spunea atunci, nu prea ştiam noi copiii ce înseamnă, undeva în apropierea frontului, cam aşa ceva. Ţin minte că a făcut concentrare la Breţcu.

La Breţcu?

Da. Şi că era foarte bun prieten cu un maghiar. Şi am o fotografie în care amândoi sunt în haină militară.

Am nevoie de ea.

Soldaţi. Da. Cum să nu. O caut.

Primul Răzb. Mondial mi-aţi spus că a fost la austro-ungari. Ţineţi minte, a fost cumva pe front, a luptat ...?

N-avea decât 17 ani. Nu ştiu ce a făcut, dar ştiu din cele ce mi-a spus că a fost purtat prin Polonia şi Cehoslovacia cu armata austro-ungară. Şi că la un moment dat a fost bolnav de tifos, în spital, la 17 ani.

Spuneţi-mi despre relaţia părinţilor cu vecinii. Mi-aţi spus deja despre prăjituri, despre ....

Pe o latură îl avea pe fratele lui Iozef. Pe cealaltă latură era o familie Marcovici. Eram nu ca vecini, parcă eram rude. Aşa cum spuneam, noi copiii de multe ori eram la ei, la masa lor, jucându-ne în curtea lor, în grădina lor, băteam mucii împreună, mă rog, culegeam poamele împreună, era frumoasă vecinătatea, si păstrăm o amintire plăcută. Nu mai vorbesc de unchiul celălalt, la care mă duceam să furăm pere. He he he avea vreo doi peri, cu poame grozave, aşa.

Şi ştia că ... mergeţi să furaţi pere?

Da cum să nu!

Binenţeles! Dar totdeauna copiii au impresia că reuşesc să fure fructe din livadă. De multe ori se întâmplă.

Aveau şi prieteni neevrei? Nu neapărat vecini, de pe stradă., din cartier, din mahala, cum i-aţi spus, că m-am molipsit şi eu de la dumneavoastră, nu-i mai zic cartier, îi zic mahala ... Aveau prieteni?

Da, cum să nu. Mama era foarte sociabilă. Şi tata. Tata avea însă timp mai puţin. Nu erau vizite aşa la cafea. Veneau la un necaz, se ajutau unul pe altul. Cum noi eram în apropierea spitalului […] mulţi prieteni erau din spital. Era pe vremea aia administratorul spitalului, la care tata punea murături, nu la el acasă, pentru spital – spuneam că era specialist în conserve de iarnă - . Apoi erau erau aşa-zişii subchirurgi, pe vremea aia era un domeniu medical, nu ştiu cu ce aş putea să-i compar acuma, erau ceva mai mult decât asistenţii din ziua de azi, asistentele din zou a de azi, şi lucrau în mod deosebit la chirurgie. Dar erau şi un fel de medici la noi. Veneau în vizită? Veneau, ca prieteni. Chiar atunci când erau chemaţi la necazuri cu sănătatea. Se luau ventuze scarificate, se puneau lipitori pentru tensiune, şi în privinţa asta îmi amintesc, deosebit, original, că atunci când bunica şi-a fracturat, luxat un picior, au adus ţigani ursari; a pus bunica pe un prag piciorul, şi s-a aşezat ursul de vreo două ori cu fundul. Nu mi-aduc aminte să fi fost ghips, să fi fost nu-ştiu-ce, cu asta, cred că s-a vindecat, că nu s-a mai văitat. Cred că ţiganii aveau ceva pricepere, că-şi îndrumau ursul aşa ca să ...

Interesant. Prieteni neevrei. Printre medici erau şi neevrei. Nu era ceva radical, „nu ne împrietenim decât cu evrei” ....

A, nu, pot să vă spun ca o curiozitate că unul dintre prietenii lor era preotul bisericii de la spital, cu care se stătea de vorbă cu plăcere la un pahar de vin câteodată.

Aveau obiceiul să plece în vacanţă, eu ştiu, undeva, odată pe an ....

Niciodată. Niciodată. Eu regret mult lucrul ăsta. Nici măcar o singură dată nu ştiu să fi plecat într-un concediu, la băi, într-un concediu cum am fost noi ăştelalţi. Nici măcar o singură dată în viaţa lor. N-au ştiut decât de muncă.

Despre rudele lor, aici trebuie să ne uităm un pic ... mi-aţi zis de ... de tată am notat (aoleu): David, Iosif, Rubin, Mina, Reghina şi Fani.

Da.

Dacă totul merge bine ar însemna că acuma se înregistrează. Şi am ajuns în sfârşit la dumneavoastră.

Da.

Prima întrebare. Când şi unde v-aţi născut?

He he! La Bacău, în 25 iunie 1926.

Despre grădiniţă, vreau să vă întreb dacă aţi practicat aşa ceva sau aţi fost crescut în casă? Au avut grijă de dumneavoastră, aţi avut fraulein sau dădacă sau lucruri de genul ăsta?

Nu, am fost la grădiniţă.

Când, la ce vârstă aţi fost la grădiniţă?

Înainte de 6 ani, fiindcă şcoala primară am început-o la 6 ani, cum era pe vremea aceea.

Înţeleg. Era obiceiul ca până pe la 2-3 ani să fie crescuţi în casă copiii, nu era ca acuma creşă.

Nu, nicidecum, şi de născut ne-am născut acasă, nu la creşă, nu la maternitate.

Şcoala pe care aţi început-o la şapte ani...

La 6!

La 6 ani, era şcoală evreiască?

Nu, era şcoală de stat.

Ce vă plăcea cel mai mult în şcoala aia? Care erau cele mai simpatice materii?

Era şcoală primară, nu se făcea pe materii în mod deosebit. Am avut învăţători foarte buni, pe care n-am să-i uit. Două clase le-am făcut cu soţul, două clase cu soţia învăţătorului.

Cum îi chema?

Cârjă.

Domnul şi doamna Cârjă. De numele lor, vă mai aduceţi aminte de numele mic?

Nu, noi le spuneam Domnul Învăţător.

Mi-i descrieţi un pic pe oamenii aceştia?

Da. El era de o blândeţe deosebită. Ea era mult mai iute.

Erau în vârstă?

Da. La vremea aia erau trecuţi cred de 50 de ani, sau aşa ni se părea nouă. Copilul întotdeauna vede pe cel care are ceva ani mai în vârstă. Mi se păreau oameni bătrâni. Însă învăţători deosebit de buni, şi d-aia ne erau dragi. Amintiri? Deci amintiri din şcoală.

Vreau să vă întreb despre ei. Excelau în informaţia pe care v-o predau la şcoală sau erau genul acela, de pedagog, care ştie să se exprime, care este foarte expresiv în gestică, în tonalitatea vocii, în tot ceea ce spune, erau oameni care comunicau şi altfel decât prin simpla informaţie pe care o scriau pe tablă?

Da. Însă informaţia pe care ne-o dădea scrisă pe tablă, informaţia care era scrisă în programa şcolară, era clară, era frumoasă, era plăcută relativ la transmis, respectiv la primit.

Înţeleg.

Îţi spuneam de amintiri. Îmi amintesc că eu n-am fost pedepsit decât o singură dată în toată şcoala primară, când am fost pus în genunchi. Aşa era obiceiul atunci. În momentul în care m-a găsit prin clasa a 4-a învăţătorul, domnul Cârjă, citind Dox-uri pe sub bancă. Ştiţi ce sunt Dox-urile?

Nu.

Era o colecţie denumită „Aventurile submarinului Dox”.

Desene animate? Adică desene?

Nuuu, desene animate pe vremea aia? Nu desene, nu, erau călătorii, am câteva numere aici, reeditate acuma după 1990, am să vă dau să citiţi de curiozitate. Erau o mare pasiune aceste Dox-uri. Au mai fost la vremea aceea şi alte colecţii de felul acesta: spre exemplu a fost Al Capone. Aţi auzit.

Binenţeles.

Apărea în fascicole, şi noi copiii aşteptam venirea zilei din săptămână – că săptămânal apăreau – în care apăreau astea, cu multă nerăbdare. A mai fost apoi Bill Gazon.

Vi le cumpărau părinţii?

Da sigur. Sau ne dădeau bani să-i [să le] cumpărăm noi. Alergam înaintea poştaşului, că era abonament, până la colţul străzii, ca să-l luăm cu 5 minute mai devreme. Era, era frumos. Da. Şi-mi mai aduc aminte relativ la lectura de atunci, că nu ştiam încă să citesc, când mama citea seara, cu glas tare – pe vremea aia nu era radio, nu era televizor – grozăviile Siberiei. Era tot un roman în fascicole, care pe noi, copiii, ne-a impresionat în mode deosebit. Cam atât despre literatura de pe vremea aia, de literatura copilăriei.

V-aduceţi aminte de colegii de clasă? Oameni care se ocupau cu şotii la adresa dumneavoastră, de exemplu? Sau dumneavoastră eraţi „omul cu şotia” ?

Eu cam eram cu şotia, dar mi-era teamă. La vremea aia mi-era teamă de învăţător. Îmi aduc însă aminte de un coleg care este astăzi o personalitate în ţară. Şi anume de Dolfi Drimmer.

Dolfi Drimmer?

Da. N-aţi auzit de el? A fost ... sau mai este încă, că n-am auzit în ultima vreme, rectorul Universităţii Română-Americane, care la un moment dat a fost contestată, se părea că închisă.

Şi el tot evreu.

Da, sigur. Părinţii lui aveau o fabrică de panglici, undeva chiar în apropierea şcolii. Era cel mai bun elev din clasă. Era serios, noi eram nai năzbâtioşi, mai cu fotbalul, mai cu nu-ştiu-ce, rea grăsuţ, aşa arată şi acum, l-am văzut la televizor de multe ori, trăsăturile i-au rămas, chiar dacă a îmbătrânit, ca noi toţi. Era cuminte şi aşezat, în timp ce noi ne zbenguiam.

În timpul războiului mi-aţi povestit de tatăl dumneavoastră că era concentrat la Breţcu, după aceea că a fost …

Unde?

La munci ….

Da ….

Dumneavoastră ce aţi făcut în timpul războiului?

În primii doi ani de zile, adică între 13 ani jumate şi 16, am încercat să câştig pâinea aşa cum puteam pentru cei care rămăseseră acasă: mama şi sora. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă angajez, dacă se poate spune aşa ceva, că nu existau angajamente scrise, cu contracte, cum e acum, la un antreprenor de construcţii.

Intraţi cu învoială.

Cu învoială, da. Mi-aduc aminte, se numea Alexandru Foit, spre exemplu, care s-a purtat frumos şi îngăduitor cu mine, care eram încă un copil, nu împlinisem încă 14 ani, şi am lucrat pe lângă un zidar mai bătrân, cade de asemeni s-a purtat frumos. Dar munca era muncă! Adică, nu că pe vremea aia nu erau lifturi, ascensoare de urcat materialul, dar nici măcar scripeţi nu erau, să ridici pe o sfoară. Căram varul cu targa, şi cărămizile cu samarul. Dacă ştiţi ce-i aia samar.

Da.

Asta pă trepte, până la – mi-aduc aminte prima construcţie la care am lucrat, era o clădire cu două etaje, la care urcam în felul acesta pe schele, cu samarul în spate. Sau cu targa în mână. Asta a fost prima treabă. Apoi am făcut multe altele. Am fost mulţumit când am putut lucra într-o făbricuţă, spre exemplu, unde eu eram şeful meu…

Astea erau lucruri ocazionale, nu era ceva să rămâneţi acolo pe mai mult timp. De exemplu, aici la construcţii, s-a construit casa, s-a terminat şi treaba.

Da, dar aveam pe rol o altă lucrare. Însă iarna nu se lucra. Astea erau treburi de vară. Şi iarna însemna să şomezi. Şi atunci mi-am găsit de lucru la o făbricuţă - nu era mare, era cu vre-o 6-8 lucrători, cam aşa – de unsoare de căruţe şi de lumânări. Cum era munca acolo, ce să vă spun. Hm! Făceam muncă şi de zi, şi de noapte. La unsoarea de căruţe lucram vara numai în chilot, ne umpleam de păcură, că cu păcură şi cu smoală se lucra la treaba asta, ca să ne spălăm apoi cu gaz. Ca să ne spălăm apoi cu gaz, altfel nu se ducea … era pielea băşicată. Dar … era bucata de pâine câştigată. Aveam ce duce acasă. Fiecare bănuţ – pus în mâna mamei cu grijă. Din ce-I dădeam ei, îmi dădea pe urmă, cât credea de cuviinţă, ca să am să mă duc duminica la cinematograf, şi câteodată pentru o şomeră, aşa se numea, o prăjiturică mică, cea mai ieftină, la cofetărie, duminica. Am fost mulţumit. La lumânări lucram în tură, şi de noapte. Şi am să vă spun o întâmplare, din care să vedeţi cum se trăia atunci, pe vremea aia, poate şi în vremurile de azi o mai fi, dar mai puţin cred. Lucram împreună cu o femeie. Doi eram noaptea. Eu aveam vreo 14 ani, 15, femeia era femeie în toată firea, douăzeci şi ceva sau treizeci de ani, era însărcinată în perioada aceea de care vreau să vă spun. Lucram doi fiindcă aşa se cere la lumânări de făcut. Cred că şi în ziua asta se face asemănător, cu două butoaie de lemn, manevrate cu mâna, cu manivela – nu vreau să răpesc timp ca să explic mai mult - , fapt este că, într-o noapte, în făbricuţa în care lucram, într-un fund de grădină undeva – făbricuţa era amenajată într-un fost grajd tot de mine, care aveam cunoştinţe de zidărie, şi de zugrăveală şi de toate alea, aşa - ce s-a întâmplat? Învârtind la butoaiele alea, de fabricat lumânări, femeii i-a venit timpul de naştere. Au început durerile naşterii. Eram numai eu cu ea, pe la ora nouă jumate – zece, intrasem în schimb pe la 6 – 7, era iarnă, era întuneric de-acuma, şi eu copil, m-am speriat de-a binelea. Femeia a început să se zbată, să geamă, şi eu singur, în fundul grădinii în clădirea aceea ce mă făceam? Disperat, am alergat în stradă, să cer ajutor: nu mă pricepeam a face nimic. Şi am avut norocul să nimeresc – parcă văd şi acum – când lumea venea de la cinematograf, la ora la care se cam termina ultimul film ...

Ultima reprezentaţie ...

Da. Şi s-au îndurat de mine, la disperarea mea, doi oameni, un bărbat şi o femeie, soţ şi soţie probabil, să-mi vină în ajutor. Şi au venit cu mine, i-am adus în făbricuţă acolo, mi-au cerut apă, mi-au cerut cârpe, mi-au cerut nu-ştiu-ce, şi a născut femeia acolo, în fabrica aceea, nu-mi aduc aminte şi cum o chema pe ea, în făbricuţa aia ... Ce mă făceam eu dacă nu se îndurau oamenii aceia, dacă se nimerea o altă oră, mai în toiul nopţii, şi nu găseau ... Nu ştiu ...

Interesant...

E un lucru care a rămas bine întipărit în minte. Situaţii de felul acesta nu cred că erau chiar aşa de rare, la vremea aceea.

Mda, viaţa era destul de grea. Făbricuţa a cui era?

Făbricuţa avea trei stăpâni, ca să vedeţi! Unul era un avocat, Cristian se numea, un om foarte cumsecade - care m-a ajutat după 23 August să-mi termin studiile apreciind poate munca mea – care era cu banii, el finanţa. Era unul, nu mai ţin minte cum se numea, neevreu şi el, care era cu firma, era firma lui, nu putea avocatul să ţină, ştii cum erau legile atunci. Şi era un evreu, Weissmann, care era un fel de ... să-i spunem director tehnic.

Organizator.

El era. Da. Foarte priceput, foarte iute, şi la chimie, că trebuiau nişte combinaţii oarecum chimice acolo ... la făcut lumânările, la făcut unsoarea de căruţe. Cam aşa arăta organizarea acestei făbricuţe ... la care mai am o amintire. Că unul dintre ei, toţi erau pentru mine boieri, unul dintre ei a atacat într-un birou, a încercat să atace, pe una dintre fetele care lucrau acolo.

Unul dintre ăştia trei?

Da. Nu mai spun care. Şi a trebuit să intervin, m-am simţit obligat, am spart un geam, uşa încuiată, cu nu-ştiu-ce, şi am zis că ... n-aveam decât 14 ani, 15. Iar fata era – intră în subiectul de care scriem? - ...

Da ...

Vecină de-a mea. Chiar din aceeaşi curte. Sigur, nu puteam s-o las acolo, oricare ar fi fost, dar în mod deosebit în situaţia asta, la necaz ... Trece omul prin multe ...

Aţi ... v-aţi continuat lucrul la ...

Fabrică?

La fabrică ... după ce s-a întâmplat ?

Fata n-a mai venit. Eu aveam nevoie de pâine. Ce făceam? E adevărat că, paralel cu treburile acestea, când nu prea era de lucru iarna, aşa cum aveam eu 15 ani 16, 17, până la 18 ani, predam şi lecţii de vioară. La nişte copii, în particular, cum era pe vremuri. Erau vre-o două familii, spre exemplu era o familie Leibovici, a cărui băiat, care pe vremea aia avea vre-o opt ani, nouă ani, şi a ajuns – şi l-am întâlnit după 23 august, după ani de zile – medic undeva la Galaţi ...

Erau evrei?

Da. Leibovici.

În timpul războiului aveau ... reuşeau să plătească lecţii de vioară ?

Da. El era contabil, lucra undeva. M-am mulţumit cu cât îmi dădeau. Şi am mai avut lecţii de vioară. Am mulţumirea asta să ştiu, chiar dacă nu i-am mai întâlnit, într-un loc, la o familie Klein, rudă cu familia de care spuneam mai înainte, un băiat, Avram îi spunea, căruia îi dădeam lecţii de vioară, care a ajuns pilot la avioane în Israel. Şi de care mai ştiu şi acum, mai aflu din când în când, prin prietenul meu, acuma la pensie.

Despre mama dumneavoastră ce puteţi să-mi spuneţi? În timpul Holocaustului era casnică şi dânsa, reuşise să-şi găsească ceva de făcut sau ...

Nu ... Stătea acasă. Pe vremea aia, o femeie, mai ales la vârsta aceea, avea în jur de 45 de ani, nu se găsea cu uşurinţă de lucru. De altfel casa se ţinea întreţinută. Noi fiind scoşi afară din casa noastră, am stat undeva la marginea oraşului, într-o casă cu chiler, ştiţi ce-i chilerul? La construcţiile joase, mai ales cum erau cele de la ţară, un acoperiş aplecat foarte aproape de pământ, creează o încăpere care de obicei era o bucătărie. În acest chiler am stat ... aşa i se spune în Moldova.

E o încăpere cu plafonul oblic?

Da.

Acolo exact în zona unde e mai jos...

De la acoperişul casei, până la aproape înălţimea unui birou, era un acoperiş oblic. În încăperea aia era chilerul. Cu lut pe jos, mama trebuia să de multe ori aproape secată, lutuiască, cu lampă de gaz, cu fântâna în stradă, de unde mergeam toată mahalaua să luăm apă, şi nu cu cumpănă, nu cu găleată, era cu o prăjină cu un cui la capăt, în care noi puneam găleata noastră, toarta găleţii, o aruncam în fântână şi o trăgeam în sus de ea dup-aia până o apucam cu mâna. Cum era aia? nu mai spun. În nici un caz ... Acum se fac analize de toate felurile, nimeni nu se îngrijea de analize la vremea aia. Că era tulbure, că era mă rog ... Într-o mahala, de la marginea Bacăului, numită Câmpul Poştei.

După război ... Îmi spuneaţi că în timpul războiului tatăl dumneavoastră mergea, mergea la muncă ziua, dar noaptea venea acasă.

Nu întotdeauna.

Nu întotdeauna?

Nu. Însă, uneori mă duceam eu la muncă, când eu n-aveam de lucru. Şi el putea să-şi găsească [timp de odihna]... mă duceam eu la muncă în locul lui. Exista posibilitatea asta... Şi el lucra la vremea aia la o moară. La cărat saci. Un fel de hamal.

După război, dânsul şi-a găsit de lucru în Bacău? Cu ce s-a ocupat? Spuneaţi că după 23 august n-a avut nici o obligativitate să meargă la moara respectivă, să ...

Da, bineînţeles. A lucrat la o fabrică textilă. O fabrică „Izvoreanu”. Da, renumită în Bacău. Aşa cum exista o fabrică de pielărie a lui Fildermann. Acel Fildermann cunoscut din viaţa politică. Apărătorii evreilor din vremea aia. De altfel fabrici de pielărie erau mai multe la Bacău, şi mai mărunte. Asta al lui Fildermann era o fabrică mare, dar exista şi o fabrică a lui Davidovici, şi una a lui Abramovici ... fabrici de pielărie ... vreau să spun cu asta că industria Bacăului era în mare parte ţinută de evrei.

Mi-aţi spus ...

... care, să nu spunem că fac uz de naţionalism, dar au dat multora pâine, printre care şi fratele mamii, de care spuneam, Berl, care era tăbăcar de meserie şi lucra la fabrica lui Abramovici.

La sfârşitul războiului vă întorseserăţi în casa din care aţi fost evacuaţi?

Da.

Era părăginită sau fusese folosită de altcineva?

Nu, fuseseră nemţi acolo. Ne-am întors. Erau de fapt două clădiri. Era casa bătrânească, care era o casă foarte veche, avea peste 150 de ani, acoperită cu şindrilă, cu prispă, cum era pe vremea aia, şi care servise, v-am mai spus eu cândva, drept han de poştă. Şi asta fusese lăsată moştenire de cei care au adoptat-o pe mama.

Da.

V-am spus şi de asta. A izbutit tata, din munca lui, să facă o casă, alăturată ăsteia, în aceeaşi curte bineînţeles, n-avea alt pământ ... cu două trei încăperi şi o bucătărie.

Mi-aţi descris-o ...

Casă la care noi am ţinut foarte mult cu toţii ... era casa noastră. Cea veche aproape că s-a prăbuşit singură. Avea acoperişul spart, era şubredă.

Deci n-o mai folosea nimeni?

N-am mai folosit-o, după război, s-a prăbuşit singură. Şi am avut noroc că tata, gospodar, muncitor, a reuşit să ne facă adăpost încă înainte de al Doilea Război Mondial.

Cum s-au purtat vecinii cu dumneavoastră? Am înţeles că vecinii erau toţi evrei.

Da, şi de-o parte şi de alta.

După război v-aţi întors în casele dumneavoastră. Cred că n-au fost acolo, pe stradă, oameni care să fi rămas în casă după ce aţi fost dumneavoastră evacuaţi ...

Ba da. Au fost şi cazuri de felul ăsta.

S-au bucurat să vă vadă? S-au bucurat să fiţi din nou vecini?

Da, bineînţeles.

Mai ales că avuseseră şi vecini nemţi, dacă spuneţi că nemţii au stat în casele acelea.

Păi să vă spun. Uitându-ne din stradă către casă în stânga stătea un frate de-al tatei. Stătea şi bunicul. În dreapta era o familie Marcovici. Oameni, cum să spun, de rând, dacă se poate admite expresia. Fratele tatei venea de la ţară, alungat tot de persecuţie. Venea din Schileni, un sat de lângă Bacău, unde a făcut agricultură. Cel din dreapta era zugrav de meserie – Marcovici. Vecinii ne erau ca şi ... unii erau rude de-a binelea,– fratele tatei – ceilalţi ca şi rude, cu toate că nu eram rude. Aşa se trăia pe vremea aia. De altfel mai de pe toată strada, oameni cumsecade, de pe urma cărora, cu excepţia unuia singur poate, n-am avut de suferit în timpul războiuului. Iar de la acel unul singur, a fost nu o suferinţă materială, ci una morală. Ne-a dispreţuit, ne-a înjurat, dar nu ne-a bătut, a spart geamuri.

Care era viaţa după război?

Ce-am făcut eu după război?

Da.

Da ... era o problemă. Eram la o încrucişare de drumuri unde am căzut pe neaşteptate. Nimeni n-a ştiut când o să se termine războiul şi cum o să se termine războiul pentru noi. Şi nu eram pregătiţi nici sufleteşte încotro s-o luăm. Poate în afară de soră-mea, care a avut ideea fixă cu medicina. Mie, aşa cum v-am spus, mi-a plăcut muzica. La un moment dat, eram convins că trebuie să fac carieră din asta, şi visam să mă fac, nici mai mult nici mai puţin, ofiţer la muzica militară. Motiv pentru care am plecat la Bucureşti, numai eu ştiu cum şi cu ce, că bani nu erau, părinţii nu aveau, nu-şi găsiseră de lucru, şi m-am vârât la un conservator, Conservatorul De La Pergola se numea, în italiană, la clasă de clarinet. De ce de clarinet? Ori v-am spus, ori am omis, pentru că în timpul războiului, la liceul evreiesc, care era liceu teoretic, a fost nevoie de suflători. Era lipsă de suflători. Erau viori mai multe, pian, nu-ştiu-ce, nu erau suflători. Şi unii dintre noi am zis „ne facem suflători”. Acolo am avut coleg de orchestră pe Sergiu Comisioner, Comisiona în ziua de azi, care cânta la trompetă, şi este, am din nou plăcerea să o spun, dirijor celebru. Celebru pentru că este undeva în Spania, vine deseori şi dirijează filarmonica din România, mă rog: e o plăcere, îmi pare rău numai că n-am izbutit să-l şi întâlnesc. Da. Am plecat la Conservator, să fac Conservatorul. N-aveam palton, n-aveam de mâncare, de acasă nu mă puteau ajuta, trebuiau şi nişte bani de taxe, de unde Dumnezeu? De frig mai mult, nu puteam face iarna, erau ierni grele la timpul ăla fără palton, a trebuit să vin acasă. Am venit acasă şi cu ajutorul şi acelui avocat Cristian de care am vorbit, care avea locuinţă şi în Bucureşti, era un om cu dare de mână şi cu suflet bun, m-a ajutat să intru în facultate, să-mi termin liceul.

Ultimele patru clase ... ?

Ultimele patru clase. Am dat la Piatra Neamţ ultimele două clase, a 7-a şi a 8-a, după ce la Bacău am dat a 5-a şi a 6-a de liceu cum era pă vremea aia. Bacalaureatul l-am dat în 45 la Botoşani, la liceul Laurian, şi am izbutit cu ajutorul avocatului Cristian, Dumnezeu să-l ierte, că nici el n-o mai fi de mult, am izbutit să intru la facultate, o facultate subvenţionată de Ministerul Transporturilor, de căile ferate de atunci. Cu obligaţia ca la terminarea ei să fac serviciul la calea ferată. Între timp însă a venit naţionalizarea ...

Asa unde era, în Bucureşti?

În Bucureşti, pe Dumbrava Roşie. Cred că şi acuma este.

V-aţi gândit vreodată să faceţi Alia, să plecaţi în Israel atunci, după război?

Care evreu nu gândeşte la aşa ceva? Una dintre probleme, din punct de vedere politic dacă vreţi, s-a pus aşa: cum se rezolvă problema evreiască? Mulţi, cei care au fost mai buni vizionari, au spus „se rezolvă prin obţinerea ţării strămoşilor, a Palestinei”, cum era numită pe vremea aia. Eu, antrenat de vâltoarea vieţii politice de atunci am zis „se poate rezolva şi altfel: prin comunism”. Amarnic m-am înşelat. Şi am pornit pe calea asta. Pe care mi-am dat seama ceva mai târziu că era o cale greşită. Dar n-am mai avut încotro. Din fericire copiii au aflat calea bună, şi ei se află, cu nepoţii, în Israel. Eu continui să trăiesc aici şi cu sufletul şi cu gândurile în jurul lor, şi în jurul ţării aceleia care a fost a doua patrie ... sau poate aia a fost prima şi asta în care trăiesc aici e a doua...

Dacă tot aţi ales să rămâneţi în ţară şi să nu plecaţi, după facultate care a fost primul loc de muncă.

Eu am făcut cerere aşa cum era la vremea aia ... am făcut întâi armată, la Regimentul 2 Căi Ferate Chitila.

Chitila?!!!

Da. Am avut perioada de instrucţie, am fost în şcoala regimentară, cum era pe vremea aia. Mi-a plăcut viaţa în armată, nu mi-a plăcut lipsa de libertate, eu obişnuit fiind cu viaţa liberă.

V-aţi mai vărsat oful cu şotii pe seama unora sau a altora?

Da cum să nu. De asta nu m-am vindecat decât poate acum la bătrâneţe şi poate nici acum.

Sper să nu ...!

Deci cum era cu şotiile în armată? ... una bună şi mergem mai departe.

Nu erau şotii, dar îmi aduc aminte de întâmplarea de care v-am povestit mi se pare ... Şotie? Vreţi o şotie?

Nu, întâmplare, lucruri care v-au marcat.

Să vă spun o întâmplare de la tragerea cu grenada. Este într-una din scrisorile astea şi am intitulat-o „Stângaciul”, fiindcă istorioara se învârte în jurul unuia dintre camarazi care era stângaci. Ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat: am plecat la instrucţie. În ziua aia aveam trageri cu grenada. Pe lângă noi, plutonierul companiei, militar bun, care ne însoţea şi ne îndruma, ne instruia, ne-a spus mai întâi cum se face tragerea cu grenada: se ia grenada în mâna dreaptă, se percutează, în mâna stângă se ţine arma, aveam ZB-uri, ca pe vremuri, cu patul în pământ, cu ţeava în mână, se fandează de două ori după percutarea grenadei, şi se aruncă grenada. Se făcea tragerea de către unul, în jurul lui fiind adunată grupa, aşa eram împărţiţi, pe grupe.

Şi era grupa cerc în jurul lui?

Da. Semicerc. Şi cu plutonierul alături. Ce s-a întâmplat. La un moment dat a venit răndul celui care era stângaci să facă tragerea asta. Cu grenadă de război, în toată regula. O grenadă defensivă, din aia periculoasă...

Aoleu, din aia fragmentară ...

Da. A făcut aşa cum am fost învăţaţi mai înainte la teorie. A sprijinit patul armei în pământ, ţeava armei în mâna stângă, a percutat grenada şi a dat s-o arunce. Dar fiind stângaci, nu i-a venit bine s-o arunce cu dreapta, aşa cum era. Şi atunci a dat să treacă grenada în stînga şi arma în dreapta. Dar la mişcarea asta, greoaie aşa, a scăpat grenada pe jos, percutată gata. Şi a început aia să bâzâie. O comandă „culcat!” ne-a pus pe toţi la pământ, în mod automat, plutonierul s-a aplecat, dovadă de eroism în toată regula, a pus mâna pe grenadă, şi a aruncat-o iar. Cu riscul să-i explodeze în mână, bineînţeles. Într-adevăr, n-a apucat grenada să atingă pământul acolo unde a căzut, şi a fost explozia. Noi, culcaţi la pământ, n-a păţit nimeni nimic, în afară de spaima pe care am tras-o cu toţii. Iată o întâmplare, nu o farsă. Despre acest plutonier Turcuman v-am povestit eu o coincidenţă cândva.

O avem pe casetă.

În orice caz, o aveţi întruna din scrisori, şi e intitulată chiar „Plutonierul Turcuman”.

O să ajungem şi la ea. Încet încet ... Aţi scăpat de armată.

Da.

Şi aţi venit înapoi în Bucureşti.

Într-un fel cu părere de rău, pentru că în armată, şi asta am omis a spune, am dus nelipsita mea activitate artistică. Adică am fost, pot să mă laud acuma, nu e un pericol să se spună că din orgoliu o fac, nu mai are importanţă la vârsta asta, am fost fondatorul orchestrei regimentului. Şi s-a întâmplat aşa. E interesant. Am avut nevoie de instrumentişti. Trebuia să fac muzică, nu puteam trăi fără muzică nici acolo! Îmi trebuiau întâi instrumentişti. De unde îi iau? Ştiam de unul care era învăţător şi cânta la vioară, ştiam de altul care se pricepea la chitară, dar eram prea puţini. Şi am cerut voie, aveam „trecere” de altfel la comandantul regimentului, ca la adunarea dintr-o seară, să-i aleg pe cei de care aveam nevoie. Şi i-am ales după culoare, nu te supăra. Care a fost mai negru l-am întrebat „băi, tu la ce cânţi de fapt?”. „La clarinet, să trăiţi!”. „Dar tu?”. „Eu cânt la cobză”, altul, era la modă pe vremea aia, „io la ţambal” ... am ales de acolo şi am făcut orchestra regimentului. Îmi trebuiau instrumente, de unde să iau instrumente? Eram în şcoala regimentară pe vremea aia, şi plutonierul major, gospodarul companiei, când a auzit de necazul meu că n-am instrumente, zice „las’ că-ţi fac eu rost de ele. În podul cutare de la cazarma regimentului există instrumente vechi. Cândva regimentul a avut fanfară, la care s-a renunţat, aşa că instrumente de fanfară găseşti acolo”. M-am dus acolo, şi am ales cu vre-o doi trei dintre băieţii care ştiau instrumente de suflat, am ales un clarinet, am ales o trompetă, am ales mai multe, ce era nevoie. Aveau garniturile uscate, mai erau nelustruite ... am cerut voie şi cu doi trei din ei am plecat pe Calea 13 Septembrie în Bucureşti, pe lângă arsenalul armatei – era pe vremea aia – la un atelier de reparaţii instrumente pentru armată. Le-am dat acolo şi am venit cu ele după un timp puse în ordine, lustruite nu spun cum, şi aveam instrumente. N-aveam piele pentru tobă, tobele le găsisem dar probabil pielea fusese mâncată de guzgani în pod acolo. Ce facem? „Las’ că aranjez”, spune comandantul de companie – de data aceasta – „trebuie tăiat un viţel pentru regiment. Tăiem viţelul şi pielea o tăbăcim”. Trebuia un tăbăcar. Seara, la adunarea regimentului ... „care-i tăbăcar?”. „Eu, eu ...”, s-au găsit vre-o doi. Am tăbăcit pielea, am făcut toba. Şi am avut ... am avut o orchestră de toată frumuseţea, cu care ne distram şi pe la balurile de la Chiajna, este un sat în apropiere de Chitila, şi la balurile unde am avut plăcerea să dansez şi cu soţia colonelului, că veneau la bal ... şi ne-au făcut uniforme pe măsură, cizme, cu haină ofiţerească ... mă rog, a fost o întreagă tevatură ...

Trecem de armată din nou la muncă, pentru că ăsta a fost pivotul ...

Fără muncă nu se poate!

Aţi început să lucraţi. Îmi spuneaţi că aţi terminat facultatea destul de bine, cu notă destul de mare, şi aţi putut alege să lucraţi în Grozăveşti?

Nu mă pot lăuda, nu din cauza notei mari ...

N-am zis că vă lăudaţi, am zis doar că spuneaţi ...

Nu ... aş vrea ... aş fi vrut să fie aşa ... a fost o notă obişnuită, n-am fost ca sora mea un element excepţional în facultate. Însă, ca în totdeauna, munca a stat la baza principiilor mele. Am făcut cerere, cum era pe vremea aceea la Forţele de Muncă, chiar şi cei care absolveam şcoli, facultăţi, pentru un post, şi am făcut cerere pentru mai multe locuri. Îmi amintesc că am făcut cerere la Centrala de Electricitate [Comisia Centrală De Electricitate], aşa se numea pe atunci organizaţia superioară tehnică, făcea parte tot din minister, pe urmă a devenit Ministerul Energiei ... La Transporturi, undeva, auto, şi în încă vreo două locuri. Şi aşteptam să vină de undeva aprobarea. Nu aveam preferinţă unde anume. Pâine să fie, şi de muncit. N-am aşteptat mult: vre-o zece zile, şi a venit prima dată de la Centrala Energiei Electrice. Şi am acceptat-o imediat, şi am intrat. M-au trimis mai întâi la birouri.

La Grozăveşti?

Nu ...

Centrala nu că era o centrală, era Organizaţia Centrală a ... nu?

Da, care a devenit pe urmă minister.

Aşa.

De altfel nu le spunea centrale pe vremea aceea, le spunea uzine. După aceea li s-a spus centrale. Şi am făcut muncă de birou. Eu nu mă împăcam cu biroul ... eu fusesem obişnuit cu munca muncă, ce-i aia să mâzgăleşti hârtie ... ? v-am spus eu ... cu toate că şi asta are rostul ei, îmi dau seama de asta acuma ... Şi am făcut cerere să fiu trimis în uzină, în Grozăveşti. Şi mi-au aprobat cererea. M-am dus în Grozăveşti, am făcut serviciul de inginer stagiar, cum era obiceiul, în tură, pe lângă inginer, şeful de tură, uzina avea trei secţii – cazane cu aburi, turbine cu aburi şi partea electrică - , fiecare avea şeful de secţie respectiv. Eu eram coordonator, şeful de tură era pe toate trei secţiile, şi eu făceam serviciul de stagiar pe lângă şeful de tură, învăţam de la el. Dacă e nevoie de ceva ...

Nici o problemă, cere.

Da. Şi v-am povestit parcă cum am urcat în ierarhie, da?

Cum s-a întâmplat vizita ministrului?

Ministrul Gaston, v-am spus ...

N-am înregistrat.

Vreţi să repet?

Da.

Stagiar fiind, şi zic eu conştiincios, m-a obişnuit viaţa să fiu aşa ....

N-am înregistrat pentru că eram în troleibuz când am venit, ţineţi minte ...

Da da da ... aşa ... am vrut să cunosc, mi-am dat seama că este necesar, instalaţiile, în primul rând ... fiindcă nu am găsit scheme. Cum nu găsesc acum istoria comunităţii din Făgăraş, spre exemplu, atunci nu găseam scheme. Dar ... aveam realitatea! Şi am început a face eu scheme. Aveam posibilitatea asta fiindcă stagiar fiind aveam libertate, şi târându-mă pe canale, am făcut schema pe circuit. Circuit de apă de diverse presiuni, circuit de combustibil, era şi combustibil lichid şi gazos, mă rog, mai multe, circuit de apă re răcire, de apă de alimentare, uite cum e într-un desen. Şi multe locuri între care trebuie să intri, cu armăturile respective. Şi ajunsesem în felul acesta, când era nevoie să te orientezi, după o schemă, să se apeleze la mine. „Unde este armătura cutare?” ... căpătasem o oarecare personalitate, îmi dădea satisfacţie. Am vrut însă să duc până la capăt munca asta, şi cu toate că aveam serviciul în tură, tură făceam până la ora 6 să zicem, de la 6 dimineaţa la 6 seara, antrenat de muncă am rămas într-o seară târziu, până către ora 8.30 – 9 ... nu ţin minte exact cât era. Şi ce făceam? Având pe un caiet în care luam la faţa locului pe genunchi scheme, făceam acum schema generală. Pentru asta era însă nevoie de o coală mare de hârtie, care nu încăpea pe masă, şi pe care am întins-o in birourile în care nu mai era nimeni la vremea aceea pe-acolo, pe jos. Descălţat de pantofi ca să pot călca pe hârtie, cu un teu [riglă compusă din două segmente perpendiculare, în formă de T], cu riglă, cu creioane, cu ce aveam, colorate, că erau culori diferite după aburi, după apă, după combustibili, mă rog, mă ocupam de treaba asta. Ministrul Gheorghe Gaston Marin venea din când în când în uzină. Venea fiind cea mai mare uzină electrică din ţară.

Ministrul Energiei?

Da. Era de-acuma minister. Şi uzina capitalei, şi cea mai mare din ţară, cu 80 de megawaţi, cît avea la vremea aia, era mare. Acum o singură maşină e de 500 Mw, şi chiar de 1000 ... dar mă rog ... geamurile de la birouri dădeau către sala de la turbine chiar. Intrând acolo a văzut lumină în birou şi a văzut o umbră agitându-se p-acolo, şi a fost curios. L-a întrebat ce-i pe şeful de tură ... şi cei care-l mai înconjurau, să vină să vadă ce-i în birou. Şi au dat peste mine, în ciorapi numai, umblând pe schema aia. „Cine eşti şi ce faci aici?” m-a întrebat. Eu înlemnisem. Ministrul avea o figură impozantă, de o frumuseţe, spătos, înalt – în paranteză spus, am aflat că acuma este în Israel, fiindcă Gheorghe Gaston Marin este evreu, n-am ştiut la vremea aia – şi i-am spus că fac o schemă. „Zi-mi cine ţi-a cerut schema?”. „Nimeni”. „Am vrut să învăţ instalaţia, nu există scheme în uzină, există totdeauna necazuri când trebuie orientare, trebuia cineva să o facă. „Da?”. „Da!”. „Bine băiatule”. M-a bătut pe umăr. Ca după ... între timp eu am fost detaşat la Uzina Doiceşti, şi ridicat de rang, terminasem stagiul, şi la uzina Doiceşti, lângă Târgovişte, m-au numit şeful secţiei combustibili. Uzina era pe cărbuni. Nu era încă în funcţie, era încă în construcţie, dar pe cale să fie pusă-n funcţiune. Se făceau probe de punere în funcţiune.

Eraţi căsătorit deja?

Da. Soţia era deja în Bucureşti. Din Târgovişte, ştiţi că printre scrisorile mele există una intitulată „lăcomia strică omenia”, despre gazda mea de acolo ... da. Am plecat acolo. Într-un fel bucuros că am fost avansat, intram de-acum în viaţa publică, în viaţa cunoscută din domeniul tehnic, dar pe de altă parte necăjit că trebuia să-mi las soţia, copilul nu era pe atunci, la Bucureşti ... Ca într-o noapte, după vre-o trei luni de zile, aşa, uzina era gata gata să fie pusă în funcţie, să mi se bată în geam, era unul dintre colegi. Se pare chiar inginerul şef, care mi-a spus „Băi Fiule, te îmbraci, şi mâine dimineaţă cu primul tren pleci la Bucureşti, la ministru”. Înlemnisem, n-am ştiut pentru ce, n-am ştiut ce e ... am plecat. M-am dus la ministru, şi-mi spune „aşa-i că tu eşti acela care făceai scheme?”. „Da, tovarăşul ministru”. „Ştii ce? Eu am încredere în tine, că te-am văzut la treabă. Preiei şefia uzinei”. Am înlemnit, că n-aveam decât vre-o 26 de ani ... şi mă înspăimânta, ştiam ce înseamnă Grozăveştiul ... într-adevăr, grozav ... am încercat să mă apăr, să mă eschivez ... nu, n-a fost chip. Şi în felul acesta am ajuns şef de uzină la Gozăveşti, care la vremea aceea era cea mai mare uzină electrică din ţară, când aveam doar 26 de ani. Ce-am pătimit pe urmă din cauza asta, nu vă mai spun. A fost viaţă grea, şi cu mare răspundere.

Aţi fost membru în partid?

Da, păi nu se putea altfel. Ajunsesem şef de uzină, nu se putea. De altfel eu am mărturisit, şi o spun şi acuma, eu am fost de partea ideilor socialiste. Poate nu comuniste, poate nici nu-mi dădeam seama bine care era diferenţa dintre socialism şi comunism. Însă am fost şi pot să declar că sunt şi acum socialist, fiindcă cred că meritul mare al societăţii omeneşti îl poartă cei care muncesc.

Atitudinea faţă de regim ... mi-aţi spus că s-a schimbat radical, aşa ... la 180 de grade. Aţi început prin a fi socialist şi prin a simpatiza regimul. Cum s-a schimbat ...

Spuneam că eu am căutat, în felul meu, o soluţie pentru problema evreiască. Cei patru ani de război, de persecuţie, de antisemitism, nu se puteau şterge doar prin evenimentul de la 23 August. A rămas, şi o să rămână cât oi trăi, bine întipărit în fire şi în memorie. Am căutat şi am crezut, din toată inima am crezut, mi se pare că pe vremea aceea nici nu fuzionaseră cele două partide, cel socialist şi comunist – fuzionare e puţin zis, de fapt înghiţire - ... am crezut în asta. Şi cred şi în ziua de azi ... pe mine, mărturisesc, capitalismul mă cam sperie ... este cam prea sălbatec ... socialismul parcă cred că este mai drept.

Credeţi că are o faţă mai umană ...

Dacă ar fi numai faţa .. cred că are o adâncime mai umană.

Care a fost momentul în care v-aţi dat seama că socialismul fusese înghiţit de ceva care în nici un caz nu era uman? De comunismul ăla ...

Greu să vă spun. Am fost atât de absorbit de munca şi de răspunderea pe care o aveam, fiindcă trebuie să vă spun că am fost şef de uzină electrică timp de 17 ani, la Grozăveşti şi apoi prin altele ...

Da, chiar vă rog să spuneţi itinerarul care a urmat după Grozăveşti ...

Da, dar să vă răspund la ce-aţi întrebat. Am fost atât de absorbit de munca pe care o făceam, de răspunderea pe care o aveam, fiindcă să răspunzi de o centrală electrică, în situaţia de atunci în special, când deficitul de energie electrică era cumplit, vă amintiţi că se făceau sacrificii la consum, până la a sta cu opaiţul să citeşti şi să înveţi ... nu m-a lăsat să mă îngrijesc prea mult de politică. N-am făcut politică decât în măsura în care am fost silit, un fel de a spune de a face politică. Că făceam cursuri la care trebuia să mă duc, la şcoli de educaţie politică, ce se cerea pe vremea aia.

O defilare ...

Da, da. Păi încă înainte de a intra în posturile astea de răspundere pot să vă spun că am făcut parte din acea armată civilă ... vă amintiţi de după 23 August, care se numea Gardă Naţională, am purtat uniformă, mergeam la 7 Noiembrie la defilare, am purtat armă, armă de paradă, nu adevărată.

Aţi simţit greutăţi, aţi avut greutăţi în timpul comunismului pentru că eraţi evreu?

Nu. Cel puţin eu unul nu le-am simţit decât mai târziu, după Gheorghiu Dej, pe vremea lui Ceauşescu.

Despre perioada asta vreau să vorbim.

Care?

Despre ultimii 25 de ani de comunism.

Ultimi 25 de ani?

Da. Din 70, hai să zicem 65-70 încoace.

Da, am început să simt atunci persecuţiile comuniste, de data asta. Şi asta prin faptul că, este îndeobşte cunoscut azi, toţi cei care aveau rude prin străinătate, erau scoşi din posturile de răspundere, din armată, din administraţie, din multe locuri.

De asta am vrut să vă întreb, care a fost drumul dumneavoastră de la Gozăveşti încoace până la pensionare, pentru că probabil reflectă înăsprirea atitudinii sistemului faţă de evreu ...

Da. Trebuie să vă spun că era mare vid de cadre pregătite la vremea aceea. Şcolile mai mult sau mai puţin superioare nu izbutiseră să scoată destule cadre, industria creştea văzând cu ochii, nevoia de energie electrică, odată cu industria care creştea, după cum bine a spus Lenin, trebuia să fie cu un pas înainte, înaintea industriei, şi nu erau cadre. Şi atunci noi am servit, cei din Grozăveşti, de pepinieră de cadre. Şi am fost trimişi în special la uzinele care trebuiau puse în funcţie. Am lucrat în exploatarea centralelor electrice. Trebuie poate explicaţia că exista exploatare, întreţinere şi reparaţie de centrale. Eu am lucrat în exploatare. Adică beneficiam de ceea ce se făcea ca investiţie, beneficiar, aşa ne numeam în mod oficial, beneficiam şi de reparaţii, mă ocupam de exploatare şi de întreţinere. Aşa după cum spuneam, datorită vidului de cadre de la vremea aceea, am ajuns – vidului de cadre şi poate şi destinului aş putea spune – am ajuns de la Gozăveşti la uzina Ovidiu 2, Constanţa. Era pe vremea aceea uzina Canalului. 2, pentru că 1 era uzina mamă, o uzină pe motoare diesel, care a fost la începerea lucrărilor de pe Canalul Dunăre - Marea Neagră. Şi am lucrat acolo ca şef de secţie reparaţii cazane cu aburi, la Ovidiu 2. Aveam la vremea aceea un director, Popa Stoica se numea, un om foarte capabil, foarte sociabil, foarte drept şi la locul lui, a ajuns în ultima vreme când mai ştiam de el, director la Reactorul Atomic de la Măgurele, Bucureşti. El s-a mutat la un moment dat cu funcţia lui de la Combinatul Energetic Constanţa la Combinatul de la Bacău, energo-combinat îi spunea. Dacă mi-aduc bine aminte era Energo-Combinat 3. El a ţinut la mine, şi m-a luat cu el. Eu eram bucuros, pentru că plecam în zona în care m-am născut, am copilărit şi unde trăiau părinţii. Am plecat acolo, am fost pentru scurt timp şeful serviciului distribuţie la marii consumatori de energie din Bacău ... nu m-am împăcat nici de această dată cu lucrul de birou, şi mi-am dorit tot uzină. Şi în felul ăsta am ajuns şeful Uzinei Electrice Buhuşi. Era uzină electrică care fusese cândva a fabricii de postav, trecuse la Ministerul Energiei, se îmbogăţise cu vreo două trei motoare mari şi noi, şi am fost acolo trei ani de zile. Că după 3 ani de zile acolo se creaseră de-acum uzine mai mari – la vremea aia era Uzina Electrică din Buhuşi, cu cei 6 Mw ai săi cea mai mare uzină electrică din Moldova ... pare curios acum când un grup are 500-1000Mw ... conta, şi asta mi-aduc aminte şi asta poate că arată mai bine situaţia energetică de atunci, 100Kw cât avea o uzină hidraulică din Bacău. Când nu putea, din lipsă de apă, să dea cei 100Kw în reţea, ţipa dispecerul.

Şi de aici unde aţi ajuns?

Aşa. Când au apărut uzinele mari, erau Uzina Comăneşti, Uzina Şipoteni, apăruse Uzina Borzeşti din Bacău, cu unităţi energetice din ce în ce mai mari, începuseră să crească, uzina de la Buhuşi devenise relativ mică, şi m-au cerut cei din Minister, la Uzina electrică Brăila. Am rezistat eu că nu vroiam să plec de pe lângă casă, lângă părinţi, dar am fost nevoit totuşi să plec la Brăila, cu ordinul nu ştiu ce număr de pe vremea aia, când erai obligat ca un militar dacă exista ordinul ministrului, să te supui. Şi am plecat la Brăila. Nu mi-a părut rău după aceea, fiindcă în Brăila am trăit cea mai frumoasă parte a vieţii profesionale.

Soţia a venit cu dumneavoastră cu copilul?

Da, săraca, sigur că da.

Deci începând cu Grozăveştiul, pe unde aţi umblat au venit şi ei ...

Cu traista-n băţ, aşa ... la Brăila deci. Da. Spuneam că a fost cea mai frumoasă parte a vieţii profesionale, fiindcă eram independent, fiindcă colectivul de acolo era inegalabil de bun din toate punctele de vedere.

De ce spuneţi independent?

Pentru că nu ţineam de şefia intreprinderii de la Galaţi. Noi eram persoană juridică, cum se spune, şi pă vremea aia se spunea, şi cu independenţă tehnică relativ mare, aproape completă, nu ni se impunea să facem o treabă sau cealaltă, aveam libertatea să iniţiem la o adică o măsură tehnică, să rezolvăm o problemă tehnică, şi nu numai tehnică, uneori şi financiară.

Caseta 4

Deci ajunsesem ultima oară prin 1970 … puteţi să ne mai spuneţi odată unde eraţi în anii 70, pe la început?

La galaţi, la Combinatul Siderurgic de la Galaţi.

O să rămânem pentru un moment aici şi o să trecem la familie, la soţia dumneavoastră.

Hai să începem cu când şi unde v-aţi cunoscut.

Ne-am cunoscut la Bucureşti, când eram militar. Eu eram pe jumătate în uniformă militară, într-o permisie, la o verişoară, unde a venit şi ea. Acolo ne-am cunoscut.

Dânsa era din Galaţi?

Da.

Şi, puteţi să-mi povestiţi aşa, până la căsătorie, până la logodnă şi căsătorie cam care au fost evenimentele ... aţi aşteptat mult timp, aţi aşteptat să terminaţi armata? Cum a decurs totul? Aşa, pe scurt, în două trei cuvinte.

După ce ne-am căsătorit?

Nu, înainte, după ce v-aţi cunoscut până v-aţi căsătorit.

Da. Inedit este faptul că s-a făcut logodna, aşa era pe vremuri ... logodnă la care însă n-am participat. Fiindcă trebuia să primesc o permisie din armată, şi era o iarnă grea, ca asta, mi-aduc aminte că nu se putea ajunge din Bucureşti până în Chitila, unde era regimentul. Şi, n-am putut să plec. Şi atunci au făcut ei logodna în contumacie, cu fotografia pusă undeva, şi spunea „ăsta este logodnicul ei, dar nu poate veni”.

Logodna a fost făcută la sfat?

Nu, nu se făcea la sfat. Logodna, pă vremuri, se făcea religios, şi se făcea în casă, cu rabin, cum era pe vremea aia, cu o ceremonie religioasă. De altfel, din nefericire, după cum am spus eu, era a doua mea logodnă, fiindcă în 1946 eu am fost logodit cu o fată din Buhuşi care din nefericire, a murit în braţele mele când aveam 24 de ani, de tuberculoză, contractată în nişte condiţii cumplite de muncă într-o ... fabrica de postav Buhuşi, cunoscută de altfel, care imediat după război nu avea geamuri, nu avea condiţii de muncă ... A contractat o răceală puternică la plămâni, după care nu şi-a mai putut reveni. Era slăbuţă, era ieşită cu familia cu toţi din războiul şi prigoana de care se ştie, şi nu a supravieţuit.

Era evreică?

Evreică. Şi era, se spunea, una din cele mai frumoase fete din Buhuşi.

Cum o chema?

Rifcuţa.

Aşa-i spuneaţi dumneavoastră?

Aşa-i spunea toată familia.

Mai ştiţi numele complet? Numele de familie şi numele mic.

Sigur ... cum se poate uita aşa ceva? Familia a fost Brucker. Tatăl ei a fost maistru în fabrica de postav Buhuşi, ea a lucrat la secţia de repansare.

Rifka Brucker o chema deci ...

Rifka Brucker. Rifcuţa, cum îi spuneam noi. La 24 de ani, după ce ne-am logodit după cum spuneam, cu ceremonia care s-a repetat pe urmă, s-a repetat pe urmă, poate din nefericire, poate spre, ştiu eu, spre fericirea mea că am putut să-mi găsesc scăpare ... eram într-o stare sufletească îngrozitoare, pe care soţia mea de după aceea, a înţeles-o foarte bine. Au fost multe nopţi cu coşmaruri în care mă trezeam cu gândul la dragostea dintâi, la Rifcuţa, şi am găsit în soţia mea, Neti, cum se numea, un adevărat tovarăş de viaţă, care m-a înţeles ... o fi suferit în felul ei, nu mă îndoiesc, dar m-a înţeles şi mi-a alinat durerea. Şi s-a reuşit cu încetul să fie estompată, dar nu uitată. Acu’ după 55 de ani aproape, de când s-a prăpădit, eu încă mai merg în pelerinaj, să zicem, la cimitirul din Buhuşi.

Înainte să mergem mai departe cu toată discuţia asta, când vreţi să ne oprim sau să schimbăm subiectul, îl schimbăm.

Da ...

Fără nici o ... nu trebuie să vă obosiţi, să vă stresaţi, să vă întristaţi ... în clipa în care vreţi să schimbăm subiectul, fără nici o problemă, schimbăm. Deci mergem până acolo unde vreţi dumneavoastră.

Da. E adevărat, după atâţia ani, 55 de ani de atunci, încă mă zguduie sufleteşte această tragedie. Însă, în acelaşi timp îmi doresc să pot vorbi de ea, ca de o uşurare sufletească. De aceea ... dacă e ceva de întrebat, întrebaţi.

Hai să ne întoarcem la soţia dumneavoastră. Spuneaţi că logodna s-a făcut aşa, în contumacie.

Da.

Puteţi să-mi descrieţi? Sunt sigur că după aceea aţi discutat cu dânsa amănunte despre ce şi cum s-a întâmplat. Puteţi să-mi descrieţi aşa în mare evenimentul ... n-am mai auzit niciodată de o logodnă evreiască. De nunţi am mai văzut, am mai auzit. De logodne, foarte, foarte rar. Puteţi să mi-o descrieţi aşa, în mare?

Logodna? Eu n-am participat la ea, aşa că nu ştiu. Aş putea mai degrabă să vorbesc de prima mea logodnă, aceea care, din nefericire, s-a terminat tragic.

Vorbiţi-mi despre ea atunci, de prima logodnă, cu Rifka.

La Buhuşi, în colonia făbricii, era ... erau locuinţe muncitoreşti. Într-o astfel de locuinţă stăteau şi ei. O familie cu 5 copii, 3 fete şi doi băieţi, de o sărăcie lucie, asta era situaţia atunci, dar de o cinste şi de o curăţenie care, zic eu, le-a făcut cinste.

Familia aţi cunoscut-o pentru că dumneavoastră eraţi lucrător acolo la Buhuşi?

Nu. E adevărat că eu am lucrat la Buhuşi, dar mult după aceea. Am cunoscut-o fiindcă este un orăşel apropiat de Bacău, şi imediat după 23 august, după ce ne-am eliberat, se poate spune cu întreaga gură „ne-am eliberat”, ne-am răspândit şi noi, prin străinătate. Străinătate era şi la Buhuşi, pentru noi cei care 4 ani de zile nu ne-am mişcat, ca de la domiciliu forţat din Bacău. Şi, acolo fiind, am cunoscut-o ... frumoasă frumoasă, tineri eram, ... sigur că s-au legat între noi sentimente care au dăinuit, au fost foarte puternice, vă asigur, dar care, din nefericire, s-au terminat aşa cum am spus.

Despre logodnă ...

Da, era vorba de logodnă, iată eu alunec în amintirile mele astea ale mele amărâte ... La logodnă, în casa aceea săracă, dar extrem de curată, în care nici mobila nu era a lor, este interesant poate de subliniat, casa era a făbricii, mobila din lemn de brad era tot a făbricii, cu scoarţe din cârpe împletite, cum se purta, poate încă se mai poartă la ţară, de o curăţenie pe care cele trei fete ale familiei o ţineau în mod exemplar, cu toată sărăcia, aşa cum era.

Puteţi să ne daţi numele părinţilor şi ale fraţilor fetei?

Da. Pe tată îl chema lupu: „Zeev”. Pe mamă o chema Goldiţa. Tatăl înmormântat la Bucureşti, mama tot la Buhuşi. Mama n-a supravieţuit decât câteva luni după moartea fetei. Apoi au fost încă două fete, Ţili şi Şeli, şi doi băieţi: Iancu, şi Bercu. Toţi evrei evrei din Buhuşi, un orăşel în care majoritatea locuitorilor erau evrei, în care cei mai mulţi dintre ei erau la fabrica de postav. Şi aş putea să adaug la asta până ajungem la logodnă, iată că mă depărtez de asta, că erau meseriaşi deosebit de buni evreii în fabrică. Eu am lucrat după câţiva ani de zile, soarta m-a adus în Buhuşi la uzina electrică de acolo, am şeful uzinei timp de vreo 3 ani, şi am avut strungar evreu, un autodidact în domeniul profesiei lui, şi pot să spun în deplină cunoştinţă de cauză, cât doi trei ingineri laolaltă. Strungar la strung. De asemeni, am avut sudorul, din fabrică era, dar lucra în uzină din când în când, că nu erau lucrări prea mari. Sudor evreu, care a salvat în chip eroic aş putea spune uzina de la o adevărată catastrofă. La un moment dat au luat foc într-o iarnă cumplită cu e asta de acum, a fost iarna lui ”53-”54, iată mi-aduc aminte în ajun de bobotează, din motive care nu e cazul să le spunem acum, au luat foc, a luat foc motorina din rezervoarele de motorină ale uzinei. Flăcările s-au prelins peste sala de maşini, peste capătul în care se aflau tuburi de oxigen pline. Omul nostru, evreu al cărui nume îmi pare rău că nu-l mai ţin minte, a ştiut de asta, şi-a dat seama că dacă flăcările ajung la tuburile de oxigen, se întâmplă o catastrofă. Erau trei, poate patru cinci tuburi de oxigen, pregătite pentru lucrări a doua zi. A trecut prin flăcări, fără nici o exagerare – prin flăcări - şi a scos pe umerii lui, cu riscul vieţii, tub cu tub, cele trei patru sau cinci tuburi de oxigen. E o întâmplare pe care nu o pot uita, aşa cum nu pot uita măiestria meseriaşilor evreii din uzină, inclusiv pe cea a celui care trebuia să-mi fie socru şi care era maistru la şesătură. Mulţi alţii. Dar, la logodnă tot n-am ajuns! Ha ha ha ha ha !

Cum a fost cu logodna, aţi aranjat-o, au aranjat-o părinţii fetei ...

Vreau să cred , şi nu mă îndoiesc că aşa a fost, că ei au fost mulţumiţi că-şi găseşte fata soartă. Cine putea să ştie că peste doi ani de zile se termina în mod tragic? Părinţii mei au fost şi ei mulţumiţi că îmi găsisem destinul, cum s-ar spune. Aşa că de acord, părinţii mei cu părinţii ei, bine înţeles – aşa era pe vremuri, şi aşa era bine, se înţelegeau bătrânii între ei, părinţii să le zicem – în ce condiţii urmau să trăiască tinerii, ca să li se asigure cât de cât o viaţă decentă. Locuinţă, mă rog, subzistenţă, etc. Aşa că asta a fost prima fază: înţelegerea între părinţi. După ce s-a hotărât că aşa trebuie să fie, că trebuie să ne luăm, aşa era bine, s-a vorbit cu rabinul era rabinul de la Buhuşi pe vremuri ... Ce de amintiri în jurul curţii acestui rabin, nu e timp probabil şi nu e cazul să vorbim de asta, dar sunt întâmplări inedite ... S-a vorbit cu el, s-a hotărât ziua, s-au chemat musafirii. S-a venit din Buhuşi, unde era familia ei, s-a venit din Bacău, de unde era familia mea, printre care, este interesant poate de reţinut, mulţi creştini. Noi aveam prieteni creştini, apropiaţi, pe care-i socoteam ca pe rudele noaste. Şi au participat cu toţii, într-o zi frumoasă, cu soare, la ceea ce a fost logodna. N-a fost masă, mese îmbelşugate, a fost modest ... a fost plăcut. S-a făcut şi o plimbare prin oraş pentru cei care nu cunoşteau oraşul, s-a trecut şi pe la curtea rabinului ... Era rabinul din Buhuşi doar! Şi faptul ăsta, care n-a avut urmarea dorită, s-a consumat şi au rămas doar amintiri.

După ce v-aţi logodit v-aţi mutat împreună?

Nuuuuuu ... nu era ca acuma! Hahahaha în nici un caz! Sigur că da. Ce să te muţi împreună. Nici măcar ... doar puteai să te ţii de mână fără teamă pe stradă. Dacă nu erai logodit nu îndrăzneai nici asta ... mă faci să zâmbesc, să râd la gândul că s-ar fi putut aşa ceva pe vremuri.

Revenim la soţia dumneavoastră. Logodna a fost în contumacie.

Da.

După logodnă ... descrieţi-mi căsătoria.

Da ... a trebuit să aşteptăm până la eliberarea mea. Şi într-o zi de iunie, 12, s-a făcut nunta. Ca la orice căsătorie, la orice nuntă evreiască, aşa cum se ţinea pe vremuri, acum, să-mi fie cu iertare, nici nu prea ai prilejul să le mai vezi ... tot aşa, au venit părinţii, s-au înţeles între ei, unde să stăm, cum şi din ce să trăim, mă rog, trebuiau nişte condiţii de trai pentru o familie care se întemeia atunci ... După care nu-mi mai aduc aminte amănunte chiar, ştiu că a fost nunta. Nunta a avut loc în casa socrului meu, în Galaţi, pe strada Bernard Andrei îi spunea, numărul 23, dar mai bine spus nu în curte ... adică nu în casă ci în curte. Aveau şi o grădiniţă, s-a întins masa mare, au venit rudele mele de peste tot, din Bacău, Bucureşti, erau de prin alte orăşele de prin Moldova, au fost rudele lor din Galaţi în mod deosebit, ei erau mai toţi, vorbesc de rudele soţiei mele, mai toată familia adunată în Galaţi, şi a fost masă mare, frumoasă, după ce, bineînţeles, am fost la şil ...

Asta vreau să-mi descrieţi ... momentele de la şil. Puteţi să le descrieţi puţin aşa mai în detaliu?

Aş spune vreo două vorbe despre şil, în primul rând. Erau ... mai sunt încă şi astăzi clădirile, două şiluri în aceeaşi curte, pe aceeaşi stradă, Bernard Andrei sau cum îi spunea mai tărziu Dornei, strada pe care se găseşte şi comunitatea din Galaţi astăzi. Într-unul din şiluri, denumit al meseriaşilor, un şil, un templu mare, de toată frumuseţea, nu cu arhitectura celui din Braşov, dar în orice caz, eram mândri de ce aveam ...

Făcut de meseriaşi ...

Sigur! Iar şilul alăturat, şil îi spuneam noi, este astăzi cantina comunităţii. S-a transformat în mod adecvat şi din şil s-a făcut sinagogă. În această cantină, fost şil la vremea aia, s-a făcut nunta. Aş vrea să remarc şi faptul că nu din întâmplare, nunta copilului nostru, din păcate atunci nu mai eram decât eu, ea nu mai era, s-a făcut în acelaşi loc, după 27 de ani de la naşterea fetei, după 31 de ani de la căsătoria noastră ... cum se face orice nuntă evreiască.

E, asta e! Cum se face o nuntă evreiască? Cum aţi făcut dumneavoastră o nuntă evreiască?

Eh, ce să spun. Eu în materie de religie nu pot spune că ştiu prea mult. Eram absorbit de profesie, de viaţa de toate zilele, însă sărbătorile le ţineam şi obiceiurile tradiţionale, nici vorbă să te abaţi de la ele. La nuntă, întâi am fost chemaţi la Tora. Eu, cu tatăl meu, cu tatăl ei, erau nişte evenimente, ce să vă spun, impresionau grozav. Am fost chemaţi la Tora, apoi din ce îmi amintesc s-a scris şi actul, pe care îl am şi astăzi ...

Ketuba?

Ketuba. Îl am şi acum, îl păstrez cu sfinţenie.

Trebuie neapărat să-l scanez. E primul pe care-l găsesc în Braşov ....

He he he dar nu-i din Braşov e de la Galaţi venit!

Şi după ce l-aţi semnat ... ?

Acolo, la masă cu toţii, era impresionant, cu tatăl meu de-o parte, cu tatăl ei de cealaltă, mă simţeam prizonier, atunci nu mai scăpam. Vorbă să fie, că îmi doream din toată inima această fată, care m-a înţeles minunat ... [ îi dau lacrimile ...] iartă-mă ...

Nu-i nici o problemă ... [ pauză]

Problemele tehnice reparate. Revenim la rabinul din Buhuşi. Mai spuneţi-mi odată vă rog frumos...

Da. Spuneam că pe vremea când eu aveam vreo 7 ani, sora mea care-i vreo 4 ani mai mică decât mine, trei, au avut părinţii o problemă. Vroiau să-şi construiască o casă, n-aveau bani, trebuiau să-şi pună ipotecă pe casa bătrânească. Casă veche, acoperită cu şindrilă, cu prispă, cu tot, dar avea valoare. Cum era obiceiul pe atunci, de te aflai într-un impas sau în altul, te duceai să ceri sfatul rabinului. Care era cel mai apropiat şi renumit rabin? Cel de la Buhuşi. Aşa se face că părinţii, spre marele meu necaz, m-au lăsat pe mine acasă, mi-au dat câţiva lei ca să mă mai potolească, să mă mai liniştească, şi au luat-o pe sora mea, şi au plecat la rabin, la Buhuşi. Eram şi eu curios să văd, să ştiu ... n-am avut succes. Ce s-a întâmplat acolo, din cele ce mi s-a povestit după aceea. Au intrat la rabin, au spus despre ce este vorba, li s-a dat sfat în privinţa asta, în paranteză fie spus s-a făcut casa nouă. Şi, înainte de plecare, mama mea care era drept-credincioasă îi spune rabinului: „rabi, copilul ăsta, fetiţa asta, nu ştiu din ce cauză, ţipă fără motiv. Ce să fac cu el?”. Zice rabinul „lasă, că am să spun eu o rugăciune şi o să se vindece de necazul ăsta”. I-a pus mâna pe cap, a spus ce a spus, şi s-a terminat întrevederea, au plecat. N-au ieşit bine din casă, pă prispa casei, şi sor-mea, trei anişori, a început să ţipe cât o ţinea gura. Mama zice „măi fetiţo, ce ai, de ce ţipi? Nimeni nu ţi-a făcut nimic”. Zice „da, dar eu vreau să văd, după ce m-a binecuvântat rabinul, pot să ţip?”.

Vă rugasem să-mi descrieţi pe scurt educaţia, studiile pe care le-a făcut soţia dumneavoastră. Şcoală, liceu, facultate ...

Studii modeste, pă vremea aia. Fetele de oameni gospodari, făceau pe vremea aia ceea ce se numea şcoala de menaj.

Da, mi-aţi descris-o.

Da. Am mai spus, am vorbit despre ... a făcut, după terminarea şcolii primare, şcoala de menaj. Cu atâta s-a mulţumit fata. De altfel, fetele pe vremea aceea nu studiau mult. Nici în limba ebraică, nici la şcolile laice, decât minimul necesar, să ştie carte, să se descurce în viaţă ...

Înţeleg. Mergem la familia şi viaţa de zi cu zi ... După ce v-aţi căsătorit şi până aţi avut primul copil, puteţi să-mi descrieţi viaţa alături de soţia dumneavoastră?

Primul copil l-am avut cam după patru ani după căsătorie. În ăştia patru ani a trebuit să văd de ... să câştig pâinea de fiecare zi, care era datoria bărbatului de fiecare zi. Femeia ... mai casnică, cum se spunea pe vremuri. Ne-am căutat de lucru. Cum eram absolvent de facultate, am făcut cerere, aşa era pe vremea aia, ‘49, ’50, am făcut cerere la patru instituţii, printre care şi Centrala Energiei Electrice, aşa era denumit modulul care era organizat la vremea aia. Am făcut şi la transporturi auto, nu mai amintesc şi nu are importanţă unde. Fapt este că mi-a venit rezultatul pozitiv în primul rând de la Centrala Energiei Electrice. N-am ales. Ce a venit întâi, aia am făcut.

Mi-aţi descris tot episodul, Centrala, cum aţi ajuns la Grozăveşti, şi tot episodul de acolo. Sărim la primul copil. A! Între timp, viaţă religioasă n-aţi avut prea multă, mi-aţi zis de multe ori că eraţi până peste cap cu munca. Când s-a născut fiica dumneavoastră?

12 Februarie 1953. La Bacău, la maternitate, pe o iarnă ceva asemănătoare cu iarna asta de acum, cu zăpadă mai sus de genunchi, îmi aduc aminte. Sigur că a fost mare eveniment în familie, ca la fiecare. Mare bucurie. Mai venise pe lume încă un Fiul. De data asta o fiică!

Viaţa de zi cu zi alături de ele ... multă muncă, şi mi-aţi spus că v-au cam urmat prin ţară, pe unde a trebuit să umblaţi.

De la bun început, eu eram la Bacău tot în serviciul energiei electrice, eram şef serviciu distribuţia energiei electrice la Bacău ... o treabă de trambulină doar, ca să ajung în uzină, că specialitatea mea era producerea energiei electrice. Aşa se face că, fiind nevoie – aşa se umplea cu noi atunci toate golurile, erau cadre puţine şi absorbţia de cadre era mare în domeniul industriei, se construia mult, erau planurile alea de 10 ani– , am ajuns la Buhuşi, uzină cu 6Mw, o nimica toată la vremea asta, cea mai mare centrală pe vremea aia din Moldova.

Despre viaţa religioasă până când comunismul şi-a făcut simţită prezenţa mai acut ...

Poate că nu comunismul a fost de vină la faptul că m-am depărtat, nu depărtat dar am rămas mai indiferent, ci profesia. Aşa a fost soarta, să ajung cu treburi de răspundere în centrale electrice la o vreme când era deficit mare de energie în sistemul energetic care atunci se ţesea de-abea în România, şi din cauza aia eram solicitaţi şi zi, şi noapte, şi sărbătoare. Asta ne-a făcut să uităm, şi îmi pare rău că trebuie să spun, nu numai de religie, dar şi de familie, şi de copii. Noi ăştia care vedeam în profesie o datorie sfântă, şi făcusem pasiune pentru ea.

Mi-aţi povestit de toate peregrinările prin ţară, ani mulţi şi locuri de muncă şi mai multe. Mi-aduc aminte, nu ştiu exact unde am rămas, undeva prin anul 70-75 ... vreau să-mi povestiţi despre decesul soţiei şi de toată perioada de după, până în prezent. Foarte scurt, când s-a întâmplat?

N-am să vorbesc mult, că prea e tristă amintirea.

Un an.

În 1973, noiembrie, după o suferinţă cunoscută de mine doar de două săptămâni.

După 73 aţi rămas acolo, sau v-aţi mutat altundeva?

Am rămas în Galaţi, care era oraşul de reşedinţă al soţiei, şi unde erau rudele din partea ei, pe care atunci şi acuma, şi astăzi după atâţia ani de zile, le socotesc tot aşa de aproape sufleteşte ca şi pe rudele mele. Rudele ei sunt şi rudele mele. Astăzi aproape toţi sunt în Israel.

Fiica dumneavoastră era cu dumneavoastră sau stătea cu dânsa?

Cu cine cu dânsa?

Cu soţia.

Nu! Am stat împreună până în 73, am stat împreună. Numai că, în 72, fata a intrat la facultate, a făcut facultatea de electroenergetică, dorind să aibe o meserie apropiată de a mea, la Iaşi, şi a plecat la facultate. Era anul întâi când s-a prăpădit mama ei. Ce suferinţă a fost, nu e greu de înţeles.

Înţeleg. Spuneţi-mi despre .... despre prieteni, despre evenimente pe care le-aţi surprins până în 89, până la căderea comunismului, lucruri care v-au făcut să vedeţi înăsprirea vieţii. Au fost câteva momente pe care toţi românii le-au perceput ...

Nu ştiu exact la ce momente vă referiţi, dar dacă e vorba de prieteni, o să vă spun cu toată sinceritatea, că familia mea a fost mai curând familia din uzină, decât cea de acasă, ca timp rezervat, pentru că uneori 14, 16 uneori şi 24 de ore din 24, le petreceam împreună cu ei, în uzină, la treburi. A fost bine sau a fost rău ... greu de spus. Eu am avut însă satisfacţii profesionale mari, şi poate a fost o doză destul de mare de egoism, pentru că din cauza asta mi-am cam neglijat familia. Am mustrări de conştiinţă acuma. Nu folosesc la nimic, bineînţeles.

Când spuneţi neglijat, vă referiţi la timp, bineînţeles. Nu mă îndoiesc însă că ... calitatea momentelor a fost printre cele mai alese.

Spuneam mai înainte că culeg, am încercat să culeg din viaţă momentele vesele, iată una din ele în legătură cu ceea ce aţi spus. Pentru mine familia era locul unde veneam să mănânc, să mă odihnesc, ca să pot să-mi fac treaba din uzină. Aşa se face că, la un moment dat, când fetiţa avea vreo 5 anişori, şase, am luat bilete la teatru. Şi trebuia să mergem la o anumită oră. Eu eram în uzină ca întotdeauna, şi pregătit să vin în fugă să mergem la teatru. Am venit, dar cu întârziere. Soţia, care era deosebit de înţelegătoare şi întotdeauna alături de mine. Fata însă, era de 5 sau şase anişori, era foarte supărată. Mi-a spus aşa: „Tăticule, tu trebuia să te măriţi cu o turbină, şi să ai copil un căzănel, nu să ai familie ca noi!” ... 5-6 ani avea ...

Care era relaţia cu tot ce era în afara României, care era relaţia cu Vestul, cu Israelul.

Era situaţia care era. Dacă purtai numai corespondenţă, nu vorbesc de altfel de legături, erai deja suspectat. Eram ... lucram în centrală electrică, obiectiv strategic în economie. Mai aveam pe deasupra şi o funcţie de răspundere. Ani de zile am fost şef de uzină la Brăila. Asta făcea ca ochii celor din Securitate să fie îndreptaţi ca reflectoarele asupra mea. Mă jenam - nu că mi-era teamă, mi-era să nu-mi stingherească treaba profesională – să port corespondenţă mai apropiată cu cei la care ţineam. Scriam. Primeam tot mai rar.

Cui?

Aveam grijă .... păi aveam în Israel o soră a mamei cu soţul ei bătrân, şi foarte apropiat sufleteşte, îl aveam pe cumnatul Mişu de care am vorbit mai înainte, aveam nenumăraţi prieteni, ca spre exemplu Usher Klein, un prieten din copilărie, care mi-a rămas tot atât de bun prieten şi cu distanţa care ne desparte, şi apoi după 1955-1960 au plecaţi mulţi, foarte mulţi, nu atât dintr-ai mei cât din familia soţiei, aşa că marea majoritate, aş putea spune întreaga familie, în afară de sora mea şi nepoata de la Tecuci, se află astăzi în Israel.

Cum aţi văzut evenimentele din Israel. Întâi 67, războiul de 7 zile, şi după aceea 73-ul, războiul de Yom Kippur. Cum le-aţi resimţit dumneavoastră personal.

Aveam, aşa cum spuneam înainte, rude şi prieteni acolo. Vroiam să completez cu faptul că eu eram fizic aici, dar gândurile, inima, erau mai departe acolo, şi este şi acuma. De aceea tot ce se întâmpla, tot ce se întâmplă şi acum acolo, are asupra mea o puternică impresie afectivă. Sigur că nenorocirile de acolo, sunt pentru mine adevărate traume, nu numai pentru mine, bănuiesc că pentru toţi evreii de aici, din Diaspora. Războiul din 67 m-a ţinut încordat doar 6 zile! Ca pe urmă să refulez într-o bucurie şi o satisfacţie greu de descris. Nu spun cu rudele care rămăseseră ... ne întâlneam, ne bucuram. Am cunoscut ... nu că am cunoscut, eram prieten cu un maior, evreu, care făcea la aviaţie fotografii din avion, asta era specialitatea. Am fost pe la el întâmplător, în Bucureşti. Mi-a spus că războiul de 6 zile a fost prelucrat în unităţile militare de acolo ca adevăratul război fulger. Adevăratul război cum l-a vrut Hitler: Blitzkrieg. Mi-a crescut inima să se vorbească despre succesele militare ale evreilor în armata română cu admiraţi ... nu apreciere, admiraţie, era pentru noi mândrie.... Războiul de Yom Kippur m-a cam amărât, bineînţeles – şi ălălalt m-a amărât, că au căzut mulţi dintr-ai noştri – dar măcar cu sacrificiul făcut a fost şi un rezultat, pe când dincoace a fost mai chinuit. În sfârşit, este aşa cum spun: fizic aici, şi sufleteşte acolo. Asta-i situaţia.

Şi am ajuns în decembrie 89. Unde v-a prin ziua aia de 16 dec 89, că atunci a fost de fapt prima scânteie, Timişoara ...

Dă-mi voie o clipă ...

Da cum să nu. .. 89?

Aşa cum spuneam, în 89 eram pensionar.

Unde?

Eram la Tecuci. Singur fiind în locuinţa din Galaţi, mergeam la nepoata de acolo, care avea nevoie de ajutor, numai ea cu maică-sa, două femei. Acolo m-au prins evenimentele din 16 decembrie. Mi-aduc aminte şi exact unde eram. Ea lucra la o şcoală dintr-o comună alăturată: Movileni. Şi eu m-am dus să o întâmpin, să o iau acasă, că era vreme de iarnă. Şi am intrat cu ea la unul din salariaţii şcolii. Şi acolo la radio tocmai se vorbea de căderea lui Ceauşescu. Am venit amândoi ameţiţi acasă, de evenimente, bineînţeles, şi ajunşi odată amândoi acasă, am deschis televizorul, şi nu ne-am mai depărtat din faţa lui vre-o 3 zile, patru zile, până s-au consumat evenimentele acelea atât de ... de fierbinţi. Sigur că impresiile, dacă vreţi să ştiţi impresii, au fost diverse.

Aş vrea să ştiu dacă v-aţi gândit dumneavoastră atunci, în clipele alea, ce a însemnat 1989 pentru un evreu.

Nu ştiu, eu ştiu că 23 august a însemnat mult pentru evrei. Asta ştiu şi am simţit-o bine cu toţii. A fost eliberarea, aşa cum a fost, de către comunişti, de către ruşi, dar a fost eliberare. Am scăpat de spaima morţii de-a doua zi. Ce-am simţit în 89? Am simţit că există posibilitatea, perspectiva de a scăpa de cozi, de a scăpa de grija de a avea pe masă în fiecare zi cât de cât ceva ca să poţi să rezişti, să faci faţă zilei, am simţit bineînţeles, ca toată lumea, că se schimbă ceva în mod structural în viaţa societăţii, aşa cum de fapt s-a schimbat. Aş vrea să spun că noi, foarte mulţi dintre noi, am avut credinţă socialistă, ăsta-i adevărul. Am vorbit la începutul discuţiei noastre despre unchiul, fratele mamei ...

Unchiul Berl ...

Tăbăcar, care a fost socialist socialist. Am subliniat de pe atunci că era diferenţă între socialist şi comunist, că el n-a acceptat subjugarea, ca să-i spunem aşa, absorbţia de către partidul comunist a partidului socialist de pe vremuri.

Tocmai din perspectiva asta vă întreb, nu v-aţi ... n-aţi simţit teroarea dispărând.

Eu n-aş putea spune că am simţit teroare. Eu aveam o mare satisfacţie la vremea aia, satisfacţia profesională, şi asta mă absorbea cu totul, nu prea ştiam ce se întâmplă în jurul meu. Atâta ştiam că maşina, cazanul, instalaţia de care aveam grijă, pe care le mai modificam, le mai schimbam după cum doream ... am avut posibilitatea asta, fiind şef de uzină, m-au ţinut departe de evenimentele din politică. Simţeam doar că există lipsuri, fiindcă trebuia să stau la coadă pentru o sticluţă de lapte, aveam nepoţeii de-abea născuţi, nu? Micuţi la vremea aia, că este greu să aduci acasă ceea ce trebuia pus pe masă, aşa cum se ştie, nu mai e nevoie a vorbi despre asta ... Sigur că toate astea erau îmbucurătoare atunci, pe moment ... [ nu se înţelege]. Sigur că situaţia astăzi este mult schimbată.

Cum au evoluat lucrurile de la 89 încoace vă întreb? Cu activitatea evreiască.

Trebuie să vă spun că imediat după ieşirea la pensie, din dorinţa de a rămâne cu o activitate, indiferent unde, numai activitate să fie, îmi dădeam seama că nu mă puteam împăca cu o viaţă complet liberă, în care nu ştii ce să faci cu această libertate, după ce ani de zile am fost solicitat la maxim, am gândit că şocul ăsta ar putea să creeze traume. Şi atunci am căutat activitate. Şi am găsit-o repede, la Comunitatea Evreilor din Galaţi, unde mă găseam la vremea aceea. Şi am lucrat la Comunitatea Evreilor din Galaţi, cu avantajul că copiii fiind plecaţi din 86 în Israel, puteam să mă duc la ei pentru o lună, 2, 3. Am plecat acolo [în Galaţi], ne-am împăcat bine, dar totuşi n-am găsit eu făgaşul acela cu care eram obişnuit, partea aceea mai tehnică ...

Ce aţi lucrat?

Am făcut un fel de administrare, mă ocupam şi de cantină, era foarte greu cu aprovizionarea, era încă vremea lui Ceauşescu, şi asta era o problemă. Şi am avut satisfacţia să pot aduce şi carne, şi peşte, şi pâine şi ce trebuia pentru cei care erau în suferinţă din punctul ăsta de vedere, şi cantina comunităţii a fost de foarte mare ajutor.

Cam când aţi renunţat la ce aveaţi acolo şi aţi venit în Braşov?

Trecerea n-a fost directă de la Galaţi la Braşov, ci am avut un vis, o dorinţă, care s-a împlinit, şi care mi-a dat satisfacţie. Mi-am dorit să mai trăiesc din viaţă aşa cum am trăit în copilărie, din punct de vedere al activităţii gospodăreşti. În copilărie, am mai spus io nu ştiu pe unde, că am avut grădină, am avut grajd, am avut cai, am avut ... mi-am dorit să mai trăiesc din viaţa asta care mi-a fost atât de dragă cândva. Şi simţeam nevoia de activitate. Şi atunci cu ce brumă adunasem eu în decursul vieţii, dând ultimul bănuţ, ba şi împrumutându-mă pentru asta, o căsuţă de ţară, cu prispă ... în 1991, imediat după ... cu vreo 1500 metri pătraţi de grădină în jur, pe care am lucrat-o singur, ca agrement, n-am folosit materialiceşte nimic de pe urma ei ... ei nimic, poate că e greşit spus, am avut pentru casa mea şi pentru rudele mele tot ce se poate avea dintr-o grădină, zic eu, bine îngrijită. Îngrijită nu bine, cu pasiune. Pentru că aşa cum am făcut pasiune în tinereţe pentru casa părintească, am făcut apoi pentru uzină, pe urmă pentru grădinărit. Şi aveam de toate, printre care şi viţă de vie, pusă de mine. Trecuse pe rod, de 3 ani, îmi făceam vinul singur, mustuit, ba îmi luasem şi-un alambic, se făcea şi ţuică puţină, mai veneau vecinii ... şi era bine şi plăcut. Mi-a dat satisfacţii. Ce s-a întâmplat şi de ce am renunţat la asta: mă apropiam de vârsta de 70 de ani. Mi-am dat seama că singur fiind la vârsta asta, şi fără nici un ajutor, n-am să pot vedea de gospodăria asta care nu-i uşoară, dacă vrei să fie cum trebuie în gospodărie. Şi mi-am spus că trecând de 70 de ani, n-o să mai izbutesc să fac gospodărie. Ce să fac în cazul ăsta? De activitate aveam nevoie. Mai aveam o pasiune, de care n-am vorbit. Vedeţi? Toată viaţa – pasiuni. Ba uzina, ba grădina ...

Ba muzica ...

Muzica .. ba drumeţia. Asta era! Dragostea de natură moştenită de la tata, transmisă la ai mei, la copii şi la nepoţi ... Doream să-mi trăiesc viaţa - dacă nu mai puteam vedea de grădină - la munte. Unde la munte? Unde aveam prieteni. Nu rude. Aveam prieteni la Braşov, unde am făcut drumeţii deosebit de frumoase, aşa cum spuneam. A vrut Dumnezeu sau soarta, ştiu eu, să fac pasiune pentru tot ce făceam. Şi am făcut pasiune şi pentru drumeţie.

Ca un romantic de calitate, v-aţi îndrăgostit de toate lucrurile de care v-aţi apropiat ...

Exact ... mi-aţi spus de lucruri, dar şi de oameni. Mulţi oameni mi-au fost apropiaţi şi dragi şi-mi sunt încă. Da. Ce se întâmplă însă? Am cam ostenit şi cu drumeţia. Nu mai pot urca muntele cum îl urcam pe vremuri. Acuma îl cobor! Dacă mă duc cu un mijloc mecanizat în sus, spre vârfuri, spre culmi, fie că-i autobuz fie că-i telecabină, de coborât cobor cu plăcere fluierând şi cântând, dar la urcat îmi venea greu din cauza respiraţiei. Şi-atunci mi-am spus „mai trebuie căutat ceva”. Ce anume? O treabă activă, şi care să fie apropiată de aspiraţiile mele. Şi am găsit-o. Unde? La Comunitatea Evreilor din Braşov.

La care nu mi-aţi spus exact când aţi venit.

Eu am vândut gospodăria din Tecuci în

Caseta 5

Ziceam că aţi vândut gospodăria din Tecuci ...

În 1996. Şi aşa cum spuneam, de dragul muntelui, a pădurii, a dragostei în general pentru natură, mi-am luat apartamentul în care suntem acum, la Braşov, de care sunt foarte mulţumit, în afară de faptul că conferă un confort decent, conferă o privelişte minunată de pe terasă [aşa-i spune el balconului de la et.10], vezi munţii, vezi cerul, vezi oraşul, vezi multe care de la etajele de jos nu se văd. Ce-aş mai putea adăuga la ... ?

Aici în Braşov, aţi venit aici în Braşov pentru că v-aţi găsit ocupaţie la Comunitate?

Nu. Când am venit aici în Braşov nu ştiam că o să-mi găsesc ocupaţie la Comunitate.

Şi atunci cum a fost?

Ştiam că la Braşov sunt munţi, pădure, sunt izvoare, sunt pârâie, sunt cele ce-mi erau mie dragi, şi am nişte prieteni cu care fac drumeţii. Pentru asta am venit la Braşov. Dar aşa cum spuneam, s-a înregistrat sau nu, nu ştiu, ajung la un moment dat când mă apropii de 80 de ani, să nu mai pot urca cu uşurinţă muntele. Am o afecţiune, o suferinţă anume, nu mai e puterea, nu mai sunt plămânii din tinereţe, atunci urc cu ce pot, şi cobor cu piciorul. În lipsă însă de o activitate mai vie, mi-am căutat de lucru ... şi de cine să m-apropii? De ai mei. Ai mei înseamnă evreii. Comunitatea. Cu toate că mult timp ai mei, şi nu numai atunci dar şi acuma, sunt şi prietenii creştini pe care i-am apreciat, pe unii i-am iubit chiar, pe mulţi regret că au dispărut acolo unde ne ducem cu toţii. O să ... da, când îmbătrâneşti revii la matcă, cum se spune, şi am revenit la Comunitate. La Comunitate mi-am găsit, pot spune, o familie. La singurătatea în care sunt silit să trăiesc, Comunitatea este pentru mine o scăpare, un refugiu, ca să zic aşa. Este refugiul pe care-l găseşti, mai ales la o vârstă oarecare, în familie. Asta-i familia mea acum, aici, fiindcă din nefericire, restul familiei, familia de sânge, e undeva departe, şi aşa cum spuneam, inima gândurile sufletul sunt alături de ei dar aici sunt cu familia din Comunitate, familia fizică! Mia mult decât atât. Mi-am găsit şi foarte ocupaţii care mă aranjează foarte bine. Îmi fac plăcere.

Ocupaţii care vă fac plăcere ... în sensul că acum sunteţi, mai mult sau mai puţin oficial, bibliotecarul Comunităţii.

Vorba vine. Nu asta-i ocupaţia principală acolo. Ideea principală a fost să fac o monografie, o istorie a evreilor din Braşov. Am impresia că există un gol, o lipsă din punctul ăsta de vedere, şi dacă aş găsi şi colaboratori ar fi şi mai bine, pentru că este o mică operă, eu sunt mai bătrân, nu ştiu dacă am timp s-o termin.

Cred că suntem la capăt cu biografia. Vreau să vă mai întreb o singură chestie. O singură întrebare mai am ... viaţa religioasă acum, în Comunitate, cum vi se pare, cum şi în ce măsură participaţi la ea, şi ce vă doriţi, ce vă propuneţi, ce propuneţi Comunităţii, ce simţiţi că lipseşte?

Ce să zic de viaţa religioasă? Nu mai este ca pe vremuri, nu mai este heder nu mai sunt copiii pregătiţi .... de fapt nici nu sunt copii, n-ai pe cine pregăti, nu se mai ţin rugăciuni dimineaţa şi seara în fiecare zi, sâmbăta dimineaţa şi seara, e o dată pe săptămână sâmbătă. Eu spun Slavă Domnului că este măcar atâta. E ocazia să ne întâlnim cei zece, 12, 14 câteodată şi 16 bărbaţi, mai vin şi vre-o 3-4 femei, ce-o să se întâmple peste ani ... ăsta-i un gând pe care-l alungi ca pe orice gând care aduce idei rele ... Este păstrarea la minimum , aşa cum se poate, a religiei, aşa cum o ştim noi de la părinţi, de la bunici. Aşa cum spuneam, nu mai e ce a fost pe vremuri, dar a rămas ceva. Ce o să se întâmple peste ani cu ei, 10, 15, 20 de ani, acest minian nu o să mai fie posibil. Majoritatea sunt bătrâni, aşa este în firea lucrurilor, să dispari la un moment dat.

Mai am o întrebare, concluzivă aşa uitându-mă la biografia dumneavoastră. Mi s-a părut aşa ca un val, aţi început destul de aproape de iudaism şi de tot ce înseamnă Tora şi valurile pe care le-a făcut în rândurile oamenilor, v-aţi depărtat în favoarea tehnologiei, în favoarea muncii, şi acum încet încet văd că v-aţi întors la ... mai aproape de cele sfinte. Aţi simţit cumva o împăcare, o revenire la ... natural?

Se spune că fiecare apă revine la matca ei. Probabil că asta se întâmplă şi cu firea omului. Iată că la bătrâneţe te apropii de ceea ce ştii din copilărie, ceea ce ai simţit, ceea ce ai crezut că e frumos şi bun. Asta se întâmplă cred. Dar mai întrebat ceva la care aş fi vrut să răspund. Ce văd că ar fi necesar să se facă la comunitate ... şi e o treabă practică. Văd că ar trebui să ne întâlnim mai des şi mai mulţi. Suntem în definitiv 160 de evrei, şi facem cu chiu cu vai miniamul ăsta de 12 14 oameni. Sunt cei înapoiaţi din Israel, de ce nu vin? Ar trebui să vină cu regularitate. Ce ar mai trebui făcut: păi spuneam de istoria comunităţii acesteia. Trebuie să rămână, când n-om mai fi noi, când n-o mai fi posibil să fie minian, să rămână măcar amintirea comunităţii evreilor care au trecut prin Braşov. Să ne întâlnim mai des ... în jurul casei de rugăciuni iată că nu cu toţi, nu pe toţi îi poţi convinge că trebuie să se facă asta ... să căutăm şi alte prilejuri. S-a vorbit spre exemplu de o serie de filme din viaţa evreiască. Au fost solicitări şi din partea neevreilor să vină la aceste filme, să cunoască viaţa evreiască, şi asta este foarte bine, după părerea mea. De ce nu organizăm treaba asta? Lăsăm să treacă iarna, care este prilej bun pentru aşa ceva. Apoi, am vorbit despre un muzeu ... de asemeni urme pe care să le lăsăm în urma noastră. Noi n-o să mai fim, să fie măcar dovada trecerii noastre pe aici ... gândesc cu strângere de inimă ce o să se întâmple cu Templul, cu locaşul nostru de rugăciune, de care suntem aşa de mândri, şi care constituie, o spunem cu toată mândria, un monument de artă pentru oraş. Ce se întâmplă cu sinagoga veche, aceea părăsită, din păcate părăsită, din Str. Castelului? Ce se întâmplă cu templul din Făgăraş, care este batjocorit şi îmi pare rău că trebuie să spun asta şi mă doare că trebuie să spun asta, şi nu facem nimic, n-am făcut şi nu facem deocamdată nimic ca să îndreptăm lucrul ăla. S-a folosit cuvântul „ruşine” că există o asemenea lipsă de interes pentru vechile noastre locaşuri de cult, şi cred că din nefericire, cuvântul este îndreptăţit. L-au folosit neevrei. Din punctul ăsta de vedere mă doare, şi doresc din toată inima să facem ceva. Putem să facem ceva. Nu sunt bani suficienţi, e adevărat, dar sunt şi lucruri care se pot face şi cu mai puţini bani. Trebuie doar să vrem, să dorim, şi să acţionăm.

------------------------------------------------ the end --------------------------------------------

Deci poza 004, citesc pe spate „îţi trimit ca amintire din partea nepoţilor dumneavoastră şi din partea mamii, Feigele, te sărut cu mult drag, Zela, Moise şi Fani”. Zela, Moise şi Fani, adică Feigele, 1940 şi ceva. Cine este în poză?

Este verişoară primară, fiica unchiului Berl, de care am vorbit.

Persoana cea mai din stânga.

Din stânga. În dreapta este soţul ei. Este interesant de spus, este fiul unui evreu ... unui creştin botezat evreu. Botezat.

Cum îl cheamă?

Pe cine? Moişe.

Si între ei bănuiesc că e fiica lor.

E fiica lor, şi interesant de spus şi în legătură cu asta, faptul că după 34 de ani, am reluat legătura telefonică cu cea mică, de aici din poză. Mama nu mai este, a murit în Israel ... acolo au plecat cu toţii cândva.

Cum o cheamă pe fetiţă?

Feiga.

Bineînţeles după bunica.

După bunica.

Fotografia 005, Isac şi Estera, Estera fiind fata unchiului Berl.

Da.

Scuze, ştiţi cu ce ocazie s-a luat fotografia 004?

Au vrut probabil să trimită o amintire de acolo, din Israel, părinţilor mei. Către ei e adresată, nu către mine. Şi a rămas la mine.

Fotografia 005, Isac şi Estera ...

Estera este sora Zelei. Este cea mai mare dintre surori.

Şi lângă ea?

Lângă ea este soţul ei. Şi unul şi celălalt plecaţi în Israel, la un moment dat. Le-am pierdut urma. Am speranţa ca în primăvară, dac-oi fi sănătos, dacă m-o ajuta Dumnezeu, să plec acolo şi să revăd familia.

Ştiţi cam când s-a luat ... s-a făcut fotografia?

Cred cam în acelaşi timp cu astalaltă. De altfel scrie „Estera, fata lui nenea Berl”. Deci în jur de 1947, 8, după război bănuiesc.

Da, sigur că da, e făcută în Israel.

006, o fotografie datată 1930, Mina, sora tatei, este la mijloc.

Da. Prea multe n-am să pot spune despre fotografia asta, fiindcă eu n-am cunoscut-o decât pe Mina, sora tatei. Nu l-am cunoscut pe soţul ei, care a murit undeva în Transnistria.

Cum îl cheamă?

Nu ştiu, eu nu l-am cunoscut.

Şi în stânga ei cine este?

De asemeni nu ştiu, rced că este una dintre surori. N-am cunoscut decât pe Mina.

Şi acum că avem fotografiile în ordine, fotografia 001. Pe spate scrie „amintire scumpilor noştri, 1.10.1936, familia Fiul”.

Da. Este familia Fiul, aşa cum arăta în timpuri fericite.

Când şi cine sunt?

Este mama, este tata, şi cei doi iluştrii copii ai familiei: eu, Miluţă, cum mi se spune, şi Lola, soră-mea.

Când a fost făcută? Cu ce ocazie mai bine zis?

De dragul de a avea o fotografie de familie în timpuri fericite, fericite pentru faptul că după cum se vede şi din modul în care arătăm cu toţii, erau vremuri să le spunem bune, vremurile dintre cele 2 războaie mondiale.

E făcută acasă în interior, sau la studio?

Nu, la studio, astea-s fotografii la 8 zile, cum se spunea pe vremea aia.

Ce înseamnă la 8 zile”?

La opt zile înseamnă că te fotografiai şi primeai fotografia după 8 zile, fiindcă clişeul era retuşat. Acuma nu mai există aşa ceva, desigur ...

Deci era un semn al calităţii fotografiile la 8 zile erau cele prelucrate cel mai atent si cel mai profesional de către fotografi.

Da, da... sigur. Şi fotografi buni. La vremea aia era într-adevăr adevărată artă fotografică. Acum nu mai este decât arta de a avea un aparat bun.

Da, într-adevăr.

Aş mai adăuga ceva. Că cei câţiva fotografi din Bacău erau evrei. Aşa cum am constatat la cererea bibliotecii Bariţiu, de care spuneam, căutând în documentaţia arhivei din Braşov, a comunităţii din Braşov, că în 1942 erau nu mai puţin de 16 fotografi evrei în Braşov.

Stau şi mă întreb pe vremea aia câţi erau în Bacău?

Ei, Bacăul era un oraş mai mic....

002 scrie pe spatele fotografiei, împreună cu „Fratele mamei din America – Miluţă, 1946”.

Da, aşa e. Este unchiul John Herşcovici, acela de care am vorbit mai înainte. I-am pierdut urma, probabil că la data la care vorbim noi n-o mai fi existând pe lumea asta. Poate pe cealaltă. Însă e interesant şi poate ar fi frumos dacă prin opera pe care o faceţi dumneavoastră aş reuşi din dragoste de familie să dau peste urmaşi, sau ei să dea peste noi.

„Când” am spus, dar „unde”? Ştiţi cumva unde a fost făcută fotografia?

În America.

În studio? Deci este făcută în America şi este trimisă la dumneavoastră?

Da ... unchiul a plecat cu valul de emigranţi din 1914, 16, cam pe-atunci, şi fotografia e din 46.

Fotografia 003, scrie pe spate „cu drag şi iubire vă trimitem această fotografie în amintire. Ai voştri nepoţei, Loluţa şi Miluţă, 2.05.1932”. A fost scris textul de pe spatele fotografiei atunci când a fost făcută? Bineînţeles că nu. Ştiţi cumva când a fost scris pe spate?

Cred că atunci, în apropierea datei la care a fost făcută fotografia. Fotografia este adresată unei surori de-a mamei, la care noi toţi, copiii, şi bineînţeles părinţii am ţinut foarte mult, şi care au plecat , n-au avut copii, el şi ea, soţ şi soţie în Israel.

Puteţi să le spuneţi numele?

Da. Noi îi spuneam ei tanti Sofi, şi lui unchiul Iozef. Sunt înmormântaţi amândoi la cimitirul Gordonia din Rishon Le Zion, şi eu nu pierd prilejul, de câte ori sunt acolo, nu există să lipsesc de la mormântul lor, pentru că au fost pentru noi o a doua pereche de părinţi.

Mi-aţi spus un motiv destul de hazlui pentru care aţi făcut poza în felul acesta. Era surioara jumătate cât dumneavoastră!

Da, şi după cum se vede în fotografie, speriată, dădea să mă îmbrăţişeze, cum s-a şi întâmplat de altfel. Fotograful a prins ceva mai înainte, înaintea îmbrăţişării. Era speriată, era foarte drăguţă. Drăguţă a fost şi mai târziu.

Mai departe am o fotografie 007 făcută în 28 octombrie 1979, a doua zi după jurământ., scrie pe spate. „Bunicului, cu drag, din timpul serviciului militar”, semnată ...

Emilian. Este vorba de feciorul surorii mele, şi adresată tatălui meu.

Feciorul este cel din mijloc cu ochelari în manta militară.

E în uniformă militară, desigur. A făcut armata la Bacău.

Cine sunt ceilalţi?

În stânga lui se află tatăl lui, care din nefericire astăzi nu mai există ...

V-aş ruga când ne spuneţi despre cei din fotografie să ne spuneţi şi numele.

Robert Schwetter ... familia Schwetter era. La stânga, adică alături de tatăl lui mă aflu eu, la dreapta se află mama lui, sora mea, care se numeşte Eleonora, Lola i se spune în familie, iar alături de ea se află tatăl nostru, Bernard, cum îi spunem noi, şi un domn, nu-mi amintesc.

Isidor Herşcovici, unchiul, doctorul, fratele bunicii. Poza 008. Asta scrie pe spate.

Da. Este la bătrâneţe cel pe care l-aţi văzut în fotografiile pe care vi le-am arătat mai înainte, dar, fost colonel, medic în armată, şi după cum v-am spus încă de atunci, a fost la un moment dat medicul primar al oraşului Ploieşti, şi mai târziu medicul de casă al copiilor regelui Karol I.

Unde credeţi că este făcută fotografia?

În Bucureşti, desigur. Sau poate la Ploieşti ... în tot cazul. În toată toată familia aceasta, margulius, toată familia este înmormântată la Bucureşti în cimitirul sefard.

Înţeleg. 009. Puiu Margulius cu soţia, fotografie făcută în Bucureşti.

Puiu Margulius este feciorul celui de care am vorbit mai înainte. El însuşi în timpul războiului [a fost] militar, l-aţi văzut de altfel în uniformă, alături de tatăl lui cu gradul de plutonier major, sau plutonier. A făcut războiul, e interesant că a fost agent de legătură şi se spune că a venit cu un chipiu amintire acasă, străpuns de un glonte. A avut un noroc să scape. Dacă glontele ajungea puţintel mai jos, n-ar mai fi avut ocazia să facă fotografia asta.

Soţia dânsului?

Soţia lui? E interesant ca istorie, este fosta soţie a unui general, consilier militar pe lângă rege.

Cum îl cheamă?

Ştiam. Ea a venit în căsătoria cu unchiul meu cu un fecior, care este medic, şi se află în Bucureşti la data aceasta. Numele nu mi-l mai aduc aminte, îl ştiam.

Ni-l aducem aminte mai târziu. Fotografia 010. Pe spate scrie în engleză „Ma and pa, when they went to visit Nety in California at her new home. Fratele mamei cu soţia în 1946”. Daţi-ne câteva detalii. Cine sunt?

Este unchiul pe care l-am văzut mai înainte cumva, din America, şi care spuneam că i-am pierdut urma.

Unchiul John.

Unchiul John, cu soţia, probabil mai în vârstă, 1946. Am şi scris, „fratele mamei cu soţia”.

Unde credeţi că este făcută fotografia?

Păi nu se vede? Pe ea cumva nu scrie?

În California, la noua lor casă.

Am o fotografie 011, datată 1931, Bucureşti, tanti Sofie.

Este aceea de care am vorbit mai înainte şi căreia îi erau adresate fotografiile noastre, aceea care spuneam, a plecat cu soţul ei în Israel în 1959. Nu au avut copii, şi sunt înmormântaţi, după ce au stat într-un malben, sunt înmormântaţi la Rishon le Zion.

Fotografia 012. În Cişmigiu, probabil 1950, 1951, Neti şi Miluţă.

Da. Amintiri dragi.

Dumneavoastră şi soţia.

Eu cu soţia, înainte de a avea copilul.

Cu ce ocazie aţi făcut fotografia asta, ţineţi minte cine a făcut-o? Era o zi specială? Ieşiseţi pur şi simplu?

Cred că un fotograf de meserie. Şi e făcută ... iată că foloseşte acum pentru ceea ce s-a făcut: ca amintire.

Unchiul Iosef, 1930 şi ceva, poza 013. Cine este?

Este soţul lui tanti Sofie, aceea de care am vorbit la fotografia cu numărul 011. Sunt oameni care am mai spus-o, au fost ca şi părinţi, al doilea rând de părinţi, la care am ţinut foarte mult, şi care au fost oameni minunaţi.

Am în continuare fotografia 014, pe Gabi la absolvirea liceului, în iunie 1972.

Da, asta e o fotografie recentă, pe Gabi o cunoaşteţi şi dumneavoastră desigur, o fată vrednică, evreică bună, din familie ...a avut şi un rabin în familie, bunici sau străbunici, care ţine foarte mult la obiceiurile religioase, dar care din nefericire a rămas singură, fără familie...

015. Scrie pe spate „scumpilor noştri unchiul şi tanti Dicman. În semn de dragoste vă trimitem această fotografie. Anete, Clarisa, Jeni şi Claris. Surorile”. Datată 1930 şi ceva.

Da. Sunt tot verişoare primare, fiicele unui alt frate de-al mamei, Marcu. Vreau să remarc că cea din dreapta, Claris, a fost deosebit de frumoasă.

O să ajungem la o fotografie în care este singură, şi atunci îmi veţi spune povestea. Despre sora ei ce ne puteţi spune.

Păi a fost o fiinţă mai chinuită de viaţă. Are o fetiţă – hm, fată ... acuma e în vârstă chiar – în America, are nepoţi, ea nu mai există, Jeni, cum se numeşte.

Când, unde credeţi că este făcută fotografia?

La Bucureşti. Sigur. Ei au stat în Bucureşti atâta timp.

Bernard Fiul, tata, aproximativ 1925. Poza 016. Este oare studio sau este casă? Nu reuşesc să-mi dau seama.

Studio, desigur. N-avea tata posibilitatea unei case aşa de luxoase la vremea aia. Ceea ce vreau să sun, vreau să mă laud cu asta, a fost un bărbat deosebit de frumos. Pe cât de vrednic, pe atât de iubitor şi gospodar. N-o spun fiindcă a fost tatăl meu. O spun cu toată obiectivitatea. E aşa cum vă spun. Şi a ştiut să ne înveţe şi pe noi un lucru deosebit de important: ce însemnătate are munca în viaţa unui om. Nu uităm. Nici eu nici sora mea.

O altă fotografie, cred că tot tatăl dumneavoastră este, 017. „Deocamdată neavând altă fotografie şi dorind să mă cunoaşteţi, vă trimit aceasta, în hainele serviciului care-l ocup acu în Gara Oneşti. Al dumneavoastră viitor cumnat, Bernard”. 02.02.1924.

Da, într-adevăr., tot tata e. Dealtfel se vede, era pare-se, mai tânăr decât în fotografia precedentă ....

Cu un an ....

Da, n-are importanţă. Fapt este că, şi asta ar trebui să spun le lângă fotografia asta, a făcut serviciul la pădure, şi a fost un mare iubitor de natură. Pe lângă dragostea de muncă ne-a transmis, şi iată că există în privinţa asta legătură, ne-a transmis dragostea pentru natură. Dragostea pentru pădure, pentru munte, el ne-a transmis-o. Şi merge din generaţie în geneaţie, asta-i interesant. De la el la noi, la mine şi la soră-mea, de la noi la copiii noştri, şi de la ei la nepoţii noştri, iubim natura şi o respectăm.

Fotografia 018. 08.01.1939, are pe spate o dedicaţie: „în semn de dragoste şi iubire, vă trimitem această fotografie, Doina, Lola şi Miluţă”.

Nu este Doina, este Dorina,

Scuze, Dorina.

Aşa s-a numit mama mea. După cum vedeţi, are doi copii, mândri şi în haine străjereşti. Era pe vremuri ... era tineretul regelui Carol al II-lea, la vremea aia. Asta este uniforma de străjer de pe vremuri, de care noi eram şi foarte mândri. Ăsta este probabil şi scopul pentru care a fost făcută fotografia. Mama era foarte sensibilă, ne-a văzut şi pe noi mândri de uniformă ...

Vi se dădeau uniforme de la şcoală, sau de la armată, de unde primeaţi uniformele astea? Care era rolul lor în viaţa dumneavoastră de tânăr, de copil? Se întâmplau manifestări legate de calitatea de străjer? Cum era cu străjerii?

Uniformele, asta a fost prima întrebare, erau făcute de părinţi. Ce însemnătate a avut uniforma? Este ceea ce au fost mai târziu Şoimii Patriei, pe timpul lui Ceauşescu. Însă sigur că da, sub stăpânirea, sub domnia Regelui, conducătorul nostru suprem, comandantul nostru suprem era Regele!

Fotografia 019, „Amintire de la Moş Crăciun. Ghici cine e? Lola, 8.01.1939”.

Amintiri, amintiri. Este sora mea, mai mică cu 4 ani, pe care eu am iubit-o todeauna, şi am admirat-o în acelaşi timp, pe care o iubesc şi acuma. Care, aşa cum spuneam, a învăţat de la tata şi mama noastră, ceea ce este munca, a preţuit-o, şi o caracterizează.

Sunt curios de fotografia asta: de unde până unde Lola ... Moş Crăciun?

Era talentată de când era mică. Dat fiind că avea talent, o promovau în tot felul de roluri la şcoală. Ce-mi aduc aminte în legătură cu costumul ei e că era iarnă bineînţeles, şi că aveam eu datoria, frate mai mare, ea avea 7 ani atunci, eu 11 cred, să duc costumul, şi am mers alături de ea, cu costumul călcat frumos, şi am alunecat şi am picat aşa de frumos că l-am focut mototol, spre necazul nostru. Noroc că la vremea aceea, la vârsta aceea nu se întâmplau rupturi, fracturi ...

Poza 020, familia Herşcovici, bunica, mama mamei ... Cam când credeţi că a fost făcută fotografia?

Cred că bunica avea vreo 70 de ani, a murit la 74, 75 de ani. Ce pot spune despre ea e că era o femeie foarte frumoasă. De altfel, după cum aţi văzut în fotografie, şi mama era o femeie foarte frumoasă. Tata avea obiceiul să spună în plus încă ceva: că este o femeie foarte inteligentă. Vorbea de soacra lui, şi spunea în idiş „da glichele Feigele”, Feiga, cum se numea ea, cea deşteaptă.

Fotografia 021, „cu dulci şi multe sărutări, Lică Margulius, 3.12.1914, data fotografie.

Este fratele lui Puiu Margulius şi feciorul doctorului Isidor Margulius. Şi el se află în fotografia din vremea primului război mondial, cu grad de sublocotenent este el în fotografie. Căpitan a fost mai târziu, medic, şi a fost medic la calea ferată. Din nefericire a murit tânăr, relativ tânăr, la mai puţin de 50 de ani.

Legat de fotografie, făcută în studio, din câte vedem ... cu ce ocazie credeţi?

Pentru amintire, nu cu o ocazie anume. Pentru amintire. La Bucureşti e făcută.

1961, Lola şi Emilică, poza 022, când şi de ce, dacă puteţi să-mi spuneţi?

Emilică e Emilian, acela pe care l-am văzut militar într-o fotografie mai înainte. Vedeţi ce figură de fetiţă are aici? Era întradevăr foarte drăgălaş, foarte isteţ. De asemeni atrag atenţia asupra sore-mii, Lola, pe care am văzut-o în diverse fotografii şi despre care trebuie să recunoaşteţi că este o femeie drăguţă, frumuşică. Mândria lui frate-su’!

De ce a fost făcută fotografia asta? A fost cumva ocazie specială?

Fotografie de familie, ca să aibă ce trimite bunicilor copiilor.

Înţeleg. Şi am rămas la „Suvenir din partea Clarei, doamnei şi domnului Dicman, Bucureşti, 1930 şi ceva”. În poză este Claris. 023.

Da, ar fi mai multe de spus despre această verişoară primară. Fiica lui unchiu Marcu, fratele mamei mele. E adresată familiei Dicman, este vorba de Sofia şi Iosef, cei care am spus că sunt înmormântaţi în Israel la Rishon le Zion.

Spuneţi-mi vă rog despre Claris, acum putem să notăm, despre cum arată şi ce a generat frumuseţea ei.

N-aş putea spune cine sau ce a generat frumuseţea ei. Aş putea spune însă în ce a degenerat frumuseţea ei la un moment dat, dacă se poate spune aşa. La faptul că un bărbat a încercat să se sinucidă. Era soţul ei, prin tăierea venelor ...

Cine?

Medic, nu ţin minte. Au fost puţină vreme căsătoriţi, s-au despărţit. Şi mai spuneam de un ofiţer care a tras cu pistolul asupra unui rival, tot de dragul frumuseţii ei. Interesant este că ea până la urmă s-a căsătorit cu o figură cunoscută, evreu, bineînţeles, şi anume Nel Cobar, un caricaturist binecunoscut, la Urzica, de pe vremuri, de la emisiuni de televiziune cu desene animate, vă amintiţi? era o emisiune la 7 seara, nu-mi aduc aminte exact cum se numeşte, şi au rămas împreună, au doi copii, reuşiţi, doi băieţi, amândoi, ambii în America, la data actuală, dar casa părintească a fost cumpărată de ei şi se află lângă Bucureşti pe b.dul îi spunea Petru Groza.

Puteţi să-mi spuneţi de fotografie unde este făcută şi cu ce ocazie? Aveţi vreo idee?

Bucureşti, şi cred că i-a cerut-o vreunul din admiratori. Bănuiesc.

Vă mulţumesc mult.

Caseta 6 Sami Fiul

Acum am nişte întrebări la care nu o să mai putem răspunde prin da, nu sau cifre. De exemplu, despre fiica dvs., n-am zis mai nimic de ea, cum s-a căsătorit, cu cine, când, unde stă, ce lucrează, are sau n-are copii?

Tocmai partea asta aşa de dragă mie aţi omis! Ea e absolventă a facultăţii de electrotehnică la Iaşi, şi-a dorit electrotehnica ca să mă completeze pe mine, care sunt electromecanic. Şi în centralele electrice pe unde am lucrat, spunea ea că eu o să fac partea termo, şi ea să facă partea electrică, să ne completăm.

Şcoala generală unde a făcut-o?

Şcoala generală a făcut-o la Brăila, şi a terminat-o la Galaţi unde ne-am mutat şi unde a făcut liceul şi a terminat liceul, elevă bună, în mod deosebit cu dragoste pentru fizică, matematică.

Materii reale?

Deci ea a făcut colegiu tehnic pe urmă, de altfel unul din motive a fost şi faptul că duminica când era copil îl duceam în uzină, o distrau volantele la motoarele diesel, se învârteau ca nişte roţi uriaşe, aşa, şi a prins de ea, drag de uzină, care mie la bază mi-era dragă, şi profesia pe care o făceam.

Până la vârsta maturităţii când a ...când s-a apucat de facultate, aţi insistat să simtă un mediu evreiesc în casă?

Da. Sigur, simţea, in mod deosebit fiindcă mama ei ţinea, la legile evreieşti, şi eu ţineam, de ce să nu spun, însă din cauză că eram foarte ocupat, cu profesia, şi in funcţia pe care o aveam, la uzină electrică, n-aveam timp, nu munceam decât de sărbători, dar îmi plăcea, mi-era drag.

Şi mama ei?

Păi mama ei, vineri seară se aprindeau lumânările, era masa de sâmbătă şi de vineri seara tradiţională, era, mă rog, viaţă evreiască.

A avut bat mitzvah?

Bat mitzvah? Nu se făcea in România, nu era obiceiul, bar mitzvah la băieţi da, dar bat mitzvah am văzut în Israel, dar în România nu prea.

E un obicei modern. Despre facultatea ei.

Vă spuneam, a terminat facultatea în 1977, şi a luat..la Iaşi.

Facultate?

Facultate de electrotehnică, da, secţia energetică, în cadrul facultăţii de electrotehnică. A luat serviciul apoi la combinatul siderurgic din Galaţi, şantierul de construcţii de acolo din domeniu energetic, pentru care era pregătită.

A terminat cu medie mare?

Da, mărişoară, nu mai îmi aduc aminte cât, însă ţin minte că eram foarte mândru, asta înseamnă că aveam de ce!

Înţeleg.

Probabil. Mă rog, media nu-mi amintesc. Ştiucă lua la examene întotdeauna cu 9, cu 10, i-era teamă că n-o să treacă, şi până la urmă...cât ai luat, fetiţo? 9,50, ar nu prea am ştiut, spune ea, am avut noroc! Deci asta era la fiecare examen, era modestă, şi este şi acuma. Aşa. După un timp, după ce s-a măritat şi au venit copiii ei pe lume, şi este vorba de o fetiţă, fetiţa are 24 de ani peste câteva zile, iar băiatul 23...

Când sunt zilele lor de naştere?

A fetiţei...a fetei mele, Rodica, cum o cheamă, 12 februarie; a nepoatei este 27 februarie, iar a nepotului, 13 aprilie.

Aproape.

Zodii apropiate.

Când s-a cunoscut cu soţul, spuneţi-mi câte ceva despre soţul dânsei?

Soţul ei, evreu, evreu, bineînţeles, din părinţi, bunici, şi aşa mai departe, în trecut, inginer construcţii de maşini...

Cum îl cheamă?

Toni, de fapt David este numele lui oficial, David Hornig. Hornig, da, ăsta e numele de familie. Toni i se spune.

Din Galaţi?

Din Galaţi, da, născut a Galaţi, a fost inginer apreciat la şantierul naval de la Galaţi, s-au cunoscut în 1977, imediat după ce a terminat fata facultatea, el e mai în vârstă doar cu un an decât ea, cunoştinţă le-a făcut tatăl meu, bunicul fetei, care, ca orice bunic, avea grijă de nepoată, să se mărite, să-şi facă casa, să aibă nepoţi, el îşi dorea strănepoţi, şi a avut timp de câţiva ani cât a mai trăit, pentru ca în 86, 1986 să se hotărască a pleca în Israel. Şi au plecat.

S-au hotărât ei, aţi hotărât dvs.? A fost consiliu de familie? Cum a fost? Care a fost atmosfera în familie, eraţi îngrijoraţi, vă bucuraţi pentru ei?

Mă durea despărţirea, dar în acelaşi timp ştiam că fac ceea ce trebuie să facă, fiindcă evreii adevăraţi trebuie să trăiască în Israel, eu nu sunt un evreu adevărat, pentru că încă sunt, încă, probabil ca aici voi sta până la oase, vorba ceea, dar mă rog, părerea mea este că acolo este locul evreului, este ţara strămoşilor care trebuie şi apărată din păcate, cu sânge, cu victime, cu sacrificii, asta e, dar e a noastră.

Decizia copiilor să plece în Israel a fost...

A lor.

A lor?

Da. Aşa cum spuneam, pe mine m-a durut despărţirea, la distanţă, pe vremea aceea când nu puteai pleca uşor ca acum, mai ales despărţirea de nepoţi, nepoţii aveau unul 5, unul 6 ani la plecare, sigur că a fost greu. Am dormit şi eu în casa goală pe podea pe nişte scoarţe acolo după ce desfăcuseră gospodăria, m-a durut şi e mine inima, că era o gospodărie frumuşică, aveau deja, dar merita scopul.

Unde au plecat în Israel?

Ei au plecat la Maon se numeşte, şcoală în care se învaţă limba.

Cum se numeşte?

Maon.

Maon?

Maon. Nu ştiu sigur, trebuie căutat. Academaimi ii spunea, pentru licenţiaţi, pentru cei cu studii, la [], acolo şi-au făcut studiile pentru limbă, au învăţat intensiv limba, şi-au învăţat-o bine, în ziua de azi fata, dacă este vorba de asta, citeşte cu oarecare uşurinţă nu numai ziarele, dar citeşte romane, şi în ultima vreme îmi tot spune că îi este mai greu acum să citească româneşte decât ebraică, ii vine în ebraică. Eu mă bucur că s-a adaptat.

Unde lucrează ei?

El, Toni, a lucrat la Galaţi la şantierul naval din Galaţi, şi avea...plecând în Israel, după ce şi-au terminat şcoala cu limba, au învăţat limba, a intrat la şantierul naval din Haifa, tot naval, deci apreciat în mode deosebit, cu mare pasiune pentru informatică şi calculator, pasiune deosebită care şi jenează în familie oarecum pentru că nu are timp să se ocupe de familie din cauza calculatorului.

Seamănă cu socrul lui.

Nu ştiu, dar ce, eu ştiu la calculator...

E, şi socrul lui tot în domeniul tehnic şi-a consacrat 24 de ore din 24. Şi fiica dvs.?

Ea, fata, a intrat...a încercat să intre la producere de energie electrică, cum se numeşte în ivirit, [] nu a izbutit, se pare că nu oricine poate să intre acolo, e un domeniu favorizat de soartă, de profesii şi de salarii foarte bune, de câştiguri, dar a intrat la primărie, un domeniu pentru care s-a pregătit totuşi, a lucrat multă vreme, lucrează şi acuma, la iluminat exterior, în Haifa, a lucrat la dispeceratul respectiv, un domeniu frumos, interesant, şi un domeniu pentru care s-a pregătit oarecum.

Altă întrebare tot despre Israel. Cine sunt rudele mai apropiate care mai trăiesc în Israel, în afară de fiică şi familia dânsei?

Multe, multe rude, eu am rămas rătăcit pe aici, dar marea majoritate se găsesc acolo. Am veri cu acelaşi nume de familie, tot Fiul, am unul, doi, trei cu acelaşi nume.

Cum îi cheamă?

Pe unul îi cheamă Iosef Fiul.

Ce lucrează?

Acu e pensionar, a fost maistru la fabrică textilă; in textile a lucrat, a fost lucrător, la Atta, unde şi locuieşte.

Kiriat Atta.

În Kiriat Atta, o fabrică care din păcate s-a desfiinţat, a dat faliment în urmă cu ani, dar el a ieşit la pensie încă la Atta.

După Iosef...?

Este Hermann, Eian, Cerbu de fapt se numeşte.

Ce este?

Este maestru electrician, şi lucrează la telefoane.

Şi al treilea?

Al treilea este fratele acestuia Eian, se numeşte Zev, Lupu, a fost mai întâi scafandru, a fost tractorist, a fost excavatorist şi pe urmă s-a stabilit ca ..şofer pe autobuz.

Şi când au plecat? Cu aproximaţie? O decadă.

Lupu a plecat prin 46, ca şi Iosef de care spuneam. Cerbu a plecat mai târziu, a plecat prin 71-72.

Alte rude în Israel?

Am foarte mulţi din partea soţiei, şi eu la ţin ca rude ca şi ale mele, bune, fără nici o deosebire; am avut doi cumnaţi, unul s-a prăpădit, a rămas unul dintre ei.

Cum îi cheamă?

Mişu, Marcus era numele de familie al soţiei, celălalt, care s-a prăpădit, electrician, şi-a lucrat la armată, mai am şi acum un cuţit pe care mi l-a făcut cadou după războiul din 67, l-a găsit intr-un tanc egiptean, l-a luat ca amintire.

Cum îl cheamă?

Marcus Izu, electrician, Marcus Mişu, ăsta care trăieşte.

Ei erau fraţi aţi soţiei dvs.?

Fraţi.

Ok.

Şi alţii, şi alţii, am o familie întreagă de medici acolo.

Cine?

Le spune Avramescu, de fapt iniţial a fost Abramovici, pe urmă Avramescu, în România fiind, a fost medic militar.

Ce grad de rudenie are cu soţia dvs.?

Ea, verişoară primară, şi ea medic şi el medic, el medic chirurg, bun medic chirurg, renumit şi aici şi acolo, in Israel, după ce a plecat, ea radiolog.

Unde sunt acum?

În Israel, la Tel Aviv, pensionari. Insă au o fiică care este tot medic.

Cum o cheamă?

Vanda Avramescu era ca fată. Ginere tot medic.

Cum îl cheamă?

Soifer, familia Soifer.

Numele mic îl mai ţineţi minte?

Al cui, al lui?

Mario.

Mario.

Ginerele ce grad de rudenie este? Nici nu ştiu.

Ginerele lui Avramescu, şi Felicia, sunt rudele mele, de care vorbeam la început, de la care am pornit discuţia. Apoi mai am, naşul de cununie, al meu, este la Beer Sheva.

Cum îl cheamă?

Zilderman.

Zi...?

Zilderman.

Zilderman, da. Şi are 94 de ani, este foarte vioi, se ţine bine, toată viaţa lui a lucrat, şi tot aşa, toate direcţiile, a ieşit la pensie aici, în România, după 52 de ani de serviciu, 52 şi câteva luni.

Sărim un pic înapoi în timp, in Bacău. Ce puteţi să-mi ziceţi dvs. despre petrecerile de Purim?

A, erau petreceri, nu mai ţin minte să fi fost aşa cum le-am apucat eu în copilărie, de multă vreme era frumos, erau aşa-zisele baluri de Purim, unde veneau nu numai evrei, veneau şi creştini cu plăcere, baluri mascate...

Unde se ţineau?

La comunitate, la săli care se închiriau special, sau acasă; la noi, spre exemplu, ţin minte, era un casă-vagon, erau vreo 4-5 camere la şir, ştiţi ce e casa tip vagon?

Da, da, lung şi cu camere aşa.

Şi veneau lăutari, tarafe de lăutari, ţigani, care ştiau muzică evreiască tot aşa de bine ca noi, şi apoi era câte două tarafe, în prima cameră şi în ultima cameră, ţin minte pe tata aducând la masă, eu ţin minte asta de bucate, nu mai spun, venea cu nişte căni de Odeca, de blid, pe masă, se petrecea, era muzică, era viaţă, era muzică evreiască, simţeai evreieşte.

Am şi eu o întrebare. De ce aţi zis de mâncăruri nu mai zic? Ziceţi şi de mâncăruri.

Păi eu zic ca românul, mâncarea este fudulie, băutura este ce este, de asta nu vorbesc de mâncare, este fudulie.

Era obicei cu măşti, cu pluguri, cu...?

Da, cu ce ţin minte, eram copil; nu spun că îmi aduc aminte că îmi făcuse pentru prima dată pantalon lung, până atunci era scurt, şi era ceva şi eram foarte mândru, şi cântau tarafele alea de ţigani, şi eu jucam într-o cămăruţă acolo, până a crăpat pantalonul, ce m-am necăjit eu din cauza asta, cum Dumnezeu am reuşit...sau îmi mai aduc aminte, tot în legătură cu pantalonii, au venit mascaţi la noi, din familie, în special ai unchiului Bern, care era un petrecăreţ renumit, şi avea copiii mulţi, şi băieţi şi fete, şi prieteni, şi mă rog, şi ţin minte, ce poate să ţină minte omul, un copil adică, că la un moment dat, spre stupoarea tuturor, unul dintre ei s-a descheia să dea pantalonii jos. Eu îngheţasem. Şi i-o dat, dar avea pe dedesubt alţi pantaloni! A dat şi pantalonii ăia jos, a doua pereche, avea o a treia pereche, şi nu ştiu câte perechi, vreo patru, cinci perechi, spre emoţiile...aşa, sau mai ţin minte una, dacă vreţi, şi cauţi să spun...

Da, da.

La un moment dat, acest unchi Bern, care v-am povestit ce el de om era, a venit să servească cu crenvurşti, erau din carne de vită, kosher, sau poate nu, asta nu mai ţin minte, dar i-a servit, cum credeţi, într-o oliţă de noapte, alături de el soţia avea un castronaş cu muştar, îşi făcuse nu ştiu ce aparataş că avea o ploscă cu vin ţinută pe sub haină, şi un maţ care era adus în faţă, şi altcineva din familie era cu paharul, şi servea câte un crenvurşti din acela, din oala de noapte, muiat in muştar alături, şi servea din furtunaş din...asta putea să facă, era la o petrecere de Purim!

Doamne fereşte! Unchiul Berl o să-mi rămână in...o singură întrebare mai am: ce măşti aveau? În ce se mascau?

În fel şi chip, şi nu ştiţi cum a fost cu Bulă când s-a mascat?

Da, ştiu gluma.

Ei, erau măşti.

Pomi, personaje din basme?

Da sigur, cu bărbi, cu evrei cu perciuni, cu pălării, cu ştramlăh din alea tradiţionale din toate felurile.

Despre ...tot despre tradiţii: de Yom Kippur, părinţii posteau?

Da.

Post negru?

Şi noi, copiii.

Vă dădeau dezlegare la apă?

Nu, era postul post, de copil, de când eram mic, ţineam condiţii cu mare greutate [], niciodată mai mult nu doream strugurii, că era toamna, nu doream mere, şi vedeam decât în ziua aia de post.

De Seder, masa de Seder?

A! Masa de Seder, atâtea amintiri frumoase în legătură cu masa de Seder, era masă de Seder cu adevărat, se stătea pe Essebett, ştii ce e?

Cum îi spune?

Essebett.

Essebett, pat de mâncare, aşa ceva.

Da, pentru masă, adică pe pat, [] era masa, se punea pentru tata o pernă, avea alături un scaun cu un lighean, cu apă, tot ritualul ăla, din când în când se spăla pe mâini, noi copii aveam mai mult sau mai puţin răbdare, al aşa ceva nouă ne era foame, voiam să găsim şi pasca ascunsă, să găsim şi cadoul, avea mult farmec toate obiceiurile astea; iar întâmplarea cu Elianudi v-am povestit-o, într-o istorioară, ce, e cazul să o spun aici?

Da.

Dacă eu am fost vrednic urmaş al unchiului Bern, îmi treceau prin cap fel de fel, aveam vecini...mi se pare că ai scris-o pe undeva, o seară de Seder era intitulată. Aveam vecini o familie Tuci, se numea, refugiaţi din Basarabia, asta era în timpul războiului. Avea două fete, Sividia una, Noua cealaltă, Dumnezeu să le ierte pe amândouă, că nu mai sunt. Eram cam de aceeaşi vârstă, in jurul vârstei de 16 ani aveam eu. Ele stăteau într-o cameră din casa noastră, din casa bătrânească de care am vorbit. În faţa geamului la casă, aşa cum era gospodăria, era un gârlici, ştiţi ce-i gârliciul?

Cârlig.

E o construcţie pentru intrarea in beci, şi era deasupra o platformă care era în dreptul ferestrelor, aşa că de acolo vedeai direct pe fereastră, din curte. Un amănunt important este...important pentru poveste, este că uşa se deschidea în interior. Se ştie despre Elianul, nu, este sfântul...

Ilie.

Da, care la un moment dat, printre alte obiceiuri de la Seder, cel mai mic dintre copii deschide uşa şi el intră în casă, ziceam noi, la paharele umplute cu vinul şi [] şi eram impresionaţi de faptul că pe masă erau şi lumânări, ca la orice sărbătoare. Când se deschidea uşa, Pesachul era în martie, aprilie, încă frig afară, în casă cald, se făcea un curent oarecare, şi flăcările se aplecau, şi spuneam, uite că a intrat Elianudi, şi noi copiii spuneam, uite, vezi, a şi scăzut vinul din pahare că a gustat de la fiecare! Mă rog, ăsta era obiceiul, şi ce mi-a trecut mie prin cap, drept distracţie: zic să... am căutat prin gospodărie două beţe, unul mare unul mai scurt, am bătut un cuişor în cruce, aşa, am căutat acasă in coşul de rufe un cerceaf care era pus pentru spălat, şi l-am îmbrăcat pe crucea aia care avea cam înălţimea unui om. Am umblat eu prin curte pe acolo, am găsit eu o oală de lut, servea la smântânit laptele şi am pus-o pe dos, oală mare, de vreo doi trei litri, în capul crucii aceleia, şi momâia asta aşa echipată, cu capul din oală, şi cerceaful ăsta, l-am sprijnit de uşă. Şi m-am dus pe gârlici...în casă ce se întâmplă, Pruci, care era un om mărunt, cu o bărbuţă, aşa, şi religios, îşi ţinea ritualul cum se cuvenea, eu, păcătosul, am găsit distracţii la treaba asta, ce să faci, minte de copil, sau [] şi mie-mi plăceau. Am aşteptat momentul în care unul din copii, dinte fete trebuia să deschidă uşa. S-a dus Laura, cea mai mică dintre fete. În emoţia de care vă spuneam, toată lumea se ridica în picioare, avea paharele pregătite, patru pahare, că erau în casă, a pus mâna pe clanţă şi a tras uşa, temător. In momentul acela, băţul acela, momâia aceea s-a prăbuşit in cameră. Oala s-a spart în mijlocul camerei, nu vă spun ce ţipete erau, nişte fete s-au speriat, pe urmă mi-am dat seama că prea era de oaie, putea cine ştie ce să se întâmple, să sară...ce-am apucat să mai văd, că înţepenisem şi eu, la un moment dat ce ispravă teribilă am făcut. Am observat doar bărbuţa bătrânului cum bătea, aşa, şi am început...de la ţipetele astea a ieşit tata. A şi strigat după el, şi el după mine. Casa era pe deal, eu am luat-o la vale, m-am dat de-a berbeleacul, cu tata după mine, şi eram mărişor, aveam vreo 16 ani.

Nică a lui Ştefan a Petrei! Ce mai...

m-a luat de guler din spate, m-a dus şi m-a târât mai mult pe deal in sus, şi mi-a spus pe bună dreptate, de bătut nu m-a bătut, da’ tu nu-ţi dai seama, că eşti mare, puteai să omori fetele, îţi baţi joc de ce ne este nouă mai sfânt, se poate, pentru asta n-ai să mai capeţi nu ştiu ce îmi promisese pentru...una din isprăvile cu Seder.

De Hannuka, sărbătoarea luminii, lumânări.

Da. Ţin mai puţin minte din timpul ăla, mai curând acum, din ultima vreme, de când cu Hanukkiada.

Din tinereţe...de Sukkot din tinereţe, se făcea sukka? Colibe?

La noi nu.

Nu se făceau, în curte num poate în altă parte. Câteodată primeam câte [], câteodată o pierdeam pentru isprăvi asemănătoare cu aceea de Seder, că aceea n-a fost singura, că au fost multe, asta era pedeapsa. Dar şi câte o bătaie din când în când. Bătaie de la tata, mama săraca mă păzeam se învârtea în jurul nostru să nu-i dai in spate, să nu-i dai in cap, dă-i mai la fund!

Despre sora dvs., nici despre dânsa n-am întrebat.

Da. Ea este medic pensionar acuma, a dus viaţă grea, foarte grea în tipul războiul fiindcă îşi aduce aminte şi acum de multe ori cum au fost daţi afară din şcoală, era în clasa a patra primară. A avut o învăţătoare foarte bună şi foarte cumsecade şi-şi aminteşte cum le-a spus, copii, îmi pare rău, dar voi nu o să mai învăţaţi in şcoala asta. O să învăţaţi in altă şcoală! Ca să-i liniştească. Ei erau în sinea lor bucuroşi că scăpau la joacă, însă i-a pus să se ţină de mână, câte doi, cum se făcea şi aşa, şi i-a urmărit cu privirea tristă, învăţătoarea. Iliescu se numea învăţătoarea, ţin şi eu minte, în mod deosebit mi-a fost dragă, chiar dacă nu mi-a fost mie învăţătoare.

Revenind la sora dvs. şi vreau să vă întreb unde a făcut liceul, facultatea, şi după aia cum a fost cu munca până a ajuns să lucreze în oraş.

A fost chinuită tare, dar de-o perseverenţă buna de exemplu. A fost dată afară din şcoală când era în clasa a patra primară, deci nu a apucat să termine complet nici şcoala primară. Am ajutat-o eu, eram cu patru ani mai mare, terminasem deja patru clase în liceu, gimnaziul, la vremea aia era ceva, şi am ajutat-o cât să se pregătească pentru clasa a patra, şi ce-am mai putut-o învăţa în casă. A fost nevoită să, datorită persecuţiilor, datorita situaţiei familiei la vremea aia, să intre ucenică la croitorie, la o croitoreasă, apoi a fost ucenica unui fotograf. Ucenicia pe vremea aceea însemna nu să înveţi meseria pentru care te duseseşi acolo, ci în primii ani, trei patru ani, să fii servitorul patronului, asta era. Trebuia să scuturi scoarţele, să ai grijă de copil, şi aşa mai departe, să spele podelele, că eu ţin minte că m-am dus o dată la fotograf s-o caut, ea spăla podele. Avea 12 ani la vremea aceea. Şi mai ţin minte de pe timpul ăla ce m-a impresionat, e că a mers câteva zile cu nişte ghete legate cu o sfoară, că se desprindea pingeaua, şi nu s-au putut da imediat la reparat. Asta era situaţia. Nu spun că bănuţul ăla care îl căpătase, îl punea în mâna mamei cum făceam şi eu, trebuia pentru pâine şi mălai, era o viaţă severă şi cruntă, în general viaţa nu alintă, dar la vremea aceea era şi mai şi fiindcă pe deasupra, mai ţin minte un fapt, trebuia să...trebuia pâine, totuşi, din când în când. Nu aveau voie evreii înainte de ora 10 la pâine, dimineaţa. Dacă însă te duceai după 10, nu mai găseai pâinea în timpul războiului, şi atunci ea copil fiind, pe vrea ai, de vreo 10 ani, 11 ani, s-a dus la coadă la pâine undeva, înainte de ora 10, crezând, sperând că n-o să-şi dea lumea seama că este evreică. Cineva a recunoscut-o, cineva cumsecade, între ghilimele, şi a luat-o la bătaie, copil cum era, care stătea chinuită să ia o pâine, să ia o bucată de pâine; noroc că sunt şi oameni cumsecade, brutăreasa, Teodoru, mai ţin minte şi cum se numea, a scăpat-o din mâna ăluia, şi a venit bietul copil, fără pâine acasă, plângând, bătut, nu mai spun, mă rog, asta a fost în timpul războiului. Ambiţia ei de a învăţa şi a ajunge medic pentru mine a fost exemplu întotdeauna. S-a terminat războiul, a trebuit să facă şcoală pentru asta. A luat-o de la clasa a cincea, nu, eu am dat-o in particular, dar ea nu; a vrut să ajungă la o şcoală sanitară, n-a putut din cauza condiţiilor materiale, nu exista şcoală sanitară la Bacău, a intrat la o şcoală de pielărie, şi a făcut şcoala fiindcă era făbrici de pielărie şi şcoli cu profilul ăsta. Ţin minte că eram militar, în uniformă, m-am dus cu mama la o şedinţă, şi am avut satisfacţia, marea satisfacţie, să fie cea mai bună elevă pe şcoală, aşa învăţa, dar ea şi-a dorit totuşi medicina, a fot ideea ei. A reuşit după ce a terminat şcoala aia de pielărie, să ajungă la o şcoală medie la Bucureşti, sanitară, tehnică sanitară, pe Pitar Moş era, renumita şcoală de pe Pitar Moş, şi a terminat-o, eu tocmai mă căsătorisem şi eram in Bucureşti, am reuşit să o mai ajut, dar ea a stat la internat, nu la mine, eu n-aveam cum să o ajut, stăteam într-o camă mobilată. Şi a ieşit felcer, aşa era, asistentă probabil, felcer îi spunea. A venit acasă la Bacău şi şi-a luat servici. Şi a lucrat la fabrica de hârtie Letea ca felcer, asistentă. Una din întâmplări, n-aţi cunoscut-o, aţi văzut-o în fotografii, plăpândă, aşa, mititică, pe cât de energică este, era şi este, a fost într-o noapte de servici, cabinetul medical al făbricii, şi a venit un accidentat cu picioarele zdrobite, prinse la o maşină. Ea era singură, în mijlocul nopţii, mai mult decât atât, mi-a spus că unul dintre cei doi, tovarăşii celui accidentat, care l-au ajutat să ajungă în cabinet, când a început ea să desfacă, să îndepărteze bucăţile de haine, primul ajutor să-l dea, ăla a leşinat, şi nu mai ştia de cine să se ocupe, de rănit, de ăla care leşinase, mă rog, a izbutit celălalt să dea un telefon să vină salvarea, picioarele zdrobite. Un caz.

Mi-aţi zis de întâmplarea cu rănitul. Mai departe, dânsa a rămas cu şcoala asta medie?

Nu, păi tocmai asta e, ea a făcut...întâmplarea cu rănitul, am vrut să spun de viaţa grea pe care a dus-o, câştiga o bucăţică de pâine; în acelaşi timp însă, cu toate că era absolventă de şcoală medie, nu era echivalentul unui liceu, ca să se echivaleze cu liceu, a trebuit să mai facă doua clase la seral.

Profesional?

Nu, liceu teoretic.

Era echivalent cu profesionala şi să echivaleze cu liceul trebuia să mai facă două clase.

Da, mă rog, nu contează asta, fapt e că a făcut parele cu serviciul care era serviciu de noapte şi nu era uşor, a făcut i cele două clase de liceu terminând excepţional cu toate mediile 10. ceea ce a făcut la vremea aceea să intre la facultatea de medicină, unde şi-a dorit ea să ajungă, fără examen, cu toate mediile de 10. Pentru prima dată, şi ultima dată când am mai văzut, medii cu 10 plus, probabil a entuziasmat profesorul, nu-mi explic altfel, de aia, alături de dragostea pe care i-o port, am purtat-o întotdeauna şi i-o port şi acum, îi port şi admiraţie pentru perseverenţa ei, pentru munca ei fără răgaz şi pentru ţinta ei pentru care şi-a dat libertatea tinereţii, a învăţat, n-a ştiut de viaţă, de petreceri, de..aşa cum trăiesc tinerii. Da.

În facultate, cum a fost? Unde a fost?

La Iaşi, facultatea de medicină la Iaşi.

A stat in Iaşi, la cămin?

La cămin, sigur, şi cu masă acolo, eu mă duceam cam o dată pe lună eram la Brăila pe vremea aceea, să o mai scot la o masă mai bună, era mâncarea...ţin minte, iată încă o întâmplare care poate semnifică ceva. Spunea că dacă nu erai atent şi te întorceai cine ştie cum, dispărea la cantină fiind, bucăţica de pâine care era pe masă, rămâneai fără bucată de pâine, aşa era situaţia atunci.

Şi bănuiesc că şi învăţătură foarte multă?

Da, eu o ţin minte, învăţa pe unde nu, în baie, în grădină, când mă duceam la ea câteodată în locurile alea unde-şi căuta singurătatea ca să înveţe. A învăţat bine, n-a avut nici măcar un examen amânat, in tot timpul facultăţii. Asta nu înseamnă că a ieşit un medic cât de cât celebru măcar acolo în oraş. A fost un medic destul de modest, dar eu pretind că pe cât de modest, pe atât de bine pregătită profesional, şi cu dragoste de profesie.

Cum s-a căsătorit dânsa?

Târziu, din cauză că a terminat facultatea târziu, datorită...am înşirat peripeţiile ei ca învăţătură...

La 27, 28 de ani?

La 29.

La 29 de ani?

29 de ani, s-a căsătorit târziu, şi nu în 1960 a avut copil, un singur copil, care se găseşte la Roman acuma, care este inginer dar nu face inginerie, e în şomaj, şi alături de care a venit şi ea, a renunţat la Iaşi, oraş mare, şi unde avea şi casă şi asta, şi a venit să pe lângă băiat, singurul ei copil.

Cum îl cheamă pe soţul dânsei?

Îl chema, fiindcă tatăl băiatului a murit, îl chema Robert, şi el era de undeva din Cernăuţi, deci Schwefel.

Robert Schwefel?

Da.

Şi pe băiatul de...

Se numeşte Emilian.

mi-aţi zis, avem şi poze cu dânsul.

Ştiţi, ăla bucălatul.

În copilărie, aţi avut activităţi sioniste? De orice fel?

Îmi pare rău că n-am fost decât asistent la activităţi sioniste, îmi pare foarte rău, adică mă duceam acolo unde erau activităţi sioniste, asistam, mă bucuram din toată inima, îmi doream să plec a doua zi dacă se putea în Palestina, la vremea aia, dar de activat, o activitate vie, n-am...sora mea în schimb, ea a fost în activitate vie, la Hashomer Hatzair.

Înţeleg. De câte ori aţi fost în Israel şi când?

De multe ori. Prima dată am fost în 1970.

Unde?

În Israel. La Lud.

La Lud?

Da.

Acolo era baza şi bănuiesc că...

Am fost şi în Haifa, am fost şi în Ierusalim, am văzut Cnesetul, pe acolo.

A doua oară?

La Nazeret...nu vă spun de impresii, impresiile au fost grozave; când într-un loc am auzit strigându-se, în 1970, hei sa bei iune, ştii ce înseamnă? Covrigei calzi, asta era în idiş, erau mulţi evrei din România, veniţi colo, şi care vorbeau idiş. M–am topit, am zis că am trecut în altă lume. Apoi am fost, după plecarea copiilor, copiii au plecat în 86, eu în 87, topit de dorul nepoţilor în special, eram la ei deja. Şi pe urmă am mai fost, cam la doi ani, 89, aşa, chiar înainte de revoluţie, apoi am fost în 92, am mai fost prin 96, 98, am fost în 2000, şi dacă mă ajută Dumnezeu...

Şi 2004.

Şi anul acesta.

Impresiile despre Israel, cum vi s-a părut viaţa, dinamismul?

Aşa cum spuneam, în 1970 în special, noi am trăit regimul lui Ceauşescu, şi regim economic, şi politic, şi „democratic”, ceea ce am văzut acolo mi s-au părut minuni, şi cu asta am rămas; într-adevăr Israelul este o ţară minune. Nu mi-am schimbat impresiile nici după aceea, după revoluţie, când am ajuns acolo. Şi mi se pare chiar curios, vă rog să credeţi, eu ţin mult la România, am rădăcinile aici, m-am născut, am copilărit, mi-e dragă natura, muntele şi pădurea, şi totuşi, mi-e dor de Israel.

Ştiu, ştiu ce înseamnă.

Şi mi-e dor, curios, nu numai de rudele mele, de copil, de nepoţi, de rude, mi-e dor de ţară, poate că oi fi eu o fire mai sensibilă, dar aşa o simt.

Aţi ascultat Europa Liberă? BBC? Vocea Americii?

Când? Pe vremuri?

Pe vremuri.

Nu, n-aveam timp.

Nu?

Serviciul nu-mi permitea, eram supraocupat.

Înţeleg.

În SUA, dvs. aveţi rude în SUA? De vizitat i-aţi vizitat?

Nu.

Nu i-aţi vizitat. Legătură...după război n-aţi ţinut?

Cred că pentru ultima dată am primit în timpul foametei din 46 de aici, un pachete de la ei în care ţin minte, ne-a surprins, era şi usturoi.

Fiica dvs. a avut probleme pentru că era evreică?

Sigur, sigur că da, şi ea şi ginerele, mai ales că cumnatul care a plecat, fiindcă au fost daţi, cum se spunea pe vremuri, la munca de jos, cumnatul care era tehnician de exemplu a ajuns vopsitor, aici.

În ce perioadă?

[] prin 60.

Şi fiica dvs., ce fel de probleme a avut din cauza originilor?

Nu, din punctul ăsta de vedere n-aş putea spune, ea era în perioada de stagiatură, in primii ani de absolvire a facultăţii, a trebuit însă ca să treacă de la şantier, spuneam de şantierul de pe lângă combinatul siderurgic, la Galaţi, la catedră, la un liceu energetic, unde şi eu eram profesor, şi a putut, lăsând deoparte modestia, pentru că aveam oarecare preţ acolo, să-i fac loc şi ei, aşa, înainte de plecare, fiindcă era mai uşor de plecat din şcoală decât de pe un şantier.

Deci nu s-a întâmplat să vină acasă să spună, uite, am avut o problemă pentru că sunt evreică?

Nu.

Bun.

În familia dvs. soţia dvs. aprindea lumânări vinerea, mi-aţi spus că da?

Da.

Fata face la fel acum bănuiesc?

N-aş putea să jur. In Israel.

În Israel!

Acasă, de Seder, chiar, de Seder cum se întâmpla când aveaţi deja copil şi eraţi căsătorit, mergeaţi la prieteni, mergeaţi la sinagogă, acasă?

Încercam eu să fac, dar nu ieşea ceea ce putea să facă tata, încercam ca să vadă copilul, să ştie copilul.

Orice e mai mult decât nimic e de apreciat. Deci dvs. Oficiaţi de Seder acasă?

Cum puteam, cum mă pricepeam.

În povestirea aia cu banana...

Da.

Noul fruct nevăzut niciodată, despre care bunic e vorba?

Neapărat despre tatăl tatei, fiindcă tatăl mamei, nici ea nu l-a cunoscut bine, că a murit când avea ea vreo 4 ani.

Înţeleg. Unde s-a întâmplat?

În Bacău.

Cam în ce an? Aveaţi 4-5 ani?

Eram mai mare, cam 7, 8 ani, prin 36, 37, cam aşa.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download