Mazilescu - Acad



TEZĂ DE DOCTORAT

VALEA RÂULUI DOAMNEI – ZONĂ ETNOCULTURALĂ A BAZINULUI ARGEŞ

Coordonator,

Prof. univ. dr. Silviu ANGELESCU

Candidat,

Drd. Sorin MAZILESCU

Bucureşti, 2008

CUPRINS

ARGUMENTARE……………………………………………………………………........5

I. CADRUL GEOGRAFIC 9

1. Aşezarea geografică şi limitele 9

2. Relieful 10

2. 1. Suprafeţele de nivelare 10

3. Clima 11

4. Hidrografia 12

4. 1. Nivele şi debite 12

II. CADRUL ISTORIC 14

1. Documente scrise şi nescrise 14

2. Corvineştii şi legătura lor cu satul Corbi 15

III. ECONOMIA 20

1. Aspecte socio-economice 20

1. 1. Păstoritul 20

1. 2. Dogăritul 22

1. 3. Olăritul 26

1. 4. Exploatarea pădurilor şi dulgheritul 27

1. 5. Agricultura 28

ANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI DEMOGRAFIA 31

1. Organizarea administrativă 31

2. Demografia 32

2. 1. Evoluţia numerică 33

2. 2. Natalitatea 34

2. 3. Sporul natural 35

2. 4. Structura populaţiei pe sexe şi pe grupe de vârstă. 35

2. 5. Mişcarea migratorie 36

V. COORDONATA SPAŢIALĂ 39

1. Arhitectura locală 39

1. 1. Construcţiile de locuit 39

1. 2. Construcţiile anexe 41

1. 3. Interioare ţărăneşti 42

2. Biserica din Stâncă 43

3. Consideraţii generale privind obştea satului 46

4. Hotarul satului 49

VI. COORDONATA TEMPORALĂ 71

1. Timpul - consideraţii generale 71

2. Timpul sărbătorii 74

3. „Strigarea peste sat” 76

4. Ceremoniale existenţiale 77

4. 1. Naşterea 78

4. 2. Nunta 81

4. 3. Moartea 86

5. Lirica funerară

6. Descântecul

7.Portul popular 87

VII. UN CONOTATOR AL REALULUI - LEGENDA 94

1. Legenda genealogică 94

2. Adevăr istoric, adevăr poetic 108

VIII. REPERTORIUL BALADESC DE PE VALEA RÂULUI DOAMNEI 124

1. 1. Definiţia şi clasificarea baladei 124

1. 2. Poetic şi istoric în baladă 128

1. 3. Personajul şi reprezentarea sa în epica metrificată 135

1. 4. Tipuri de haiduci locali 138

IX. STUDIUL TERMINOLOGIEI GEOGRAFICE POPULARE 146

1. Oronime (apelative care se referă la forme de relief) 147

2. Apelative legate de hidrografie 159

3. Apelative referitoare la vegetaţie. 161

4. Apelative legate de aşezări omeneşti 162

5. Apelative întrebuinţate în formarea denumirilor de drumuri vechi. 164

6. Toponimia – consideraţii generale 165

6. 1. Toponime minore 166

6. 2. Toponime ce se referă la formele de relief: 171

6. 3. Hidronime 181

6. 4. Limnonime 182

6. 5. Fitonime 185

6. 6. Oiconime 186

6. 7. Hodonime 194

Concluzii...................................................................................................................197

LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ 203

ANEXA I 212

1. Legende toponimice 212

2. Legende despre ape şi lacuri 233

3. Legende istorice 241

4. Repertoriul baladesc 254

4.1. Balade de pe Valea Râului Doamnei 254

4.2 Jurnale orale 275

5. Descântece…………………………………………………………………………

5. 1. Descântec de „Muma-Pădurii”

5. 2. Descântec de „Soare sec”

5. 3. Descântec „De gâlci”

5. 4. Descântec de „Urcior la ochi”

5. 5. Descântec de „Albeaţă”

6. Folclor literar 279

ANEXA II 286

1. Tabele sinoptice 286

ANEXA III 295

1. Lista alfabetică a toponimelor de pe Valea Râului Doamnei 295

A. ARGUMENTARE

Ideea de a realiza un studiu monografic al Văii Râului Doamnei o aveam încă din anii studenţiei. Am început să strâng informaţii despre această Vale, cu nume legendar, în care m-am născut, odată cu intenţia vădită de a-mi continua studiile postuniversitare.

La început am privit la suprafaţă acest fenomen, dar, intrând în stratul de adâncime, mi-am dat seama cât de necesar este a scoate la lumină aceste date cu privire la trecutul nostru. Eram persoana care putea privi fenomenul atât din interior, ca locuitor al Văii, dar şi din exterior, din perspectiva cercetătorului.

Dificultăţile nu au fost numai de ordin teoretic, ci şi mentalitar. Trebuia să fiu puntea de legătură între generaţiile cu care veneam în contact. La început am fost privit cu suspiciune, dar fiind de-al locului, mi-a fost mult mai uşor să intru în contact cu localnicii. Eram pentru prima oară în faţa realităţii incontestabile a metamorfozei satului contemporan, dar acest lucru, din fericire, nu mă găsea nepregătit.

Timpul trecea, iar zecile de ore de înregistrări, filmări, fotografii, transcrieri mi-au îmbogăţit cunoştinţele, dar şi arhiva personală.

Cunoaşterea ştiinţifică nu se putea bizui numai pe puterile raţiunii, nici numai pe acumularea datelor; ea exprima un raport între subiect şi obiect, aşadar, o inteligenţă îndreptată în afară şi o realitate transpusă în categoriile raţiunii. Prin urmare, doream să îmbin într-o nouă sinteză teoria cu faptele, dând celei dintâi un conţinut şi o fundamentare, iar celor din urmă, o faptă raţională şi o structură ştiinţifică.

Viaţa comunităţilor de pe Valea Râului Doamnei este pusă sub autoritatea unui model cultural. În evoluţia social-economică a Văii, implantarea, în perimetrul ei, a unor importante colonii de refugiaţi ardeleni reprezintă un moment crucial. Investigând amploarea acestui fenomen atestat în zona sud-carpatică a Munteniei, Ştefan Meteş [Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, apud Gr. Constantinescu, 2006: 48], releva printre altele: „cel mai de seamă sat de ungureni din judeţul Muscel este Corbi, datorită masivei afluenţe de colonişti refugiaţi în veacul al XVIII-lea din Jina Sibiului, ca urmare a persecuţiilor religioase declanşate prin Unirea cu Roma a Bisericii Ortodoxe din Transilvania”. Acest model are structură diferită, iar sistemul de valori în ordinea practică este altul (ocupaţiile sunt variate, dar complementare).

Prezentarea descriptivă a acestor colectivităţi a cuprins date de ordin geografic şi istoric, echivalând cu o trasare pe hartă. Relaţiile oamenilor cu instituţiile oficiale sunt comune tuturor tipurilor de comunitate. Relaţia cu autoritatea administrativ-politică, primăria, nu prezintă diferenţe de la un grup social la altul. Ortodocşi fiind, nici relaţia cu autoritatea spirituală, biserica, nu aduce elemente proprii unei anumite comunităţi. Învăţământul obligatoriu face ca relaţia cu autoritatea educativă, şcoala, să aibă şi ea note comune pentru toate grupurile. Ei recunosc şi autoritatea altor instituţii sau chiar a altor persoane care simt că i-ar putea ajuta în profesia lor sau le-ar putea apăra interesele.

Convieţuirea „spaţială” a înlăturat cu greu barierele de factură „etnică” dintre populaţia locală originară şi cea stabilită ulterior. Schimbul de mărfuri în târgul săptămânal, precum şi coparticiparea la diverse manifestări folclorice tindeau să suprime starea de circumspecţie, să spargă carapacea unui mod de viaţă prestabilit, să deschidă, cu evidentă precauţie, porţile care duceau spre o cale de convieţuire reală, fără prejudecăţi alimentate din ce în ce mai puţin de o falsă tradiţie. Devenind caducă, concepţia conservatoare asupra unităţii de grup declanşează agonia unui mod închistat de gândire, ulterior grupurile interferându-se prin căsătorii, pe plan familial şi, implicit, economic.

Afluxul şi refluxul demografic transcarpatic confirmă, şi în cazul acestor străvechi vetre de dăinuire românească, adevărul de necontestat că Munţii Carpaţi au constituit nu un imens obstacol între provinciile istorice ale neamului, ci o coloană vertebrală ce simbolizează verticalitatea românilor.

Dincolo de limitele asumate, prin considerarea obiceiurilor de pe Valea Râului Doamnei ca reflectare directă a proceselor de muncă şi, de aici, prin maniera de abordare tematică şi funcţională, dimensiunea mitico-rituală a acestor manifestări, aparţinând stratului de adâncime a semnificaţiilor şi retrasă, de cele mai multe ori, în infrastructura variantelor de text şi scenariu, ca şi autopragmatismul practicării lor, este însă, în aproape toate situaţiile, sugerată, dacă nu formulată explicit, oferind astfel un câmp deschis înţelegerii şi interpretării lor ca „text” ideografic ce conservă determinări şi funcţii primordiale.

Legendele, baladele, dar şi studiul terminologiei geografice populare au constituit axul central al lucrării. Orice produs cultural – şi cu atât mai mult cel folcloric – este puternic amprentat de mediul care îl generează şi îl vehiculează. Acest mediu trebuie înţeles ca ansamblu complex de factori antropologici, sociologici, geografici, istorici, toţi aceştia determinând ceea ce Blaga numea matrice stilistică.

Zona de care ne-am ocupat are o mare bogăţie de termeni populari prin care definesc cele mai mici amănunte geomorfologice, hidrologice, faunistice. Bogăţia lor este urmarea varietăţii elementelor naturale din zonă, mulţimii de accidente ce se întâlnesc la tot pasul, urmarea densităţii satelor, apropierii lor unul de altul, colaborării social-economice. Apropierea satelor a dus la apropierea psihică dintre locuitori, la uniformizarea gradului de civilizaţie şi cultură, la omogenizarea aspiraţiilor şi concepţiilor morale, vorbirii curente în care e folosit un lexic pe înţelesul tuturor, iar termenii specifici unui sat s-au răspândit dincolo de hotarele sale. Micile deosebiri ce apar în denumirea aceluiaşi accident geografic exprimă pe de o parte preocupările economice deosebite impuse de factorii relief-climă-vegetaţie, pe de altă parte impactul locuitorilor fiecărei aşezări cu grupuri străine venite după pradă ori băjenie. Deosebirile terminologice se datorează în bună măsură apropierii sau depărtării de centrele urbane.

În cadrul comunităţilor de pe Valea Râului Doamnei se amestecă însă lucrurile mărunte, dar ce este mai important se păstrează în interiorul colectivităţii. Fiecare rămâne cu ce este al lui, ca să nu fie păgubitor pentru toată lumea. Unele gesturi sau atitudini nu sunt înţelese în afara grupului. Dar „când înţelegerea lasă de dorit, ne rămâne respectul” [Irina Nicolau, 1998:117]. A respecta nu înseamnă neapărat a participa. Uneori nici nu ai avea voie să participi. Unele grupuri socotesc prezenţa unui străin la sărbătorile lor ca pe o sursă de impuritate şi de tulburare. Comunităţile vizate în lucrare sunt unele „relaxate”, pentru că suportă bine pe străin, sau „îi compun un rol: el devine ochiul în care se oglindeşte sărbătoarea” [Irina Nicolau, 1998: 117]. Uneori, prezenţa outsiderului este socotită o onoare chiar. Nici noi nu am întâmpinat ostilitate, nu ni s-au făcut reproşuri atunci când ne-am amestecat printre membrii grupului.

Faptele de repetiţie ale actului folcloric devin probe de existenţă a modelului cultural. Oamenii au competenţe diferite şi fiecare individ se formează sub autoritatea unui model. Universul intim şi social (comunitatea) sunt influenţe evidente pe tot parcursul vieţii. Astfel, modelul pastoral diferă de modelul agrar, cele două sunt necoincidente, dar complementare. La minoritari, modelul cultural ţine de evidenţă (rudari, fierari) şi de aceea mult mai importante pentru acest studiu devin modelele culturale ale celor două comunităţi de români: ungurenii şi pământenii. Cu reprezentări comune ale sacrului, ele dezvoltă totuşi modele culturale diferite, deci competenţe diferite. Conservarea structurii acestui model până la început de secol XXI stârneşte interesul şi merită prezentat.

Am căutat ca lucrarea să aibă o parte ce ţine de tradiţia etnologică (antologie de texte, se bazează pe reconstituiri, pe descriptivism, pe comparatism), dar şi către modernitate (respectă intimitatea subiecţilor, operează cu eşantionări, oferă puncte de vedere diverse şi stadii definitorii în dinamica faptelor de cultură analizate). Am recurs la reconstituiri şi comparaţii şi ne-am propus să găsim explicaţii şi poate viitoare soluţii pentru revigorarea tradiţiei, cu atât mai mult cu cât un grup de intelectuali şi-a propus să implementeze, alături de oamenii de afaceri locali şi Consiliul Judeţean Argeş, un program de turism rural în zonele Corbi-Nucşoara.

Am vrut să arătăm că nu este prea târziu şi nici imposibil ca generaţiile de azi, punând mai mult preţ pe zestrea moştenită de la cei de odinioară, să-şi asume „riscul” de a etala, înscriindu-se într-o lume a crizei de identitate cu un profil spiritual ferm.

Acum credem cu tărie că satele noastre fac faţă avalanşei de informaţii dinspre comunitatea europeană, iar oamenii în confruntarea lor cu natura şi cu societatea trebuie să se adapteze, pentru că, aşa cum spunea cronicarul Miron Costin în urmă cu secole: „Nu vremile sunt subt om, ci bietul om subt vremi”.

B. PREZENTARE

O realitate atestată istoriceşte pentru noi şi pentru alte popoare este dominanta vieţii rurale, săteşti, ţărăneşti pe lungi perioade de timp, realitate care nu trebuie să conducă la echivalarea absolută a artei sau, mai larg, a culturii populare cu arta sau cu cultura ţărănească, sătească. Fie şi pentru ţăranul de la Carpaţi şi Dunăre nu sunt nişte entităţi statice, imobile, neschimbătoare, aşa cum le descria, în termeni poetici, acoperind o întreagă doctrină, o concepţie filozofică, Lucian Blaga, pentru care satul era neschimbat şi etern ca însăşi Divinitatea. Căci nici satul, nici ţăranul nu sunt nişte realităţi imuabile, nişte categorii ale eternităţii, statice, mereu aceleaşi.

E drept că schimbările la nivelul comunităţilor rurale au fost mult mai lente, iar structurile satului au arătat, de-a lungul istoriei, o rezistenţă extraordinară care îl făcea pe Lucian Blaga să afirme că: „Satul nu s-a ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic, neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelia sigură a unei autentice istorii româneşti” [Blaga, Lucian (1937), Elogiul satului românesc. Discurs rostit la 5 iunie 1937, la Academia Română. Discursuri de recepţie LXXI].

Departe de a fi un „osuar” de credinţe şi practici străvechi, de obiceiuri şi ritualuri de mult dispărute, cultura românească se înfăţişează şi astăzi ca o realitate vie şi fascinantă, ca un mod de viaţă. Şi nu numai atât, dar cât timp unele dintre formele culturii populare tradiţionale răspund încă unor necesităţi de viaţă ale grupului – şi oamenii vor continua să se nască, să se căsătorească şi să moară, vor continua să celebreze zile importante ale calendarului vechi şi ale calendarului bisericesc – obiceiurile legate de aceste evenimente vor continua să existe, să se practice, sărăcind în raport cu modelul tradiţional în unele părţi, îmbogăţindu-se cu elemente noi în altele. Mai mult chiar, în ciuda concurenţei acerbe pe care cultura oficială şi cultura de consum i-o fac, cultura populară se dovedeşte a fi capabilă să elaboreze forme noi, adecvate timpurilor moderne şi pe care cercetătorii din alte spaţii culturale le-au luat deja în evidenţă şi în studiu.

În lucrarea de faţă ne-am propus să facem o analiză exhaustivă asupra evoluţiei geografice, istorice a celor aproape treizeci de sate ce compun astăzi Valea Râului Doamnei, precum şi interdependenţa între aşezări în ceea ce priveşte ocupaţiile şi obiceiurile tradiţionale.

Ne-am străduit să descifrăm specificul întregii zone, contribuţia sa firească la lupta pentru independenţă, preocuparea permanentă pentru progres şi prosperitate a locuitorilor de pe aceste locuri. Deşi cercetarea zonei era făcută parţial, am considerat că multe aspecte nu erau suficient clarificate.

Aveam putinţa de a cunoaşte realitatea prin participare, prin trăire, prin experienţa personală, în mod direct, prin intuiţie obiectivă. Nu era vorba de un procedeu misterios, de o intuiţie mistică, pentru care nu avem nici o aderenţă, ci de o traducere în termeni ştiinţifici a propriei experienţe de viaţă. Iată de ce nu ne-am mulţumit cu observaţia exterioară, fatal superficială, pe care o poate face cineva trecând în grabă printr-un sat, ci am căutat întotdeauna să zăbovim un timp mai îndelungat, să participăm astfel la toate manifestările lor de viaţă, semnalând astfel, diferenţa dintre călătorie/trecere şi sejur, dintre locuire/viaţă separată şi locuire/viaţă împreună cu localnicii. Am putut astfel observa viaţa satului în toate amănuntele ei, în desfăşurarea ei spontană zi de zi în toate înţelesurile ei lăuntrice, ascunse pentru omul dinafară. Simbolurile, riturile, ceremoniile, cultul şi atâtea alte fenomene sociale n-au nici un înţeles dacă le privim numai sub aspectul exterior, ele toate fiind înzestrate cu semnificaţii; ele nu pot fi deci lămurite ştiinţific decât prin înţelegere.

Un studiu monografic în accepţiunea lui Dimitrie Gusti „îmbină în chip necesar observaţia spontană, exterioară a fenomenelor, cu observaţia fenomenelor provocate sau experimentul şi pe aceasta cu observaţia lăuntrică, fie prin participare, fie prin înţelegere, ajungând astfel la o metodă complexă şi bogată în posibilităţi de cunoaştere, la o metodă sintetică” [Dimitrie Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 443-444].

Se ştie că există două posibilităţi de analizare a oricărui fenomen cultural: dinăuntrul lui şi atunci cercetătorul are statut de insider, sau din afară, prin ochii outsiderului. Ideal este să se poată ajunge la jumătatea distanţei dintre cei doi, pentru ca lucrurile să poată fi înţelese de neiniţiaţi, dar şi observate obiectiv de cei din interiorul grupului, pentru care lucruri evidente şi-au pierdut, în opinia lor, valoarea sau interesul. Pentru oamenii de pe Valea Râului Doamnei semnul înţelepciunii pare a fi voinţa continuă; ei au libertate interioară şi nu numai, conştienţi că timpul este în ei.

Când mi-am propus să fac o prezentare a temei de cercetare şi anume:Valea Râului Doamnei – zonă etnoculturală a bazinului Argeş,  nu mi-a fost greu să găsesc argumentele, întrucât ele îmi erau de mult timp familiare. Tema abordată nu cred că poate fi tratată exhaustiv, elementele de noutate şi de schimbare intervenind perpetuu, lucrarea urmărind un traseu care invită la inedit şi interesant.

În primul capitol „Cadrul geografic” am prezentat importanţa cadrului natural în alegerea locului de întemeiere a satelor, aşezarea geografică, relieful, clima, elemente care trebuiau să favorizeze îndeletnicirile locuitorilor. Cadrul natural la care ne raportăm este un spaţiu generos: sectorul subcarpatic din bazinul Râului Doamnei cuprins între Muscelele Argeşului, respectiv Subcarpaţii Getici (localităţile de la Nucşoara şi până la Dârmăneşti). Localităţile sunt aşezate în bazinul mediu al Râului Doamnei, râu încadrat în grupa sudică a afluenţilor Dunării. Arterele principale din această grupă de râuri îşi au originea pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, pe care îi străbat prin cursuri transversale, Râului Doamnei formându-se din confluenţa a două pâraie: Valea Rea şi Zârna.

Capitolul al II-lea intitulat Cadrul istoric cuprinde în prima parte o incursiune în documentele scrise şi nescrise ale satelor componente zonei studiate.

Fiecare localitate de pe Valea Râului Doamnei are mărturii nescrise, lucru care scoate în evidenţă existenţa comunităţilor umane încă din neolitic. Urmele materiale stabilesc şi îndeletnicirile omului din neolitic, mai apoi din epoca bronzului şi a fierului, cum ar fi creşterea oilor, cultura plantelor, olăritul.

Începând cu sec. al XIV-lea apar dovezile scrise, menţiunile documentare referitoare la satele din această regiune. După documentele istorice, satul Bădeşti (comuna Pietroşani) are vechimea cea mai mare din zona studiată, dar şi din judeţul Argeş. El a fost dăruit bisericii din Câmpulung de către Nicolae Alexandru Basarab, printr-un act datat din 1 septembrie 1351-1352.

În partea a doua a capitolului am prezentat familia Corvineştilor şi legătura lor cu satul Corbi. Documentele studiate ne îndreptăţesc să afirmăm că Iancu de Hunedoara ar fi plecat din acest sat de munte în Transilvania împreună cu familia sa la începutul secolului al XV-lea. „Nici astăzi nu se poate afirma că istoriografia noastră ar fi lămurit, cu precizia cuvenită, acest punct, deşi el a constituit un obiectiv frecvent în preocupările unor cercetători de prestigiu care au întocmit lucrări de incontestabilă valoare” [Şt. Pascu, 1957:25]. Ca atare, în concluzie obiectivă persistă situaţia de controversă, de supoziţie şi ipoteză.

Al .T. Dumitrescu, director adjunct al bibliotecii Academiei Române, colaborator apropiat al eruditului Ion Bianu, a publicat în revista „Muscelul” [1916:5], ce apărea în Bucureşti, un mic studiu intitulat „Originea Corvineştilor”. Cercetătorul amintit arăta că episcopul Ioan Listus de Veszprém (Ungaria) a notat pe marginea unui exemplar al cronicii lui Bonfinius, în ediţia latină din 1568, în dreptul pasajului referitor la locul de naştere al lui Iancu de Hunedoara, că acest sat se numeşrte „Holloko”, adică, arăta episcopul Ioan Listus, înseamnă în maghiară Corbii de Piatră şi adăuga amănuntul că este un „castellum” în Transalpina, pe care precizează că l-au stăpânit strămoşii lui Nicolae Olahul, Arhiepiscop de Strigoniu, înrudit cu neamul.

Istoricul muscelean Flaminiu Mârţu consideră ca viabilă o astfel de teorie punând în discuţie tradiţia orală a satului ardelean Cinciş aflat la 7 km de Hunedoara, sat care susţine istoricul pe baza cercetărilor îşi trage apelativul toponomastic de la expresia „cinci inşi”, adică cei cinci români veniţi din Ţara Românească, din Corbii Argeşului, şi aşezaţi aici, în masa românilor hunedoreni, la sfârşitul sec. al XIV-lea.

Implicaţiile toponimice locale vin să ne confirme tradiţia orală cu privire la familia Corvineştilor. Astfel, casa lui Şerb (tatăl lui Voicu Corvin) a fost pe podul numit astăzi „Malul Corbului”, susţin localnicii. După o luptă dată cu tătarii, spune legenda, învingându-i, şi-a construit casă nouă pe poienile de la vest, mai lângă pădure. Astăzi acel loc poartă numele de „Locul lui Şerb”. Urmând marginile pădurii spre sud-est de punctul Mârghia, întâlnim dealul „Lola” (după numele soţiei lui Şerb), Vârteaje, Dealul Izvorului şi Zmilea care închid ca o centură gigantică dealul „La Toaca” unde tradiţia spune că ar fi fost o mare cetate cu zidurile până la nori, unde a locuit multe vremi Voicu Corvin.

Aceste date pe care le-am prezentat, cât şi cele cunoscute, dar cărora nu li s-a acordat până acum de istoriografie întreaga semnificaţie reclamată, considerăm că trebuie integrate şi utilizate în exegeza contemporană asupra acestei teme.

În capitolul al III-lea Economia am făcut o prezentare a aspectelor socio-economice ale Văii Râului Doamnei.

Păstoritul reprezintă un punct de reper în dezvoltarea economică a zonei studiate. Ponderea apreciabilă a creşterii oilor în satul Corbi, la sfârşitul sec. al XIX-lea, este consemnată prin informaţiile de ordin statistic furnizate de Marele Dicţionar Geografic al României: „În anul 1899, comuna rurală Corbi, din jud. Muscel, se compunea din două cătune mari: Corbi şi Sboghiţeşti, întinse pe o suprafaţă de 1.690 ha, cu o populaţie de 1.553 locuitori care se ocupau cu creşterea celor 12.000 de oi, din lâna cărora făceau: dimii, zeghi, sarici.” [Lahovari, 1899: 636]. Comerţul cu animale reprezenta o sursă importantă de venituri pentru păstori. Tranzacţiile de această natură se făceau în târgurile de vite de la: Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Râureni-Vâlcea, dar şi în sate, unde negustorii sosiţi din zona Câmpiei Dunării achiziţionau, în special, cai, vite cornute şi oi.

Păstoritul estival se desfăşura pe păşunile Munţilor Făgăraş: Plăişorul, Şeţul, Păpăul, Dara, Preotesele, Basa, Zănoaga şi Bândea. Organizarea specifică a păşunatului montan implica o separare a animalelor după „sex şi vârstă”: „mânzările” sau oile cu lapte păşteau în zona limitrofă stânei, în timp ce „sterpele”, în apropierea unor „bordeie”. Berbecii erau grupaţi în târle speciale, iar în mijlocul stânei era montat un lemn despicat (cleştele pentru sare), asigurându-li-se în timpul nopţii hrana prin lingerea acelei glodii de sare.

Dogăritul a luat naştere valorificarea patrimoniului forestier. În zonă vin familii din Banat şi se stabilesc la Retevoieşti şi Stăneşti. Aceştia erau numiţi croaţi. Erau dogari pricepuţi. În folosul domnului valorificau pădurea de stejar confecţionând doage. Atunci s-au răspândit în zonă numele de runc, curătură, iaz. Croaţii şi urmaşii lor nu se mai înapoiază de unde au venit, ei rămân pe loc. Sunt cunoscuţi sub numele de Dogaru.

Apariţia olăritului pe aceste meleaguri este motivată în primul rând de existenţa solului argilos şi lipsa pământului arabil care să asigure existenţa locuitorilor.

Olăritul reprezintă, astfel, în aşezările de pe Valea Râului Doamnei, o ocupaţie tradiţională perpetuată din generaţie în generaţie, practicată cu evident profesionalism, indiferent de sex, în spiritul respectării particularităţilor relevate prin structura morfologică şi repertoriul ornamental al produselor ceramice.

Aspectul general al satelor de olari din Vărzăroaia, Leiceşti, Coşeşti şi Petreşti se individualizează arhitectural prin frecvenţa cuptoarelor de ars oale, construite în incintele gospodăriilor meşteşugarilor, prin abundenţa vaselor de lut aşezate, pentru a se usca la soare, pe pălimarele caselor acestora.

Agricultura, dar şi exploatarea pădurilor şi dulgheritul sunt alte aspecte economice cu o greutate aparte în dezvoltarea zonei.

Unii dintre ţărani, împreună cu familiile lor, se ocupau cu tăiatul lemnelor din pădurile proprii, lemne din care construiau case cu pereţi de lemn, sănii, căruţe sau părţi din căruţă ca: inimi (osie), proţapi, juguri, tânjeli, obezi, spiţe.

Industria casnică şi meşteşugurile au coexistat dintotdeauna cu ocupaţiile de bază ale locuitorilor. Unele materii prime, produse în gospodărie ca: inul, cânepa, lâna, pieile, lemnul şi altele erau prelucrate de unul sau mai mulţi membri ai familiei, cu unelte adecvate, doar pentru nevoile proprii. Astfel, după culegerea şi topitul inului şi cânepei, toamna şi iarna urmau meliţatul, dărăcitul, torsul, urzitul şi ţesutul firelor. Din pânza obţinută se confecţionau în casă cămăşi, izmene, ştergare, feţe de masă şi alte multe lucruri necesare gospodăriei.

Capitolul al IV-lea intitulat Organizarea administrativă şi demografică cuprinde organizarea administrativă a Văii de la împărţirea rurală din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi până în zilele de astăzi.

Demografia este tratată mai în amănunt pe baza datelor furnizate de Direcţia de Statistică a Judeţului Argeş, începând cu anul 1899 şi până în anul 2002 când a fost realizat ultimul recensământ. Am încercat să realizăm un studiu comparativ în decursul celor peste 100 de ani. Am observat evoluţia numerică în decursul celor zece decenii, natalitatea care raportată la numărul locuitorilor din zonă a avut o evoluţie ascendentă, cu scăderi în perioadele 1960-1966 şi 1978-1980, dar şi după 1990. Analiza structurii populaţiei pe grupe de vârstă scoate în evidenţă necesarul pentru asigurarea bazei materiale a învăţământului de toate gradele, maternităţilor şi creşelor, necesarul pentru repartiţia forţei de muncă.

Observând structura populaţiei pe grupe de vârstă, se constată diferenţieri de la o comună la alta, scăderea procentului grupei 0-20 ani ca şi ridicarea indicelui grupei celor de peste 60 de ani, demonstraţie evidentă că populaţia din zonă e pe calea continuei îmbătrâniri. Gradul de îmbătrânire este ridicat la Domneşti şi Nucşoara şi aproape de media pe ţară la Pietroşani. Modificările, mutaţiile intervenite în valoarea grupelor de vârstă au cauze artificiale, dintre care, principala este plecarea din localităţi a celor ce depăşesc 14 ani. Echilibrul grupelor nu se poate realiza atâta timp cât în sate nu există obiective industriale care să atragă populaţia activă tânără, atâta timp cât persistă concepţia, potrivit căreia, se câştigă mai mult în industrie, mai puţin în agricultură, de orice tip ar fi ea.

După 1989, populaţia Văii a urmat un trend descendent, devenind astăzi îngrijorător, fiind aproape de 25.000 de locuitori. Este preponderent ortodoxă, iar limba maternă este în 99% din cazuri româna. Cel mai îngrijorător lucru îl întâlnim în cazul născuţilor vii care sunt la nivelul anului 2002 cu 140 mai puţin decât decedaţii. Astfel, sporul natural este de – 6,2%. Un lucru îmbucurător îl constituie mişcarea migraţiei interne când numărul celor sosiţi este cu 50% mai mare decât al celor plecaţi.

În finalul capitolului am făcut o prezentare a mişcării migratorii din zonă începută încă din secolul al XVIII-lea când în localităţile din bazinul mijlociu al Râului Doamnei se statornicesc definitiv numeroase familii din Ardeal, contribuind la mărirea numărului populaţiei.

Dezvoltarea industrială a tuturor regiunilor ţării, apariţia de centre industriale în oraşele din apropiere, continuul progres din ştiinţă, învăţământ, cultură, au atras după sine schimbări structurale în profesiile practicate de tinerii din aşezările rurale.

Integrarea în Uniunea Europeană a permis un exod masiv de tineri. Conform statisticilor, o treime din populaţia tânără a Văii Râului Doamnei este plecată afară din ţară. Nu se mai găseşte forţă de muncă pentru secţiile de prelucrare a lemnului, oieritului şi altor îndeletniciri tradiţionale din zonă. Câştigul destul de mare şi rapid îi îndeamnă să părăsească zona. S-au format adevărate enclave în zone metropolitane importante ale Europei. Un exemplu pertinent este zona oraşului Milano din Italia. Aici merg aproape toţi tinerii din Retevoieşti-Pietroşani. S-au căsătorit acolo, dar lucrul cel mai interesant este că acea zonă unde sunt stabiliţi se numeşte Retevoieşti, după numele localităţii de unde au plecat. Este surprinzător, dar faptul că s-au integrat foarte uşor dovedeşte că se adaptează rapid noilor reguli. Căsătoriile românilor din acea zonă sunt spectaculoase, atât prin fast, dar şi prin respectarea tradiţiile zonei de provenienţă.

În Capitolul al V-lea Coordonata spaţială am făcut o prezentare a arhitecturii satului tradiţional al zonei studiate. Am încercat să facem o descriere sumară a construcţiilor de locuit, a construcţiilor anexă, dar şi a interioarelor ţărăneşti, unde armonizând necesităţile estetice cu funcţionalitatea, localnicii au repartizat spaţiul locuibil după principii tradiţionale în care ideea de confort a primat.

Biserica din Stâncă prin importanţa şi rolul ei în dezvoltarea spirituală a zonei ne-a determinat să o studiem mai atent deoarece, iniţial ar fi reprezentat un habitat de supravieţuire pentru oameni, în condiţiile extrem de nefavorabile vieţii din perioada glaciaţiunii, adăpost împotriva unor pericole iminente din mediul ambiental, dar şi loc de reculegere, de regenerare spirituală pentru cei ce intenţionau să se iniţieze în tainele vieţii şi ale morţii.

Comentând ansamblul arhitectonic de biserici rupestre, Romulus Vulcănescu a formulat ipoteza existenţei unor confrerii paleocreştine de „călugări-pietrari”, care participau la construirea unor astfel de complexe mănăstireşti şi care, probabil, aveau drept „însemn ritual sau emblemă heralidică” labirintul [1985:411].

Am observat felul cum s-au constituit obştile săteşti, evoluţia lor în lungul proces de tranziţie de la devălmăşia străveche la proprietatea individuală care s-a efectuat prin faza intermediară a devălmăşiei restrânse a satului devălmaş evoluat, de tip umblător pe „bătrâni”, ori pe neamuri. Continua acţiune de delimitare a moşiei, prin distribuirea, pe cete de neam descendente dintr-un „moş”, a curelelor de pământ, a avut repercusiuni vădite în configuraţia aşezării, întrucât casele au „coborât” la şosea, neamurile grupându-se în diverse zone ale satului, în limitele proprietăţilor deţinute. O serie de mutaţii de ordin social în viaţa locuitorilor sunt determinate de procesul „curelirii” pământului. Neîndoielnic, devălmăşia „egalitară” ascundea în ea sâmburele inegalitarismului, întrucât pământul dat „pe vecie” unui neam se va „cureli” iarăşi între descendenţii grupului familial inegali numeric faţă de descendenţii altui neam, generându-se, în acest mod, o inegalitate de avere între membrii comunităţilor rurale.

Am continuat cu hotarul satului şi rolul covârşitor al acestuia în conturarea şi cristalizarea ideii de proprietate, lirica funerară care implică elemente de credinţă străvechi şi de practici legate de logica magică, practici menite să-l apere pe om, sau să consacre situaţia nouă în care acesta trece şi descântecul, fenomen de suprastructură care a apărut odată cu începuturile diferenţierii relaţiilor sociale în satele Văii.

Capitolul al VI-lea Coordonata temporală ne prezintă o definirea timpului în care se vorbeşte despre o viaţă de relaţie, de o structură şi până la sfârşit de forme ale activităţii omului, această definire având implicaţii istorice şi sociale. Am discutat despre un timp al sărbătorii, dar şi despre „Strigarea peste sat” ce reprezintă în accepţiunea locală o proiecţie a mentalului popular care subîntinde legătura dintre fecunditate şi fertilitate, dintre căsătorie şi rodnicia câmpului şi nu de puţine ori focul fiind asociat cu elemente erotice.

Ceremonialele existenţiale (naşterea, nunta şi moartea) au adus un plus de culoare zonei studiate. Riturile de trecere, ca naşterea, nunta şi înmormântarea, pot fi clasificate ca „momente de criză existenţială” care, odată înfăţişate în formă festivă, vor fi rezolvate cu siguranţă.

Obiceiurile - atât cele legate de viaţa familială cât şi cele care se referă la date calendaristice - continuă să nască foarte interesante manifestări de creaţie populară, în general, folclor literar, muzical şi coregrafic.

Portul popular zonal este un autentic document istoric, un reper semnificativ al identităţii şi spiritualităţii localnicilor. Portul popular al Văii Râului Doamnei, şi-a păstrat individualitatea morfologică şi caracterul unitar, în pofida diversităţii aspectelor sale zonale.

În capitolul al VII-lea Un conotator al realului – legenda am prezentat rolul legendelor în identificarea semnificaţiilor unor toponime din zonă. Trebuie să arătăm dintru început că marea majoritate a legendelor culese şi studiate reflectă mutaţiile apărute în sistemul de percepere şi reprezentare al colectivităţilor de tip folcloric, între care semnificative rămân desacralizarea (demitizarea), raportarea evenimentului trăit la un timp şi un spaţiu cât mai concrete, deci mai uşor verificabile. Legendele despre locuri identificate nu par să-şi propună a face un racord cu supranaturalul nici chiar atunci când oferă explicaţii privind denumirile sau comportamentul reglat de anumite interdicţii al oamenilor, însă, există întotdeauna referire la o forţă ocultă ce reglează echilibrul încălcat.

Legendele etiologice despre originea satelor şi oraşelor abordează, în majoritatea lor, două teme de bază: tema formării satului prin descendenţa dintr-unul sau mai mulţi strămoşi descălecători, la care ne-am mai referit, şi tema originii donative, prin împroprietărirea de către domni a unor ostaşi şi slujitori de credinţă.

Am identificat legendele „Râului Doamnei” şi am încercat să prezentăm acest aspect din dublă ipostază: cea istorică şi cea poetică. Într-un cadru mai detaliat, privit tot din dublă ipostază am analizat legendele lui Negru-Vodă, personaj istoric real, „încarnat” de istorici, cu argumente mai mult sau mai puţin plauzibile, şi „încoronat” voievod, ca un supranume conferit de popor şirului domnitorilor ţării început de Basarab Întemeietorul şi terminat cu domnitorul Radu cel Mare.

Identificarea misteriosului Negru-Vodă a constituit obiectul a numeroase cercetări, în care imaginaţia a avut adesea un rol important: pentru unii autori, Negru-Vodă era un anumit voievod, în timp ce alţii considerau că e un nume simbolic dat începătorilor statului feudal al Ţării Româneşti. Problema nu a fost soluţionată până acum în mod satisfăcător, opiniile istoricilor fiind destul de diferite.

Un rol important îl are în legendele istorice adaptarea, ce se manifestă sub diferite aspecte. Ea se exercită deopotrivă asupra întâmplărilor şi eroilor, ca şi spaţiul şi timpul în cadrele cărora se petrece acţiunea. Rezultă astfel că nu putem fi siguri că e vorba în adevăr de un anumit timp, un anume personaj sau o anume localitate.

Capitolul al VIII-lea intitulat Repertoriul baladesc de pe Valea Râului Doamnei ne prezintă o clasificare a baladelor în accepţiunea unor reputaţi folclorişti care s-au ocupat de studiul baladei, propunând totodată şi o clasificare a baladelor zonei în urma culegerii de teren, dar şi a culegerilor de texte studiate ce cuprindeau balade culese de diferiţi cercetători în decursul anilor de pe Valea Râului Doamnei.

O altă problemă pe care am propus-o spre analiză este reprezentată de raportul dintre poetic şi istoric. Am făcut o analiză a baladei „Cântecul gerului” expunând poziţiile lui P. Caraman şi D. Caracostea, dar şi ale altor folclorişti. Metoda de interpretare istorică a conţinutului baladei, „metoda identificărilor istorice în folclor”, este combătută prin numeroase exemple de către D. Caracostea. Deşi pertinentă în general, opoziţia declarată faţă de spiritul îngust-istoric în interpretarea baladei, de la care a pornit, îl împinge însă pe D. Caracostea la exagerarea privirii estetizante care rupe în cele din urmă balada de temeiurile oglindirii realiste a vieţii în creaţia artistică a poporului.

Din perspective folcloristice, astfel de identificări istorice sunt importante pentru a stabili limita cea mai îndepărtată în timp a variantelor unui subiect. Ele pot servi în felul acesta la stabilirea cronologiei cântecului epic. Această limită nu trebuie să coincidă însă implicit cu apariţia cântecului, fiindcă de multe ori un cântec epic nu ia naştere prin oglindirea imediată a evenimentului relatat, ci prin prelucrarea ulterioară a unei amintiri istorice. Realităţile care duc la apariţia unui cântec epic sunt complexe şi identificarea lor în literatura orală nu se poate face la fel de uşor ca şi în literatura scrisă.

Am făcut scurtă trecere în prezentarea personajului şi reprezentarea sa în epica metrificată, prezentând în finalul capitolului patru figuri reprezentative de haiduci locali (Radu Anghel, Zdrelea, Copil Român sau Românaş şi Gheorghiţă Codreanu).

Capitolul al XIX-lea Studiul terminologiei geografice populare face o trecere amănunţită prin terminologia populară locală, la numele comune de locuri, ape, plante, sate, drumuri ce se întâlnesc în arealul studiat. Bogăţia terminologiei populare este urmarea varietăţii elementelor naturale din zonă, mulţimii de accidente ce se întâlnesc la tot pasul, urmarea densităţii satelor, apropierii lor unul de altul, colaborării social-economice.

Am prezentat în ordine alfabetică oronimele (apelativele care se referă la forme de relief), am continuat cu apelative legate de hidrografie, de vegetaţie, de aşezări omeneşti, de drumuri vechi.

Pe baza toponimelor culese am realizat o clasificare, iar din motive obiective, am prezentat numai pe cele care au avut la bază o legendă. Restul toponimelor de pe Valea Râului Doamnei se regăsesc în anexă, inserate în tabele, în ordine alfabetică.

Aceste legende toponimice au fost clasificate în ordine alfabetică şi redau semnificaţia formelor de relief, a hidronimelor (legende despre râuri, pâraie), limnonimelor (legende despre lacuri), oiconimelor (legende despre numele satelor studiate) şi a hodonimelor (legende despre căi de acces).

Corpusul de texte cules este redat în întregime în Anexa 1. Varietatea stilistică pe care o etalează aceste legende populare privitoare la originea şi denumirea localităţilor decurge din provenienţa legendelor din surse diverse. Cele culese de noi pe teren poartă marca autenticităţii populare, în conţinut şi stil. Altele ne-au parvenit prin intermediul publicaţiilor, fiind supuse filtrului prelucrării stilistice. Autorii monografiilor, antologiilor de texte folclorice, dicţionarelor precizează frecvent sursa orală a informaţiei legendare etiologice. Aflate direct de la săteni sau mediat, de la învăţători, elevi şi alţi subiecţi intermediari din medii rurale şi urbane, legendele sunt repovestite, transpuse în stilul personal al autorilor diferitelor colecţii.

În urma cercetării am adunat 127 de legende din arealul Văii Râului Doamnei, din care aproximativ 90% sunt culese de noi, iar restul adunate din culegeri de specialitate.

Baladele, doinele şi cântecele din zonă sunt mai puţine la număr, ele reflectă dacă privim prin toate elementele tipologice şi structurale – diminuarea funcţiilor, scăderea informatorilor şi a repertoriilor individuale, restrângerea repertoriului speciilor, dispariţia unor categorii şi fisurarea structurii lor compoziţionale – ceea ce indică aflarea acestora într-un stadiu avansat de degradare, proces declanşat în contextul schimbării mentalităţii oamenilor.

În Anexa a II-a sunt prezentate tabelele sinoptice cu recensămintele din anul 1899 şi până în anul 2002, ultimul făcut de statul român, iar Anexa a III-a cuprinde toate toponimele din zona Râului Doamnei, inserate sub forma unor tabele în ordine alfabetică. Aceste toponime pot constitui un punct de plecare pentru cercetătorii care doresc să descopere şi alte aspecte lingvistice.

C. CONCLUZII

Analizând aşezărilor săteşti de pe Valea Râului Doamnei, constatăm că în această zonă a existat o puternică tradiţie a satului românesc, organizat după rosturi bine chibzuite, cu activităţi şi preocupări multiple.

Nu este greu să se sesizeze că majoritatea satelor au existat în perioada cristalizării statului feudal independent din Ţara Românească şi au jucat un rol important în stabilirea celor două capitale de la Câmpulung şi Curtea de Argeş, domnitorii găsind sprijin la numeroasele sate de moşneni, cărora le-a acordat drepturi importante.

Ocupaţiile locuitorilor fiind numeroase, aceştia au ştiut să se folosească de bogăţiile oferite de cadrul geografic, reuşind să prelucreze lemnul, piatra, pieile, dovedindu-se de timpuriu ingenioşi constructori de mori, pive şi dârste, având legături cu cei de peste munţi, de la care au învăţat foarte multe.

Am putut constata că între aşezările săteşti de pe Valea Râului Doamnei s-a realizat, în lunga lor convieţuire, o asemănare între obiceiuri şi tradiţii, care au făcut ca întreaga zonă să aibă trăsături distinctive, bine individualizate.

Se poate sesiza interdependenţa pe plan economic între cele două capitale de la Câmpulung şi Curtea de Argeş şi aşezările ce legau aceste două oraşe. Se constată la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea că a sporit ponderea economică a aşezărilor săteşti studiate.

Satele locuite de populaţie pur românească, la finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sunt populate cu familii de „ungureni” ce se stabilesc aici ca oameni liberi. Cei veniţi din Jina, Sălişte şi Răşinari, impun un anume mod de viaţă, rigoare, dar şi seriozitate. Portul jinarilor a asimilat pe cel al corbenilor. Costumul bărbătesc sibian a fost considerat ca un port profesional păstoresc. El s-a răspândit în întreaga zonă musceleană, la toţi păstorii, indiferent dacă ei sunt ungureni sau neaoşi musceleni. În schimb, portul sibian femeiesc nu s-a impus întru totul. Procesul de influenţă reciprocă între costumul muscelean şi cel ardelenesc din satele ungureneşti se află încă în curs.

Deosebit de interesante pentru valoarea lor artistică şi pentru lămuririle pe care le aduc cu privire la raporturile etnografice care s-au ţesut pe linia Carpaţilor, între cei doi versanţi ai săi, portul popular din Muscel şi portul enclavei culturale Corbi sunt nu doar obiecte de îmbrăcăminte şi de podoabă; ele definesc o comunitate şi o legitimează etnografic şi spiritual.

„Ungurenii” de dincolo de munte au convieţuit paşnic cu locuitorii de aici, le-au împrumutat portul, obiceiurile, preocupările şi când au fost în număr mai mare şi-au păstrat particularităţile etnografice.

De la numele generic de „ungureni” constatăm că s-a generalizat numele de familie Ungureanu, Ungurenuş, Ungurenaşu, întâlnit în toate satele din zonă. Din Ardeal provin: Pantazie, Şuţa, Stăncioiu, Catană, Andreescu. Preocupările celor veniţi din Ardeal, în parte, au fost îmbrăţişate de localnici: oieritul la Corbi şi Corbşori; fierăria, tâmplăria, cojocăria, la Domneşti. Dimpotrivă, cei veniţi la Nucşoara au devenit tăietori de pădure, la Retevoieşti şi Vărzăroaia au învăţat meşteşugul olăriei; la Pietroşani, Bădeşti, Stăneşti, pricepuţi agricultori în domeniul pomiculturii şi zootehniei, la Leiceşti, olăritul, la Coşeşti şi Dârmăneşti, dogăritul. Totodată, mulţi locuitori, în special din Bădeşti, Pietroşani, Domneşti, şi-au îndreptat drumurile către munte, îmbrăţişând meşteşugul exploatării pădurilor, al plutăritului, al prelucrării în fierăstraie a masei lemnoase, a şiţăriei, ulucăriei etc.

În mai toate etapele istoriei, populaţia Văii Râului Doamnei a înregistrat creşteri permanente alimentate de sporul natural şi migrator. Ultimele două secole înregistrează o dublare a populaţiei, paralel cu cele mai importante prefaceri sociale, economice şi politice.

Fenomenul demografic care atrage atenţia este deplasarea unui număr considerabil de localnici spre zonele puternic industrializate. Deplasările sezoniere şi zilnice conturează mişcarea centrifugă ale cărei cauze rezidă în primul rând în surplusul de forţă de muncă apărut ca urmare a caracterului economiei preponderent agricole din zonă, cât şi din sporul natural.

Mişcările sezoniere prind o parte din populaţia activă care se angajează în parchetele de exploatare forestieră în tot cursul anului sau periodic la fermele de la câmpie. Cei care se deplasează depăşesc vârsta de 45 de ani, întrucât tinerii sunt angajaţi la Dacia-Renault sau sunt plecaţi afară din ţară.

Deplasările sezoniere spre bazinul superior al Râului Doamnei afectează muncitorii specializaţi în exploatarea pădurilor şi prelucrarea primară a lemnului, doborâtori, drujbişti, fasonatori, corhănitori, mecanici de tractoare etc.

Până în 1990, la Corbi, Corbşori şi Stăneşti, deplasările de lungă durată aveau direcţii eterogene: creşterea animalelor, prelucrarea laptelui, exploatarea forestieră; la Pietroşani, Domneşti, Stăneşti, Nucşoara, cu direcţia spre sectorul forestier, iar la Coşeşti şi Dârmăneşti, spre sectorul forestier şi industrial. După 1990, lucrurile se schimbă total. Tinerii pleacă din ţară spre locuri unde câştigă mai bine, iar satele Văii Râului Doamnei sunt din ce în ce mai îmbătrânite, dar faptul cel mai grav este că sunt depopulate masiv.

Deşi studiul a avut la bază cercetarea sistematică pe teren, din rezultatele cercetării noastre în ceea ce priveşte arhitectura se desprind două lucruri esenţiale privind tendinţele fundamentale ale procesului de constituire a tipurilor de case: a) fiecare din elementele cercetate se transformă de-a lungul anilor, atât în ceea ce priveşte materialul şi tehnica întrebuinţate la construirea caselor, cât şi în ceea ce priveşte formele pe care le iau construcţiile; b) schimbările intervenite în organizarea internă a unui element atrag sau sunt legate de schimbări în celelalte elemente, în aşa fel încât pentru fiecare epocă există o grupare specifică de elemente constructive şi arhitectonice.

Apariţia diferitelor tipuri de case, precum şi transformările lor, oglindite în modurile variate de grupare a elementelor componente, îşi găsesc explicaţia în evoluţia socială a zonei cercetate, legată de schimbările condiţiilor economice şi de progresul tehnic. Arhitectura zonei cercetate reflectă prin tipurile ei de case aceste transformări ivite în decursul succesiunii orânduirilor sociale prin perfecţionarea uneltelor şi schimbarea relaţiilor de producţie.

În ceea ce priveşte ceremonialului de nuntă de pe Valea Râului Doamnei, putem spune că îi este caracteristic echilibrul între secvenţele care marchează despărţirea de vechea stare, culminând cu trecerea propriu-zisă, şi cele care marchează trecerea în noua stare.

Acest „spectacol”, în cadrul zonei studiate, reprezintă tendinţa constantă de a îmbina obligativitatea practicilor tradiţionale cu inserarea cerinţelor moderne, scenariul dovedindu-se o mixtură între arhaic şi contemporan. Influenţa citadină a provocat o sărăcire a schemei ceremoniale şi, în consecinţă, o reducere semnificativă a duratei nunţii.

Astăzi, posibilităţile de cunoaştere ale tinerilor Văii sunt mult mai mari, ele nemaifiind limitate la o suprafaţă restrânsă izolarea practic nu mai există. Generaţia actuală se deplasează atât din nevoi de culturalizare, de profesie, dar cunoaşterea se realizează la fel de bine cu ajutorul internetului. Discuţiile pe messenger sunt astăzi de actualitate, trecând graniţele tării, iar rezultatele depăşesc uneori imaginaţia.

Am văzut şi faptul că diferenţele zonale ale detaliilor care compun scenariul nupţial există şi chiar sunt destul de evidente dar, pe de altă parte, am demonstrat că atari diferenţe se manifestă numai în ceea ce priveşte anumite secvenţe ale nunţii, pe când altele sunt caracterizate de asemănări considerabile.

Nunta are astăzi alte semnificaţii. Încep să primeze afectivitatea, nivelul de învăţătură care conduce la o anume poziţie, locul de muncă, „zestrea” dorită fiind reprezentată în special de perspective sociale.

Evenimentul morţii, în zona studiată, înglobează un complex de obiceiuri care privesc moartea ca rit de trecere, iar la acest ceremonial protagoniştii participă forţaţi de evenimentul tragic al morţii.

Putem aprecia că trăsăturile definitorii ale ceremonialului de înmormântare au evoluat mai pregnant de la străvechi rosturi magice sau strict ceremoniale, la funcţii predominant spectaculare. Nici poetica ceremonială nu se mai conservă azi într-o ordine secvenţială perfectă, tocmai datorită pierderii coeziunii structurale bazate pe vechile funcţii magice şi pe evoluţia către spectacol.

Făcând o culegere a obiceiurilor de înmormântare, precum şi o paralelă între tradiţie şi actualitate, ne-am convins de faptul că „moartea” a fost şi este un eveniment încărcat de seriozitate şi gravitate, chiar dacă se întrevede tendinţa de simplificare a multora din obiceiurile străvechi. În ciuda faptului că performarea unor obiceiuri din structura ceremonială a ritualului înmormântării s-a diminuat ori s-a estompat, putem afirma că evenimentul morţii constituie de departe unul dintre ceremonialele tradiţionale româneşti care s-a transmis, deşi timpul şi-a pus amprenta asupra lui sau a căpătat diferite influenţe datorită modernismului.

În ceea ce priveşte „viaţa” actuală a descântecului, privit din perspectivă etnologică şi sociologică drept formă de acţiune psiho-terapeutică, acesta ne oferă, astăzi, în structuri derivate de tip magic şi cu o recuzită modificată, imaginea unei categorii sui-generis în expansiune în noi medii de performare. Asimilarea informaţiei „ezoterice” în domeniu, diseminată în medii socio-culturale diverse, tentaţia practicării magiei – un câmp greu definibil, ce lasă loc nu numai manifestării performante a unor calităţi şi puteri bioenergetice „paranormale”, dar şi cabotinismului şi înşelătoriei – fiind, pentru omul modern, „mai puţin o meditaţie asupra umanului, cât o reflecţie privind globalitatea evenimentului în scopul orientării sale viitoare”.

În comunităţile săteşti de pe Valea Râului Doamnei, mai ales acolo unde există o puternică tradiţie a descântatului creată în jurul unor „performeri” ai genului, această practică subzistă încă în cadrul de viaţă al membrilor comunităţii, ca dimensiune „ocultă” ori în formele atenuate ale practicilor mărunte familiale, ea fiind actualizată în situaţii de criză existenţială (boli, nenoroc, pagube), când oamenii apelează la descântat, paralel cu recurgerea la rugăciuni şi cu ameliorarea comportamentului religios („slujbe”, pelerinaje, post).

Şi astăzi însă, ca şi în trecut, cercetarea în interes ştiinţific şi culegerea de texte privind această coordonată subterană a vieţii rurale întâmpină dificultăţi, fiind circumscrisă de vechi interdicţii şi tabuuri.

Astfel, mutaţiile care s-au produs în satul contemporan de pe Valea Râului Doamnei sunt extrem de semnificative, ele atestând statutul cultural superior al actualei generaţii.

În ceea ce priveşte legenda, ca specie folclorică, aceasta reprezintă o latură fundamentală a acelui sistem totalitar şi armonios care este cultura populară. Faţă de alte specii, legenda se află într-o situaţie cu totul deosebită, provocată de însăşi finalitatea ei reductibilă la „a explica” şi „a convinge”. Este de la sine înţeles că ceea ce astăzi ne mulţumeşte, mâine poate apărea ca nesatisfăcător. Şi chiar dacă unele legende se perpetuează până astăzi din timpuri imemoriale, ele nu mai îndeplinesc aceleaşi funcţii, rezistând numai datorită cuantumului artistic acumulat.

De la o epocă la alta, explicaţiile fenomenelor, ale naturii înconjurătoare, sunt rejudecate, acestea căpătând noi forme sau retuşându-le numai pe cele vechi, în funcţie de gradul prefacerilor spirituale produse. Se poate ajunge până acolo ca specia în întregul ei să nu mai satisfacă exigenţele spiritualităţii umane, predispusă să accepte o altă formă de cunoaştere.

Legenda şi-a transformat scopul, prin pierderea funcţiei primare, păstrându-şi rosturile explicative, care o definesc suficient spre a vorbi de ea ca de o entitate aparte. Toate acestea, conjugate cu situaţia actuală a speciei, determinată de restructurarea culturii populare în întregul ei, ne fac să credem că judecarea legendei după criterii estetice nu numai că este posibilă, dar este indicată ca fiind drept singura operaţie cu adevărat ştiinţifică.

Circulaţia legendei e vizibil împuţinată, iar înnoirea, îmbogăţirea cu noi exemplare e redusă aproape la zero. Singura ei valoare subzistă în materialul înregistrat repus în circulaţie prin intermediul tiparului.

Baladele de pe Valea Râului Doamnei, privite prin toate elementele tipologice şi structurale – diminuarea funcţiilor, scăderea informatorilor şi a repertoriilor individuale, restrângerea repertoriului speciei, dispariţia unor categorii ale baladei şi fisurarea structurii ei compoziţionale – indică aflarea acestora într-un stadiu avansat de degradare, proces declanşat în contextul schimbării mentalităţii oamenilor. Dar aceste balade, ca şi alte specii folclorice, împreună cu cele din nordul Munteniei, se găsesc în stadiul unei lente degradări. Treptat, comunităţile sociale din această zonă, având o nouă mentalitate şi alte gusturi estetice, au început să renunţe la balade şi să nu se mai intereseze de ele. A scăzut astfel numărul rapsozilor de cântece epice, s-au subţiat repertoriile lor individuale, au fost restrânse funcţiile speciei şi s-au limitat considerabil ocaziile de intonare a baladelor. În directă concordanţă cu aceste fenomene, s-a restrâns repertoriul speciei, au dispărut multe tipuri şi chiar anumite categorii „perimate” din circulaţie şi s-au produs dereglări vizibile în echilibrul compoziţional al multor tipuri. Totuşi, câteva categorii de balade, cele păstoreşti, haiduceşti şi familiale, alături de jurnalele orale, se intonează şi mai sunt ascultate la petrecerile ceremoniale. În această privinţă, Radu lui Anghel, Codreanu, Mioriţa ocupă un loc dominant.

Prin lucrarea prezentată am dorit să accentuăm că circuitul valorilor culturale s-a materializat într-o mişcare de tip flux-reflux, angrenând în cadrul ei un important potenţial artistic, care a avut un rol substanţial în modelarea specifică a civilizaţiei şi culturii noastre moderne.

D. LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

1. Alecsandri, V. – Poesii populare ale românilor, Tipografia lucrătorilor asociaţi, Bucureşti, 1866.

2. Alessandrescu, C. – Dicţionar geografic al judeţului Muscel, Socec, Bucureşti,1893.

3. Amzulescu, Al. – Balade populare româneşti, I, Ed. pentru literatură, 1964.

3. Amzulescu, Al. – Cântecul nostru bătrânesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.

3. Andreescu, Ion N. – Monografia comunei Corbi - judeţul Argeş, Corbi-Piteşti, 1971.

3. Angelescu, Silviu – Legenda, Ed. Cartex, Bucureşti, 1995.

3. Angelescu, Silviu (editor şi postfaţator) – Legende populare româneşti, Albatros, Bucureşti, 1983.

3. Angelescu Silviu – Mitul şi literatura, Ed. Univers, Bucureşti, 1999.

4. Anghelescu, M. – Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti.

3. Barthes, R. – Introduction à l’analise structurale des récits, în „Communications”, nr.8, 1966.

3. Bădescu, Elena-Camelia – Locuinţa şi acareturile vechi în gospodăriile din Arefu, în Caiete folclorice Argeş, nr. V-VI, 2004.

3. Băncilă Vasile – Duhul Sărbătorii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.

3. Bănică, Gheorghe P. – Toponimia zonei submontane dintre Olt şi Dâmboviţa, Ed. Universităţii din Piteşti, 2000.

3. Bârlea, Ovidiu - Folclor românesc, Ed. Minerva, I, Bucureşti, 1982.

3. Bârlea, Ovidiu – Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ESE, Buc., 1976.

3. Bârlea, Ovidiu – Poetică folclorică, Ed. Univers, Bucureşti, 1979.

3. Bernea, Ernest – Spaţiu, timp, cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Buc., 1997.

3. Bezviconi, Gh. – Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1947.

4. Brill, Tony – Legende populare româneşti, antologie de…, Ed. Minerva, 1970.

3. Brill, Tony – Legende populare româneşti, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981.

3. Burghele, Camelia – În numele magiei terapeutice, Ed. Limes, Zalău, 2000.

3. Butură, Valeriu – Etnografia poporului român. Cultura materială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

3. Caracostea, D. – Poezia tradiţională română, Buc., Ed. pentru Literatură, II, 1969.

3. Caracostea, D., Bârlea, O. – Poezia tradiţională română. Balada poporană şi doina, Bucureşti, E.P.L., 1969

4. Caracostea, D. Bârlea, O. – Problemele tipologiei folclorice, Ed. Minerva, 1971.

3. Caraman, P. – Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la români, în Anuarul Arhivei de folklor, 1 (1932), 2 (1933).

3. Carp, Paula, Amzulescu, Al. – Cântece şi jocuri din Muscel, Ed. Muzicală, 1964.

3. Cassirer, Ernst – Essai sur l`homme, Paris, Ed. De Minuit, 1975.

3. Cârstoiu, Constantin – Drumul Piţulesei, Ed. Paralela 45, 2003.

3. Chelcea, Ion – Botenii Muscelului şi oamenii săi buni şi bătrâni, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.

3. Chihaia, P. – Cine a fost Negru-Vodă, întemeietor de cetăţi sau ctitor de biserici?, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1970.

3. Chihaia, P. – Inscripţia genealogică a lui Ionaş Monea din Veneţia de Jos, în BMI, nr.2, 1970.

4. Chiţimia, I., C. – Balada populară românească în context european, în „Folclorul românesc în perspectivă comparată”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

5. Chiţimia, I., C. – Cântece populare funerare, în „Folclorul românesc în perspectivă comparată”, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.

3. Ciuculescu, Traian – Fluierul la români, Ed.. Paralela 45, Piteşti, 2001.

3. Coatu, Nicoleta – Legende populare geografice, ed. îngrijită, cuvânt înainte, note, glosar, bibliografie de…, Bucureşti, 1990.

3. Coatu, Nicoleta – Legende populare româneşti, ed. îngrijită, cuvânt înainte, note, glosar, bibliografie de…, ed. Sport-Turism, 1986.

4. Coman, Mihai – Izvoare mitice, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980

3. Coman, Mihai – Legende despre flori şi păsări, prefaţă şi bibliografie de…, Ed. Minerva, Buc., 1990.

3. Coman, Mihai – Mitologie populară românească, Ed. Minerva, Buc., 1986.

3. Constantinescu, Grigore – Ceramica din Argeş şi Muscel, Ed. Universităţii din Piteşti, 2001.

3. Constantinescu, Grigore – Corbi-Muscel, monografie etnoculturală, Ed. Tiparg, Piteşti, 2006.

3. Constantinescu-Iaşi, P. – Negru-Vodă de o parte şi de alta a Carpaţilor, în Magazin istoric, nr.1, 1971.

3. Constantinescu, N. A. – Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei R.P.R., Buc., 1963.

3. Constantinescu Nicolae – Lectura textului folcloric, Ed. Minerva, Buc., 1986.

3. Constantinescu, Nicolae şi Alexandru Dobre – Etnografie şi Folclor Românesc, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

3. Costin, M. – Opere, Editura pentru Literatură, Bucureşti,1965.

3. Creţeanu, Radu – Bisericile de lemn din Muntenia, Ed. Meridiane, Bucureşti,1968.

3. Creţeanu, Radu – Monumente istorice din cuprinsul Mitropoliei Olteniei, în „Mitropolia Olteniei”, XIX (1967).

3. Creţeanu, Radu – Monumentele religioase de pe valea Râului Doamnei, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXI (1969), nr. 1-2.

3. Creţeanu, Radu, Creţeanu Sarmiza – Culele din România, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969.

3. Cruceană, Ion – Pe Argeş în jos, pe un mal frumos, Ed. Sport-Turism, Buc., 1990.

4. Densusianu, Ovid – Limba descântecelor, în „Grai şi suflet”, IV, Bucureşti, 1930.

3. Densuşianu, N. – Dacia preistorică, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucucureşti, 1913.

3. Dina, Teodor – Piscani-Negreni – vechi sate argeşene de pe valea Râului Doamnei, Ed. A&I, Piteşti, 1998.

3. Dina, Teodor – Satul Piscani, judeţul Argeş – Legende, povestiri şi tradiţii, Ed. Tiparg, Piteşti, 2007

3. Docsănescu, N. – Valea Voievozilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.

4. Dorfles, Gillo – Estetica mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1975

3. Dragos, V. – Asupra structurii geologice a regiunii dintre Râul Doamnei şi Râul Târgului, în Dări de seamă, Comitetul geologic, XXXVIII, Buc., 1954.

3. Dragu, Gh. – Toponimie geografică, Partea I, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1973.

3. Drăguşanu, Eugeniu – Monografia satului Bădeşti, tipar executat de S.C. Marinex Print S.R.L.- Baia Mare, 2002.

3. Drogeanu, Paul – Practica fericirii: fragmente despre sărbătoresc, Ed. Eminescu, Buc. 1985.

3. Dumitrescu, Carmen-Laura – Biserica rupestră din Corbi – cel mai vechi ansamblu, cunoscut astăzi, din Ţara Românească, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, Buc., 1975.

3. Dumitrescu, I., Florea, C. – Jupâneşti - un vechi sat argeşean, Ed. Litera, Bucureşti, 1976.

3. Dumitrescu, T. Al. – Originea Corvineştilor, în revista „Muscelul”, nr.1, 1916.

3. Eliade, Mircea – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1991.

4. Eliade, Mircea – Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Buc., 1992.

3. Enache, Nedela, Floarea, M. - Iorgovan – Mit – Legendă – Baladă, Casa editorială „Cuget, Simţire şi Credinţă”, Buc., 1995.

3. Evseev, Ivan – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed. Amarcord, Timişoara, 1997.

3. Florescu, Florea Bobu – Portul popular din Muscel, E.S.P.L.A., Buc., 1957.

3. Florescu, Florea Bobu, Stahl, Paul, Petrescu, Paul – Arta populară din zonele Argeş şi Muscel, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967.

3. Fochi, Adrian – Datini şi eresuri populare de la sfârşitul sec. 19, Ed. Minerva, Buc., 1976.

3. Fruntelată, Ioana-Ruxandra – Naraţiunile personale în etnologia războiului, Ed. Ager, 2005.

3. Gennep, Arnold van – Formarea legendelor, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

3. Ghinoiu, Ion – Consideraţii etnografice asupra fenomenului de întemeiere a aşezărilor, în Revista de etnografie şi folclor, nr.2, tom 24, 1979.

3. Ghinoiu, Ion – Obiceiurile populare de peste an. Dicţionar, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

3. Ghinoiu, Ion – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, 2002.

4. Gold, Mihai – În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului, Buc., 1910.

3. Graur, Al. – Nume de persoană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.

3. Graur, Al. – Toponimia, ştiinţă de graniţă, în AUBLLR, XXI, nr. 1-2, 1972.

3. Grecu, Ion – Antologie de doine şi balade din Argeş-Muscel, Centrul Creaţiei Populare Argeş, Piteşti, 2004.

3. Hasdeu, B.P. – Negru-Vodă, în Etymologicum Magnum Romaniae, III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.

3. Hera, N., Uungureanu, Gh. – Satul Stăneşti, Judeţul Argeş, Ed. Litera, Bucureşti, 1984.

3. Ilinescu, Ion – Corbi-Argeş – tradiţie şi contemporaneitate, Ed. Tiparg, Piteşti, 2004.

3. Ilinescu, Ion I. – Mărturii de suflet din Corbi-Argeş, Ed. Argeş Press, 1997.

3. Ionescu, Cristian – Mică enciclopedie onomastică, Ed. enciclopedică română, Buc.,1975.

3. Ionescu-Muscel, Petre – Istoria veche şi nouă a comunei Domneşti - judeţul Muscel, Bucureşti, Ed. Revista Positivă Penală, 1941.

3. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana – Conversaţia: structuri şi strategii, Bucureşti, Editura All, 1995;

4. Iordan, Iorgu – Toponimie românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963.

5. Iorga, Nicolae – Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996.

3. Iorga, Nicolae – Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea – de la 1821 înainte, Vălenii de Munte, III, 1909.

3. Iorga, Nicolae – Istoria literaturii româneşti, ediţia a II-a, Ed. Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1925.

3. Iorga, Nicolae – Istoria românilor şi romanitatea orientală, III, 1937.

3. Iorga, Nicolae – Portul popular românesc, Vălenii de Munte, 1912.

4. Iorga, Nicolae – Studii şi documente, vol. III, Buc. 1901.

3. Ispas, Sabina – Legenda populară între canonic şi apocrif, Ed. Saeculum I.O., Buc., 2006

3. Jolles, André – Formes simples, trad. de l’allemand par Antoine Marie Buguet, Editions du seuil, Paris, 1972.

3. Kogălniceanu, C. – Negru-Vodă, în „Convorbiri literare”, 1926.

4. Lahovari, George-Ioan, Brătianu, C.I., Tocilescu, Grigore – Marele dicţionar geografic al Româmiei, Stab. Grafic J.V. Socecu, vol. II, Bucureşti,1899.

3. Lapedatu, Al. – Cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre Ţara Românească, în AIINC, II, 1923.

3. Lecca, O. G. – Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Ed. Univers, Bucureşti, 1937.

3. Liiceanu, Gabriel – Despre hotar şi hotărâre, în „Viaţa Românească”, nr.2/1990.

3. Marcus, S., Nicolau, E., Stati, S., - Introducere în lingvistica matematică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

3. Marian, Simion Florea – Sărbătorile la români, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1898.

3. Marinoiu, Costea – Toponimia Ţării Loviştei, Ed. Vestala, Bucureşti, 2001.

3. Mazilescu, Sorin – Monografia comunei Coşeşti, Ed. Alean, Piteşti, 2006.

3. Mârţu, Flaminiu – Originea argeşeană a lui Iancu de Hunedoara în lumina reconstituirii critice şi exhaustive a cronicii lui Bonfinius, în „Studii şi comunicări”, Muzeul Piteşti, 1972.

3. Moise, Ion – Studii de onomastică, Ed. Tehnică, Piteşti, 1994.

3. Moise, Ion – Toponimie şi istorie argeşeană, Piteşti, Ed. Calende, 1991.

4. Moise, Ion, Ţibrian Constantin, Bănică Gh., - Localităţi ale judeţului Argeş. Studiu etimologic şi istoric, Ed. Universităţii din Piteşti, 2000.

3. Mureşan, Camil – Hunianzii, în „Magazin istoric”, an I (1967), nr. 7.

4. Nicolau, Adrian (coord.) - Psihologie socială. Aspecte contemporane, Collegium Polirom, Iaşi, 1996.

5. Nicolau, Irina – Ghidul sărbătorilor româneşti, Bucureşti, Humanitas, 1998.

3. Oancea, Dorin – Tipologia dansurilor populare din Argeş şi Muscel, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006.

3. Ofrim, A – Protecţie şi vindecare – magia scrisului şi a cărţii, în Revista de Etnografie şi Folclor, tom 43, nr.1-2/1998.

3. Oişteanu, Andrei – Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Ed. Minerva, Buc., 1989.

3. Onciul, D. – Scrieri istorice, Ed. Ştiinţifică, I, Buc., 1968.

3. Oprescu, I., Retevoi, Lică – Monografia comunei Nucşoara jud. Argeş, tipar executat de S.C. Europroduct S.R.L. Piteşti-Argeş, 2005.

4. Oprişan, I. – La hotarul dintre lumi. Studii de etnologie românească, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2006.

3. Pally, Filofteia –Meşteri populari olari din judeţul Argeş, în Studii şi comunicări, Muzeul Satului şi de Artă Populară, nr. 5-6, Bucureşti, 1985.

3. Pamfile, Tudor – Mitologie românească, Ed. Allfa, Bucureşti, 1997.

3. Papadima, Ovidiu – Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, Editura pentru Literatură, Buc., 1968.

3. Pascu, Ştefan – Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în „Studii şi cercetări de istorie”, V, 1957, 1-4, Cluj.

3. Paul de Alep – Călătoriile Patriarhului de Antiohia în ţarile române, 1653-1658, Buc., Socec, 1900.

3. Paul de Alep – Călători străini despre ţările române, VI, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.R., Buc., 1976.

3. Pavelescu Gh. – Magia la români, în „Studii şi cercetări despre magie, descântece şi mană”, Buc., Ed. Minerva, 1998.

3. Pătruţ, I. – Onomastică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

4. Păsculescu, N. – Literatură populară românească, Editura Librăria Socec şi comp., Buc., 1910.

5. Pârnuţă, Gheorghe, Panaitescu, Dorina – Monografia judeţului Muscel, Ed. Semne, Bucureşti, 2001.

3. Podoleanu, Liliana, Podoleanu, Emilia – Cusăturile populare din zona Argeşului, Ed. Ceres, Bucureşti, 1983.

4. Pop, Augustin Z.N. – Din istoria culturii argeşene, Ed. Comitetului Regional pentru Cultură şi Artă, Piteşti, 1965.

5. Pop, Mihai – Caracterul istoric al epicii populare, în „Revista de etnografie şi folclor”, 9 (1964), nr. 1.

6. Pop, Mihai – Folclor românesc,vol.I-II, Ed. „Grai şi Suflet - Cultura Naţională”, 1998.

3. Pop, Mihai – Obiceiuri tradiţionale româneşti, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste – Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, Bucureşti, 1976.

3. Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel – Folclor literar românesc, EDP, Bucureşti, 1976.

3. Popa, Octavian – Radu Negru şi Negru-Vodă, Blajul II, nr. 4, 1935.

3. Popescu, Argeşel-Ion – Mănăstirile şi bisericile din Muscel, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

3. Popescu, Vasile A. – Satul Retevoieşti-Argeş, Ed. Apimondia, Bucureşti, 2002.

4. Propp, V. I. – ГЛАВНЫЕ ЭТАПЫ РАЗВИТИЯ РУССОГО ГЕРОИЧЕСКОГО ЭПОСА, МОСКА, ИЗДАТЛЬСТВО АКАДЕМИИ НАУК, СССР, 1958 [Etapele principale de dezvoltare ale eposului eroic rus, Moscova, Ed. Academiei de Ştiinţe a URSS, 1958].

3. Propp, V. I. – Morfologia basmului, Bucureşti, Ed. Univers, 1970.

3. Propp, V.I. – Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Ed. Univers, Buc., 1973.

4. Rădulescu-Codin, C. – Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşti, 1910.

3. Rădulescu-Codin, C. – Muscelul nostru, Câmpulung, 1922.

3. Rădulescu-Codin, C. – Muscelul nostru. Comuna Corbi şi locuitorii săi, Câmpulung, 1922.

4. Robea, Mihail M. – Basme, legende, snoave, povestiri populare, Casa Editorială Muntenia, Bucureşti, 1997.

3. Robea, Mihail M. - Folclorul poetic din Stroieşti-Argeş, Societatea cultural-ştiinţifică Stroeşti-Argeş, Bucureşti, 1980.

3. Roşianu, Nicolae – Stereotipia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1973.

3. Rudeanu, Anton – Catedrala scufundată, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

3. Sămărescu, Adrian – Dinamica structurilor mentalitare, Ed. Paralela 45, 2006.

3. Stahl, Henri – Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, Ed. Academiei, vol.I, Buc., 1958.

3. Stahl, H.H., Stahl, P.H. – Civilizaţia vechilor sate româneşti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

3. Stănescu, Petre P. – Monografia comunei Pietroşani-Argeş, Bucureşti, 1975.

3. Stoicescu, Nicolae – Constituirea statelor feudale româneşti, Ed.Academiei R.S.R., Buc., 1980.

3. Şeuleanu, I. – Poezia populară de nuntă, Ed. Minerva, Buc., 1985.

3. Tocilescu, Grigore – Materialuri folclorice, vol. I, Buc., 1910.

3. Todorov, Tzvetan - Poetica, Editura Univers, Bucureşti, 1977.

3. Udrescu, Dumitru – De pe plaiuri argeşene, Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă a Judeţului Argeş, Piteşti, 1974

3. Ungureanu, Gheorghe – Toponimie. Lucrare de gradul I (1980), (manuscris).

3. Ungureanu, Gheorghe, Hera, Nicolae – Satul Stăneşti, judeţul Argeş - Monografie, Bucureşti, Ed. Litera, 1984.

3. Ursache, Petru – Etnoestetica, Institutul European, Iaşi, 1998.

4. Vasile, Marian – Teoria literaturii, ediţia a III-a, Ed. Atos, Bucureşti, 1999.

3. Vârtosu, Emil – Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova, Ed. Academiei R.P.R.,Buc., 1960.

3. Vlahuţă, Al. – România Pitorească, Ed. Minerva, 1972 (1902).

4. Vrabie, Gheorghe – Balada populară română, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.

5. Vrabie, Gheorghe – Folclorul. Obiect – principii – metodă – categorii, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.

3. Vrabie, Gheorghe – Ritualurile agrare la români, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2001.

3. Vulcănescu, Romulus – Coloana cerului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972.

3. Vulcănescu, Romulus – Etnologie juridică, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1970.

3. Vulcănescu, Romulus – Mitologie românească, Ed. Academiei, Buc., 1985.

• Dicţionar de cultură generală 2001 (coord. Frédéric Laupies), Ed. Amarcord, Timişoara.

• D.E.X. 1975, 1984, (1998, Bucureşti, Univers Encilopedic), I. Coteanu (coord), Bucureşti, Ed. Acad. R.S.R.

• D.L.R. 1990, Iorgu Iordan, Bucureşti, Ed. Acad. Rom.

• D.L.R. al fostei Academii Române, 1907-1944, Sextil Puşcariu (coord.), (literele A-L).

• D.L.R. seria nouă, 1966-1980, Ed. Acad. R.S.R.

• Dicţionar de termeni literari, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1976.

• Dicţionarul geografic al României, 1898-1902, vol. I-V, Bucureşti.

• Folclor poetic din Argeş, Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă – Argeş, Piteşti, 1979.

Râul Doamnei

Etno-Cultural Zone of the Argeş Basin

A historically certified reality for us and for other people the rural country life on long periods of time is a reality which must not lead to an absolute equivalence of the art, or popular culture with the folk art or culture. For the country people in the Carpathians or by the Danube ,these are not static, still and everlasting entities as they were described poetically by Lucian Blaga, for whom the village was eternal like Divinity.

It is true that changes ocurred more slowly in the rural communities and the village structures showed an extraordinary resistance in time, which made Lucian Blaga affirm that: „The village was not tempted and attracted in the „history” made by the others laterally. He preserved its purity, untouched in the independence of its poverty and mythology, in the future hope of becoming the certain foundation of an authentic Romanian history”[Lucian Blaga, 1937, Eulogy to Romanian village. Speech on the 5th of June 1937, at the Romanian Academy XXI].

Far from being „an ossuary” of old practices and beliefs of long time dissapeared customs and rites, the Romanian culture appears today as a living and fascinating reality, as a way of life. All the more so as while some of the popular traditional culture forms correspond to certain life necessities of the group – and people continue to be born, to get married and to die, they will keep on celebrating important days of the old and religions calendar – the customs related to these events will continue to exist, to be observed, becoming poorer as compared to the traditional pattern of other areas or getting richer with new elements. Furthermore, despite the challenge of the official and consumption culture, the popular culture is able of elaborating new forms, adequate to modern times, which have been already integrated in research and recorded by other cultural spaces.

The aim of the present paper is to make an exhaustive analysis of the historical and geographical evolution of the thirty villages of the Râul Doamnei Valley, as well as their interdependence as regards traditional customs and habits.

We have tried to decipher the specific features of each zone in its natural contribution for independence, the permanent preoccupation for prosperity and progress of the inhabitants. Although, the study of zone has been made partially, we have considered that many aspects have not been entirely clarified.

We could study the reality by participating, living through personal experience, directly, by objective intuition. This was no mysterious process or mystic intuition for which we had no ability, but it was a scientific transposal of our own life experience. This is the reason we were not satisfied with the exterior observation, somehow superficial, of someone passing through a village hastily but we always tried to stay in a village for a long time, to participate to its daily life manifestations thus pointing out the difference between journey, stay, between living separately and living together with the inhabitants. Consequently, we could observe the village life in all its details, in its spontaneous daily development with all its inner meanings, hidden for an outside indivudual.

The symbols, the rites, the ceremonials, the cult and many other social phenomena have no meaning regarded only from their external aspect, as they are fully meaningful; they can be clarified only through understanding.

Dimitrie Gusti affirmed that „a monographic study combines necessarily the spontaneous external observation of phenomena or the experiment and these with the inner observation, either by participating or by understanding, thus reaching to complex and rich knowledge possibilities, to a synthetical method”. (Dimitrie Gusti)

It is well known that there are two possibilities of analyzing any cultural phenomenon: from the inside and then the researcher becomes an insider, and from the outside through an outsider’s eyes. The ideal situation lies somewhere half-way between these two, that things would be understood by the non-initiated but also observed objectively by those from inside of the group for whom, obvious things lost the value or interest in their opinion. For the people living in the Râul Doamnei River, the sign of wisdom seems to be collective will; they have interior freedom and besides they are aware of their inner spiritual force.

The arguments for a presentation of the research theme The Râul Doamnei Valley – etno-cultural zone of the Argeş area, were not hard to find as they had been familiar for a long time. I belive that the theme under research cannot be treated exhaustively, the elements of novelty and change coming continuonsly, the paper following an interesting and novel route.

The first chapter „The Geographical Background” presents the importance of the natural background in choosing the place of village foundation, the geographical location, the relief, the climate, the elements which must have encouraged the inhabitants’ occupations.

The natural background is offered by a generous space: the sub-carpathian sector of the Râul Doamnei basin lying between the hillocks of Argeş, respectively the Getic Sub-Carpathians (the settlements from Nucşoara to Dârmăneşti). These villages lie in the middle-basin of the Doamnei River, river belonging to the Southern group of the affluents of the Danube. The main branch of this group of rivers rises from the southern slopes of the Meridional Carpathians, which they cross transversally, the Doamnei River being formed at the confluence of two creeks: Valea Rea and Zârna.

The second chapter entitled „The Historical Background” includes a review of the written and unwritten documents of the villages of the studied zone, in its first part.

Each village from the Râul Doamnei Valley has unwritten tokens, which underlines the existence of human communities as early as the Neolithic Age. The material proofs show the occupations of the Neolithic man and then the occupations in the Bronze and Iron Age such as: sheep growing, agriculture and pottery.

The written proofs and documents referring to this region appear at the beginning of the XIVth century. According to historical documents, the village Bădeşti (in the commune Pietroşani) is the oldest in the zone and in the whole Argeş district.

The village was given to the monastery of Câmpulung by Nicolae Alexandru Basarab, through an document, dated the 1st of september 1351-1352.

The Corvin family and their connection to the Corbi village has been presented in the second part of the chapter. The studied documents justify our affirmation that Iancu of Hunedoara left from this mountain village to Transylvania together with his family at the beginning of the XVth century „we cannot affirm that our historiography clarified precisely this matter although it was a frequent objective in the works of many prestigious researchers”[ S. Pascu, 1957:25]. Consequently, as an objective conclusion, this issue is still regarded as a controversial supposition and hypothesis.

Al. T. Dumitrescu, deputy manager of the Library of Romanian Academy and a close collaborator of Ion Bianu, published a short study „The origin of the Corvin family” in the Muscelul magazine [1916:5], printed in Bucharest. The researcher showed that the bishop Ioan Lisztus of Vesprem (Hungary), noted on a page of a copy from the chronicle of Bonfinius, the Latin edition from 1568, by the excerpt referring to the birthplace of Iancu de Hunedoara, that this village was called „Holloko”, that is in Hungarian The Ravens of Stone and added that this was a „castellum” in Transalpine, having been owned by the ancestors of Nicolaus Olahus, Bishop of Strigoniu, a parent of the family.

The historian Flaminiu Mârţu believes that such a theory looks valid, taking into consideration the oral tradition of the Transylvanian village Cinciş, 5 km from Hunedoara, which asserts that its toponymical appelative comes from the phrase „five persons”, the five Romanians arrived from Wallachia, from the Ravens of Argeş and who settled there at the end of the XIVth century.

The local toponymical implications confirm the oral tradition connected to the Corvin family. Thus, the inhabitants maintain that the house of Şerb (the father of Voicu Corvin) has stood on the bridge, presently called „The Coast of the Raven”. The legend says that after having won a battle with Tartars, he built a new house on the western clearings, closer to the woods. Today, this place is called „Şerb’s place”. Following the skirt of the forest, south-east from Mârghia, there are several hills: Lola (the name of Şerb’s wife), Vârteaje, The Hill of the Spring and Zmilea which close like a giant belt the hill „La Toaca”, the place where, according to tradition, Voicu Corvin lived in a high-walled huge fortress.

We consider that the data we have presented as well as the known ones which were not given the necessary significance, should be integrated and used in the contemporary exegesis on this theme.

The chapter III „Economy”, contains a presentation of the socio-economical aspects of the Râul Doamnei Valley.

Sheperding represents a reference point in the economical development of the studied zone. The considerable importance of sheep growing in the Corbeni Village at the end of the XIXth century is statistically confirmed by the Great Geographical Dictionary of Romania: „In the year 1899, the rural commune Corbi, district Muscel, was made up of two big hamlets: Corbi and Zboghiţeşti, on an area of 1600 hectares, with a population of 1553 inhabitants whose main occupation were the 12000 sheep heads which furnished wool, homespun, twilled cloth coats” [Lahovary, 1899:636]. The animal trade represented an important income source for the sheperds. Such transaction were made in the animal fairs from: Curtea de Argeş, Câmpulung, Râureni but also in the villages where merchants arrived from the plain of the Danube bought horses, cattle and sheep.

Summer shepherding was located on the meadows of the Făgăraş mountains. The specific organization of the mounteineous grazing implied a separation of the animals, according to „sex and age”: „the ewes with lambs” or milk sheep grazed in the area close to sheepfold, while „the barrens” close to some „hovels”. The rams werw grouped in special pens while a cleft wood was mounted in the middle of the sheepfold in order to ensure the forage by the licking of the salt block.

Cooperage appeared as a result of the valorization of the forestry patrimony. Families from Banat come to the area and settle at Retevoieşti and Stăneşti. These were called Croatians. They were skillful coopers. To the benefit of the ruler, they manufactured staves from oakwood. It was then, that the names runc, curătură, iaz spread in the area. Croatians and their offspring do not return to their native place and settle there. They bear the name Dogaru.

Pottery is justified in the region by the presence of the clayey soil and the lack of arable lands.

Thus, pottery represents a traditional occupation perpetuated through generations, practised with obvions skill regardless sex, in the spirit of respecting the particular features of the morphological structure and ornamental range of the ceramic products.

The general aspect of the villages of potters from Vărzăroaia, Leiceşti, Coşeşti and Petreşti has an individual character by the presence of kilns, built inside the courtyards and by the plenty of the earthen pots, lying in rows, to dry in the sun on the porches.

Agriculture and timber stations, cooperage are other important aspects in the development of the area.

Some peasants, along with their families dealt with wood cutting from their own woods. From wood, they used to build woodhouses, sleighs, carts or parts like: axles, shafts, yokes, rims or spokes.

Household industry and trades always coexisted with the basic occupations of the inhabitants. Some raw materials, produced in the household like: flax, hemp, wool, hides, wood were processed by one or more members of the family, with adequate tools only for their own needs. Thus, after the flax and hemp had been picked and rotted, in autumn and winter there followed braking, combing spinning, warping and weaving of the threads. Shirts, pants, towels, napkins, tableclothes were made afterwards in the house from the cloth.

Chapter IV entitled „The Administrative and Demographic Organization” presents the administrative organization of the Valley since the rural division of Alexandru Ioan Cuza till today.

Demography is detailed according to the data furnished by the Direction for Statistics of the Argeş District, from 1899 to 2002, the date of the last census. We have tried to achieve a comparative study of the course of 100 years. We have examined the numerical evolution during the ten decennies and the birth rate which related to the number of the inhabitants, had an upward evolution, with falls between 1960-1966 and 1978-1980 and also after 1999-0. The analysis of the population structure, by age groups, underlines the necessary for ensuring the material basis for education at all levels, maternity hospitals and nurseries, the necessary for the repartition of the workforce.

Taking into account the population structure by age groups, we have found differences among villages, the decrease of the 0-20 years group and the rise of the over 60 years group, which clearly demonstrates that the population of the area is on the verge of ageing. The ageing level is high in Domneşti and Nucşoara, close to the average in Pietroşani. Modifications and mutations in the value of the age groups have artificial reasons among which, the main reason is the departure of the over 14group.

The balance of the groups cannot be achieved since there are no industrial objectives which would attract the active young population according to the opinion that the income is higher in industry than in any type of agriculture.

After 1989, the population of the Valley decreased, the present number of inhabitants being of 25000. They are prevalently orthodox and the mother tongue is Romanian, in 99%. The most alarming is the birth rate: in 2002 the new born were 140 less than the deceased. Thus, the natural growth is – 6,2%. A good thing is represented by the dynamics of internal migration: the number of the incomers is with 50% bigger than the people who left.

The last part of the chapter presents the migratory movements which started at the beginning of the XVIIIth century when numerous families from Transylvania settle in the area.

The industrial development of all regions of the country, the industrial centres in the near towns, the continuous progress in science, education, culture implied structural changes in the professions practised by the young population of the area.

The integration in the European Union allowed a great exode of young people. According to statistics, a third of the young population of the Valley works abroad. There is no workforce for the wood processing units, sheep breeding and other traditional occupations of the area. A big and fast income determine them to leave the area. Real enclaves formed in the metropolitan areas of Europe as it is near Milano in Italy. Most young people from Retevoieşti-Pietroşani go there. They got married there but the most interesting thing is that the area where they settled is called Retevoieşti like their native place. It is surprizing but the fact that they integrated easily proves that they adopt easily to new rules. Their marriages are spectacular as they observe the traditions of their origin area.

In the chapter V „The Spatial Coordinate” we have made a presentation of the architecture of the traditional village of the area. We have tried to make a short description of the building houses, of the annexes but also of the interior of the houses. Harmonizing the aesthetic necessities and functioning, the inhabitants distributed the living space following traditional principles and confort.

The Church of the Rock, due to its importance and role in the spiritual development of the area, determined us to study it closer as, initially, it had been used as a survival habitat for people under unfavourable conditions in the Ice Age but also as a meditation and spiritual regeneration place for those who intended to become initiated in the mysteries of life and death.

Speaking about the architectural piles of cave stone churches, Romulus Vulcănescu sustained the hypothesis of paleo-Christian brotherhoods of „stonemason-monks” who participated to the construction of such cloistral piles and which, probably, had the labyrinth as „ritual badge or heraldic emblem”.

We noticed the way the village communities had been formed and their evolution in the long transitory process from the old joint property to the individual property which passed intermediately, through the limited joint property village, of the mobile type, on „forefathers” or „descents”. The continuous delimitation action of the land through the distribution to descent groups of a „forefather”, of the strap of land, had obvions repercussions in the configuration of the settlement, as the houses descended to the road, the relatives grouping themselves in different zones of the village according to the limits of their properties. A series of social mutations in the inhabitants life are determined by this process of land strapping.

Beyond doubt, the equal joint property hid the gist of inequality in it, as the land given forever to a descent, will be strapped again among the offspring of the group, thus generating an estate inequality among the members of the rural communities.

We have continued with the village bounds and its prominent role in the formation of the idea of property, with the funeral poetry which implies old faith elements and practices connected to magical logic, practices meant to defend the man or to sanction a new situation and exorcisms, a superstructure phenomenon which appeared at the same time with the differentiation of social relations in the Valley.

The VIth chapter, „The Temporal Coordinate” presents us a time definition connected to a life of relation and structure and to man’s activities, this definition having social and historical implications. We have spoken about a time of celebration but also about „the call over village” which represents a projection of popular mental which stretches the bond between fecundity and fertility, between marriage and the abundance of the fields, the fire being associated with erotic elements.

The existential ceremonials (birth, marriage and death) underlined the specific of the zone. The rites of passage, birth, marriage and death can be classified as moments of an „existential crisis” which as soon as they undergo a ceremonial form, will be certainly resolved.

The customs – those connected to the family life and also to the calendar data – continue to produce interesting manifestations of folk creations, musical and literary folklore.

The folk costume of the area is an authentic historical document, a significant reference point of the inhabitants’ identity and spirituality. The folk costume of the Râul Doamnei Valley preserved its morphological individuality and unitary character despite the diversity of the zonal aspects.

In the VIIth chapter „A Connotation of the Real-the Legend” we have presented the role of legends in the significance of certain toponyms of the area. From the beginning we have to show that most part of the culled and studied legends reflects the mutations appeared in the representation and perception system of folklore type collectivities, among which of great significance are the desacredness, the reference of the event to a concrete time and space, that is easily verifiable. The legends about identified places does not seem to relate to the supernatural, not even when they offer explanations about the names or behaviour regulated by certain interdictions but there always is a reference to an occult force which governs the violation of rules.

The etiological legends on the origin of the villages and towns contain two basic themes: the theme of the village foundation through the descent from one or more forefathers and the theme of the donation origin, by which the rulers appropriate land to faithful soldiers or servants.

We have identified the legends of the Râul Doamnei Valley and we have tried to present this aspect in a double perspective: the historical and the poetical one. From the same point of view, we have analyzed the legends of Negru Vodă, a real historical character, „embodied” by the historians with more or less plausible arguments and „crowned” voievode, as a surname given by the people to the succesive rulers of the country from the Basarab the Founder to the prince Radu the Great.

The identification of the mysterious Negru-Vodă constituted the object of many researches, in which imagination often had an important role: for certain authors Negru-Vodă was a certain ruler, while others considered it as a symbolical name given to the founders of the feudal Romanian State. The issue is still under debate and the opinions of the historians are sometimes very different.

An important role is played by adaptation, manifested through various aspects. It is over events and heroes and also over space and time. Consequently, we cannot be sure on a certain time, character or place.

Chapter VIII, „The Ballad Collection of Râul Doamnei Valley” presents a classification of the ballads according to reputed folklorists who studied this literary species and also a collection of written ballads culled by different researchers in time.

Another issue, subject to analysis is represented by the relation between the poetical and the historical value. We have made an analysis of the ballad „The Song of Frost” following the opinions of P. Caraman and D. Caracostea but also of other foklorists. The method of historical interpretation of the contents „the method of historical identifications in folklore” is discouraged by D. Caracostea through numerous examples. However, the opposition against the historical spirit in ballad interpretation determines D. Caracostea to exaggerate the aesthetic approach which finally strays the ballads from its realistic reflection of life in the artistic creation of the people.

From a folklorist perspective, such historical identifications are important to settle the farthest limit in time of the variants of a subject. They can help in establishing the chronology of the epic song. This limit should not coincide implicitly with the apparition of the song, as in many cases, an epic song does not reflect the related event immediately but it subsequently processes a historical memory.

The realities which lead to the apparition of an epic song are complex and their identification in the oral literature cannot be done as easily as in the written one.

We have briefly presented the character and its representation in the rhymed epic, finally presenting four outstanding characters of local outlows.

Chapter IX „The study of the folk geographical terminology” makes a detailed analysis of local folk terminology, names of places, waterways, plants, villages and roads of the studied area. The richness of folk terminology is the result of the variety of natural elements of the area, the results of village density, closeness or social-economic collaboration.

We presented the oronymes (forms of relief), terms connected to hydrography, vegetation, human settlements, old roads, alphabetically.

On a basis of the culled toponymes, we have made a classification and we have presented the ones based on a legend. The rest of the toponymes of the Râul Doamnei Valley are presented in annexes, in tables, alphabetically. These toponymic legends have been classified alphabetically and render the significance of the forms of relief, of hydronimes (legends about rivers, creeks), limnonimes (about lakes), oiconimes (legends about the names of the villages) and hodonimes (legends about roads).

The corpus of texts is presented entirely in the Annex 1. The sylistic variety of these folk legends about the origin and the name of villages is explained by the diversity of the sources. Those culled by us bear the mark of folk authenticity in contents and style. Others came through different publications, being the subject of artistic process. The authors of monographies, antologies and dictionaries frequently specify the oral source of the legendary etiological information. Learned directly from the country people or indirectly from schoolteachers, pupils and other intermediate subjects from urban ar rural areas, the legends are retold and transposed in the personal style of the authors.

As a result of the research, we collected 127 legends of the Râul Doamnei Valley, out of which about 90% are culled by us and the rest taken from speciality collections.

The ballads, the folk songs are less numerous and they reflect the decrease of functions, the diminishing of informers and of individual repertories, the limitation of the repertory of species, the dissapearance of certain categories and the fissuring of their compositional structure – which indicates an advanced stage of decay, a process started within the context of the change in people’s mentality.

Annex 2 contains the synoptic tables of the census from 1899 until 2002, the last performed by the Romanian State and Annex 3 includes all the toponymes from the Râul Doamnei Valley, inserted chronologically in tables. These toponyms can constitute a starting point for all researcher who wish to discover other linguistic aspects.

Conclusions

Analyzing the whole activity of the village communities of the Râul Doamnei Valley, we ascertain that a strong tradition of the Romanian Village existed in this area, organized wisely, with multiple activities and preoccupations.

It is not difficult to see that most villages existed in the age of the crystalization of the independent feudal state of Wallachia and played an important role in the settling of the two capitals Câmpulung and Curtea de Argeş, the rulers being supported by the freeholders villages to whom they granted important rights.

The occupations of the inhabitants were numerous as they knew to use the richness of the geographical area, processing wood, stone, hides or proving to be ingenious builders of mills, fulling mills and learning a lot from the people over the mountains.

We could ascertain that similar customs and traditions were achieved among the village settlements of the Râul Doamnei Valley which determined distinctive, individualized features for the whole area.

The demographic phenomenon which calls attention is the movement of a considerable number of inhabitants towards high-industrialized zones. The daily and temporary movements outlines the centrifugal motion whose cause lies in the prevalent agricultural character of the zonal economy.

The seasonal movements involve a part of the active population hired in the forestry exploitations the whole year or periodically on the field farms. They are above 45 as young people work at Dacia-Renault or abroad.

The apparition of various types of houses as well as their transformations with different component elements is explained through the social development of the zone, connected to the changes of economic conditions and to technical progress. The architecture of the studied zone reflects these transformations appeared on succesive social ages through the improvement of tools and the change in the output relations.

The legend changed its aim by losing its primary function, preserving its explicative purposes which define it sufficiently in order to be considered as a separate entity. All these, combined with the present day situation of the species, determined by the restructuring of the folk culture on the whole, make us belive that judging the legend according to aesthetic criteria is highly possible and also recommended being the only appropriate scientific approach.

Today, we may say that the legend is a living folk species but its perpetuation cannot be ensured through the traditional sytem. Its circulation is visibly diminished and the novelty is practically inexistent. Its unique value is given by the recorded material, brought by means of printing.

The ballads of the Râul Doamnei Valley, studied in all their typological and structural elements – the diminishing of function, the decrease of informers and individual repertories, the limitation of the species repertory, the disappearance of certain categories and the fissuring of its compositional structure – indicate that they are in an advanced level of decay, a process started within the context of the change in people’s mentality. Gradually, the social communities of the area, having a new mentality and aesthetic tastes began to abandon the ballad. The number of epic song rhapsodes diminished, the individual repertories decreased, the functions of the species had been limited as well as the occasions of singing them. In direct relation to these phenomena, the repertory of the species had been limited, many types disappeared and visible distortion occured in the compositional structure of many types. However, a few categories of ballads: sheperding, outlaw and familial ballads along with familial journals are still sung at ceremonial parties; Radu lui Anghel, Codreanu and Mioriţa hold a prominent place.

These observations – only a sample of the numberless and unexpected possibilities offered by an aesthetic analysis of folklore – justify us to hope for a clearing up of all disfunctions of the studied zone in future. Also, we want to underline that the circuit of cultural values materialized in an ebb and flow motion, involving an important artistic potential, had a substantial role in the specific pattern-making of our modern culture and civilization.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download