Numar dosar - Portalul instanţelor de judecată



Secţia I civilă

Conflicte de muncă şi asigurări sociale

1. Efectele plângerii penale formulată împotriva salariatului asupra executării Contractului de muncă. Suspendarea prin actul unilateral al angajatorului

Art. 52 alin.1 Codul muncii

Formularea unei plângeri penale împotriva salariatului nu atrage după sine suspendarea de drept a contractului individual de muncă, ci măsura este lăsată la iniţiativa angajatorului care are posibilitatea să opteze fie pentru luarea acestei măsuri potrivit art.51 lit.b) Codul muncii, fie pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare în raport cu gravitatea faptei săvârşită în legătură cu munca.

(Decizia civilă nr. 1783/10 septembrie 2012)

La data de 19.01.2011, contestatoarea M. P. E. în contradictoriu cu intimata S.C. R. D. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.1336/23.12.2010 emisă de intimată solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea acestei decizii şi repunerea în situaţia anterioară în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior concedierii, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat de la data concederii şi până la data reintegrării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii contestatoarea a arătat că a fost salariata intimatei până la data de 23.12.2010 când, în temeiul disp. art.61 lit.a) din Codul muncii coroborat cu disp. art.264 lit.f) din Codul muncii, i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă.

Contestatoarea a susţinut că decizia de concediere este nulă, deoarece nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale aşa cum se prevede la art. 268 alin.2 lit.c ) din Codul muncii. Cu prilejul anchetei disciplinare la care a fost supusă a dat o notă explicativă, fără să i se permită să-şi exercite dreptul la apărare prevăzut de art.267 alin.4 din Codul muncii .

A menţionat contestatoarea că pe tot parcursul desfăşurării contractului de muncă nu i s-au reproşat abateri disciplinare şi nici nu a fost sancţionată ca urmare a unor astfel de fapte. Singurul aspect ce i s-ar putea imputa este cel referitor la incidentul din data de 07.12.2010 .

Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi menţinerea deciziei de concediere disciplinară ca legală şi temeinică.

Prin sentinţa civilă nr.2266/23.11.2011, Tribunalul Argeş a respins contestaţia , tribunalul reţinând în esenţă că prin decizia nr.1336/23.12.2010, intimata a dispus sancţionarea contestatoarei cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în baza art. 61 lit.a) coroborat cu art.264 alin.(1) lit.f) din Codul muncii, reţinându-se că, „Motivele sancţiunii constau în neglijenţa la locul de muncă şi neîndeplinirea sarcinilor de serviciu în perioada august – noiembrie 2010, când: nu şi-a întocmit documentele contabile, a inversat din eroare turele, nu a anunţat retragerile suspecte efectuate de către colegul său şi şi-a însuşit suma de 70 RON ,fapte ce constituie abateri disciplinare grave”.

Contestatoarea reclamă faptul că decizia de sancţionare este nulă deoarece nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale şi nici nu i s-a permis să-şi exercite dreptul la apărare conform art.267 alin.4 Codul muncii.

Potrivit art.268 alin.(2) lit. c) Codul muncii, decizia de sancţionare este nelegală dacă nu cuprinde motivele înlăturării apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare, iar art.267 alin.(4) Codul muncii dispune că, în cursul cercetării disciplinare prealabile ,salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este. Cu toate acestea, în lipsa sindicatului sau a calităţii sale de membru ,ar putea fi asistat de un alt salariat din unitate

Anterior emiterii deciziei contestate, societatea intimată a efectuat cercetarea disciplinară , cu această ocazie contestatoarea a dat notă explicativă, prin care a recunoscut abaterile disciplinare imputate de către angajator .

De altfel, în conţinutul deciziei de concediere se menţionează că, „salariata nu a putut să explice neglijenţa sa la locul de muncă, retragerile suspecte din perioada în care ea figura la locul de muncă, conform programului de lucru primit de la coordonatorul zonal şi însuşirea nejustificată din gestiunea staţiei a sumei de 70 RON”.

Prin urmare, susţinerile contestatoarei sunt neîntemeiate, decizia contestată fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor art.268 alin.2 lit.c din Codul muncii.

De asemenea, neîntemeiată este şi susţinerea potrivit căreia, intimata nu i-a permis contestatoarei să-şi exercite dreptul la apărare prevăzut de art.267 alin.(4) Codul muncii deoarece din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că în cursul cercetării disciplinare contestatoarea a solicitat să fie asistată de un reprezentant al sindicatului sau de un alt salariat din unitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal contestatoarea M. P.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocându-se dispoziţiile art.304 alin.1 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivare se susţine că, instanţa de fond a reţinut în mod greşit, în urma unei analize superficiale, că decizia de concediere este întemeiată, motivat de faptul că însuşirea sumei de 70 lei de către reclamantă, a fost dovedită.

O altă critică adusă în motivele de recurs este aceea că s-a reţinut greşit de către instanţa de fond, că decizia de concediere este întemeiată, în opinia recurentei aceasta fiind nedovedită.

De asemenea se susţine că se reţine de instanţa de fond că fapta de însuşire a sumei de 70 lei, faptă ce poate îmbrăca şi caracter penal, devenind astfel incidente dispoziţiile art.51 alin.1 lit.c din Codul Muncii, care prevăd în mod expres suspendarea contractului de muncă şi nu încetarea acestuia.

Se mai susţine de către reclamantă în motivele de recurs, că nu s-a avut în vedere situaţia expusă, aceea că reclamanta a fost victima unui şantaj din partea angajatorului, fiind pusă în situaţia de a alege între a da o declaraţie împotriva unui coleg de serviciu, referitor la fapte de care nu avea cunoştinţă, ori aceea de a fi concediată.

În fine, se solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi desfiinţarea sentinţei tribunalului.

Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Criticile formulate de către recurentă au fost întemeiate pe disp art.304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, texte de lege potrivit cu care „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: 

    7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

    8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

    9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; „

Din examinarea acestor critici, rezultă insă că niciuna nu se poate încadra in motivele de nelegalitate menţionate, nemulţumirea recurentei vizând de fapt netemeinicia sentinţei sub aspectul stabilirii situaţie de fapt de către instanţa de fond. Urmează ca hotărârea instanţei de fond, sa fie analizată prin prisma dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, text de lege care permite instanţei sa analizeze cauza sub toate aspectele.

Astfel, susţine recurenta in esenţă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă prin decizia de concediere este legală deoarece nu a săvârşit faptele reţinute in sarcina sa.

Susţinerile recurentei sunt nefondate, deoarece aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, cu ocazia convocării pentru efectuarea cercetării disciplinare, recurenta a recunoscut toate faptele reţinute in sarcina sa prin decizia de concediere.

Potrivit art.61 lit.a) din Codul muncii, „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară”.

În speţă, instanţa constată că în contractul individual de muncă al contestatoarei la lit. m, pct.2 se stipulează că aceasta avea în principal următoarele obligaţii: „a) de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului; b) de a respecta disciplina muncii; c) de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu; d) de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate ; e) de a respecta secretul de serviciu”.

După cum se poate observa la litera a),contractul individual de muncă face trimitere la îndeplinirea de către contestatoare a atribuţiilor din fişa postului .

Aceeaşi trimitere la fişa postului se regăseşte şi în regulamentul intern, respectiv că salariatul este obligat să-şi îndeplinească sarcinile ce îi revin conform fişei postului .

Potrivit contractului individual de muncă nr.6803/24.08.2008, contestatoarea a fost încadrată în funcţia de lucrător comercial şi în calitate de salariată a intimatei, avea obligaţia, potrivit fişei postului, de a asigura încasarea banilor din vânzarea de produse petroliere, cât şi a celorlalte produse din magazin, de a înmâna clientului bonul fiscal, de a întocmi corect facturile fiscale şi chitanţele aferente, de a efectua monetarul şi depunerea lui, de a cunoaşte şi efectua fiscalizarea tuturor operaţiunilor pe casa de marcat specifice sistemului de gestiune din staţie şi de a acţiona strict în limita instrucţiunilor specifice sistemului de operare .

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că procedura de întocmire a registrului de casă a fost cunoscută de către contestatoare însă aceasta nu a respectat-o, precum şi faptul că şi-a însuşit din casa de marcat suma de 70 RON.

De altfel, chiar contestatoarea, prin nota explicativă din 21.12.2010, recunoaşte că nu a respectat procedura privind întocmirea registrului de casă, precum şi faptul că la data de 07.12.2010 şi-a însuşi din casa de marcat suma de 70 lei şi a părăsit locul de muncă în timpul programului aproximativ 2 ore.

În consecinţă, prin nerespectarea atribuţiilor de serviciu înscrise în fişa postului, contestatoarea a încălcat dispoziţiile art.39 şi art.40 din regulamentul intern, care pot fi sancţionate cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă potrivit art.59 din R.O.I., fiind considerate ca abateri disciplinare grave.

Mai susţine contestatoarea că, deşi s-a reţinut ca a sustras suma de 70 lei, faptă ca poate avea caracter penal, angajatorul nu a dispus suspendarea contractului de muncă ci încetarea acestuia deşi erau incidente disp art. 51 alin.1 lit. c din Codul muncii.

Recurenta a indicat greşit art.51 alin.1 lit.c care reglementează suspendarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului in caz de concediu paternal, suspendarea contractului de muncă din iniţiativa angajatorului in cazul formulării unei plângeri penale împotriva salariatului fiind reglementată de disp. art. 51 alin. 1 lit. b din Codul muncii.

Această dispoziţie legală nu operează de drept, angajatorul putând suspenda contractul individual de muncă numai in măsura in care a formulat plângere penala împotriva salariatului, situaţie ce nu se regăseşte in cauza de faţă.

Potrivit art.266 Codul muncii, angajatorul este cel în măsură şi în drept să analizeze gravitatea abaterii, consecinţele acesteia şi să stabilească sancţiunea disciplinară ce urmează a fi aplicată .

În consecinţă, având în vedere condiţiile prevăzute de art.266 din Codul muncii, angajatorul a stabilit că pentru fapta imputată contestatoarei sancţiunea aplicată este de desfacere a contractului individual de muncă.

În cauză, instanţa a apreciat că faţă de dispoziţiile din Codul muncii, regulamentul de ordine interioară şi contractul individual de muncă, fapta săvârşită de contestatoare constituie abatere disciplinară gravă, iar sancţiunea aplicată, cea a concedierii disciplinare, a fost corect stabilită în raport de gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de contestatoare,astfel că decizia contestată este legală şi temeinică, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins, ca nefondat.

2. Răspunderea disciplinară şi momentul de la care curge termenul de prescripţie

Art. 252 alin.1 Codul muncii

Sancţiunea disciplinară se aplică de către angajator printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Data certă a notei de constatare, a referatului sau procesului verbal înregistrat în registrul general al societăţii, prin care s-a constatat săvârşirea abaterii disciplinare, poate constitui momentul de la care începe să curgă termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare de 30 de zile.

(Decizia civilă nr. 1780/7 septembrie 2012)

Prin contestaţia înregistrată la data de 23.11.2011 sub nr.5546/90/2011 contestatorul P. F. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu intimata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA să se dispună anularea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 1/4751/17.10.2011 şi repunerea sa în situaţia anterioară emiterii deciziei în sensul restituirii sumei de bani reţinute cu titlu de sancţiune disciplinară.

In motivare, contestatorul a arătat că este angajatul societăţii intimate in funcţia de şef de staţie CFR Rm.Vâlcea din cadrul Centrului comercial de călători Craiova iar prin decizia contestată i s-a imputat ca abatere disciplinară faptul de a fi propus pentru concediere un salariat care a ocupat funcţia de casier CF I in cadrul staţiei Rm.Vâlcea ceea ce a condus la aplicarea incorectă a procedurii de concediere colectivă cu încălcarea anexei nr. 2 la programul de restructurare si redresare economico-financiară a SNTFC CRL Călători SA din 17.01.2011. S-a arătat că sancţiunea aplicată este nelegală si netemeinică întrucât potrivit fişei postului contestatorul nu avea competenţa referitoare la încheierea, suspendarea sau modificarea ori încetarea contractelor individuale de muncă ale salariaţilor din subordinea sa.

S-a arătat, de asemenea, că prin decizia nr. 10CV/527/17.10.2011 angajatorul a dispus concedierea salariatei P. A. in aceeaşi zi cu emiterea deciziei de sancţionare disciplinară a contestatorului, aşa încât eventuala greşeală in legătura cu concedierea acestei salariate s-ar fi putut corecta dacă cele două decizii nu ar fi fost emise in aceeaşi zi, cu atât mai mult cu cât salariata in cauză a contestat măsura concedierii la Centrul comercial călători Craiova si la SNTFC CFR Călători SA, contestaţiile fiind discutate la nivelul conducerii unităţii si in comisia paritară. În această perspectivă, în mod evident, contestatorul nu putea fi vinovat de abaterea disciplinară imputată întrucât angajatorul prin organele sale de conducere avea cunoştinţă despre situaţia concretă a salariatei şi nu a luat nicio măsură pentru înlăturarea efectelor, iar contestatorul nu putea întreprinde nici un demers în vederea desfacerii contractului de muncă, propunerea sa cuprinsă în adresa nr.5/PF/1333/16.06.2011 având doar un caracter consultativ, fără a produce efecte juridice .

Pentru dovadă, contestatorul a solicitat proba cu înscrisuri, sens în care a ataşat la dosar în xerocopie decizia contestată din 17.10.2011 şi a solicitat ca pârâta să înainteze la dosar toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de sancţionare disciplinară.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei ca neîntemeiată. S-a arătat că abaterea disciplinară săvârşită de contestator a constat în faptul de a fi propus spre concediere un salariat din subordinea Staţiei Rm.Vâlcea, încălcându-se astfel prevederile anexei nr. 2 la Programul de restructurare şi redresare economică a societăţii din 17.01.2011, ceea ce reprezintă încălcarea prevederilor punctul 6.8 din fişa postului si ale art. 31 lit.a din Statutul disciplinar al personalului din unităţile de transport aprobat prin Decretul nr. 360/1976. Apărările salariatului din cuprinsul notei de relaţii oferită cu ocazia cercetării disciplinare nu sunt de natură a înlătura vinovăţia acestuia iar prin răspunsul dat la întrebarea nr. 3 contestatorul a recunoscut atât fapta săvârşită cât şi încălcarea anexei nr. 2 la Programul de restructurare. S-a arătat, de asemenea, că decizia emisă respectă toate cerinţele instituite sub sancţiunea nulităţii de art. 252 alin.2 din Codul Muncii republicat iar fapta imputată reprezintă abatere disciplinară în înţelesul art. 247 alin.2 din Codul Muncii republicat. Contrar celor susţinute de contestator, arată intimata, acesta avea la punctul 6.8 din fişa postului atribuţia de a răspunde de utilizarea forţei de muncă, de a propune înfiinţări, desfiinţări sau contopiri de gestiuni de casă, atribuţie pe care şi-a exercitat-o in fapt si cu altă ocazie, când a aprobat la data de 15.02.2011 o cerere a unei salariate de trecere din funcţia de casier verificator la Staţia Rm.Vâlcea in funcţia de casier ghişeu la Staţia Călimăneşti. În fine, s-a arătat că prin răspunsul dat la întrebarea nr. 1 din nota de relaţii contestatorul recunoştea că a avut cunoştinţă de conţinutul anexei nr. 2 la Programul de restructurare si a cunoscut că funcţia ocupată de salariata P. A. nu figura în programul de concediere iar criteriile folosite de contestator pentru motivarea restructurării referitoare la existenţa sancţiunilor disciplinare aplicate salariatei in cauză in ultimii trei ani nu erau aplicabile.

Alăturat întâmpinării au fost ataşate în copie decizia de sancţionare, nota de relaţii, propunerea cu nr. 5/PF/1333/16.06.2011 emisă de contestator, fişa postului, convocarea pentru cercetarea disciplinară, adresa Centrului Comercial de călători Craiova nr. 41/1CV/2/248/2011, Programul de restructurare din 17.01.2011, Regulamentul intern şi alte documente considerate relevante.

Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr.574 din 27 martie 2012 a admis contestaţia, a anulat decizia nr.1/4751/17.10.2011 emisă de intimată şi a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară emiterii deciziei, în sensul că a obligat pe intimată să restituie contestatorului suma de bani reprezentând reţinerea de 10% din salariul de bază pentru o lună.

Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Contestatorului i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară a diminuării salariului de bază cu 10% pentru o lună în temeiul art. 248 alin.1 lit.c din Legea nr. 53/2003 republicată, pentru fapta de a fi propus prin actul nr. 5/PF/1333/16.06.2011, concedierea unei salariate al cărei post era exceptat de la aplicarea Programului de restructurare. Problema ce se impune a fi cercetată cu prioritate este aceea a respectării termenului prevăzut de lege pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Spre acest scop, la termenul din 28 februarie 2012, instanţa a dispus amânarea judecăţii pentru a se da posibilitatea părţilor să pună concluzii asupra respectării termenului de aplicare a sancţiunii disciplinare in raport de prevederile art. 252 alin.1 C.muncii. Pentru acest termen, cât si pentru termenul acordat cu această finalitate societatea intimată avea termen in cunoştinţă în sensul art. 153 C.pr.civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, însă nu a formulat concluzii scrise sau susţinute verbal in instanţă .

În verificarea aspectului referitor la termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare tribunalul a constatat, din studiul înscrisurilor ataşate la dosar, că acest termen a fost depăşit, fiind încălcate astfel prevederile art. 252 alin.1 Legea nr. 53/2003 republicată.

Astfel, fapta imputată contestatorului a fost săvârşită la data de 16.06.2011 odată cu întocmirea actului nr.5/PF/1333/16.06.2011, iar angajatorul (SNTFC CFR Călători SA Bucureşti) avea cunoştinţă despre conţinutul actului în cauză, implicit despre existenţa şi conţinutul abaterii, cel puţin la data de 21.07.2011 când, la solicitarea salariatei P. A., prin care se adusese la cunoştinţa conducerii societăţii neregularitatea concedierii sale, societatea i-a înaintat răspunsul nr. 1/3323/21.07.2011, aşa cum rezultă fără echivoc din adresa nr. 1/3955/2011 emisă de Directorul general al societăţii la 25.08.2011. Chiar dacă s-ar socoti că data la care directorul general a aflat despre săvârşirea abaterii ar fi chiar data de 25.08.2011, termenul de 30 de zile prevăzut ca termen de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare potrivit art. 252 alin.1 C.muncii, tot a fost depăşit până la data de 17.10.2011, când s-a emis decizia de aplicarea sancţiunii. Nu se poate considera de plano că termenul de aplicarea sancţiunii disciplinare poate fi extins in toate situaţiile la cel de 6 luni socotit de la data săvârşirii abaterii, căci o astfel de ipoteză este avută în vedere de legiuitor numai ca excepţie de la regula potrivit cu care termenul de prescripţie este de 30 de zile şi se socoteşte de la data când angajatorul a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii . Termenul maxim de 6 luni a fost conceput ca un termen limită înlăuntrul căruia legiuitorul a prezumat că angajatorul a putut si a trebuit să aibă cunoştinţă despre săvârşirea abaterilor disciplinare, ori de câte ori nu se poate proba in mod concret care este data efectivă la care angajatorul a luat cunoştinţă de existenţa abaterii.

Faţă de cele expuse s-a constatat că este de prisos a se analiza temeinicia contestaţiei şi s-a respins contestaţia în raport de excepţia anterior analizată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă.

Printr-un prim motiv de recurs se arată că instanţa a interpretat greşit prevederile legale, reţinând că termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii disciplinare a fost depăşit, întrucât data la care s-a constatat săvârşirea abaterii este data de 13 octombrie 2011, dată la care s-a întocmit Nota prin care s-a constatat că faptele contestatorului constituie abatere disciplinară, iar conform art.252 alin.(1) din Codul muncii termenul de prescripţie se calculează începând cu această dată.

Reţinerile instanţei de fond cu privire la faptul că a luat cunoştinţă de abaterile disciplinare prin actele nr.1/3323/21.07.2011, respectiv nr.1/3955/25.08.2011 sunt greşite, deoarece din conţinutul acestora nu rezultă că cercetatul ar fi săvârşit o abatere disciplinară, ci doar se comunică petentei P. A. faptul că aceasta a fost concediată în baza Programului de restructurare şi redresare economică a SNTFC-CFR Călători SA.

Următorul motiv de recurs vizează netemeinicia deciziei de sancţionare, cu privire la care se arată că susţinerile contestatorului sunt neîntemeiate, întrucât acesta avea competenţa de a dispune cu privire la utilizarea forţei de muncă, din subordine, putea să propună spre disponibilizare un salariat a cărui funcţie să fie printre cele cuprinse în Anexa nr.2 din Programul de restructurare, mai mult chiar a recunoscut fapta săvârşită.

Se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanţe şi respingerea contestaţiei.

Intimatul-contestator a depus la dosar concluzii scrise şi întâmpinare, arătând că sentinţa este legală, fiind încălcat termenul prevăzut de art.2521 alin.1 din Legea nr.53/2003, republicată, în raport de data la care angajatorul avea cunoştinţă de săvârşirea abaterii, respectiv data de 21.07.2011 când, la solicitarea salariatei P. A. s-a adus la cunoştinţa conducerii societăţii neregularitatea concedierii acesteia.

Referitor la al doilea motiv de recurs, arată că instanţa de recurs nu poate analiza susţinerile de fond ale recurentei, cât timp instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei.

Verificând actele de la dosar, în raport cu criticile invocate, Curtea reţine următoarele:

Primul motiv de recurs este fondat şi conduce la casarea sentinţei.

Potrivit dispoziţiilor art.252 alin.1 din Codul muncii, republicat, angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Termenul subiectiv de 30 de zile calendaristice calculate de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare se poate situa în interiorul termenului obiectiv de 6 luni de la data săvârşirii faptei, fără însă a-l putea depăşi.

În speţă, instanţa de fond a reţinut că, despre fapta săvârşită la data de 16.06.2011, imputată contestatorului, angajatorul avea cunoştinţă cel puţin din data de 21.07.2011, când a emis salariatei P. A. o adresă, la solicitarea acesteia sau la data de 25.08.2011, data adresei de la fila 40, concluzionând că, faţă de aceste date, sancţiunea a fost aplicată peste termenul de prescripţie prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii.

Examinând conţinutul celor două adrese, Curtea constată că prima adresă cu nr.1/3323 din 21 iulie 2011 existentă la fila 41 în dosarul de fond, a fost emisă la cererea numitei P. A., o altă salariată a societăţii şi prin care i se aduce la cunoştinţă acesteia faptul că a fost concediată în baza Programului de restructurare şi redresare economico-financiară, ţinându-se seama de situaţia economică actuală şi de prognozele economice pe anul 2011, programul fiind elaborat şi aprobat pentru a atinge obiectivul stabilit de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, respectiv realizarea unui buget de venituri şi cheltuieli echilibrat pentru anul 2011.

În finalul adresei i se face cunoscut lui P. A. că solicitarea sa nu poate fi soluţionată favorabil.

Următoarea adresă, cu nr.1/3955 din 25.08.2011 de la fila 40 din dosarul de fond, care, de asemenea poartă semnătura directorului general al CFR Călători SA este un răspuns la memoriile transmise conducerii ministerului de către P. A., prin care i se comunică acesteia că societatea, cu privire la concedierea sa îşi menţine punctul de vedere transmis cu adresa anterioară, din data de 21.07.2011 şi că dosarele sociale ale personalului propus pentru disponibilizare au fost analizate de către conducerea societăţii împreună cu federaţiile sindicale reprezentative.

Nicăieri, în cuprinsul acestei adrese nu rezultă că intimatul-contestator ar fi săvârşit o abatere disciplinară.

Abia la data de 13 octombrie 2011, urmare notei nr.37421 din 14.09.2011 transmisă de către Direcţia Generală de Control din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, conducerea SNTFC şi CFR Călători SA a dispus cercetarea aspectelor semnalate, urmare căreia s-a întocmit nota nr.1/4711 din 13 octombrie 2011 prin care conducerea societăţii a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare de către contestator.

În acest sens s-au depus la dosar atât nota nr.37421/14.09.2011 a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, cât şi nota nr.1/4711/13.10.2011, care poartă şi semnătura directorului general, cât şi ştampila societăţii.

Astfel fiind, având în vedere şi data de la care curge termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare, de 30 de zile, respectiv de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică, abilitat să aplice sancţiunea, a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii printr-o notă de constatare, referat, proces-verbal având o dată certă, prin înregistrarea în registrul general al societăţii, se constată că data la care Directorul general al societăţii a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii este data de 13 octombrie 2011, în funcţie de care sancţiunea a fost aplicată cu respectarea termenului legal reglementat prin dispoziţiile art.252 alin.(1) din Codul muncii, republicat.

A doua critică invocată, care vizează netemeinicia deciziei contestate, nu poate fi analizată în recurs, din moment ce soluţia recurată a fost pronunţată în urma analizării excepţiei prescripţiei aplicării sancţiunii.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1, 2 şi 3 Cod procedură civilă se va admite recursul şi se va casa sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra temeiniciei deciziei de sancţionare şi eventual a altor motive de nelegalitate, în măsura în care au fost invocate.

3. Modul de calcul al primei de instalare pentru persoanele care în perioada de probă a indemnizaţiei de şomaj se încadrează într-o altă localitate

O.U.G. nr.126/2008

Pentru stimularea mobilităţii forţei de muncă s-a prevăzut dreptul persoanelor care în perioada de plată a indemnizaţiei de şomaj se încadrează într-o altă localitate, unde îşi schimbă domiciliul să primească o primă de instalare, plătită din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Prima de instalare nu se calculează în raport de venitul minim pe economie, ci în raport de valoarea indicatorului social de referinţă la data instalării care este în sumă de 500 lei, potrivit O.U.G. nr.126/8.10.2008.

Dreptul la plata primei de instalare este condiţionat de calitatea persoanei de beneficiar al indemnizaţiei de şomaj la data când se încadrează într-o altă localitate şi ca urmare a acestui fapt îşi schimbă domiciliul-art.75 din Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

(Decizia civilă nr. 1720/3 septembrie 2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 07.06.2011, contestatorul G. F. L. a chemat în judecată pe intimata AJOFM ARGEŞ - AGENŢIA LOCALĂ CURTEA DE ARGEŞ, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună: -anularea dispoziţiei 1543 emisă de intimată la data de 06.05.2011; -obligarea intimatei la acordarea dreptului prevăzut de art.75 din Legea nr. 75/2002, urmând să îi plătească cel puţin 7 salarii minime pe ţară, în cuantum de 4690 lei, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei de la data la care aceasta trebuia acordată şi până la plata efectivă ; -obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată .

În motivare, contestatorul a arătat că prin dispoziţia nr.1543 din 06.05.2011, emisă de intimată, i s-a respins cererea privind acordarea drepturilor prevăzute de art.75 din Legea nr.76/2002, cu motivarea că durata contractului de muncă al reclamantului a fost de 3 luni deşi ulterior acest contract a fost modificat prin actul adiţional nr.01/01.04.2001 în sensul modificării duratei din durata determinată în durata nedeterminată .

Mai arata contestatorul în perioada în care acesta încasa indemnizaţia de şomaj, s-a încadrat în muncă la o societate din altă localitate decât cea de domiciliu fiind aplicabile dispoziţiile art.75 din Legea nr.76/1996.

Prin sentinţa civilă nr.1119 M/19.07.2011, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar nr.7669/62/2011 a fost admisă excepţia de necompetenţă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, cauza fiind înregistrată la data de 29.07.2011, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr.71 din 15 februarie 2012, Tribunalul Argeş a admis acţiunea formulată de reclamant anulând dispoziţia nr.1543/06.05.2011 emisă de Agenţia Judeţeană pentru ocuparea Forţei de Muncă Argeş.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturi băneşti în cuantum de 7 salarii brute minime pe ţară, cu titlu de primă de instalare, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

Pronunţând această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin dispoziţia nr.1543/06.05.2011 intimata i-a respins reclamantului cererea privind acordarea drepturilor prevăzute de art.75 din Legea nr.76/2002, cu motivarea că durata contractului de muncă al reclamantului a fost de 3 luni. Legea nr.76/2002 în afara reglementării sistemului de asigurare pentru şomaj are ca obiect şi stimularea ocupării forţei de muncă şi potrivit dispoziţiilor art.75 din lege, persoanele aflate în perioada în care li se acordă indemnizaţia de şomaj, dacă se încadrează în muncă în altă localitate, beneficiază de un ajutor de instalare în cuantum de 7 salarii minime brute pe ţară. Textul acestui articol nu condiţionează acordarea acestui stimulent de existenţa unui contract pe durată nedeterminată sau pe o durată de minimul 12 luni .

Următorul articol, respectiv art.76, prevede ipotezele în care această indemnizaţie de instalare va fi restituită de către beneficiar în cazul în care contractul de muncă încetează înainte de împlinirea a 12 luni, ipoteze care se referă în principal la conduita culpabilă a angajatului sau la demisie.

În acest context, reglementarea cuprinsă în art.45 alin.2 din H.G. nr.174/2002 trebuie interpretată numai prin coroborarea celor două texte cuprinse în lege şi nu separat, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art.108 alin.2 din Constituţie hotărârile de guvern se emit în organizarea executării legilor, ele neputând să adauge la lege sau să impună ale condiţii neprevăzute în cuprinsul acesteia.

Pornind de la acest context legislativ, în speţă, reclamantul, aflat în perioada în care încasa indemnizaţia de şomaj, s-a încadrat în muncă la o societate din altă localitate decât cea de domiciliu. Este adevărat că iniţial contractul de muncă al reclamantului a fost încheiat pe o perioadă de 3 luni, începând cu data de 03.01.2011, dar ulterior, prin act adiţional a fost transformat în contract pe durată nedeterminată. Actul adiţional nr.1/01.04.2011 înregistrat sub nr.A/126 face parte integrantă din contractul individual de muncă şi a fost încheiat la data de 01.04.2011 cu prevederea că va intra în vigoare la data de 01.04.2011, condiţiile impuse de lege fiind îndeplinite.

Împotriva acestei sentinţa a formulat recurs pârâta AJOFM Argeş - Agenţia Locală Curtea de Argeş, criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 9 Cod procedură civilă.

Prin prima critică întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă se susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, in sensul că a acordat reclamantului „ 7 salarii minime brute pe ţară „ deşi dispoziţiile legale in vigoare acordă persoanelor îndreptăţite „de şapte ori valoarea indicatorului social de referinţă in vigoare la data instalării” indicator care potrivit art.33 din Legea nr.76/2002 este in cuantum de 500 lei.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă şi se critică sentinţa in sensul că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut. Susţine recurenta că suma acordată de prima instanţă este mai mare decât cea prevăzută de art.75 din Legea nr.76/2002, modificată.

Ultima critică este întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi vizează neegalitatea sentinţei atât sub aspectul competenţei funcţionale a instanţei, excepţie cu privire la care susţine că instanţa nu s-a pronunţat, cat şi cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv Legea nr.76/2002. Arată recurenta că intimatul-reclamant nu putea beneficia de normele legale mai sus menţionate deoarece nu îndeplinea condiţiile edictate de legiuitor.

Recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prima şi a doua critică vizează aspecte comune şi vor fi analizate împreună.

Criticile sunt fondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.75 din Legea nr.76/2002 modificată, „Persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţie de şomaj se încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul primesc o primă de instalare, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu de şapte ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data instalării.”

Valoarea indicatorului social de referinţă este stabilit prin art.33/1 din lege, la suma de 500 lei.

Apreciind că reclamantul poate beneficia de prevederile Legii nr.76/2002, instanţa de fond a acordat şapte salarii minime pe economie, deşi potrivit art.75 din lege putea acorda o sumă egală cu de şapte ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data instalării.

Rezultă ca în mod greşit instanţa de fond a stabilit dreptul reclamantului la şapte salarii minime pe economie, deşi textul de lege nu prevede acest drept, iar pe de altă parte raportându-se la salariul minim pe economie, instanţa a acordat mai mult decât suma de care putea beneficia reclamantul, salariul minim pe economie fiind în anul 2011 de 670 lei în timp ce valoarea indicatorului social de referinţă este de 500 lei.

In consecinţă dreptul reclamantului putea fi stabilit în raport de art.75 din Legea nr.76/2002, la o sumă egală cu de şapte ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data instalării, valoare care potrivit art.33 din acelaşi act normativ este de 500 lei.

A mai susţinut recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei privind competenţa funcţională a instanţei.

Verificând sub acest aspect sentinţa instanţei se constată că această critică este nefondată.

Prin încheierea din 08.02.2012, tribunalul a pus în discuţia părţilor această excepţie, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi în urma dezbaterilor a respins această excepţie declarându-se competent să soluţioneze pricina.

În fine recurenta mai susţine că intimatului-reclamant nu ii sunt aplicabile dispoziţiile legale mai sus menţionate deoarece la data încheierii contractului de muncă pe durată determinată nu mai avea calitatea de persoana beneficiară de indemnizaţie de şomaj.

Si această critică este nefondată. Legea nr.76 din 16 ianuarie 2002 reglementează atât sistemul asigurărilor pentru şomaj cat şi stimularea ocupării forţei de muncă. Prevederile acestei legi reglementează măsurile pentru realizarea strategiilor şi politicilor elaborate în vederea protecţiei persoanelor pentru riscul de şomaj, asigurării unui nivel ridicat al ocupării şi adaptării forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii, obiective prevăzute în art.3 din lege.

In vederea realizării acestor obiective, prin art.75 din Legea nr.76/2002, s-a stabilit că „Persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţie de şomaj se încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul primesc o primă de instalare, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu de şapte ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data instalării.”

In cauza de faţă, intimatul-reclamant se afla în perioada de şomaj la momentul încheierii contractului de muncă nr.4/126, pe o perioada de 3 luni. Totodată, el avea domiciliul în Curtea de Argeş, iar locul de muncă pentru care s-a încheiat contractul este la S.C. ELMAS S.R.L. Braşov.

Ulterior, acest contract a fost modificat prin actul adiţional nr.01/2011, în sensul că din contract de muncă pe durata determinată a fost transformat in contract de muncă pe durata nedeterminată, fiind îndeplinite cerinţele legale pentru acordarea drepturilor prevăzute de art.75 din lege.

Faţă de cele ce preced recursul este fondat şi va fi admis potrivit dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, urmând a fi modificată sentinţa în parte in sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului o sumă egală cu de şapte ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data instalării.

Drept civil

4. Natura juridică a procedurii de înscriere în cartea funciară

Art. 47-55 din Legea nr.7/1996

Procedura de înscriere în cartea funciară are un caracter necontencios, în cadrul căreia nu sunt rezolvate situaţii juridice litigioase, ci se verifică numai aspecte formale ale condiţiilor de înscriere sau radiere ale operaţiunilor în legătură cu drepturile reale supuse publicităţii imobiliare.

(Decizia civilă nr. 1816/12 septembrie 2012)

Prin cererea înregistrată la data de 28.06.2011, petenta Comisia Locală de Fond Funciar Bradu a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară nr.17544/13.05.2011 şi nr.9970/22.03.2011 emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Argeş, solicitând instanţei, în contradictoriu cu intimatul Municipiul Piteşti, prin primar, desfiinţarea acestora şi în consecinţă radierea notării litigiului reprezentat de dosarul nr.1444/109/2011.

În motivarea cererii s-a arătat că: prin încheierea nr.9970/2011 s-a admis cererea intimatei, fiind notat litigiul dintre petentă şi intimat, cu nr.1444/109/2011 şi aflat pe rolul Tribunalului Argeş; în acest dosar se solicită constatarea nulităţii absolute a unui contract de tranzacţie ce ar fi fost încheiat de petentă cu numita I. T., în legătură cu un teren de 2.589,7 mp. situat în Piteşti şi neînscris în cartea acestei localităţi; prin acel contract s-a asumat obligaţia de a fi pusă în posesie în viitor, numita I., cu un teren în suprafaţa de mai sus; împotriva încheierii s-a formulat cerere de reexaminare, cerere ce a fost respinsă prin încheierea nr.17544/13.05.2011; este adevărat că pe rolul Tribunalului Argeş se află dosarul de mai sus, însă la momentul emiterii încheierilor nu s-a observat că actul juridic a cărui nulitate se solicită nu reprezintă actul juridic ce constituie temeiul dreptului de proprietate al numitei I. în privinţa terenului; contractul de tranzacţie a creat în sarcina petentei numai obligaţia de a face, promisiunea de a o pune în posesie în viitor în privinţa unui amplasament la dispoziţie; convenţia nu are un efect translativ de proprietate cum încearcă să învedereze intimatul; instanţele au respins acţiunea în anularea titlului de proprietate cu nr.138881/05.02.2009 emis numitei I. T., în cadrul dosarului nr.4514/280/2009, prin sentinţa civilă nr.9130/21.12.2009 a Judecătoriei Piteşti; registratorii trebuiau să observe că în cazul admiterii acţiunii, prin absurd, numita I. nu pierde dreptul său de proprietate asupra terenului, titlul său rămânând valabil; dacă nu poate duce la pierderea dreptului nu are legătură cu respectivul drept; prin notare s-au încălcat prevederile art.26, alin.4, lit.c, art.19, alin.1, pct.C, lit. b, art. 58, alin. 3 din Legea nr.7/1996; O.C.P.I. era obligat să verifice dacă actul juridic al cărui nulitate se solicită reprezintă un act translativ de proprietate, lucru care nu reprezenta o pronunţare a acestei instituţii asupra fondului litigiului dintre părţi, ci o cercetare a condiţiilor de formă, în acest sens fiind şi disp. art.93 alin.1 din Ordinul nr.633/2006; trebuia să se verifice dacă obiectul judecăţii din dosarul nr.1444/109/2011 al Tribunalului Argeş are legătură cu dreptul de proprietate; funcţionarii O.C.P.I. Argeş au dat dovadă de superficialitate, raportat şi la recunoaşterea acestora cum că intimatul nu a depus la dosar actul a cărui nulitate a solicitat-o, respectiv contractul de tranzacţie; acţiunea intimatului nu priveşte un drept real în legătură cu terenul în suprafaţă de 2.589,7 mp.

În drept, au fost invocate disp. art. 50, alin. 21, 22 din Legea nr.7/1996.

Prin sentinţa civilă nr.9914 din 21 octombrie 2011, Judecătoria Piteşti a respins plângerea, reţinând următoarele:

La data de 22.03.2011 s-a solicitat de către intimatul Municipiul Piteşti, prin Primar, notarea litigiului care face obiectul dosarului nr.1444/109/2011 al Tribunalului Argeş asupra imobilului reprezentat de terenul în suprafaţă de 2.589,7 mp., cu vecinii: N-E trotuar, N-V rezervă primărie, S-E Vamă Piteşti, V – zona de siguranţă C.F.R.

Conform certificatului de grefă emis de Tribunalul Argeş, în litigiul de mai sus s-a solicitat de către Municipiul Piteşti, în contradictoriu cu numita I. T. şi Comisia Locală de Fond Funciar Bradu, constatarea nulităţii absolute a contractului de tranzacţie încheiat între cele două pârâte de mai sus, la data de 06.10.2008, pentru stingerea litigiului ce face obiectul dosarului nr. 8342/280/2008 al Judecătoriei Piteşti.

Tranzacţia a fost încuviinţată de Judecătoria Piteşti prin sentinţa civilă nr.5622/06.10.2008, pronunţată în dosarul nr.8342/280/2008, hotărârea fiind depusă în dosarul de la O.C.P.I.

Din această hotărâre judecătorească rezultă că petenta din prezenta cauză şi-a asumat obligaţia de a pune în posesie pe reclamanta I. T. cu un teren în suprafaţă de 2.589,7 m.p., cu vecinii: N-E trotuar pietonal, V zonă siguranţă CF, S-E Vama Piteşti (zonă parcare), N-V rezervă primărie.

Astfel, prin convenţia încheiată de petentă, aceasta şi-a asumat o obligaţie în legătură cu un teren determinat în mod clar, iar nu numai generic.

În urma formulării cererii de către intimat, s-a emis de către O.C.P.I. Argeş – B.C.P.I. Argeş încheierea cu nr.9970/30.03.2011, prin care s-a notat litigiul în Registrul de Inscripţiuni al Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti.

Împotriva acestei încheieri a fost formulată calea de atac a cererii de reexaminare de către petentă, care a fost respinsă prin încheierea nr.17544/24.05.2011, reţinându-se în motivarea acesteia că sunt incidente, în ceea ce priveşte notarea, disp. art.93 alin.1 din Ordinul nr.633/2006 al Directorului General al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, fiind prevăzute în mod expres condiţiile în care se poate face această operaţie, faţă de care registratorul nu poate deroga; O.C.P.I. verifică dacă sunt îndeplinite dispoziţiile legale, iar nu fondul cauzei dedus judecăţii, neputându-se substitui instanţei; nu se poate pronunţa dacă actul este translativ de proprietate sau nu, act care nu a fost depus la dosar.

Raportat la motivele invocate în plângere, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate.

Astfel, conform disp. art.26, alin.4 din Legea nr.7/1996: ”(4) Înscrierile sunt de trei feluri: a) intabularea, având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale; b) înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiţia justificării ulterioare; c) notarea, având ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară.”.

Analizând prevederile legale de mai sus, s-a constatat că o notare a unei acţiuni în justiţie nu este condiţionată de aptitudinea acesteia de a pune în discuţie dreptul de proprietate, iar în cazul în care ar fi admisă să ducă la pierderea acestui drept, ci numai de a fi în legătură cu imobilul.

Or, acţiunea promovată de către intimat are legătură cu imobilul teren în suprafaţă de 2.589,7 m.p., cu vecinii: N-E trotuar pietonal, V - zonă siguranţă CF, S-E Vama Piteşti (zonă parcare), N-V rezervă primărie, concluzie ce rezultă atât din certificatul de grefă, cât şi din copia cererii de chemare în judecată.

Acţiunea în nulitatea unui contract de tranzacţie prin care petenta şi-a asumat obligaţia de a pune în posesie pe numita I. T. asupra terenului de mai sus, în mod evident are legătură cu acest imobil. În cazul în care s-ar admite cererea, obligaţia petentei ar dispare, eventuala punere în posesie fiind lipsită de temei.

După cum s-a precizat mai sus, pentru notare nu este necesar a se contesta efectiv dreptul de proprietate sau a se ataca un act translativ de proprietate, ci numai existenţa unei legături; nu sunt prevăzute în dispoziţiile legale astfel de condiţionări, iar prevederile art.19 din Legea nt.7/1996 se referă la alcătuirea cărţii funciare, iar nu la condiţiile notării.

De asemenea, observând prevederile art.93 din Ordinul nr.633/2006, respectiv: ”(1) Notarea existenţei unui litigiu cu privire la drepturile ce fac obiectul înscrierii în cartea funciară se va putea face fie la cererea părţii interesate, fie din oficiu la sesizarea instanţei de judecată. Notarea se va face în baza copiei acţiunii având ştampila şi numărul de înregistrare ale instanţei sau a certificatului de grefă care identifică obiectul procesului, părţile şi imobilul”, instanţa a reţinut că în mod corect s-a efectuat notarea, raportat la înscrisurile depuse de intimat la O.C.P.I. Argeş. Este adevărat că nu s-a depus şi convenţia încheiată de părţi, însă s-a ataşat sentinţa civilă ce a încuviinţat-o, iar înţelegerea alcătuieşte dispozitivul hotărârii.

De asemenea, prevederile ordinului de mai sus nu pot fi interpretate în contra dispoziţiilor legale, respectiv cele ale art.26 alin.4 din Legea nt.7/1996, ordinul neputând modifica o lege (rangul actelor normative).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel petenta Comisia Locala de Fond Funciar Bradu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează :

Prima instanţă nu a avut în vedere susţinerile sale potrivit cărora tranzacţia consfinţită prin hotărârea de expedient nr.5622/2008, pronunţată de Judecătoria Piteşti, nu reprezintă actul juridic pentru temeiul dreptului de proprietate al intimatei I. T. şi nu are alt efect, decât a fixa în sarcina apelantei o simplă ”obligaţie de a face”,respectiv promisiunea de a o pune în viitor în posesie pe acesta.

În ceea ce priveşte valabilitatea titlului de proprietate nr.138881/05.02.2009, apelanta a susţinut că acesta a fost analizat prin sentinţa civilă nr.9130/2009 a Judecătoriei Piteşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1845/2010 a Tribunalului Argeş.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că legătura dintre litigiu şi imobil trebuie să fie una directă, de natură să modifice situaţia juridică a acestuia, situaţie în care nevalabilitatea punerii în posesie implică anularea contractului de tranzacţie şi nu ar produce nici un efect juridic dacă nu ar fi invocată de către Municipiul Piteşti în cadrul unui nou litigiu.

Ca urmare, contractul de tranzacţie nu reprezintă temeiul juridic al dreptului de proprietate pentru intimata I. T., iar O.C.P.I. era obligat să verifice dacă actul juridic a cărui nulitate se solicită reprezintă un act translativ de proprietate, fără ca acest lucru să reprezinte o pronunţare în privinţa fondului litigiului, ci numai o cercetare a condiţiilor de formă în legătură cu admisibilitatea înscrierii cererii intimatului în Registrul de inscripţiuni.

Totodată, apelanta-petentă a arătat că nu poate fi reţinută analiza instanţei de fond în ceea ce priveşte corelarea dintre disp. art.93 alin.1 din Ordinul nr.633/2006 cu disp. art.26 alin.4 lit. c din Legea nr.7/1996 republicată.

Prin decizia civilă nr.46 din 15 februarie 2012, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

Instanţa de fond a fost investită cu plângere împotriva încheierilor de carte funciară, astfel cum sunt arătate de către petentă în cuprinsul cererii formulate, susţinând aceleaşi argumente arătate şi prin critica din apel.

Prin încheierea nr.9970/2011 pronunţată în dosarul nr.9970/22.03.2011 de O.C.P.I.s-a dispus notarea în Registrul de Inscripţiuni al Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Piteşti a litigiului din dosarul nr.1444/109/2011 aflat pe rolul Tribunalului Argeş, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de tranzacţie încheiat la data de 06.10.2008, privind pe reclamantul Municipiul Piteşti în contradictoriu cu pârâţii I. T. şi Comisia Locală de aplicare a Legii Fondului Funciar Bradu.

Această încheiere a fost atacată cu reexaminare de către I. T. şi a fost respinsă.

Tribunalul a reţinut că în mod corect instanţa de fond a respins plângerea formulată de petentă, atâta timp cât au fost respectate disp.art.26 alin.4 din Legea nr.7/1996 republicată, în sensul că O.C.P.I. Argeş numai a notat acţiunea în justiţie, fără a pune în discuţie dreptul de proprietate şi fără a analiza contractul de tranzacţie încheiat la data de 06.10.2008.

Susţinerile apelantei-petente se refereau la aspecte care ţin de valabilitatea titlului de proprietate şi a contractului de tranzacţie, aspecte care vizează fondul cauzei şi care nu pot face obiectul acţiunii cu care a fost investită instanţa.

Ca urmare, pentru a se înscrie notarea în Registrul de Incripţiuni nu este necesar a se contesta efectiv dreptul de proprietate sau actul translativ de proprietate, ci să se evidenţieze numai existenţa unei legături cu imobilul.

Totodată, instanţa a constatat că susţinerile apelantei au caracter teoretic şi general, fără aplicabilitate în cauza de faţă.

Faţă de cele reţinute şi în raport de disp. art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul.

Împotriva deciziei civile nr.46 din data de 15 februarie 2012 pronunţată de către Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs petenta Comisia Locală de Fond Funciar Bradu, criticând-o pentru nelegalitate în sensul motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv aplicarea greşită a legii.

În motivarea recursului, petenta a susţinut în esenţă că hotărârea este nelegală întrucât tribunalul a respins în mod nejustificat ca având un caracter teoretic şi general argumentul său conform căruia registratorii care au emis cele două încheieri împotriva cărora a formulat plângere nu au observat că actul juridic a cărui nulitate se cere, în speţă contractul de tranzacţie consfinţit prin hotărâre judecătorească, nu reprezintă actul juridic ce constituie temeiul dreptului de proprietate al numitei I. T. cu privire la imobilul teren.

În acelaşi context tribunalul nu a avut în vedere că actul juridic ce constituie temeiul dreptului de proprietate al lui T. I. este titlul de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie aferent acestuia, aşa încât notarea în Registrul de Inscripţiuni a litigiului încalcă mai multe texte de lege, cu referire la art.26 alin.4 lit.c) din Legea nr.7/1996, art.19 alin.1 pct.C lit.b) din aceeaşi lege, cât şi prevederile art.58 alin.3 din Legea nr.7/1996.

De asemenea, Tribunalul Argeş a ţinut cont în mod eronat de motivarea din cuprinsul încheierii de respingere nr.17544/13 mai 2011, conform căreia O.C.P.I. Argeş a verificat doar dacă cererea intimatului Municipiul Piteşti prin Primar, îndeplineşte prevederile art.93 alin.1 din Ordinul nr.633/2006 al Directorului General al A.N.C.P.I.

O ultimă critică vizează faptul că schimbarea obiectului acţiunii din acţiune în constatarea nulităţii unui act juridic în acţiune în revendicare, impunea desfiinţarea încheierilor O.C.P.I. Argeş.

În considerarea celor de mai sus, se solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de apel, în sensul admiterii plângerii.

Examinând criticile formulate, se constată că nu sunt întemeiate, iar recursul nu este fondat.

De aceea prin cele ce urmează, Curtea va răspunde criticilor formulate prin gruparea argumentelor aduse de petentă, întrucât vizează critici similare.

Astfel, cu ocazia efectuării de operaţiuni de Carte Funciară, în sensul art.48 şi următoarele din Legea nr.7/1996 republicată, registratorul are a verifica aspecte formale ale cererii formulate şi nu aspecte ce ţin de fondul dreptului, a cărui înscriere sau radiere se cere, în consecinţă referirile petentei la modul de apreciere al dobândirii sau dovedirii dreptului de proprietate nu au legătură cu prezentul cadru procesual.

Procedura de înscriere în Cartea Funciară reglementată de art.47-55 din Legea nr.7/1996 este o procedură necontencioasă, întrucât registratorul de Carte Funciară nu este abilitat de lege să dea o rezolvare juridică unor situaţii litigioase.

În cazul oricărei proceduri necontencioase, astfel cum rezultă din prevederile art.331 Cod procedură civilă, este vorba de soluţionarea unor cereri prin care nu se urmăreşte ”stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană”.

De asemenea potrivit art.26 alin.(4) lit.c) din Legea nr.7/1996, notarea are ca obiect ”înscrierea drepturilor personale a actelor şi a faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare în legătură cu imobilele din Cartea Funciară”.

Din dispoziţiile legale mai sus-citate reiese condiţia necesară şi suficientă pentru notarea unei acţiuni în Cartea Funciară şi anume aceea ca respectiva acţiune să aibă legătură cu imobilul înscris în Cartea Funciară. Măsura de notare în Cartea Funciară nu reprezintă o procedură de indisponibilizare a bunului, ea fiind doar un mijloc de avertizare în legătură cu existenţa pe rol a unui proces în care se discută situaţia acestui bun.

Curtea apreciază că instanţa de apel nu a încălcat nici un text de lege din cele invocate de petentă, aşa încât hotărârea pronunţată este legală.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins recursul ca nefondat.

5. Efectul noilor reguli juridice asupra drepturilor recunoscute printr-o hotărâre definitivă.

Art.1201 Cod civil

Drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, pronunţată într-un alt proces chiar dacă între timp s-a schimbat cadrul legal.

(Decizia civilă nr. 1750/5 septembrie 2012)

Prin cererea înregistrată la data de 18.08.2011, contestatoarea I. E. a chemat în judecată pe intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş, solicitând anularea deciziei de revizuire a pensiei nr.209447/22.07.2011, menţinerea pensiei de serviciu stabilite în baza Legii nr.567/2004 şi obligarea intimatei la plata diferenţelor dintre pensia stabilită prin decizia nr.209447/07.07.2011 şi pensia stabilită prin decizia nr.209447/22.07.2011, începând cu data de 01.08.2011 şi până la repunerea în plată a deciziei nr.209447/07.07.2011, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că în temeiul Legii nr.119/2010 şi H.G. nr.737/2010 intimata a emis decizia nr.209447/20.08.2010, decizie ce a fost anulată prin sentinţa civilă nr.170/07.02.2011 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr.992/31.05.2011 a Curţii de Apel Piteşti.

Ca urmare a apariţiei O.U.G. nr.59/2011 intimata a emis decizia nr.209447/22.07.2011, contestată în cauza de faţă, prin care a dispus revizuirea pensiei contestatoarei.

Contestatoarea a susţinut că prin emiterea deciziei contestate se încalcă puterea de lucru judecat, Guvernul României admiţând O.U.G. nr.59/2011 prin care s-au ignorat hotărârile judecătoreşti pronunţate. De asemenea decizia atacată este nelegală şi din alte puncte de vedere, contravenind atât prevederilor art.15 alin.2 din Constituţia României, cât şi prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

La data de 09.02.2012 intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că, având în vedere dispoziţiile exprese ale art.1 din O.U.G. nr.59/2011 s-a procedat la revizuirea din oficiu a drepturilor de pensie ale contestatoarei, revizuire realizată pe baza documentelor aflate la dosarul de pensie.

Intimata a susţinut că tipul de pensie de care a beneficiat contestatoarea nu este garantat de niciun principiu comunitar, că nu poate fi vorba despre ”un drept câştigat” garantat pentru viitor, în sensul normelor europene, ci de un drept acordat temporar de stat, în limita posibilităţilor economice. Modificările privind cuantumul pensiei nu afectează dreptul de proprietate, ”bunul” garantat fiind dreptul la pensie.

În procesul de revizuire a fost respectat principiul contributivităţii, cuantumul rezultat fiind calculat în raport de contribuţiile individuale la sistemul de asigurări sociale şi nu în mod aleatoriu.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului de procedură civilă, Legii nr.119/2010 şi O.U.G. nr.59/2011.

Prin sentinţa civilă nr.255 din data de 15 martie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei de revizuire a pensiei nr.209447/22.07.2011 emisă de intimată, care a fost obligată să menţină în plată pensia de serviciu a contestatoarei, în cuantumul stabilit prin decizia nr.209447/07.07.2011 şi să-i plătească diferenţa dintre drepturile de pensie efectiv încasate în temeiul deciziei nr.209447/22.07.2011 şi cele cuvenite în temeiul deciziei nr.209447/07.07.2011, începând cu data de 01.08.2011 şi până la repunerea în plată a deciziei nr.209447/07.07.2011, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.209447/22.3.2007 contestatoarei i s-a stabilit în baza Legii nr.567/2004 o pensie de serviciu, iar prin decizia nr.209447/20.08.2010 drepturile de pensie ale contestatoarei au fost recalculate în conformitate cu prevederile Legii nr.119/2010 şi ale H.G. nr.737/2010, coroborate cu cele ale Legii nr.19/2000.

Prin sentinţa civilă nr.170/07.02.2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr.992/R/31.05.2011 a Curţii de Apel Piteşti, a fost anulată decizia nr.209447/20.08.2010 emisă de intimată.

În baza acestor hotărâri judecătoreşti intimata a emis decizia nr.209447/07.07.2011 prin care s-a menţinut pensia de serviciu stabilită conform Legii nr.567/2004, în cuantum de 1925 lei.

Prin decizia nr.209447/22.07.2011, contestatoarei i-au fost revizuite drepturile de pensie în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.59/2011, începând cu data de 01.08.2011, stabilindu-i-se o pensie din sistemul public de pensii în cuantum de 904 lei.

Instanţa a apreciat că transformarea din nou a pensiei de serviciu a contestatoarei în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului acesteia, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, la care fac trimitere prevederile art.1 din O.U.G. nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c) - h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă principiul puterii lucrului judecat şi dreptul la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Constatarea nelegalităţii transformării din nou a pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi a reducerii în acest fel pentru a doua oară a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit. c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, la care fac trimitere prevederile art.1 din OUG nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor este impusă de respectarea principiului puterii de lucru judecat, reglementat de art.166 Cod procedură civilă şi art.1201 Cod civil.

Puterea lucrului judecat are două aspecte: un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu, aspect care îmbracă forma excepţiei puterii lucrului judecat şi duce la respingerea noii acţiuni; un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca această instanţă să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.

Aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune obligativitatea instanţelor judecătoreşti de a respecta ceea ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară cu privire la problemele de drept dezlegate şi care au fost invocate din nou. O astfel de obligaţie revine nu numai instanţelor judecătoreşti, ci şi părţii care a pierdut procesul, care trebuie să respecte dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti.

Făcând aplicarea acestui principiu instanţa a apreciat că, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.170/07.02.2011 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr.992/R/31.05.2011 a Curţii de Apel Piteşti, s-a statuat că transformarea pensiei de serviciu a contestatoarei în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului acesteia, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii, nu se poate ajunge la o altă concluzie în prezenta cauză, în care este atacată o nouă decizie de recalculare, emisă în baza aceluiaşi act normativ şi cu aceleaşi considerente.

Aceste statuări ale instanţei sunt obligatorii atât pentru instanţa de judecată sesizată cu prezentul litigiu, cât şi pentru părţi.

Prin emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei de serviciu şi de transformare a acesteia în pensie de asigurări sociale se încalcă şi prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

Curtea Europeană a Drepturilor omului de la Strasbourg a statuat în numeroase cauze că dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Hotărâre din 28 octombrie 1999, în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în M.Of. nr.414/31 august 2000, paragraful 61; Hotărâre din 22 decembrie 2004, în cauza Androne împotriva României, publicată în M.Of. nr.875/29 septembrie 2005, paragraful 44; Hotărâre din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României, publicată în M.Of. nr.597/29 august 2007, paragrafele 23 şi 24; Hotărâre din 04 martie 2008, în cauza Licu împotriva României, publicată în M.Of. nr.64/03 februarie 2009, paragraful 30).

De asemenea, Curtea a mai stabilit că dreptul de acces la justiţie, garantat de art.6 din Convenţie, protejează şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (hotărârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510 - 511, paragraful 40; Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59.498/00, paragraful 34, 7 mai 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei, precitată; Ruianu împotriva României, Cererea nr. 34.647/97, 17 iunie 2003).

În plus, Curtea a considerat că, dacă se poate admite că statele intervin într-o procedură de executare a unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea intervenţie nu poate avea drept consecinţă împiedicarea, anularea sau întârzierea într-un mod excesiv a executării, nici, cu atât mai mult, repunerea în discuţie a fondului acestei hotărâri (hotărârile Immobiliare Saffi împotriva Italiei, 28 iulie 1999, Culegere 1999-V, paragrafele 63 şi 66; Satka şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr.55.828/00, paragraful 57, 27 martie 2003).

Tot astfel, Curtea a mai stabilit că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din ”proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].

Chiar dacă iniţial s-a procedat la punerea în executare a sentinţei civile nr.170/07.02.2011 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr.992/R/31.05.2011 a Curţii de Apel Piteşti, emiţându-se de către intimată decizia nr.209447/07.07.2011, prin adoptarea O.U.G. nr.59/2011 şi eliberarea în baza acesteia a deciziei de revizuire atacate, a fost anulată executarea acestor hotărâri judecătoreşti, care au rămas fără efect şi a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. S-a produs, în acest fel, o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

Împotriva sentinţei civile nr.255 din data de 15 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greşită a legii, solicitând a se face şi aplicarea dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, intimata susţine în esenţă că hotărârea este nelegală întrucât, contrar prevederilor legale, a fost anulată decizia nr.209447/22.07.2011 emisă în condiţiile legii. Pensia de serviciu a contestatoarei a fost recalculată în baza Legii nr.119/2010, recalculare ce nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi internaţionale privitoare la dreptul de proprietate.

Prin O.U.G. nr.59/2011 legiuitorul a instituit o etapă de revizuire a cuantumului pensiilor ce au format obiectul recalculării conform Legii nr.119/2010, cu respectarea principiului contributivităţii şi egalităţii. Prin urmare modificările privind cuantumul pensiei nu afectează dreptul de proprietate, ”bunul” garantat fiind dreptul la pensie.

În considerarea celor arătate mai sus, se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei, iar pe fond respingerea contestaţiei.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine că nu sunt întemeiate, iar recursul nu este fondat.

Într-adevăr, aşa după cum arată şi recurenta, potrivit dispoziţiilor art.1 din O.U.G. nr.59/2011 ”pensiile prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

În baza acestui text de lege, intimata-recurentă a procedat la revizuirea pensiei contestatoarei, care a făcut obiectul recalculării în baza dispoziţiilor Legii nr.119/2010.

Anterior însă, intimata-contestatoare a supus controlului judecătoresc şi decizia de recalculare a pensiei nr.209447/20.08.2010 emisă în baza Legii nr.119/2010 şi a H.G. nr.737/2010, ambele coroborate cu dispoziţiile Legii nr.19/2000, iar prin sentinţa civilă nr.170/7 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr.992/R/31 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a anulat această decizie şi s-a dispus menţinerea în plată a deciziei cu acelaşi număr din data de 22 martie 2007, prin care contestatoarei i se stabilise pensia de serviciu.

Contrar susţinerilor recurentei, aşa după cum bine a reţinut şi instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr.170/7 februarie 2011, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit irevocabil că operaţiunea juridică de recalculare a pensiei de serviciu de care a beneficiat contestatoarea este contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei, care se aplică prioritar în raport de Legea nr.119/2010, iar contestatoarea este îndreptăţită să i se plătească şi în viitor pensia de serviciu stabilită iniţial, aceasta fiind un drept câştigat.

Nu s-a invocat în cauză excepţia absolută şi peremptorie ce rezultă din dispoziţiile art.1201 Cod civil, ci prezumţia legală ce rezultă din puterea ce legea o acordă autorităţii de lucru judecat, în acest sens fiind dispoziţiile art.1200 pct.4 Cod civil.

Pe de altă parte, potrivit art.1202 alin.2 Cod civil, ”nicio dovadă contrară nu este primită împotriva prezumţiei legale”, faţă de caracterul absolut al acesteia.

Aceasta înseamnă că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre, ulterioară, pronunţată într-un alt proces.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă prin mai multe decizii (decizia civilă nr.5834/19.09.2007, decizia civilă nr.995/4.02.2009), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a decis că nu se poate concepe ca o hotărâre să îşi piardă puterea lucrului judecat atunci când se schimbă cadrul legal, doar pentru motivul că între timp s-a schimbat acest cadru (Giulia Preda şi Raniero Dardani bs. Italia nr.28160/1995 şi nr.28382/1995).

În cauza dedusă judecăţii, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că intimata- contestatoare, potrivit legii speciale are vocaţie la pensia de serviciu şi că este nelegală măsura recalculării pensiei prin utilizarea altor criterii prevăzute de Legea nr.119/2010 şi Legea nr.19/2000, astfel că nu este posibilă revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.59/2011, prin care s-a adoptat practic aceeaşi măsură de recalculare.

De altfel, O.U.G. nr.59/2001 nu face altceva decât să interpreteze dispoziţiile Legii nr.119/2010, aşa după cum se arată chiar în cuprinsul expunerii de motive a acestui act normativ. Este acelaşi act normativ, prin care au fost desfiinţate pensiile de serviciu stabilite prin legea specială, numai că în Legea nr.119/2010 s-a folosit termenul de recalculare, iar prin O.U.G. nr.59/2011 termenul de revizuire, finalitatea fiind însă aceeaşi, în sensul că prin O.U.G. nr.59/2011 de revizuire s-a revenit la pensia recalculată potrivit Legii nr.119/2010.

Referitor la critica ce vizează constituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, aşa după cum s-a arătat anterior, în cauza ce a format obiectul dosarului nr.3733/109/2010 al Tribunalului Argeş s-a analizat dreptul contestatoarei la pensia de serviciu stabilită prin decizia nr.209447/22 martie 2007 şi legalitatea recalculării acestei pensii ca pensie de asigurări sociale în baza Legii nr.119/2010, aşa încât cele statuate în acea cauză au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi contrazise în prezentul dosar în care, prin decizia contestată, folosindu-se termenul de revizuire, s-a revenit la pensia de serviciu stabilită prin legea specială şi s-au încălcat efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

De aceea având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că recursul nu este fondat şi pe cale de consecinţă îl va respinge conform dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă.

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

CONTENCIOS

1. Valabilitatea autorizaţiei de construire. Autorizarea lucrărilor de construcţie în zonele asupra cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim de protecţie. Avizul pentru recunoaşterea calităţii de cult a unei asociaţii religioase. Distincţie.

Art. 17 din Legea nr.489/2006

Art. 10 din Legea nr.50/1991

Absenţa avizului din partea Ministerului Culturii şi Cultelor necesar obţinerii autorizaţiei de construcţiei, nu atrage nulitatea acesteia, deoarece potrivit art.17 Secţiunea a II-a „Recunoaşterea calităţii de cult” din Legea nr.489/2006, „calitatea de cult recunoscută de stat se dobândeşte prin hotărârea Guvernului, la propunerea MCC, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membrii, oferă garanţii de durabilitate, stabilite şi interes public”.

Ca atare, avizul se referă la recunoaşterea calităţii de cult a unei asociaţii religioase, aviz care este obligatoriu pentru desfăşurarea activităţii cultului respectiv, rezultând că în speţa de faţă, potrivit dispoziţiilor art.10 din Legea nr.50/1991, nu este necesar avizul menţionat, pentru construire.

(Decizia nr. 1950/R-cont din 20 septembrie 2012)

Prin acţiunea înregistrată la 08.06.2011, reclamanta M.G.C. a chemat în judecată pe pârâtele Misiunea Creştină „N.” Brateiu, judeţul Sibiu şi Primăria Leordeni solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea autorizaţiei de construire nr.115/2005 emisă de Primarul Comunei Leordeni, obligarea pârâtei Misiunea Creştină la restabilirea situaţiei existente anterior construirii extinderii autorizate, cu suportarea cheltuielilor aferente demolării, obligarea pârâtelor la despăgubiri pentru prejudiciul creat şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii a arătat că este proprietara imobilului teren situat în comuna Leordeni, sat Glâmbocata Deal nr.178, judeţul Argeş, dobândit prin donaţie.

S-a mai arătat că, în anul 1999, pârâta Misiunea Creştină N. a achiziţionat prin vânzare-cumpărare o suprafaţă de teren pe latura de vest a proprietăţii sale, iar în anul 2005 a edificat o extindere pe vecinătatea proprietăţii sale, extindere edificată parţial pe terenul său şi pe linia de hotar.

În urma edificării extinderii reclamanta s-a adresat Primăriei Leordeni în sensul de a i se comunica cine este titularul dreptului de proprietate a construcţiei ridicate, iar în situaţia în care acesta nu posedă acte de proprietate a solicitat instituţiei să dispună anularea autorizaţiei.

Întrucât, Primăria Leordeni, nu a înţeles să ia măsurile legale cu privire la cele sesizate, aceasta a declanşat în instanţă o acţiunea având ca obiect revendicare, grăniţuire şi demolare construcţie, ocazie cu care a intrat în posesia autorizaţiei de construcţie şi a documentelor ce au stat la baza ei, de unde a rezultat că, în concurs şi cu ajutorul primăriei, prin ignorarea dispoziţiilor Legii nr.50/1991 şi art.613 din Codul civil, s-a edificat o extindere, parte în terenul reclamantei, încălcându-i-se dreptul de proprietate.

La data de 14.11.2011, reclamanta a invocat excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi de folosinţă a beneficiarei autorizaţiei de construire, respectiv a Filialei Găeşti în temeiul Ordonanţei nr.26/2000, iar pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi declinarea în favoarea Judecătoriei Topoloveni, excepţie respinsă prin Încheierea din aceea şi dată, conform art.2 din Legea nr.554/2004-R coroborată cu Legea nr.50/1991-R.

Ulterior, la data de 05.12.2011, pârâta Misiunea Creştină N. a invocat excepţia tardivităţii iniţierii procedurii prealabile, unită de instanţă cu fondul cauzei, iar reclamanta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a pârâtei care, de asemenea, a fost unită cu fondul cauzei.

Tribunalul Argeş prin sentinţa nr.110/23.01.2012, a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, în ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului prezent în sala de judecată, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată pe considerentul că a existat o eroare materiale, de dactilografiere a numelui acestuia pe mandat. Mai mult, s-a apreciat că această calitate de reprezentat este confirmată în şedinţa publică de către preşedintele pârâtei Misiunea Creştină N. – S. I. (conform actelor aflate la dosar).

Excepţia lipsei capacităţii juridice a Misiunii Creştine N. invocată de reclamantă, a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, în primul rând, ca urmare a modului de prezentare defectuos a acesteia, câtă vreme se invocă excepţia cu caracter general, de chiar partea care a chemat-o în judecată. În realitate s-a apreciat că se urmăreşte ca această lipsă de capacitate să vizeze momentul încheierii actului de vânzare cumpărare care constituie titlu de proprietate al intimatei Misiunea Creştină N., atrăgând după sine nulitatea acestuia şi pe cale de consecinţă, nulitatea autorizaţiei de construcţie. Or, acest efect a fost considerat că nu poate fi atins în calea procedurală aleasă de reclamantă, câtă vreme actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1729/1999 la BNP G. D., este perfect valabil, nefiind desfiinţat prin hotărâre judecătorească.

Totodată, s-a apreciat în privinţa capacităţii civile a persoanei juridice compunerea acesteia din două elemente: capacitatea de folosinţă, respectiv aptitudinea de a avea drepturile subiective civile, şi obligaţii civile şi capacitatea de exerciţiu, respectiv aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Astfel, contractul de vânzare cumpărare al intimatei Misiunea Creştină „N.” s-a constatat a fi încheiat în 1999, dobânditor fiind Societatea Misionară Creştină „N.” Filiala Găeşti, înregistrată în Registrul Persoanelor juridice de pe lângă Judecătoria Mediaş la nr.1/1997, reprezentată de S. G. în baza avizului de funcţionare nr.8/1996.

Reclamanta a invocat în susţinerea excepţiei lipsei capacităţii civile a intimatei Misiunea Creştină N., dispoziţiile OG 26/2000. Or, s-a constatat că potrivit hotărârii judecătoreşti aflată la dosar, aceasta s-a înfiinţat în 1995, mult înainte de intrarea în vigoare a OG 26/2000, iar avizul de funcţionare al Filialei Găeşti datează din 1996, 29 iulie. De altfel, figurează şi în evidenţele fiscale ale oraşului Găeşti şi în cartea funciară.

Cum reclamanta a depus în dovedirea acţiunii şi sentinţa civilă nr.393/2011 a Judecătoriei Piteşti, tribunalul a analizat-o, în forma în care aceasta a fost modificată prin decizia civilă pronunţată la 13.01.2012 de Tribunalul Argeş, a reţinut că în acea cauză, deşi a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare al intimatei, reclamanta nu a invocat aceste excepţii. Mai mult, a fost respins în mod irevocabil acest capăt de cerere, deci a rezultat că titlul de proprietate al pârâtei este perfect valabil.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor teren 550 mp plus construcţii, situate în com.Leordeni, sat Glâmbocata Deal, T3 P201, conform contractului de donaţie autentificat sub nr.842/20.10.2003 şi că pârâta Misiunea Creştină „N.” este proprietara unui imobil compus din 3003,8 mp teren şi o construcţie din cărămidă, situată în com.Leordeni, sat Glâmbocata Deal, având ca vecin la N – V. M. (înstrăinător către reclamantă).

În baza acestui act s-a formulat cerere pentru emiterea certificatului de urbanism, arătându-se titularul cererii şi numele reprezentantului, precum şi actele depuse în dovedire (documentaţie tehnică, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1729/1999, statut de funcţionare, aviz). S-a emis avizul primarului nr.123/2005, iar din declaraţia dată la 11.11.2005, a reieşit că extinderea pentru care se solicită certificat de urbanism şi autorizaţie de construire are ca funcţionalitate locuinţă pentru reprezentantul intimatei, iar nu sediu al acesteia.

În baza acestei documentaţii s-a emis certificatul de urbanism nr.128/2005 având ca titular pe Societatea Misionară Creştină „N.” - Filiala Găeşti, prin reprezentant S. G., pentru extinderea locuinţei existente şi modificarea acoperişului. După ce s-au obţinut toate avizele necesare s-a emis şi autorizaţia de construire nr.115/2005 în care este prevăzut acelaşi beneficiar prin reprezentant. Se menţionează şi numărul actului de vânzare cumpărare şi al intabulării dreptului de proprietate.

Astfel, instanţa de contencios administrativ a apreciat că nu poate verifica decât legalitatea şi temeinicia unui act administrativ la momentul emiterii, nu şi modalitatea particulară în care un beneficiar respectă acel act administrativ.

Prin notele de şedinţă depuse la 14.11.2011, reclamanta şi-a mai completat motivele de fapt ale cererii, în care susţine că titularul pentru care s-a emis actul - Misiunea Creştină „N.” - Filiala Găeşti nu există, motiv care a fost deja analizat, în soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale, el fiind înlăturat de către instanţa de fond.

Pretinsele neconcordanţe între certificatul de urbanism, autorizaţia de construire actul de proprietate, pe de o parte şi declaraţia dată de S. G. şi procesul verbal de recepţie şi finalizarea lucrărilor, pe de altă parte, nu au fost apreciate de instanţă ca motive menite să determine nulitatea autorizaţiei de construire, cu atât mai mult cu cât acestea din urmă sunt ulterioare emiterii actului contestat.

De asemenea, s-a apreciat şi că cererile formulate, întrucât nu ar purta ştampila persoanei juridice beneficiare, nu determină nulitatea autorizaţiei de construire, câtă vreme aceasta s-a emis pe numele intimatei, iar cererile nu au fost contestate de aceasta, acest fapt având valoarea unei aprobări tacite.

În ceea ce priveşte opinia reclamantei că anularea s-ar impune deoarece, aşa cum recunoaşte şi pârâta Primăria Leordeni, nu ar fi avut la bază actul de proprietate pentru teren şi construcţie, instanţa de fond a precizat că atât în certificatul de urbanism, cât şi în autorizaţia de construire, este menţionat titlul de proprietate identificat chiar cu număr de autentificare şi data încheierii lui..

Instanţa de fond a reţinut că extinderea construcţiei s-a finalizat în august 2006, iar ceea ce o nemulţumeşte de fapt pe petentă este că titlurile de proprietate s-ar suprapune pe o suprafaţă de 42 mp, iar o porţiune din extinderea construcţiei şi trotuarul ar fi de asemenea edificate pe terenul proprietatea ei.

Or, acest fapt nu determină nelegalitatea actului administrativ, ci ţine de aspecte intervenite ulterior emiterii acestuia şi care pot fi deduse instanţei civile prin formularea unor acţiuni de drept comun.

Instanţa a verificat şi a constatat îndeplinirea condiţiilor impuse în certificatul de urbanism care a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire, iar faptul că la momentul emiterii acesteia nu s-a depus la Primăria Leordeni actul de proprietate, nu a fost considerat ca atrăgând anularea lui la acest moment, decât ca o măsură excesivă şi nejustificată, câtă vreme actul exista (fiind încheiat în 1999) şi a fost menţionat în autorizaţia contestată şi în actele premergătoare emiterii ei, cu numărul şi data autentificării.

Un ultim aspect menţionat de către instanţa de fond se referă la faptul că unele critici sunt exprimare de reclamantă la modul general, dar au fost examinate de aceasta, instanţa apreciind că trebuie să se pronunţe asupra unei pretenţii concrete, iar nu de a da consultanţă juridică părţilor.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, în termen legal, de către reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii prin aceea că nu a observat că acţiunea promovată vizează nelegalitatea unui act administrativ, respectiv autorizaţie de construire care, la momentul emiterii, necesita, în ceea ce-l priveşte pe beneficiar, dovedirea capacităţii de exerciţiu şi folosinţă (fiind vorba de filiala unei asociaţii ce trebuia înscrisă în registrul special de asociaţii şi fundaţii din cadrul Judecătoriei Găieşti), ceea ce în cauză nu s-a confirmat.

O altă critică priveşte faptul că instanţa de fond a ignorat în totalitate probele existente la dosar şi, sub aceeaşi interpretare greşită, a făcut confuzie între beneficiarul autorizaţiei de construire – Misiunea Creştină „N.” – Filiala Găeşti şi Misiunea Creştină „N.” - Mediaş, Jud.Sibiu, aceasta din urmă fiind chemată în judecată în ceea ce priveşte opozabilitatea sentinţei judecătoreşti ca reprezentantă a filialei din prezenta cauză.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, ceea ce determină incidenţa art.304 pct.9 Cod procedură civilă, prin aceea că nu a avut în vedere temeiurile juridice precizate de aceasta în acţiune, întemeind motivarea pe texte de lege ce contravin în totalitate materialul probator, în considerentele motivării regăsindu-se confuzii grave care nu-şi regăsesc probitate în ceea ce priveşte susţinerea unei soluţii legale şi temeinice.

Referitor la lipsa calităţii de reprezentant a avocatului C. D. s-a apreciat că în mod greşit instanţa a respins excepţia, deşi acesta nu a prezentat mandatul de reprezentare din partea asociaţiei, iar prezenţa domnului I. S. în sala de judecată, la ultimul termen de judecată, nu avea cum să complinească acoperirea lipsei mandatului apărătorului ales, cât timp nici domnul S. nu avea mandat din partea asociaţiei.

Instanţa de fond a ignorat şi textele legale vizând capacitatea de exerciţiu şi folosinţă, respectiv art.8, 13 şi 14 din Ordonanţa nr.26/2000, coroborate cu art.196, 200, 202, 205, 207, 209 şi 212 din noul Cod civil atunci când a respins această excepţie, ceea ce a dus la menţinerea unui act administrativ nelegal.

Instanţa de fond, ignorând înscrisurile depuse, a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr.50/1991 şi ale Codului civil, privind distanţa minimă faţă de linia de hotar.

Or, se susţine că există o sentinţă definitivă şi irevocabilă care atestă că titlul de proprietate al recurentei-reclamante este mult mai bine caracterizat faţă de cel al pârâtei, concluzie la care s-a ajuns examinând expertiza tehnică de specialitate autorizată în cauză.

Totodată se afirmă că instanţa de fond comite o eroare gravă atunci când asimilează persoana juridică inexistentă – Filiala Găeşti, beneficiar al autorizaţiei, cu persoana fizică S.G., ca şi proprietar al construcţiei, ceea ce conduce la constatarea nulităţii absolute a autorizaţiei de construire.

În fine, o ultimă critică priveşte faptul că nu a existat avizul de funcţionare al Misiunii Creştine dat de către Ministerului Culturii şi Cultelor, împrejurare ce determină aceeaşi sancţiune.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii sale.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe temeiurile invocate, dar şi sub toate aspectele conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reţine că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.

Întrucât în cuprinsul căii de atac se regăsesc excepţii de procedură care, dacă ar fi găsite întemeiate, ar face inutilă cercetarea fondului prezentei căi de atac, în raport de dispoziţiile art.306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea le va examina cu prioritate, ţinând cont de întâietatea uneia faţă de cealaltă.

Astfel, în ceea ce priveşte absenţa mandatului apărătorului ales al pârâtei se reţine că, într-adevăr, în mod corect, instanţa de fond a apreciat asupra existenţei unei erori materiale strecurate în cuprinsul împuternicirii redactate de către aceasta, constatându-se că avocatul căruia i-a fost încredinţat mandatul de reprezentare în instanţa de judecată este C. D. şi nu C. D. cum greşit s-a menţionat în adeverinţa nr.7 din 05.12.2011(f.123), pe cele două înscrisuri figurând acelaşi număr de dosar, respectiv nr.2888/209/2011, situaţie confirmată şi de reprezentantul legal al Misiunii Creştine N., cu sediul în Sibiu (S. I.).

Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a asociaţiei, se reţine că Misiunea Creştină N. – Filiala Găeşti face parte din cadrul Misiunii Creştine N. Judeţul Sibiu, fiind înregistrată în Registrul comerţului sub nr.263/2000, Asociaţia Religioasă N. fiind înfiinţată la 27 octombrie 1992, conform procesului verbal încheiat la acea dată şi dobândind personalitate juridică prin sentinţa civilă nr.1/1993 ,pronunţată de Judecătoria Mediaş, judeţul Sibiu.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr.263/2000 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a admis cererea formulată de Organizaţia N. Sibiu, reprezentată prin S. I., prin care au fost încuviinţate modificările aduse statului organizaţiei prin actul adiţional autentificat sub nr.2542/19.11.1999 şi s-a dispus înscrierea menţiunilor în registrul persoanelor juridice.

În actul adiţional respectiv, la pct.5, s-a hotărât înfiinţarea de filiale, între care şi cea din localitatea Găeşti, judeţul Dâmboviţa, în care funcţionează pârâta din prezenta cauză, aşa cum atestă înscrisurile de la filele 178, 181.

Totodată, se va preciza că, prin înscrisul cu nr.8/29.07.1996, s-a dat aviz de funcţionare Filialei din Găeşti, judeţul Dâmboviţa de către Societatea Misionară Creştină „N.”, judeţul Sibiu, având ca reprezentant pe S. G.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante referitoare la absenţa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu din partea pârâtei, în raport şi de prevederile art. 200 şi urm. C.civ., necesară obţinerii autorizaţiei de construire, chestiunile aduse în discuţie de aceasta din urmă, fiind contrazise de înscrisurile depuse, de unde rezultă că toate modificările intervenite în statutul societăţii - mamă au urmat procedura legală, astfel că nu se poate concluziona că la momentul depunerii cererii, respectiv anul 2005, pentru obţinerea autorizaţiei de construire, pârâta nu avea personalitate juridică, dimpotrivă.

În sensul celor subliniate anterior se va preciza că menţiunile de pe înscrisurile ce au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire vizându-l pe S. G. nu pot conduce la concluzia indusă de către recurenta-reclamantă că acest act administrativ ar fi emis pe numele unei persoane fizice şi nu al intimatei-pârâte din prezenta cauză.

Referitor la fondul cauzei, respectiv anularea autorizaţiei de construire şi repunerea recurentei-reclamante în situaţia anterioară, cu plata tuturor despăgubirilor determinate de prejudiciul ce i s-a cauzat, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.50/1991-R şi Legii nr.489/2006, criticile vizând, în principal, aspectul legat de inexistenţa actului de proprietate asupra terenului pe care s-a edificat construcţia la momentul depunerii documentaţiei necesară emiterii autorizaţiei de construire şi a avizului obligatoriu din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, Curtea apreciază netemeinicia acesteia prin faptul că recurenta-reclamantă se află într-o confuzie rezultată, de altfel, chiar din modul general în care a redactat cererea.

Astfel, se susţine că pentru obţinerea autorizaţiei susmenţionate era necesar a se dovedi deţinerea unui înscris din care să rezulte dreptul de proprietate al filialei asupra terenului, situaţie care nu a fost dovedită de către pârâtă. Or, această susţinere este contrazisă de înscrisurile reprezentând contract de vânzare-cumpărare autentificat în data de 11.06.1997 pe numele cumpărătorilor D.V. şi D. M., din partea vânzătoarei CONSUMCOOP Leordeni, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1729/21.10.1999 între aceşti din urmă proprietari şi S. G. ca reprezentant al Societăţii Misionare Creştine „N.” – Filiala Găeşti, precum şi încheierea nr.9702/27.09.2011 emisă de OCPI Argeş – Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Topoloveni, cu privire la intabularea dreptului de proprietate al pârâtei, în ceea ce priveşte terenul menţionat în actul notariat nr.1729/1999.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a apreciat asupra calităţii de proprietar a intimatei-pârâte cu privire la terenul pe care urma a se edifica extinderea, toate înscrisurile depuse în scopul obţinerii autorizaţiei conţinând elemente de identificare a terenului pe care urma a se edifica construcţia.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, vizând absenţa avizului din partea Ministerului Culturii şi Cultelor necesar obţinerii autorizaţiei de construcţiei, se va sublinia că, potrivit art.17 Secţiunea a II-a „Recunoaşterea calităţii de cult” din Legea nr.489/2006, „calitatea de cult recunoscută de stat se dobândeşte prin hotărârea Guvernului, la propunerea MCC, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membrii, oferă garanţii de durabilitate, stabilite şi interes public”.

La art.19 alin.1 din acelaşi act normativ se stipulează că în termen de 60 zile de la data depunerii cererii MCC înaintează Guvernului documentaţia de recunoaştere a cultului însoţită de avizul său consultativ, întocmit pe baza documentelor depuse.

Deci, avizul despre care face vorbire recurenta-reclamantă se referă la recunoaşterea calităţii de cult a unei asociaţii religioase, aviz care este obligatoriu pentru desfăşurarea activităţii cultului respectiv.

Însă în speţa de faţă, având în vedere dispoziţiile art.10 din Legea nr.50/1991, se constată că se invocă lipsa avizului pentru construire, respectiv pentru autorizarea lucrărilor de construcţie în zonele asupra cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim de protecţie prevăzut în planurile de amenajare a teritoriului şi în documentele de urbanism aprobate.

Potrivit textului menţionat, în acest caz se va proceda după cum urmează:

- a) în zonele construite protejate, în zonele de protecţie a monumentelor istorice, definite potrivit legii, şi în ansamblurile de arhitectură şi siturile arheologice, solicitantul va obţine avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor, pe baza documentaţiilor de urbanism avizate şi aprobate conform legii;

- b) în cazul lucrărilor de intervenţii asupra construcţiilor monumente istorice, pe lângă avizul Ministerului Culturii şi Cultelor se vor obţine avizele specifice cerinţelor de calitate a construcţiilor, potrivit prevederilor legale;

(…)

- d) în zonele de siguranţă şi de protecţie a infrastructurilor de transport de interes public, precum şi în zonele aferente construirii căilor de comunicaţie, stabilite prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi/sau de urbanism, se va obţine şi autorizaţia Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, conform prevederilor legale;

- d1) în perimetrele limitrofe construcţiilor reprezentând anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole, delimitate prin planuri urbanistice cu respectarea distanţelor prevăzute de normele sanitare în vigoare, în care s-a instituit un regim de restricţie privind amplasarea clădirilor de locuit şi a obiectivelor socioeconomice, solicitantul va obţine avizul direcţiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti;

- e) în zonele unde s-a instituit alt tip de restricţie solicitantul va obţine avizul organismelor competente.

Din lecturarea acestor dispoziţii imperative rezultă că avizul despre care vorbeşte recurenta-reclamantă este expres stipulat numai în situaţiile enumerate în aceste texte.

Or, în cauză, nu se aflăm în prezenţa unor zone cu regim juridic special pentru a fi necesar un asemenea aviz, acesta fiind şi motivul pentru care, ulterior, pârâta Primăria Comunei Leordeni – prin Primar nu a mai solicitat avizul de la MCC.

De asemenea, se va sublinia că este nejustificată susţinerea recurentei-reclamante privind absenţa avizului de la Electrica, critică infirmată de înscrisul aflat la dosarul de fond.

Din întreg materialul probator se constată că nemulţumirile recurentei-reclamante privesc aspecte legate de încălcarea dreptului de proprietate al acesteia prin faptul că extinderea respectivă a fost edificată parţial pe terenul său, încălcându-se linia de hotar, iar acoperişul chiar depăşind linia de hotar, până la o distanţă de aproximativ 90 cm., dar aceste aspecte nu pot fi valorificate într-o acţiune având ca obiect anularea autorizaţiei de construire, ele ţinând de modul de executare, respectiv de punere în practică a acestei autorizaţii, situaţii despre care însăşi recurenta-reclamantă a recunoscut că au constituit obiectul altor cereri de chemare în judecată, soluţionate irevocabil de către instanţele de judecată.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, coroborat cu dispoziţiile Legii nr.50/1991-R şi Legea nr.554/2004-R, a respins recursul ca nefondat.

2. Accesorii pentru contribuţia la fondul NUASS în absenţa unui contract încheiat între CAS şi persoana care obţine venituri din activităţi independente

Art.257 alin.1, 2 şi 5 lit. b) şi 7 şi art.259,

Art.222 din Legea nr.95/2006

Art.110 alin.3 lit. b) din O.G. nr.92/2003

Reglementarea dreptului de a fi informat (art.222 din L. nr. 95/2006) este menită să asigure transparenţa sistemului de asigurări de sănătate şi nu susţine existenţa unei obligaţii în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraţilor date şi informări cu privire la întinderea contribuţiei personale şi a modalităţilor de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.

Dacă s-ar considera ca atare, dispoziţia cuprinsă în art.257 alin.1, alin.2 lit.b) şi alin.5 lit.b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligaţia de plată s-ar naşte numai după informarea contribuabilului.

Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informaţii, iar nu obligaţia organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relaţii, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziţia reprezentanţilor CAS în lipsa unei declaraţii din partea contribuabilului.

(Decizia nr. 2009/R-CONT din 28 Septembrie 2012)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 4.07.2011, reclamantul H. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, anularea dispoziţiei de soluţionare nr.50/5.01.2011 şi a decizia de impunere nr.416/2010 în ce priveşte sumele de 25.363 lei reprezentând dobânzi şi 5.920 lei reprezentând penalităţi, precum şi obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, în cuantum total de 31.283 lei.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că a omis să declare pârâtei veniturile realizate din activităţi independente deoarece nu poate fi asimilat cu o persoană juridică la care lucrează mai mulţi angajaţi, şi nici nu a fost informat asupra acestei obligaţii, în conformitate cu dispoziţiile art.15 din O.U.G. nr.150/2002.

Totodată, reclamantul a mai precizat că nu este îndeplinită nici condiţia impusă de art.259 alin.4 din Legea nr.95/2006, care impune existenţa contractului de asigurare, pentru a fi datorată contribuţia pentru asigurările de sănătate, iar atunci când a fost informat de către pârâtă asupra obligaţiei de a plăti contribuţia către fondul naţional unic de asigurări şi-a îndeplinit-o imediat, astfel încât nu poate fi considerat culpabil.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18.11.2011, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit la termenele legale obligaţiile de plată ce-i reveneau, atât cuantumul acestora cât şi al accesoriilor aferente fiind determinat în conformitate cu dispoziţiile Codului fiscal. S-a mai precizat că reclamantul nu poate fi exonerat de plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pentru faptul că nu deţine un contract de asigurare, conform art.208 alin.3, art.211 alin.1 şi art.257 alin.2 lit.b din Legea nr.95/2006 asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii pentru toţi cetăţeni români cu domiciliul în ţară.

În dovedirea acţiunii, la solicitarea reclamantului, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, fiind depuse cele două acte contestate şi înscrisurile avute în vedere la întocmirea deciziei de impunere nr.416/2010.

Prin sentinţa nr.1556/27 aprilie 2012 Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea formulată de reclamantul H. I., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, a anulat dispoziţia de soluţionare nr.50/5.01.2011 şi decizia de impunere nr.416/2010 în ce priveşte sumele de 25.363 lei reprezentând dobânzi şi 5.920 lei reprezentând penalităţi şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 31.283 lei.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de către reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că urmare a veniturilor realizate de reclamant din activităţi independente, venituri evidenţiate în deciziile de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi deciziile de impunere anuală pentru perioada 2007-2010, a fost întocmită de către pârâtă Decizia de impunere pentru plăţi ale obligaţiilor datorate la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) nr.416/2010, prin care reclamantul a fost obligat la plata următoarelor sume: 40.842 lei contribuţie, 25.363 lei dobânzi şi 5.920 lei penalităţi.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţie, respinsă prin dispoziţia de soluţionare nr.50/5.01.2011, în esenţă pârâta reţinând că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară.

Instanţa a reţinut că din coroborarea dispoziţiilor art.208 alin.3 cu 213 din Legea nr.95/2006 rezultă în mod neechivoc faptul că reclamantul, care a desfăşurat şi obţinut venituri în perioada menţionată anterior din activităţi independente, are obligaţia de a plăti către FNUASS contribuţia pentru asigurările de sănătate, calculată conform art.257 alin.2 din acelaşi act normativ.

Dar reclamantul nu a depus la termenele legale declaraţiile care să evidenţieze veniturile realizate, în vederea determinării de către pârâtă a respectivei contribuţii, însă nici nu a fost notificat în acest sens.

S-a reţinut că reclamantul nu a contestat faptul că datorează această contribuţie, ci doar impunerea sa la plata de dobânzi şi penalităţi, în cuantumul menţionat, astfel că soluţionarea cauzei de faţă presupune dezlegarea unei probleme de drept, anume dacă reclamantul datorează sau nu accesoriile menţionate ale contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, în condiţiile în care nu a depus la termenele legale declaraţiile care să evidenţieze veniturile sale din activităţi independente şi nici nu a fost notificat de pârâtă pentru a proceda astfel.

Tribunalul a apreciat că accesoriile creanţelor fiscale sunt pe de o parte sancţiuni pentru neplata în termen a impozitului, taxei ori contribuţiei, iar pe de altă parte, despăgubiri pentru încasarea cu întârziere a drepturilor statului, îndeplinind atât rolul unei sancţiuni administrative, deoarece prin aplicarea lor se urmăreşte constrângerea debitorilor pentru respectarea termenelor legale de plată la buget, cât şi rolul unei dobânzi percepute pentru că venitul bugetar a fost reţinut şi utilizat de debitor începând cu termenul de plată când se cuvenea bugetului. Pentru a opera însă această constrângere statală este necesar ca debitorul obligaţiei bugetare să fie culpabil în neachitarea ei.

Instanţa a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art.222 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, conform cărora „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.“, din care rezultă cu evidenţă obligaţia pârâtei de a-l informa pe reclamant asupra obligaţiei plăţii contribuţiei şi a nivelului acesteia, datorate către FNUASS.

A reţinut tribunalul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa pe debitor, astfel că nu se poate constata culpa reclamantului în nedepunerea declaraţiilor la sediul pârâtei şi neplata contribuţiei arătate, în condiţiile în care acesta nu şi-a ascuns veniturile impozabile, pentru care a depus declaraţii la organul fiscal teritorial, fiindu-i comunicate deciziile de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi deciziile de impunere anuală pentru perioada 2007-2010.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea.

Se critică sentinţa, potrivit dispoziţiilor art.304 pct.7 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinându-se că deşi instanţa a reţinut că reclamantul datorează contribuţia, a înlăturat obligaţia acestuia de plată a accesoriilor, fără a ţine seama de art.211, art.257 alin.2 lit.b) din Legea nr.95/2006 şi art.8 alin.1 din Ordinul C.N.A.S. nr.617/2007.

Art.222 din lege nu condiţionează plata accesoriilor de informarea la care se referă tribunalul, mai mult, informaţiile fiind comunicate către contribuabili.

Nerespectarea termenelor de plată atrage consecinţa achitării dobânzilor şi penalităţilor, deoarece potrivit art.216 din Legea nr.95/2006, în cazul neachitării la termen a contribuţiilor datorate fondului debitorul datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a formulat concluzii scrise.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul învestirii instanţei de recurs, se reţine că, în raport de criticile aduse sentinţei, calea de atac vizează numai soluţia dată capătului accesoriu, privind obligaţia de plată a dobânzilor şi penalităţilor la suma datorată.

Nu se contestă practic obligaţia principală, rezultată din aplicarea art.208 alin.1 şi 3 din Legea nr.95/2006, potrivit cu care asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Art.215 alin.3 din lege, în forma anterioară, arăta că obligaţia de plată se aplică şi persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente.

Şi în forma actuală, textul reglementează mai detaliat această obligaţie, astfel că îndrituirea pârâtei de a percepe această contribuţie nu poate fi pusă în discuţie.

În ce priveşte accesoriile, curtea constată că acestea îşi au izvorul în reglementarea Legii nr.95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art.257 alin.1, 2 şi 5 lit.b) şi 7 şi art.259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, până la 18.10.2010, persoana asigurată, care desfăşoară activităţi independente, are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.

Art.216 din Legea nr.95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Totodată, art.36 din Ordinul C.N.A.S. nr.617/2007 prevede că „CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedura fiscala si ale prezentelor norme metodologice”.

Norma de trimitere se regăseşte şi în prezent în Legea nr.95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadenţă a contribuţiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.

Art.119 Cod procedură fiscală reglementează obligaţia plăţii de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată.

Totodată, potrivit alin.4 al textului art.119 din O.G. nr.92/2003 dobânzile şi penalităţile se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Ca atare, neplata contribuţiei la termen determină obligaţia de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie şi se colectează de către organele C.N.A.S. în condiţiile art.256 alin.2 din Legea nr.95/2006.

Principala motivare, care a determinat înlăturarea obligaţiei de plată a accesoriilor de către prima instanţă, în raport şi de cererea formulată, a fost dată de coroborarea lipsei culpei reclamantului cu privire la neplata contribuţiei, cu prevederea art.222 din Legea nr.95/2006, potrivit cu care „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale”.

Existenţa acestei prevederi cu privire la dreptul de a fi informat, menită să asigure transparenţa sistemului de asigurări de sănătate, nu susţine totodată existenţa unei obligaţii în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraţilor date şi informări cu privire la întinderea contribuţiei personale şi a modalităţilor de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.

Dacă s-ar considera ca atare, dispoziţia cuprinsă în art.257 alin.1, alin.2 lit.b) şi alin.5 lit.b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligaţia de plată s-ar naşte numai după informarea contribuabilului.

Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informaţii, iar nu obligaţia organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relaţii, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziţia reprezentanţilor CAS în lipsa unei declaraţii din partea contribuabilului.

Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia că nerespectarea acestei „obligaţii” de către organele statului ar atrage înlăturarea obligaţiei contribuabilului.

De vreme ce acesta este obligat să declare veniturile obţinute din activităţi independente şi să plătească trimestrial contribuţia aferentă, calculată potrivit propriei declaraţii asupra veniturilor realizate, rezultă că legea a conferit efecte declaraţiei contribuabilului în condiţiile art.110 alin.3 lit.b) din O.G. nr.92/2003, în raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuţiei la fondul asigurărilor de sănătate.

Scadenţa obligaţiei privind plata contribuţiei la fondul de sănătate nu este condiţionată de existenţa concretă a declaraţiei, termenele fiind stabilite de Legea nr.95/2006, numai executarea silită fiind condiţionată de existenţa unui titlu executoriu, anume decizia de impunere, ceea ce în cauză s-a împlinit.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, cu consecinţa modificării sentinţei, în sensul respingerii cererii.

3. Venit din cedarea folosinţei bunurilor. Contract de comodat. Contravaloare facturi energie electrică.

Art. 1560 Cod civil

Art.1567 C. civ.

Art.61 şi art. 82 din Legea nr.571/2003

Suprafaţa de teren a fost cedată cu titlu gratuit, sens în care sunt incidente dispoziţiile art.1560 Cod civil, respectiv art.1567 C.civ, comodatul fiind un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul, de esenţa sa fiind gratuitatea.

Contravaloarea energiei electrice consumate de societate prin utilizarea aparatului de sudură şi suportată de acesta ca proprietar al terenului nu reprezintă venit în natură din cedarea folosinţei bunului

Ca atare, prin natura sa, acest contract nu poate conduce la ipoteza stabilirii unui venit realizat ca urmare a cedării folosinţei unui bun pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.61 alin.1 Cod fiscal.

(Decizia nr. 2010/R-CONT din 28 Septembrie 2012)

Prin contestaţia înregistrată la 17 noiembrie 2011, reclamantul T. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Vâlcea anularea deciziei nr.246/12.09.2011, pentru suma de 231 lei, cu titlu de plăţi anticipate.

În motivarea contestaţiei a arătat că, prin contractul de comodat cu titlu gratuit, încheiat la 11.03.2011, a permis numitului S. L. să folosească pentru societatea acestuia, temporar, un teren de cca.600 mp. situat în Rm. Vâlcea, str.D., în scopul depozitării unor materiale.

Cu ocazia unui control efectuat la acest teren, organele fiscale au stabilit că realizează o activitate independentă decurgând din contractul susmenţionat pentru care trebuie să plătească impozit pe venit.

Astfel, a fost întocmită decizia de impunere sus menţionată pentru suma de 231 lei, cu titlu de plăţi anticipate, decizie contestată, dar respinsă de către pârâtă prin decizia nr.246/2011.

Tribunalul Vâlcea – prin sentinţa nr.1062/27.03.2012 – a admis contestaţia şi a anulat decizia de impunere nr.38301131384008/15.06.2011 şi decizia nr.246/12.09.2011 emise pe numele reclamantului.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat instanţa de fond a reţinut că, în cauză, prin contractul de comodat cu titlu gratuit, s-a permis folosinţa unui teren situat în Rm.Vâlcea, str.D., proprietatea reclamantului, către numita SC S. C. SRL.

Astfel, statuarea organului fiscal că prin acest contract se realizează venituri din furnizare de energie electrică către comodatar a fost apreciată de tribunal ca nefondată, mai întâi, pentru că nu s-a dovedit o asemenea operaţiune şi, mai apoi, pentru că o astfel de operaţiune, prin natura ei, nu poate fi încadrată în categoriile definite de art.46 Cod fiscal.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către D.G.F.P. Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe disp.art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, în sensul că, în mod greşit, instanţa de fond a avut în vedere numai dispoziţiile art.46 Cod fiscal, nu şi dispoziţiile art.48 şi 54 din Legea nr.13/2007 a energiei electrice, în conformitate cu care furnizarea energiei electrice este acea activitate prin care persoana juridică titulara de licenţă, comercializează energie electrică clienţilor pe baza unui contract încheiat în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Energia electrică furnizată clientului final se facturează de către furnizor pe baza valorilor înregistrate de grupurile de măsurare, iar consumatorul este obligat să plătească contravaloarea energiei electrice consumate.

Se susţine, aşadar, că intimatul contestator T.G. putea furniza energie electrică numai în condiţiile în care deţinea calitatea de persoană juridică titulară de licenţă.

O a doua critică se referă la faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere înscrisurile depuse de recurentă, respectiv, procesul verbal nr.49023/19.05.2011, unde se arată în mod expres că în incinta spaţiului cedat spre folosinţa societăţii comerciale se afla un aparat de sudură utilizat de salariaţii firmei comodatare pentru lucrările curente, precum şi un punct de conectare la reţeaua publică de alimentare cu energie electrică.

Ca atare, rezultă că nu poate fi vorba de venituri comerciale, conform reţinerii instanţei de fond, ci de un venit rezultat din cedarea folosinţei bunurilor conform definiţiei date de art.61 alin.1 Cod fiscal.

S-a mai susţinut că intimatul nu a putut preciza care este regimul juridic al energiei electrice consumate de societate la acest punct de lucru, ci a dat o declaraţie evazivă care contrazice conţinutul contractului de comodat.

În consecinţă, măsura impunerii din oficiu, întemeiată pe disp.art.83 alin.4 şi art.67 din OG nr.92/2003, este apreciată ca justificată de către organul fiscal, astfel estimarea efectuată a privit venitul realizat de contestator prin recuperarea consumului de energie electrică consumat de societate prin utilizarea aparatului de sudură şi suportată de acesta ca proprietar al terenului ca fiind venit în natură din cedarea folosinţei bunului.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.

Examinând criticile aduse, pe temeiurile invocate, precum şi sub toate aspectele, conform art.3041 Cod procedură civilă, curtea reţine că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor reţine în continuare.

În speţă, intimatul-contestator T. G., în calitate de proprietar al unui teren situat în Rm.Vâlcea, str.D., a cedat către SC S.C. SRL dreptul de folosinţă a unei părţi din acest teren în suprafaţă de 600 mp., pentru depozitarea unor materiale necesare desfăşurării activităţii acesteia, sens în care a fost încheiat la data de 11.03.2011 un contract de comodat.

Analizând conţinutul acestui contract, Curtea reţine că suprafaţa respectivă a fost cedată cu titlu gratuit, sens în care sunt incidente dispoziţiile art.1560 Cod civil, respectiv art.1567 C.civ.

Pornind de la acest text, în conformitate cu care „comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul”, de esenţa căruia este gratuitatea, Curtea reţine că prin natura sa nu poate conduce la ipoteza stabilirii unui venit realizat ca urmare a cedării folosinţei unui bun pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.61 alin.1 Cod fiscal.

Potrivit acestui din urmă text, într-adevăr, veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sau veniturilor în bani sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, altele decât veniturile din activităţi independente, se supun dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, în ceea ce priveşte plata impozitului.

Organul fiscal a interpretat conţinutul contractului din cauză ca fiind o activitate independentă care, potrivit art.82 din Legea nr.571/2003, conduce la obligativitatea efectuării în cursul anului de plăţi anticipate cu titlu de impozit.

În această ipoteză, impozitul pe venit se stabileşte din oficiu conform art.67 alin.1 şi 2 din OG nr.92/2003, ca urmare a constatării nedepunerii declaraţiei fiscale de către contribuabil, care să permită stabilirea corectă a bazei de impunere.

În speţă, organul fiscal a apreciat că se impune, din oficiu, estimarea bazei de impozitare la care urmează a fi obligat intimatul-contestator, pentru activitatea desfăşurată de SC S.C. SRL, pe terenul contestatorului.

Or, din probatoriul administrat, Curtea constată că nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, respectiv a unei activităţi independente din care contestatorul să realizeze venituri, deoarece, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, organul fiscal nu a produs dovezi sub acest aspect, nici cu privire la presupusul consum de energie electrică de către comodatar pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr.13/2007 şi nici cu privire la existenţa plăţii de către comodatar a consumului de energie electrică sau a altei folosinţe către comodant.

Prin urmare, intimatului-contestator îi reveneau obligaţii numai cu privire la plata impozitului pe teren, nu şi în ceea ce priveşte celelalte utilităţi de care s-ar fi folosit comodatarul, dar care nu au fost dovedite, aşa cum s-a precizat anterior.

Faptul că pe teren a fost găsit un aparat de sudură, fără dovada înregistrării vreunui consum de energie electrică, nu poate conduce la punerea în sarcina proprietarului respectiv a plăţii vreunei sume de bani.

Totodată, susţinerea recurentei-pârâte referitoare la neluarea în considerare de către instanţa de fond a menţiunilor consemnate în procesul-verbal nr.49023 din 19.05.2011, este apreciată ca nefondată, atâta vreme cât în conţinutul acestuia se face vorbire despre materialele şi aparatele depozitate pe teren, între care şi un aparat de sudură, fără precizări cu privire la depistarea executării de lucrări în timpul controlului sau a consumului de energie electrică înregistrat la acea dată, ci doar se fac simple supoziţii care nu ţin însă loc de înscrisuri justificative în accepţiunea codului de procedură fiscală.

Pe de altă parte textele art.48 şi 54 din Legea nr.13/2007 reglementează modalitatea în care se furnizează energia electrică, respectiv pe baza încheierii unui contract de furnizare.

Or, recurenta-pârâtă nu a criticat inexistenţa contractului de furnizare deţinut de către proprietarul locaţiei respective, pentru a fi incidente textele susmenţionate, după cum nu a probat nici existenţa unei convenţii între comodatar şi comodant cu privire la plata utilităţilor, spre a fi incidente dispoziţiile art.671 din OG nr.92/2003.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

COMERCIAL

4. Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei pentru o societate dizolvată potrivit L. nr. 359/2004. Calitatea de reprezentant a lichidatorului.

Art.6 din Legea nr.26/1990

Art.1 alin.2 lit. e) din Legea nr.85/2006, raportate la Art.2701 teza I din Legea nr.31/1990

Cererea depusă la dosarul de fond este formulată şi semnată prin lichidator judiciar MD, fără ca acesta să-şi dovedească, potrivit unei încheieri a judecătorului delegat, calitatea de reprezentant al societăţii

Înlocuirea lichidatorului desemnat potrivit art.252 din Legea nr.31/1990 se poate face numai printr-o încheiere pronunţată de judecătorul delegat, referatul întocmit între lichidatorul desemnat şi cel propus nefiind de natură a produce efectele juridice prevăzute de art.6 din Legea nr.26/1990.

Nu s-a dovedit nici că, în faţa primei instanţe, sub aspect procedural, cererea de deschidere a procedurii a fost însuşită de către lichidatorul desemnat prin încheierea nr.1040/2006.

(Decizia nr. 2042/COM din 28 Septembrie 2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16.02.2012, debitoarea S.C. G. SRL – prin lichidator M. D., a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, în formă simplificată.

În motivarea cererii lichidatorul a arătat că S.C. G. SRL are activitatea dizolvată, se află în încetare de plăţi, fapt ce face imposibilă plata datoriilor către creditori.

Debitoarea a solicitat deschiderea procedurii falimentului împotriva sa în forma simplificată, întrucât starea de insolvenţă este prezumată, şi numirea în calitate de lichidator judiciar provizoriu a practicianului M. D.

Prin sentinţa nr.86/cc/21 februarie 2012, Tribunalul Comercial Argeş a respins cererea formulată de debitoarea S.C. G. SRL, prin lichidator judiciar M. D., constatând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei debitoare

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că cererea a fost formulată prin lichidator M. D., iar acesta nu are puteri de reprezentare a societăţii în instanţă. Conform certificatul constatator emis în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.26/1990, depus la dosar, societatea se află în lichidare, prin încheierea judecătorului delegat la ORC Argeş, nr. 1040/17.02.2006, fiind numit în calitate de lichidator Ţ. A., în temeiul art. 31 alin.4 din Legea nr. 359/2004.

S-a reţinut că în temeiul art.2701 teza I din Legea nr.31/1990 modificată prin O.U.G. nr.82/2007 „ În cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei.”. Or, faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin.2 lit. e din Legea nr. 85/2006, debitoarea fiind dizolvată potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr. 359/2004, în raport cu prevederile textului de lege mai sus enunţat, calitatea procesuală exclusivă, respectiv de reprezentare a debitorului, aparţine lichidatorului desemnat prin încheierea judecătorului delegat la O.R.C. Argeş iar nu persoanei care a formulat cererea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. G. SRL reprezentată prin Ţ. A., prin M. D. în calitate de lichidator, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei nr.86/21 februarie 2012 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În motivare, se arată că prin cererea formulată la 16.02.2012, debitoarea S.C. G. SRL a solicitat intrarea în procedura simplificată a insolvenţei în conformitate cu art.32 din Legea nr.85/2006.

Eronat cererea a fost formulată de către M. D. şi nu de către Ţ. A., lichidator desemnat prin încheierea judecătorului delegat la ORC nr.1040/17.02.2006, în temeiul art.31 alin.4 din Legea nr.359/2004.

Având în vedere incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.2 lit.e) din Legea nr.85/2006, debitoarea fiind dizolvată potrivit prevederilor art.30 din Legea nr.359/2004, potrivit art.2701 din Legea nr.31/1990, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei.

Din motive personale, lichidatorul desemnat de către judecătorul delegat la ORC Argeş nu şi-a putut îndeplini atribuţiile prevăzute de lege, astfel că a declinat toate responsabilităţile legale către M.D. - lichidator, ceea ce permite îndreptarea erorii strecurate în sentinţa nr.86/21.02.2012.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe art.1 alin.2 şi art.32 din Legea nr.85/2006, coroborat cu art.2701 teza I din Legea nr.31/1990.

În susţinerea recursului au fost depuse la dosar: referatul întocmit de Ţ. A. şi M. D., cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, încheierea nr.1040/17.02.2006, sentinţa nr.86/21.02.2012.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate în recurs, Curtea constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Societatea comercială în discuţie a fost dizolvată prin încheierea nr.10967/9.03.2005, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în temeiul art.30 alin.1 şi 2 din Legea nr.359/2004.

Prin încheierea nr.1040/17.02.2006, judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş a admis cererea formulată de petentul D.G.F.P. Argeş şi a dispus înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii privind numirea în calitate de lichidator la S.C. G. SRL a d-lui Ţ. A.

S-a dispus totodată publicarea şi afişarea acestei încheieri.

După menţionarea în Registrul Comerţului a numirii lichidatorului pentru S.C. G. SRL nu au intervenit modificări în ce priveşte calitatea de lichidator şi deci, de reprezentant al societăţii sau o înlocuire a acestuia prin încheierea judecătorului delegat.

Într-adevăr, potrivit art.2701 din Legea nr.31/1990, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei.

Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, coroborat cu prevederile Legii nr.85/2006, cererea de deschidere a procedurii simplificate a insolvenţei în asemenea situaţii trebuie formulată de către societate prin reprezentantul său, în speţă lichidatorul Ţ. A.

Or, cererea depusă la dosarul de fond este formulată şi semnată prin lichidator judiciar M. D., fără ca acesta să-şi dovedească, potrivit unei încheieri a judecătorului delegat, calitatea de reprezentant al societăţii.

Eroarea invocată în cererea de recurs cu privire la menţionarea lichidatorului M. D. în loc de Ţ. A., nu se verifică de vreme ce, în aceeaşi cerere se arată că de fapt lichidatorul desemnat prin încheierea din 17.02.2006 nu şi-a putut îndeplini atribuţiile prevăzute de lege, propunându-se înlocuirea acestuia cu d-nul M. D.

Înlocuirea lichidatorului desemnat potrivit art.252 din Legea nr.31/1990 se poate face numai printr-o încheiere pronunţată de judecătorul delegat, referatul întocmit între lichidatorul desemnat şi cel propus nefiind de natură a produce efectele juridice prevăzute de art.6 din Legea nr.26/1990.

Ca atare, nefiind dovedit că în faţa primei instanţe cererea de deschidere a procedurii a fost însuşită de către lichidatorul desemnat prin încheierea nr.1040/2006, nu se poate reţine vreo greşeală de judecată în privinţa judecătorului fondului, astfel că recursul nu este întemeiat.

Nici semnarea recursului de către ambii lichidatori nu complineşte această lipsă de reprezentare, de vreme ce lichidatorul nu poate delega altei persoane atribuţiile prevăzute de lege, fără urmarea procedurii prevăzute de L. nr. 26/1990.

O asemenea situaţie nu înlătură posibilitatea reprezentantului desemnat al societăţii aflate în insolvenţă de a formula o cerere cu respectarea dispoziţiilor art.6 din Legea nr.26/1990, art.1 alin.2 lit. e) din Legea nr.85/2006, raportate la art.2701 teza I din Legea nr.31/1990.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

5. Taxă aferentă procedurii insolvenţei. TVA. Plan de distribuţie, necuprinderea în acesta a TVA încasat la vânzare.

Art.123 pct. 1 din Legea nr. 85/2006

Potrivit legii, se plătesc cu prioritate „taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4)”.

Prin urmare, se plătesc cu prioritate acele taxe şi cheltuieli care au fost impuse de procedură, pentru derularea acesteia ori pentru a face posibilă realizarea ei.

TVA nu este o taxă aferentă procedurii în sine, ci un impozit asupra vânzării. TVA nu se plăteşte pentru a se putea derula procedura insolvenţei, ci pentru că este o obligaţie impusă de legea fiscală pentru livrarea de bunuri/prestarea de servicii. Obiectul ei nu este deci procedura insolvenţei, pentru a se considera că este o taxă impusă de procedură/o cheltuială cu procedura. Drept consecinţă, TVA nu se înscrie în distribuţia prev. de art. 123 din Legea nr. 85/2006.

(Decizia nr. 1988/R-COM din 26 septembrie 2012)

Prin sentinţa nr. 1453/19.04.2012, Tribunalul Vâlcea – judecător sindic a admis obiecţiunile formulate de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva Raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi a Planului de distribuţie între creditori, întocmit în dosarul de faliment al debitoarei SC S. A. SRL Băbeni de către administratorul judiciar V. C. IPURL Rm.Vâlcea şi, în consecinţă, a dispus achitarea TVA-ului ca urmare a vânzărilor bunurilor din patrimoniul debitoarei.

Instanţa de fond a arătat că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a formulat obiecţiuni la Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi Planul de distribuţie între creditori, depus de lichidator. În motivarea obiecţiunilor, D.G.F.P. Vâlcea a susţinut că lichidatorul a procedat la întocmirea Raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi Planului de distribuţie fără a ţine cont de dispoziţiile exprese ale art.123 pct.1 din Legea 85/2006. Administratorul judiciar a distribuit sumele obţinute din vânzarea bunurilor mobile fără a vira TVA-ul aferent acestor vânzări. Suma reprezentând TVA-ul solicitat a fi distribuit şi achitată de administratorul judiciar este o cheltuială aferentă vânzării bunurilor debitoarei. Din planul de distribuţie rezultă că acesta nu cuprinde şi plata TVA-ului aferent vânzărilor de bunuri, ducând la o distribuţie greşită a sumelor recuperate în cadrul acestei proceduri. Administratorul judiciar a depus la organul fiscal competent decontul TVA pentru suma de 126.031 lei, ce a rezultat din vânzarea bunurilor, dar nu a înţeles să-l cuprindă şi în planul de distribuţie. Se impune înscrierea TVA-ului din vânzări ca şi cheltuială efectuată în procedură.

Având în vedere cele susţinute de creditoare, judecătorul sindic a apreciat că obiecţiunile acesteia sunt fondate.

Împotriva sentinţei a formulat recurs lichidatorul SP V. C. IPURL, invocând dispoz. art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C.proc.civ. şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

Taxa pe valoarea adăugată nu este o cheltuială aferentă vânzării bunurilor şi procedurii, ci este un impozit direct calculat conform dispoziţiilor Codului fiscal şi suspus respectivelor dispoziţii. Ca atare, TVA nu intră în noţiunea de „taxe” prev. de art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, textul având în vedere taxele ca şi cheltuieli ale averii debitoarei. Ca atare, în speţă, TVA aferentă vânzării bunurilor nu a fost tratată de lichidator ca venit al averii debitoarei, nu a fost înregistrată în Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi nu a fost distribuită prin planul de distribuţie. De asemenea, nu a fost trecută ca şi cheltuială de procedură.

Pe de altă parte, TVA invocat de contestatoare fără precizarea cuantumului a fost plătit, astfel că în prezent debitoarea nu mai are nicio datorie reprezentând TVA către bugetul de stat, ci chiar are de recuperat TVA de 1 leu.

Anexat recursului, lichidatorul a depus înscrisuri referitoare la plata TVA către organul fiscal, iar ulterior a depus expertiza extrajudiciară realizată de expert contabil A. F.

Examinând sentinţa pin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este fondat.

În primul rând Curtea reţine că judecătorul sindic nu a motivat soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 1453/19.04.2012. Hotărârea nu conţine nici un argument de fapt şi de drept pentru care judecătorul sindic a considerat că obiecţiunile creditorului DGFP Vâlcea sunt fondate.

În al doilea rând, Curtea constată că soluţia judecătorului sindic este greşită.

Creditorul DGFP Vâlcea a invocat faptul că TVA aferentă vânzării bunurilor debitoarei nu a fost virată şi, respectiv, nu a fost cuprinsă în categoria cheltuielilor aferente procedurii.

Din raportul de expertiză depus în faţa instanţei de recurs şi din înscrisurile depuse la dosar rezultă că în perioada ianuarie 2011 – iunie 2012 debitoarea a virat la bugetul statului TVA în sumă de 100.105 lei, stabilită prin diferenţa dintre TVA colectată de 173.754 lei şi TVA deductibilă de 73.649 lei.

De asemenea, rezultă că la data de 15.06.2012, debitoarea nu avea TVA de plată către bugetul statului, ci chiar avea de recuperat suma de 1 leu.

Prin urmare, nu se susţin afirmaţiile că lichidatorul judiciar nu a virat la bugetul statului TVA aferentă vânzărilor realizate în procedura insolvenţei din cauza de faţă.

Cât priveşte cuprinderea TVA în cheltuielile la care face referire art.123 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că textul legal respectiv nu are în vedere taxa pe valoarea adăugată.

Astfel, potrivit legii, se plătesc cu prioritate „taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4)”.

Prin urmare, se plătesc cu prioritate acele taxe şi cheltuieli care au fost impuse de procedură, pentru derularea acesteia ori pentru a face posibilă realizarea ei.

TVA nu este o taxă aferentă procedurii în sine, ci un impozit asupra vânzării. TVA nu se plăteşte pentru a se putea derula procedura insolvenţei, ci pentru că este o obligaţie impusă de legea fiscală pentru livrarea de bunuri/prestarea de servicii. Obiectul ei nu este deci procedura insolvenţei, pentru a se considera că este o taxă impusă de procedură/o cheltuială cu procedura. Drept conscinţă, TVA nu se înscrie în distribuţia prev. de art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul respingerii obiecţiunilor formulate de DGFP Vâlcea.

6. Neînscrierea creanţei în tabel. Necuprindere în planul de distribuţie.

Art.64 alin.1 – 4 din Legea nr.85/2006

Art.3 pct.6-8 şi, respectiv, art.3 pct.9 din Legea nr.85/2006

Solicitarea formulată în recurs ca lichidatorul să aibă în vedere, cu ocazia distribuirii sumelor rezultate din vânzarea bunului ipotecat, satisfacerea cu prioritate a creanţei recurentei, este inadmisibilă atât pentru faptul că este formulată de o persoană care nu participă la procedură şi care nu poate pretinde din afara procedurii un drept asupra bunului respectiv, cât şi pentru faptul că este formulată direct în recurs şi într-un moment ce nu are legătură cu distribuţia unor astfel de sume.

(Decizia nr. 1842/R-COM din 12 septembrie 2012)

Prin sentinţa nr.1933/23.05.2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins contestaţia formulată de MKB Romexterra Bank SA în cadrul procedurii insolvenţei deschisă faţă de debitoarea SC P. D. SRL, împotriva măsurii lichidatorului judiciar de respingere ca tardiv introdusă a cererii MKB Romexterra Bank SA de înscriere a creanţei sale la masa credală.

În motivarea sentinţei judecătorul sindic a reţinut că MKB Romexterra Bank SA a susţinut că la data formulării cererii de creanţă are faţă de debitoare o creanţă în sumă de 110.773,39 euro, reprezentând debit principal, dobânzi şi comisioane, rezultată din contractul de credit nr.167/20.07.2007 încheiat între bancă şi M. P. şi garantat de debitoare prin ipotecă.

Judecătorul sindic a reţinut că în mod corect a respins lichidatorul judiciar cererea de creanţă ca fiind tardivă, având în vedere că declaraţia de creanţă a fost formulată la data de 24.01.2012 în condiţiile în care termenul limită de depunere a acesteia, potrivit sentinţei de deschidere a procedurii simplificate a insolvenţei, a fost de 19.12.2007. S-a mai reţinut că, potrivit art.64 alin.1 şi 4 din Legea nr.85/2006, MKB Romexterra Bank SA putea să formuleze cerere de creanţă în termenul legal chiar dacă creanţa sa nu era scadentă, astfel că nu se justifică pentru înscrierea la masa credală aşteptarea momentului la care respectiva creanţă devine scadentă.

Judecătorul sindic a mai reţinut că dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă pe care le dă ipoteca în favoarea creditorului nu prezintă relevanţă juridică în procedura insolvenţei decât în măsura respectării dispoziţiilor legii referitoare la depunerea cererii de creanţă la masa credală.

Împotriva sentinţei a formulat recurs contestatoarea, denumită în prezent Nextebank SA, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

Creanţa băncii nu este afectată de termenul prevăzut în sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei întrucât natura juridică specifică a dreptului real de ipotecă pe care îl are banca faţă de debitoare împiedică derularea procedurii insolvenţei în absenţa titularului dreptului de ipotecă. Cum banca deţine o creanţă ipotecară, înscrierea acesteia în tabelul de creanţă nu poate fi condiţionată de respectarea termenului de depunere a creanţelor. Legea nr.85/2006 nu conţine nicio dispoziţie derogatorie de la normele de drept civil, care reprezintă dreptul comun în materie şi care consacră un regim juridic aparte al dreptului de ipotecă. Ca atare, judecătorul sindic era obligat să dea eficienţă atributelor dreptului la urmărire şi dreptului de preferinţă specifice ipotecii.

Sub acest aspect recurenta a mai arătat că nu se putea înscrie la masa credală cu o creanţă neexigibilă şi că dreptul său de ipotecă poate fi satisfăcut chiar şi în lipsa înregistrării creanţei în tabelul de creanţe. Ca atare, a solicitat instanţei şi lichidatorului judiciar ca, în cazul vânzării la licitaţie publică a bunului ipotecat de bancă, să se dea prioritate dreptului recurentei pentru îndestularea creanţei sale.

Recurenta a mai arătat că, în temeiul art.3 pct.9 din Legea nr.85/2006, deţine o creanţă garantată şi este persoana îndreptăţită să participe la procedură, calitate distinctă de cea cerută de art.3 pct.6-8 din aceeaşi lege care se referă la „creditor”. Prin urmare, art.3 pct.9 are în vedere nu persoana creditorilor, ci un element obiectiv, respectiv garanţiile reale, ce permite persoanelor să participe la procedura insolvenţei în calitate de creditor.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Văzând dispoziţiile art.64 alin.1 – 4 din Legea nr.85/2006, în mod corect a ajuns judecătorul sindic la concluzia că recurenta trebuia să depună cerere de creanţă în termenul fixat prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, chiar dacă pretinsa sa creanţă nu era încă scadentă.

Atributele dreptului de urmărire şi de preferinţă pe care le recunoaşte dreptul de ipotecă în favoarea creditorului ipotecar nu au nicio relevanţă juridică, aşa cum a arătat şi judecătorul sindic, în cazul în care faţă de debitor este deschisă o procedură a insolvenţei în condiţiile Legii nr.85/2006, iar creditorul ipotecar nu a respectat condiţiile legii respective şi nu s-a înscris la masa credală.

În privinţa satisfacerii creanţelor, Legea nr.85/2006 este o lege specială, astfel că un creditor care nu a urmat prescripţiile acesteia nu poate invoca dreptul comun pentru executarea creanţei sale.

Solicitarea formulată în recurs ca lichidatorul să aibă în vedere, cu ocazia distribuirii sumelor rezultate din vânzarea bunului ipotecat, satisfacerea cu prioritate a creanţei recurentei, este inadmisibilă atât pentru faptul că este formulată de o persoană care nu participă la procedură şi care nu poate pretinde din afara procedurii un drept asupra bunului respectiv, cât şi pentru faptul că este formulată direct în recurs şi într-un moment ce nu are legătură cu distribuţia unor astfel de sume.

Cât priveşte pretinsa distincţie între „creditor” şi „persoană” făcută de art.3 pct.6-8 şi respectiv art.3 pct.9 din Legea nr.85/2006, Curtea constată că nu este în sine vorba despre o distincţie care să atragă concluzia că persoanele care deţin creanţe garantate participă la procedură în alte condiţii decât dacă au depus în termenul legal şi le-a fost admisă o cerere de admitere a creanţei.

Textele legale sus menţionate definesc creditorul şi creanţele garantate şi nu pot fi interpretate în sensul că cel care deţine creanţe garantate nu este un creditor ce trebuie să formuleze cerere de înregistrare a creanţei şi să fie înscris în tabelul de creanţe pentru a putea participa la procedură.

În speţă, recurenta nu a formulat cererea de creanţă în termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, ci mult ulterior.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Individualizarea pedepsei. Infracţiunea de viol. Infracţiunea de perversiune sexuală în formă continuată. Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorilor.

Art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b/1 şi alin. 3 Cod penal

Art. 201 Cod penal

Art. 306 C. penal

Art. 28 şi următoarele din Legea nr.272/21.06.2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Din întregul material probatoriu administrat în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia. Inculpatul în perioada 2004 – 2010 a abuzat sexual de cele două minore. La data începerii actelor de constrângere a celor două minore de a întreţine acte sexuale orale sau acte de perversiune sexuală cu inculpatul, minorele aveau vârsta de 6 şi respectiv 10 ani, ceea ce denotă gravitatea faptelor comise de inculpat, care a profitat de vârsta fragedă a propriilor fiice, inculpatul le-a determinat pe părţile vătămate să aibă acte sexuale orale cu acesta, prin constrângere, aplicându-le corecţii fizice sau ademenindu-le cu dulciuri.

Atitudinea şi comportamentul inculpatului faţă de proprii copii, prin forţarea acestora la efectuarea de acte sexuale orale, acte de perversiune sexuală, doar pentru obţinerea excitaţiei sexuale a inculpatului, pe o perioadă îndelungată de timp, a adus grave prejudicii psihice celor două minore, care vor fi marcate de comportamentul propriului tată, cu consecinţe asupra dezvoltării armonioase a părţilor vătămate. Minora G. a avut tentative de suicid, iar O. sentimente de culpabilizare, devenind introvertită, greu comunicând cu persoanele din jur, iar faptele inculpatului sunt cu atât mai grave cu cât victimele aveau vârsta mai mică de 15 ani, atunci când acesta a început săvârşirea faptelor.

Inculpatul, chiar şi în faţa instanţei de apel a încercat să se disculpe şi să nege săvârşirea faptelor sale, în aprecierea acestuia actele sexuale orale şi de perversiuni exercitate pe o perioadă îndelungată de timp, neputând fi interpretate a intra în conţinutul infracţiunii de viol, atâta timp cât actele medicale arată că minorele sunt virgine.

Curtea reţine că afirmaţiile inculpatului sunt contrare dispoziţiilor deciziei nr. III/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, dar denotă şi periculozitatea inculpatului care minimalizează faptele pe care acesta le-a comis asupra propriilor copii.

În raport de faptele comise, persoana inculpatului, relaţia de rudenie a acestuia cu victimele, impactul avut asupra comunităţii a faptelor acestuia, curtea apreciază că pedepsele aplicate de instanţa de fond inculpatului Ş. E. pentru infracţiunile de viol nu sunt îndestulătoare şi prin urmare se va dispune majorarea acestora la două pedepse principale de câte 25 ani închisoare şi la câte 13 ani două pedepse complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal.

(Decizia penală nr.71/A-MF/05 iulie 2012)

Prin sentinţa penala nr.90 din 16 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b şi b1 şi alin. 3 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 17 ani închisoare.

În baza art. 197, alin. 1, alin. 2 lit. b şi b1 şi alin. 3, a fost condamnat acelaşi inculpat la 17 ani închisoare.

În baza art. 201 alin. 2, alin. 31, alin. 4 C. pen. a mai fost condamnat acelaşi inculpat la 8 ani închisoare.

În baza art. 201 alin. 2, alin. 31, alin. 4 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 8 ani închisoare.

În baza art. 306 C. pen., a mai fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În baza art. 306 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a cu aplicarea art. 34 lit. b C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului Ş. E., în pedeapsa cea mai grea, respectiv, 17 ani închisoare şi 10 ani pedeapsă complementară, respectiv, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 306 C. pen., a fost condamnată inculpata Ş. I. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 306 C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a cu aplicarea art. 34 lit. b C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei Şerban Ioana în pedeapsa cea mai grea, respectiv, 4 ani închisoare şi 10 ani pedeapsă complementară, aceasta din urmă se va executa după executarea pedepsei închisorii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că inculpatul Ş. E. s-a căsătorit cu inculpata Ş. I. în anul 1988, iar în perioada 1989-1998 au avut 10 copii, cel de-al unsprezecelea fiind născut în aprilie 2011. Din cei 11 copii, 7 au fost abandonaţi la casa de copii, încă de la naştere, 4 din aceştia au fost adoptaţi de familii din Irlanda, Grecia şi America, iar 3 sunt şi în prezent în Centrul de plasament.

Partea vătămată Ş. G. E. a fost născută la 06.04.1994 şi a fost dată la leagănul de copii, încă de la naştere, dar pentru că nu a fost adoptată până în 1997, a fost adusă acasă de către familia Ş., unde mai aveau încă un copil, Ş. I. E., născut în 1992.

În 1998, inculpata Ş. I. a născut-o şi pe partea vătămată Ş. O. M., pe care, de asemenea, a luat-o acasă.

Cei doi părinţi, împreună cu cei trei copii, au locuit permanent într-o cameră, situată în imobilul deţinut de mama inculpatului, pe str. Straubing nr. 259 şi în perioada 2000-2011, nu au desfăşurat nici o activitate asigurându-şi existenţa din alocaţiile minorilor, ajutoare sociale şi alimente de la cantina socială.

În încăperea pe care o foloseau existau doar două paturi, un pat fiind folosit de către inculpata Ş. I., în care dormea cu partea vătămată Ş. O. M., iar în celălalt pat dormeau inculpatul cu partea vătămată Ş. G. E. şi cu fiul său, Ş. I. E.. Din anul 2000, inculpatul şi soţia sa au adus-o în locuinţa acestora pe martora L. M., cu care inculpatul a avut relaţii de concubinaj încă din momentul în care s-a mutat la aceştia, până în luna aprilie 2010, când a părăsit locuinţa acestora.

În toată această perioadă, martora L. M. a dormit în acelaşi pat cu inculpatul, cu partea vătămată Ş. G. E. şi cu fiul său, Ş.I.E.

Deşi inculpatul Ş. E., în toată această perioadă, întreţinea relaţii sexuale normale alternativ atât cu soţia sa, inculpata Ş. I. cât şi cu concubina sa, L. M., începând cu anul 2004, le-a constrâns şi pe cele două fiice G. E. şi O. M. să întreţină acte sexuale orale, profitând de faptul că inculpata Ş. I. era foarte distantă de minore, recunoscând faptul că pe G. E. nu a suportat-o niciodată, încă de când a fost adusă de la casa de copii, iar pe O.M.a crescut-o şi a îngrijit-o mai mult L. M.

De partea vătămată G. E., tatăl său s-a ocupat efectiv de când a adus-o acasă, inculpata refuzând să-i facă baie, să o îngrijească sau să-i asigure hrana, afirmând permanent că nu este fiica sa, lipsind-o total de afecţiune.

În vara anului 2004, în perioada de vacanţă, într-o noapte, inculpatul Ş. E. a trezit-o din somn pe G. E., a condus-o în holul camerei, a sprijinit-o de zid, şi a încercat să o penetreze. Minora s-a opus şi a început să plângă, însă inculpatul a insistat să o forţeze, însă pentru că minora a început să plângă mai tare, i-a dat două palme şi a lăsat-o să plece în cameră. După circa o săptămână, inculpatul a început frecvent să abuzeze de minoră, fie să suporte actul sexual oral, fie să îndeplinească ea actul sexual oral, fie practicând acte nefireşti, mângâind-o pe corp, în special în zonele intime sau frecându-se cu organul sexual de corpul minorei, pentru obţinerea excitaţiei sexuale, fapte comise de 2-3 ori pe săptămână, alternativ.

Tot în vara anului 2004, prin aceleaşi modalităţi, inculpatul a început să abuzeze şi de partea vătămată O. M. Acesta le amăgea pe cele două minore profitând de vârsta acestora, deoarece se ocupa de îngrijirea lor, le cumpăra dulciuri şi în momentul în care erau singure, le constrângea să accepte acte sexuale orale.

În aceeaşi perioadă, inculpatul le-a interzis celor două minore să socializeze cu copii de vârsta lor, aflaţi în vecinătate sau cu vecinii, cu colegii de şcoală şi le-a dezvoltat sentimentul de ruşine şi vinovăţie, pentru a se asigura că acestea vor păstra tăcerea.

Instanţa de fond a apreciat, că aşa cum rezultă din întreg materialul probator administrat în faza urmăririi penale şi judecării cauzei, în imobilul folosit de inculpatul Ş. E. şi familia sa erau scandaluri frecvente, chiar săptămânal, iar în perioada 2004-2010, perioadă în care acesta a abuzat sexual de cele două minore, inculpata Ş. I. şi martora L. M., îi reproşau inculpatului Ş. E. faptul că întreţine acte sexuale cu cele două minore, folosind expresii foarte vulgare atât la adresa inculpatului, cât şi la adresa celor două părţi vătămate, în prezenţa acestora, scandaluri la care asistau şi vecinii.

Inculpata Ş. I. îi reproşa părţii vătămate G. E., afirmând că ştie ce-i face inculpatul noaptea, dar cu toate acestea nu a luat nici o măsură pentru a o proteja, lăsând-o în continuare să doarmă în acelaşi pat cu inculpatul, refuzând să o primească în acelaşi pat cu ea. Inculpatul Ş. E., pe de altă parte, în prezenţa părţilor vătămate, îi spunea inculpatei Ş. M. că abuzează de cele două minore, afirmând că „sunt mai bune la pat”, folosind expresii vulgare.

Atât inculpata cât şi martora L. M. foloseau la adresa părţilor vătămate cuvinte vulgare, de genul: jigodie, curvă, proastă, muistă, traseistă, boarfă, etc, iar inculpatului îi reproşau că întreţine relaţii sexuale cu cele două minore, folosind expresii de genul „nu-ţi ajungem noi două” şi îndemnându-l să intre în casă să abuzeze în continuare de părţile vătămate.

Cu ocazia audierii, inculpata Ş. I. a precizat că nu a suportat-o pe G. E. de când a fost adusă de la casa de copii, motiv pentru care inculpatul s-a ocupat efectiv de aceasta, i-a făcut baie până la vârsta de 12 ani, i-a spălat obiectele de îmbrăcăminte şi i-a pregătit hrana, iar de O. M. s-a ocupat L. M., până ce minora a trecut în clasa a VI-a, respectiv până în anul 2009.

Aceasta a mai precizat că a adus-o pe L. M. în locuinţă, fiind de acord să doarmă cu soţul său, ştiind că este amanta acestuia, deşi atunci când se certau L. M. îi reproşa inculpatului că abuzează sexual de cele două minore, afirmând că i-a prins în casă în timp ce făceau astfel de lucruri.

Începând cu anul 2010, cele două părţi vătămate l-au refuzat constant pe inculpat şi datorită comportamentului său violent şi agresiv, urmare refuzului, dar şi al inculpatei, ce le-a supus la o maltratare psihică permanentă, sub formă de dispreţ constant şi abandon afectiv, au înregistrat rezultate foarte proaste la învăţătură, absenţe la şcoală şi au avut tendinţe de suicid.

Deşi inculpatul Ş.E. şi inculpata au aflat că minorele au probleme şcolare şi au tendinţe de suicid, nu şi-au schimbat atitudinea ostilă, refuzând să colaboreze cu cadrele didactice sau cu cadrele sanitare, astfel că nu au luat nici o măsură pentru a ajuta cele două minore, ci au continuat să aibă aceeaşi atitudine ostilă şi violentă.

În momentul când G. E. a refuzat să mai doarmă cu inculpatul, acesta a obligat-o pe O. M. să doarmă cu el, motivând că urinează în pat. Din mesajul telefonic trimis de G. E. martorei A. A., la data de 08.11.2011, rezultă că în timpul nopţii respective, inculpatul a trezit-o pe O. din somn, pentru că adormise în celălalt pat, i-a dat o palmă şi i-a cerut să se mute lângă el în pat. Nici unul din părinţi nu au dus-o la medic pe O.M. pentru a fi consultată şi a primi tratament adecvat privind afecţiunea de care suferea, respectiv control sfincterian incomplet, aceştia motivând că urinează în pat deoarece consumă suc şi că este sănătoasă.

Începând cu luna aprilie 2011, martora A. A., ştiind situaţia precară a familiei Ş. şi observând că urmează să se nască un alt copil în familie, s-a oferit şi le-a zugrăvit camera în care locuiau, timp în care a observat faptul că cele două părţi vătămate sunt foarte retrase şi aflând de la vecini că părinţii le agresează deseori, atât verbal cât şi fizic, s-a hotărât să le ajute cu alimente şi cu rechizite. Aceasta a aflat de situaţia şcolară proastă a celor două părţi vătămate, a luat legătura cu cadrele didactice şi le-a sprijinit pe cele două minore să promoveze anul şcolar, iar în septembrie 2011, când au început un nou an şcolar, le-a cumpărat rechizite, şi pentru toate acestea minorele s-au ataşat de martoră.

Tot începând cu luna septembrie 2011, G. E. a fost consiliată psihologic de către psihologul şcolii care, după câteva şedinţe de consiliere, a bănuit că minora este abuzată sexual. Psihologul a încercat să discute cu părinţii minorei, însă aceştia au refuzat orice colaborare, învinuita afirmând că nu este fiica ei, iar inculpatul a avut o atitudine ostilă şi agresivă, atât faţă de psiholog cât şi faţă de dirigintele minorei.

Martora A. A., după ce a stat de vorbă cu psihologul minorei, a întrebat-o pe G. E. dacă a fost abuzată sexual de tată sau frate, iar aceasta, fiind surprinsă de întrebare, a precizat „de fratele meu, nu”. După câteva zile, martora le-a cerut celor două minore să scrie, dacă nu pot să spună, ce le-a făcut tatăl său.

La data de 30.10.2011, părţile vătămate au scris două bilete intitulate „My story dirty” şi „Monstru”, pe care le-au înmânat martorei A. A. şi în care au descris o parte din abuzurile suferite. Martora a citit cele două înscrisuri şi neştiind cum să procedeze mai departe, s-a deplasat la psihologul Şcolii Generale Goranu, le-a prezentat, iar reprezentanţii acestei şcolii au sesizat organele de poliţie.

Cele două părţi vătămate au avut puterea şi curajul să relateze modul în care au fost abuzate sexual de inculpat şi maltratate fizic şi psihic de inculpat şi învinuită, după mai multe şedinţe de consiliere psihologică. Maltratarea fizică şi psihică a celor două părţi vătămate, sub forma dispreţului constant manifestat, respingerea acestora, abandonul afectiv, injuriile, ameninţările şi violenţele asupra lor au continuat din parte celor doi părinţi până la data de 17.11.2011, ocazie cu care inculpatul le-a agresat din nou pe cele două părţi vătămate, şi urmare intervenţiei organelor de cercetare penală părţile vătămate au fost preluate, pentru a le asigura protecţia de către DGSAPC Vâlcea.

În cauză, au fost efectuate rapoarte de constatare medico-legală prin care s-a stabilit că părţile vătămate sunt virgine.

De asemenea, s-au dispus şi efectuat rapoarte de expertiză medico-legală psihiatrică din conţinutul cărora rezultă că părţile vătămate au un intelect normal şi discernământul vârstei.

Din completarea la raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, urmare a evaluării psihologice a părţilor vătămate, rezultă că atât inculpatul Ş. E. cât şi învinuita Ş. I. le-a pus în pericol integritatea fizică şi viaţa, deoarece urmare a comportamentului acestora minorele au avut tendinţe de suicid. Aceştia au neglijat nevoia de sănătate a minorelor şi nevoia de încredere parentală, le-au creat sentimentul de marginalizare, şi le-au dezvoltat sentimentul de trădare, inducându-le sentimentul de copii nedoriţi. De asemenea, le-au dezvoltat sentimentul de stigmatizare şi vinovăţie determinând tulburări de comportament social şi manipulator, precum şi crearea şi menţinerea unui mediu familial psihopatogen de către ambii părinţi.

Psihologul specialist a concluzionat că prin crearea unui mediu familial ostil, nesuportiv, care nu a asigurat un nivel minim de educare, oferind un mod familial promiscuu de către ambii părinţi, aceştia exercitând fie rol activ, fie nonactiv tolerant, a fost pusă în primejdie gravă dezvoltarea morală a celor două părţi vătămate.

În faza urmăririi penale, inculpatul Ş. E. a recunoscut faptul că începând cu anul 2004, a întreţinut acte sexuale orale până în anul 2010, cel puţin o dată pe săptămână, cu ambele minore, descriind modul în care practica aceste acte sexuale orale. A recunoscut modul în care a comis actele de perversiune sexuală asupra celor două minore, recunoscând şi faptul că le solicita acestora şi obiecte intime purtate, pentru a obţine satisfacţii ale instinctului sexual, precizând că această modalitate a folosit-o şi în cursul anului 2010, după ce minorele au refuzat constant abuzurile sexuale.

Acesta a recunoscut şi faptul că pentru a le constrânge pe cele două minore, devenea nervos şi agresiv atunci când îl refuzau iar când acceptau, se purta frumos cu acestea. Inculpatul a recunoscut şi faptul că inculpata Ş. I. şi martora L. M., atunci când izbucnea un scandal în familie, îi strigau faptul că le abuzează sexual pe cele două minore.

În faza judecării cauzei, acelaşi inculpat nu a mai recunoscut faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Instanţa de fond a apreciat, că acest comportament abuziv al celor doi părinţi faţă de părţile vătămate rezultă cu prisosinţă şi din declaraţia fiului acestora, Ş. I. E., care relatează modul în care aceştia le tratau pe cele două minore. Printre altele, acesta relatează şi faptul că a fost agresat fizic de inculpat încă de când G. E. era în clasa a II-a, „din gelozie”, reproşându-i că a încercat să abuzeze sexual de minoră. Atitudinea părinţilor l-a determinat şi pe fiul acestora să aibă acelaşi comportament faţă de părţile vătămate. De asemenea, din mesajele telefonice trimise de părţile vătămate martorei A. A. în perioada 19.10.2011-16.11.2011, rezultă atât agresivitatea celor doi părinţi faţă de minore, cât şi a fratelui acestora, dar şi gradul de insuportabilitate la care ajunseseră părţile vătămate.

Potrivit art. 197 alin. 1 C. pen., actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Conform alin. 2 lit. b şi b1 din acelaşi text de lege, formele de agravare a răspunderii penale se aplică în cazul în care b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului; b/1) victima este membru al familiei;

Din probele administrate în cauză atât în faza urmăririi penale cât şi cercetării judecătoreşti, s-a reţinut că inculpatul Ş. E., profitând de faptul că cele două victime care sunt fiicele sale sunt minore, profitând de imposibilitatea acestora de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa, a săvârşit infracţiunea de viol în formă continuată.

De asemenea, s-a constatat, că cele două minore, respectiv, Ş. G. şi Ş. O. sunt fiicele inculpatului Ş. E. rezultate din relaţiile de căsătorie cu inculpata Ş.I.

Pe cale de consecinţă, cele două victime ale infracţiunii de viol se aflau în îngrijirea şi ocrotirea inculpatului, acestea fiind membre ale familiei inculpatului.

Conform alin. 3 din acelaşi text de lege, constituie agravantă a infracţiunii de viol, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.

S-a constatat, aşa cum rezultă din declaraţia inculpatului dată în faza urmăririi penale f. 42, 44 şi urm., a procesului verbal de perchiziţie domiciliară în care inculpatul descrie cu lux de amănunte modalităţile de săvârşire a infracţiunilor de viol şi perversiune sexuală ambele în formă continuată, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cât şi declaraţia minorelor Ş.G. şi O., că inculpatul Ş. E. a săvârşit infracţiunea de viol în formă continuată şi perversiune sexuală de când minora G. avea vârsta de 10 ani iar în ce priveşte pe minora O., de la vârsta de 7 ani.

Instanţa de fond a reţinut, că faptele săvârşite de inculpatul Ş. E. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. . 197, alin. 1, alin. 2 lit. b şi b1 şi alin. 3 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., şi în baza acestui text de lege instanţa î-l va condamna la pedeapsa închisorii.

Având în vedere că inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol asupra două victime, tribunalul a apreciat, că se impune condamnarea inculpatului pentru două infracţiuni de viol aflate în concurs real.

La individualizarea pedepselor, tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen., respectiv, de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului.

De asemenea, la individualizarea pedepsei aplicate, s-a avut în vedere faptul că săvârşirea infracţiunii de viol asupra minorelor de către tatăl acestora denotă un grad de pericol social foarte ridicat determinat, pe de o parte, de consecinţele pe care le-a produs săvârşirea faptelor asupra dezvoltării fizice şi psihice asupra celor două minore (victima G. a avut tentative de suicid iar victima O. a rămas în continuare sub influenţa traumelor având sentimente de culpabilizare şi refuzând orice dialog, iar pe de altă parte, repugnarea de către opinia publică a unor asemenea fapte reprobabile.

Instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen., constatând că se impune aplicarea pedepsei complementară întrucât este prevăzută expres în norma incriminatoare specială.

Alternativ cu actele sexuale orale, inculpatul practica şi acte de perversiune sexuală, doar pentru obţinerea excitaţiei sexuale, astfel acesta obţinea satisfacţii ale instinctului sexual nu numai prin modalitatea de a le face baie minorelor, pentru a le vedea dezbrăcate, prin mângâierile obscene sau prin actele sexuale orale, cât şi prin fetişism, întrucât obişnuia să le solicite obiectele intime purtate pe care le folosea pentru a obţine satisfacţie sexuală.

Aceste aspecte rezultă din declaraţiile date de inculpat în faza urmăririi penale, coroborat cu declaraţiile celor două victime.

Pe măsură ce minorele au mai crescut, sentimentul de culpabilizare s-a dezvoltat în paralel cu sentimentul de ruşine, şi conştientizând de ceea ce se întâmplă, au început să-l refuze. Inculpatul însă când era refuzat, devenea violent şi agresiv cu miorele, astfel că acestea erau constrânse prin aceste modalităţi, să accepte în continuare abuzurile sexuale.

Instanţa de fond a apreciat, că aşa cum rezultă din întreg materialul probator în imobilul folosit de inculpatul Ş. E. şi familia sa erau scandaluri frecvente, chiar săptămânal, iar în perioada 2004-2010, perioadă în care acesta a abuzat sexual de cele două minore, inculpata Ş. I. şi martora L. M., îi reproşau inculpatului Ş. E. faptul că întreţine acte sexuale cu cele două minore, folosind expresii foarte vulgare atât la adresa inculpatului, cât şi la adresa celor două părţi vătămate, în prezenţa acestora, scandaluri la care asistau şi vecinii.

Potrivit art. 201 C. pen., actele de perversiune sexuală săvârşite în public sau dacă au produs scandal public se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

(3/1) Dacă actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani au fost determinate de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

(4) Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Or, în speţă, tribunalul a constatat, că din conţinutul aceloraşi probe rezultă că inculpatul Ş. E. a săvârşit infracţiunea de perversiune sexuală în formă continuată faţă de cele două minore, în modalităţile descrise mai sus, respectiv, faptele au produs scandal public răspândindu-se în rândul comunităţii faptele reprobabile săvârşite de inculpat; minorele nu împliniseră vârsta de 15 ani, acestea au fost constrânse pentru a fi supuse de către tatăl lor perversiunilor sexuale prin violenţe fizice şi morale; minorele au fost în imposibilitatea de a se apăra datorită autorităţii tatălui lor care le ameninţa şi le-a produs traume psihice.

Tribunalul a apreciat, că faptele săvârşite de inculpatul Ş. E. întrunesc elementele constitutive ale două infracţiuni prevăzute de art. 201 alin. 2, alin. 31, alin. 4 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi în baza acestui text de lege Tribunalul îl va condamna la pedeapsa închisorii.

La individualizarea pedepselor, tribunalul a avut în vedere aceleaşi criterii stabilite de art. 72 C. pen., respectiv, de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului, , de consecinţele pe care le-a produs săvârşirea faptelor asupra dezvoltării fizice şi psihice asupra celor două minore (victima G. a avut tentative de suicid iar victima O. a rămas în continuare sub influenţa traumelor având sentimente de culpabilizare şi refuzând orice dialog, iar pe de altă parte, repugnarea de către opinia publică a unor asemenea fapte reprobabile.

De asemenea, instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

În ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 306 C. pen., tribunalul a constatat, că pentru a le constrânge pe cele două minore pentru a obţine satisfacţii sexuale, inculpatul Ş. E. devenea nervos şi agresiv atunci când îl refuzau iar când acceptau, se purta frumos cu acestea. Acesta a recunoscut şi faptul că inculpata Ş. I. şi martora L. M., atunci când izbucnea un scandal în familie, îi strigau faptul că le abuzează sexual pe cele două minore.

Este evident, a reţinut instanţa de fond, că inculpatul Ş. E. nu şi-a îndeplinit obligaţiile părinteşti, aşa cum sunt stabilite de art. 28 şi urm. din Legea nr. 272/21.06.2004.

Astfel, inculpatul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de creştere şi educare a celor două minore, respectiv, a abandonat locul de muncă pentru a invoca lipsa banilor iar hrana o procura de la cantina săracilor, nu s-a preocupat de educarea celor două minore, de sănătatea acestora le-a lovit şi jignit deseori punându-le grav în pericol dezvoltarea fizică şi psihică astfel încât victima G. a vrut să-şi pună capăt zilelor dorind să se sinucidă, devenind total dezinteresat de viaţa şi sănătatea minorelor.

Potrivit art. 306 C. pen., punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Or, în speţă, tribunalul a constatat, că prin actele de violenţă săvârşite de inculpa în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale a fost pusă în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a celor două victime ale infracţiunilor de viol şi perversiune sexuală, aşa cum rezultă din rapoartele de evaluare asupra celor două părţi vătămate dispuse în faza urmăririi penale şi judecării cauzei.

Instanţa de fond a apreciat, că faptele săvârşite de inculpatul Ş. E. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorilor prevăzută şi pedepsită de art. 306 C. pen., şi în baza acestui text de lege, l-a condamnat la pedeapsa închisorii.

Având în vedere faptul că acest inculpat a săvârşit infracţiunea de mai sus împotriva a două victime, respectiv, G. şi O., s-a reţinut că inculpatul a săvârşit două infracţiuni prevăzute de art. 306 C. pen.

La individualizarea pedepselor, tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen., respectiv, de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului, , de consecinţele pe care le-a produs săvârşirea faptelor asupra dezvoltării fizice şi psihice asupra celor două minore (victima G. a avut tentative de suicid iar victima O. a rămas în continuare sub influenţa traumelor având sentimente de culpabilizare şi refuzând orice dialog, iar pe de altă parte, repugnarea de către opinia publică a unor asemenea fapte reprobabile.

De asemenea, instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a, 34 lit. b şi art. 35 alin. 3 C. pr. pen., tribunalul a contopit pedepsele stabilite în sarcina inculpatului Ş. E., în pedeapsa cea mai grea, respectiv, 17 ani închisoare şi 10 ani pedeapsă complementară, respectiv, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile accesorii prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

Potrivit art. 52 C. pen., raportat la art. 1 C. pr. pen., scopul pedepsei aplicate inculpatului este acela de a realiza prevenţia generală, adică, pedeapsa aplicata va atrage atenţia celor tentaţi să săvârşească asemenea fapte de rigorile legii precum şi prin pedepsele ce vor fi aplicate, precum şi prevenţia specială, care are scop educativ şi coercitiv.

Pe cale de consecinţă, a apreciat tribunalul, reeducarea inculpatului se poate realiza numai prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii, în condiţiile art. 57 C. pen.

În legătură cu starea de arest preventiv a inculpatului, tribunalul a constatat următoarele:

Prin încheierea nr.113 din 23.11.2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dos. nr. 5543/90/2011, a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi, în baza art. 1491 alin. 10-12, rap. la art.148 alin.1 lit.f Cod pr.penală, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului Ş. E. pe o perioadă de 29 zile, începând cu data de 23 noiembrie 2011 până la data de 21 dec.2011, inclusiv.

Instanţa a considerat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 148 alin. 1 lit. f Cod de procedură penală, în sensul că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor calificat, faptă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că, raportat la modul în care inculpatul şi-a desfăşurat activitatea infracţională, la locul şi timpul comiterii faptei, există probe că lăsarea sa în libertate reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În cursul judecării cauzei, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 300 ind. 1 şi 2 raportat la art. 160b C. pr. pen., instanţa a verificat din oficiu starea de arest preventiv a inculpatului şi a menţinut-o în continuare.

Conform art. 88 C. pen., în caz de condamnarea a inculpatului arest preventiv cu pedeapsa închisorii, instanţa este obligată să deducă din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive.

Prin urmare, faţă de textul de lege menţionat, tribunalul a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului, cu începere de la data de 22 noiembrie 2011 la zi.

Potrivit art. 350 C. pr. pen., instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra luării, menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive a inculpatului şi asupra luării sau revocării măsurii obligării acestuia de a nu părăsi localitatea ori ţara, motivând soluţia pronunţată.

Faţă de textul de lege menţionat mai sus, tribunalul a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, acesta prezentând în continuare pericol concret pentru ordinea publică.

În ce priveşte pe inculpata Ş. I., tribunalul a apreciat că a săvârşit două infracţiuni de rele tratamente aplicabile minorului.

Astfel, din probele administrate în cauză, rezultă că această inculpată, prin comportamentul său şi prin tratamentele la care le-a supus pe cele două părţi vătămate, a încălcat toate obligaţiile stabilite prin lege, pe care le avea pentru asigurarea creşterii, educării, dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale şi sociale încălcând prin comportamentul lor, şi toate drepturile minorelor prevăzute de lege.

Potrivit Legii nr.272/21.06.2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, având obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil, ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.

Conform art.28 din aceeaşi lege, copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante.

În art. 31, se menţionează faptul că ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului, şi să asigure bunăstarea spirituală şi materială a copilului în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale.

Art. 32 din aceeaşi lege prevede: ”copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. În acest scop, părinţii sunt obligaţi să supravegheze copilul, să coopereze cu copilul, să îi respecte viaţa intimă privată şi demnitatea, să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta, să ia în considerare opinia acestuia, să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor, să coopereze cu persoanele fizice şi peroanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului”.

Conform art. 43 din aceeaşi lege, copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale, iar pentru acest lucru, conform alin. 4, părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală.

În art. 44 şi 45 se precizează faptul că părinţii au responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării fiind obligaţi să le asigure copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creştere, educare şi învăţătură.

Art. 85 menţionează: „copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă, orice persoană poate sesiza autorităţile abilitate să ia măsuri corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv violenţă sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijenţă”.

Conform art. 89, prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

Or, în speţă, tribunalul a constatat, că inculpata Ş. I. a încălcat textele de lege de mai sus, respectiv, de nenumărate ori a făcut afirmaţia că faţă de minora G. nu a avut nici un sentiment, că este un copil nedorit, nu i-a asigurat hrană, medicamente, îmbrăcăminte întrucât nu a vrut să-şi asume obligaţii faţă de aceasta după ce s-a întors de la casa de copii.

Dimpotrivă, a apreciat tribunalul, această inculpată a avut un comportament deosebit de violent faţă de cele două minore, din probele administrate în cauză, respectiv, declaraţia inculpatului Ş. E., declaraţia inculpatei Ş. I., declaraţia martorei L. M. rezultă că inculpatul Ş. E. făcea afirmaţia în faţa inculpatei Ş. M. că cele două minore „sunt mai bune la pat”, folosind expresii vulgare. Atât inculpata cât şi martora L. M. foloseau la adresa părţilor vătămate cuvinte vulgare, de genul: jigodie, curvă, proastă, muistă, traseistă, boarfă, etc, iar inculpatului îi reproşau că întreţine relaţii sexuale cu cele două minore, folosind expresii de genul „nu-ţi ajungem noi două” şi îndemnându-l să intre în casă să abuzeze în continuare de părţile vătămate.

Cu ocazia audierii, inculpata Ş. I. a precizat că nu a suportat-o pe G. E. de când a fost adusă de la casa de copii, motiv pentru care inculpatul s-a ocupat efectiv de aceasta, i-a făcut baie până la vârsta de 12 ani, i-a spălat obiectele de îmbrăcăminte şi i-a pregătit hrana, iar de O. M. s-a ocupat L. M., până ce minora a trecut în clasa a VI-a, respectiv până în anul 2009.

Aceasta a mai precizat că a adus-o pe L. M. în locuinţă, fiind de acord să doarmă cu soţul său, ştiind că este amanta acestuia, deşi atunci când se certau L. M. îi reproşa inculpatului că abuzează sexual de cele două minore, afirmând că i-a prins în casă în timp ce făceau astfel de lucruri.

Toate aceste fapte reprobabile săvârşite de inculpată au determinat pe minora G. să recurgă la acte care să-i pună viaţa în pericol, respectiv, a dorit să se sinucidă, iar în privinţa minorei O., aceasta a rămas cu traume psihice, aşa cum rezultă din rapoartele de evaluare psihologică efectuate atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti.

Tribunalul a apreciat, că faptele săvârşite de inculpata Ş. I. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorilor prevăzută şi pedepsită de art. 306 C. pen., şi în baza acestui text de lege, a condamnat-o la pedeapsa închisorii.

Având în vedere faptul că această inculpată a săvârşit infracţiunea de mai sus împotriva a două victime, respectiv, G. şi O., s-a apreciat că aceasta a săvârşit două infracţiuni prevăzute de art. 306 C. pen.

La individualizarea pedepselor, tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen., respectiv, de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului, , de consecinţele pe care le-a produs săvârşirea faptelor asupra dezvoltării fizice şi psihice asupra celor două minore (victima G. a avut tentative de suicid iar victima O. a rămas în continuare sub influenţa traumelor având sentimente de culpabilizare şi refuzând orice dialog, iar pe de altă parte, repugnarea de către opinia publică a unor asemenea fapte reprobabile.

De asemenea, instanţa de fond a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 33 lit. a, 34 lit. b şi art. 35 alin. 3 C. pr. pen., tribunalul a contopit pedepsele stabilite în sarcina inculpatei Ş. I., în pedeapsa cea mai grea, respectiv, 4 ani închisoare şi 10 ani pedeapsă complementară, respectiv, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile accesorii prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e C. pen.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat următoarele:

Potrivit art. 17 C. pen., acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

În cursul cercetării judecătoreşti, până la citirea actului de sesizare a instanţei, părţile vătămate minore, respectiv, G. şi O., prin avocat din oficiu, s-a constituit părţi civile cu câte 500.000 lei.

De asemenea, acestea şi-au reiterat cererea în prezenţa reprezentantului legal, respectiv, directorului centrului de plasament şi avocatului ales, cu ocazia audierii în camera de consiliu.

Potrivit art. 1357 alin. 1 din Noul Cod. Civil (Legea nr. 187/2009 intrată în vigoare prin Legea nr. 71/2011), cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare.

De asemenea, conform art. 1391 alin. 1 Noul Cod Civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Or, în speţă, tribunalul a constatat că cele două victime ale infracţiunilor de mai sus, prin acţiunea şi inacţiunea inculpaţilor au suferit un prejudiciu moral, fiindu-le grav afectată sănătatea, având nevoie de o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă socială.

Pe cale de consecinţă, având în vedere textul de lege menţionat mai sus, precum şi dispoziţiile art. 348 C. pr. pen., raportat la art. 17 C. pen., tribunalul a admis cererile şi a obligat pe fiecare dintre inculpaţi la câte 50.000 lei cu titlu de daune morale faţă de fiecare dintre părţile civile.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel:

1. Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând cauza să se dispună: schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de viol reţinute în sarcina inculpatului Ş. E., din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b şi b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal (2 fapte) în infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal (2 fapte), faţă de dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 17/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru inculpata Ş. I. instanţa a omis cu ocazia contopirii să menţioneze pedeapsa complementară aplicată acesteia şi majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor, întrucât faptele comise de către aceştia sunt grave, derulate pe o perioadă îndelungată, iar părţile vătămate sunt minore.

2. inculpatul Ş. E., solicitând reducerea cuantumului pedepselor aplicate şi achitarea sa pentru infracţiunile de viol, întrucât astfel cum rezultă din certificatele medico – legale ale celor două minore acestea sunt virgine, astfel că nu se face vinovat de săvârşirea acestor infracţiuni,

3. inculpata Ş. I., solicitând reducerea cuantumului pedepselor aplicate, întrucât ea nu le-a aplicate rele tratamente minorelor, le-a crescut pe acestea într-un mediu familial, dar cu condiţii materiale limitate.

Curtea, verificând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum cer dispoziţiile art. 371 alin.2 Cod de procedură penală, dar în limitele prevăzute de art.371 alin.1 Cod de procedură penală, constată că apelurile declarate de parchet şi inculpatul Ş. E. sunt fondate pentru următoarele motive:

Fapta comisă de inculpat, împrejurările săvârşirii acesteia şi vinovăţia inculpatului au fost corect stabilite de prima instanţă, găsindu-şi corespondent în probele administrate în cauză.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor de viol săvârşite de inculpatul Ş. E., curtea reţine că, potrivit deciziei nr. 17/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, „raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzute de art. 197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal. Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal”, fapt pentru care se va dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b şi b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal ( 2 fapte) în infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal ( 2 fapte).

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel al parchetului, curtea reţine că, instanţa de fond, cu ocazia contopirii pedepselor aplicate inculpatei Ş. I., în temeiul prevederilor art. 33 lit. a, 34 lit. b Cod penal, a dispus ca aceasta să execute pe lângă pedeapsa principală şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, d şi e Cod penal pe o durată de 10 ani, astfel că acest motiv de apel este nefundat.

Cu privire la individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, curtea reţine următoarele:

Din întregul material probatoriu administrat în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul Ş. E. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia. Inculpatul în perioada 2004 – 2010 a abuzat sexual de cele două minore. La data începerii actelor de constrângere a celor două minore de a întreţine acte sexuale orale sau acte de perversiune sexuală cu inculpatul, minorele aveau vârsta de 6 şi respectiv 10 ani, ceea ce denotă gravitatea faptelor comise de inculpat, care a profitat de vârsta fragedă a propriilor fiice, inculpatul le-a determinat pe părţile vătămate să aibă acte sexuale orale cu acesta, prin constrângere, aplicându-le corecţii fizice sau ademenindu-le cu dulciuri.

Atitudinea şi comportamentul inculpatului faţă de proprii copii, prin forţarea acestora la efectuarea de acte sexuale orale, acte de perversiune sexuală, doar pentru obţinerea excitaţiei sexuale a inculpatului, pe o perioadă îndelungată de timp, a adus grave prejudicii psihice celor două minore, care vor fi marcate de comportamentul propriului tată, cu consecinţe asupra dezvoltării armonioase a părţilor vătămate. Minora G. a avut tentative de suicid, iar O. sentimente de culpabilizare, devenind introvertită, greu comunicând cu persoanele din jur, iar faptele inculpatului sunt cu atât mai grave cu cât victimele aveau vârsta mai mică de 15 ani, atunci când acesta a început săvârşirea faptelor.

Inculpatul, chiar şi în faţa instanţei de apel a încercat să se disculpe şi să nege săvârşirea faptelor sale, în aprecierea acestuia actele sexuale orale şi de perversiuni exercitate pe o perioadă îndelungată de timp, neputând fi interpretate a intra în conţinutul infracţiunii de viol, atâta timp cât actele medicale arată că minorele sunt virgine.

Curtea reţine că afirmaţiile inculpatului sunt contrare dispoziţiilor deciziei nr. III/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, dar denotă şi periculozitatea inculpatului care minimalizează faptele pe care acesta le-a comis asupra propriilor copii.

În raport de faptele comise, persoana inculpatului, relaţia de rudenie a acestuia cu victimele, impactul avut asupra comunităţii a faptelor acestuia, curtea apreciază că pedepsele aplicate de instanţa de fond inculpatului Ş. E. pentru infracţiunile de viol nu sunt îndestulătoare şi prin urmare se va dispune majorarea acestora la două pedepse principale de câte 25 ani închisoare şi la câte 13 ani două pedepse complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal.

Menţinând aplicarea dispoziţiilor art. art. 33 lit. a, art. 34 lit. b Cod penal, va dispune ca inculpatul Ş. E. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv, 25 ani închisoare şi 13 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal.

În baza art. 383 alin. 2 C.pr.pen. se va deduce în continuare arestarea preventivă a inculpatului, începând cu data de 16 mai 2012 până la zi şi se va menţine starea de arest a acestuia potrivit dispoziţiilor art. 383 alin. 1/1 raportat la art. 350 alin. 1 Cod de procedură penală .

În ceea ce priveşte pedepsele aplicate inculpatei Ş. I., curtea apreciază că acestea sunt neîndestulătoare pentru motivele arătate în continuare:

Ş. I. este mama naturală a celor două minore. Faţă de minora G. E. inculpata a manifestat o totală lipsă de afecţiune, afirmând mereu că aceasta nu este fiica ei. Inculpata nu s-a ocupat deloc de fetiţă, din momentul când a adus-o acasă, a refuzat să-i facă baie, să o îngrijească. Minora O. M. a fost îngrijită de amanta inculpatului Ş. E., care locuia în aceeaşi casă cu ei, mama minorei nu s-a ocupat de creşterea şi îngrijirea acesteia, totodată inculpata încuviinţând şi acceptând actele sexuale la care minorele au fost supuse de soţul său, astfel că se impune majorarea pedepselor aplicate inculpatei de la 4 ani la două pedepse a câte 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului ( două fapte).

Menţinând dispoziţiile art. 33 lit. a, art. 34 lit. b Cod penal, se va dispune ca inculpata Ş. I. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv, 10 ani închisoare şi 10 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal.

Per ansamblu, curtea apreciază că, aducerea în „mediul familial” a celor două minore de la leagănul de copii, unde au fost lăsate tot de inculpaţi, nu a constituit decât o bună oportunitate pentru aceştia de a exercita asupra minorelor fapte antisociale şi reprobabile şi o sursă de venit, beneficiind de alocaţiile acestora, întrucât inculpaţii nu realizează nici un fel de venit, motive pentru care apelul inculpatei Şerban Ioana este nefondat, iar susţinerile inculpatului Ş. E., privind cuantumul ridicat al pedepselor sunt nefondate.

Faţă de considerentele de mai sus, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod de procedură penală se vor admite apelurile declarate de parchet şi inculpatul Ş. E. împotriva sentinţei penale nr. 90 din 16.05.2012 a Tribunalului Vâlcea şi în baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod de procedură penală se va respinge, ca nefundat apelul declarat de inculpata Ş. I.

În baza art. 192 alin. 2 Cod de procedură penală inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, onorariul avocatului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar în baza art. 192 alin. 3 Cod de procedură penală celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului.

Pentru aceste motive au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi inculpatul Ş. E. împotriva sentinţei penale nr. 90 din 16 mai 2012 a Tribunalului Vâlcea, care a fost desfiinţată, sub aspectul încadrării juridice a infracţiunilor de viol reţinute în sarcina inculpatului Ş. E. şi sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpaţilor, şi rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 334 Cod de procedură penală a fost schimbată încadrarea juridică a infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b şi b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal ( 2 fapte) în infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal ( 2 fapte).

În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b/1 şi alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal a fost condamnat inculpatul Ş. E. la două pedepse principale de câte 25 ani închisoare şi la câte 13 ani două pedepse complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal, constând în „ dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice”, „dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice”, „drepturile părinteşti” şi „dreptul de a fi tutore sau curator” pentru infracţiunea de viol (două fapte).

Menţinând dispoziţiile art. 33 lit. a, art. 34 lit. b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul Ş. E. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv, 25 ani închisoare şi 13 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal, constând în „ dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice”, „dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice”, „drepturile părinteşti” şi „dreptul de a fi tutore sau curator”.

În baza art. 383 alin. 2 C. pr. pen. a fost dedusă în continuare arestarea preventivă a inculpatului, începând cu data de 16 mai 2012 până azi, 05.07.2012 şi a fost menţinută starea de arest a acestuia.

Au fost majorate pedepsele principale aplicate inculpatei Ş.I. de câte 4 ani închisoare la câte 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului (două fapte).

Menţinând dispoziţiile art. 33 lit. a, art. 34 lit. b Cod penal, instanţa a dispus ca inculpata Ş. I. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv, 10 ani închisoare şi 10 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d şi e Cod penal, constând în „ dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice”, „dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice”, „drepturile părinteşti” şi „dreptul de a fi tutore sau curator”.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata Ş. I. şi au fost obligaţi inculpaţii să plătească statului câte 600 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care onorariul avocatului desemnat din oficiu, în sumă de câte 300 lei pentru fiecare inculpat, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

2. Încălcarea principiului legalităţii procesului penal. Nulitatea absolută a hotărârii apelate.

Art.2 alin.1 Cod procedură penală

Art.197 Cod procedură penală

Art.379 pct.2 lit. b Cod procedură penală

În cursul rejudecării, cauzei la instanţa de fond, nu s-a procedat la aplicarea deciziei de mai sus, cu ocazia judecăţii în primă instanţă şi, cu atât mai mult, la verificarea apărărilor consemnate în decizia anterioară a Curţii de Apel Piteşti, în modalitatea dispusă prin decizia la care s-a făcut referire mai sus, prin care s-a procedat la reinvestirea primei instanţe.

Omisiunea instanţei de fond de a proceda la înfăptuirea actelor sus menţionate, în cursul rejudecării cauzei, în sensul impus de art.6 par.3 din Convenţie şi, respectiv, neconformarea la hotărârea instanţei de apel, respectiv deciziei nr.61/A din 03.06.2011 Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei pronunţate în prima etapă procesuală şi rejudecarea cauzei, din perspectiva aspectelor evidenţiate mai sus, impune aplicarea în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art.197 Cod procedură penală, hotărârea apelată fiind lovită de nulitate absolută, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinţei..

Complinirea omisiunilor instanţei de fond, la care s-a făcut referire mai sus, nu este posibil a fi realizată în faza de judecată a apelului, în raport de natura motivelor de nelegalitate incidente cu referire la sentinţa penală apelată, întrucât s-ar încălca dreptul persoanelor acuzate la un prim grad de jurisdicţie, fapt care ar fi de natură a aduce o vătămare a intereselor legitime ale părţilor din proces şi, respectiv, la încălcarea principiului legalităţii procesului penal, consacrat de art.2 alin.1 Cod pr.penală.

Aceasta presupune, implicit, aplicarea dispoziţiilor art.379 pct.2 lit.b Cod pr.penală, respectiv, desfiinţarea integrală a sentinţei primei instanţe şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.

In condiţiile arătate, în rejudecarea cauzei, cursul procesului penal urmează a fi reluat, cu respectarea dispoziţiilor art.300, 321 şi urm. Cod procedură penală, întrucât se impunea verificarea regularităţii actului de sesizare, citirea rechizitoriului, administrarea probelor, în modalitatea stabilită şi prin decizia anterioară a instanţei de apel, ignorată de către prima instanţă, cu respectarea principiului administrării nemijlocite a probelor dar şi a celorlalte drepturi încălcate.

(Decizia penală nr. 92/a/13 septembrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.102 din 16 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art.334 C.pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică, pentru toţi inculpaţii, din infracţiunea prev. de art.215 alin.1,2 şi 5 Cod penal cu aplic. disp. art. 41 alin.2 Cod penal, în infracţiunea prev. de art.215 alin.1,3 şi 5 C.p. cu aplic. disp.art.41 alin.2 C.p. şi din infracţiunea prev. de art.26 C.p. rap.la art.290 C.p. cu aplic. disp.art.41 alin.2 C.p., în infracţiunea prev. de art.291 C.p. cu aplic. disp.art.41 alin.2 C.p.

Au fost condamnaţi inculpaţii A.F.G., domiciliată în municipiul C.A., str., bloc şi A.S. domiciliat în B., cu reşedinţa în oraşul Ş. judeţul A. la câte:

-2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. de art.323 alin.1 C.p. cu aplic.disp.art.74,76 C.p.;

-7 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a, b Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art.215 alin.1,3 şi 5 Cod penal cu aplic. disp.art.41 alin.2 Cod penal şi art.74,76 Cod penal;

-2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art.23 alin.1 lit.b şi c din Lg.nr.656/2002 cu aplic. disp.art.74,76 C.p.;

-2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prev. de art.291 Cod penal cu aplic.disp.art.41 alin.2 şi art.74,76 Cod penal.

În baza art.33,34 şi 35 Cod penal, s-au contopit pedepsele, urmând ca inculpaţii să le execute pe cele mai grele, sporite cu câte 6 luni, în total câte 7 ani şi 6 luni închisoare şi câte 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a şi b Cod penal, în condiţii privative de libertate potrivit art. 57 Cod penal.

În baza art.71 alin.2 Cod penal, pe durata executării pedepselor interzice inculpaţilor exercitarea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza aII-a, b Cod penal.

Prin aceeaşi sentinţă, au fost condamnaţi inculpaţii Ş.C.R. domiciliat în P. şi P.V.A. domiciliat în P., fără antecedente penale la câte:

-1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. de art.323 alin.1 C.p. cu aplic.disp.art.74,76 C.p.;

-5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a, b Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art.215 alin.1,3 şi 5 Cod penal cu aplic. disp.art.41 alin.2 Cod penal şi art.74,76 Cod penal;

-1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art.23 alin.1 lit.b şi c din Lg.nr.656/2002 cu aplic. disp.art.74,76 C.p.;

-2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prev. de art.291 C.p.cu aplic.disp.art.41 alin.2 C.p. şi art.74,76 Cod penal.

În baza art.33,34 şi 35 Cod penal, s-au contopit pedepsele, urmând ca inculpaţii să le execute pe cele mai grele, sporite cu câte 6 luni, în total câte 5 ani şi 6 luni închisoare şi câte 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a şi b Cod penal, în condiţii privative de libertate, potrivit art. 57 Cod penal.

În baza art.71 alin.2 Cod penal, pe durata executării pedepselor, s-a interzis inculpaţilor exercitarea drepturilor prev. de art.64 lit.a teza a II-a, b Cod penal.

În baza art.348 C.pr.penală, s-a dispus anularea actelor false.

În baza art.7 din Lg. nr.26/1990, s-a dispus trimiterea unei copii legalizate a prezentei hotărâri la Registrul Comerţului, pentru efectuarea cuvenitelor înregistrări.

În baza art.163 C.pr.penală, s-au menţinut măsurile asigurătorii privind bunurile de mobilier şi aparate electronice ale inculpatului A. S. şi sechestrul asigurător instituit asupra autovehiculelor aparţinând părţii responsabile civilmente, SC V. P. I. SRL B..

În baza art.14 şi 346 Cod penală, art.998 şi 1000 alin.3 Cod civil, au fost obligaţi inculpaţii, în solidar între ei, iar pe inculpaţii Ş. C. R. şi P. V. A., în solidar cu părţile responsabile civilmente SC V. P. I. SRL B. şi SC R. O. T. SRL B. la 2.291.113,61 lei, despăgubiri către partea civilă S.C. L. ROMÂNIA SRL B.

Au fost obligaţi inculpaţii, iar pe inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A. în solidar cu părţile responsabile civilmente, la câte 30.500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 50 lei reprezentând onorariul de avocat din oficiu, potrivit împuternicirii nr. 1557/9.04.2008, s-a dispus a se avansa din fondurile MJLC.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat, că prin decizia penală nr. 61/A din 03.06.2011 a Curţii de Apel Piteşti, au fost admise apelurile promovate de către inculpaţi şi de către procuror, a fost desfiinţată sentinţa penală nr.230 din 07.07.2010 a Tribunalului Argeş şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că sentinţa este lovită de nulitate deoarece inculpaţilor li s-a încălcat dreptul la apărare, dat fiind că în momentul în care a pus în discuţie încadrarea juridică instanţa nu le-a pus în vedere că au dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă şi a respins cererea acestora de acordare a unui termen în vederea pregătirii apărării în raport de noua calificare juridică. A mai reţinut instanţa de apel că şi calificarea juridică dată faptei de fals în înscrisuri este discutabilă, întrucât expertiza grafoscopică întocmită în cauză a dovedit că scrisul de pe actele defăimate nu aparţine niciunuia dintre inculpaţi şi neexistând probe că aceştia au ajutat cu intenţie la săvârşirea falsului, lor putându-li-se imputa că au folosit actele contabile care conţineau date necorespunzătoare adevărului, cunoscând că sunt false, în vedere producerii de consecinţe juridice.

Rejudecând cauza după desfiinţarea cu trimitere, tribunalul a constatat, că prin rechizitoriul nr. 18S/P/2006, D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Piteşti, a trimis în judecată pe inculpaţii A.F.G., A.S., Ş.C.R., P.V.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 alin.1 C.p., art.215 al.1,2 şi 5 C.p., cu aplic.art.41 al.2 C.p., art.26 rap. la art.290 C.p., cu aplic.art.41 al.2 C.p. şi art.23 al.1 lit.b şi c din Legea nr.656/2002.

Din probatoriul administrat în primul ciclu procesual, tribunalul a reţinut, în fapt, următoarele :

În anul 2005, inculpata A. F. G. era asociat unic şi administrator la SC A. C. G. GRUP SRL, cu sediul social în municipiul C. A., la domiciliul acesteia şi cu punct de lucru declarat în municipiul P., unde funcţiona şi SC E. SRL, ce avea ca asociat unic şi administrator pe învinuitul A. S.

Inculpaţii erau asociaţi şi la SC S.D.A. SRL, cu sediul în municipiul C.A., la domiciliul inculpatei A. F. G., dar şi cu punct de lucru în municipiul P.

În documente a figurat ca administrator inculpatul A.S.

Inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A. în aceeaşi perioadă, au fost asociaţi şi administratori cu drepturi egale la SC R.O.T. SRL, cu sediul în comuna B., judeţul A., firmă ce se ocupa exclusiv cu comercializarea produselor petroliere en gross - en detail, şi SC V. P.I. SRL, cu sediul în comuna B., judeţul A., societate comercială ce avea ca principal obiect de activitate transporturile rutiere, dar ocazional, a prestat şi alte activităţi comerciale.

Inculpaţii A. F. G. şi A. S. s-au cunoscut în anul 2003 şi, la scurt timp, s-au hotărât să facă afaceri împreună. Aşa se explică şi faptul că SC AMG C.G. G. şi SC S.A. SRL, aveau sediile sociale declarate în municipiul C. A., la domiciliul primei inculpate, dar şi puncte de lucru în municipiul P.

SC E. SRL P., unde era asociat unic şi administrator inculpatul A.S., intrase în incidenţă bancară, firma se blocase din punct de vedere financiar, astfel că nu mai putea derula activităţi comerciale, iar situaţia l-a determinat pe inculpat să se asocieze şi să intre în parteneriat de afaceri cu inculpata A. F. G.

Inculpatul A. S. avea o datorie de 50 milioane lei ROL la SC L. ROMÂNIA SRL – Sucursala Rm.Vâlcea, rezultată din neplata unor cantităţi de carburanţi, motiv pentru care a hotărât, împreună cu cealaltă inculpată, să achite respectiva datorie din veniturile dobândite de SC AMG CGG SRL, pe care în fapt o coordonau amândoi, urmând să solicite încheierea unui contract de aprovizionare cu produse petroliere pe bază de card corporativ.

Lucrurile s-au desfăşurat conform planului, astfel că SC L.ROMÂNIA SRL a încheiat cu SC AMG CGG SRL „Contractul de vânzare-cumpărare prin utilizarea cardului corporativ LUKOIL” nr.3638/10.02.2005. Inculpata A.F.G. s-a dovedit încă de la încheierea contractului neserioasă, deoarece a lăsat drept garanţie o filă cec în alb, care nu a avut niciodată acoperire, lucru ce s-a constatat când a fost introdusă în circuit la data de 06.01.2006, onorarea ei fiind refuzată. Susnumita nu avea voie să mai emită cecuri deoarece încă de la data de 23.11.2004 intrase în interdicţie bancară, pentru care fusese somată chiar în scris de Banca Românească cu adresa nr.***. La data de 07.12.2004, inculpata predase, pe bază de proces-verbal un carnet de cecuri, cu două file, la banca menţionată. Cu toate acestea, ea a oprit clandestin fila de cec precizată, cu care a garantat contractul de vânzare-cumpărare carburanţi încheiat cu partea vătămată, sub nr.***.

În baza acestui contract, beneficiarul, denumit în contract „cumpărător”, a primit două carduri care, potrivit art.3.1 din convenţie, nu constituiau un instrument de plată, ci „un instrument de evidenţă a tranzacţiilor efectuate de cumpărător”.

Cu cardurile corporative clientul putea alimenta autovehiculele proprii de la orice staţie de distribuţie a SC L. ROMÂNIA SRL (fostă L. D. SRL).

În mod concret, beneficiarul contractului prezenta cardul corporativ la staţia de distribuţie, acesta era operat în sistemul de calcul şi dacă era valid şi nu existau plăţi restante, se accepta alimentarea. Automat, în sistemul informatic de gestiune a datelor se înregistra tipul carburantului aprovizionat, data, ora, minutul, secunda, staţia de alimentare, cantitatea de carburant livrată şi valoarea acesteia

Datele menţionate erau colectate automat, în timp real, de baza de date centrală a SC L. ROMÂNIA SRL privind livrările de carburanţi pe bază de card corporativ, la orice staţie de distribuţie din ţară s-ar fi produs aceasta.

La 15 zile după prima aprovizionare, furnizorul emitea factură pentru întreaga cantitate de produse petroliere aprovizionate, iar beneficiarul trebuia să facă plata în următoarele 15 zile.

În baza acestui tip de contract, beneficiarul nu putea să revândă carburanţii achiziţionaţi. Dacă şi-ar fi exprimat această intenţie, furnizorul ar fi încheiat alt tip de contract, cu alte clauze şi cu livrare directă din depozitele SC L. ROMÂNIA SRL. Faptul că inculpaţii au ascuns furnizorului intenţia lor reală, dovedeşte că aceştia plănuiseră să o înşele pe partea vătămată.

Inculpata A.F.G. a primit de la furnizor două carduri, ea a oprit un card corporativ, iar pe celălalt i l-a dat spre folosinţă inculpatului Alexandrescu Săndel.

În perioada februarie-aprilie 2005, cei doi inculpaţi au aprovizionat cantităţi modice de carburanţi de la staţiile de distribuţie „LUKOIL” , achitând facturile la timp.

Pe la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai 2005, inculpaţii PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G., s-au asociat, la iniţiativa primului, urmărind achiziţionarea de carburanţi şi revinderea acestora sub preţul de aprovizionare, iar la momentul acumulării unor valori foarte mari sistarea plăţii produselor către furnizor.

Bazându-se pe faptul că totul va fi privit ca o relaţie comercială în care unul dintre parteneri intră în încetare de plăţi, nimeni nu va suferi nici un fel de consecinţă, mai ales că A.S. şi A.F., au avut grijă ca atât ei, cât şi SC AMG CGG SRL, să nu mai deţină nici un fel de bunuri, iar creditorul să nu-şi poată valorifica niciodată creanţa.

Inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A. au evaluat că neavând ei sau societăţile comerciale pe care le administrau o relaţie comercială directă cu persoana juridică vătămată, nu vor avea nici un fel de răspundere în cauză.

În luna februarie 2005, inculpaţii PVA şi ŞCR au fost invitaţi telefonic de către inculpatul AS, la sediul din municipiul P., iar acolo acesta, împreună cu inculpata AFG, le-au făcut oferta de a le vinde benzină şi motorină.

Cei doi au fost convinşi că ofertanţii sunt parteneri de afaceri în aceeaşi firmă, arătând că se cunoşteau de mult timp, inculpatul AS executându-le, anterior, instalaţii şi lucrări de amenajări interioare.

Iniţial nu au luat prea în serios oferta, cunoscându-l pe AS ca fiind o persoană ce nu inspira încredere, dar au fost rechemaţi în mai multe rânduri la aceeaşi locaţie şi în luna mai 2005, au căzut de acord cu privire la preţul de achiziţionare a carburanţilor şi au încheiat contractul nr.***/12.05.2005 .

Martorul F.A.T., la data comiterii faptelor fiind şef al Staţiei de Distribuţie Carburanţi L. nr.5 Piteşti, a declarat că inculpata AFG, după ce a realizat contractul cu SC L. ROMÂNIA SRL privind dobândirea a două carduri corporative, a venit la locul său de muncă şi l-a întrebat dacă poate, în baza acestora, să aprovizioneze direct de la pompă, la o singură prezentare, câteva mii de litri „respectiv să încarce o autocisternă”.

Acesta i-a precizat că nu ştie ce răspuns să-i dea, dar că o să-şi consulte şefii de la Sucursala Vâlcea şi o să o informeze

Şi-a consultat superiorii, iar aceştia i-au dat un răspuns afirmativ.

În ziua următoare, inculpata AFG, împreună cu inculpatul AS a venit la Staţia L. nr.5 Piteşti, amândoi s-au interesat de răspunsul conducerii Lukoil, iar el le-a comunicat că pot ridica în baza cardului corporativ orice cantitate de carburant.

Ca urmare, aşa cum a declarat martorul A. A., care a lucrat în calitate de conducător auto la firmele administrate de Ş. C. R., în prima parte a anului 2005, a fost dirijat de şeful său, în mai multe rânduri, să ridice cu o autocisternă, carburanţi, de la Staţia de distribuţie L.Piteşti 5, pe care i-a descărcat la SC S. SRL B. A., aşa cum i s-a indicat de către angajator.

De fiecare dată, venea la Staţia Piteşti 5 a L. inculpatul A.S. zis M., care prezenta lucrătorului unităţii cardul corporativ.

Cardul era lăsat la staţie pentru că încărcarea unei autocisterne prin pompă dura 3-4 ore. După încărcare şoferul primea de la lucrătorul staţiei bonuri de alimentare şi o copie după un certificat de calitate, pe care le preda unuia dintre administratori. De precizat, că pompele erau programate electronic să se oprească după livrarea unei cantităţi de produs ce varia în jurul a 300 litri. Aşa se face că pentru o cisternă în care încărcau peste 30.000 litri, se emiteau zeci de bonuri.

De asemenea, potrivit martorului F. T., fost şef al Staţiei nr.5 L. Piteşti, inculpaţii A.F.G. şi A. S. au discutat cu el în legătură cu aprovizionarea de carburanţi pe bază de carduri corporative şi din modul cum au tratat problema şi se comportau, i-a lăsat impresia că cei doi sunt parteneri de afaceri. Martorul a mai relatat că şoferii delegaţi veneau de regulă la staţie pentru încărcare cu cardul corporativ, dar şi inculpatul A.S. alimenta tot pe baza unui card corporativ.

M. C., fost şef Serviciu carduri la Centrala L. România, a învederat că pentru livrările de carburanţi pe bază de card corporativ nu exista o limită maximă, ci doar una minimă. La 15 zile se emitea factură către client pentru cantitatea aprovizionată chenzinal, iar plata trebuia făcută după scurgerea unei alte perioade de 15 zile.

Conform atribuţiunilor de serviciu, urmărea cu ajutorul sistemului informatic cantităţile de carburant livrate clienţilor pe bază de card corporativ, iar la un moment dat, prin luna iulie 2005, a observat că SC AMG CGG SRL, alimenta excesiv în raport cu ceilalţi parteneri, astfel că l-a contactat telefonic pe inculpatul Alexandrescu Săndel, care figura în baza de date cu prenumele „Mihai”, ca fiind persoana de contact în relaţia comercială dintre cele două societăţi comerciale.

Inculpatul A. S. a motivat că are de executat lucrări pe Autostrada Bucureşti-Piteşti, chiar în zona Staţiei L. Piteşti 5 şi de aceea ridică mari cantităţi de produse petroliere.

Nu după mult timp, de la convorbirea telefonică a celor doi, inculpatul A. S. s-a prezentat personal la Serviciul carduri, unde a căutat-o pe şefa serviciului – M. C., dorind să o asigure personal că el este un bun platnic şi că lucrările la autostradă îl forţează la alimentări cu cantităţi mari de carburanţi. Explicaţia susnumitului a fost nereală, pentru că toate produsele petroliere ridicate de la SC L. ROMÂNIA SRL au fost livrate la SC ROT SRL şi SC V.P.I. SRL. Nici SC AMG CGG SRL şi nici o altă firmă administrată de inculpaţii A.S. şi A.F.G., nu a avut de executat lucrări pe Autostrada Bucureşti-Piteşti. El a încercat şi a reuşit să ascundă adevărul, deoarece tipul de contract încheiat cu SC L. ROMÂNIA SRL, nu-i permitea aprovizionarea cu produse petroliere de la staţiile acestei societăţi comerciale şi revinderea lor en gross.

Inculpaţii au plătit corect către SC L. ROMÂNIA SRL, carburanţii aprovizionaţi până în lunile februarie-iulie 2005. S-a început cu aprovizionări în cantităţi mici, după care lunar au crescut simţitor cuantumul acestora, câştigând în acest mod încrederea partenerului de afaceri. În luna august 2005 au aprovizionat produse petroliere în valoare de 2.191.356,16 lei RON conform facturilor fiscale seriile *** numerele *** ş.urm., cu scadenţă la data de 15.07.2005, au plătit din valoarea acesteia de 410.686,84 lei RON, suma de 310.929,39 lei RON , lucru neobservat de furnizor la timp, pentru a stopa livrările, situaţie de care au profitat inculpaţii şi nu au mai achitat nici această restanţă, creând un prejudiciu total de 2.291.113, 61 lei RON, 652.534,24 euro la data de 1 septembrie 2005.

Aceştia au negociat şi vândut la beneficiarii lor, încă de la început, în mod continuu, carburanţi sub preţul cu care erau facturaţi de SC L. ROMÂNIA SRL, pierderea aferentă vânzărilor sub preţul de achiziţie fiind de 167.282, 58 lei RON.

Inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A., lucrau pentru firmele administrate, chiar în perioada în discuţie, cu carduri corporative tip L., ştiind regimul acestora şi preţurile practicate de furnizor. Cei doi inculpaţi aveau autorizat antrepozit fiscal, la SC R.O.T. SRL, pentru depozitare produse petroliere şi vinderea lor în regim en gross şi prin urmare cunoşteau exact preţurile de piaţă practicate de firmele concurente de profil.

Potrivit martorilor S.C.M. administrator la SC C. SRL Piteşti şi S.C. administrator la SC S. SRL B.-A., firme ce au în proprietate staţii de distribuţie carburanţi, inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A., i-au căutat la sediul firmelor lor şi le-au propus să le livreze benzină şi motorină, la preţuri convenabile, motiv pentru care au acceptat oferta lor. Mai mult, pe lângă preţul sub cel practicat de firmele concurente în piaţă, produsele petroliere le erau aduse cu mijloacele de transport ale societăţilor comerciale ce aparţineau inculpaţilor.

Cei doi inculpaţi au susţinut, în mod nereal că livrează motorina şi benzina la preţul de depozit al L., înţelegerea cu martorii fiind verbală iar plata produselor petroliere făcându-se întotdeauna prin viramente bancare.

Facturile de livrare a mărfurilor le aduceau fie şoferii care realizau transportul, fie unul dintre cei doi inculpaţi.

Inculpaţii au încercat să explice vânzarea produselor petroliere sub preţul de achiziţie prin fluctuaţiile preţurilor impuse de piaţă.

Din verificările realizate de Garda Financiară – Comisariatul regional Argeş, în evidenţele contabile ale SC R.O.T. SRL şi SC AMG C.G.G. SRL, a rezultat, că în ziua în care se încărcau carburanţii de la staţiile Lukoil, în aceeaşi zi produsul ajungea la cumpărătorul final şi deci vânzarea nu avea cum să fie influenţată de fluctuaţiile de pe piaţa de profil. Pe de altă parte, este de notorietate că toţi operatorii mari de pe piaţa de carburanţi, printre care se află şi SC L. ROMÂNIA SRL, anunţă scumpirile sau ieftinirile produselor cu cel puţin 24 de ore înainte şi prin urmare, firmele concurente, au timp să-şi reaşeze preţurile, conform cererii şi ofertei din piaţă.

În luna ianuarie 2006, la încheierea exerciţiului financiar s-a observat că SC ROMAL OIL TRANSPORT SRL datora la SC AMG C.G.G. SRL peste 2 milioane lei RON. I-a fost adus la cunoştinţă acest lucru administratorului Ş.C.R, iar acesta a susţinut că nu are datorii, că a acoperit cu numerar debitele cu care figurează în acte şi că va aduce chitanţe doveditoare.

Prin luna februarie 2006, susnumitul i-a prezentat martorei I.L.E., care se ocupa de contabilitatea firmei, un număr mare de dispoziţii de plată, care păreau că provin de la SC AMG C.G.G. SRL şi atestau că inculpata A.F.G. dispunea către casierie încasarea sumelor de bani înscrise în fiecare document.

Martora i-a explicat inculpatului că acele dispoziţii de încasare nu pot fi considerate documente justificative de plată, deoarece sunt documente interne ale altei firme neputând substitui chitanţele de plată. De asemenea, i-a precizat că acele documente de încasare nu erau reflectate în registrele de casă şi în documentele bancare ale SC AMG C.G.G., care figura ca sursă de origine .

Inculpatul Ş.C.R. i-a replicat că el îşi asumă răspunderea pentru acele documente, cât şi pentru înregistrările pe care trebuia să le facă firma de contabilitate în baza lor în documentele SC R.O.T. SRL.

Pentru că operaţiunile contabile pe care martora urma să le facă în contabilitate, erau ilegale, i-a luat inculpatului o cerere prin care îi solicita să opereze dispoziţiile de plată în discuţie. În acea cerere inculpatul Ş.C.R. preciza că sumele înscrise în acele dispoziţii de plată au fost achitate în numerar, banii provenind din conturile bancare ale SC R.O.T. SRL.

Din probele administrate rezultă, că la datele înscrise în dispoziţiile de plată, SC R.O.T. SRL fie în casierie, fie în conturile bancare nu dispunea de sumele înscrise în actele contabile în discuţie.

De aici, s-a reţinut cu certitudine, că acele dispoziţii de încasare erau false. Inculpaţii A.S. şi A.F.G. au declarat că nu cunosc nimic în legătură cu acele dispoziţii de încasare.

S-a dispus realizarea unei constatări tehnico-ştiinţifică criminalistică cu privire la cele 82 dispoziţii de încasare, iar raportul întocmit de experţi a concluzionat că scrisul şi semnăturile de pe dispoziţiile de încasare nu aparţin inculpaţilor PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G. şi nici persoanelor suspectate de organele de urmărire penală.

De asemenea, nici ştampila nu aparţine firmei de la care documentele par că provin.

Pe de altă parte, a reţinut instanţa de fond, inculpatul P.V.A. a declarat că el şi partenerul său au plătit mari sume de bani în numerar şi că inculpaţii A.F.G. şi A.S. nu le-au dat chitanţe pentru că nu le-a cerut acest lucru. Cu ocazia controlului efectuat de Garda Financiară, acele dispoziţii de plată, cu care el şi partenerul său justificau plăţile în numerar, nu le-au fost luate în calcul ca documente justificative.

În acest context, instanţa a observat că inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A, în consens, au folosit acele dispoziţii de încasare false, pe de o parte pentru justificarea sumelor de bani scoase din firmă, succesiv, până la concurenţa debitului către SC AMG C.G.G. SRL, reflectat mai departe în paguba creată la SC L. ROMÂNIA SRL, iar pe de altă parte însuşirea acestora.

Aceeaşi martoră a relatat că după încheierea exerciţiului financiar pe o anumită lună, a observat că SC AMG C.G.G. SRL, a vândut motorină la SC R.O.T. SRL, fără să posede acte de intrare pentru asemenea produs, lucru pe care i l-a adus la cunoştinţă inculpatului A.S. Acesta i-a adus un listing al unor aprovizionări de la o staţie L., spunând că aceea îi facturează carburantul de două ori pe lună.

Ulterior, i s-au adus nişte facturi de livrare motorină de la o firmă din B., iar în raportul Gărzii Financiare – Comisariatul Regional Argeş, se relevă că SC AMG C.G.G SRL apare ca având intrări de motorină de la SC L.A.G. IMPEX SRL, în baza facturilor cu seriile ***, numerele *** ş.urm. fiecare pentru cantitatea de 33.000 litri, dovedindu-se că această societate comercială nu a prestat niciodată activitate, iar facturile cu seriile şi numerele menţionate nu au aparţinut firmei în discuţie, ceea ce demonstrează că formularele tipizate sunt false, neputându-se depista cine a executat scrisul din acestea.

Pentru a justifica livrările de carburanţi de la SC AMG C.G.G. SRL la SC R.O.T. SRL, inculpaţii A.F.G şi A.S., i-au cerut secretarei menţionate să întocmească facturile cu seriile ** nr.*** ş.urm. şi avizele de însoţire a mărfii seriile ***, numerele ***, în care s-a înscris în mod neadevărat că delegat a fost numitul A.S., căruia i s-a atribuit o serie şi un număr de carte de identitate false, iar semnătura de pe aceste documente nu este a persoanei trecute în acestea. În facturile precizate s-a trecut că transportul s-a realizat cu autovehiculul înmatriculat sub nr.SB-**-***. Şi acest număr de circulaţie este trecut în fals, deoarece din verificările realizate de către organele de poliţie a rezultat că în anul 2005 acest număr de circulaţie a fost atribuit unui autoturism Dacia 1300 aparţinând numitului M.D. din oraşul A., judeţul S.. În ceea ce priveşte documentele de livrare (avize şi facturi) emise de SC AMG C.G.G. SRL către cele două societăţi comerciale, din vizualizarea acestora se constată că toate au menţionat la rubrica „Date privind expediţia” acelaşi nume (A. S.; CI seria ** nr.****** eliberată de Poliţia P. şi acelaşi mijloc de transport (SB *****). Având în vedere modalitatea de livrare a carburantului prezentată anterior rezultă că aceste date nu sunt adevărate deoarece livrarea efectivă a carburantului s-a realizat în mai multe staţii de distribuţie ale SC L. ROMÂNIA SRL, de multe ori în acelaşi timp.

În acelaşi mod, s-a procedat şi cu facturile fiscale seriile *** nr.*** ş.urm.. De precizat că pe factura nr.*** şi ***, anterior evidenţiate, s-a menţionat în mod neadevărat că s-au livrat 160.000 litri şi respectiv 270.000 litri motorină, cantităţi ce nu pot încăpea într-o singură autocisternă la un transport, deoarece astfel de utilaje au capacităţi care oscilează în jurul a 35.000 litri. .

În perioada 20-28.06.2005, inculpaţii A.F.G şi A.S. care au conlucrat în numele SC AMG C.G.G. SRL au cerut secretarei B.C. să completeze şi semneze opt avize de însoţire a mărfurilor, seria ***, de la nr.*** la nr.***, în care sunt înscrise livrări de motorină în cantitate de 270.600 litri, care sunt false, deoarece în luna iunie 2005, firma în discuţie nu a deţinut acte de provenienţă legală pentru cantitatea evidenţiată, cantitate care nu apare înregistrată în evidenţele primare de contabilitate privind produsele petroliere ieşite din gestiune în luna iunie 2005.

Facturile cu date nereale consemnate în ele, emise de SC AMG C.G.G. SRL către SC R.O.T. SRL sunt şi următoarele: seriile ***, nr.*** ş.urm.. De la acelaşi furnizor către SC V. P. I. SRL, s-au emis facturi cu menţiuni neadevărate, seriile *** nr.***

Pentru a ascunde adevărata destinaţie a circulaţiei băneşti, a dobândirii şi folosirii în interes propriu a banilor dobândiţi prin fraudă, inculpaţii au folosit diferite documente false, pe care au avut grijă să nu apară scrisul lor, ci al unor persoane neidentificate.

Astfel, inculpaţii Ş.C.R şi P.V.A., au folosit cele 82 dispoziţii de încasare false despre care s-a făcut vorbire, pe care le-au depus la contabilitatea firmei, ca fiind provenite de la SC AMG C.G.G SRL, pentru a justifica banii însuşiţi împreună cu ceilalţi doi inculpaţii , dar pentru care nu aveau acoperire legală.

De asemenea, după declanşarea cercetărilor penale au produs acte de înstrăinare a SC R.O.T. SRL, prin cesiune, în baza unui contract încheiat cu numitul Ş. C. C., iar în actele încheiate au menţionat că i-au predat acestuia toate actele financiar contabile cât şi întreaga arhivă, pentru a nu se putea verifica şi proba cu documente activităţi comerciale concrete şi mişcarea fluxurilor de numerar, prin verificarea mai ales a registrelor operaţiunilor de casă.

Pe parcursul derulării activităţii infracţionale, inculpaţii au rulat sume mari de bani în numerar, depunându-i şi retrăgându-i succesiv din conturile societăţilor comerciale, pentru ca, în cele din urmă, să-i folosească în interes propriu.

Prejudiciul cauzat părţii civile este în sumă de 2.281.113,61 lei potrivit rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

Situaţia de fapt a fost dovedită cu actele întocmite de către organele de urmărire penală, probe ce se coroborează cu depoziţiile martorilor G.I., P.O. E. ş.a. audiaţi în cauză.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că încadrarea juridică dată faptelor în actul de sesizare este greşită.

Astfel, prin rechizitoriu, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. 1, 2 şi 5 C.pen.

Din cele reţinute, rezultă fără dubiu, în opinia instanţei de fond, că inculpaţii au indus şi menţinut în eroare pe partea vătămată cu ocazia încheierii şi executării contractului privind livrarea de carburanţi, ascunzându-i că achiziţionează produsul petrolier în scop de revânzare. De asemenea, este evident că dacă ar fi cunoscut intenţiile reale ale inculpaţilor, partea vătămată nu ar fi încheiat acel tip de contract, ci un altul.

Prin urmare, tribunalul a considerat, că fapta ce trebuie reţinută în sarcina inculpaţilor este înşelăciunea în convenţii cu consecinţe deosebit de grave.

Pe de altă parte, prin rechizitoriu, aceştia au fost trimişi în judecată şi pentru infracţiunea prev. de art. 26 C.pen. rap. la art 290 C. pen.

Întrucât expertiza grafoscopică întocmită în cauză a dovedit că scrisul de pe actele defăimate nu aparţine niciunuia dintre inculpaţi şi neexistând probe că aceştia au ajutat cu intenţie la săvârşirea falsului, lor li se poate imputa că au folosit actele contabile care conţineau date necorespunzătoare adevărului, cunoscând că sunt false, în vedere producerii de consecinţe juridice.

În consecinţă, tribunalul a considerat, că încadrarea corectă pentru această faptă este de uz de fals.

Inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, dând declaraţii contradictorii pe parcursul procesului penal, iar în final construindu-şi apărări ce sunt contrazise de ansamblul probator al cauzei.

În primul rând, inculpaţii au susţinut că în speţă nu este vorba despre fapte cu conotaţii penale, esenţa cauzei deduse judecăţii fiind de natură civilă în sensul în care tot ce se poate reţine în sarcina lor este nerespectarea unor obligaţii contractuale, nicidecum înşelarea partenerului de afaceri.

Apărarea nu a fost primită de instanţa de fond, întrucât din situaţia de fapt reţinută rezultă că intenţia inculpaţilor a fost de la început alta decât o relaţie de afaceri normală. Astfel, contractul încheiat cu partea vătămată era unul de livrare a produsului petrolier în baza unor carduri corporative.

Cu cardurile corporative clientul putea alimenta autovehiculele proprii de la orice staţie de distribuţie a SC L. ROMÂNIA SRL, însă nu putea să revândă carburanţii achiziţionaţi. Dacă şi-ar fi exprimat această intenţie, ar fi trebuit încheiat alt tip de contract, cu alte clauze.

Or, inculpaţii au lăsat o perioadă să se înţeleagă că folosesc cardurile conform contractului, pentru a câştiga încrederea părţii vătămate, după care au trecut la achiziţionarea carburantului în scop de revânzare, operaţiune oprită prin contractul încheiat între părţi.

Mai mult, pentru a fi siguri de o desfacere rapidă, inculpaţii au revândut carburantul cu preţuri mai mici decât cele de achiziţie, operaţiune ce făcea parte din planul lor de obţinere într-un timp scurt a unor profituri considerabile.

Toate aceste manopere, a apreciat instanţa de fond, nu pot fi considerate normale în desfăşurarea unei relaţii comerciale, ele fiind în mod evident modalităţi de inducere şi menţinere în eroare a părţii vătămate.

Prin urmare, a reţinut tribunalul, nu se pune problema neexecutării sau executării defectuoase a unui contract, ci a unei înşelăciuni în convenţii.

Că este aşa, a dovedit-o modul de operare, încercarea inculpaţilor de a da un aspect legal activităţii lor infracţionale, de a o face pe partea vătămată să creadă să sunt clienţi de bună credinţă.

Pe de altă parte, inculpaţii au susţinut, că nu au comis infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, că doar au colaborat în afaceri, Ş. şi P. necunoscând-o iniţial pe inculpata A.

Tribunalul a constatat, că textul incriminator nu cere ca toţi membri asocierii să se fi cunoscut în prealabil, ci doar ca aceştia să constituie o astfel de asociere, să adere la ea sau să o sprijine în orice mod.

Din probatoriul administrat, rezultă cu prisosinţă că inculpaţii PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G. s-au asociat în vederea înşelării părţii vătămate, iar în cadrul grupării iniţiativa a avut-o primul inculpat. El a iniţiat contractarea de carburanţi de către SC AMG CONSTRUCT C.G.G. SRL de la partea vătămată şi tot el a generat convenţia dintre această firmă şi SC R.O.T. SRL – SC V. P. I. SRL.

Tribunalul a apreciat, că în cadrul asocierii, inculpaţii A.S. şi A.F.G. au avut rolul de a se ocupa cu aprovizionarea de carburanţi de la persoana vătămată şi a produce actele necesare în relaţiile comerciale dezvoltate, iar inculpaţii Ş.C.R. şi P.V.A. au avut rolul de a găsi clienţi şi a le vinde produsele petroliere.

Inculpatul A.S., ca iniţiator al fraudei, a avut şi calitatea de persoană de contact în cadrul relaţiei comerciale cu SC L. ROMÂNIA SRL, el reglând eventualele disfuncţii ce se produceau cu privire la livrările de produse petroliere, plăţi, ori blocarea cardurilor. Acesta, împreună cu inculpata A.F.G, au dispus şi cu privire la banii SC AMG C.G.G. SRL.

Acelaşi inculpat era, practic, principalul om de acţiune în cadrul SC AMG C.G.G. SRL, deoarece el s-a ocupat de toate problemele ce presupuneau o anumită dificultate, deşi inculpata A.F.G. figura în acte ca asociat unic şi administrator al societăţii comerciale.

În ce priveşte infracţiunea de uz de fals, inculpaţii au susţinut că nu ştiau că respectivele acte contabile sunt false câtă vreme nu s-a putut stabili autorul falsificării, iar ele nu au produs consecinţe juridice.

Susţinerile au fost contrazise de probele dosarului, care conduc la concluzia că inculpaţii au uzat de acte contabile pe care au avut grijă să nu le falsifice ei înşişi, tocmai pentru a nu fi descoperiţi. Faptul că nu au fost descoperiţi autorii falsurilor nu are relevanţă, important fiind că inculpaţii cunoşteau că actele sunt false. Şi cunoşteau cu siguranţă acest lucru, întrucât rostul acestor acte era tocmai acela de a le acoperi activitatea infracţională. Or, s-a stabilit că atât dispoziţiile de plată, cât şi facturile false conţineau date nereale, scopul în care au fost falsificate, la cererea inculpaţilor, fireşte, fiind acela de a acoperi din punct de vedere contabil întreaga activitatea infracţională.

Sub aspectul consecinţelor juridice, tribunalul a constatat, că textul de lege nu cere ca actele false utilizate să fi produs consecinţe juridice, ci să fi fost falsificate în vederea producerii de consecinţe juridice. Această condiţie este îndeplinită, din moment ce inculpaţii au folosit respectivele acte ce conţineau date nereale în vederea justificării, din punct de vedere contabil, a operaţiunilor economice desfăşurate în mod ilegal de societăţile lor comerciale, deci în mod evident cu scopul de a produce consecinţe juridice.

În ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, inculpaţii s-au apărat susţinând că, din moment ce infracţiunea premisă, înşelăciunea, nu subzistă, nici această infracţiune nu poate fi reţinută în sarcina lor. S-a mai susţinut, că modul de sesizare a organelor de urmărire penală pentru această infracţiune nu este cel prevăzut de legea spălării banilor potrivit căreia Oficiul Naţional pentru Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ar fi trebuit să fie titularul sesizării.

Tribunalul a apreciat, că nici aceste apărări nu sunt de natură să răstoarne probatoriul administrat în cauză, care dovedeşte că inculpaţii au disimulat adevărata provenienţă a sumelor de bani pe care le-au rulat, iar în final le-au folosit în interes propriu.

Pentru a realiza acest lucru şi pentru a ascunde că inculpaţii au dobândit banii cunoscând că provin din înşelarea părţii vătămate, Ş.C.R. şi P.V.A. au închis în contabilitate debitele din afacerea comercială descrisă, folosind dispoziţii de încasare false, au cesionat SC R.O.T. SRL, unei persoane ce face parte din paria societăţii, pentru a se putea pierde urma actelor de evidenţă contabilă de care s-au folosit la săvârşirea faptelor. În acelaşi scop inculpaţii A.F.G. şi A.S. au emis ordine de plată a unor sume de bani către societăţi comerciale ale unor cunoştinţe ale lor, ca reprezentând „avans marfă”, lucru neadevărat, după care au primit de la cei în cauză bani în numerar, pe care şi i-au însuşit, întrucât aceştia nu au mai reintrat în patrimoniul firmei.

Toate aceste manopere au fost de natură să realizeze cerinţele prevăzute în textul incriminator.

Potrivit disp.art.23 alin.1 lit.b din Legea nr.656/2002, constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei , a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni, iar conform dip.art.23 alin.1 lit.b din aceeaşi lege, fapta este săvârşită în condiţiile dobândirii, deţinerii sau folosirii de bunuri, cunoscând că aceştia provin din săvârşirea de infracţiuni.

Tribunalul a apreciat, că nu are relevanţă susţinerea formulată de apărători în sensul că această infracţiune nu subzistă, deoarece nu s-a săvârşit infracţiunea premisă şi nu s-a făcut dovada existenţei unor bani sau bunuri la inculpata A. sau la partea responsabilă civilmente SC AMG C.G.G. SRL, deoarece infracţiunea nu a fost săvârşită în cond. lit. a , iar în cauză este dovedită activitatea desfăşurată de inculpaţi pentru dobândirea de bunuri şi ascunderea provenienţei acestora cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

În ce priveşte sesizarea specială pe care o invocă inculpaţii, tribunalul a constatat, că, într-adevăr, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 656/2002 arată că Oficiul Naţional pentru Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor va proceda la analizarea şi prelucrarea informaţiilor, iar atunci când se constată existenţa unor indicii temeinice de spălare a banilor, va sesiza de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Tribunalul a apreciat, că acest mod de sesizare specială este valabil în alte împrejurări decât cel din speţa dedusă judecăţii, respectiv atunci când din informaţiile furnizate de bănci rezultă date cu privire la spălarea banilor.

Or, în speţă, datele despre comiterea acestei infracţiuni a apărut pe parcursul cercetărilor, motiv pentru care s-a apreciat, că acest mod de sesizare specială nu mai era necesar, în condiţiile în care organele de urmărire penală fuseseră deja sesizate despre activitatea infracţională a inculpaţilor. În acest context s-au făcut cercetări privind întreaga activitate infracţională, iar încadrarea juridică a faptelor este atributul exclusiv al procurorului. Prin urmare, tribunalul a constatat că organul de urmărire penală a fost legal sesizat.

În raport cu situaţia de fapt reţinută şi cu cele prezentate, tribunalul a considerat, că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art.215 alin.1,3 şi 5 Cod penal, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. de art.323 alin.1 Cod penal, spălare de bani, prev. de art.23 alin.1 lit.b şi c din Lg.nr.656/2002 şi uz de fals, prev. de art.291 Cod penal, texte în baza cărora se vor pronunţa condamnările.

La stabilirea pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor şi a modalităţii de executare, s-au avut în vedere criteriile generale prev.de art.72 Cod penal, art. 74 lit. a C.Pen, cu consecinţele prev. de art. 76 C. pen., art. 52 C. pen., art. 57 C.pen.

S-a mai justificat de către prima instanţă reţinerea formei continuare pentru infracţiunea de înşelăciune şi, aplicarea dispoziţiilor art.33, 34 Cod penal.

În baza disp art 65 C. pen., precum şi disp art 215 alin 5 C. pen, li s-a aplicat inculpaţilor, pentru infracţiunea de înşelăciune şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Pedeapsa accesorie a fost aplicată în baza disp.art.71 alin.2 Cod penal, ţinând seama de criteriile prev.de art.71 alin.3 Cod penal.

Sub aspectul laturii civile, tribunalul a constatat, că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma ce a fost stabilită prin expertiza contabilă drept prejudiciu.

Inculpaţii au susţinut, că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în termenul prevăzut de lege, adică înainte de citirea actului de sesizare.

Tribunalul a constatat, că, chiar în faza de urmărire penală, partea vătămată a solicitat dezdăunarea, motiv pentru care manifestarea de voinţă a acesteia de a sta ca parte civilă în procesul penal a fost valabil exprimată şi deci constituirea s-a făcut în termen.

În baza art. 14 şi 346 Cod procedură penală, s-a constatat îndeplinirea cerinţelor privind disp. art. 998 , art. 1000 alin. 3 şi art. 1003 Cod civil.

Au fost aplicate dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 26/1990 şi art. 163 Cod procedură penală, menţinându-se măsurile asigurătorii privind bunurile de mobilier şi aparate electronice ale inculpatului A.S. şi autovehiculele sechestrate de la partea responsabilă civilmente S.C. V.P.I. SRL B.

Impotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G., care au criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele:

- Sentinţa penală apelată este lovită de nulitate absolută pentru că judecătorul

fondului, în rejudecarea cauzei, nu s-a conformat deciziei de îndrumare şi, nu a dat citire actului de sesizare, cu arătarea acuzaţiilor, nu a verificat regularitatea actului de sesizare a instanţei, nu a verificat existenţa unei constituiri de parte civilă înainte de citirea actului de sesizare, nu a administrat nici o probă, trecând direct la dezbateri de fond. S-au încălcat astfel pe lângă dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi principiul nemijlocirii administrării probelor.

- Judecătorul fondului nu a verificat apărările formulate de inculpaţi.

- Hotărârea apelată este nemotivată, nefiind respectate dispoziţiile art.356 lit.c Cod procedură penală.

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art.371 Cod procedură penală, curtea consideră că toate apelurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

Prin decizia penală nr.61/a din 3 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti au fost admise apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi ale inculpaţilor PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G. a fost desfiinţată în totalitate sentinţa, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă – Tribunalul Argeş.

Argumentele invocate în decizie pentru desfiinţarea sentinţei dată în primul ciclu procesual, au fost încălcarea dreptului la apărare, care presupune, verificarea regularităţii actului de sesizare, nepronunţarea asupra cererii de restituire a cauzei la procuror, amânarea judecăţii cauzei, urmare a punerii în discuţie, din oficiu, a schimbării de încadrare juridică a faptei şi nemotivarea hotărârii.

Fiind investit din nou cu judecarea cauzei în primă instanţă, Tribunalul Argeş nu s-a conformat dispoziţiilor menţionate în decizia de mai sus, pentru că nu a administrat nici o probă, deşi, unul dintre motivele pentru care se dispusese rejudecarea cauzei a fost tocmai încălcarea dreptului la apărare.

În încheierea din data de 12 ianuarie 2012, tribunalul a reţinut că, „din decizia de casare a Curţii de Apel Piteşti, rezultă împrejurarea că probele administrate în primul ciclu procesual, rămân câştigate cauzei, întrucât desfiinţată a fost doar hotărârea” .( fila 118 dosar fond.).

Însă, opinia Curţii este alta şi anume că, procedând la rejudecarea cauzei, urmare a reinvestirii, prin Decizia penală nr.61/A din 3.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, instanţa de fond a omis să treacă la verificarea regularităţii actului de sesizare a instanţei, citirea actului de inculpare, audierea inculpaţilor, încălcând dreptul acestora la un proces echitabil, din perspectiva dreptului recunoscut oricărei persoane acuzate de a se apăra, prin administrarea de probe noi şi readministrarea celor culese în faza de urmărire penală. Aceste aspecte rezultă din decizia instanţei de control judiciar.

Se impunea, mai întâi, verificarea regularităţii actului de sesizare şi analizarea criticilor invocate de inculpaţi cu privire la aceasta, mai ales că instanţa de control judiciar făcuse o asemenea recomandare în primul ciclu procesual. Era necesară realizarea actelor de mai sus chiar dacă ele au mai fost înfăptuite în cursul primei judecăţi a cauzei la instanţa de fond.

Argumentele care justifică această concluzie, rezultă din însăşi scopul consacrării dreptului acuzaţilor de a se apăra, sub toate formele, respectiv acela de a conferi posibilitatea instanţei de a-şi forma o impresie nemijlocită cu privire la acuzat, iar pe de altă parte, de a asculta declaraţiile pe care aceştia intenţionează să le facă. Obligaţia reaudierii inculpaţilor în procedura rejudecării este determinată de necesitatea verificării exactităţii afirmaţiilor persoanelor acuzate, confruntarea acestor declaraţii cu declaraţiile martorilor (în acest sens, hotărârea CEDO din 23 noiembrie 1993, cauza Poitrimol c.Franţei, par.35), cu atât mai mult cu cât rejudecarea cauzei a fost dispusă anterior pentru încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil şi pentru verificarea tuturor motivelor de apel invocate de apelanţi aşa cum rezultă din considerentele deciziei penale nr.61/A/3.06.2011.

În cursul rejudecării, cauzei la instanţa de fond, nu s-a procedat la aplicarea deciziei de mai sus, cu ocazia judecăţii în primă instanţă şi, cu atât mai mult, la verificarea apărărilor consemnate în decizia anterioară a Curţii de Apel Piteşti, în modalitatea dispusă prin decizia la care s-a făcut referire mai sus, prin care s-a procedat la reinvestirea primei instanţe.

Omisiunea instanţei de fond de a proceda la înfăptuirea actelor sus menţionate, în cursul rejudecării cauzei, în sensul impus de art.6 par.3 din Convenţie şi, respectiv, neconformarea la hotărârea instanţei de apel, respectiv deciziei nr.61/A din 03.06.2011 Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei pronunţate în prima etapă procesuală şi rejudecarea cauzei, din perspectiva aspectelor evidenţiate mai sus, impune aplicarea în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art.197 Cod procedură penală, hotărârea apelată fiind lovită de nulitate absolută, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinţei..

Complinirea omisiunilor instanţei de fond, la care s-a făcut referire mai sus, nu este posibil a fi realizată în faza de judecată a apelului, în raport de natura motivelor de nelegalitate incidente cu referire la sentinţa penală apelată, întrucât s-ar încălca dreptul persoanelor acuzate la un prim grad de jurisdicţie, fapt care ar fi de natură a aduce o vătămare a intereselor legitime ale părţilor din proces şi, respectiv, la încălcarea principiului legalităţii procesului penal, consacrat de art.2 alin.1 Cod pr.penală.

Aceasta presupune, implicit, aplicarea dispoziţiilor art.379 pct.2 lit.b Cod pr.penală, respectiv, desfiinţarea integrală a sentinţei primei instanţe şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.

In condiţiile arătate, în rejudecarea cauzei, cursul procesului penal urmează a fi reluat, cu respectarea dispoziţiilor art.300, 321 şi urm. Cod procedură penală, întrucât se impunea verificarea regularităţii actului de sesizare, citirea rechizitoriului, administrarea probelor, în modalitatea stabilită şi prin decizia anterioară a instanţei de apel, ignorată de către prima instanţă, cu respectarea principiului administrării nemijlocite a probelor dar şi a celorlalte drepturi încălcate.

În baza considerentelor ce preced, constatând nulitatea absolută a sentinţei apelate, curtea va admite, conform art.379 pct.2 lit.b Cod procedură penală, apelurile declarate de inculpaţii PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G. împotriva sentinţei penale nr.102 din 16.02.2012 a Tribunalului Argeş, pe care o va desfiinţa în totalitate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Pentru aceste motive au fost admise apelurile declarate de inculpaţii PV.A., Ş.C.R., A.S. şi A:F.G. împotriva sentinţei penale nr.102 din 16.02.2012 a Tribunalului Argeş, care a fost desfiinţată în totalitate, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe.

3. Admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată.

Art.108 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008

Art.110 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008

Art.29 din Legea nr.47/1992 Republicată

Art.148 din Constituţia României

Reprezentantul Ministerului Public consideră ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, având în vedere jurisprudenţa anterioară a acestei instanţe care în mod constatat a stabilit constituţionalitatea normelor juridice la care se referă autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea constată că în cauză nu există niciuna dintre situaţiile de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată, prevăzute de disp.art.29 din Legea nr.47/1992 Republicată

Dispoziţiile normative criticate pentru neconstituţionalitate au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece inculpatul L. G. a fost trimis în judecată în prezentul dosar şi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 108 alin.1 şi respectiv art.110 alin.1 lit.b din Codul silvic (Legea nr.46/2006). Prin sentinţa penală nr.284/2011 a Judecătoriei Câmpulung, pronunţată în dosarul nr.3084/205/2011, L. G. a fost condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni. Prezentul recurs al inculpatului are ca obiect nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei penale cu numărul de mai sus.

Reglementările normative criticate pentru neconstituţionalitate sunt în vigoare. Anterior, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţională aceste dispoziţii normative. Faptul că instanţa constituţională a respins excepţii de neconstituţionale având acelaşi obiect, nu constituie o cauză de inadmisibilitate a cererii de sesizare a acestei instanţe cu o nouă excepţie.

În opinia curţii, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Dispoziţiile art.108 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008 incriminează infracţiunea de tăiere, rupere, distrugere, degradare ori scoatere din rădăcini fără drept de arbori din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră din afara acesteia indiferent de forma de proprietate.

Dispoziţiile art.110 alin.1 lit.b din acelaşi act normativ sancţionează furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini din păduri şi alte forme de vegetaţie forestieră.

Dispoziţiile art.148 din Constituţia României au ca denumire marginală „Integrarea în Uniunea Europeană”. În alin.(2) al aceluiaşi articol se prevede prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, referindu-se la art.148 din Constituţie, apreciază că reglementările interne menţionate mai sus sun contrare disp.art.4 al Protocolului nr.7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi prin urmare, în baza principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, solicită a se avea în vedere reglementările cuprinse în Protocolul cu numărul de mai sus.

O astfel de motivare a excepţiei de neconstituţionalitate demonstrează eroarea în care se află autorul acesteia, deoarece instrumentul juridic internaţional invocat, respectiv Protocolul nr.7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu face parte din dreptul Uniunii Europene şi prin urmare, art.148 din Constituţie nu este aplicabil în cauză.

(Încheiere din 04 decembrie 2012)

Pe rol fiind soluţionarea recursurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung şi de inculpatul L. G. trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.108 alin.1 lit.b şi art.110 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008 cu aplic.art.33 lit.a şi art.37 lit.a Cod penal, împotriva sentinţei penale nr.254 din 01.11.2011 pronunţată de Judecătoria Câmpulung în dosarul nr.3084/205/2011.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns recurentul inculpat L. G. personal şi asistat de avocat ales A. A., cu împuternicire avocaţială aflată la dosar, lipsind intimatele părţi civile şi intimatele părţi vătămate.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care a învederat instanţei că dosarul a fost amânat pentru ca reprezentantul Ministerului Public să ia la cunoştinţă de motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată la termenul anterior.

Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea a acordat cuvântul asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurentul inculpat L. G. prin apărător.

Apărătorul recurentului inculpat având cuvântul, a solicitat admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia invocată,. De asemenea, a apreciat că prin legiferarea celor două infracţiuni pe care le-a invocat se aduce o încălcare a art. 148 din Constituţia României, raportat la tratatele şi convenţiile europene, respectiv art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi implicit cu art. 50 din Cartea Uniunii Europene. De asemenea a arătat că legislaţia românească trebuie să se armonizeze cu legislaţia europeană, fapt ce nu este îndeplinit în acest moment cu privire la infracţiunea de care recurentul inculpat este acuzat.

Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, a pus concluzii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale deoarece şi în noua reglementare a Codului Silvic prin Legea 46/2008 şi în vechia reglementare prin Legea 26, pe baza art. 108 şi art. 110 a căror neconstituţionalitate se invocă în cauză, s-au pronunţat 18 decizii de către Curtea Constituţională, stabilindu-se constituţionalitatea acestora.

Apărătorul recurentului inculpat a depus la dosar concluzii scrise. Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbaterea recursului potrivit dispoziţiilor art. 38513 Cod procedură penală.

Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, a solicitat admiterea recursului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung deoarece inculpatul a fost obligat, în baza art. 14 din Cod procedură penală rap. la art. 346 Cod procedură penală şi art. 998 Cod Civil să plătească părţii civile Ocolul Silvic C. suma de 970,07 lei cu titlu de despăgubiri, fiind de asemenea obligat să plătească şi părţii civile N. M. V. aceeaşi sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile. Apreciază că în mod nelegal instanţa de fond l-a obligat pe inculpat să plătească de două ori cuantumul prejudiciului creat prin faptele sale, odată către Ocolul Silvic C. iar altă dată către partea civilă N. M. V., de vreme ce prejudiciul faptelor inculpatului este unic.

Apărătorul recurentului inculpat, având cuvântul asupra recursului parchetului, pune concluzii de admitere, având în vedere că este un recurs în favoarea inculpatului.

În ceea ce priveşte recursul formulat de inculpat, s-a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate iar pe fond, în baza art. 11 alin. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. f Cod procedură penală, încetarea procesului penal, solicitare motivată pe larg în concluziile depuse la dosar. Arată că pentru aceleaşi fapte ce constituie elementul material al infracţiunii pentru care este trimis în judecată, inculpatul a fost sancţionat contravenţional fiind condamnat la pedeapsa amenzii astfel: la data de 12.05.2010 cu suma de 1000 lei, la data de 07.09.2010 cu suma de 3600 lei iar la data de 22.09.2010 cu suma de 2800 lei. De asemenea arată că art. 4 al Protocolului 7 al Convenţiei consacră dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, cunoscut sub denumirea „ne bis in idem”. Solicită a se observa că faptele contravenţionale intră în sfera de aplicare a materiei penale, aşa cum a constatat în nenumărate rânduri Curtea Constituţională. Pentru aceasta solicită casarea sentinţei şi încetarea procesului penal deoarece inculpatul a fost sancţionat pentru aceste fapte. Totodată solicită a se avea în vedere concluziile depuse cu privire la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Uniunii Europene.

Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul asupra recursului formulat de inculpat, pune concluzii de respingere a acestuia ca nefondat, criticile aduse de apărător cu privire la contravenţiile ce stau la baza unei iniţiale răspunderi şi acum a răspunderii penale, nu sunt fondate, săvârşirea contravenţiilor intră în elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 108 şi 110 din Codul Silvic.

Recurentul inculpat L. G., având ultimul cuvânt, arată că nu a săvârşit el faptele, nu a luat nici un lemn, anterior fiind numai complice.

Curtea a constatat că inculpatul L. G. prin intermediul apărătorului, la termenul de judecată din 23.10.2012 a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.108 alin.1 lit.b şi art.110 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008, considerând că reglementările în cauză sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art.148 din Constituţia României.

În esenţă, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că reglementările normative criticate vin în contradicţie cu prevederile art.148 din Constituţia României, deoarece acestea nu respectă disp.art.4 al Protocolului nr.7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Se fac ample referiri la jurisprudenţa în materie şi la aplicarea principiului „ne bis in idem”, respectiv o persoană sancţionată contravenţional nu poate fi cercetată penal pentru aceeaşi faptă.

Reprezentantul Ministerului Public consideră ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, având în vedere jurisprudenţa anterioară a acestei instanţe care în mod constatat a stabilit constituţionalitatea normelor juridice la care se referă autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea constată că în cauză nu există niciuna dintre situaţiile de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată, prevăzute de disp.art.29 din Legea nr.47/1992 Republicată

Dispoziţiile normative criticate pentru neconstituţionalitate au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece inculpatul L. G. a fost trimis în judecată în prezentul dosar şi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 108 alin.1 şi respectiv art.110 alin.1 lit.b din Codul silvic (Legea nr.46/2006). Prin sentinţa penală nr.284/2011 a Judecătoriei Câmpulung, pronunţată în dosarul nr.3084/205/2011, L. G. a fost condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni. Prezentul recurs al inculpatului are ca obiect nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei penale cu numărul de mai sus.

Reglementările normative criticate pentru neconstituţionalitate sunt în vigoare. Anterior, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţională aceste dispoziţii normative. Faptul că instanţa constituţională a respins excepţii de neconstituţionale având acelaşi obiect, nu constituie o cauză de inadmisibilitate a cererii de sesizare a acestei instanţe cu o nouă excepţie.

În opinia curţii, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Dispoziţiile art.108 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008 incriminează infracţiunea de tăiere, rupere, distrugere, degradare ori scoatere din rădăcini fără drept de arbori din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră din afara acesteia indiferent de forma de proprietate.

Dispoziţiile art.110 alin.1 lit,b din acelaşi act normativ sancţionează furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini din păduri şi alte forme de vegetaţie forestieră.

Dispoziţiile art.148 din Constituţia României au ca denumire marginală „Integrarea în Uniunea Europeană”. În alin.(2) al aceluiaşi articol se prevede prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, referindu-se la art.148 din Constituţie, apreciază că reglementările interne menţionate mai sus sun contrare disp.art.4 al Protocolului nr.7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi prin urmare, în baza principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, solicită a se avea în vedere reglementările cuprinse în Protocolul cu numărul de mai sus.

O astfel de motivare a excepţiei de neconstituţionalitate demonstrează eroarea în care se află autorul acesteia, deoarece instrumentul juridic internaţional invocat, respectiv Protocolul nr.7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu face parte din dreptul Uniunii Europene şi prin urmare, art.148 din Constituţie nu este aplicabil în cauză.

Pe de altă parte, curtea îşi exprimă opinia că normele criticate pentru neconstituţionalitate nu contravin dispoziţiilor art.4 al Protocolului nr.7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici dispoziţiilor corelative ale art.20 alin.2 din Constituţia României, care se referă la prioritatea pactelor şi tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în raport cu legile interne, dacă există neconcordanţe între aceste două categorii de instrumente juridice.

Reglementările criticate pentru neconstituţionalitate, în opinia instanţei, nu sunt contrare dispoziţiilor din legea fundamentală, aşa cum în mod constant în jurisprudenţa sa a statuat Curtea Constituţională.

Pentru aceste considerente şi în temeiul disp.art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992 Republicată, se va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor normative mai sus indicate.

Se va trimite încheierea instanţei Curţii Constituţionale împreună cu actele doveditoare ale susţinerilor formulate de părţi în motivarea acestei excepţii şi se va amâna pronunţarea asupra recursului la data de 11.12.2012

Pentru aceste motive, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul L. G. cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.108 alin.1 lit.b din Legea nr.46/2008 modificată, a fost trimisă încheierea Curţii Constituţionale spre competentă soluţionare şi a fost amânată pronunţarea asupra recursului la 11 decembrie 2012.

4. Regimul sancţionator aplicabil infracţiunii de trafic de droguri săvârşită în varianta tipică.

Art.2 din Legea nr.143/2000

Art.52 şi 72 Cod penal

În opinia curţii, art.2 din Legea nr.143/2000, prezintă în alineatul 1 traficul de droguri în varianta tipică ce se poate realiza în mai multe modalităţi alternative, precizate explicit, pentru ca alineatul 2 să sancţioneze aceeaşi infracţiune dar într-o variantă agravantă ce se realizează atunci când operaţiunile indicate în alineatul 1 au ca obiect droguri de mare risc (în acelaşi sens este şi practica judiciară, dec.3081/22 iunie 2007 Î.C.C.J., dec. nr.21/20.01.2004 – C. A. Bucureşti), astfel că din acest punct de vedere schimbarea încadrării juridice pentru a reţine o singură infracţiune de droguri de mare risc, este justificată.

Faptele aşa cum se descriu în actul de acuzare, fiind recunoscute de inculpaţi, relevă în substanţa lor hotărârea acestora de a atinge un singur obiectiv, ce se concretizează în vânzarea de droguri, pentru a obţine diverse sume de bani.

Pentru că în acest caz drogurile de mare risc nu sunt reprezentate de produse de sinteză, ci de ciuperci halucinogene, este evident că pentru a fi vândute acestea ar fi trebuit mai întâi să fie cultivate, prin urmare, cultivarea acestor ciuperci reprezintă o operaţiune necesară şi conexă vânzării, ceea ce exclude ipoteza unei hotărâri infracţionale distincte, şi a unei infracţiuni distincte, aşa cum susţine parchetul.

Pe de altă parte, sancţiunile pe care le-au primit inculpaţii răspund în opinia curţii unui regim sancţionator echilibrat, ce se fundamentează pe evaluarea justă şi proporţională a criteriilor stabilite de legiuitor în art.72 şi 52 Cod penal.

Inculpaţii sunt persoane tinere, aflate la primul conflict cu legea penală, integrate în familie şi societate, au avut o atitudine procesuală sinceră, recunoscând faptele comise, şi au beneficiat de procedura simplificată, fiind de acord cu probele administrate în cursul urmăririi penale.

Inculpaţii SM şi RR sunt studenţi, continuându-şi cursurile iar inculpatul CN lucrează ca ospătar, cu toţii beneficiind de referinţe foarte bune din mediile sociale unde-şi desfăşoară activitatea., toţi aceşti factori reprezentând importante surse de reintegrare, ce se opun în acelaşi timp riscului de recidivă, astfel încât cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă, există convingerea că pedepsele îşi vor atinge scopul chiar şi fără executarea lor în regim de detenţie.

Totuşi, având în vedere pericolul social destul de ridicat al faptelor comise, limitele mari de pedeapsă, urmările produse, ori care s-ar fi putut produce, este de nevoie ca inculpaţii să fie supuşi unor măsuri de supraveghere şi a unor restricţii ce se regăsesc în cadrul dispoziţiilor art.86/3 Cod penal, având în vedere un interval mai mare de timp fiind suficient acela de 7 ani la care s-a oprit instanţa de fond.

(Decizia penală nr. 115/A/ 18 octombrie 2012)

Prin sentinţa penală nr.457 din 7 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în baza art. 334 C.p.p., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii SMA şi RRG din infracţiunile prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 33 lit. a C.p. într-o singură infracţiune prev. de art. 2 alin. 1, 2 din Legea nr. 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p.

In baza art. 2 alin. 1, 2 din Legea 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p., art. 16 din Legea 143/2000, art. 320/1 C.p.p., au fost condamnaţi inculpaţii SMA, RRG la câte 4 ani închisoare.

In baza art. 86/1 C.p., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepselor aplicate şi s-a fixat termen de încercare de 7 ani conform art. 86/2 C.p.

S-au instituit în sarcina fiecărui inculpat obligaţiile prev. de art. 86/3 alin. 1 lit. a-d C.p., iar cu privire la cea prevăzută la lit.a, a fost obligat fiecare inculpat să se prezinte la Serviciul Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş la datele fixate de acesta.

S-a atras atenţia asupra disp. art. 86/4 C.p.

S-a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b C.p. pe timp de 2 ani.

In baza art. 71 alin. 1, 2 C.p., s-au aplicat fiecărui inculpat pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b C.p. iar în baza art. 71 alin. 5 C.p. pe durata termenului de încercare s-a suspendat executarea acestora.

In baza art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000, modif., cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. şi art. 320/1 C.p.p., a fost condamnat inculpatul CNA, la 2 ani şi 6 luni închisoare.

In baza art. 86/1 C.p., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate şi s-a fixat termen de încercare de 5 ani conform art. 86/2 C.p.

S-au instituit în sarcina inculpatului obligaţiile prev. de art. 86/3 alin. 1 lit. a-d C.p., iar cu privire la cea prevăzută la lit. a, a fost obligat inculpatul să se prezinte la Serviciul Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov la datele fixate de acesta.

S-a atras atenţia asupra disp. art. 86/4 C.p.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b C.p. pe timp de 2 ani.

In baza art. 71 alin. 1, 2 C.p., s-au aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b C.p. iar în baza art. 71 alin. 5 C.p. pe durata termenului de încercare s-a suspendat executarea acestora.

In baza art. 88 C.p., s-a dedus din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu 28.01.2012 şi până la data punerii efective în libertate.

In baza art. 350 alin. 3 lit. b C.p.p., s-a dispus punerea de îndată în libertate a celor trei inculpaţi de sub puterea mandatelor de arestare preventivă nr. 834/U/28.01.2012 al Tribunalului Argeş dacă nu sunt reţinuţi sau arestaţi în altă cauză.

In baza art. 350 alin. 1 şi art. 145/1 C.p.p., s-a dispus luarea faţă de fiecare inculpat a măsurii preventive prev. de art. 136 alin. 1 lit. c C.p.p.

S-au instituit în sarcina inculpaţilor obligaţiile prev. de art. 145/1 alin. 2 rap. la art. 145 alin. 1/1 C.p.p. : - să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; - să se prezinte la organul de poliţie din localitatea de domiciliu, respectiv Poliţia Municipiului Piteşti pentru inculpatul SMR, Poliţia Municipiului Câmpulung pentru inculpatul RRG şi Poliţia Municipiului Braşov pentru inculpatul CNA, desemnat cu supravegherea, conform programului întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat; - să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei; - să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

S-a atras atenţia asupra disp. art. 145/1 rap. la art. 145 alin. 3 C.p.p.

S-a dispus comunicarea prezentei hotărâri organelor prev. de art. 145 alin. 2/1 C.p.p.

In baza art. 118 lit. f C.p. şi art. 17 din Legea nr. 143/2000 modif., s-a dispus confiscarea următoarelor cantităţi de droguri : - 3,72 gr cannabis; 44,56 gr cannabis; 8,17 gr cannabis; 18,97 gr ciuperci ce conţin psilocitină; 4,07 gr ciuperci ce conţin psilocitină; 1,47 gr ciuperci ce conţin psilocitină; 13, 36 ciuperci ce conţin psilocitină; introduse în Camera de Corpuri delicte a IGPR - Direcţia Cazier judiciar şi evidenţă operativă, conform dovezii seria H nr. 0022233 din 11.04.2012. - 0,81 gr ciuperci ce conţin psilocină şi psilocibină; 2,0 gr ciuperci ce conţin psilocină şi psilocibină; 0,51 gr cannabis; 1,62 gr ciuperci ce conţin psilocină şi psilocibină; 1,14 gr cannabis; 2,57 gr cannabis; 2,27 gr ciuperci ce conţin psilocină; 104,98 gr cannabis; 2,01 gr rezină cannabis; 44,88 gr cannabis; 5,51 gr cannabis; 5,56 gr cannabis introduse în Corpuri delicte a IGPR - Direcţia Cazier judiciar şi evidenţă operativă, conform dovezii seria H nr. *** din 09.03.2012.

In baza art. 18 din Legea nr. 143/2000, s-a dispus distrugerea acestora sub rezerva păstrării de contraprobe.

In baza art. 168 C.p.p. şi art. 357 alin. 2 C.p.p., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra sumei de 250 euro, ridicată de la inculpatul RRG prin ordonanţa nr. 131D/P/2011 din 15.02.2012 şi restituirea acesteia către inculpat, sumă depusă la CEC Bank cu recipisa nr. ***.

S-a respins cererea formulată de RMD ca rămasă fără obiect.

In baza art.17 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, modif., s-a confiscat de la inculpatul SMA suma de 400 lei.

In baza art. 169 C.p.p., s-a dispus restituirea către numitul CMC – fratele inculpatului CNA a autoturismului marca VW Golf cu numărul de înmatriculare *** aflat în custodia IPJ Argeş conform dovezii seria G nr. ***.

S-a admis cererea formulată de inculpatul CNA şi în baza art. 169 C.p.p. s-a dispus restituirea către acesta a următoarelor bunuri : - o geantă laptop de culoare neagră, - laptop marca ASUS cu seria *** -2 cu cablu de alimentare - laptop marca HP cu seria *** - 4 suporţi optici - un mouse cu inscripţia NGS - un dispozitiv de încărcare solară - 3 cabluri de culoare neagră - un adaptor de telefon - telefon marca NOKIA de culoare neagră, ***, fără cartelă sim - telefon marca SAMSUNG culoare neagră tip smart-phone *** cu cartelă sim cu număr *** - telefon mobil marca NOKIA de culoare neagră IMEI *** fără cartelă sim - telefon marca NOKIA model 6500s – 1 IMEI *** fără cartelă sim - notebook marca HP de culoare neagră seria *** şi acumulator.

A fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că prin rechizitoriul nr.131D/P/2011 din 18.04.2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- DIICOT – Serviciul Teritorial Pitesti s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor SMA şi RRG, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p. şi a inculpatului CNA, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev.de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 modif. cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p.

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în fapt, că inculpatul SMA în perioada 16.01 – 27.01.2012 a vândut cantitatea totală de 34,830 grame ciuperci halucinogene şi 1,72 grame canabis, iar prin intermediul internetului a cumpărat 6 kit-uri de ciuperci halucinogene, din care 3 le-a cultivat la domiciliul inculpatului RRG pentru comercializare. Pe lângă cultivarea acestora, inculpatul Rădulescu procura de la inculpatul CNA canabis, pe care în distribuia către inculpatul SMA. Canabisul achiziţionat de inculpatul C din Spania, în urma prinderii în flagrant fiind depistată în posesia sa cantitatea de aproximativ 170 grame.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut, că la data de 04.11.2011, în urma unei informări a SRI. DIICOT – Serviciul Teritorial Piteşti, s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul RRG zis „Chilly” şi alte persoane au preocupări nelegale în sensul distribuirii de haşiş, marijuana şi canabis pe raza judeţului Argeş, către diverşi consumatori, formându-se dosarul nr.131D/P/2011.

La data de 10.01.2012, BCCO Piteşti – Serviciul Antidrog a fost sesizat de o persoană anonimă, cu privire la faptul că inculpatul SMA se ocupă de traficul de droguri de mare risc şi de risc, formându-se dosarul nr.3D/P/2012.

Prin rezoluţia din 23.01.2012 cele 2 dosare au fost conexate.

Pentru a se stabili activitatea infracţională desfăşurată, în cauză a fost autorizată folosirea unui investigatori sub acoperire, care la data de 16.01.2012, a cumpărat autorizat, contra sumei de 100 lei de la inculpatul SMA cantitatea de 9,29 grame ciuperci, care au fost ude, iar după procesul de uscare a rămas cantitatea de 1,71 grame. Conform raportului de expertiză tehnică de specialitate nr.2156130/24.01.2012, proba constituită din cantitatea respectivă conţine o substanţă activă psilocine şi psilocybine, droguri de mare risc care fac parte din tabelul Anexă 2 din Legea 143/2000.

După efectuarea expertizei a rămas cantitatea de 0,81 grame ciuperci, ambalată şi sigilată sub nr.50090, predată organului de cercetare penală.

Investigatorul sub acoperire a stabilit o nouă întâlnire cu inculpatul SMA la data de 23.01.2012, de la care a cumpărat cantitatea de 4,66 grame ciuperci şi 2 punguliţe din material plastic ce conţineau fragmente vegetale de culoare verde oliv în cantitate de 1,62 grame contra sumei de 150 lei.

Conform raportului de constatare din 01.02.2012, s-a stabilit că proba nr.1 reprezintă 2,92 grame ciuperci (4,66 grame masă brută) şi conţine psilocine şi psilocybine, iar proba nr.2 (cele 2 punguţe), reprezintă 1,03 grame canabis.

După efectuarea analizelor de laborator, au rămas 2,00 grame ciuperci şi 0,51 grame canabis, ambalate cu sigiliul nr.50090 şi predate organului de cercetare penală

La data de 27.01.2012, investigatorul sub acoperire s-a întâlnit din nou cu inculpatul SMA în zona Spitalului N.Bălcescu, în jurul orelor 18,00, de la care a cumpărat cantitatea de 19,91 grame ciuperci şi 0,69 grame canabis, contra sumei de 150 lei. Întâlnirea dintre aceştia a fost monitorizată, supravegherea inculpatului continuând până la intersecţia str.M. cu V., unde a fost legitimat şi percheziţionat de lucrătorii BCCO – Serviciul Antidrog. Cu ocazia percheziţiei corporale a fost identificată asupra sa suma de 150 lei plătită de investigatorul sub acoperire şi o punguţă de 2 grame marijuana .

La locuinţa unde stătea fără forme legale inculpatul, au fost găsite 4 punguţe din material plastic, conţinând fragmente vegetale în cantitate de 3,13 grame

Toate probele au fost supuse expertizării şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.2156195/08.02.2012, a rezultat următoarele:

- proba nr.3b a reprezentat-o cantitatea de 19,91 grame ciuperci care conţin ca substanţă activă psilocină, după uscare masa netă fiind de 2,52 grame, iar după efectuarea analizelor a rămas 2,27 grame;

- proba nr.3a a reprezentat-o cantitatea de 0,69 grame canabis consumată integral în procesul analizelor de laborator;

- proba nr.2 (4 punguţe) reprezintă cantitatea de 3,13 grame canabis, după efectuarea analizelor rămânând 2,57 grame;

- proba nr.1 (2 punguliţe) reprezintă cantitatea de 1,54 grame canabis după efectuarea analizelor de laborator rămânând 1,14 grame.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la inculpatul SMA, din calculatorul său marca Daria a fost extras un Hard Disk marca Maxton cu capacitate 40 GB (), supus expertizării informatice, fişierele care ar putea interesa cauza şi raportul EnCase generat fiind inscripţionate pe un DVD marca Copyne, capacitate 4,7 GB, inscripţionat percheziţie informatică SMA – 12.03.2012 aflat la dosarul cauzei.

Drogurile comercializate de către inculpatul SM au fost procurate de acesta din Olanda, de la firma MM, sub formă de Kit-uri, conţinând micelyum box, care în fapt reprezintă cultura de ciuperci pe care acesta le-a comercializat în modul arătat anterior.

Fiind prieten cu inculpatul RR, inculpatul SM i-a solicitat să se ocupe de creşterea şi dezvoltarea Kit-urilor care generează cultura de ciuperci halucinogene, fapt cu care inculpatul R a fost de acord, cu condiţia ca din culturile rezultate să poată beneficia şi el.

Din conţinutul convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi, dar şi din declaraţia inculpatului RR, a rezultat că acesta din urmă a vândut ciuperci şi marijuana unor consumatori dependenţi de droguri, care nu au fost încă identificaţi în cauză.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa unde locuieşte fără forme legale inculpatul RR, au fost identificate 10 punguţe din plastic şi un plic de hârtie ce conţineau fragmente vegetale cu o masă netă totală de 64,24 grame canabis, 3 Kit-uri aflate în procese de dezvoltare a fungiilor (ciuperci halucinogene) şi 3 Kit-uri de cultură pentru ciuperci nefolosite.

Din raportul de expertiză nr.2156197/10.04.2012, rezultă că fragmentele vegetale conţin tetrahidrocannabizol (THC), iar în urma analizelor de laborator a rămas cantitatea totală de 56,45 grame cannabis sigilată cu MI nr.21735 şi predată organelor de cercetate penală (proba 1+2a+2b, proba 3 fiind consumată integral în laborator).

Probele 4 şi 5 constituite din Kit-uri au fost analizate separat iar din raportul de expertiză nr.2156298/10.04.2012 (f.268) rezultă că întreaga cantitate de ciuperci obţinută, uscată, a fost de 37,87 grame (proces verbal din 11.04.2012).

Ciupercile obţinute din Kit-uri fac parte din categoria „psilocybine canabis” (droguri de mare risc).

Fragmentele vegetale deţinute de inculpatul RR (cannabis) au fost procurate de la inculpatul CNA, care la rândul său le procura din Spania, prin intermediul fratelui său, CMC (cercetările penale faţă de acesta fiind disjunse).

Întâlnirea dintre inculpatul R şi C a avut loc la 24.01.2012, când inculpatul C. i-a adus lui RR cantitatea de aproximativ 50 grame canabis, o parte din aceasta fiind pusă ulterior la dispoziţia inculpatului SM şi vândută ulterior investigatorului sub acoperire, întâlnirea fiind materializată în procesul verbal de supraveghere operativă şi captură video.

La data de 26.01.2012, inculpatul CA l-a contactat telefonic pe inculpatul R, spunându-i că urmează să primească un pachet din Spania, prin intermediul unei firme de curierat SC B. Transport. Transportul nu s-a efectuat în acea zi, ci în dimineaţa zilei următoare, coletul fiind ridicat de inculpatul R. şi transportat în locuinţa acestuia din str. L.

În după amiaza zilei de 27.01.2012, inculpatul CA s-a deplasat din Braşov spre municipiul Piteşti, a luat coletul din locuinţa inculpatului R şi s-a urcat în autoturismul marca VW Golf, de culoare roşie cu număr de înmatriculare 3614 BFT, autoturism ce a fost oprit imediat de organele de poliţie.

În portbagajul autoturismului au fost identificate 4 recipiente din sticlă cu capac, şi o cutie de carton ce conţinea fragmente vegetale, iar în torpedou încă un recipient din sticlă cu capac care conţinea fragmente vegetale.

Conţinutul tuturor recipientelor a fost supus expertizării iar din raportul nr.2156196/08.02.2012- f.171, rezultă că acesta reprezintă cantitatea de 117,01 grame cannabis (proba nr.1), 2,40 grame rezină canabis (proba 2) şi 56,67 grame canabis (proba 3).

În urma analizelor de laborator a rămas cantitatea de 149,86 grame canabis (proba 1+3) şi 2,01 grame rezină canabis (proba 2), predate organului de cercetare penală, purtând sigiliul MI nr.21735.

Pe unul dintre borcanele din sticlă găsit în autoturismul condus de inculpatul C, a fost depistată o urmă digitală ce a fost ridicată şi expertizată dactiloscopic, constatându-se că a fost creată de degetul mare de la mâna stângă a inculpatului.

Prin actul de sesizare a instanţei, inculpaţii SMA şi RRG au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea a 2 infracţiuni în concurs real, prev.de art.2 alin.1 şi respectiv art.2 alin.2 din Legea 143/2000 modificată.

Cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de către inculpaţi prin apărători, a fost apreciată de instanţa de fond, ca fiind fondată.

Art.2 din Legea nr.143/2000, încriminează în alin.1 forma tip a infracţiunii de trafic de droguri şi în alin.2 o formă agravantă a aceleiaşi infracţiuni, în situaţia în care obiectul traficului îl constituie droguri de mare risc.

Instanţa de fond a apreciat, că inculpaţii, acţionând în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au săvârşit la diferite intervale de timp acţiuni care, fiecare în parte, întrunesc conţinutul infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, încadrarea juridică corectă fiind infracţiunea de trafic de droguri în formă continuată prev.de art.2 alin.1 şi 2 din Legea nr.143/2000, modificată, cu aplic.art.41 alin.2 cod penal, şi nu un concurs de infracţiuni.

Astfel, a reţinut instanţa de fond, fapta inculpatului SMA, care în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la datele de 16.01.2012, 23.01.2012, 27.01.2012, a vândut cantitatea totală de 34,830 grame ciuperci şi 1,72 grame canabis contra sumei de 400 lei investigatorului desemnat în cauză şi de asemenea a achiziţionat prin internet 6 Kit-uri de ciuperci halucinogene, din care 3 au fost cultivate la domiciliul inculpatului RRG, în vederea comercializării, întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni prev.de art.2 alin.1 şi 2 din Legea 143/2000 modificată cu aplic.art.41 alin.2 cod penal.

Şi fapta inculpatului RRG care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada noiembrie 2011 – ianuarie 2012, l-a aprovizionat pe inculpatul SMA cu canabis pe care-l procura de la inculpatul CNA şi a cultivat în apartamentul său din str.L. din Piteşti, ciuperci halucinogene procurate de la inculpatul S., deţinând în vederea comercializării 3 Kit-uri aflate în proces de maturare, precum şi 10 punguţe ce conţineau fragmente vegetale cu o masă totală netă de 69,24 grame canabis, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art.2 alin.1 şi 2 din Legea nr.143/2000, modificată, cu aplic.art.41 alin.2 cod penal.

Instanţa de fond a apreciat, de asemenea, că fapta inculpatului CNA, care în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada noiembrie 2011 – ianuarie 2012, a achiziţionat din Spania canabis pe care l-a distribuit la diverşi consumatori prin intermediul inculpatului R, fiind identificat la data de 27.01.2012, având în autoturismul VW Golf cantitatea de 170,680 grame canabis, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000, modificată, cu aplic.art.41 alin.2 cod penal.

Inculpaţii au avut o poziţie sinceră pe tot parcursul procesului penal, în faţa instanţei invocând aplicarea disp.art.3201 Cod pr.penală.

La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat fiecărui inculpat, au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al fiecărei fapte, împrejurările în care au fost comise, activitatea infracţională desfăşurată de fiecare inculpat, atitudinea procesuală adoptată de fiecare inculpat în cursul procesului penal dar şi alte elemente care circumstanţiază persoana acestora.

Astfel, inculpatul SMA are 22 ani, necăsătorit, nu are antecedente penale, iar de la naştere a fost părăsit de mama sa, de creşterea lui ocupându-se tatăl şi bunicii paterni. A fost ataşat de bunicii săi şi foarte afectat de boala şi decesul bunicului, de mic şi până în prezent participând alături de bunica sa la slujbele religioase.

În prezent este student în anul III în cadrul Universităţii Piteşti – Facultatea de Ştiinţe Economice, comportamentul adoptat atât în locul de detenţie (Arestul IPJ Argeş) cât şi în colectivitate fiind unul civilizat, echilibrat şi respectuos.

Inculpatul RRG are 22 ani, necăsătorit, nu are antecedente penale, conduita în familie şi colectivitate fiind una corectă şi în acord cu valorile sociale şi morale, în prezent fiind student în anul II curs de zi în cadrul Universităţii Piteşti – Facultatea de Electronică, Comunicaţii şi Calculatoare.

Inculpatul CNA are 23 ani, necăsătorit, studii liceale, ospătar la barul „Milenium” din Toledo Spania, nu are antecedente penale.

Inculpaţii S şi R au formulat denunţ împotriva altor persoane care se ocupau de traficul de droguri, acestea fiind valorificate prin identificarea şi cercetarea unor inculpaţi în dosarele nr.7/D/P/2012 şi 13/D/P/2012 ale DIICOT – Serviciul Teritorial Piteşti, sens în care, faţă de aceştia se vor reţine şi aplicarea disp.art.16 din Legea nr.143/2000 modificată.

Din dispoziţia care prevede caracterul pedepsei (art.52 Cod penal) rezultă dublul caracter al pedepsei, aceasta fiind nu numai o măsură de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare al inculpatului.

Instanţa de fond a apreciat, că reeducarea ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă conştiinţa inculpatului s-a însănătoşit din punct de vedere moral şi social şi sunt serioase probabilităţi ca el nu va mai săvârşi alte infracţiuni.

Principiul umanismului se aplică şi în faza de executare a pedepsei, prin aplicarea şi executarea pedepsei se urmăreşte apărarea intereselor cetăţenilor , dar şi îndreptarea condamnatului şi redarea lui societăţii.

La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat inculpaţilor, instanţa nu a reţinut în favoarea acestora circumstanţele atenuante prev.de art.74 Cod penal.

Acordarea acestora nu este obligatorie pentru instanţele de judecată, putând fi aplicate în mod facultativ, în măsura în care o astfel de modalitate de diminuare a pedepselor aplicate se justifică în raport cu scopul lor şi cu criteriile de individualizare prev.de art.52 şi 72 Cod penal.

Spre deosebire de stările, situaţiile şi împrejurările arătate de art.73 Cod penal, care odată reţinute, se impun judecătorului ca circumstanţe atenuante legale, celelalte situaţii şi împrejurări enumerate exemplificativ de art.74 Cod penal, pot constitui circumstanţe atenuante judiciare numai atunci când judecătorul constată că atitudinea infractorului reflectă efectiv un grad de periculozitate scăzută a acestuia.

În considerarea acestor argumente, tribunalul nu a reţinut în favoarea inculpaţilor circumstanţe atenuante, iar la individualizarea pedepselor a avut în vedere doar aplicarea disp.art.3201 cod pr.penală, faţă de toţi inculpaţii şi art.16 din Legea 143/2000, modificată, faţă de inculpaţii SM şi RR, toate elementele de circumstanţiere reală şi personală urmând a fi reflectate în cuantumul pedepselor aplicate şi a modalităţii de executare.

Cuantumul acestora a fost stabilit spre limita minimă legală, iar modalitatea de executare a fost suspendarea sub supraveghere, conform art.861 şi urm,Cod penal, pentru argumentele expuse anterior, avându-se în vedere şi faptul că pentru aproape 5 luni inculpaţii s-au aflat în arest preventiv.

Toţi inculpaţii au fost reţinuţi prin ordonanţa din 28.01.2012, iar prin încheierea nr.10/CC/28.01.2012 a Tribunalului Argeş, aceştia au fost arestaţi preventiv pentru 29 zile, începând cu 28.01.2012, în temeiul art.148 lit.f Cod pr.penală, măsură prelungită succesiv până în prezent.

Având în vedere modalitatea de executare a pedepsei stabilită de instanţă, în baza art.350 alin.3 lit.b cod pr.penală, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor de sub puterea mandatelor de arestare preventivă nr. 834/U/28.01.2012 al Tribunalului Argeş, dacă nu sunt reţinuţi sau arestaţi în altă cauză.

În baza art.88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă perioada executată în arest preventiv, începând cu 28.01.2012 şi până la punerea efectivă în libertate.

Existând probe că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, în sensul art.143 Cod pr.penală şi din raţiuni ce ţin de buna desfăşurare a procesului penal, respectiv a se împiedica sustragerea inculpaţilor de la judecat şi de la executarea pedepsei, instanţa a dispus luarea faţă de aceştia a măsurii preventive prev.de art.136 alin.1 lit.c rap.la art.1451 Cod pr.penală.

Instanţa de fond a apreciat, că această măsură preventivă aduce privaţiuni şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor persoanei, iar prin obligaţiile impuse de instanţă se asigură garanţia respectării acestora, încălcarea lor atrăgând înlocuirea cu măsura arestării preventive.

In baza art. 118 lit. f C.p. şi art. 17 din Legea nr. 143/2000 modif., s-a dispus confiscarea următoarelor cantităţi de droguri : - 3,72 gr cannabis; 44,56 gr cannabis; 8,17 gr cannabis; 18,97 gr ciuperci ce conţin psilocitină; 4,07 gr ciuperci ce conţin psilocitină; 1,47 gr ciuperci ce conţin psilocitină; 13, 36 ciuperci ce conţin psilocitină; introduse în Camera de Corpuri delicte a IGPR - Direcţia Cazier judiciar şi evidenţă operativă, conform dovezii seria H nr. 0022233 din 11.04.2012. - 0,81 gr ciuperci ce conţin psilocină şi psilocibină; 2,0 gr ciuperci ce conţin psilocină şi psilocibină; 0,51 gr cannabis; 1,62 gr ciuperci ce conţin psilocină şi psilocibină; 1,14 gr cannabis; 2,57 gr cannabis; 2,27 gr ciuperci ce conţin psilocină; 104,98 gr cannabis; 2,01 gr rezină cannabis; 44,88 gr cannabis; 5,51 gr cannabis; 5,56 gr cannabis introduse în Corpuri delicte a IGPR - Direcţia Cazier judiciar şi evidenţă operativă, conform dovezii seria H nr. *** din 09.03.2012.

In baza art. 18 din Legea nr. 143/2000, s-a dispus distrugerea acestora sub rezerva păstrării de contraprobe.

In baza art. 17 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, modif., s-a confiscat de la inculpatul SMA suma de 400 lei, bani ce au fost folosiţi la cumpărarea autorizată a drogurilor.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare la inculpatul RRG, a fost ridicată suma de 250 euro, sumă asupra căreia s-a dispus instituirea sechestrului asigurător prin ordonanţa nr.131D/P/2011 din 15.02.2012 şi depusă la CEC Bank cu recipisa ***.

Pentru această sumă, mama inculpatului RRG – numita RMD, a solicitat restituirea, întrucât această sumă îi aparţine fiind dată fiului său pentru achitarea taxelor şcolare.

Organul de urmărire penală nu a făcut dovada că această sumă provine din comercializarea de droguri, astfel încât în baza art. 168 C.p.p. şi art. 357 alin. 2 C.p.p. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra acesteia şi restituirea către inculpat, ştiind că posesia bunului mobil înseamnă proprietatea acestuia conform art.919 Cod civil.

Cererea formulată de RMD a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

În partea finală a actului de sesizare s-a solicitat, în temeiul art.118 lit.e Cod penal confiscarea autoturismului VW Golf aparţinând inculpatului CNA, asupra căruia s-a instituit sechestru asigurător.

În primul rând, din verificarea întregului dosar de urmărire penală, instanţa a constatat, că nu s-a instituit nicio măsură asigurătorie asupra acestui autoturism, el fiind doar în custodia IPJ Argeş conform dovezii seria G nr.***.

În plus, a apreciat instanţa de fond, acest autoturism nu este proprietatea inculpatului CNA, el aparţinând fratelui său CMC.

În cauză, a reţinut prima instanţă, nu s-a făcut dovada că acest autoturism ar fi dobândit prin săvârşirea faptei penale, aşa cum solicită organul de urmărire penală, nefiind incidente disp.art.118 lit.e Cod penal, precum nici disp.art.118 lit.b Cod penal, autoturismul fiind folosit de inculpat în scopul deplasării din Spania în România, nefăcându-se dovada că fratele său proprietarul autoturismului cunoştea că a fost folosit la transportul drogurilor.

Astfel, în baza art.169 cod pr.penală, autoturismul a fost restituit către numitul CMC, fratele inculpatului CNA.

Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa inculpatului CNA au fost ridicate mai multe bunuri menţionate în procesul verbal aflat la f.183 d.u.p., o parte din acestea fiind supuse percheziţiei informatice, ocazie cu care nu au fost identificate date care să intereseze cauza.

În baza art.169 cod pr.penală, toate bunurile ridicate de la inculpatul CN au fost restituite acestuia, prin admiterea cererii formulate de acesta.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpaţii SMA, RRG şi CNA invocându-se motive de nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:

1.- În primul rând, parchetul critică greşita schimbare de încadrare juridică efectuată de prima instanţă, în urma căreia instanţa a reţinut în privinţa inculpaţilor SM şi RR o singură infracţiune de trafic de droguri de mare risc în varianta prevăzută de art.2 alin .1 şi 2 din Legea nr.143/2000 cu aplic.art.41 alin.2 din Codul penal.

- Pe de altă parte, în opinia parchetului, pedepsele aplicate de instanţa de fond sunt excesiv de blânde, şi prin urmare, în afara criteriilor stabilite de legiuitor în art.72, 52 Cod penal, în raport cu gravitatea deosebită a faptelor şi modul concret în care ele au fost comise.

2.- Inculpaţii, de asemenea, prin apărători, au susţinut motive de nelegalitate şi netemeinicie, astfel :

- Inculpaţii SMA şi RRG au arătat că prima instanţă a omis să dispună restituirea unor bunuri ridicate în cursul urmăririi penale în vederea expertizării , respectiv în laptop şi un telefon mobil de la RR, cât şi un hard disk de la celălalt inculpat, obiecte ce nu mai prezintă în acest moment utilitate din punct de vedere al anchetei penale.

- Inculpatul CNA, prin apărătorul său, a susţinut că pedepsele aplicate sunt foarte severe, impunându-se redozarea acestora, ţinând seama de toate circumstanţele pozitive concretizate în atitudinea sa procesuală sinceră, lipsa antecedentelor penale anterioare, colaborarea cu organele de anchetă.

Curtea examinând apelurile inculpaţilor SM şi RR, le apreciază întemeiate, având în vedere următoarele argumente:

1.- În cursul urmăririi penale la data de 27.01.2012, organele de anchetă au efectuat o percheziţie la domiciliul inculpatului RRG, ocazie cu care au fost ridicate din domiciliul acestuia între altele, un laptop, marca Dell, cât şi un telefon mobil marca Samsung.

De asemenea, la aceeaşi dată, a fost efectuată o altă percheziţie la domiciliul inculpatului SM, de unde a fost ridicat un hard disk marca Maxta de 40 GB.

În conformitate cu dispoziţiile art.169 Cod procedură penală, lucrurile ridicate cu ocazia percheziţiei se pot restitui dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Având în vedere obiectul sesizării instanţei prin rechizitoriu, faptul că cercetarea judecătorească a fost epuizată iar inculpaţii şi-au recunoscut infracţiunile comise, recurgând la procedura simplificată, poate conduce la aprecierea că bunurile ridicate de la inculpaţi şi despre care s-a făcut vorbire în motivele de apel, nu mai prezintă nici un fel de utilitate în activitatea judiciară, astfel încât restituirea acestora ar fi fost justificată.

Cum în inventarul bunurilor restituite deja de prima instanţă, acestea nu se regăsesc, curtea urmează să dispună restituirea, apreciind din perspectiva arătată, întemeiate apelurile celor doi inculpaţi.

2.- În legătură cu apelul parchetului, curtea îl apreciază neîntemeiat în raport cu ambele motive susţinute :

- Faţă de prima critică privind greşita schimbare a de încadrare juridică a faptelor, în raport cu inculpaţii SM şi RR, curtea reţine că, prin dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000, legiuitorul a incriminat ca infracţiune, traficul şi alte operaţiuni ilicite cu substanţe psihotrope, intrând sub incidenţa acestui text de lege, activităţile ilicite privind cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea, cât şi alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol, precizează că dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea în limite mai ridicate.

În opinia curţii, art.2 din Legea nr.143/2000, prezintă în alineatul 1 traficul de droguri în varianta tipică ce se poate realiza în mai multe modalităţi alternative, precizate explicit, pentru ca alineatul 2 să sancţioneze aceeaşi infracţiune dar într-o variantă agravantă ce se realizează atunci când operaţiunile indicate în alineatul 1 au ca obiect droguri de mare risc (în acelaşi sens este şi practica judiciară, dec.3081/22 iunie 2007 Î.C.C.J., dec. nr.21/20.01.2004 – C. A. Bucureşti), astfel că din acest punct de vedere schimbarea încadrării juridice pentru a reţine o singură infracţiune de droguri de mare risc, este justificată.

Faptele aşa cum se descriu în actul de acuzare, fiind recunoscute de inculpaţi, relevă în substanţa lor hotărârea acestora de a atinge un singur obiectiv, ce se concretizează în vânzarea de droguri, pentru a obţine diverse sume de bani.

Pentru că în acest caz drogurile de mare risc nu sunt reprezentate de produse de sinteză, ci de ciuperci halucinogene, este evident că pentru a fi vândute acestea ar fi trebuit mai întâi să fie cultivate, prin urmare, cultivarea acestor ciuperci reprezintă o operaţiune necesară şi conexă vânzării, ceea ce exclude ipoteza unei hotărâri infracţionale distincte, şi a unei infracţiuni distincte, aşa cum susţine parchetul.

Pe de altă parte, sancţiunile pe care le-au primit inculpaţii răspund în opinia curţii unui regim sancţionator echilibrat, ce se fundamentează pe evaluarea justă şi proporţională a criteriilor stabilite de legiuitor în art.72 şi 52 Cod penal.

Inculpaţii sunt persoane tinere, aflate la primul conflict cu legea penală, integrate în familie şi societate, au avut o atitudine procesuală sinceră, recunoscând faptele comise, şi au beneficiat de procedura simplificată, fiind de acord cu probele administrate în cursul urmăririi penale.

Inculpaţii SM şi RR sunt studenţi, continuându-şi cursurile iar inculpatul CN lucrează ca ospătar, cu toţii beneficiind de referinţe foarte bune din mediile sociale unde-şi desfăşoară activitatea., toţi aceşti factori reprezentând importante surse de reintegrare, ce se opun în acelaşi timp riscului de recidivă, astfel încât cum în mod corect a apreciat şi prima instanţă, există convingerea că pedepsele îşi vor atinge scopul chiar şi fără executarea lor în regim de detenţie.

Totuşi, având în vedere pericolul social destul de ridicat al faptelor comise, limitele mari de pedeapsă, urmările produse, ori care s-ar fi putut produce, este de nevoie ca inculpaţii să fie supuşi unor măsuri de supraveghere şi a unor restricţii ce se regăsesc în cadrul dispoziţiilor art.86/3 Cod penal, având în vedere un interval mai mare de timp fiind suficient acela de 7 ani la care s-a oprit instanţa de fond.

Curtea apreciază, prin urmare, că nu este nevoie de nici un fel de intervenţie în regimul sancţionator stabilit prin hotărârea apelată, aspect în legătură cu care atât apelul parchetului, cât şi cel al inculpatului CNA, sunt nefondate.

Ţinând seama de toate argumentele precizate mai sus, şi pentru că din oficiu nu s-au identificat alte aspecte care să determine reformarea hotărârii atacate, în conformitate cu dispoziţiile art.379 alin.2 Cod procedură penală, curtea va admite apelurile inculpaţilor SM şi RR şi desfiinţând în parte sentinţa, va dispune restituirea către inculpatul RR – a unui laptop marca „Dell” – SNI şi a unui telefon marca Samsung IMEI –cu cartelă orange şi către inculpatul SM – a unui hard disk de 40 GB seria ***.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art.379 alin.1 lit.b Cod procedură penală, curtea va respinge apelurile DIICOT Piteşti şi inculpatului, obligându-l pe acesta din urmă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru aceste motive, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii SMA şi RRG împotriva sentinţei penale nr. 457 din 07 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în dosarul nr. 2872/109/2012.

A fost desfiinţată în parte sentinţa şi rejudecând, în baza art. 169 Cod penal s-a dispus restituirea următoarelor bunuri:

- către inculpatul RR – a unui laptop marca „Dell” – SNI – BXHLWK1 şi a unui telefon marca Samsung IMEI – cu cartelă orange;

- către inculpatul SM – a unui hard disk de 40 GB seria ***.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ I.C.C.J. –D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpatul CNA, împotriva aceleiaşi sentinţe, obligându-l la 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

În opinia separată, s-a apreciat că apelul declarat de parchet, precum şi apelurile declarate de către inculpaţi sunt fondate pentru următoarele motive:

Prima instanţă în mod greşit a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii SMA şi RRG. Din probele administrate rezultă că inculpatul SM, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat a vândut cantitatea totală de 38,830 gr. ciuperci considerate a fi droguri de mare risc şi 1,72 gr. cannabis contra sumei totale de 400 lei investigatorului sub acoperire.

Anterior, în baza altei rezoluţii infracţionale a achiziţionat prin intermediul internetului, 6 chit-uri de ciuperci considerate droguri de mare risc, din care 3 au fost cultivate la domiciliul coinculpatului RRG în vederea comercializării.

Inculpatul RR în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada noiembrie 2011 – ianuarie 2012, l-a aprovizionat pe inculpatul SM cu cannabis. În baza altei rezoluţii infracţionale, acelaşi inculpat, a cultivat în apartamentul din str. L., municipiul P., ciuperci halucinogene procurate de coinculpatul SMA, prin intermediul internetului. Din probe rezultă că deţinea în domiciliul său în vederea comercializării câte trei chituri aflate în proces de maturare, precum şi 10 punguţe din material plastic ce conţineau fragmente vegetale cu o masă totală de 64,24 gr. cannabis.

Separat de acestea, cei doi inculpaţi SMA şi RRG au luat hotărârea infracţională de a comercializa droguri de risc, respectiv cannabis, ce ar fi trebuit să le procure RR de la inculpatul CNA. În aceste condiţii, cei doi inculpaţi au comercializat droguri de risc şi de mare risc, diferiţilor consumatori, inclusiv investigatorului sub acoperire.

Prin urmare, inculpaţii SMA şi RRG, în baza unei rezoluţii infracţionale au înfiinţat şi cultivat cultura de ciuperci considerate a fi droguri de mare risc, în scopul comercializării, această faptă realizând elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc. Ulterior, aceştia în baza altei rezoluţii infracţionale au comercializat aceste droguri de mare risc, separat sau împreună cu alte droguri de risc, respectiv cannabis, acestea din urmă fiind procurate de inculpatul RRG, de la inculpatul CNA.

În opinia separată, s-a considerat că fiecare dintre cei doi inculpaţi au săvârşit două infracţiuni în concurs real şi anume trafic de droguri de risc, iar pe de altă parte, trafic de droguri de mare risc, având în vedere modalitatea de săvârşire a faptelor şi nu o singură infracţiune aşa cum se reţine de către prima instanţă şi în opinia majoritară a curţii.

Pe cale de consecinţă, în opinia separată s-a apreciat că se impunea desfiinţarea în parte a sentinţei şi, rejudecând cauza, înlăturarea schimbării încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii SMA şi RRG.

În sarcina fiecăruia dintre cei doi inculpaţi trebuiau reţinute infracţiunile cu încadrarea juridică conferită în rechizitoriu şi cu aplicarea dispoziţiilor art.33 lit.a Cod penal.

În raport cu situaţia de fapt reţinută şi circumstanţele personale ale fiecărui recurent inculpat există posibilitatea stabilirii unei pedepse rezultante de 3 ani închisoare şi, în opinia separată, s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi realizat dacă se va dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor aplicate, în condiţiile prevăzute de art.86/1 Cod penal.

În mod corect s-a dispus ca în cauză să se facă aplicarea dispoziţiilor art.169 Cod penal cu consecinţa restituirii către inculpaţi a unor bunuri confiscate.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost apreciate ca legale, urmând a fi menţinute.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download