SECŢIA I CIVILĂ,



SECŢIA I CIVILĂ

1. Natura juridică a acţiunilor civile pentru care se suspendă de drept judecata în cazul deschiderii procedurii insolvenţei.

Art.36 din Legea nr.85/2006

Art.65 din Codul muncii

Toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţei debitorului sau bunurilor sale se suspendă de drept de la data deschiderii procedurii insolvenţei potrivit art.36 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.

Acţiunile la care s-a referit legiuitorul sunt acelea care au ca obiect dreptul de creanţă sau alte drepturi reale pe care creditorii le urmăresc împotriva unei societăţi aflată în procedura insolvenţei.

Acţiunea civilă având ca obiect anularea deciziei de concediere nu se încadrează în categoria acelora pentru care se suspendă de drept cursul judecăţii.

(Decizia civilă nr.2786/16 iulie 2013)

Constată că prin contestaţia înregistrată sub nr.10795/90/2012 pe rolul Tribunalului Vâlcea, M.R.I., în contradictoriu cu intimata S.C. M. S.A. Râmnicu Vâlcea prin administrator judiciar BNP Consult SPRL, a solicitat anularea deciziei nr.4389/25.10.2012, repunerea în situaţia anterioară în sensul reintegrării sale pe postul deţinut anterior, acela de metrolog la secţia ATM formaţia 04-Metrologie, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de la data concedierii şi până la data reintegrării efective, precum şi la virarea către bugetul statului a contribuţiilor la asigurările sociale de stat aferente drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit, cu cheltuieli de judecată.

Contestatoarea a arătat că prin decizia de mai sus i-a încetat contractul individual de muncă, în baza art.65, 66 şi 68 din Codul muncii, însă desfiinţarea postului ocupat de ea nu a fost efectivă, deoarece era angajată pe un post de metrolog în cadrul Secţiei ATM, începând cu luna octombrie 2008, iar postul desfiinţat a fost unul de electromecanic din cadrul secţiei ATM. Astfel, în perioada octombrie 2008-1.06.2009 a lucrat sub coordonarea unui coleg metrolog, iar după absolvirea cursului, în 1.06.2009, a primit sarcini de serviciu noi, având dreptul de a semna certificatele de talonare. După această dată, colegul său pensionându-se, ea a rămas titulară pe postul din laborator până în 30.10.2012. Postul de metrolog pe care lucra nu s-a desfiinţat, deoarece în prezent pe acest post lucrează o colegă de la laboratorul debite.

Pe de altă parte, în luna iunie 2012 s-au făcut angajări pe postul de electromecanic, pentru ca la numai 4 luni să se desfiinţeze aceste posturi.

S-a mai arătat că în decizie nu sunt precizate motivele care au dus la concedierea sa şi criteriile de selecţie avute în vedere la disponibilizare, iar referitor la termenul de preaviz sunt invocate atât prevederile art.75 alin.1 din Codul muncii ce instituie un termen de 20 de zile, cât şi dispoziţiile art.86 alin.6 din Legea nr.85/2006, ce reglementează un termen de 15 zile.

Totodată, intimata a încălcat dispoziţiile art.68-72 din Codul muncii, care instituie obligaţia de notificare a măsurii concedierii colective către organismele muncii, sindicate şi agenţia de ocupare a forţei de muncă, astfel că decizia de concediere este nulă.

Prin sentinţa civilă nr.662/14 mai 2013 a fost admisă contestaţia, a fost anulată decizia de concediere nr.4389/25.10.2012 şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior, potrivit anexei la c.i.m. din 07.10.2008, respectiv la secţia 96-04 metrologie. A fost obligată intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, precum şi la virarea către bugetul statului a contribuţiilor aferente drepturilor salariale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta a fost angajată la societatea intimată la data de 16.05.2005, în baza contractului individual de muncă nr.21068/2005, în funcţia de electromecanic la Secţia A.T.M. şi că prin anexa din 1.08.2005 s-a negociat schimbarea locului de muncă la Secţia A.T.M. - Lucrări sector producţie, prin anexa din 1.01.2006 la Secţia A.T.M. formaţia 96-07, iar prin anexa din 27.02.2008 la Secţia A.T.M. formaţia 96-06.

Ulterior contestatoarea a urmat cursuri de instruire metrologie şi a obţinut certificatul de absolvire a cursului „Metode de verificare, etalonare şi evaluarea incertitudinii de măsurare” şi autorizaţia de verificator metrolog din 9.10.2009.

Prin anexa la contractul individual de muncă din 1.10.2008 a fost schimbat locul de muncă al contestatoarei la formaţia 96-04, fără menţionarea funcţiei, salarizarea acesteia făcându-se de la această dată potrivit noului loc de muncă.

A mai reţinut instanţa, din depoziţia martorului U.D., că în luna octombrie 2008 martorul lucra ca metrolog în cadrul laboratorului de metrologie, unde contestatoarea a fost adusă să lucreze sub îndrumarea acestuia, în vederea pregătirii pentru atestarea ca metrolog, conducerea societăţii fiind cea care a trimis-o pe contestatoare la cursuri şi a plătit cheltuielile aferente. Contestatoarea a promovat, de altfel, examenul de metrolog. Martorul a mai relatat că în laboratoarele de metrologie lucrau numai metrologi, nu şi electromecanici, aceştia desfăşurându-şi activitatea doar în secţiile de reparaţii, situaţie faţă de care tribunalul a apreciat ca nefondată susţinerea intimatei cum că reclamanta putea lucra în respectivul laborator şi pe funcţia de electromecanic.

S-a mai reţinut că intimata a recunoscut la întrebarea 5 din interogatoriu că a făcut demersurile necesare pentru ca reclamanta să urmeze cursurile de metrologie, aceasta fiind atestată în respectiva specialitate. Însă, pe de altă parte, intimata a susţinut că semnătura contestatoarei pe certificatele de talonare, fără a avea competenţele necesare, atrage nulitatea actului, iar această situaţie nu îi este opozabilă.

Având în vedere răspunsurile la interogatoriu ale intimatei, precum şi celelalte probe ale dosarului din care rezultă că intimata a negociat cu reclamanta şi i-a schimbat locul de muncă la formaţia 96-04 metrologie, apoi i-a plătit cursurile pentru atestarea ca metrolog, iar începând cu 1.06.2009 contestatoarea a efectuat activitate de verificare metrologică, semnând certificatele de talonare ale laboratorului, tribunalul a concluzionat că atitudinea intimatei este culpabilă şi dovedeşte rea credinţă.

Astfel, urmare a anexei la contractul individual de muncă din 1.10.2008, intimata avea obligaţia modificării în carnetul de muncă al contestatoarei a locului de muncă de la formaţia 96-06 la 96-04 Laborator Metrologie. După atestarea ca metrolog, când contestatoarea a început să desfăşoare efectiv activitate de metrolog şi să semneze certificatele de talonare, este evident că aceasta a avut acordul angajatorului pentru această activitate, acord pe care însă intimata nu l-a concretizat în carnetul de muncă ori într-un act adiţional la contract, de schimbare a funcţiei.

Concluzia instanţei a fost că din anul 2009 contestatoarea a lucrat ca metrolog la Secţia A.T.M. formaţia 96-04 Laborator de Metrologie verificare aparate termice şi nu a mai ocupat funcţie de electromecanic.

Ca atare, intimata, aflată în procedura insolvenţei şi operând reduceri de personal şi restructurări de posturi, sub forma concedierii în procedura simplificată reglementată de art.86 din Legea nr.85/2006, desfiinţând o serie de posturi de electromecanic, de felul celei ocupate de contestatoare până în luna octombrie 2008, nu putea să desfiinţeze postul de electromecanic ocupat de contestatoare, pentru că acest post nu era ocupat în realitate de aceasta, ci devenise vacant în luna octombrie 2008, fără ca această vacantare să fie operată de intimată.

Aşadar, postul ocupat efectiv de contestatoare nu a fost desfiinţat, nefiind menţionat în tabelul ataşat notificărilor, ceea ce înseamnă că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.65 din Codul muncii.

Pentru toate aceste considerente, contestaţia a fost admisă, conform celor arătate mai sus.

În termen legal intimata a formulat recurs împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 8, sub următoarele aspecte :

1. Instanţa a încălcat dispoziţiile art.36 şi 37 din Legea nr.85/2006, ce trebuiau aplicate cu prioritate, având în vedere că intimata se afla în procedura insolvenţei.

2. Instanţa de fond putea să judece numai legalitatea concedierii reclamantei, oportunitatea acesteia fiind de competenţa angajatorului.

În finalul cererii de recurs, intimata a arătat că va dezvolta motivele de recurs până la primul termen de judecată.

La data de 08.07.2013 a fost expediată instanţei o notă intitulată „dezvoltarea motivelor de recurs”, însă instanţa constată că aceasta a fost depusă după împlinirea termenului de recurs, astfel că ea nu mai poate fi analizată de către instanţă, fiind lovită de nulitate, conform art.306 alin.1 Cod procedură civilă.

Prin concluziile scrise formulate, contestatoarea a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că acţiunea având ca obiect contestaţie împotriva unei decizii de concediere nu este o acţiune în realizarea creanţelor şi că recurenta nu a arătat în concret la ce se referă critica privind „oportunitatea concedierii”.

Prin decizia nr. 2786/16.07.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de intimata S.C. M. S.A. Rm. Vâlcea, prin administrator judiciar B.N.P. Consult SPRL, împotriva sentinţei civile nr.662 din 14 mai 2013 pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.10795/90/2012, intimată fiind contestatoarea M.R.I.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art.36 din Legea nr.85/2006, de la data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Prin aceste dispoziţii speciale, legiuitorul a avut în vedere ca toate acţiunile prin care creditorii societăţii aflate în insolvenţă urmăresc realizarea creanţelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca aceşti creditori să îşi realizeze creanţele în cadrul procedurii colective, demarată prin deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006 nu are loc o suspendare de drept a tuturor acţiunilor, în care este parte debitorul intrat în insolvenţă, indiferent de natura lor, ci doar a celor ce au ca obiect realizarea creanţelor deţinute împotriva sa.

În speţă, tribunalul nu a fost investit cu o acţiune în realizarea creanţei împotriva averii debitorului-intimat, de natura celor vizate de art.36 din Legea nr.85/2006, ci cu o acţiune în care s-a solicitat anularea unei decizii de concediere, urmând ca instanţa să stabilească dacă reclamanta este îndreptăţită la reintegrare în muncă şi, în raport de lămurirea acestor aspecte, să se pronunţe dacă este îndreptăţită şi la plata drepturilor salariale solicitate.

În acest context, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul nu a dat eficienţă prevederilor art.36 din Legea nr.85/2006, inaplicabile în speţă, ci a procedat la soluţionarea acţiunii în anulare cu a cărei soluţionare a fost învestit.

Al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.

Tribunalul a analizat doar prima dintre condiţiile instituite de art.65 din Codul muncii, respectiv aceea ca desfiinţarea postului să fie efectivă, şi a concluzionat că postul ocupat efectiv de contestatoare, acela de metrolog, nu a fost desfiinţat, nefiind menţionat în tabelul ataşat notificărilor.

În aceste condiţii, instanţa de fond nu a mai analizat şi cea de-a doua condiţie reglementată de art.65, referitoare la existenţa unei cauze reale şi serioase.

Ca atare, apare ca nefondată susţinerea recurentei cum că instanţa de fond a apreciat asupra oportunităţii măsurii concedierii, din considerentele sentinţei recurate nerezultând un atare aspect.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.312 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

2. Individualizarea sancţiunii disciplinare în condiţiile aprecierii caracterului grav al faptei salariatului prin regulamentele de ordine interioară.

Art.248 alin.1 lit.d din Codul muncii

Art. 250 din Codul muncii

Aprecierea unei abateri disciplinare ca având o anumită gravitate în regulamentele de ordine interioară nu împiedică instanţa să verifice potrivit situaţiei de fapt reconstituită în baza probelor administrate criteriile în raport de care se individualizează sancţiunea potrivit art.250 din Codul muncii.

Din modul în care au fost analizate criteriile de individualizare ale sancţiunii depinde stabilirea în concret a greşitei abateri disciplinare şi legalitatea deciziei de aplicare a acesteia.

(Decizia civilă nr. 2785/16 iulie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 10.02.2012, contestatorul C. L., în contradictoriu cu intimata SC A. D. SA, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.69/31.01.2012 emisă de intimată prin care a fost concediat din postul de tinichigiu carosier pentru motive ce ţin de persoana salariatului, solicitând anularea în parte a acesteia în sensul înlocuirii măsurii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă prevăzută de disp.art.248 alin.1 lit.e Codul muncii cu măsura disciplinară a reducerii salariului de bază cu 10% pe o perioadă de trei luni, sancţiune prevăzută de art.248 alin.1 lit.d Codul muncii, reintegrarea sa pe postul avut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, ţinând cont de reducerea salarială de mai sus.

Motivând contestaţia, contestatorul a arătat că prin decizia contestată a fost sancţionat cu măsura concedierii reţinându-se că ar fi încercat să-şi însuşească şase chituri mastic şi un litru diluant, că prin declaraţia olografă dată la sediul intimatei a recunoscut că a luat acele bunuri cu menţiunea că le-a ridicat din zona produselor neconforme ce urmau a fi aruncate astfel că nu a prejudiciat cu nimic angajatorul, că în raport de circumstanţe atenuante precum prejudiciul mic, împrejurările în care a fost comisă abaterea şi consecinţele (urmările) acesteia, gradul mic de vinovăţie, conduita bună a salariatului la locul de muncă timp de 30 ani, intimata trebuia să facă o individualizare corectă a faptei şi nu să aplice sancţiunea cea mai grea.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată arătând că prin comportamentul său contestatorul a încălcat norme din Regulamentul de Ordine Interioară şi contractul colectiv de muncă privind disciplina muncii pe de o parte întrucât a încercat să părăsească locul de muncă înainte de terminarea programului, după cum o şi recunoaşte cu prilejul cercetării disciplinare, cu bunuri în stare bună aparţinând intimatei. Chiar dacă bunurile respective ar fi fost neconforme scopului pentru care erau destinate acestea trebuiau să urmeze o procedură specială de tratare constând în etichetare, depozitare în locuri special amenajate în afara atelierului şi, mai apoi, colectarea lor de către reprezentanţii Serviciului Sisteme Mediu. Intimata a mai arătat că prin măsura concedierii a efectuat o individualizare corectă a abaterii disciplinare având în vedere că Regulamentul Intern nu lasă loc de interpretări şi prevede la punctul 3.5 că oricare din faptele prevăzute la art.68 pct.9, printre care se regăseşte şi abaterea imputată contestatorului, art.77, art.81 etc., constituie abatere disciplinară gravă ce se sancţionează cu desfacerea contractului individual de muncă.

Prin sentinţa civilă nr.4625 din 22 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1411/109/2012, s-a respins contestaţia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr.69/31.01.2012, SC A. D. SA a dispus desfacerea contractului individual de muncă al salariatului C. L., pentru motive ce ţin de persoana acestuia, reţinându-se în fapt că în ziua de 22.12.2011, în jurul orelor 14.30, la controlul efectuat de agenţii de securitate la Poarta nr.1 de ieşire din unitate acesta a fost găsit că avea asupra sa, mai exact în bagajul personal, 6 chituri mastic şi 1 litru diluant, fără documente justificative.

Cu prilejul primelor declaraţii, contestatorul a recunoscut faptul că a luat acele bunuri, însă acesta a arătat că le-a ridicat din zona produselor neconforme ce urmau a fi aruncate. Chiar şi în această situaţie, a apreciat instanţa, acesta era obligat să se conformeze regulilor interne ale societăţii – pe care aşa cum a declarat le cunoştea – potrivit cu care pentru pretinsele produse neconforme există proceduri speciale (cu titlu exemplificativ: Procedura D40060-02-034PQ şi Procedura F20800-06-034PE) în care acesta sunt etichetate, depozitate în locuri special amenajate în afara atelierului şi, mai apoi, colectate de către reprezentanţii Serviciului Sisteme Mediu.

Însă, aşa a rezultat din probele cauzei, bunurile erau în stare bună astfel că intimata a declanşat procedura cercetării disciplinare, aceasta finalizându-se prin emiterea deciziei de desfacere a contractului de muncă.

Faţă de apărarea contestatorului în sensul că angajatorul nu a făcut o individualizare corectă a faptei în sensul că nu a aplicat o sancţiune mai blândă ţinând cont de prejudiciul mic, împrejurările în care a fost comisă abaterea şi consecinţele (urmările) acesteia, gradul mic de vinovăţie, conduita bună a salariatului la locul de muncă timp de 30 ani, ci pe cea mai aspră, instanţa de fond a constatat următoarele:

Potrivit art.68 pct.9 din Regulamentul Intern al societăţii, „salariaţilor le este interzisă sustragerea/favorizarea/tăinuirea sustragerii de bunuri (…) proprietatea Societăţii/unei societăţi afiliate/altui salariat. Fapta atrage răspunderea disciplinară a salariaţilor, indiferent de valoarea bunurilor, şi răspunderea penală, după caz”.

De asemenea, conform art.77 pct.1 din acelaşi regulament, „salariaţilor care ies din societate li se interzice scoaterea, fără drept, de obiecte, materiale, scule, piese şi documente care fac parte din patrimoniul societăţii, indiferent de modalitatea de operare”, iar potrivit pct.2 al aceluiaşi articol, „orice bun aparţinând societăţii poate fi scos din perimetrul acesteia numai pe baza documentelor stabilite prin procedurile administrative de lucru”.

Punctul 3.5 al Regulamentului Intern Dacia prevede expres şi neechivoc faptul că oricare din faptele prevăzute la art.68 pct.9, art.77, art.81 etc., constituie abatere disciplinară gravă ce se sancţionează cu desfacerea contractului individual de muncă. Acest cod de reguli interne exclude de plano posibilitatea aplicării unei sancţiuni mai blânde, iar dezvoltarea lor s-a făcut în urma preluării lor din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, contract ale cărui clauze au fost negociate de către ambele părţi semnatare – angajator şi angajaţi.

Prin urmare, s-a apreciat de către prima instanţă că nici împrejurarea că valoarea bunurilor a fost derizorie, nici faptul că salariatul a avut o conduită conformă cu regulile de disciplină a muncii până la data de 22.12.2011, de altfel toate dovedite prin probele administrate în cauză (caracterizări scrise, răspunsuri la interogatoriu etc.), nu puteau determina intimata să procedeze la individualizarea sancţiunii – operaţiune juridică permisă de Codul penal.

De altfel, s-a reţinut că aşa cum precizează Regulamentul Intern, abaterea disciplinară comisă de contestator putea fi apreciată foarte uşor ca faptă penală, ce ar fi avut consecinţe mult mai grave asupra acestuia.

În plus, clemenţa pe care contestatorul o solicită angajatorului, de a înlocui concedierea cu o sancţiune mai blândă (atribut exclusiv al unităţii angajatoare), prin intermediul instanţei, ar fi de natură a crea impresia că o faptă gravă, de sustragere, poate fi trecută cu vederea în condiţiile în care bunul sustras este unul cu o valoare mică, impresie greşită dar mai ales periculoasă în condiţiile unui colectiv de câteva mii de salariaţi.

Este foarte adevărat, în opinia primei instanţe, că în condiţiile social-economice actuale, pierderea locului de muncă poate produce reale şi vădite destabilizări financiare, morale dar mai ales psihice în rândul membrilor comunităţii, însă acest aspect trebuia avut în vedere de contestator înainte de a-şi apropria bunuri ce nu-i aparţineau, indiferent de valoarea lor.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că măsura dispusă prin decizia nr.69/31.01.2012 este legală şi temeinică, astfel că a respins contestaţia formulată împotriva acesteia.

Împotriva sentinţei a formulat recurs, în termen legal, contestatorul C. L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

În mod greşit instanţa de fond a considerat că individualizarea sancţiunii disciplinare este atributul exclusiv al unităţii angajatoare.

Susţine recurentul că poate fi supusă verificării, în cadrul contestaţiei, corectitudinea individualizării sancţiunii aplicate prin raportare la criteriile stabilite de legiuitor în Codul muncii.

Prin prisma acestor criterii, se arată că s-a stabilit netemeinic că nu se poate ajunge la înlocuirea sancţiunii.

Odată ce s-a reţinut valoarea derizorie a bunurilor sustrase, precum şi conduita ireproşabilă a contestatorului la locul de muncă timp de 30 de ani, tribunalul trebuia să aplice aceste criterii şi să aibă în vedere că sancţiunea concedierii poate interveni atunci când salariatul săvârşeşte o abatere gravă sau abateri disciplinare repetate.

Abaterea gravă este acea abatere care tulbură profund activitatea angajatorului, făcând imposibilă continuarea relaţiilor de muncă.

Pentru aceste motive, recurentul solicită anularea în parte a deciziei contestate în sensul înlocuirii măsurii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă cu măsura reducerii salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni, prevăzută de art.248 alin.1 lit.d din Codul muncii.

Prin întâmpinare, intimata SC A. D. SA a formulat următoarele apărări:

Chiar în cazul în care masticul şi diluantul găsite asupra contestatorului la plecarea din unitate ar fi fost produse neconforme, acestea ar fi fost etichetate şi izolate în locuri special amenajate în afara atelierului, loc de unde sunt colecte pentru depozitare intermediară de către Serviciul Sisteme Mediu conform Procedurilor Dacia.

Această modalitate de lucru este cunoscută salariaţilor, aspect recunoscut de contestator.

Din analiza fotografiei salariatului se observă însă că atât masticul, cât şi diluantul erau utilizate.

Legat de individualizarea sancţiunii, intimata arată că a avut în vedere probele şi apărările salariatului, respectiv împrejurările în care a fost săvârşită fapta la ieşirea din serviciu deşi se afla încă în timpul programului de lucru, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare - grava perturbare a relaţiilor de muncă, comportarea generală la serviciu - fără abateri de la disciplina muncii.

Precizează că toate aceste criterii au fost menţionate în decizia de concediere, de aceea instanţa a apreciat că sancţiunea aplicată a fost corect justificată în fapt şi în drept.

Comportamentul contravine regulilor de disciplina muncii stabilite prin Regulamentul intern, adoptat cu consultarea sindicatului şi necontestat de salariaţi.

În fine, se arată că pentru reţinerea abaterii disciplinare este suficientă simpla neglijenţă, uşurinţa, lipsa de interes în respectarea normelor şi regulamentelor interne.

Prin decizia nr. 2785/16.07.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de recurentul-contestator, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Potrivit considerentelor tribunalului, încadrarea prin Regulamentul intern a faptei contestatorului în categoria abaterilor disciplinare grave ce se sancţionează cu desfacerea contractului individual de muncă exclude de plano posibilitatea aplicării unei sancţiuni mai blânde, câtă vreme încadrarea este rezultatul consultării cu reprezentanţii salariaţilor.

Continuând raţionamentul, instanţa de fond a apreciat că împrejurări precum valoarea derizorie a bunurilor, conduita bună a salariatului de până la constatarea faptei nu pot determina unitatea să procedeze la individualizarea sancţiunii.

Prin urmare, s-a considerat că în cauză nu se impunea aplicarea de către angajator a criteriilor de stabilire a sancţiunii disciplinare, subliniindu-se ideea că pentru o faptă gravă nu poate fi solicitată o sancţiune mai blândă.

Încadrarea faptei prin regulament intern în categoria abaterilor disciplinare grave, ce se sancţionează cu desfacerea contractului de muncă nu este de natură a stinge obligaţia angajatorului de a proceda la individualizarea sancţiunii ce urmează a fi aplicată.

Aplicarea criteriilor de stabilire a sancţiunii disciplinare este prevăzută imperativ de legiuitor în art. 250 din Codul muncii după termenii utilizaţi la redactarea textului. Acesta prevede că angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat avându-se în vedere următoarele: împrejurările în care a fost săvârşită fapta, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului, eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Textul nu limitează dozarea sancţiunii la aspectul încadrării faptei prin regulamentul intern, ci acordă relevanţă criteriilor enumerate, sancţiunea stabilindu-se gradual în condiţiile în care se reţine existenţa vreunuia sau a mai multor împrejurări, căci gravitatea abaterii se stabileşte după analiza cumulativă a criteriilor legale.

Aceasta înseamnă că instanţa de fond a considerat greşit că nu este necesar a se proceda la verificarea individualizării sancţiunii disciplinare.

Prin contestaţie, partea a invocat nelegalitatea şi netemeinicia deciziei de sancţionare şi din perspectiva individualizării sancţiunii, prin urmare cercetarea judecătorească trebuia să se oprească şi asupra acestui aspect.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul şi a casat sentinţa, cu trimiterea cautei spre rejudecare.

La verificarea individualizării sancţiunii, în raport de susţinerile şi apărările părţilor, legat de stabilirea gradului de vinovăţie şi a consecinţelor abaterii, este necesară administrarea de probe, eventual declaraţii de martor, privitor la starea materialelor scoase din unitate, la modalitatea în care a procedat contestatorul, locul în care acesta a găsit materialele înainte de a şi le însuşi, precum şi la modalitatea efectivă de scoatere din uz a materialelor neconforme.

3. Suspendarea plăţii pensiei de invaliditate pentru neprezentarea imputabilă a pensionarului la revizuirea medicală.

Art. 78 din Legea nr.263/2010

Art.151 şi 152 din Legea nr.263/2010

Neprezentarea pensionarului la revizuirea medicală din motive imputabile atrage după sine măsura suspendării plăţii pensiei de invaliditate potrivit art.78 al.4 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Revizuirea medicală este obligatorie şi periodică ceea ce presupune fixarea prealabilă a datei la care pensionarul se va prezenta la instituţia medicală pentru verificarea capacităţii de muncă.

Intervalele de timp sunt fixate de lege în raport de afecţiunea asiguratului între un an şi trei ani, până la împlinirea vârstei standard de pensionare.

Fixarea perioadei de revizuire de către legiuitor împiedică autoritatea competentă să cheme pensionarul oricând în afara acestui interval pentru verificarea capacităţii de muncă, fiind presupus că până la împlinirea unui an de la ultima revizuire nu s-au produs modificări esenţiale de natură să influenţeze această capacitate.

(Decizia civilă nr. 2777/15 iulie 2013)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 12.12.2011, Z. G. a solicitat în contradictoriu cu I.N.E.M.R.C.M., C.N.P.P. şi C.J.P. Argeş, pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze decizia privind capacitatea de muncă nr.1499/26.05.2011 şi decizia nr.262042/29.06.2011.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în anul 2003, contestatorul a fost diagnosticat cu afecţiuni grave, în raport de care s-a stabilit în favoarea sa dreptul la pensie pentru pierderea capacităţii de muncă, însă prin decizia nr.1499/26.05.2011, I.N.E.M.R.C.M a stabilit că suferă de afecţiuni într-o formă uşoară.

C.J.P. Argeş, faţă de concluziile Institutului, a dispus prin Decizia nr.262042/29.06.2011 suspendarea drepturilor la pensie ca urmare a neprezentării contestatorului pentru revizuirea medicală în luna martie 2011.

S-a mai arătat că Institutul nu l-a încunoştinţat pe contestator despre data la care trebuia să se prezinte pentru efectuarea revizuirii medicale.

Prin sentinţa civilă nr.1254/05.06.2012 a fost admisă în parte contestaţia în sensul că a fost anulată decizia nr.262042/29.06.2011, înlăturându-se menţiunea de suspendare a plăţii pensiei începând cu data de 01.04.2011 şi până la 01.06.2011.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie instanţa de fond a reţinut că potrivit deciziei nr.2122/2010, termenul de revizuire medicală stabilit pentru contestator era fixat la data de 16.06.2011, însă în mod nejustificat I.N.E.M.R.C.M a emis decizia privitoare la capacitatea de muncă a contestatorului la o dată anterioară, respectiv la data de 26.05.2011, în baza acesteia fiind emisă decizia de suspendare a drepturilor la plata pensiei fără temei legal.

Împotriva hotărârii au formulat recurs contestatorul şi C.J.P. Argeş.

În dezvoltarea motivelor de recurs, contestatorul a arătat că tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, care nu se referă la un act administrativ, potrivit obiectului cererii de chemare în judecată, intimata dispunând suspendarea plăţii pensiei anterior datei fixată pentru revizuirea medicală.

C.J. P. şi-a întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile art.304 pct.3 şi 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art.149 alin.1, art.150 alin.3 şi art.151 din Legea nr.263/2010, deciziile de pensie emise de casele teritoriale se contestă în termen de 30 de zile la comisia centrală de contestaţii din cadrul casei naţionale de pensii, iar decizia emisă de această autoritate se contestă de către partea nemulţumită la instanţa competentă.

Tribunalul nu avea competenţa materială să soluţioneze decizia emisă de către recurentă.

S-a mai arătat că tribunalul a încălcat şi dispoziţiile art.78 alin.1 din Legea nr.263/2010, potrivit cărora pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii medicale în funcţie de afecţiuni la intervale cuprinse între 1 an şi 3 ani.

Aprecierea instanţei potrivit căreia contestatorul nu putea fi chemat pentru revizuirea medicală la o altă dată decât aceea fixată este eronată.

Cu privire la recursul contestatorului, C.J.P. Argeş a solicitat să fie respins ca nefondat.

Prin decizia nr. 2777/15.06.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de petentul şi de către intimata.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Recurentul - contestator a criticat sentinţa pentru motivul că instanţa nu s-a pronunţat asupra actului administrativ potrivit cererii sale de chemare în judecată şi nu a verificat abuzul săvârşit de către Comisia Judeţeană de Pensii Argeş prin suspendarea plăţii pensiei de invaliditate.

Deciziile de stabilire a drepturilor la pensie emise de către casele teritoriale de pensii au un caracter administrativ, însă potrivit regulilor cuprinse în art.152 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice, jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţile de apel, respectiv prin secţiile civile şi nu acelea de contencios administrativ, astfel că instanţa de fond a soluţionat contestaţia în limita cadrului procesual cu care a fost investită şi cu respectarea normelor de competenţă materială.

Soluţionând contestaţia, tribunalul a făcut aprecieri asupra legalităţii deciziei de suspendare a plăţii de invaliditate şi a apreciat că aceasta nu îşi poate produce efecte juridice pentru considerentele expuse în conţinutul hotărârii, motiv pentru care sub acest aspect contestatorul nu justifică interesul de a critica hotărârea cu privire la motivele de nelegalitate.

C.J.P. Argeş a invocat încălcarea normelor de competenţă a tribunalului de a soluţiona o decizie emisă de o casă teritorială, singura competentă să verifice legalitatea acestui act fiind comisia centrală de contestaţii care funcţionează în cadrul Casei naţionale de pensii publice.

Potrivit art.152 din Legea nr.263/2010, litigiile în legătură cu drepturile de asigurări sociale se soluţionează de către instanţele de judecată, respectiv de către tribunale şi curţile de apel.

Legiuitorul cu privire la conflictele de asigurări sociale a reglementat o procedură prealabilă şi obligatorie potrivit dispoziţiilor art.149 şi următoarele din actul normativ evocat, în sensul că deciziile de pensii emise de către casele teritoriale se contestă de către persoana nemulţumită în termen de 30 de zile la comisia centrală de contestaţii.

Potrivit art.151 alin.2 din Legea nr.263/2010, hotărârile Comisiei centrale de contestaţii se atacă la instanţa judecătorească competentă în termen de 30 de zile de la comunicare.

Procedura administrativă cu privire la soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei de pensie are caracter prealabil şi obligatoriu, în lipsa acesteia într-adevăr nu poate să fie primită cererea de chemare în judecată, ceea ce presupune neîndeplinirea unei condiţii de exercitare a dreptului la acţiune pe care partea o putea invoca sub forma unei excepţii de inadmisibilitate, ci nu a unei excepţii de necompetenţă materială.

Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte încălcarea dispoziţiilor art.78 alin.1 din Legea nr.263/2010, care reglementează obligaţia revizuirii medicale periodice pentru pensionarii de invaliditate.

Analizând acest text de lege, tribunalul a apreciat că I.N.E.M.R.C.M a emis decizia nr.1499/26.05.2011, privind capacitatea de muncă a contestatorului la o dată anterioară celei fixate pentru revizuirea medicală.

Din decizia asupra capacităţii de muncă nr.2122/22.06.2010 rezultă că pentru revizuirea medicală a contestatorului s-a fixat data de 16.06.2011, însă acesta a fost chemat pentru a se verifica din punct de vedere medical capacitatea de muncă la data de 17.03.2011, fiindu-i emisă în acest sens o adresă restituită Institutului cu menţiunea lipsei pensionarului de la domiciliu.

Potrivit art.78 alin.4 din Legea nr.263/2010, neprezentarea nejustificată a pensionarului pentru revizuirea medicală atrage după sine suspendarea plăţii pensiei începând cu luna următoare aceleia în care era prevăzută revizuirea medicală.

Din textul de lege enunţat rezultă că revizuirea medicală este periodică, obligatorie şi presupune fixarea prealabilă a datei la care pensionarul trebuie să se prezinte pentru efectuarea acestei verificări a capacităţii de muncă.

De asemenea, pentru a se dispune suspendarea plăţii pensiei, neprezentarea la revizuirea medicală trebuie să-i fie imputabilă pensionarului.

Neprezentarea contestatorului la data de 17.03.2011 nu poate să fie apreciată ca una ce îi este imputabilă pentru că acesta avea cunoştinţă de data fixată anterior pentru revizuirea medicală prin decizia asupra capacităţii de muncă nr.2122/22.06.2010, respectiv data de 16.06.2011.

Pe de altă parte, revizuirea medicală în funcţie de afecţiuni se face la intervale cuprinse între 1 an şi 3 ani, până la împlinirea vârstei standard de pensionare.

Ultima revizuire medicală a capacităţii de muncă a avut loc la data de 22.06.2010, astfel că următoarea revizuire, potrivit art.78 alin.1 din Legea nr.263/2010 nu putea să fie la un interval mai mic de un an. Din textul de lege enunţat nu rezultă că ar exista posibilitatea ca pensionarul să fie chemat pentru efectuarea acestei verificări a capacităţii de muncă, oricând consideră autoritatea competentă în afara intervalelor la care se referă în mod expres legiuitorul.

Buna – credinţă a contestatorului rezultă din prezentarea acestuia la Institut pentru internare expertizare medicală la data de 23.05.2011, potrivit Raportului de expertiză medicală, precum şi din imposibilitatea comunicării adresei prin care a fost încunoştinţat de data la care se efectua revizuirea medicală din 17.03.2011.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a se reţine că neprezentarea contestatorului la revizuirea medicală nu îi este imputabilă, astfel că suspendarea plăţii pensiei s-a dispus contrar dispoziţiilor art.78 alin.4 din Legea nr.263/2010, recursurile fiind respinse ca nefondate.

4. Condiţiile formulării cererii de repunere în termen

Art.103 Cod procedură civilă

Neexercitarea căilor de atac şi neîndeplinirea actelor de procedură în termenul imperativ prevăzut de lege atrage după sine sancţiunea decăderii dacă partea nu dovedeşte că a existat o împrejurare mai presus de voinţa sa care a împiedicat-o să exercite dreptul în termen.

Existenţa unei împrejurări care exclude culpa titularului dreptului procedural justifică repunerea în termenul prevăzut de lege, potrivit art.103 alin.2 Cod procedură civilă.

Cererea de repunere în termen trebuie să fie formulată în termen de 15 zile de la data încetării motivului care a împiedicat exercitarea dreptului şi tot în acest interval de timp se va îndeplini şi actul procedural.

Formularea cererii de repunere în termen după constatarea sancţiunii decăderii este tardivă.

(Decizia civilă nr. 2784/16 iulie 2013)

Constată că, la data de 04.06.2013, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti cererea formulată de V.V., în contradictoriu cu intimata S.C. U. S.G. – C. C. Group S.A., prin care a solicitat repunerea în termenul de formulare a recursului împotriva sentinţei civile nr.100/29.01.2013 pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3589/90/2011.

Petentul a arătat că nu are cunoştinţe juridice şi nu a avut angajat apărător în faza redactării şi depunerii cererii de recurs, ci doar cu ocazia susţinerii recursului, iar în perioada 05-19.03.2013 a fost în repaus la pat din cauza unor afecţiuni medicale, aşa cum rezultă din adeverinţa nr.38/05.03.2013.

Pe de altă parte, în dispozitivul sentinţei nr.100/2013 a fost menţionat un termen de recurs de 15 zile, motiv pentru care cererea de recurs a fost depusă la data de 20.03.2013.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat inadmisibilitatea cererii de repunere în termen, cu motivarea că în cauză a fost deja pronunţată o hotărâre irevocabilă, astfel că nu se mai pot formula cereri şi îndeplini acte de procedură. Totodată a solicitat respingerea cererii de repunere în termen ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 2784/16.07.2013, Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de recurentul-contestator privind repunerea în termenul de recurs împotriva sentinţei civile nr.100/29.01.2013, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.3589/90/2011.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.100/29.01.2013 a fost respinsă contestaţia formulată de V.V. împotriva deciziei de concediere emisă de intimata S.C. U. S. Govora – C. C. Group S.A.

Recursul formulat de contestator împotriva acestei sentinţe a fost respins ca tardiv prin decizia civilă nr.2408/28.05.2013 a Curţii de Apel Piteşti, instanţa reţinând că reclamantul a formulat calea de atac peste termenul de 10 zile reglementat de art.215 din Legea nr.62/2011.

Potrivit art.103 Cod procedură civilă, în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să exercite o cale de atac sau să îndeplinească orice alt act de procedură în termenul legal, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen arătându-se şi motivele împiedicării.

Aşadar, prin aceeaşi cerere şi în acelaşi termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, partea trebuie să solicite repunerea în termen şi să formuleze şi calea de atac respectivă.

În speţă însă, contestatorul, prin cererea înregistrată la 20.03.2013, a formulat numai calea de atac a recursului, nu şi cererea de repunere în termen.

În aceste condiţii, instanţa de recurs, neinvestită cu o cerere de repunere în termen, s-a pronunţat numai asupra cererii de recurs, pe care a respins-o ca tardiv formulată, printr-o hotărâre irevocabilă.

În aceste condiţii, Curtea, cu majoritate, apreciază că, întrucât recursul a fost soluţionat deja de către instanţă, este inadmisibilă formularea unei cereri separate de repunere în termen, situaţie faţă de care cererea urmează a fi respinsă ca atare.

5. Aplicarea legii civile în timp.

Art. 6 alin. 2 Noul cod civil

Legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice anterioare constituite, modificate sau stinse şi nici efectelor produse anterior intrării sale în vigoare-art.6 alin.2 N.C.C.

Efectele juridice produse în baza unui raport juridic nu se pot modifica printr-o lege nouă deoarece suveranitatea legii vechi trebuie să fie respectată.

(Decizia civilă nr.2808/05 septembrie 2013)

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 4.07.2012, reclamantele T.E., I.C. şi G.M., în calitate de moştenitoare ale autorului comun T.I. au chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Argeş, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să calculeze şi să reţină asupra pensiei contribuţia de asigurări sociale de sănătate numai pentru suma ce depăşeşte 740 lei, precum şi să restituie sumele nelegal reţinute cu acest titlu, începând cu data de 1-01-2011, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că autorul comun s-a pensionat pentru limită de vârstă, însă din luna ianuarie 2011 i s-a reţinut C.A.S.S. cu încălcarea dispoziţiilor legale, care prevăd că baza lunară de calcul o reprezintă veniturile ce depăşesc suma de 740, contribuţia calculându-se la diferenţă, iar nu asupra întregii pensii.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr.8899/17.12.2012, a respins ca rămasă fără obiect cererea, reţinând următoarele:

Autorul comun, astfel cum rezultă din cupoanele de pensie depuse la dosar, a fost titularul unei pensii ce depăşeşte suma de 740 lei, fiind-i deci aplicate, începând cu data de 1.01.2011, dispoziţiile art.257 alin.22, art.259 alin.2 din Legea nr.95/2006, modificată prin O.U.G. nr.107/2010, coroborate cu art.2969 din O.U.G. nr.117/2010.

În baza acestor dispoziţii, pârâta a reţinut din dreptul lui de pensie lunar o contribuţie de asigurări sociale de sănătate în cuantum de 5,5%, procent aplicat asupra întregii sume ce constituia pensia reclamantului.

La data de 18.04.2012, în Monitorul Oficial au fost publicate deciziile nr.223/2012 şi nr.224/2012, prin care Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art.259 alin.2 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei.

În consecinţă, prin art.I-III din O.U.G. nr.15/2012, s-a prevăzut că începând cu luna mai 2012, prin modificarea art.2969 din Legea nr.571/2003 şi a art.257 alin.22 din Legea nr. 95/2006, baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate o reprezintă numai partea de venit care depăşeşte nivelul de 740 lei, iar orice dispoziţie contrară a fost abrogată.

De asemenea, prin art.1 din O.U.G. nr.17/2012, s-a dispus restituirea sumelor reţinute de la data de 1 ianuarie 2011 până la data de 30 aprilie 2012, reprezentând diferenţa dintre pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuţie de asigurări sociale de sănătate asupra întregului cuantum al pensiei şi pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuţie de asigurări sociale de sănătate asupra părţii din pensie care depăşeşte nivelul de 740 lei.

Or, obiectul prezentei cauze constă în recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului autorului reclamantelor la aplicarea procentului ce constituie contribuţia de asigurări sociale de sănătate numai asupra sumei din pensie ce depăşeşte 740 lei, precum şi a dreptului la restituirea sumelor reţinute în perioada 1.01.2011-30.04.2012 şi asupra acestui cuantum.

Instanţa a constatat însă că aceste pretenţii, deduse judecăţii, sunt nu numai recunoscute, dar şi executate de către pârâtă, în temeiul dispoziţiilor legale invocate mai sus, aceasta procedând la sistarea reţinerii contribuţiei asupra sumei de 740 lei, precum şi la restituirea, în tranşe lunare, a sumelor reţinute în perioada 1.01.2011-30.04.2012.

În consecinţă, instanţa a apreciat că acţiunea a rămas fără obiect, aspectele privind modalitatea concretă de restituire a sumelor, în condiţiile arătate la art.1 din O.U.G. nr.17/2012 şi în H.G. nr.850/2012, nefăcând obiectul acestei cauze.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acţiunea ca rămasă fără obiect, cu consecinţa respingerii şi a cererii subsidiare privind actualizarea sumelor de bani ce se restituie, având în vedere că acest aspect a fost reglementat prin lege.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au declarat recurs reclamantele T.E., I.C. şi G.M., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că, deşi s-a făcut dovada calităţii de pensionar a defunctului T.I., precum şi faptul că recurentele-reclamante, în calitate de moştenitoare ale defunctului, au depus cerere la intimata-pârâtă privind reţinerile nelegale din pensia defunctului pe perioada 01.01.2011-01.01.2012, urmând a fi restituită suma totală cu coeficientul de inflaţie, instanţa a respins acţiunea nejustificat;

- în cauză sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa de fond, în considerente, are motive contradictorii, nevorbindu-se de calitatea recurentelor reclamante de moştenitoare ale autorului comun şi se face menţiunea că pretenţiile reclamantului sunt recunoscute, dar şi executate de către intimata-pârâtă şi, în plus, se menţionează că au fost plătite aceste sume până la data decesului, situaţie neconformă realităţii, când, de fapt, acţiunea formulată îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi admisă, temeiul de drept fiind consacrat de OUG nr.17/2012, precum şi de dispoziţiile noului Cod civil, respectiv art.644, 650, 953 Cod civil.

S-a formulat întâmpinare de către Casa Judeţeană de Pensii Argeş, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizându-se că până la data decesului autorului comun erau în vigoare dispoziţiile art.257 alin.22 şi art.259 alin.2 din Legea nr.95/2006, care reglementau aplicarea cotei de 5,5% şi în ceea ce priveşte pensia deţinută de către defunct, iar dispoziţiile OUG nr.15/2012, precum şi OUG nr.17/2012 pe care-şi întemeiază acţiunea recurentele-reclamante, au intrat în vigoare după data decesului defunctului T.I., care a avut loc la data de 05.01.2012, situaţie faţă de care nu există niciun temei legal pentru admiterea acţiunii.

În şedinţa din 4 aprilie 2013, recurenta-reclamantă G.M. a solicitat proba cu relaţii de la intimata-pârâtă, în sensul de a înainta la dosar actul din care să rezulte faptul că, pe perioada 01.01.2011-31.12.2011 s-ar fi restituit CASS în favoarea moştenitorilor defunctului T.I. şi care este cuantumul acestuia, precizându-se că s-a făcut dovada de către recurentele-reclamante că s-au adresat la intimata-pârâtă, cu scrisoare recomandată, situaţie ce rezultă din înscrisule de la dosar la filele 5-7, iar instanţa a admis proba cu înscrisuri solicitată de către recurenta-reclamantă.

Ulterior, la fila 32 din dosar, s-au formulat precizări de către intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Argeş, care a arătat că, întrucât defunctul T. I. a decedat în luna ianuarie 2012, nu i-au fost restituite sumele cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate, motivat de faptul că OUG nr.17/2012, prin care s-a prevăzut posibilitatea restituirii acestor sume, a intrat în vigoare la data de 18.05.2012, respectiv ulterior decesului acestuia.

Prin decizia nr.2808/05.09.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentele-reclamante.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte critica ce vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă, se reţine de către Curte că, într-adevăr, există o contradicţie în considerentele sentinţei instanţei de fond, deoarece se menţionează calitatea de reclamant în promovarea acţiunii în loc de reclamante, cum era corect, şi se precizează, de asemenea, că a avut loc o plată a sumei ce face obiectul acţiunii în mod nejustificat, fără ca prima instanţă să facă vorbire de defunctul T. I. şi de îndreptăţirea legală sau nu la restituirea sumelor către moştenitorii acestuia, respectiv către recurentele-reclamante.

Însă, această motivare contradictorie a instanţei de fond nu poate să conducă la schimbarea soluţiei în recurs, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, situaţie faţă de care prima critică este nefondată şi urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente.

Astfel, autorul comun T. I. a decedat la data de 05.01.2012, dată la care dispoziţiile art.259 alin.2 din Legea nr.95/2006 erau în vigoare şi şi-au produs efecte juridice.

Abia la data de 18.04.2012, dată la care autorul comun al recurentelor nu mai era în viaţă, au intervenit Deciziile Curţii Constituţionale nr.223 şi 224/2012, prin care s-a constatat că dispoziţiile art.259 alin.2 din Legea nr.95/2006 sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5% se aplică numai asupra veniturilor din pensii, care depăşesc 740 de lei, motiv pentru care numai de la acea dată, respectiv din luna mai 2012, intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Argeş a procedat la neaplicarea procentului de 5,5% tuturor pensionarilor ale căror pensii se situează la nivelul de până la 740 lei.

Potrivit dispoziţiilor art.147 alin.4 din Constituţia României coroborate cu art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor şi nu îşi produc efecte retroactiv.

În speţa dedusă judecăţii este vorba de principiul neretroactivităţii legii, acesta fiind un principiu care conţine regula de drept potrivit cu care legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse şi nici efectelor produse de asemenea situaţii juridice dacă acestea au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Pe de altă parte, în legătură cu principiul neretroactivităţii legilor, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până la apariţia unei alte legi care o abrogă în mod explicit sau implicit.

Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării legii noi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

A decide că, prin dispoziţiile sale, legea nouă ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce flagrant principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Cum pretenţiile de faţă ale recurentelor-reclamante se situează pe perioada ianuarie 2011-31 decembrie 2011, dată la care autorul comun trăia, pe acea perioadă erau în vigoare dispoziţiile art.259 alin.2 din Legea nr.95/2006, care şi-au produs astfel efectele juridice.

Este adevărat că recurentele-reclamante îşi întemeiază prezenta cerere pe OUG nr.17/2012, introdusă de legiuitor în baza deciziilor Curţii Constituţionale şi pentru considerente de echitate, s-a dispus restituirea în favoarea pensionarilor a sumelor reţinute începând cu data de 01.01.2011 conform graficului eşalonat ce rezultă în mod expres din HG nr.850/2012, însă la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, autorul comun Tarciatu Ion decedase, situaţie faţă de care nu avea cum să se nască dreptul moştenitorilor acestuia privind restituirea acestor sume.

Acest drept ar fi existat dacă autorul comun ar fi trăit la data intrării în vigoare a OUG nr.17/2012 şi eventual vocaţia succesorilor acestuia la dreptul solicitat prin acţiunea de faţă.

Referirea recurentelor-reclamante la dispoziţiile noului Cod civil excede cadrului procesual de faţă, atâta vreme cât solicitarea acestora rezultă din aplicarea OUG nr.17/2012, reglementare specială, ştiut fiind că aceste reglementări speciale derivă de la aplicarea dreptului comun potrivit principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Reţinând deci, pentru considerentele avute în vedere de Curte, că soluţia respingerii acţiunii este legală, instanţa, în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante.

6. Condiţii de formă privind demisia

Art. 81 Codul Muncii

Demisia este actul unilateral de voinţă al salariatului exprimat în scris, prin intermediul căruia se aduce la cunoştinţa angajatorului încetarea contractului de muncă după împlinirea unui termen de preaviz.

Forma scrisă a demisiei este o condiţie esenţială, pentru încetarea raportului de muncă materializată printr-o notificare comunicată angajatorului potrivit art.81 Codul Muncii.

Menţionarea voinţei unilaterale de încetare a contractului de muncă printr-un proces-verbal de şedinţă a Consiliului de administraţie nu îndeplineşte condiţia de formă pentru valabilitatea demisiei în lipsa notificării scrise la care se referă textul de lege enunţat.

Aprecierea unei abateri disciplinare ca având o anumită gravitate în regulamentele de ordine interioară nu împiedică instanţa să verifice potrivit situaţiei de fapt reconstituită în baza probelor administrate criteriile în raport de care se individualizează sancţiunea potrivit art. 250 din Codul muncii.

Din modul în care au fost analizate criteriile de individualizare ale sancţiunii depinde stabilirea în concret a greşitei abateri disciplinare şi legalitatea deciziei de aplicare a acesteia.

(Decizia civilă nr. 2812/05 septembrie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 9-01-2013, contestatoarea G.S. a formulat, în contradictoriu cu intimata Universitatea din Piteşti, contestaţie împotriva deciziei nr.1031 din data de 13-12-2012 privind modificarea contractului individual de muncă, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; daune morale în sumă de 10.000 lei şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare cererii, contestatoarea a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a deciziei contestate, întrucât aceasta a fost emisă cu încălcarea disp.art.78 şi ale art.247 C. muncii.

De asemenea, se susţine că nu au fost respectate, la emiterea deciziei, nici prevederile art.41 alin.1 şi ale art.17 alin.1 C. muncii, potrivit cărora modificarea contractului individual de muncă se poate face numai prin act adiţional.

Contestatoarea susţine că decizia este abuzivă şi ilegală, întrucât s-a dispus retrogradarea din funcţia de conducere deţinută, modificându-se unilateral felul muncii şi salariul, aspecte despre care nu a fost informată în prealabil. În plus, aceasta susţine că nu a formulat nicio cerere de demisie, nefiind nici evaluată profesional, iar la data emiterii deciziei, contractul individual de muncă era suspendat pentru incapacitate temporară de muncă, invocându-se disp.art.78, 41 alin.1, 17 alin.1, 49 alin.6 C. muncii.

La data de 18-03-2013, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei şi a excepţiei invocate ca neîntemeiate, având în vedere că decizia contestată nu a fost una de concediere, pentru a se respecta disp. art.78 C. muncii. Prin respectiva decizie, contestatoarea a fost trecută pe altă funcţie la cererea acesteia, respectiv faţă de demisia acesteia din funcţia de conducere prezentată la data de 26-11-2012 în faţă Consiliului de Administraţie, angajatorul neluând decât act de manifestarea acesteia de voinţă.

Prin urmare, se susţine că decizia nu este abuzivă şi ilegală, iar în speţă nu se impunea informarea salariatului, având în vedere că aceasta şi-a dat demisia, intimata arătând că decizia a fost emisă cât timp contestatoarea se afla încă la serviciu, contractul nefiind suspendat până la ora 14, când aceasta s-a învoit pentru a merge la doctor.

Prin sentinţa civilă nr.6441/22 aprilie 2013, Tribunalul Argeş a admis în parte contestaţia, cu anularea deciziei nr.1031/13-12-2012 şi reintegrarea contestatoarei pe funcţia de conducere deţinută anterior emiterii actului anulat, intimata fiind obligată să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu diferenţele de drepturi salariile cuvenite potrivit funcţiei de secretar-şef, indexate şi reactualizate, de la data 13-12-2012 şi până la data reintegrării efective, precum şi suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatoarea a fost salariata intimatei, în funcţia de secretar-şef, începând cu data de 1-10-2005, potrivit contractului individual de muncă nr.1450, iar prin decizia nr.1031/13-12-2012, contestată în cauză, aceasta a fost trecută, începând cu aceeaşi dată, în funcţia de secretar IS, având alt salariu de încadrare, la baza acestei modificări fiind demisia contestatoarei din funcţia de secretar-şef, precum şi hotărârea Consiliului de Administraţie privind evaluarea profesională a acesteia.

Nulitatea absolută a deciziei invocată de reclamantă pe cale de excepţie, a fost apreciată de către instanţa de fond ca o veritabilă excepţie de fond, ci nu ca o excepţie procesuală, care ar face de prisos analizarea în fond a cauzei, instanţa de fond analizând legalitatea şi temeinicia deciziei amintite, reţinând că aceasta nu a fost întocmită cu respectarea cerinţelor de formă imperativ prevăzute de lege, fără însă a se reţine incidenţa art.78 C.muncii, care vizează numai deciziile de concediere.

În speţă, tribunalul a reţinut că, prin decizia de modificare unilaterală a contractului individual de muncă al contestatoarei se motivează măsura atât în baza unei cereri de demisie a salariatei, cât şi în baza unei hotărâri a angajatorului privind evaluarea profesională a reclamantei.

Instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a efectuat vreo cercetare prealabilă disciplinară, procedură cerută sub sancţiunea nulităţii absolute de disp.art. 251 alin.1 C.muncii, iar retrogradarea din funcţie nu s-a dispus pentru o durată de maxim 60 de zile, potrivit art.248 alin.1 lit.b C.muncii, situaţie în care s-a considerat că nu ne aflăm în faţa unei decizii de sancţionare disciplinară.

Din răspunsurile părţilor la interogatoriul administrat acestora, ce se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a tras concluzia că, în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie al intimatei din data de 26-11-2012, a avut loc o dispută între contestatoare şi rectorul Universităţii, ocazie cu care contestatoarea ar fi declarat că îşi dă demisia din funcţia de secretar-şef, sens în care a depus la dosar o minută a şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 26-11-2012, semnat de membrii participanţi.

S-a statuat că, nu s-a făcut dovada existenţei unei demisii scrise, contestatoarea negând că ar fi declarat că doreşte să-şi dea demisia din funcţia de conducere, instanţa de fond invocând disp. art..81 alin.1 C.muncii, care defineşte noţiunea de „demisie”.

Din probele administrate în cauză, respectiv din procesului-verbal al şedinţei CA din 26-11-2012, întocmit chiar de reclamantă, instanţa a reţinut că acesta este incomplet, nefiind consemnate discuţiile contradictorii purtate de aceasta, aspect perfect explicabil, apreciindu-se că actul cu nr.16067/27-11-2012, ce consemnează declaraţia reclamantei de demisie din funcţia de secretar-şef, corespunde realităţii, dat fiind că este semnat de toţi participanţii.

Cu toate acestea, angajatorul avea obligaţia de a respecta normele imperative ale art.81 alin.1 C.muncii, şi să aştepte o notificare scrisă din partea salariatei cu privire la demisia din funcţia de conducere, în lipsa unui astfel de înscris, decizia din 13-12-2012 apărând ca un act unilateral de modificare a contractului individual de muncă al contestatoarei, încălcându-se disp.art.41 alin.1 şi 2 C.muncii, care prevede faptul că un contract individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, în mod excepţional, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă fiind posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de cod, respectiv în caz de delegare şi detaşare.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea normelor imperative prevăzute de C.muncii, ceea ce atrage nulitatea absolută a actului, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestuia.

Analizând capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi suferit vreun prejudiciu moral cauzat de emiterea deciziei contestate, iar instanţa nu a constatat că aceasta ar fi fost supusă vreunei discriminări sau că ar fi fost defăimată public.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte contestaţia, a anulat decizia nr.1031 din 13-12-2012 şi a dispune reintegrarea contestatoarei pe funcţia de conducere deţinută anterior emiterii actului anulat, obligând totodată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu diferenţele de drepturi salariile cuvenite potrivit funcţiei de secretar şef, indexate şi reactualizate, de la data 13-12-2012 şi până la data reintegrării efective.

De asemenea, în temeiul art.274 alin.1 şi 3 C.pr.civ., instanţa a obligat-o pe intimată la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, constând în onorariu avocat, pe care însă l-a micşorat, apreciind că este nepotrivit de mare, faţă de complexitatea cauzei şi de probatoriul administrat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, cu menţinerea deciziei nr.1031/13.12.2012, ca temeinică şi legală.

- în primul motiv de recurs se susţine că instanţa a reţinut greşit că declaraţia reclamantei privind demisia din funcţia de secretar-şef dată în faţa Consiliului de Administraţie şi consemnată în procesul verbal, acceptată de conducătorul instituţiei şi concretizată prin decizia nr.1031/13.12.2012 nu respectă normele imperative prev. de art.81 alin. 1 Codul muncii.

Astfel, în mod greşit s-a apreciat că angajatorul trebuia să aştepte o notificare scrisă din partea contestatoarei cu privire la demisia din funcţia de conducere fără a se preciza ce perioadă ar fi trebuit să aştepte angajatorul, Codul muncii neprevăzând un preaviz la preaviz, demisia contestatoarei fiind o demisie atipică, prezentată verbal, acceptată verbal, dar consemnată în procesul verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, semnat de toţi participanţii, forma scrisă a acestei demisii fiind impusă doar ca probă de către angajat, în situaţia în care s-ar refuza înregistrarea sau acceptarea acesteia.

- în motivul doi de recurs, se susţine că instanţa a reţinut greşit faptul că prin acceptare demisiei angajatorul a modificat unilateral CIM, acest angajator luând act de demisia contestatoarei dată la 26.11.2012 în Şedinţa Consiliului de Administraţie, acceptând solicitarea acesteia de a fi trecută de orice post de secretară din Universitate, contestatoarea părăsind şedinţa amintită şi refuzând a întocmi şi procesul-verbal.

Ulterior, la data de 13.12.2012, analizând situaţia posturilor vacante, Consiliului de Administraţie a procedat la evaluarea activităţii profesionale a contestatoarei, considerând că aceasta din urmă îndeplineşte cerinţele postului de secretar IS la departamentul de pregătire a personalului didactic, post vacant în organigrama Universităţii din Piteşti.

Recurenta precizează că acesta nu a considerat trecerea contestatoarei pe alt post ca pe o sancţiune, ci a fost luată această decizie ca urmare a demisiei contestatoarei şi solicitării exprese a acesteia de a fi trecută pe un alt post, consimţământ exprimat public, fără nicio constrângere, situaţie în care este suplinită definiţia demisiei dată de disp. art.81 alin.1 Codul muncii, cu precizarea că în speţă nu este vorba de încetarea CIM.

S-a formulat de către recurentă o completare a motivelor de recurs primite de către instanţă după pronunţare, motive care nu au fost avute în vedere, ele nefiind depuse în termenul prevăzut de lege, solicitându-se de către recurentă ca instanţa să aibă în vedere şi dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi reluând practic criticile din motivele de recurs, în esenţă precizându-se că a fost voinţa intimatei-contestatoare să-şi dea demisia din funcţia de secretar şef în plenul şedinţei Consiliului de Administraţie al Universităţii Piteşti.

S-a depus întâmpinare de către intimata-contestatoare G.S. prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, deoarece declaraţia contestatoarei din funcţia de secretar şef dată în faţa Consiliului de Administraţie nu poate avea valoarea juridică a unei demisii în înţelesul dispoziţiilor art.81 alin.1 din Codul muncii, situaţie faţă de care prima instanţă în mod legal a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în înţelesul dispoziţiilor legale arătate mai sus.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, în mod legal instanţa de fond a reţinut că s-a procedat la modificarea unilaterală a contractului individual de muncă prin decizia emisă de către recurentă, încălcându-se dispoziţiile art.41 alin.1 Codul muncii şi dispunându-se în fapt retrogradarea din funcţia deţinută, respectiv dintr-o funcţie de conducere, într-o funcţie de execuţie.

Prin decizia nr.2812/05.09.2013, Tribunalul Argeş, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-intimată, obligând-o pe aceasta să plătească intimatei-contestatoare suma de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte prima critică, în mod legal instanţa de fond a constatat că în şedinţa Consiliului de administraţie din data de 26.11.2012, nu se poate reţine că intimata-contestatoare şi-ar fi dat demisia şi această demisie nu poate fi constatată de către recurentă printr-un proces verbal al şedinţei din data respectivă, întocmit chiar de către intimata-contestatoare, deoarece dispoziţiile legale în materie, respectiv art.811 din Codul muncii, prevăd în mod expres că prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă al salariatului, care numai printr-o notificare scrisă comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

Aşa fiind, forma scrisă a demisiei reprezintă o condiţie ad validitatem şi această soluţie este justificată de principiul simetriei juridice, în sensul că, de vreme ce salariatul poate fi concediat numai printr-o decizie scrisă care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, este firesc ca şi demisia să îmbrace la rândul ei forma scrisă.

Nici cea de-a doua critică nu este fondată şi anume aceea prin care se susţine că prin acceptarea demisiei considerată atipică în concepţia recurentei, angajatorul nu ar fi procedat la o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, pe considerentul că urmare a evaluării profesionale intimata contestatoare îndeplinea numai cerinţele unui post inferior decât cel pe care îl ocupa în prezent; întrucât în realitate în mod legal instanţa de fond a reţinut că nu au fost respectate de către angajatorul dispoziţiile art.41 alin.1 din Codul muncii, potrivit cu care contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor şi nu prin emiterea unei decizii unilaterale ca în speţa dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art.41 alin.3 din Codul muncii, modificarea contractului de muncă se referă la oricare din următoarele elemente, respectiv durata contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă.

În realitate, prin decizia contestată s-a dispus retrogradarea intimatei-contestatoare din funcţia deţinută, modificându-i-se astfel unilateral felul muncii şi salariul din contractul individual de muncă.

Faţă de cele arătate mai sus, reţinând deci că nu există motive de nelegalitate ale sentinţei recurate, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi art.291 din Codul muncii, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată şi, în baza dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, a obligat pe recurenta-intimată să plătească intimatei-contestatoare suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată.

7. Termenul de prescripţie privind recuperarea indemnizaţiei de concediu medical plătită de către angajator.

Art.40 alin.1 din O.U.G. nr.158/2005

Sumele plătite de către angajator cu titlu de indemnizaţii pentru incapacitate de muncă temporară, peste limita contribuţiilor datorate, se recuperează din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate din creditele bugetare prevăzute cu această destinaţie.

Termenul de prescripţie în care sumele pot fi recuperate este acela general de 3 ani, diferit de termenul în care sumele se recuperează de către beneficiarul indemnizaţiei, respectiv termenul special de 90 zile, potrivit art.40 alin.1 din O.U.G. nr.158/2005, privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de stat.

(Decizia civilă nr.2815/09 septembrie 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta SC P. SRL a chemat în judecată Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, pentru a fi obligată să restituie suma de 2580 lei, plătită cu titlu de indemnizaţie de concediu medical.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în perioada iunie 2010 – decembrie 2010, reclamanta a plătit pentru salariaţii săi indemnizaţii de concediu medical în cuantum de 2580 lei, în baza OUG nr.158/2005, aceasta urmând să fie restituită de către pârâtă.

Prin întâmpinare, pârâta s-a apărat în sensul că indemnizaţia poate fi solicitată în termen de 90 de zile de la data la care beneficiarul, în baza actelor justificative era îndreptăţit la restituire, astfel că, dreptul material la acţiune a fost prescris.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.6271/17.04.2013 a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2580 lei, reprezentând indemnizaţia de concediu medical.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în perioada iunie 2010 – decembrie 2010, reclamanta a plătit salariaţilor indemnizaţii de concediu medical în sumă de 2580 lei, aceasta urmând să o plătească din fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, potrivit art.12 alin.1 din OUG nr.158/2005, privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.

Suma plătită de către reclamantă poate fi recuperată în baza unor acte justificative în termenul general de prescripţie de 3 ani, ci nu în termenul de 90 de zile, termenul special reglementat de actul normativ evocat fiind prevăzut numai cu privire la asigurat şi nu la persoana angajatoare, care a plătit indemnizaţia peste limita prevăzută.

Împotriva hotărârii a formulat recurs pârâta pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, înlăturând apărarea recurentei potrivit căreia termenul de prescripţie este de 90 de zile.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr.2815/09.09.2013, Tribunalul Argeş, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă, obligând-o pe aceasta să plătească intimatei-reclamante suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Sumele plătite de către angajatorii - asiguraţi cu titlu de indemnizaţie de concediu medical, care depăşesc sumele contribuţiilor datorate în luna respectivă se pot recupera din bugetul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile reglementate de OUG nr.158/2005, privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.

Cu privire la condiţiile de recuperare a indemnizaţiei, recurenta a invocat termenul special de prescripţie de 90 de zile, în raport de care a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond, considerând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.40 din actul normativ evocat, potrivit cărora indemnizaţiile pot fi solicitate de către beneficiar în termen de 90 de zile de la data la care acesta avea dreptul în baza unor acte justificative.

Termenul de 90 de zile înăuntrul căruia se valorifică dreptul de creanţă privind indemnizaţia este prevăzut pentru beneficiarul acestuia, respectiv pentru salariatul asigurat şi nu pentru angajatorii asiguraţi, care au plătit acestora dinainte indemnizaţii care au depăşit sumele datorate în luna respectivă pentru incapacitate temporară de muncă, potrivit art.12 alin.1 din OUG nr.158/2005.

În lipsa prevederii unui termen special pentru recuperarea plăţii indemnizaţiei peste limita la care se referă textul de lege evocat, angajatorilor asiguraţi le sunt aplicabile dispoziţiile generale privitoare la termenul de prescripţie extinctivă, respectivă termenul general de trei ani, care nu s-a împlinit potrivit aprecierilor corecte ale instanţei de fond.

În raport de toate aceste argumente, recursul este nefondat, astfel că, în baza art.312 Cod procedură civilă, a fost respins cu această menţiune, iar pentru culpa sa procesuală, în baza art.274 din acelaşi cod, recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

8. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Educaţiei şi Cercetării în cauzele civile având ca obiect plata unor drepturi salariale ale personalului din învăţământul preuniversitar de stat.

Art.111 alin.2 din Legea nr.1/2011 privind educaţia naţională

De la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării se asigură finanţarea cheltuielilor privind inspectoratele şcolare, casele corpului didactic, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor, cluburile sportive şcolare.

Obligaţia legală de finanţare a cheltuielilor de personal pentru aceste instituţii şi cluburi şcolare pe care o are Ministerul Educaţiei şi Cercetării justifică legitimitatea sa procesuală şi acţiunile privind plata drepturilor salariale ale personalului salariat, potrivit art.111 alin.2 din Legea nr.1/2011 privind educaţia naţională.

(Decizia civilă nr.2816/09 septembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 13.07.2012, Sindicatul Personalului din Învăţământul Preuniversitar, în numele şi pentru reclamanţii membri de sindicat G. M., M.S., P.D., V.S. şi M.N. a chemat în judecată pe pârâţii Palatul Copiilor, Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş şi Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi aceştia la:

1. reîncadrarea personalului didactic (cadre didactice şi personal didactic auxiliar) cu începere de la data de 1.01.2010 potrivit Legii nr.330/2009, luând în considerare dispoziţiile Legii 221/2008;

2. reîncadrarea personalului didactic (cadre didactice şi personal didactic auxiliar) cu începere de la data de 1.01.2011 potrivit Legii 284/2010 şi Legii nr.285/2010, luând în considerare dispoziţiile Legii nr.221/2008;

3. calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008 şi a Legii nr.330/2009, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite membrilor de sindicat în conformitate cu prevederile actelor normative menţionate, pentru perioada 1.01.2010 - 31.12.2010;

4. calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008, Legii nr.284/2010 şi Legii nr.285/2010, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite membrilor de sindicat în conformitate cu prevederile actelor normative menţionate, începând cu data de 1.01.2011 şi până la data de 12 mai, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii s-a susţinut, în esenţă, că drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în temeiul Legii nr.221/2008, câştigate în instanţă până la data de 31.12.2009, nu au fost acordate nici începând cu data de 1.01.2010, respectiv 1.01.2011, aşa cum ar fi trebuit, în raport de dispoziţiile art.3 lit.c) şi art.30 alin.5 din Legea nr.330/2009, art.5 alin.1 şi art.6 alin.1 din O.U.G. nr.1/2010, art.3 lit.c şi art.7 alin.2 din Legea 284/2010, respectiv art.1 alin.1 din Legea 285/2010.

La data de 08.04.2013, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu are calitatea de angajator sau ordonator principal de credite, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul din data de 18.04.2013, instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.6374/18.04.2013, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş şi în consecinţă a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul Palatul Copiilor să plătească reclamanţilor diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite prin aplicarea Legii nr.330/2009, prin raportare la Legea nr.221/2008, pentru aprobarea O.G. nr.15/2008, pentru perioada 1.01.2010-31.12.2010, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare dintre reclamanţi, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi să plătească reclamanţilor diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite prin aplicarea Legii nr.285/2010, prin raportare la Legea nr.221/2008, pentru aprobarea O.G. nr.15/2008, pentru perioada 1.01.2011-12.05.2011, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare dintre reclamanţi, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a fost obligat să vireze pârâtului Palatul Copiilor fondurile necesare achitării drepturilor acordate, celelalte pretenţii fiind respinse.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş, tribunalul a apreciat că este întemeiată, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art.95 din Legea nr.1/2011, inspectoratele şcolare judeţene nu au printre atribuţii pe acelea privitoare la plata cheltuielilor de personal din cadrul palatelor şi cluburilor copiilor.

Potrivit art.111 alin.(2) din Legea nr.1/2011, finanţarea cheltuielilor privind inspectoratele şcolare, casele corpului didactic, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor, cluburile sportive şcolare, se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Şi dispoziţiile art.13 (3) din O.U.G. nr.32/2001 prevăd faptul că, cheltuielile privind cluburile, taberele, palatele copiilor, casele corpului didactic şi inspectoratele şcolare se finanţează de la bugetul de stat prin Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Având în vedere că pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Argeş nu are nici calitatea de angajator al reclamanţilor şi nici nu este ordonator de credite faţă de Palatul Copiilor, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii membri de sindicat sunt salariaţi în cadrul Palatului Copiilor Piteşti, desfăşurându-şi activitatea în calitate de personal didactic, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Prin acţiune, s-a solicitat de către reclamanţi, în primul rând, obligarea pârâţilor la reîncadrarea personalului didactic, cu începere de la data de 1.01.2010, potrivit Legii nr.330/2009, luând în considerare dispoziţiile Legii nr.221/2008, respectiv reîncadrarea personalului didactic, cu începere de la data de 1.01.2011, potrivit Legii nr.284/2010 şi Legii nr.285/2010, luând în considerare dispoziţiile Legii nr.221/2008.

Cu privire la aceste solicitări, instanţa a reţinut că nu sunt întemeiate, având în vedere că reclamanţii nu au contestat, în condiţiile art.34 din Legea nr.330/2009 şi art.7 din Legea nr.285/2010, deciziile de reîncadrare emise de angajator în baza dispoziţiilor O.U.G. nr.1/2010 şi Legii nr.285/2010.

În al doilea rând, s-a solicitat obligarea pârâţilor la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008 şi a Legii nr.330/2009, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite membrilor de sindicat în conformitate cu prevederile actelor normative menţionate, pentru perioada 1.01.2010 - 31.12.2010.

Referitor la această solicitare, instanţa a reţinut că prin Decizia nr.11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.5 alin.(6) din O.U.G. nr.1/2010 şi ale art.30 din Legea nr.330/2009, că personalul didactic din învăţământ aflat în funcţie la data de 31 decembrie 2009 are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile O.G. nr.15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că, în raport de succesiunea cronologică a reglementărilor legale evocate, de deciziile Curţii Constituţionale şi de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.3/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, în perioada 1 ianuarie 2010-31 decembrie 2010, personalul didactic din învăţământ trebuia să beneficieze de drepturi salariale lunare calculate prin includerea majorărilor stabilite prin O.G. nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.

Având în vedere că potrivit art.3307 alin.4 C.pr.civ., soluţiile pronunţate în recurs în interesul legii, prin care se dezleagă problemele de drept, sunt obligatorii pentru instanţă, urmează a fi admisă în parte acţiunea formulată şi obligat pârâtul Palatul Copiilor să plătească reclamanţilor diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite prin aplicarea Legii nr.330/2009, prin raportare la Legea nr.221/2008, pentru aprobarea O.G. nr.15/2008, pentru perioada 1.01.2010-31.12.2010, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare dintre reclamanţi, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, potrivit art.166 alin.4 din C.muncii.

În al treilea rând, s-a solicitat obligarea pârâţilor la calculul şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008, Legii nr.284/2010 şi Legii nr.285/2010, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite membrilor de sindicat în conformitate cu prevederile actelor normative menţionate, începând cu data de 1.01.2011 şi până la data de 12 mai, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Cu privire la această solicitare, instanţa a reţinut că potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.284/2010 „Valoarea salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice”, iar potrivit art.1 alin.1 din Legea 285/2010 „Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.”

În ceea ce priveşte drepturile salariale aferente lunii octombrie 2010, care au constituit baza de calcul pentru drepturile salariale aferente anului 2011, având în vedere considerentele mai sus-enunţate, trebuiau stabilite în funcţie de salariul de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanţii în decembrie 2009, în conformitate cu prevederile Legii 221/2008. Astfel, salariul reclamanţilor începând cu luna ianuarie 2010 (deci şi cel din luna octombrie 2010) trebuia să fie egal cu salariul din luna decembrie 2009, iar acesta din urmă trebuia calculat în funcţie de prevederile Legii nr.221/2008. Totodată, drepturile salariale aferente lunii octombrie 2010, calculate în raport de dispoziţiile Legii nr.221/2008, urmau a fi reduse cu 25%, în conformitate cu prevederile Legii nr.118/2010. Salariul astfel determinat, urma să reprezinte baza de calcul pentru drepturile salariale aferente anului 2011.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile Legii 284/2010 şi Legii 285/2010, precum şi faptul că în luna octombrie 2010 salariile reclamanţilor, personal didactic, trebuiau calculate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.221/2008, aspect statuat cu caracter definitiv prin Decizia nr.11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa a reţinut că sunt întemeiate pretenţiile reclamanţilor de obligare a angajatorului la calculul şi plata diferenţei dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.285/2010, raportat la Legea nr.221/2008.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal Ministerul Educaţiei Naţionale, criticând-o pentru motive prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel:

Instanţa trebuia să reţină că recurentul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât între el şi reclamanţi nu există vreun raport juridic de muncă şi în consecinţă nu există nici obligaţii ale recurentului cu privire la încadrarea, calcularea şi plata salariilor pentru reclamanţi.

Recurentul, chiar dacă în conformitate cu prevederile art.112 (4) din Legea nr.1/2001 are în subordine şi „Palatul Naţional al Copiilor, palatele şi cluburile elevilor”, nu are raporturi juridice directe cu reclamanţii, fiind un terţ faţă de raportul juridic angajat-angajator.

Prin decizia nr.2816/09.09.2013, Tribunalul Argeş, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Din anul 2001, în baza art.13 alin.(1) din O.U.G. nr.32/2001, pentru reglementarea unor probleme financiare, cu modificările ulterioare, finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigura din bugetele locale ale unitarilor administrativ-teritoriale pe a căror raza acestea îşi desfăşoară activitatea.

Fac excepţie de la aceasta regula anumite cheltuieli enumerate la lit.a)-f) de la acest alineat, in care nu intră insa si cheltuielile de personal.

Potrivit alin.3 al aceluiaşi articol, cheltuielile privind cluburile, taberele, palatele copiilor casele corpului didactic şi inspectoratele şcolare se finanţează de la bugetul de stat prin Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.111 alin.2 şi 3 din Legea nr.1/2011 a educaţiei naţionale, care arată că „Finanţarea cheltuielilor privind inspectoratele şcolare, casele corpului didactic, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor, cluburile sportive şcolare, se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

(3) Cluburile sportive şcolare, precum şi palatele şi cluburile copiilor pot să fie finanţate şi de autorităţile administraţiei publice locale”.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond l-a obligat pe recurent să vireze pârâtului Palatul Copiilor fondurile necesare achitării drepturilor acordate, reţinându-se astfel calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale atâta timp cât prin bugetul acestuia se asigură, din bugetul de stat, finanţarea cheltuielilor privind plata drepturilor solicitate de reclamanţi.

Faţă de cele ce preced recursul pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale este nefondat şi fiind respins, potrivit dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă.

9. Regimul juridic al prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în noul Cod de procedură civilă

Art.706 alin. 1 noul Cod Procedură Civilă

Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de trei ani dacă nu este precizat un alt termen special.

Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea părţii interesare, astfel că instanţa nu o poate invoca din oficiu, potrivit art.706 alin. 1 NCPC

(Decizia civilă nr.2884/11 septembrie 2013)

Constată că, prin cererea înregistrată sub nr.1484/205/2013 la data de 21.03.2013, creditoarea T.I.A., prin Biroul Individual al Executorului Judecătoresc M. M. I., a solicitat încuviinţarea executării silite prin toate formele de executare prevăzute de lege asupra bunurilor şi veniturilor debitorului P.G.N., pentru recuperarea sumei de 2.700 lei, actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând contravaloare pensie întreţinere lunară la care debitorul a fost obligat conform sentinţei civile nr.1567/26.09.2005 pronunţată de Judecătoria Câmpulung, la care se adaugă şi cheltuielile de executare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.03.2013 pronunţată de Judecătoria Câmpulung s-a respins cererea formulată de creditoare, reţinându-se că sentinţa civilă a cărei executare se solicită este pronunţată la data de 26.09.2005, fiind definitivă şi irevocabilă prin neapelare.

A mai reţinut instanţa că s-a prescris dreptul creditoarei de a obţine executarea silită prevăzută de art.705 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat apel creditoarea T. I.A., solicitând admiterea apelului şi modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de încuviinţare a executării silite a obligaţiei stabilite în sarcina debitorului P. Gh..

În motivarea apelului s-a arătat că prin sentinţa civilă nr.1567/26.09.2005, ce constituie titlu executoriu, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, debitorul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, începând cu data de 22.06.2005 şi până la majoratul acesteia.

A mai arătat apelanta că obligaţia de a plăti pensia de întreţinere reprezintă o prestaţie succesivă. Luând în considerare termenul de prescripţie de trei ani şi ultima prestaţie, respectiv luna martie 2010, precum şi data la care s-a formulat cererea, apelanta consideră că obligaţia de plată a pensiei de întreţinere stipulată în titlul executoriu nu este prescrisă. Mai mult, debitorul nu şi-a executat niciodată obligaţia dispusă în sarcina sa prin sentinţa civilă nr.1567/2005.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.83/07.05.2013, a respins apelul ca nefondat reţinând următoarele:

Potrivit art.705 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.

În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea a început să curgă în anul 2005 şi s-a prescris în anul 2008.

Conform art.706 alin.2 Cod procedură civilă, dispoziţii legale incidente în cauză având în vedere natura obligaţiei stabilită în sarcina pârâtului prin sentinţa civilă nr.1567/2005 (obligaţie de întreţinere), dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu pe calea unui nou proces fără a i se putea opune existenţa autorităţii de lucru judecat.

Având în vedere că prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie fără ca legiuitorul să distingă după cum titlul executoriu prevede o obligaţie simplă sau cu executare succesivă, creditoarea va putea obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului nu s-a prescris.

În consecinţă, tribunalul a constatat că susţinerile apelantei nu sunt fondate, instanţa de fond în mod corect respingând cererea formulată de creditoare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, creditoarea T. I.-A. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate arătând, în esenţă, că obligaţia de plată a pensiei de întreţinere stipulată în titlul executoriu nu este prescrisă, creditoarea având posibilitatea de a solicita executarea acesteia în termen de 3 ani de la majoratul minorei, adică până la data de 01.02.2022.

S-a mai arătat că fiind vorba de o procedură necontencioasă, instanţa nu avea dreptul să invoce, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care putea fi soluţionată doar pe calea contestaţiei la executare.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii apelului cu consecinţa admiterii cererii de încuviinţare a executării silite.

Prin decizia nr.2884/11.09.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a admis recursul formulat de creditoare, a casat sentinţa şi încheierea şi a trimis cauza spre rejudecare, la Judecătoria Câmpulung.

Pentru a hotărî astfel, Curtea reţinut următoarele:

Criticile formulate prin recurs, ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art.488 al.1 pct.5 Cod procedură civilă, sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Deşi instanţa de apel se referă în motivarea soluţiei sale la disp. art.705 al.2 Cod procedură civilă, tribunalul nu a avut în vedere şi disp. art.706 al.1 Cod procedură civilă, care stabilesc expres faptul că, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate.

Or, în cauza de faţă, prescripţia nu a fost invocată de debitor, ci de instanţă, ceea ce contravine dispoziţiilor imperative ale art.706 al.2 Cod procedură civilă, având în vedere că cererea de executare de faţă a fost formulată după data de 15.02.2013, data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.

Mai mult, debitorul care ar fi putut invoca prescripţia nu a fost citat în cauză la instanţa de fond, iar prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu se putea invoca decât în procedura contencioasă a contestaţiei la executare, în care se putea analiza şi natura obligaţiei stabilită prin titlul executoriu şi caracterul de prestaţie succesivă a obligaţiei de plată până la majoratul minorei.

Faţă de aceste considerente, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art.488 al.1 pct.5 Cod procedură civilă, precum şi cele ale art.498 al.2 Cod procedură civilă, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cererea pe excepţie şi nu pe fond, soluţie menţinută de instanţa de apel.

În consecinţă, Curtea, în baza textelor de lege susmenţionate, a admis recursul de faţă, a casat sentinţa tribunalului şi încheierea judecătoriei pronunţată la data de 21.03.2013 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

CONTENCIOS

1. Aplicarea în timp a regulilor reglementând modul de acordare a măsurilor reparatorii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv. Procedura aplicabilă. Reguli de stabilire a capacităţii procesuale de folosinţă a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Art. 17 şi 18 din Legea nr.165/2013

Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României

Art. 110 alin. 3 Cod procedură civilă

În raport de modificările legislative în materie, curtea a constatat că rămâne competentă să soluţioneze atare cerere, formulată şi înregistrată la instanţă anterior intrării în vigoare a Legii noi nr. 165/2013, în raport şi de prevederile Legii nr.2/2013.

Totodată, chiar dacă această lege prevede la art. 4 că legea nouă se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate, sub aspectul competenţei, art.20 din Titlul VII al Legea nr.247/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr.165/2013, prevede că soluţionarea acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.

Prin urmare, pentru dosarele aflate pe rolul instanţelor la data adoptării noului act normativ, competenţa rămâne instanţei de contencios administrativ.

În acest context se constată însă că la data pronunţării prezentei decizii, celelalte dispoziţii ale Legea nr.247/2005, Titlul VII, care reglementau procedura de emitere a titlului de despăgubire sunt abrogate, fiind înlocuite cu procedura prescrisă de art.21 şi urm. din Legea nr.165/2013, aspect care va produce consecinţe şi asupra celor două excepţii de fond invocate de recurentă.

De asemenea, potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care, conform art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de retrocedare.

Ca atare, sub aspectul capacităţii procesuale de folosinţă, CCSD îşi încetează existenţa ca organ administrativ învestit cu soluţionarea dosarelor de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legilor speciale de restituire, fiind înlocuită de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care preia toate atribuţiile acesteia şi implicit calitatea procesuală a CCSD în dosarele în curs.

Nu numai prevederile legii noi cu implicaţii asupra părţilor în dosare trebuie recunoscute ca aplicabile ci şi cele care reglementează procedura de urmat, de vreme ce legiuitorul declară în art. 4 al legii că dispoziţiile acesteia “se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Însă art.110 alin.3 Cod procedură civilă, aplicabil în prezenta cauză, faţă de data sesizării instanţei, permite ca, înainte de împlinirea termenului, să se formuleze cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori instanţa apreciază că cererile sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.

Faţă de această normă tranzitorie, prevederile art.6 Cod civil şi ale art.24 NCPC, ca reguli generale, nu sunt aplicabile, legea specială reglementând un regim juridic aparte în privinţa aplicării în timp a normei noi.

(Decizia nr. 2629/R-CONT/05 Septembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la data de 25.01.2012, reclamanta N. O. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa CCSD să fie obligată să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire conform dispoziţiei Primarului Mun. Piteşti nr. ***/17.08.2006 pentru imobilul teren şi construcţie demolată, situat în Piteşti, str. Craiovei nr.35, jud. Argeş.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2656/5.12.2011 la BNP C. F. A. a cumpărat drepturile de despăgubire rezultate din Dispoziţia nr. 2663/2006 de la socrul său N.V., titularul drepturilor de despăgubire.

Ulterior, a înaintat o notificare către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, somând-o ca în termen de 30 de zile să înainteze dosarul către un evaluator pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă nici până în prezent nu i s-a răspuns la notificare şi, deşi dosarul se află înregistrat la autoritatea pârâtă de 6 ani, aceasta nu au respectat prevederile legale.

S-a arătat că prin Dispoziţia nr.***/2006, necontestată, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, a fost recunoscut dreptul la restituirea în echivalent a imobilului situat în P., str. C., judeţul A., în baza art. 26 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001.

Dosarul împreună cu dispoziţia au fost înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără a fi soluţionat până în prezent, deşi art.16 din Titlul VII al Legii nr.246/2005 obligă la evaluarea bunului şi la emiterea titlului de despăgubire.

Chiar dacă această procedură administrativă nu este prevăzută de Legea nr. 247/2005 a se derula într-un anumit termen, se poate aprecia că se aplică dreptul comun în materie, aşa încât cele trei etape de operaţiuni administrative trebuie parcurse în 30 de zile. Chiar dacă nu s-ar aplica termenul de 30 de zile, trebuie să se dea eficienţă dispoz. art. 6 paragraf. 1 din „CEDO” şi dispoz. art. 1 din Primul Protocol adiţional al „CEDO”, precum şi dispoz. art. 11 şi 20 din Constituţia României, astfel încât cererea de despăgubiri să fie soluţionată în mod efectiv într-un termen rezonabil.

Reclamantul a invocat statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Faimblat împotriva României din 13.01.2009 (paragrafele 38-40 şi 53) şi Viaşu împotriva României din 9.12.2008 (paragraf 77) şi Recomandarea Comitetului de Miniştri din 12.05.2004 în care s-a reţinut că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie trebuie să fie protejate în primul rând prin dreptul intern şi aplicate de către autorităţile naţionale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile din Legea nr.10/2001, Titlului VII din Legea nr.247/2005, H.G. nr.1095/2005, Legea nr.554/2004, art.1 din Protocolul nr.1 la „CEDO”, art.6 din „CEDO”, art.11, 20 şi art.44 din Constituţia României, precum şi pe „textele Consiliului Europei”.

La cererea de chemare în judecată au fost anexate înscrisuri.

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată, deoarece în cadrul procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr.247/2005 trebuie parcurse mai multe etape. În cazul de faţă etapa transmiterii şi înregistrării dosarului a fost parcursă în sensul că dosarul a fost înregistrat la secretariatul Comisiei Centrale sub nr. ***/CC. În etapa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură s-a constatat că există neconcordanţe în înscrisurile de la dosar cu privire la suprafaţa imobilului notificat, precum şi faptul că în privinţa imobilului există o situaţie de coproprietate. Ca atare, dosarul de despăgubiri a fost returnat Primăriei Piteşti pentru reanalizarea Dispoziţiei nr. ***/2006 şi dispunerii în consecinţă.

S-a arătat că nu există un refuz din partea Comisiei Centrale în soluţionarea cererii reclamantului, dosarele fiind soluţionate în ordinea stabilită prin decizia nr. ***/16.09.2008.

La întâmpinare a fost anexată copia adresei din 15.02.2012 prin care ANRP a retrimis Primăriei Piteşti dosarul de despăgubiri în care a fost emisă Dispoziţia nr. ***/17.08.2006.

Prin sentinţa nr.117/23 martie 2012 Curtea de Apel Piteşti a admis cererea formulată de reclamanta N. O. în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, obligând Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în condiţiile O.U.G. nr. 4/2012.

În baza art. 274 alin. 3 C.proc.civ. a fost redus onorariul avocatului reclamantei la 500 lei şi în baza art. 274 alin. 1 C.proc.civ. a fost obligată pârâta CCSD să plătească reclamantei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin Dispoziţia Primarului mun. Piteşti nr. ***/17.08.2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea lui N. V., potrivit Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 360 mp şi construcţiile de 166,40 mp, expropriate şi demolate, situate în Piteşti, str. Craiovei nr. 35.

Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2656/5.12.2011 la BNP C. F. A., N. V. a cesionat reclamantei dreptul său de a primi despăgubirile la care se referă Dispoziţia nr. ***/2006.

Cesionarul a înaintat notificare către ANRP şi a primit răspuns, datat la 16.01.2012, că dosarul de despăgubiri nu fusese încă analizat.

Potrivit art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001/R, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a legii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.

Potrivit art.16 alin.4 şi 5 din acelaşi act normativ, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi, dacă constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarele sunt transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Ulterior, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală procedează fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, potrivit art.16 alin.7 din Legea nr.247/2005.

S-a arătat că procedura legală sus expusă este una de durată relativ îndelungată şi, prin urmare, nu se poate realiza într-un timp stabilit decisiv la momentul înregistrării dosarului de despăgubiri la Secretariatul CCSD. Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri nu este suspusă termenul de 30 de zile prevăzut de art. art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

S-a reţinut că deşi legea contenciosului prevede că termenul respectiv este aplicabil ori de câte ori nu este prevăzut un alt termen pentru soluţionarea de către o autoritate publică a unei cereri referitoare la un drept ori interes legitim, acesta nu poate fi aplicat pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri. Concluzia este atrasă de faptul că Legea nr. 247/2005 – Titlul VII stabileşte o procedură specifică şi distinctă de o procedură administrativă obişnuită, nedescrisă în amănunt de lege şi existentă în mod obişnuit în raporturile ce implică o autoritate publică. Procedura prev. de Legea nr. 247/2005 implică mai multe autorităţi public şi parcurgerea mai multor etape, de la recunoaşterea sau reconstituirea dreptului de proprietate şi, ulterior, a celui de a primi despăgubiri, până la primirea efectiva a acestora în modalităţile prevăzute de lege.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri este una dintre etapele procesului de mai sus, iar emiterea deciziei în termen de 30 de zile nu este imperativă prin raportare la Legea contenciosului administrativ. În primul rând, termenul prevăzut de legea contenciosului se calculează de la data înregistrării cererii la autoritate publică. În speţă, înregistrarea se face la Secretariatul CCSD pentru verificări prealabile, iar CCSD – chiar dacă este o autoritate publică în înţelesul legii contenciosului administrativ – este o structură al cărei mod de activitate diferă de cel al unei autorităţi publice comune. Astfel, emiterea unei decizii de către CCSD depinde nu doar de întrunirea periodică a respectivei comisii, ci şi de parcurgerea paşilor premergători acesteia, descrişi de lege, precum şi de o ordine de soluţionare a cererilor de despăgubiri. De altfel, în domeniul reconstituirii/recunoaşterii dreptului de proprietate şi al acordării de măsuri reparatorii, procedurile prevăzute în legile speciale nu s-au raportat la termenul prevăzut de legea contenciosului administrativ, chiar dacă respectivele proceduri erau administrative.

Însă, s-a reţinut că deşi Legea nr. 247/2005 nu impune un termen determinat pentru emiterea deciziei administrative reprezentând titlul de despăgubiri, aceasta trebuie emisă într-un termen ce trebuie să fie rezonabil, adică să permită autorităţii publice să parcurgă procedura prevăzută de lege, dar să nu întârzie acordarea despăgubirilor astfel încât titularul dreptului să suporte un prejudiciu suplimentar prin trecerea unui timp îndelungat şi lipsirea sa de despăgubirile cuvenite.

S-a reţinut că este obligatoriu ca soluţionarea dosarelor să se realizeze potrivit legii, cu parcurgerea tuturor etapelor, şi este corect să se respecte o ordine obiectivă de soluţionare, aceea a datei de înregistrare a dosarului. Dar acesta nu înseamnă că soluţionarea dosarelor poate să treneze un timp îndelungat şi total nedeterminabil. Este esenţial pentru respectarea legii – inclusiv a art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în sensul atingerii scopului ei nu doar ca dosarul să fie soluţionat, ci şi ca soluţionarea să fie realizată într-un timp care să-i permită atât autorităţii publice să se asigure de respectarea prescripţiilor legii în activitatea ei, cât şi destinatarului legii şi despăgubirilor să se bucure efectiv şi cât mai curând de repararea prejudiciului suferit prin deposedarea abuzivă de proprietatea sa.

În speţă, s-a constatat că deşi Dispoziţia Primarului municipiului Piteşti a fost înaintată Secretariatului CCSD aşa cum impun dispoziţiile art. 16 alin. 2 sus arătate, CCSD nu a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire. Faptul că pârâta a restituit dosarul de despăgubiri către Primăria Piteşti nu este un motiv întemeiat pentru a se considera că nu (mai) are nicio responsabilitate faţă de reclamantă.

S-a constatat că, până la acest moment în care se verifică îndeplinirea obligaţiilor legale care revin pârâtei, dispoziţia primarului nu este desfiinţată şi că, deşi a trecut un timp, dincolo de limita rezonabilă în care pârâta nu a observat eventuale inadvertenţe sau lipsuri din dosarul de despăgubiri, decizia reprezentând titlu de despăgubiri nu a fost emisă.

Având în vedere intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012 prin care s-a dispus suspendarea pe o perioadă de 6 luni de la intrarea în vigoare a actului normativ respectiv a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, Curtea a dispus ca emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri să se facă în speţă în condiţiile acestui act normativ, adică după împlinirea termenului de suspendare legal impus.

Cât priveşte cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. 3 C.proc.civ., apreciind că suma de 3.000 lei este nejustificat de mare pentru complexitatea cauzei, având în vedere că soluţionarea cauzei de faţă a intervenit la primul termen de judecată şi că specificul cauzei nu a presupus administrarea unui probatoriu amplu şi pledoarii ample. Ca atare, a redus onorariul la 500 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea cererii formulate.

Se invocă totodată şi excepţia nulităţii dispoziţiei nr. ***/17.08.2006 a Primăriei Piteşti, deoarece în cadrul dosarului s-a constatat lipsa unor documente din care să reiasă de ce s-a restituit întregul imobil.

Prin dispoziţia nr. ***/17.08.2006, Primăria Piteşti a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, dosarul fiind transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru a fi declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr.247/2005, care prevede etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor, a evaluării şi emiterii de către C.C.S.D. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, respectiv de valorificare a acestui titlu.

Etapa transmiterii şi înregistrării dosarului a fost parcursă în cauză, fiind menţionată înregistrarea nr. ***/CC în faţa C.C.S.D.

De asemenea, dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, constatându-se că din dosar lipsesc înscrisurile care să ateste că imobilul a aparţinut în integralitate reclamantei.

Prin urmare, C.C.S.D. a solicitat Primăriei Piteşti completarea dosarului, dispunându-se restituirea la această autoritate.

Se mai arată că etapa evaluării poate fi parcursă dacă este completat dosarul cu înscrisurile solicitate, instituţia pârâtă nu poate proceda la analizarea unor dosare incomplete, deciziile sau dispoziţiile trebuind să fie însoţite de înscrisurile arătate la art. 16.1-16.3 din H.G. nr. 1095/2006.

Sunt învederate prevederile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinându-se că trebuie să se ţină seama la soluţionarea acestor cereri de complexitatea cauzei, de conduita reclamantului şi de cea a autorităţii competente.

În ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată se arată că nu au fost respectate prevederile art. 275 C.proc.civ., pârâtul recunoscând drepturile reclamantei astfel că nu putea fi obligat la cheltuieli.

De asemenea se impunea ca instanţa să facă aplicarea art. 274 alin. 3 C.proc.civ., faţă de situaţia din dosar.

Cauza a fost înaintată instanţei supreme pentru soluţionarea recursului, însă prin încheierea nr. 1636 din 25.02.2013 aceasta a scos dosarul de pe rol, potrivit art. XXIII alin.2 şi 4 din L. nr. 2/2013, restituindu-l la curtea de apel.

În faţa curţii de apel, la 5.06.2013 recurenta a înaintat la dosar o cerere de introducere în cauză a Comisiei Naţionale de Compensarea Imobilelor, faţă de disp. art. 4, art. 17 alin. 2 şi art. 18 alin.1 şi 3 din L. nr. 165/2013, instanţa procedând ca atare la termenul din 7 iunie 2013.

Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor a invocat la 26.08.2013 excepţia prematurităţii acţiunii, deoarece prin O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări prin L. nr. 117/2012 s-a suspendat procedura în faţa comisiei, în vederea identificării soluţiilor necesare implementării cauzei mari Athanasiu şi alţii împotriva României ceea ce s-a realizat prin L. nr. 165/2013, care dispune alte termene de soluţionare.

Dosarul incomplet a fost restituit de Secretariatul CCSD către primăria Mun. Piteşti şi nu a fost restituit până în prezent.

De asemenea, obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire nu îşi mai găseşte aplicarea în prezent, faţă de art.34 alin. 1 şi art. 21 alin. 6 din L. nr. 165/2013.

A fost ataşată adresa nr. ***/CC/15.02.2012 iar intimata a depus la dosar decizia nr. 1224/14.03.2013 a Curţii de Apel Piteşti în dosarul nr. 7832/109/2012.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Curtea a reţinut că faţă de soluţia primei instanţe reclamanta nu a uzat de calea de atac a recursului astfel că şi-a însuşit argumentele instanţei inclusiv în privinţa emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire în condiţiile O.U.G. nr. 4/2012.

În al doilea rând, în raport de modificările legislative în materie, curtea a constatat că rămâne competentă să soluţioneze atare cerere, formulată şi înregistrată la instanţă anterior intrării în vigoare a Legii noi nr. 165/2013, în raport şi de prevederile Legii nr.2/2013.

Totodată, chiar dacă această lege prevede la art. 4 că legea nouă se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate, sub aspectul competenţei, art.20 din Titlul VII al Legea nr.247/2005, aşa cum a fost modificat prin Legea nr.165/2013, prevede că soluţionarea acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.

Prin urmare, pentru dosarele aflate pe rolul instanţelor la data adoptării noului act normativ, competenţa rămâne instanţei de contencios administrativ.

În acest context se constată însă că la data pronunţării prezentei decizii, celelalte dispoziţii ale Legea nr.247/2005, Titlul VII, care reglementau procedura de emitere a titlului de despăgubire sunt abrogate, fiind înlocuite cu procedura prescrisă de art.21 şi urm. din Legea nr.165/2013, aspect care va produce consecinţe şi asupra celor două excepţii de fond invocate de recurentă.

De asemenea, potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor care, conform art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de retrocedare.

Ca atare, sub aspectul capacităţii procesuale de folosinţă, CCSD îşi încetează existenţa ca organ administrativ învestit cu soluţionarea dosarelor de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legilor speciale de restituire, fiind înlocuită de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care preia toate atribuţiile acesteia şi implicit calitatea procesuală a CCSD în dosarele în curs.

Nu numai prevederile legii noi cu implicaţii asupra părţilor în dosare trebuie recunoscute ca aplicabile ci şi cele care reglementează procedura de urmat, de vreme ce legiuitorul declară în art. 4 al legii că dispoziţiile acesteia “se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Faţă de această normă tranzitorie, prevederile art.6 Cod civil şi ale art.24 NCPC, ca reguli generale, nu sunt aplicabile, legea specială reglementând un regim juridic aparte în privinţa aplicării în timp a normei noi.

Curtea a reţinut astfel că potrivit art.21 din Legea nr.165/2013 pentru acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate.

Deciziile entităţilor învestite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită de lege.

Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.

Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.

Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.

Numărul de puncte se stabileşte după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).

Ulterior verificării şi evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege şi, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).

În cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.

De asemenea, art.34 alin. 1 din L.nr.165/2013 prevede că dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

În acest context, Curtea a constatat că prin dispoziţia nr. ***/17.08.2006, Primarul Municipiului Piteşti a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru N. V., pentru imobilul construcţii 166,4 mp. demolate şi teren de 360 mp. preluate abuziv de către stat.

Dosarul în care a fost emisă dispoziţia a fost înaintat la A.N.R.P., fiind înregistrat sub nr. ***/CC, aşa cum reiese din adresa cu acelaşi număr emisă de A.N.R.P.

Prin memoriile înregistrate la A.N.R.P. s-a solicitat de către reclamantă comunicarea stadiului soluţionării dosarului de despăgubiri, răspunsul primit potrivit adresei susmenţionate, arătând că dosarul se află în lucru, la 16.01.2012, nefiind comunicat reclamantei faptul că dosarul ar fi incomplet.

Totuşi dosarul a fost restituit la autoritatea locală pentru completare, care a emis o nouă dispoziţie nr. ***/2012, anulată însă prin sentinţa nr.352/10.10.2012 a Tribunalului Argeş irevocabilă prin decizia nr.1224/14 martie 2013.

Ca atare, îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii conform primei dispoziţii emise de primar a fost recunoscută irevocabil de instanţele judecătoreşti.

În acest context, Curtea constată că deşi s-a solicitat îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr.247/2005, în vigoare la acel moment, în sensul soluţionării dosarului nr. ***/CC, prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru terenul de 360 mp., situat în Piteşti şi construcţia de 166,4 mp. demolată, comisia nu a răspuns solicitării formulate.

Prin urmare, prin jocul aplicării în timp a regulilor reglementând modul de acordare a măsurilor reparatorii, în prezent situaţia reclamantei intră sub incidenţa Legii nr.165/2013, care schimbă procedura de stabilire a acestora.

Potrivit noii proceduri de soluţionare a dosarelor în care au fost emise dispoziţii în temeiul Legii nr.10/2001 de către autorităţile locale, CNCI are posibilitatea să procedeze la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, putând solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.

Ulterior se procedează la evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei, prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte, numărul acestora fiind stabilit după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat.

După verificare şi evaluare, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege şi, după caz, aprobă punctajul stabilit.

Ca atare, în procedura prevăzută de Legea nr.165/2013, CNCI are posibilitatea de a analiza valabilitatea dispoziţiei, însă în cauza de faţă dispoziţia nr. ***/17.08.2006 emisă de Primarul Municipiului Piteşti a fost analizată în dosarul nr. 7832/109/2012, în care s-a statuat irevocabil că aceasta nu mai poate fi revocată, producând efecte în planul dreptului de proprietate, născând drepturi cu caracter patrimonial în favoarea reclamantului.

Prin urmare, excepţia de nulitate a dispoziţiei nr. ***/17.08.2006 nu poate fi primită.

Asupra excepţiei de prematuritate a cererii, Curtea constată că legea anterioară nu prevedea un termen pentru soluţionarea dosarelor înaintate Secretariatului Comisei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă intervalul de timp în care, în cazul de faţă, Comisia nu a îndeplinit actul de procedură potrivit art.16 din Legea nr.247/2005, depăşeşte un termen rezonabil, necesar autorităţii pârâte pentru emiterea deciziei sau trimiterea la reevaluare.

Chiar dacă C.C.S.D. avea de soluţionat un număr mare de cereri, ţinând seama în cazul de faţă de poziţia persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, au fost încălcate obligaţiile prevăzute la art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, prin nesoluţionarea cererii.

O atare atitudine a permis incidenţa noului act normativ în cazul unei dispoziţii emisă de o autoritate locală emisă în temeiul Legii nr.10/2001 în anul 2006, ceea ce face ca lipsirea reclamantei de drepturile cuvenite să depăşească o limită rezonabilă de timp.

Faţă de argumentele aduse în preambulul O.U.G. nr.4/2012, prin articolul unic al acesteia s-a stabilit că de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, Legea nr.117/2012 pentru aprobarea O.U.G.nr.4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr.247/2005, a prorogat termenul de suspendare a procedurilor de emitere a titlurilor de despăgubire până la 15 mai 2013.

Aşa cum s-a arătat mai sus, art.34 din Legea nr.165/2013 prevede un termen de 60 de luni de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., în care s-au emis dispoziţii pentru recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii în condiţiile legilor speciale.

Însă art.110 alin.3 Cod procedură civilă, aplicabil în prezenta cauză, faţă de data sesizării instanţei, permite ca, înainte de împlinirea termenului, să se formuleze cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori instanţa apreciază că cererile sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.

Prematuritatea invocată de către C.N.C.I. în notele scrise se raportează la un act normativ nou, care prorogă din nou termenul de soluţionare al dosarelor, care se interpune pe fondul unei proceduri în curs şi care permite chiar reanalizarea îndreptăţirii persoanei solicitante la măsuri reparatorii, ceea ce însă nu este cazul în speţă, faţă de cele de mai sus.

Faptul că dosarul ar fi incomplet şi că s-a solicitat Primăriei Piteşti completarea acestuia cu înscrisuri care să ateste dacă întreaga suprafaţă de teren se cuvine reclamantei, respectiv pentru a se depune originalul/copia legalizată a contractului de cesiune încheiat între N. V. şi N. O., nu absolvă autoritatea pârâtă de soluţionarea cererii înregistrate în cadrul acesteia de mai mulţi ani, în condiţiile în care îndreptăţirea persoanei la despăgubiri a fost recunoscută în procedura Legii nr.10/2001, în anul 2006 şi noua dispoziţie nr.744/2012 a fost anulată prin sentinţa nr.352/10.10.2012 a Tribunalului Argeş irevocabilă prin decizia nr.1224/14 martie 2013 a Curţii de Apel Piteşti cu consecinţa menţinerii ca valabile a dispoziţiei nr. ***/2006.

Ca atare, cum recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită s-a realizat în anul 2006, respingerea cererii la acest moment, fără observarea art.110 Cod procedură civilă, ar echivala cu lipsirea titularului de dreptul său, o perioadă de timp îndelungată.

În context, faţă de dispoziţiile art. 4 rap. la art.34 alin.1 şi la art.21 alin.5 şi următoarele din Legea nr.165/2013, se constată că într-adevăr obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire aferent dispoziţiei nr. ***/2006 a Primarului Municipiului Piteşti nu mai este posibilă, dosarul urmând a fi soluţionat în conformitate cu dispoziţiile noii legi, respectiv prin emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.

În ce priveşte cheltuielile de judecată acordate la prima instanţă, faţă de criticile din recurs, Curtea constată că acestea sunt nefondate, de vreme ce acţiunea a fost admisă, fiind incidente prevederile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, culpa autorităţii pârâte la acel moment fiind corect reţinută de instanţa de judecată.

De altfel şi soluţia ce se va pronunţa în recurs, în care se va dispune obligarea autorităţii pârâte de a proceda conform L. nr. 165/2013 cu respectarea termenului prevăzut de această lege pentru soluţionarea dosarului, susţine acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, reduse de instanţă în raport de dovada de la fila 44 dosar fond în aplicarea art.274 alin.3 Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, raportat la prevederile Legii nr.165/2013, Curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la soluţionarea dosarului reclamantei în condiţiile Legii nr.165/2013.

2. Condiţiile legale procedurale pentru efectuarea plăţii despăgubirilor stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003 după adoptarea O.U.G. nr.10/2013.

Legea nr. 290/2003

H.G. nr. 1120/2006 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003

Legiuitorul a stabilit ca plata compensaţiilor băneşti să se facă, într-adevăr, în limita sumelor aprobate anume cu aceste destinaţii în bugetul statului, însă atare aspect nu poate conduce la concluzia că recurentei-debitoare nu i-au fost stabilite şi alte obligaţii în sensul de a lua toate măsurile pentru a asigura diminuarea bugetului său, astfel încât să asigure plata tranşelor stabilite prin lege.

Critica legată de faptul că instanţa de fond nu a observat că resursele alocate pentru anul 2011 au fost insuficiente pentru acoperirea plăţilor pentru cererile depuse, nu poate constitui un motiv de înlăturare a răspunderii recurentei-pârâte pentru faptul că nu a depus diligenţele necesare îndeplinirii propriilor obligaţii, susţinere care vine în contradicţie cu dispoziţiile art.44 din Constituţie, potrivit cu care creanţele asupra statului sunt garantate.

De altfel, recurenta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte că banii alocaţi au fost insuficienţi pentru a se onora obligaţiile legale, ci apărarea s-a redus la simple afirmaţii şi la invocarea practicii CEDO.

Dezvoltarea recursului se referă numai la absenţa resurselor financiare şi la volumul mare de activitate, ceea ce nu poate constitui un motiv de exonerare de la plata obligaţiei legale prin limitarea drepturilor recunoscute reclamanţilor, ceea ce înseamnă, desigur, o încălcare a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor în accepţiunea Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

(Decizia nr. 2895/R-CONT/25 septembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la nr. 3165/90/2012, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând obligarea acesteia la plata cotei de 31,6% din suma de 457.428,84 lei, acordată cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, actualizată cu indicele de inflaţie din momentul scadenţei plăţii sumei şi până la data efectivă a plăţii.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a formulat cerere pentru acordarea despăgubirilor datorate în baza Legii nr. 290/2003, alături de alţi moştenitori. Prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 396/2006 a acordat acestor persoane, în indiviziune, suma menţionată mai sus.

S-a mai menţionat că Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009 nu a fost atacată în justiţie, astfel că a rămas irevocabilă cu privire la întinderea despăgubirilor acordate.

A mai arătat şi că, ulterior, prin partajul voluntar autentificat de B.N.P. I.A.D. sub nr. *** din 29 septembrie 2010, a ieşit din indiviziune asupra acestei sume sub forma unor cote procentuale, revenindu-i o cotă de 31,6%.

Reclamantul a menţionat şi că, alături de ceilalţi moştenitori, a înregistrat la A.N.R.P. dosarul nr. *** din 30 septembrie 2010, prin care a solicitat plata sumei de bani.

Deşi plata sumelor de bani a devenit scadentă de o perioadă mare de timp, toate demersurile efectuate de beneficiari au rămas fără rezultat, nefiind primită nici măcar prima tranşă din sumă.

Cererea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 6 din Legea nr. 290/2003.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că, potrivit art. 18 alin. 5 din H.G. nr. 1120/2006, compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârile comisiilor judeţene ori a municipiului Bucureşti se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie şi că potrivit art. 41 din Charta Europeană a Drepturilor Fundamentale şi Interpretarea Recomandării C.M./20077, termenul rezonabil pentru soluţionarea cererii reclamantului trebuie determinat în raport de circumstanţele date. În acest sens, pârâta a precizat că există foarte multe cereri, iar mijloacele folosite sunt insuficiente.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 396/2006 a admis cererea formulată şi s-a propus acordarea compensaţiilor băneşti moştenitorilor G.D.M., G.C.R., P.R.-O., V. M.-V. şi R. C. pentru bunurile de care au fost deposedaţi R.E. şi Z. ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de nord şi a ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Totodată, valoarea compensaţiilor a fost stabilită la suma de 457.428,84 lei.

S-a stabilit ca această sumă să fie acordată solicitanţilor, plata urmând a fi dispusă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu susţinerile părţilor, rezultă că împotriva hotărârii mai sus menţionate nu s-a formulat contestaţie.

Prin actul de partaj voluntar autentificat de B.N.P. I. A.-D. sub nr. *** din 29 septembrie 2010, reclamantului i-a revenit procentul de 31,6% din suma de bani acordată prin hotărârea mai sus menţionată, lui G. D. M. 21%, lui V. M. V. 15,8%, lui G. C. R. 15,8% şi lui P. R. O. 15,8%.

Prin cererea înregistrată sub nr. ***/RG din 30.09.2010 s-a solicitat autorităţii pârâte să plătească suma de 457.428,84 lei. Totodată, a fost formulată cerere către Avocatul Poporului, înregistrată sub nr. *** din 6 octombrie 2011,

Până în prezent este cert faptul că reclamantului nu i s-au plătit sumele cuvenite potrivit înscrisurilor analizate mai sus.

Prin sentinţa civilă nr.1148 din 26 iunie 2008, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta să achite acestuia cota de 31,5% din suma de 457.428,84 lei, cuvenită potrivit Hotărârii nr. 726/2009, respectiv suma de 144.547,52 lei, precum şi la 900 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul este beneficiarul unei cote din despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003, prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 396/2006.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 290/2003 plata acestor despăgubiri se face de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Este reglementată, astfel, obligaţia legală de plată în sarcina acestei autorităţi.

Potrivit art. 18 din H.G. nr. 1120/2006 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, plata se face pe bază de cerere scrisă, însoţită de documentele menţionate în acest text legal, constând în hotărârea prin care au fost stabilite despăgubirile, acte referitoare la reprezentare, dacă este cazul, cat de partaj voluntar şi menţionarea contului în care urmează a fi făcută plata.

Potrivit art. 18 alin. 5 din aceeaşi hotărâre, „compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestaţiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel:

a) integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 lei;

b) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei şi 100.000 lei;

c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei.”

Raportat la datele speţei, rezultă că suma stabilită prin hotărârea Comisiei Municipiului Bucureşti, în cota solicitată de către reclamant, a devenit scadentă astfel: cota de 40% la data de 17.12.2010, iar cota de 60% la data de 17.12.2011.

În speţă, condiţiile legale procedurale pentru efectuarea plăţii erau îndeplinite, în sensul că reclamantul a solicitat efectuarea plăţii cotei stabilite potrivit actului de partaj voluntar, din suma stabilită prin Hotărârea nr. *** din 17 decembrie 2009, anexând toate documentele menţionate în art. 18 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 112/2006, iar termenele legale de plată au expirat, raportate la data înaintării hotărârii pârâtei.

Susţinerile pârâtei, potrivit cărora nu au existat fonduri suficiente pentru efectuarea plăţii, iar volumul mare de muncă nu este susţinut de mijloace suficiente, sunt relevante numai într-un context general de aplicare a Legii nr. 290/2003, însă în lipsa unei dispoziţii legale exprese şi a oricărei dovezi că sumele solicitate de reclamant nu se încadrau în veniturile aprobate nu pot fi relevante pentru speţă. Instanţa trebuie să se pronunţe în legătură cu dreptul pretins de reclamant, de a beneficia de cota din sumele stabilite prin hotărâre, şi nu asupra tuturor cererilor ce au fost sau vor fi formulate de către alte persoane interesate în aplicarea acestei legi.

În aprecierea termenului rezonabil de soluţionare a cererii de plată, invocat de către pârâtă, instanţa nu a avut în vedere decât dispoziţiile legale referitoare la plată nu şi chestiuni care ţin exclusiv de organizarea şi funcţionarea instituţiei pârâte.

În consecinţă, tribunalul, în baza textelor legale menţionate pe parcursul prezentelor considerente, a admis acţiunea aşa cum a fost reţinut în dispozitivul sentinţei.

În termen legal, a declarat apel ANRP, cale de atac calificată ca fiind recurs, conform art.84 alin.2 Cod procedură civilă, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că din interpretarea art.18 din HG nr.1120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, rezultă că plata despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul statului a unor sume suficiente aprobate având această destinaţie.

Din aceste sume, arată recurenta, Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003 i-au fost alocate următoarele sume:

- 52.911.909,15 lei în anul 2007;

- 17.567.560,94 lei în anul 2008;

- 20.389.425,80 lei în anul 2009;

- 38.849.328,80 lei în anul 2010;

- 39.635.644 lei în anul 2011.

Au fost aduse în discuţie şi dispoziţiile art.41 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, dar şi Recomandarea/Rec/C.M./2007/7 care stabileşte că „având în vedere împrejurările cauzei şi volumul de activitate al autorităţii administrative competente în materia soluţionării cererilor de acordare a cetăţeniei române”, termenul rezonabil reglementat de art.41, text analizat în circumstanţele date.

Ca atare, în mod obiectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi implementarea recomandărilor acesteia, a stabilit că procedura de plată poate să ţină cont de noile măsuri legislative care pot să fie susţinute prin măsuri administrative şi financiare corelative pentru a se putea asigura finalizarea dosarelor într-un termen rezonabil.

În aceste condiţii, s-a susţinut că faţă de absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, raportat la definiţiile prin care trece economia naţională, admiterea acţiunii în momentul de faţă, reprezintă punerea în sarcina ANRP a unei obligaţii imposibil de realizat, de natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atât în plan intern cât şi european.

Recurenta, în baza art. 274 alin.3 Cod procedură civilă solicită reducerea cheltuielilor de judecată, întrucât pentru soluţionarea litigiului a fost necesar un singur termen de judecată, dar şi faptul că acordarea acestei sume este neîntemeiată şi faţă de obiectul cauzei. Recurenta nu s-a împotrivit la plata acestei sume, ci doar a învederat faptul că nu există la buget sume pentru plata cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, se solicită admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 14 ianuarie 2013, reclamantul R. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

În termen legal, la data de 19.07.2012 a declarat recurs reclamantul R. C. prin care în temeiul art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În criticile formulate în recurs se arată că procentul cuvenit din despăgubirile de 457.428,84 lei potrivit documentelor depuse la dosar este 31,6% şi nu 31,5%, aşa cum eronat s-a menţionat în dispozitivul hotărârii.

De asemenea, recurentul arată că, prin acţiune s-a solicitat şi ca partea să fie obligată şi la plata indicelui de inflaţie, din momentul scadenţei şi până la plata efectivă, capăt de cerere asupra căruia instanţa a omis să se pronunţe.

Se precizează că s-a formulat şi cerere de îndreptare de eroare materială, şi în măsura în care acesta a fost admisă, solicită a se respinge recursul ca rămas fără obiect, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul formulat de pârâta ANRP prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul, în parte, este fondat, dar pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sub aspectul situaţiei de fapt se reţine că prin Hotărârea nr.***/17.12.2009 Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 şi a Legii nr.393/2006 s-a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 457.428,84 lei compensaţii băneşti pentru bunurile deţinute de autorii R. E. şi Z., respectiv 176.590,67 lei pentru 17,25 ha teren agricol; 13.548,15 lei pentru 17,25 ha grâu; 203.971,88 lei pentru 1.000 mp. aferenţi locuinţei; 63.318,14 lei pentru 349,50 mp. suprafaţă locuinţă+anexe, în favoarea moştenitorilor G.D.M., G.C.R., P.R.-O., V. M.-V. şi R. C.

Conform contractului de partaj voluntar autentificat la Biroul Notarului Public I. D.-A. înregistrat sub nr.*** din 29.09.2010, reclamantul-recurent a primit 31,6% din valoarea totală a convenţiilor stabilite.

Potrivit art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006, în prezent abrogat, „Compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, în cazul compensaţiilor sau hotărâre judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual, cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: (…) c) eşalonat în două transe, pe parcursul a doi ani consecutivi astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei.

Sub acest aspect, instanţa de fond a dat interpretarea corectă textului de lege menţionat, în sensul că obligaţia de plată stabilită în sarcina pârâtei nu a fost îndeplinită, nefiind justificată critica recurentei-pârâte legală de faptul că plata compensaţiilor băneşti este efectuată în limita sumelor aprobate.

Legiuitorul a stabilit ca plata compensaţiilor băneşti să se facă, într-adevăr, în limita sumelor aprobate anume cu aceste destinaţii în bugetul statului, însă atare aspect nu poate conduce la concluzia că recurentei-debitoare nu i-au fost stabilite şi alte obligaţii în sensul de a lua toate măsurile pentru a asigura diminuarea bugetului său, astfel încât să asigure plata tranşelor stabilite prin lege.

Critica legată de faptul că instanţa de fond nu a observat că resursele alocate pentru anul 2011 au fost insuficiente pentru acoperirea plăţilor pentru cererile depuse, nu poate constitui un motiv de înlăturare a răspunderii recurentei-pârâte pentru faptul că nu a depus diligenţele necesare îndeplinirii propriilor obligaţii, susţinere care vine în contradicţie cu dispoziţiile art.44 din Constituţie, potrivit cu care creanţele asupra statului sunt garantate.

De altfel, recurenta-pârâtă nu a administrat nicio probă din care să rezulte că banii alocaţi au fost insuficienţi pentru a se onora obligaţiile legale, ci apărarea s-a redus la simple afirmaţii şi la invocarea practicii CEDO.

Dezvoltarea recursului se referă numai la absenţa resurselor financiare şi la volumul mare de activitate, ceea ce nu poate constitui un motiv de exonerare de la plata obligaţiei legale prin limitarea drepturilor recunoscute reclamanţilor, ceea ce înseamnă, desigur, o încălcare a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor în accepţiunea Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretenţia acestei recurente de respingere a acţiunii este nejustificată aşadar şi prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoaşterii dreptului şi exigibilitatea primei tranşe raportate la cel al introducerii acţiunii.

În concluzie, reţinând existenţa dreptului de creanţă în patrimoniul reclamantului-recurent şi faptul că pârâta-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din hotărârea de compensare emisă în aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv plata primei tranşe, se apreciază că sunt nefondate criticile formulate sub acest aspect.

Se vor avea în vedere însă, dispoziţiile OUG nr.10/2013, dispoziţii aplicabile şi în cauză aşa încât, admiţându-se recursul, va fi modificată sentinţa în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, numai în sensul că plata să se facă cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.

Instanţa nu va primi, de asemenea, nici critica referitoare la cheltuielile de judecată.

Curtea reţine că acestea sunt stabilite de prima instanţă, cu respectarea prevederilor art.274 Cod procedură civilă, văzând soluţia pronunţată.

În ce priveşte cerinţele necesităţii, realităţii şi proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate, înscrisul existent la dosar atestă achitarea onorariului de avocat, rezultând astfel realitatea cheltuielilor.

Necesitatea acestora rezultă din lipsa de pregătire juridică a recurentului. Cerinţa proporţionalităţii este, de asemenea, îndeplinită în condiţiile în care cuantumul onorariului de avocat, respectă criteriile impuse de art.274 alin.3 Cod procedură civilă, respectiv valoarea pricinii, complexitatea cauzei şi munca prestată de avocat.

Cu privire la recursul formulat de reclamantul R. C., Curtea reţine că prin sentinţa civilă nr.1420/09.10.2012 s-a admis cererea de îndreptare de eroare materială şi completare a sentinţei civile nr.1148/26.06.2012.

S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele sentinţei, cât şi în dispozitiv, în sensul că la pagina 3 a sentinţei, ultimul alineat, s-a menţionat 31,6% din suma totală în loc de 31,5% şi în dispozitiv alin.2-31,6% în loc de 31,5%, cum din eroare s-a consemnat.

S-a dispus completarea dispozitivului sentinţei în sensul că se menţionează la alin.2 din dispozitivul sentinţei „cu acordarea indicelui de inflaţie, din momentul scadenţei plăţii şi până la data efectuării plăţii”.

Prin urmare, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de recurentul-reclamant ca rămas fără obiect.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a modificat sentinţa, în sensul că plata se va face în condiţiile OUG nr.10/2013, menţinând în rest sentinţa.

Totodată, Curtea a respins ca rămas fără obiect recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

COMERCIAL

3. Închiderea procedurii insolvenţei. Discutarea raportului final în cadrul adunării creditorilor. Lipsirea părţilor de dreptul de a-şi spune punctul de vedere asupra cererii formulate de lichidator, în situaţia în care nu are loc o convocare a adunării creditorilor în care să fie discutată această solicitare.

Art. 304 pct.7, 8 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă

Art. 129 din Legea nr.85/2006

După depunerea raportului final însoţit de situaţiile financiare finale, ale căror copii sunt înaintate creditorilor, debitorului şi se afişează la uşa tribunalului, judecătorul sindic are datoria să convoace adunarea creditorilor, într-un termen de maxim 30 de zile, urmând ca aceştia să formuleze eventuale obiecţiuni cu 5 zile înainte de ziua convocării.

În cauză nu rezultă că o astfel de convocare a avut loc şi astfel, aşa cum corect se susţine în recurs, creditorii nu au avut posibilitatea să formuleze obiecţiuni, în care să facă susţineri de natura celor din calea de atac privind necomunicarea situaţiilor finale, privind lipsa de justificare a unor sume de bani aflate în caseria debitoarei sau încasate cu titlu de cheltuieli şi onorarii pentru practicianul în lichidare.

Neadoptarea unei măsuri impuse de lege de către judecătorul sindic se poate constitui într-o nesocotire a dreptului procedural recunoscut creditoarei-recurente, care de altfel a depus note scrise la 8 septembrie 2011, note în care a formulat critici cu privire la raportul final, ce însă nu au fost analizate de către judecătorul sindic.

(Decizia nr. 2700/R-COM/ 11 septembrie 2013)

Prin sentinţa comercială nr.1584/C/18.11.2009, Tribunalul Vâlcea a aprobat raportul final şi planul de distribuire depuse de lichidatorul judiciar CI P. E., iar în temeiul art.132 alin.2 din Lega nr.85/2006 a dispus închiderea procedurii faţă de debitoarea SC O. SRL, luând şi celelalte măsuri prevăzute de lege.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că la 7 septembrie 2011 lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii insolvenţei, cerere ce se impune a fi admisă în baza art.132 din Legea nr.85/2006.

Împotriva sentinţei au formulat recurs creditorii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi S. S.a.r.l. Luxemburg.

Prin decizia nr.2581/R-Com/2011 Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat recursul creditoarei D.G.F.P. Vâlcea şi a anulat ca netimbrată calea de atac exercitată de cealaltă recurentă.

În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă s-a apreciat că nu şi-a îndeplinit obligaţia de achitare a taxei judiciare şi a timbrului judiciar şi astfel devin incidente dispoziţiile art.20 din Legea nr.146/1997.

Împotriva deciziei S. S.a.r.l. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art.317 pct.1 din Codul de procedură civilă, cale de atac ce a fost admisă prin decizia nr.2286/R-COM/2012, reţinându-se că la termenul de soluţionare a recursului această recurentă a fost citată numai prin publicarea actului de procedură în BPI, deşi, potrivit art.8 alin.3 din Legea nr.85/2006, citarea părţilor în faţa curţii de apel se face potrivit Codului de procedură civilă.

Rejudecându-se recursul urmează a fi avute în vedere criticile formulate de creditoarea S. S.a.r.l. Luxemburg, critici întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi în care s-au susţinut următoarele:

- în mod greşit s-a dispus închiderea procedurii, lipsind părţile de dreptul de a-şi spune punctul de vedere asupra cererii formulate de lichidator, prin aceea că nu a avut loc o convocare a adunării creditorilor în care să fie discutată această solicitare;

- hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se întemeiază, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art.261 Cod procedură civilă, şi nici semnăturile judecătorului şi grefierului;

- raportul final nu a fost pus în discuţia adunării creditorilor şi nu a avut loc o convocare a acestora, aşa cum se dispune în art.129 din Legea nr.85/2006, şi astfel nu a existat posibilitatea de a se formula obiecţiuni;

- au fost încălcate mai multe dispoziţii legale şi nu s-au verificat susţinerile privind modul de distribuire a sumelor, erorile de calcul şi situaţia sumei de 1.050 lei, despre care s-a arătat că se află în casieria debitoarei.

Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Examinând cu prioritate critica privind încălcarea dispoziţiilor art.261 din Codul de procedură civilă, atât sub aspectul nemotivării în fapt şi în drept a hotărârii cât şi a nesemnării acesteia, Curtea a apreciat că ea este nefondată.

Este real că hotărârea judecătorului sindic este motivată succint, însă se trimite la dispoziţiile legale ce s-a apreciat că sunt incidente în cauză, susţinându-se îndeplinirea cerinţelor art.132 din Legea nr.85/2006.

În ceea ce priveşte absenţa semnăturii judecătorilor şi grefierului urmează a se observa că potrivit alin.3 din art.261 Cod procedură civilă, părţilor le este comunicată hotărârea în copie, deci fără ca ea să cuprindă semnăturile, ci numai conformitatea cu originalul, iar din exemplarul hotărârii ataşat la dosarul cauzei se poate observa existenţa celor două semnături.

Dincolo de acest aspect sancţiunea nulităţii nu poate fi aplicată în condiţiile în care minuta întocmită cu ocazia deliberării cuprinde semnătura la care se referă legea, iar aceasta ar lipsi numai din exemplarul hotărârii redactate.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurentă ele vor fi analizate în ordinea impusă de dispoziţiile adoptate de instanţă şi de cele la care se referă Legea insolvenţei.

Astfel, prin sentinţa criticată, înainte de a se lua măsura închiderii procedurii, instanţa a aprobat raportul final şi planul de distribuire, în condiţiile în care prin cererea formulată la 7 septembrie 2011 a fost învestită cu verificarea numai a raportului final şi a situaţiilor financiare finale, iar raportul asupra fondurilor din lichidare şi planurilor din distribuire fuseseră depuse anterior, fără însă să se dovedească existenţa unei contestaţii la distribuţie.

De altfel, nu s-a probat nici criticarea procesului verbal al comitetului creditorilor din 21.06.2011.

În ceea ce priveşte raportul final acesta face obiectul reglementării art.129 din Legea nr.85/2006, text potrivit căruia „(1) După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării. (2) La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona, prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia. (...)”.

Aşadar, după depunerea raportului final însoţit de situaţiile financiare finale, ale căror copii sunt înaintate creditorilor, debitorului şi se afişează la uşa tribunalului, judecătorul sindic are datoria să convoace adunarea creditorilor, într-un termen de maxim 30 de zile, urmând ca aceştia să formuleze eventuale obiecţiuni cu 5 zile înainte de ziua convocării.

În cauză nu rezultă că o astfel de convocare a avut loc şi astfel, aşa cum corect se susţine în recurs, creditorii nu au avut posibilitatea să formuleze obiecţiuni, în care să facă susţineri de natura celor din calea de atac privind necomunicarea situaţiilor finale, privind lipsa de justificare a unor sume de bani aflate în caseria debitoarei sau încasate cu titlu de cheltuieli şi onorarii pentru practicianul în lichidare.

Neadoptarea unei măsuri impuse de lege de către judecătorul sindic se poate constitui într-o nesocotire a dreptului procedural recunoscut creditoarei-recurente, care de altfel a depus note scrise la 8 septembrie 2011, note în care a formulat critici cu privire la raportul final, ce însă nu au fost analizate de către judecătorul sindic.

Reţinând ca fiind întemeiate criticile privind nesocotirea dispoziţiilor art.129 din Legea nr.85/2006 şi având în vedere că susţinerile referitoare la închiderea procedurii, în condiţiile art.132 din acelaşi act normativ, sunt ulterioare pronunţării asupra raportului final, se apreciază că este inutilă verificarea motivelor de recurs ce vizează adoptarea acestei măsuri .

Pentru toate aceste considerente urmează, Curtea a admis recursul creditoarei S. S.a.r.l. şi, în baza art.312 alin.5 Cod procedură civilă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte efectele casării, urmează a se observa că, deşi, potrivit art.311 din acelaşi act normativ, hotărârea casată nu are nicio putere, aspect ce se răsfrânge asupra tuturor părţilor, dreptul de a formula obiecţiuni nu poate fi recunoscut decât în favoarea recurentei, ce a criticat aprobarea raportului final şi ale cărei motive de recurs au fost admise.

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Recurs.

Art. 160/2 şi urm. Cod procedură penală

Liberarea provizorie sub control judiciar este o posibilitate acordată de către instanţă şi nu un drept al inculpatului.

Vocaţia la liberare provizorie sub control judiciar se transformă într-un drept veritabil dacă sunt îndeplinite şi condiţiile de fond ale instituţiei sus menţionate.

Analiza acestor cerinţe, trebuie făcută prin raportare la instituţia arestării preventive şi a dispoziţiilor legale care o reglementează.

In concret, nu trebuie ignorat temeiul care a justificat arestarea preventivă, cum de altfel, nu trebuie să fie minimalizată importanţa valorii sociale pretins a fi fost vătămată, prin fapta imputată inculpatului.

(Decizia penală nr. 495/R/21 August 2013)

Prin încheierea din data de 30 iulie 2013, Tribunalul Argeş, Completul specializat de minori penal, a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

Instanţa a considerat că deşi, în cauză nu sunt probe din care să rezulte faptul că inculpatul ar pregăti comiterea altor infracţiuni sau că ar încerca zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea martorilor sau a părţii vătămate, din moment ce acesta a avut o atitudine de recunoaştere a faptelor imputate, se impune, totuşi, respingerea cererii, întrucât liberarea provizorie în momentul de faţă nu este oportună. Caracterul inoportun este determinat de calitatea de minor a victimei şi urmările pe care faptele le-au avut asupra dezvoltării fizice şi psihice a minorului.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând casarea ei, iar pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.

Examinând hotărârea recurată, Curtea a considerat că recursul inculpatului este nefondat.

Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art.160/2 şi urm. Cod pr.penală, liberarea provizorie sub control judiciar este o posibilitate acordată de către instanţă şi nu un drept al inculpatului.

Vocaţia la liberare provizorie sub control judiciar se transformă într-un drept veritabil dacă sunt îndeplinite şi condiţiile de fond ale instituţiei sus menţionate.

Analiza acestor cerinţe, trebuie făcută prin raportare la instituţia arestării preventive şi a dispoziţiilor legale care o reglementează.

In concret, nu trebuie ignorat temeiul care a justificat arestarea preventivă, cum de altfel, nu trebuie să fie minimalizată importanţa valorii sociale pretins a fi fost vătămată, prin fapta imputată inculpatului.

Din această perspectivă, Curtea reaminteşte că inculpatul este cercetat întrucât a produs şi deţinut, în vederea răspândirii, un film cu caracter pornografic şi a constrâns-o în mod repetat pe partea vătămată să-i remită diferite sume de bani şi bijuterii, ameninţând-o că în sens contrar va face public filmul pornografic cu imagini compromiţătoare pentru partea vătămată.

In acord cu opinia tribunalului, instanţa de recurs apreciază că natura şi gravitatea faptelor imputate, calitatea de minor a victimei, urmările pe care le-a avut faptele asupra dezvoltării fizice şi psihice a acestuia, lăsarea în libertate a inculpatului, fie ea şi sub forma liberării provizorii, nu este oportună, fiind irelevantă recunoaşterea săvârşirii infracţiunii.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.385/15 pct.1 lit,.b Cod pr. penală, a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

2. Individualizarea judiciară a pedepsei prin aplicarea a unei pedepse care să-şi atingă finalitatea (constrângerea, reeducarea şi prevenţia). Individualizarea judiciară a modalităţii de executare a pedepsei.

Art. 52 Cod penal

Art. 57 Cod penal

Art. 72 Cod penal

Cuantumul pedepsei aplicate de către prima instanţă reflectă atât gravitatea faptei săvârşite de către inculpat, cât şi persoana acestuia, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, motiv pentru care nu se impune reducerea.

Sub aspectul individualizării judiciare a modalităţii de executare, totuşi, aplicarea dispoziţiilor art.57 Cod penal este excesivă şi nu se corelează cu dispoziţiile art.52 Cod penal. Aceasta, întrucât încarcerarea inculpatului ar produce suferinţe mult mai mari decât cele ce rezultă din condamnare şi ar compromite scopul preventiv-educativ al pedepsei.

(Decizia penală nr. 506/R/03 septembrie 2013)

Prin sentinţa penală nr.32 din 27 februarie 2013, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în temeiul art. 182 alin. 1 C. pen., a fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, la pedeapsa de 3 ani închisoare, iar în temeiul art. 180 alin. 2 C. pen., a mai fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Instanţa a constatat, că inculpatul a săvârşit cele două infracţiuni în stare de concurs real, conform art. 33 lit. a C. pen., iar în baza art. 34 alin. 1 lit. b C. pen., a contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă, de 3 ani închisoare şi 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, în condiţiile art. 57 C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 12.07.2010, în jurul orei 01,00, părţile vătămate CA şi DD, împreună cu numiţii CF şi PC, au mers la un local aflat pe raza Comunei Slobozia, Judeţul Argeş. La intrarea în bar s-au întâlnit cu inculpatul, care era însoţit de alte două persoane.

Partea vătămată CA s-a aşezat la o masă, iar ceilalţi trei au mers la bar să cumpere câte o bere. La un moment dat, inculpatul s-a apropiat de partea vătămată CA şi a lovit-o cu pumnul în obrazul drept, după care s-a scuzat, spunându-i că a confundat-o. În urma loviturii primite, aceasta a căzut pe banca pe care stătea, iar apoi, pentru a-şi reveni, a mers afară, pe marginea drumului şi s-a aşezat în poziţia şezut, fiind însoţită de cealaltă parte vătămată, DD.

Inculpatul s-a deplasat după părţile vătămate şi, observându-l pe CA că încerca să folosească telefonul mobil, bănuind că vrea să sune la serviciul de ambulanţă sau la poliţie, l-a lovit puternic cu pumnul în zona feţei, în partea stângă, apoi, i-a luat telefonul mobil şi l-a spart de asfalt.

După aceea, inculpatul a lovit-o şi pe partea vătămată DD cu pumnul în faţă, moment în care aceasta a încercat să se salveze prin fugă. A fost prinsă din urmă şi lovită din nou de inculpat cu pumnul, însă în cele din urmă a ajuns la Postul de Poliţie Slobozia şi a luat legătura cu adjunctul şefului de post, relatându-i cele întâmplate.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. *** al S.M.L. Argeş, în urma loviturilor primite partea vătămată CA a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare cca. 70 zile de îngrijire medicală. De asemenea, potrivit certificatului medico-legal nr. *** al S.M.L. Argeş, părţii vătămate DD i-au fost cauzate leziuni care au necesitat pentru vindecare cca. 8-9 zile de îngrijire medicală.

Instanţa de fond a subliniat, că niciuna dintre versiunile prezentate de inculpat, care a manifestat o atitudine oscilantă, nu este susţinută de materialul probator administrat în cauză. Martorii audiaţi nu au afirmat că părţile vătămate l-ar fi constrâns pe inculpat să le cumpere băutură şi nici că acestea ar fi încercat să-i sustragă bunurile personale.

La individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, instanţa de fond a ţinut seama, în primul rând, de importanţa valorii sociale lezate prin săvârşirea faptelor (integritatea corporală a persoanei). Instanţa de fond a apreciat, că împrejurările în care acestea s-au produs, modalitatea în care inculpatul a acţionat, dar şi gravitatea leziunilor suferite de partea vătămată CA, concretizată în numărul mare de zile de îngrijire medicală, imprimă faptelor un caracter deosebit de grav.

Astfel, lovirea pentru a doua oară a părţii vătămate CA şi distrugerea telefonului său mobil, în scopul de a o împiedica să anunţe poliţia sau serviciul de ambulanţă (anihilându-i, în acest fel, orice posibilitate de a beneficia urgent de asistenţă medicală), urmărirea şi lovirea şi a celeilalte părţi vătămate pentru a o împiedica să ajungă la postul de poliţie, sunt împrejurări care denotă din partea inculpatului o periculozitate deosebită.

La aceeaşi concluzie, în opinia instanţei de fond, conduce şi încercarea de a induce în eroare instanţa de judecată, prin prezentarea unei situaţii de fapt neconformă cu realitatea, dar favorabilă lui, precum şi fişa de cazier judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o sub aspectul individualizării judiciare atât a pedepsei, la care a fost condamnat, cât şi a modalităţii de executare a acesteia, arătând, totodată, că s-a împăcat cu partea vătămată DD, în ceea ce priveşte infracţiunea reglementată de dispoziţiile art.180 alin.2 Cod penal.

Examinând hotărârea recurată, Curtea a considerat că recursul inculpatului este fondat.

Din perspectiva dispoziţiilor art.72 Cod penal, raportat la art.52 Cod penal, individualizarea judiciară a pedepsei, în opinia Curţii, satisface exigenţele legale în materie, cu consecinţa realizării scopului preventiv-educativ al pedepsei.

In argumentarea punctului de vedere exprimat anterior, se impune a se reaminti că infracţiunea de vătămare corporală gravă are consecinţe deosebite, fie sub aspectul numărului mare de zile de îngrijiri medicale, fie sub aspectul consecinţelor cauzate, respectiv infirmitatea.

Cuantumul pedepsei aplicate de către prima instanţă reflectă atât gravitatea faptei săvârşite de către inculpat, cât şi persoana acestuia, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, motiv pentru care nu se impune reducerea.

Sub aspectul individualizării judiciare a modalităţii de executare, totuşi, aplicarea dispoziţiilor art.57 Cod penal este excesivă şi nu se corelează cu dispoziţiile art.52 Cod penal. Aceasta, întrucât încarcerarea inculpatului ar produce suferinţe mult mai mari decât cele ce rezultă din condamnare şi ar compromite scopul preventiv-educativ al pedepsei.

De altfel, în sensul neaplicării dispoziţiilor art.57 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.182 Cod penal, opinează şi practica judiciară a acestei instanţe.

Un argument în plus în favoarea executării pedepsei în condiţii neprivative de libertate este şi împăcarea inculpatului cu partea vătămată DD, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri şi alte violenţe.

Prin urmare, nemaifiind vorba de un concurs de infracţiuni, iar inculpatul a recunoscut, cu ocazia judecării cauzei în recurs, că a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat, se impune şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei.

In acest sens, Curtea consideră că instituirea în sarcina inculpatului a unor obligaţii pe parcursul termenului de încercare sunt suficiente pentru ca inculpatul să conştientizeze însemnătatea valorii sociale pe care a vătămat-o prin infracţiune şi să-şi modeleze conduita, în sensul valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Toate acestea pot fi realizate prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi, mai ales, prin interzicerea în mod suplimentar, pe lângă obligaţiile prevăzute de art.86/3 alin.1 lit.a-d Cod penal şi instituite în sarcina inculpatului, de a frecventa restaurante, baruri şi alte asemenea locuri, unde se consumă băuturi alcoolice, pe durata termenului de încercare.

Interdicţia de mai sus poate contribui, în viitor, la evitarea săvârşirii unor infracţiuni de violenţă de genul celei pentru care inculpatul a fost deja condamnat.

Sintetizând cele de mai sus, în baza art.385/15 pct.2 lit.d Cod pr.penală, Curtea a admis recursul declarat de inculpat, a casat în parte sentinţa, a descontopit pedeapsa rezultantă, iar în baza art. 10 lit. h Cod procedură penală, a dispus încetarea procesului penal privind infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, prin împăcarea părţilor şi a fost înlăturată aplicarea art. 57 Cod penal, întrucât sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.10 lit. h Cod pr.penală, rap. la art.132 Cod penal, fiind menţinută în rest sentinţa.

3. Competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă contestaţia la executarea pedepsei formulată de petent.

Art. 27 alin. 3 Cod procedură penală

(Decizia penală nr. 519/R/05 Septembrie 2013)

Prin sentinţa nr. 55 din data de 14 martie 2013, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în temeiul art. 461 Cod procedură penală, s-a respins contestaţia la executare formulată de petent ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că prin cererea înregistrată sub nr. unic 87/214/2013, petentul, în temeiul art. 461 al.1 lit. c) şi d) Cod procedură penală, a formulat contestaţie la executarea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr.32/11.03.2010, pronunţată de Judecătoria Costeşti, judeţul Argeş, în dosarul penal nr. 723/214/2009.

În motivarea cererii formulate, petentul a arătat că prin sentinţa penală nr. 32/11.03.2010, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr. 723/214/2009 a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, în condiţiile art. 57 Cod penal, iar pronunţarea acestei soluţii s-a făcut în mod nelegal şi netemeinic, fiindu-i încălcate numeroase drepturi procesuale de către organele de anchetă penală.

Petentul a mai sesizat şi existenţa unor neconcordanţe în privinţa datelor personale, precum nume, cod numeric personal, ale părţii vătămate, ce atrag incidenţa dispoziţiilor art.461 lit. d) Cod pr. penală.

În dovedirea contestaţiei împotriva executării pedepsei închisorii, s-au depus înscrisuri, precum copie rechizitoriu prin care petentul a fost trimis în judecată, declaraţii ale martorilor audiaţi în cadrul procedurii judiciare, alte înscrisuri din dosarul de fond.

Pentru verificarea susţinerilor petentului şi în scopul unei juste soluţionării a cauzei, instanţa de fond, legal învestită, conform art. 461 alin.2 teză finală Cod pr.penală, ca instanţă care a pronunţat hotărârea ce se execută, a desemnat un apărător din oficiu petentului aflat în detenţie şi a dispus ataşarea dosarului nr. 723/214/2009 al Judecătoriei Costeşti, în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Examinând contestaţia la executare pe baza actelor şi lucrărilor din dosarele ataşate, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Prin sentinţa penală nr. 32/11.03.2010 pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.723/214/2009, definitivă prin decizia penală nr.544/R/07.09.2010 a Curţii de Apel Piteşti, petentului i-a fost aplicată o pedeapsă rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 57 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.211 alin.2 lit. b) şi c) şi art. 211 alin.2 ind.1 lit. a) şi e) Cod penal, şi de art.189 alin.2 Cod penal.

Instanţa de fond a apreciat, că motivele pe care le expune petentul condamnat drept argumente pretabile în analiza şi admiterea unei contestaţii la executare în temeiul art. 461 literele c) şi d) Cod pr.penală, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile avute în vedere de legiuitor la reglementarea acestor texte de lege, neputând constitui motiv de contestare a executării pedepsei închisorii o eventuală eroare cuprinsă într-o hotărâre definitivă penală cu privire la CNP-ul sau numele părţii vătămate, care de altfel nu se confirmă în speţa pendinte, după cum nici pretinse încălcări ale drepturilor procesuale pe parcursul procedurii judiciare epuizată deja prin parcurgerea judecăţii în fond, şi în toate căile de atac ordinare şi extraordinare, petentul formulând, în mod repetat şi cerere de revizuire şi contestaţie în anulare.

Pentru motivele ce preced şi pentru faptul că nu se dovedeşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută şi nici existenţa vreunui incident în executare, nici incidenţa vreuneia din instituţiile amnistiei, graţierii sau prescripţiei, prima instanţă a respins contestaţia la executare formulată de petent în baza art. 461 alin.1 lit. c ) şi d) Cod pr. penală.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând cu prioritate, competenţa materială a acestei instanţe pentru soluţionarea cauzei, curtea, în raport cu obiectul cauzei, şi văzând dispoziţiile art. 27 alin. 3 Cod procedură penală, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind recursul declarat de contestator împotriva sentinţei penale nr. 55/2013, pronunţată de Judecătoria Costeşti, în favoarea Tribunalului Argeş.

4. Dubla condiţionare a cererii de revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi. Înţelesul sintagmei ,,fapte sau împrejurări’’ prevăzută în art. 394 alin. 1 lit. a Cod procedură penală.

Art. 394 Cod procedură penală

Din analiza dispoziţiilor art. 394 alin. 1 lit. a C.p.p. coroborat cu disp.art. 394 al.2 C.pr.pen., rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că trebuie sa fie vorba de descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei ; faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

(Decizia penală nr. 587/R/24 septembrie 2013)

Prin sentinţa penală nr.99 din 22 mai 2013, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 403 alin. 1 şi 3 Cod procedură penală rap. art. 394 alin.1 lit.a Cod procedură penală, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuent împotriva sentinţei penale nr.547/27.06.2012, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în dosarul nr.510/216/2012, definitivă prin decizia penală nr.1082/R din 17.12.2012 a Curţii de Apel Piteşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că prin cererea înregistrată sub nr.167/III/6/2013 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, petentul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.547/27.06.2012, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în dosarul nr.510/216/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1082/R din 17.12.2012 a Curţii de Apel Piteşti.

În motivarea cererii, revizuientul a arătat în esenţă că la data de 06.02.2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş a sesizat instanţa prin rechizitoriu, reţinându-se că, în calitate de preşedinte al CLFF A., în mod nelegal şi falsificând mai multe documente a obţinut titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 4.500 mp, situată pe raza com. A., jud. Argeş, deşi în realitate ar fi fost îndreptăţit în calitate de moştenitor al bunicii sale să primească doar 2.500 mp teren

Revizuentul a susţinut, că actele primare de reconstituire a dreptului de proprietate au fost înaintate de Comisia Locală A. pentru suprafaţa de 4.500 mp, iar bunica sa a figurat în registrul agricol din anii 1964-1970 cu o suprafaţă de 0,50 ha teren.

Sub acest aspect, revizuentul a arătat că în arhivele Comisiei Judeţene de Fond Funciar se regăseşte hotărârea nr. ***, împreună cu tabelul nominal cuprinzând persoanele îndreptăţite la reconstituire, iar suprafaţa propusă spre validare este de 4.500 mp şi este evident că aşa au fost trimise actele spre Comisia Judeţeană de Fond Funciar, deoarece în caz contrar ar fi trebuit să se menţioneze doar suprafaţa de 2.500 mp teren. S-a mai arătat că astfel cum rezultă din adeverinţa nr.865/25.02.2013 eliberată de Primăria Com. Ar., bunica sa a deţinut suprafaţa de 5.000 mp.

Analizând cererea de revizuire, Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş a formulat concluzii de respingere a acesteia, ca fiind neîntemeiată. S-a reţinut, în esenţă, că motivele de revizuire invocate de petent nu fac parte din cazurile de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti penale prevăzute expres şi limitativ de disp. art.394 C.pr.pen.

Conform disp. 403 C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr.202/2010, admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de instanţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.

Examinând actele şi lucrările dosarului de fond nr.510/216/2012 al Judecătoriei Curtea de Argeş, instanţa de fond a apreciat, că cererea de revizuire este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa penală nr.547/27.06.2012, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în dosarul nr.510/216/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr.1082/R din 17.12.2012 a Curţii de Apel Piteşti, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.13 ind.2 din Legea 78/2000 rap. la art.248 C.penal cu aplic. art.41 alin.2 C.penal, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de încercare de 5 ani, conform disp. art.86 ind.2 C.penal.

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, s-a reţinut că prin Hotărârea nr. 531/20.06.2002, s-a validat propunerea Comisiei Locale de Fond Funciar A. de reconstituire a dreptului de proprietate pentru inculpatul, în calitate de moştenitor al defunctei VF cu suprafaţa de 2.500 m.p. teren fâneţe situat în pct. „Lângă postul de poliţie şi brutărie” din satul C.-P., comuna A., judeţul Argeş. După ce Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş a adoptat hotărârea de validare, o persoană ce nu a putut fi identificată de către persoanele de cercetare penală a falsificat procesul verbal al Comisiei Locale de Fond Funciar A., întocmit cu ocazia şedinţei din data de 22.05.2002, şi a modificat suprafaţa de teren propusă spre validare pentru inculpat din cea de 2500 m.p. în suprafaţa de 4.500 m.p., a modificat suprafaţa de teren menţionată în Hotărârea nr. 12 din 22.05.2002 a Comisiei Locale de Fond Funciar A. din cea de 2.500 m.p. în cea de 4.500 m.p. şi a modificat corespunzător şi Hotărârea nr. 531 din 20.06.2002 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş şi suprafaţa totală din anexa nr. 20 din 44 ha per total în 44,45 ha per total, modificându-se şi tabelul nominal în sensul că în dreptul inculpatului, în loc de 0,25 ha teren s-au trecut 0,45 ha teren.

Raportat la temeiul de drept invocat de revizuient, instanţa de fond a reţinut, că potrivit disp. art.394 al.1 lit a C.pr.pen, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

Din analiza dispoziţiilor art. 394 alin. 1 lit. a C.p.p. coroborat cu disp.art. 394 al.2 C.pr.pen., rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurari noi este dublu condiţionată, în sensul că trebuie sa fie vorba de descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei ; faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Instanţa de fond a apreciat, că expresia ,,fapte sau împrejurări’’ prevăzută în art. 394 alin. 1 lit. a C.p.p. semnifică probele propriu-zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit pe calea de atac a revizuirii. Constituie ,,fapte sau împrejurări’’ orice întâmplare, situaţie, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la netemeinicia hotărârii pronunţate.

Pentru a fi îndeplinită cea de-a doua condiţie arătată mai sus, a constatat prima instanţă, este necesar ca faptele şi împrejurările noi necunoscute de instanţa de judecată să conducă la o soluţie diametral opusă decât cea adoptată în cauză, în speţă la achitarea revizuientului sau încetarea procesului penal. În acest sens, în doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat că din interpretarea disp. 394 al.2 C.pr.pen. rezultă că în cazul prev. de art. 394 alin. 1 lit. a C.p.p. , revizuirea este totală în sensul că faptele sau împrejurările noi ar trebui să fie de natură să schimbe în totalitate ,nu doar să modifice soluţia pronunţată prin hotărârea a cărei revizuire.

Instanţa de fond a reţinut, că revizuientul a invocat faptul că în arhivele Comisiei Judeţene de Fond Funciar se regăseşte hotărârea nr.12/22.05.2002 împreună cu tabelul nominal cuprinzând persoanele îndreptăţite la reconstituire, iar suprafaţa propusă spre validare este de 4.500 mp şi este evident că aşa au fost trimise actele spre Comisia Judeţeană de Fond Funciar, deoarece în caz contrar ar fi trebuit să se menţioneze doar suprafaţa de 2.500 mp teren. S-a mai arătat că astfel cum rezultă din adeverinţa nr.865/25.02.2013 eliberată de Primăria Com. A., bunica sa a deţinut suprafaţa de 5.000 mp.

Instanţa a constatat, că hotărârea nr.12/22.05.2002 a Comisiei Locale de Fond Funciar Arefu nu constituie o faptă sau împrejurare care nu a fost cunoscută la soluţionarea cauzei întrucât chiar prin sentinţa penală nr. 547/27.06.2012 prin care s-a dispus condamnarea inculpatului s-a reţinut că acesta s-a folosit de acest înscris falsificat pentru a săvârşi infracţiunea prev. de art.13 ind.2 din Legea 78/2000 rap. la art.248 C.penal cu aplic. art.41 alin.2 C.penal. Or, revizuirea are menirea de a conduce la anularea unei hotărâri definitive care conţine erori esenţiale de fapt, puse în lumină de descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute instanţei, deci inexistente în materialul probator de la dosar şi care fac dovada că judecata se întemeiază pe o eroare judiciară. Nici împrejurarea invocată de revizuient că bunica sa a deţinut suprafaţa de 5.000 mp teren conform adeverinţei nr.865/25.02.2013 eliberată de Primăria Com. Arefu, nu poate determina admiterea cererii de revizuire, fundamentată pe disp. art.394 lit.a C.pr.pen., deoarece potrivit acestui de text de lege este necesar ca faptele şi împrejurările invocate în susţinerea cererii-deci faptele probatorii-să fie noi, ceea ce înseamnă că în revizuire nu este posibilă readministrarea probelor sau prelungirea or reinterpretarea probatoriului administrat, pe aspecte de fapt avute în vedere de instanţa care a judecat cauza. Pe de altă parte faptul că bunica revizuientului ar fi deţinut suprafaţa de 5.000 mp teren pe raza com. A. nu ar conduce la o soluţie diametral opusă decât cea adoptată în cauză, în speţă la achitarea revizuientului sau încetarea procesului penal, având în vedere că din probele administrate în dosarul nr.510/216/2012 s-a reţinut că procesul verbal din data de 22.05.2002 ,hotărârea nr.12/22.05.2002 a CLFF Arefu, precum şi hotărârea nr.531/20.06.2002 a CJFF Argeş au fost falsificate , iar ulterior pe baza actelor falsificate s-a întocmit , cu date nereale , fişa cu date pentru titlul de proprietate, iar inculpatul, în calitate de preşedinte al CLFF A., s-a pus în posesie pe o suprafaţă mai mare decât cea pentru care a fost validat şi pentru alt amplasament, încheindu-se în acest sens procesul verbal de punere în posesie nr.115/27.02.2004.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a apreciat, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.394 al.1 lit. a C.pr.pen rap. la art.394 al.2 C.pr.pen., şi în consecinţă în baza art. 403 C.pr.pen., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnat.

Impotriva acestei sentinţe a formulat recurs revizuientul , care a solicitat revizuirea sentinţei prin care a fost condamnat. In susţinerea cererii, revizuientul arată că a intrat în posesia unor înscrisuri care, în opinia sa constituie împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor art.394 alin.1 lit.a Cod pr.penală, respectiv un certificat şi o adeverinţă, ultimul act fiind dat de către primarul comunei A.

Examinând hotărârea recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art.385/6 alin.ultim Cod pr.penală, Curtea a considerat că recursul este nefondat.

Astfel, raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut calea extraordinară de a revizuirii în varianta circumscrisă dispoziţiilor art.394 alin.1 lit.a Cod pr.penală, nu a fost în sensul continuării probatoriului dincolo de momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti.

Or, aşa cum rezultă din motivele de revizuire dar şi din criticile aduse sentinţei recurate, revizuientul prin propunerea celor două înscrisuri spre a fi administrate, nu urmăreşte decât reluarea cercetării judecătoreşti şi atingerea autorităţii de lucru judecat, de care sentinţa penală a cărei revizuire se cere se bucură.

Valorificând aceeaşi idee, prima instanţă, în mod judicios, a subliniat că faptele sau împrejurările în sensul dispoziţiilor legale sus-citate, trebuire să aibă ca finalitate schimbarea în totalitate şi nu numai modificarea soluţiei, argumentele prezentate de aceasta fiind în sensul imposibilităţii prelungiri ori reinterpretării probatoriului administrat, dar şi a caracterului de noutate de care trebuie să se bucure faptele probatorii şi nu probele.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.385/15 pct.1 lit,b Cod pr.penală, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de revizuient.

5. Comportarea sinceră a inculpatului, constând în recunoaşterea săvârşirii faptei reţinute în actul de sesizare, nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară prev. de art.74 alin.1 lit. c Cod penal, în situaţia în care acesta a beneficiat de aplicarea disp.art.320/1 Cod procedură penală, deoarece ar însemna să se acorde o dublă valenţă juridică actului de recunoaştere a faptei.

Art. 74 lit. c Cod penal

Art. 320/1 Cod procedură penală

Decizia nr. 754/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

In cauză nu se impunea reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art.74 lit. c Cod penal, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, deoarece acesta a beneficiat de aplicarea disp.art.320/1 Cod procedură penală. In această situaţie, comportarea sinceră a inculpatului, constând în recunoaşterea săvârşirii faptei reţinute în actul de sesizare, nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară prev. de art.74 alin.1 lit. c Cod penal, deoarece ar însemna să se acorde o dublă valenţă juridică actului de recunoaştere a faptei manifestat de către inculpat. Prin urmare, dispoziţiile art.74 alin.1 lit. c Cod penal, pot fi aplicate concomitent cu dispoziţiile art.320/1 Cod procedură penală, numai atunci când se constată existenţa unei alte atitudini a inculpatului după săvârşirea infracţiunii, decât comportarea sinceră în cursul procesului penal. A se vedea în acest sens şi Decizia nr.754/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(Decizia penală nr. 596/R/26 Septembrie 2013)

Prin sentinţa penală nr. 131 din 21 iunie 2013, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, în baza art.178 alin. 1, 2, 3 Cod penal, cu aplicarea art.74 lit. a,b,c şi art. 76 lit. c Cod penal, raportat la art.3201 alin.7 Cod procedură penală, a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, în data de 02.05.2011, în timp ce conducea mopedul marca Kimko cu nr. de înregistrare ***, pe str. Regele Ferdinand din municipiul Drăgăşani, judeţul Vâlcea, fiind în stare de ebrietate, inculpatul a produs un accident de circulaţie în urma căruia pasagerul din spatele său, Curcă Dumitru - Cristian, a decedat.

În cauză s-au administrat probe cu acte, martori şi declaraţia părţilor.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că, în ziua de 02.05.2011, în jurul orelor 1750 , inculpatul a plecat cu mopedul marca K. cu nr. de înregistrare „M. VL 041”, pe str. R. împreună cu vărul său CDC, de la domiciliile acestora din comuna M., judeţul Vâlcea, spre municipiul Drăgăşani unde trebuia să alimenteze cu combustibil vehiculul respectiv. În timp ce se deplasau cu mopedul pe str. Regele Ferdinand, din municipiul Drăgăşani, autoturismul marca Renault cu nr. de înmatriculare *** care circula în faţa sa, a redus viteza, conducătorul acestuia, martorul DCG intenţionând că oprească pe partea dreaptă a drumului. Nepăstrând o distanţă corespunzătoare faţă de acest autoturism, inculpatul, fiind şi sub influenţa băuturilor alcoolice, a intrat în coliziune cu partea stângă spate a acelui autoturism. Ca urmare a impactului inculpatul şi pasagerul său, CDC, au fost proiectaţi de pe motoscuter, pasagerul căzând pe partea carosabilă şi fiind grav rănit. Acesta din urmă a fost transportat de urgenţă la Spitalul Judeţean Vâlcea şi de acolo la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, unde după trei zile de la accident a decedat.

Din expertiza tehnică efectuată în cauză prin care au fost stabilite dinamica şi cauzele producerii accidentului a rezultat faptul că inculpatul a condus motoscuterul marca K. cu nr. de înregistrare „***”, pe str. R. din municipiul D. cu o viteză a cărei valoare nu a putut fi stabilită neexistând urme de frânare la locul producerii accidentului. Starea de pericol a fost creată de către conducătorul mopedului. Acesta putea evita producerea accidentului dacă respecta regulile de circulaţie pe drumurile publice respectiv dacă avea absolvit un curs de legislaţie rutieră (conform art. 160 alin. 2 din Regulamentul de aplicare OUG 195/2002, rep.), dacă nu consuma băuturi alcoolice înainte de a conduce mopedul pe drumurile publice (conform art. 161 al. 1 lit. f din acelaşi act normativ) şi mai ales dacă păstra o distanţă corespunzătoare faţă de vehiculul ce circula în faţa sa, potrivit art. 51 din OUG 195/2002, republicată.

În cauză a fost efectuată necropsia victimei iar în raportul de constatare medico - legală s-a concluzionat că moartea numitului C.D.C. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei meningo - cerebrale consecinţa unui traumatism cranio - cerebral cu multiple fracturi craniene.

Leziunile traumatice constatate la autopsie s-au putut produce în condiţiile unui accident rutier, între leziuni şi deces existând legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată.

Inculpatul a fost suspus testării cu etilotestul, rezultând o valoare de 0,86 0/00 alcool pur în aerul expirat şi apoi recoltării probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei iar din buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie a rezultat ca prima probă recoltată la ora 1955 valoarea alcoolemiei inculpatului a fost de 1,20 g 0/00 alcool pur în sânge, iar după ce-a de - a doua probă recoltată la ora 2055 - 1,050/00.

De asemenea, din buletinul de examinare clinică întocmit de către medicul de la Spitalul Drăgăşani a rezultat că inculpatul părea sub influenţa alcoolului.

În cauză a fost efectuată cercetarea la faţa locului şi au fost realizate cu această ocazie fotografii judiciare.

De asemenea, au fost audiaţi martorii DCG, conducătorul autoturismului marca R. şi DN, martoră oculară a accidentului.

Fiind audiat, inculpatul a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa şi a achitat părţii vătămate CM, tatăl victimei, suma totală de 41833,61 reprezentând cheltuielile ocazionate de înmormântarea victimei şi de pomenile ulterioare.

În apărarea sa, inculpatul a depus la dosarul cauzei un certificat de absolvire prin care a dorit să dovedească absolvirea unui curs de pregătire teoretică şi practică în vederea susţinerii examenului pentru obţinerea permisului de conducere categoria B însă acest document nu poate fi luat în considerare întrucât în conţinutul său nu este menţionat numele inculpatului.

În declaraţiile sale inculpatul a recunoscut că în ziua respectivă, până la orele 1200 a consumat 100 ml de ţuică şi două beri.

De asemenea, acesta a afirmat că accidentul rutier s-a produs datorită nesemnalizării de către conducătorul autoturismului ce se deplasa în faţa sa a intenţiei de a opri pe partea dreaptă a drumului.

Apărarea inculpatului nu a fost susţinută de nici o altă probă administrată în cauză, întrucât chiar martora DN, audiată la cererea inculpatului, nu a putut să precizeze dacă autoturismul marca Renault avea semnalizatorul din partea dreaptă pornit, datorită poziţiei acesteia în care se afla faţă de drum.

Aşa cum s-a menţionat anterior, conducătorul autoturismului a declarat că a semnalizat intenţia de a opri şi a redus viteza.

Potrivit art. 51 din OUG nr. 195/2002, republicată, conducătorul unui vehicul care circulă în spatele altuia are obligaţia de a păstra o distanţă suficientă faţă de acesta, pentru evitarea coliziunii, dispoziţii pe care inculpatul nu le-a respectat, capacitatea sa de apreciere a distanţei şi foarte posibil şi de a manevra în mod corespunzător mopedul fiind diminuate de influenţa alcoolului pe care acesta îl consumase anterior.

S-a constatat de către prima instanţă, că fapta inculpatului, care în ziua de 02.05.2011 a condus pe strada R. din municipiul D., judeţul V., motoscuterul marca K. cu nr. de înregistrare „***”, fiind în stare de ebrietate şi a produs un accident de circulaţie în urma căruia pasagerul din spatele său, CDC a decedat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 178 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal, potrivit cărora „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani” text de lege în baza căruia a fost condamnat.

La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere dispoziţiile art. 72 Cod penal, respectiv împrejurările în care s-a comis infracţiunea – inculpatul având o poziţie constantă în timpul cercetărilor că evenimentul rutier a avut drept cauză nesemnalizarea de către conducătorul autoturismului marca Renault cu nr. de înmatriculare *** ce se deplasa în faţa sa, acesta reducând viteza, intenţionând că oprească pe partea dreaptă a drumului.

Întrucât inculpatul a avut o conduită bună anterior săvârşirii infracţiunii, nu are antecedente penale, a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei şi s-a prezentat în faţa autorităţilor, prima instanţă a apreciat că acesta poate beneficia de circumstanţe atenuate prevăzute de art. 74 lit. a,b, c Cod penal cu consecinţa reducerii cuantumului pedepsei aplicate în condiţiile prevăzute de art. 76 lit. c Cod penal.

Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni, apreciindu-se că atinge scopul sancţionator şi preventiv-educativ al pedepsei.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 861 Cod penal, instanţa de fond a apreciat, ţinând cont de persoana inculpatului, de comportamentul sincer avut după comiterea infracţiunii, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei nu va mai săvârşi infracţiuni, astfel că s-a dispus ca executarea pedepsei să se facă sub supraveghere, ce va fi efectuată de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vâlcea.

Împotriva acestei sentinţe a formulat Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte reţinerea greşită a dispoziţiilor art.74 lit.c Cod penal şi individualizarea judiciară a pedepsei. De asemenea, este criticată şi soluţionarea laturii civile a cauzei.

Examinând sentinţa supusă recursului, din punct de vedere al motivelor invocate şi în temeiul disp.art.385/6 Cod pr.penală, Curtea a constatat că recursul este întemeiat.

In cauză nu se impunea reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art.74 lit.c Cod penal, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, deoarece acesta a beneficiat de aplicarea disp.art.320/1 Cod pr.penală. In această situaţie, comportarea sinceră a inculpatului, constând în recunoaşterea săvârşirii faptei reţinute în actul de sesizare, nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară prev. de art.74 alin.1 lit.c Cod penal, deoarece ar însemna să se acorde o dublă valenţă juridică actului de recunoaştere a faptei manifestat de către inculpat. Prin urmare, dispoziţiile art.74 alin.1 lit.c Cod penal, pot fi aplicate concomitent cu dispoziţiile art.320/1 Cod pr.penală, numai atunci când se constată existenţa unei alte atitudini a inculpatului după săvârşirea infracţiunii, decât comportarea sinceră în cursul procesului penal. A se vedea în acest sens şi Decizia nr.754/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

In ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, se constată că prima instanţă nu a dat eficienţa cuvenită gradului de pericol social concret ridicat al faptei şi mai ales împrejurărilor în care a fost săvârşită şi consecinţele acesteia. Din probele administrate, rezultă că inculpatul a condus, în stare de ebrietate, pe drumurile publice, un moped şi, dat fiind alcoolemia ridicată pe care o avea, a produs un accident de circulaţie în urma căruia victima a decedat.

Este necesar, ca pe durata termenului de încercare să se interzică inculpatului dreptul de a mai conduce vehicule pe drumurile publice, în acest fel, dându-se eficienţă criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei şi, totodată, constituindu-se o garanţie importantă pentru siguranţa traficului rutier.

Având în vedere considerentele de mai sus, în baza disp.art.385/15 pct.2 lit.d Cod pr.penală, Curtea a admis recursul declarat de parchet, a casat în parte sentinţa şi, rejudecând, a înlăturat aplicarea disp.art.74 lit.c Cod penal, şi a instituit în sarcina inculpatului interdicţia prevăzută de art.86/3 alin.3 lit.e Cod penal, pe durata termenului de încercare, făcând, totodată, aplicarea dispoziţiilor art.86/3 alin.1 lit.a Cod penal.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download