CURTEA DE APEL IAŞI - Just



CURTEA DE APEL IAŞI

Str. A. Panu Nr. 25

D E C I Z I I R E L E V A N T E

PRONUNŢATE ÎN TRIMESTRUL I AL ANULUI 2006

I. SECŢIA CIVILĂ

1. Procese funciare. Competenţă

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. 6984/17.11.2005, reclamanta M.M.-A. învesteşte pe cale de ordonanţă preşedinţială instanţa, în contradictoriu cu pârâţii S.C. COTNARI S.A. Iaşi, Administraţia Domeniilor Statului Iaşi, Oficiul Cadastrului şi Publicitatea Imobiliară Iaşi, Primarul Comunei Cotnari, în completarea cererii de ordonanţă preşedinţială din data de 9.11.2005 depuse în dosarul nr. 4665/2005 (ce reuneşte dosarul nr. 14665/2005 şi nr. 3251/2005) al Curţii de Apel Iaşi.

În cererea de chemare în judecată reclamanta arată că solicită la pct. A):

- de la directorul general S.C. COTNARI S.A. şi şeful de fermă, nominalizaţi să depună ca înscrisuri la dosar totalitatea actelor începând cu anul 1990 şi până în prezent, privind drepturile băneşti, acordate lui M.M.-A. şi M.E;

- totalitate actelor primite de la comisiile de fond funciar Legea nr.18/1991 în baza cărora s-au acordat aceste drepturi;

- cererea de ordonanţă preşedinţială din 9.11.2005 să fie analizată şi să se pronunţe asupra competenţei judecării ei;

- să se dispună anexarea dosarelor: nr. 23.040/2002 al Judecătoriei Iaşi, nr. 3344/2002 al Judecătoriei Hârlău, nr. 5440/2003 al Tribunalului Iaşi.

La punctul B) sunt făcute corecţii de dactilografiere din data de 09.11.2005, înscrise în subpunctele I, II, III (pag. 2/4 din cerere).

La punctul C) sunt făcute precizări la cererea de ordonanţă preşedinţială depusă în dosarul nr. 4665/2005 cererea de revizuire a sentinţelor civile nr. 243/11.02.2005 şi nr. 1831/21.11.2003 ţinând cont de art. 163 alin. 1 Cod procedură civilă.

Reclamanta a ataşat la cererea de chemare în judecată înscrisuri, conform borderoului, propunând şi proba cu martori.

Prin cererea de ordonanţă preşedinţială depusă la 9.11.2005, reclamanta a chemat în judecată Prefectul Judeţului Iaşi, în calitate de Preşedinte al Comisiei Judeţene Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia locală a comunei Cotnari pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Consiliul local al comunei Cotnari, Primăria comunei Cotnari, pentru a se dispune:

1) interzicerea circulaţiei juridice a terenurilor aflate în extravilan sat Cotnari, comuna Cotnari, identificate conform planului Cadastru Funciar D. G.A.I.A.A. – O.C.O.T. Iaşi anul 1975, valabil la data de 01.01.1990;

2) obligarea pârâţilor la restituirea în natură pe vechiul amplasament arătat la punctul 1) prin reconstituirea dreptului de proprietate a suprafeţei de teren 7,5 ha împreună cu culturile de viţă de vie şi pomi aflate în fiinţă;

3) obligarea pârâţilor să identifice prin măsurătoare împreună cu un specialist în lucrări topografice angajat de reclamantă suprafeţele cultivate cu viţă de vie (apreciată la 6 ha) şi să asigure conservarea, până la preluarea cu titlu de proprietate de către reclamantă;

4) să oblige pârâţii să reţină că renunţă la culturile ce nu se află în fiinţă, pe vechiul amplasament revendicat;

5) să oblige pârâţii să îndeplinească procedurile legale pentru preluarea suprafeţei de teren echivalente prin renunţarea de către reclamantă la acţiunile deţinute la S.C. COTNARI S.A. echivalente suprafeţei de 7,5 ha;

6) să emită şi să i se înmâneze titlul de proprietate pentru întreaga suprafaţă de 7,5 ha pe amplasamentul deţinut până în 1953;

În drept, reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe art. 581 Cod procedură civilă.

În proces, conform art. 67 Cod procedură civilă, reclamanta este reprezentată de mandatar P.I. prin procură autentificată (fila 15/16) şi avocat, conform Legii pentru exercitarea profesiunii de avocat.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a Regulamentului de Ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi Legea nr. 247/2005 – Titlul XIII „Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare”, cauza a fost înregistrată sub nr. 6984/17.11.2005 ca proces funciar de primă instanţă şi repartizat aleatoriu, fiind acordat termen de judecată la data de 7 decembrie 2005.

Prin încheiere, în conformitate cu art. 114 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată nu întruneşte condiţiile cerute de art. 112 Cod procedură civilă, punând în vedere completarea cererii în raport de care să se verifice competenţa instanţei şi timbrajul.

Cauza s-a amânat pentru data de 4.01.2006.

Reclamanta, pentru termenul din 4.01.2006, nu a adus la îndeplinire măsurile dispuse de instanţă privind completarea cererii de chemare în judecată.

Instanţa din oficiu a pus în discuţia părţilor necompetenţa materială a Curţii de Apel Iaşi, ca instanţă de prim grad în soluţionarea acţiunii.

În cererea de chemare în judecată şi completări, reclamanta a arătat, conform art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă, obiectul cererii, denumirea persoanelor juridice chemate în judecată, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, cu referire la art. 581 Cod procedură civilă.

În conformitate cu art. 1 Titlul XIII din Legea nr. 247/2006, plângerile, contestaţiile şi alte litigii apărute în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 16/1997 cu modificările şi completările ulterioare sunt numite procese funciare; procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale Codului de procedură civilă.

Conform art. 5 din titlu, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materia proceselor funciare sunt supuse numai recursului.

Codul de procedură civilă, în Cartea I „Competenţa instanţelor judecătoreşti” Titlul I „Competenţa după materie”, în art. 1-4 stabileşte competenţa după materie a instanţelor de judecată, în primă instanţă şi căi de atac.

În materia fondului funciar, dispoziţiile procedurale sunt reglementate în Capitolul IV din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (art. 51-65), legea specială instituind regula competenţei materiale a judecătoriei ca instanţă de prim grad, oricare este obiectul procesului funciar.

În art. III, Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă prevede:

„Hotărârile pronunţate de judecătorii în primă instanţă în materia fondului funciar sunt supuse apelului la tribunal şi recursului la curtea de apel”.

În conformitate cu art. 3 Cod procedură civilă, Curţile de apel judecă:

1. în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;

2. ca instanţă de apel apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

3. ca instanţă de recurs recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă la tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi orice alte cazuri expres prevăzute de lege;

4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Curtea constată că cererea de ordonanţă preşedinţială depusă la 9.11.2005, completată prin cererea din 17.11.2005 şi înregistrată sub nr. 6984/17.11.2005, are ca obiect un „proces funciar”, aşa cum este definit prin Legea nr. 247/2005.

Ca instanţă de prim grad, curtea nu soluţionează procese funciare (art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă), categorie în care este inclusă cererea de chemare în judecată.

Procesul nu intră nici în categoria altor materii date prin lege în competenţa curţilor de apel, conform art. 3 pct. 4 Cod procedură civilă, pentru considerentele expuse.

Dispoziţiile procedurale citate stabilesc competenţa materială a judecătoriei în materia fondului funciar, hotărârea pronunţată – sentinţa – fiind supusă căii de atac a apelului la tribunal şi a recursului la curtea de apel (art. 195/2004).

Conform art. 5 Titlul XIII şi potrivit Legii nr. 247/2005 în vigoare la data învestirii Curţi de Apel, în primă instanţă, hotărârea – sentinţa – este supusă numai recursului.

Completarea cererii de chemare în judecată, conform art. 112 Cod procedură civilă, dispusă prin încheierea din 7 decembrie 2005 nu se impune, în condiţiile în care curtea nu este instanţă de prim grad.

Excepţia privind necompetenţa materială este de ordine publică (art. 159 pct. 2 Cod procedură civilă) ce se impune a fi soluţionată conform art. 158 alin. 2 Cod procedură civilă.

Astfel fiind, instanţa îşi declină competenţa în favoarea Judecătoriei Hârlău în a cărei rază de competenţă se află terenul în litigiu cu privire la care reclamanta a formulat pretenţii pe care de ordonanţă preşedinţială.

(Sentinţa civilă nr. 1/04.01.2006)

2. Acţiune în constatarea nulităţii titlului de proprietate. Amplasament.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Vaslui, R.I. învesteşte instanţa cu acţiune în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. 1784/48990 din 30.04.2002 emis de Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.

Reclamantul a invocat ca motiv de nulitate faptul că pârâţii nu sunt moştenitori ai defunctului R.C. al cărui succesor este repus în drepturi, conform art. 13 din Legea nr. 18/1991, iar terenul în suprafaţă de 7,07 ha a fost proprietatea autorului său.

Judecătoria Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 2539 din 29 octombrie 2004, respinge acţiunea cu următoarea motivare:

Pârâţii U.M. şi P.J. au solicitat prin cererea înregistrată sub nr. 512/07.03.1991 în termenul prevăzut de Legea fondului funciar să li se reconstituie dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren ce au aparţinut autorilor lor, situate pe raza comunei Todireşti, judeţul Vaslui.

Reclamantul R.V.I a solicitat prin cererea înregistrată sub nr. 2129/18.03.1991 la Primăria Todireşti, să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren ce au aparţinut defuncţilor R.C. şi R.R. (decedată la 04.08.1957), situate pe raza satului Siliştea, comuna Todireşti, invocând calitatea de unic moştenitor.

În baza probatoriului administrat, Comisia locală Todireşti pentru aplicarea Legii fondului funciar a propus, iar Comisia Judeţeană Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate a validat propunerea Comisiei locale, fiind întocmită lista anexă nr. 61 la Hotărârea nr. 149/1991 privind persoanele din comuna Todireşti, îndreptăţite la acţiuni în cadrul societăţilor comerciale foste unităţi agricole de stat, unde la poziţia 35 apar înscrişi ca titulari reclamantul R.I., pârâţii U.M., P.J. şi numiţii D.C. şi C. E., iar la rubrica „suprafaţa agricolă stabilită pentru care primesc acţiuni” apare înscris terenul de 7,07 ha.

A fost emisă de către Comisia judeţeană Vaslui pentru aplicarea legi fondului funciar decizia nr. 2863/01.06.1992 ce a stabilit dreptul la un număr de 1361 acţiuni în favoarea pârâţilor U.M. şi P.J. la „Agrozootehnica” S.A. Todireşti pentru suprafaţa de 7,07 ha, echivalent teren arabil.

Prin sentinţa civilă nr. 2733/09 iunie 1992 pronunţată de Judecătoria Vaslui, s-a constatat că pârâţii U.M. şi P.J. au calitatea de moştenitori ai defunctului U.M. (decedat la 16.12.1969) şi calitatea de coindivizari în cote de jumătate fiecare pentru suprafaţa de 7,07 ha teren agricol, acţionari la SC „Agrozootehnica” Todireşti. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească s-a constatat lipsa calităţii de succesori a reclamantului R.I. şi a numiţilor D.C. şi C.E. la moştenirea defuncţilor U.M şi U.R. s-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor şi s-a atribuit pârâţilor U.M. şi P.J. câte 3 ha şi 53 ari şi 50 c.a. ca acţionari la SC „Agrozootehnica” SA Todireşti.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 1/2000 s-a dispus reconstituirea în natură a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7,07 ha în favoarea pârâţilor U.M. şi P.J., aceştia fiind înscrişi în anexa 32 a tabelului nominal cu persoanele fizice ce au avut calitatea de acţionari la societăţi comerciale pe acţiuni cu profil agricol sau piscicol, la poziţia 9.

La data de 30.04.2002 Comisia Judeţeană Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor emite titlul de proprietate nr. 1784/48990 în favoarea pârâţilor P.J şi U.M. pentru suprafaţa de 7,07 ha dispusă în extravilanul localităţii Negreşti.

Reţine instanţa de prim grad că reclamantul a probat dreptul defunctului R.C. asupra unor suprafeţe de teren, însă nu a dovedit existenţa unui drept real asupra terenului în litigiu, nu a produs dovezi din care să rezulte că autorii săi au deţinut anterior cooperativizării această suprafaţă.

Tribunalul Vaslui prin decizia civilă nr. 110/A/24.05.2005 admite apelul declarat de R.I. împotriva sentinţei civile nr. 2539/2004 pronunţată de Judecătoria Vaslui pe care o anulează şi reţine cauza spre rejudecare.

Instanţa de apel a constatat ca întemeiat motivul prin care s-a invocat nulitatea sentinţei. Instanţa de fond a dispus amânarea pronunţării hotărârii pentru o săptămână, la cererea apărătorului reclamantului pentru a depune concluzii scrise. Cu toate acestea, se arată în cuprinsul deciziei, hotărârea a fost pronunţată în aceeaşi zi, încălcând principiul oralităţii şi publicităţii procesului civil, fapt ce atrage nulitatea absolută a sentinţei.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Vaslui a pronunţat decizia civilă nr. 137/A/06.09.2005, constatând că cele două comisii în mod corect au stabilit drepturile ce se cuvin fiecăreia dintre părţi, mai precis a pârâţilor, calitatea lor faţă de autorul presupus comun de către reclamant şi întinderea drepturilor lor.

În cuprinsul deciziei se reţine că pârâţii şi-au dovedit calitatea de unic moştenitor ai defunctului U.M., fapt stabilit şi prin sentinţa civilă nr. 2733/1992 a Judecătoriei Vaslui, precum şi dreptul lor asupra terenului avut de acesta din urmă, calitate pe care nu o are reclamantul.

Împotriva deciziei civile pronunţată de Tribunalul Vaslui a declarat recurs R.I., motive pe care le-a încadrat în art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că hotărârea instanţei de apel nu este motivată. Aspectul principal, arată recurentul, asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este acela dacă faţă de cererea de reconstituire formulată în anul 1991 este îndreptăţit la reconstituirea în mod separat sau alături de intimaţi.

Instanţa, susţine recurentul, a ignorat dovada faptului că unchiul său R.C. a fost proprietarul terenului de 7,11 ha pe raza satului Todireşti, judeţul Vaslui, conform referirilor din certificatul nr. 1565 din 21.04.1997 pentru 4 ha în limita cărora cel puţin acţiunea trebuia admisă.

Prin aplicarea greşită a legii, deşi s-a dovedit că U.M. că a avut teren în satul Dumeşti, judeţul Vaslui şi în comuna Zemeş, judeţul Bacău, a atribuit în proprietatea intimaţilor terenul pe raza comunei Todireşti, la care nu sunt îndreptăţiţi, sens în care se atestă şi prin adeverinţa nr. 1282/09.06.2004. eliberată de Comisia locală Todireşti de fond funciar.

Cu autoritate de lucru judecat, arată recurentul prin decizia civilă nr. 272/A/21.05.2002 a Tribunalului Vaslui, având ca obiect revendicare imobil compus din teren şi construcţii, provenind de la R.C. şi construcţii pe care le moşteneşte este dovedit că terenul aparţine autorului său, intimaţii nefiind persoane îndreptăţite la atribuirea în proprietate.

Recurentul invocă aplicarea greşită a art. 14 din H.G. nr. 131/1991, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 169/1997, comisiile în aplicarea Legii nr. 18/1991 având obligaţia de a înscrie în titlu în caz de indiviziune toţi membrii care procedă conform Codului civil.

Recursul este întemeiat.

Instanţa de fond a stabilit o anumită situaţie de fapt, păstrată în apel, reţinând calitatea de succesori a intimaţilor ai lui U.M., dreptul lor la reconstituire, cât şi întinderea dreptului.

Cererea reclamantului-recurent a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada conform art. 1169 Cod civil a pretenţiilor sale.

În susţinerea recursului s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar:

- certificatul eliberat de Ministerul de Interne cu nr. 1565/21.04.1997 din care rezultă că C.Gh.R., domiciliat în Glodeni, a fost împroprietărit cu suprafaţa de 4 ha teren din moşia Negreşti, proprietatea C.C.S., conform datelor înscrise în dosarul cu lucrările de împroprietărire din 1921;

- copia titlului de proprietate nr. 238/46860 emis la 08.02.1995 de Comisia judeţeană Vaslui prin care este reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1,61 ha pe teritoriul satului şi comunei Dumeşti, în indiviziunea intimaţilor şi altor succesori;

- contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 4063/23.03.1973 la Notariatul de Stat Gheorghe Gheorghiu-Dej, judeţul Bacău, prin care succesorii lui U.M.M., decedat la 14.12.1969, între care şi intimaţii vând proprietatea moştenită, situată în comuna Zemeş, judeţul Bacău (1912 m2).

Relevante în soluţionarea cauzei sunt şi comunicările autorităţilor locale, comisiei comunale şi judeţene în aplicarea Legii nr. 18/1991 privind soluţionarea cererii recurentului pentru stabilirea dreptului de proprietate ca succesor, datele din evidenţele agricole:

- cererea înregistrată sub nr. 2129/18.03.1991, prin care reclamantul solicită reconstituirea dreptului de proprietate în calitate de succesor al lui R.C şi R.R. (soţi);

- adresa nr. 1284/09.06.2004 (f.34 dosar fond) în care se menţionează că U.M. şi P.J. au prezentat de la Arhivele Statului – Filiala Iaşi, certificatul nr. 6867/1992 din care rezultă că autorul U.M. a fost proprietar pe suprafaţa totală de 9,50 ha teren agricol (nu se precizează amplasamentul), iar prin sentinţa civilă nr. 28/C Tribunalul Vaslui obligă comisia locală la punerea în posesie pentru diferenţa de teren de 2,43 ha.

Din evidenţele agricole, rezultă că numitul U.M. în perioada anilor 1951-1953 a fost înscris în registrul agricol al satului Siliştea, comuna Todireşti, cu suprafaţa totală de 7,16 ha teren agricol împreună cu soţia U.R. (R.), U.J, fiică şi U.M., fiu. Autorul U.M. vine din comuna Dumeşti, judeţul Vaslui şi se căsătoreşte cu numita R.R. care este din satul Siliştea, comuna Todireşti, dar fiind cap de familie i s-a trecut terenul ce a fost proprietatea soţiei sale.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 4757/2001 al Tribunalului Vaslui, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 272/A/21 mai 2003, având aceleaşi părţi, U.M., P.J. şi R.I., cu autoritatea de lucru judecat, instanţa a stabilit că U.R. (fostă R.) provine din fosta comună Parpaniţa, judeţul Vaslui şi nu a avut teren pe raza comunei Todireşti. De asemenea, că defunctul U.M. provine din comuna Zemeş, judeţul Vaslui şi apoi s-a recăsătorit cu defuncta U (fosta R.), văduvă la acea dată. La data înfiinţării registrelor agricole U.M. apare în registru ca gospodar, cap de familie, deţinând ca rol, împreună cu soţia sa, terenul şi casa defunctului R.C. acţiunea în revendicare, formulată de intimaţi în prezenta cauză, reclamanţi în dosarul nr. 4411/1999 al Judecătoriei Vaslui (dosar nr. 4757/2001 Tribunalul Vaslui – decizia civilă nr. 272/A/2003) este respinsă.

Cu privire la data căsătoriei lui U.M. cu R.R., anul 1948, există neconcordanţe. Însă, acestea nu schimbă regimul juridic al terenului în suprafaţă de 4 ha, proprietate exclusivă a lui R.C. şi nu afectează dreptul de proprietate al soţiei sale supravieţuitoare (R., căsătorită U.), mama intimaţilor, conform Legii nr. 319/1944.

În lista anexă nr. 61 la Hotărârea nr. 149/1991 a Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (fila 19 dosar fond ), la poziţia nr. 37, sunt înscrişi U.M., R.V.I., P.J., D.C. şi C.E., validat pentru 7,07 ha. Pentru aceeaşi suprafaţă este emis şi titlul contestat cu nr. 1748/48990/30.04.2002 din care este omis R.V.I. Instanţele au examinat şi reţinut corect că R.V.I. nu este succesor al lui U.(R.)R. care nu a avut teren în proprietate.

În evenimentele de război, în anul 1943, R.C. a decedat, soţia supravieţuitoare R.R (decedată la 04.1957), conform art. 1 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor vine la succesiunea acestuia în concurs cu fraţii şi surorile sale ori prin descendenţii lor, categorie în care este inclus şi recurentul, calitate necontestată.

Curtea are în vedere şi art. 13 din Legea nr. 18/1991, care prevede că în lipsa certificatului de moştenitor calitatea moştenitorilor se dovedeşte prin orice probe din care rezultă acceptarea succesiunii. Conform art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei. Titlul de proprietate se emite pe numele tuturor moştenitorilor, urmând ca ei să procedeze conform dreptului comun (alin. 3). Comisia judeţeană prin validarea recurentului între moştenitori prin hotărârea nr. 149/1991 a aplicat corect dispoziţiile citate. În cea de-a doua căsătorie U.(R.)R. nu a adus teren neavând acest bun în proprietate exclusivă, ci doar cota conferită de lege din succesiunea lui R.C., la care vine în concurs cu recurentul din suprafaţa de 4 ha. Descendenţii intimaţi fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite la stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire numai pentru suprafeţele de teren pe care autorii lor (R. şi M. U.) le-au avut în proprietate.

Reconstituirea dreptului de proprietate se face de regulă pe vechile amplasamente (art. 14 din Legea nr. 18/1991).

Conform art. III alin. 1 lit. a (ii) din Legea nr. 169/1997 sunt lovite de nulitate absolută actele de reconstituire în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foştilor proprietari ori succesorilor lor, solicitate de către aceştia în termen legal, libere la data solicitării, în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, cât şi a persoanelor care nu sunt îndreptăţite potrivit legii. Terenul în litigiu este arabil, amplasat în extravilan.

Admise ca mijloc de probă, în materia fondului funciar, menţiunile din registrul agricol nu constituie titlu de proprietate.

În cauză este făcută dovada certă că autorii intimaţilor au locuit în proprietatea lui R.C., de succesiunea căruia P.J. şi U.M. sunt străini, astfel că nu sunt îndreptăţiţi la stabilirea dreptului de proprietate pentru terenul cu care acesta a fost împroprietărit în anul 1921 din moşia Negreşti. Faptul că autorul lor U.M. a avut teren în proprietate, în alte localităţi (Zemeş, judeţul Bacău, Dumeşti, judeţul Vaslui) nu-l îndreptăţeşte la atribuirea terenului ca întindere şi pe amplasamentul din litigiu.

În materia fondului funciar, regula este aceea a reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, criteriul „teritorial” fiind determinat şi în stabilirea competenţei comisiilor locale şi judeţene.

În consecinţă, intimaţii pot primi în proprietate numai ce le putea transmite U.(R.)R. moştenit de la primul soţ, din proprietatea exclusivă a acestuia (R.C.) de 4 ha.

Curtea constată că recurentul şi-a dovedit pretenţiile în ceea ce priveşte îndreptăţirea, în parte, la atribuirea în proprietate în concurs cu soţul supravieţuitor, prin descendenţii săi, a suprafeţei de 4 ha, fostă proprietatea lui R.C.

Pentru considerentele expuse, titlul contestat este nul, fiind emis pentru suprafeţe de teren ce nu au aparţinut lui U.M. şi prin încălcarea art. 13 din Legea nr. 18/1991.

Pentru suprafeţele de teren aflate în raza teritorială a altor localităţi, fostă proprietatea exclusivă a lui U.M., intimaţii îşi pot valorifica dreptul prin mijloacele reglementate atât de Legea nr. 18/1991, dar şi a Legii nr. 1/2000, modificate prin Legea nr. 247/2005.

Recurentul în fazele procesuale, primă instanţă şi apel, a solicitat cheltuieli de judecată, cereri întemeiate ce vor fi admise conform art. 274 Cod procedură civilă, în limita pretenţiilor dovedite cu înscrisuri.

Curtea admite recursul declarat de R.I., modifică în tot decizia Tribunalului Vaslui. Admite în parte acţiunea formulată de reclamant, constată nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate contestat pentru suprafaţa de 4 ha cu acordarea cheltuielilor de judecată.

(Decizia civilă nr. 156/15.02.2006)

3. Procese funciare. Taxă de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 11578/13 decembrie 2004 a Judecătoriei Iaşi, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei de interes şi în consecinţă s-a respins pe acest temei acţiunea civilă formulată de reclamanţii C.M.A, G.M.E., S.A. şi S.E. în contradictoriu cu pârâţii Z.E., G.V.N. şi Comisia judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.

S-a respins totodată cererea pârâţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut:

Cele două excepţii invocate în cauză sunt întemeiate, din compararea titlurilor de proprietate ale părţilor rezultând că suprafeţele de terenuri înscrise în ele nu se suprapun.

În expertiza tehnică topometrică efectuată în cauză se arată că pârâţii persoane fizice au ocupat o suprafaţă de teren de 464 m2 proprietatea reclamanţilor, dar, totodată, se arată că reclamanţii nu deţin titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren pentru care solicită anularea parţială a titlului de proprietate al pârâţilor persoane fizice, urmând ca acesta să fie obţinut ulterior.

Având în vedere aceste considerente, precum şi dispoziţiile art. 480 şi următoarele Cod civil, instanţa a admis cele două excepţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de către reclamanţi.

Deoarece onorariul apărătorului pârâţilor persoane fizice nu a fost precizat şi nici dovedit cu chitanţă, instanţa a respins cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii C.A., G.M.E., S.A. şi S.E, apel care a fost anulat ca netimbrat prin decizia civilă nr. 420 din 27 mai 2005 a Tribunalului Iaşi.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 3 lit. a şi art. 11 din Legea nr. 146/1997 şi art. 3 din O.U.G. nr. 321995, reclamanţilor-apelanţi li s-a pus în vedere să timbreze calea de atac cu suma de 55.000 lei şi timbru judiciar în valoare de 1.500 lei, aceştia nu s-au conformat, astfel încât s-a aplicat sancţiunea prevăzută în art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Reclamanţii C.A. ş.a. au formulat în termen legal recurs împotriva deciziei tribunalului, invocând în drept pct. 5, 7, 9 şi 10 ale art. 304 Cod procedură civilă, iar în fapt următoarele:

- în mod abuziv instanţa a respins cererea de amânare pentru termenul din 27.05.2005, apărătorul fiind în imposibilitatea de a se prezenta, acordând asistenţă juridică la o altă instanţă, încălcându-i-se dreptul la apărare;

- aplicarea greşită a legii în soluţionarea excepţiei netimbrării, acţiunile referitoare la Legea nr. 18/1991 fiind scutite de plata taxei de timbru.

Recursul nu este întemeiat.

Din lucrările dosarului nr. 2736/2005 al Tribunalului Iaşi rezultă că în cauză s-au acordat două termene de judecată. Un termen la data de 22.04.2005, când apelanţii-reclamanţi reprezentaţi de avocat au primit termen în cunoştinţă şi li s-a pus în vedere de instanţă obligaţia de a achita taxa de timbru şi timbru judiciar. Cauza a fost amânată pentru termenul de judecată din 27 mai 2005 când au avut loc şi dezbaterile.

Apărătorul ales al reclamanţilor-recurenţi a depus o cerere de amânare, invocând imposibilitatea de prezentare, fără a produce vreo dovadă cu privire la motivul invocat.

Prin aplicarea corectă a legii, instanţa a constatat că nu este întemeiată cererea de amânare, fiind incidente dispoziţiile art. 156 Cod procedură civilă.

Curtea constată că dreptul de apărare nu a fost încălcat, nefiind făcută dovada motivului pentru amânarea cauzei.

Cauza a fost soluţionată pe excepţie, fiind incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 care prevăd pentru partea care nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a taxelor de timbru, până la termenul acordat de instanţă, sancţiunea nulităţii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 18/1991 recurenţii nu fac parte din categoria autorităţilor care nu sunt scutite de plata taxelor de timbru. În condiţiile art. 1 din Legea nr. 146/1997 orice cerere sau acţiune adresată instanţei de judecată este supusă legii taxelor de timbru, scutite de plata acestora fiind doar persoanele prevăzute în cazurile de excepţie.

În conformitate cu art. 1 Cod civil, legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă. Judecarea cauzelor civile are loc potrivit dispoziţiilor Codului civil şi prevederilor din legile speciale, între care şi cele privind taxa de timbru.

Conform art. 725 Cod procedură civilă, dispoziţiile legii noi se aplică din momentul intrării legii în vigoare şi dispune numai pentru viitor.

În consecinţă, modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 247/14 iulie 2005, sub aspectul timbrajului, nu poate retroactiva, respectiv nu înlătură obligaţia reclamanţilor-recurenţi de a-şi fi timbrat apelul introdus la 14.03.2005 şi soluţionat pe excepţie la 27 mai 2005.

Curtea are în vedere obligaţia stabilită de Legea nr. 146/1997 de achitare anticipată sau cel mai târziu la termenul acordat de instanţă, a taxei de timbru datorată conform legii în vigoare în momentul exercitării şi soluţionării căii de atac a apelului.

Actele de procedură, sub aspectul formei, trebuie să îndeplinească cerinţele legii în vigoare la data efectuării lor.

Motivele de recurs pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Deşi încadrate de recurenţi şi în pct. 5, 7 şi 10 ale textului citat, motivele dezvoltate nu se încadrează în aceste texte, deoarece hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza propunerii, formele de procedură prevăzute de lege nu au fost încălcate şi instanţa s-a pronunţat asupra tuturor mijloacelor de probă şi de apărare.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă respinge recursul ca nefondat.

(Decizia civilă nr. 72/25.01.2006)

4. Competenţă după valoarea obiectului litigiului

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 11966/2002 al Judecătoriei Iaşi, instanţa a soluţionat contestaţia în anulare formulată de B.T. ş.a. împotriva sentinţei civile nr. 8571/1999 a Judecătoriei Iaşi.

Prin încheierea din 9 iulie 2002, judecătoria admite contestaţia, hotărâre ce a rămas irevocabilă, instanţa procedând la rejudecarea în fond a pricinii, prin sentinţa civilă nr. 4448 din 14 aprilie 2003.

Acţiunea are ca obiect ieşirea din indiviziune, conform art. 728 Cod civil şi art. 673 ind. 1 Cod procedură, valoarea masei de împărţit fiind de 274.120.650 lei.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 10116/2003 al Tribunalului Iaşi, instanţa a soluţionat apelul formulat de B.Gh. ş.a. prin decizia civilă nr. 437 din 3 iunie 2005, pronunţată cu recurs.

Prin cererile înregistrate la data de 29 iunie 2005 şi 5 octombrie 2005 la Tribunalul Iaşi sub nr. 10116/2003, B.T.T ş.a. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 473/2005 a aceleiaşi instanţe.

Cauza s-a înregistrat la Curtea de Apel Iaşi sub nr. 6570/21 octombrie 2005 pentru judecarea recursului.

Instanţa din oficiu a pus în discuţia părţilor necompetenţa materială a Curţii de Apel Iaşi, ca instanţă de recurs, raportat la valoarea obiectului litigiului.

Competenţa materială a instanţelor de control judiciar în apel şi recurs este stabilită prin dispoziţia Codului de procedură civilă în art. 2 şi art. 3 modificate succesiv prin O.U.G. nr. 58/2003, Legea nr. 195/2004, Legea nr. 219/2005, iar în ceea ce priveşte împărţeala judicioasă şi prin O.U.G. nr. 65/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr. 493/2004.

Conform art. 725 alin. 1 Cod procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi procesele în curs de judecată, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.

Calea de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greşită, dată de parte sau indicată în dispozitivul hotărârilor de judecător.

Pentru stabilirea instanţei competente material şi a calificării căii de atac, conform art. 282 şi art. 299 Cod procedură civilă, trebuie avute în vedere data judecării pricinii în primă instanţă – 14 aprilie 2003, a judecării în instanţă de apel - 3 iunie 2005, a obiectului cauzei în valoare de 274.120.650 lei, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 219/2005 privind competenţa curţilor de apel ca instanţe de recurs.

Conform art. 3 pct. 3 Cod procedură civilă ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

În procesele civile ce au ca obiect cereri de împărţeală judiciară, competenţa în primă instanţă este dată judecătoriei, oricare ar fi valoarea litigiului.

Prin O.U.G. nr. 65/9 septembrie 2004 pentru modificarea Codului de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 493 din 10 noiembrie 2004 a fost modificat art. 2 Cod procedură civilă în ceea ce priveşte competenţa tribunalului ca instanţă de prim grad şi control judiciar, apel, recurs, dispoziţii ce se impun a fi coroborate şi cu art. 282 alin. 1 Cod procedură civilă.

Astfel, instanţa judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect au o valoare de peste 1 miliard lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă.

Ca instanţă de apel, tribunalul judecă conform art. 2 pct. 2 lit. b, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; în cererile de împărţeală judiciară, cu excepţia celor care potrivit legii nu sunt supuse apelului, ca instanţă de recurs, conform art. 2 pct. 3 Cod procedură civilă, tribunalul judecă recursurile în cazurile expres prevăzute de lege – căile de atac potrivit art. II alin. 2 din Legea nr. 493/2004 se judecă de „instanţele competente, potrivit prezentei Ordonanţe de Urgenţă”, respectiv O.U.G. nr. 65/2004.

Adoptarea Legii nr. 219/2005 în materia împărţelii judiciare nu a modificat competenţa materială a instanţelor de control judiciar.

Conform art. 282 alin. 1 Cod procedură civilă în vigoare la data judecării recursului, nu sunt supuse apelului în materie civilă hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard.

Potrivit art. 725 alin. 3 Cod procedură civilă, hotărârea este supusă căii de atac prevăzută de lege sub care a fost pronunţată.

Oricare ar fi calificarea căii de atac, curtea are în competenţă soluţionarea recursului declarat în materia civilă numai în acţiunile al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei. În interpretarea art. 282 ind. 1 numai hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în speţă în cererea de împărţeală judiciară sunt supuse căii de atac a apelului şi, respectiv, recursului, dacă valoarea masei este de peste 1 miliard lei.

Raportat la art. 3 pct. 3 Cod procedură civilă, obiectul litigiului în valoare de 274.120.650 lei în cererea de împărţeală judiciară, curtea reţine că nu este competentă în soluţionarea recursului.

Cum apelul a fost soluţionat la tribunal la data de 3 iunie 2005, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 195/2004 şi Legea nr. 493/2004 cu referire şi la Legea nr. 219/2004, dispune scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la Tribunalul Iaşi pentru judecarea recursului, prin încheiere.

(Încheierea din 18.01.2006 – dosar nr. 6570/2005)

5. Competenţă materială. Litigiu comercial.

Prin cererea introdusă la instanţă, înregistrată pe rolul Judecătoriei Bârlad sub nr. 315 din 21 ianuarie 2004, reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participanţilor Statului (fost F.P.S.) şi actual Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului Bucureşti, Societatea de Investiţii Financiare Moldova S.A. Bacău şi S.C. PLAICOM S.A. Bârlad să se dispună constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 416 din 18.08.1994 încheiat cu FPS Bucureşti şi contractul nr. 109 din 16.08.1994 încheiat cu FPS II Moldova (fostul SIF Moldova) în ceea ce priveşte înstrăinarea, ca urmare a vânzării acţiunilor şi a suprafeţei de 687,180 m2 teren agricol situat în comuna Perieni, judeţul Vaslui, precum şi obligarea pârâtelor Comisia Locală Perieni şi Comisia judeţeană Vaslui de fond funciar de a le elibera titlurile de proprietate, cu obligarea de a proceda la punerea efectivă în posesie pe suprafaţa de 4 ha teren din intravilanul comunei Perieni, judeţul Vaslui.

Judecătoria Bârlad, prin sentinţa civilă nr. 1911 din 29 aprilie 2004 respinge acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Ţărănimii Române „PROPACT”- Filiala Vaslui şi reclamanţii C.A. ş.a. persoane fizice pentru constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni FPS Bucureşti, FPP Moldova (actual SIF Moldova) în ceea ce priveşte înstrăinarea acţiunilor şi suprafeţei de teren aferente.

Instanţa de prim grad respinge capetele de cerere formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Comisia locală de fond funciar Perieni, Comisia judeţeană de fond funciar Vaslui şi S.C. PLAICOM S.A. Bârlad pentru eliberarea titlului de proprietate, punerea efectivă în posesie pe suprafaţa de 4 ha, plata daunelor de fiecare zi întârziere. Reclamanţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi.

Judecătoria a stabilit următoarea situaţie de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 109/16,08,1994 F.P.P. II Moldova Bacău a vândut către S.C. PLAICOM S.A. Bârlad – Asociaţia PLAICOM - Programul Acţiunii Salariaţilor, în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale, conform Legii nr. 114/1992, un număr de 11.692 acţiuni cu o valoare nominală de 1000 lei fiecare, reprezentând 30% din capitalul societăţii comerciale S.C. PLAICOM S.A.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 416/18 august 1994, F.P.S. a vândut în cadrul aceluiaşi proces de privatizare a societăţilor comerciale Asociaţiei S.C. PLAICOM S.C. vânzătorul a atestat că societatea deţine în proprietate teren şi clădiri din Anexă.

Reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a acestor 2 contracte în ceea ce priveşte înstrăinarea ca urmare a vânzării acţiunilor a suprafeţei de 68,718 m2, iar în motivarea cererii se referă la suprafaţa de 8,39 ha teren pe raza comunei Perieni, judeţul Vaslui, pe motiv că vânzarea a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, invocând o nulitate absolută prevăzută de art. 948 Cod civil.

Deşi au susţinut că cele două contracte au fost încheiate cu încălcarea prevederilor legale a condiţiilor esenţiale pentru validarea contractelor, reclamanţii nu au făcut dovada încălcării niciunei condiţii care ar duce la nulitatea absolută parţială a contractelor.

Deşi capetele de cerere sunt formulate în sensul constatării nulităţii absolute, motivele care reies din cuprinsul cererii sunt de nulitate relativă, situaţie care ar duce în consecinţă la lipsa calităţii procesuale active şi la prescripţia dreptului de exercitare a acţiunii, contractele fiind încheiate în anul 1994.

Motivarea acţiunii se sprijină pe un „proces-verbal” din 3 noiembrie 1991 când se apreciază că în mod nelegal pârâta S.C. PLAICOM S.A. a devenit proprietara suprafeţei de 8,39 ha teren pe raza comunei Perieni, înstrăinat de Comisia de Lichidare a C.A.P. Perieni.

Cu privire la acest act şi efectele sale s-a pronunţat însă sentinţa civilă nr. 7628/2001 a Judecătoriei Bârlad, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1193 din 1 octombrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi. În motivarea acesteia se apreciază că înstrăinarea patrimoniului fostului C.A.P. Perieni către S.C. PLAICOM S.A. Bârlad s-a făcut în mod legal, prin comisia de lichidare a C.A.P. Perieni, prin reprezentanţii săi legali, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, iar membrii Comisiei de lichidare şi-au dat consimţământul valabil la încheierea actului semnând procesul-verbal din 5 noiembrie 1991.

De asemenea, organele penale au făcut cercetări cu privire la vânzarea de mai sus, au verificat actele întocmite şi modul cum s-a desfăşurat licitaţia şi au concluzionat că vânzarea patrimoniului fostului CAP s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin hotărârile de mai sus a fost respinsă acţiunea reclamanţilor – persoane fizice – iar în recurs şi a Sindicatului ca intervenient, privind constatarea nulităţii absolute a procesului verbal din 5 noiembrie 1991 de predare-preluare a terenului în suprafaţă de 8,39 ha a fostului C.A.P. Perieni, soluţie menţinută şi în căile de atac şi intrată în puterea lucrului judecat.

Analizând cele două contracte atacate, comparativ cu motivele invocate în cerere cu referire la motive de nulitate absolută prin nerespectarea prevederilor legale, instanţa a constatat că aceste motive nu sunt dovedite, iar reclamantele fac confuzie cu privire la elementele contractului.

Astfel, prin cele două contracte nu s-a înstrăinat o suprafaţă de teren agricol situat pe raza comunei Perieni, ci S.I.F. Moldova, cât şi F.P.S. au vândut acţiuni, adică valori mobiliare şi nu imobiliare, reclamanţii fiind în eroare cu privire la obiectul contractului.

Reclamantele fac confuzie între capitalul social şi patrimoniul societăţii S.C. PLAICOM S.A. Bârlad, iar obiectul contractelor nu îl constituie vânzarea-cumpărarea activelor (imobilelor), contractele fiind legal încheiate.

Cele două pârâte de mai sus nu au avut un drept de proprietate asupra activelor societăţii, deci nici asupra suprafeţei de teren în litigiu, deoarece nu au fost decât acţionari la S.C. PLAICOM S.A. Bârlad.

Capitalul social al unei societăţi comerciale reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor, pe când patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând comerciantului.

Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de asociaţiile comerciale, iar activele sunt bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul acestora.

Conform art. 65 din Legea nr. 31/1990 republicată „În lipsa de stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului ”. În speţă, în cele două contracte s-a vândut un pachet de acţiuni deţinut de cele 2 pârâte la cealaltă pârâtă şi nu bunuri imobile.

Prin urmare, fiind vorba de o societate comercială constituită în temeiul Legii nr. 15/1990, înseamnă că unicul acţionar al acesteia a fost Statul Român, care ulterior, prin reprezentantul său – Ministerul de Finanţe, a transmis către F.P.S. II Moldova o cotă de 30% din capitalul social al societăţii şi nu din patrimoniul acesteia, pârâtele având calitatea de acţionar şi nu de proprietar al bunurilor imobile, exercitând doar drepturi de acţionar.

În concluzie, reclamantele nu au făcut dovada încălcării dispoziţiilor legale în vigoare, la data încheierii celor două contracte, raportat la obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare şi anume acţiunile deţinute de F.P.S. şi S.I.F. Moldova, care sunt valori mobiliare şi nu imobiliare, pe fondul cauzei acţiunea fiind nedovedită cu privire la primul capăt de cerere.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa a apreciat că nu există, deoarece în cauza soluţionată definitiv prin Decizia civilă nr. 1193/1 octombrie 2003 nu a fost identitate de părţi totală, în prezenta cauză fiind părţi pe lângă reclamanţi persoane fizice şi pârâta S.C. PLAICOM S.A. Bârlad din cauza anterioară şi părţi noi reclamanta Sindicat şi pârâţii F.P.S. şi F.P.P. II Moldova, dar nu există nicio identitate de obiect şi cauză, solicitându-se nulitatea absolută a 2 contracte de vânzare acţiuni, iar în cauza precedentă se solicită nulitatea altui act, proces-verbal din 5 noiembrie 1991, încheiate între alte părţi.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a Sindicatului, instanţa a constatat că reprezentantul acestuia s-a autoîmputernicit să reprezinte Filiala Vaslui în instanţă, dar nu a făcut dovada că Filiala Vaslui are personalitate juridică, din actele depuse rezultând că doar Sindicatul Naţional al Ţărănimii Române „Asociaţia Naţională a Proprietarilor de Pământ şi a Acţionarilor din Agricultură ” – PROPACT are personalitate juridică, conform sentinţei civile nr. 33/28 mai 2003 a Judecătoriei Piteşti, situaţie confirmată în adresa nr. 472/11 mai 2004, emisă de Sindicatul Naţional către SC PLAICOM SA.

Prin sentinţa civilă nr. 31/02.10.2002 Judecătoria 1 Sector 2 Bucureşti, s-a luat act de modificările la statut şi înscrierea ca persoană juridică a Filialei Bucureşti. Conform Statutului, preşedintele şi vicepreşedintele reprezintă interesele membrilor sindicatului în faţa autorităţilor administrative locale şi centrale, a organizaţiilor şi instituţiilor sociale ale statului, acordă asistenţă juridică gratuită şi mediază conflictele dintre membrii săi.

Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S. Bucureşti, instanţa apreciază că aceasta are calitate procesuală faţă de modul în care reclamanţii şi-au formulat cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute, motivat de faptul că pârâta este parte în contractul a cărui nulitate se solicită, aceasta devenind după 1 mai 2004 prin preluare: Autoritatea Agenţia de Valorificare a Activelor Statului.

Cu privire la al doilea capăt de cerere prin care reclamanţii solicită eliberarea titlului de proprietate şi punerea în posesie pentru suprafaţa de 4 ha teren, situat în intravilanul comunei Perieni, invocând hotărârea Comisiei judeţene Vaslui nr. 140/11 iunie 2002, instanţa a constatat că pârâta S.C. PLAICOM S.A. Bârlad nu are calitate procesuală pasivă, reconstituirea dreptului de proprietate fiind pe o suprafaţă de 4 ha teren din incinta sediului fostului CAP Perieni pârâta neavând calitatea de a emite titlurile şi de punere în posesie şi nici nu este proprietarul terenului solicitat de reclamanţi.

Din adresa nr. 6143 emisă de Prefectura Vaslui, rezultă că hotărârea nr. 140/11 iunie 2002 a Comisiei judeţene nu se referă la terenul ce aparţine societăţii S.C. PLAICOM S.A., iar amplasamentul este de competenţa comisiei comunale pentru foştii proprietari cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate.

Reclamanţii nu fac dovada că cele 4 ha teren fac parte din 8,39 ha, aparţinând pârâtei, teren pentru care solicită eliberarea titlului şi punerea în posesie.

În contradictoriu cu celelalte două pârâte – Comisia locală Perieni şi Comisia judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, cererea reclamanţilor este nedovedită, deoarece reclamanţii conform art. 64 din Legea nr. 18/1991 nu au făcut dovada că s-au emis titluri de proprietate pentru suprafaţa menţionată şi li s-ar refuza înmânarea acestora şi, în consecinţă, nu au dovedit nici că pe baza unor acte legal emise, titluri, li s-ar fi refuzat punerea în posesie pentru terenul asupra căruia le-a fost reconstituit dreptul de proprietate, nefiind identificat amplasamentul.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia civilă nr. 317 din 25 mai 2005, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, s-a respins apelul formulat de reclamanţii Sindicatul Naţional al Ţărănimii „PROPACT”- Filiala Vaslui, C.A. ş.a. împotriva sentinţei civile nr. 1911/29 iunie 2004, pronunţată de Judecătoria Bârlad, sentinţă ce a fost menţinută.

S-a constatat nul apelul promovat în numele defunctului B.N. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Apelanţii au fost obligaţi să plătească intimatei Societatea Comercială S.C. PLAICOM S.A. Bârlad suma de 4.515.000 lei cheltuieli judiciare.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din 7 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. 1499/2005 s-a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de intimata S.C. PLAICOM S.A. Bârlad privind decizia civilă nr. 317/25.05.2005 a Curţii de Apel Iaşi, cu referire la neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate.

În pronunţarea soluţiei din apel, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Susţinerile apelantei privind neluarea în consideraţie de către prima instanţă a legăturii indisolubile între valoarea şi numărul acţiunilor – cu care s-a privatizat pârâta intimată S.C. PLAICOM S.A. Bârlad sunt total lipsite de relevanţă în capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 416/18 august 1994 încheiat de FPS Bucureşti şi 109/16 august 1994, încheiat de FPS II Moldova.

Potrivit dispoziţiilor art. 948 Cod civil, pentru a fi lovită de nulitate absolută o convenţie trebuie să fie încheiată cu încălcarea uneia sau a mai multor condiţii prevăzute în acest text.

Articolul 948 Cod civil prevede la condiţiile de validare ale unei convenţii sau ale unui contract:

➢ capacitatea părţilor de a contracta;

➢ consimţământul valabil al părţii care obligă;

➢ existenţa unui obiect determinat şi o cauză licită;

Or, toate criticile apelantelor nu vizează aspecte şi situaţii de fapt anterioare încheierii contractelor a căror nulitate se cere a fi constatată şi se datorează confuziei făcute de reclamanţii-apelanţi între patrimoniul unei societăţi şi vânzarea de acţiuni ale acesteia din urmă.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar reţine că valoarea acţiunilor unei societăţi a fost stabilită în funcţie de patrimoniul acesteia, nu există nici un temei de fapt sau de drept care să atragă nulitatea contractelor de vânzare a acţiunilor, preţul vânzării şi, respectiv, valoarea acţiunilor nefiind un element de natură a atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a acţiunilor.

Şi cum în cauză nu s-a pus problema vânzării unor bunuri, ci doar a unor acţiuni, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu sunt temeiuri de fapt sau de drept care să atragă nulitatea contractelor 415/18 august 1994 şi 109/16 august 1994.

Ca atare, acest motiv de apel a fost respins ca nefondat.

Nu este fondată nici critica privind respingerea acţiunii reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtele Comisia judeţeană Vaslui şi Comisia locală Perieni de fond funciar.

În privinţa Comisiei judeţene se constată că această pârâtă intimată, prin emiterea Hotărârii nr. 140/2002, a recunoscut dreptul reclamantelor pentru o suprafaţă de 4 ha teren. Comisia judeţeană nu are niciun fel de atribuţii la punerea în posesie, iar operaţiunea de eliberare a titlurilor de proprietate este posibilă numai după identificarea amplasamentelor ce urmează a fi atribuite în proprietate.

Mai mult decât atât, din actele depuse la dosar, nu rezultă că reclamanţii-apelanţi sunt titularii drepturilor ce au fost reconstituite prin Hotărârea nr. 140/2002, actul în cauză nefiind însoţit de nicio anexă, din care să rezulte care sunt cele 17 persoane cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate prin acel act.

Şi cum potrivit dispoziţiilor art. 1169 Cod civil şi art. 129 Cod procedură civilă, reclamanţii trebuiau să-şi dovedească susţinerile şi îndreptăţirea la reconstituire, curtea constată că în mod corect şi legal prima instanţă a respins ca nedovedit şi acest capăt de cerere.

Nici critica privind incompatibilitatea judecătorului ce a pronunţat sentinţa prezent apelată, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 24 şi 25 Cod procedură civilă.

Sentinţa civilă nr. 7728/2001 a Judecătoriei Bârlad vizează o cu totul altă cauză, cu alt obiect chiar dacă unele părţi din dosarul 1789 din 29 ianuarie 2001.

În cauza anterioară, obiectul dedus judecăţii l-a constituit constatarea nulităţii procesului verbal de predare din 5 noiembrie 1991, în timp ce obiectul cauzei de faţă este cu totul altul – respectiv constatarea nulităţii contractelor de vânzare de acţiuni.

În consecinţă, pentru toate cele ce preced, curtea a respins în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă apelul reclamantelor păstrând astfel ca legală şi temeinică sentinţa nr. 1911 din 29 iunie 2004 a Judecătoriei Bârlad.

Cât priveşte apelul declarat în numele defunctului B.N., curtea a constatat nulitatea acestuia în temeiul art. 41-43 Cod procedură civilă, iar în temeiul art. 161 alin. 1 şi 2 Cod procesual civil a dispus anularea acestuia.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanţii Sindicatul Naţional al Ţărănimii Române „PROPACT” Filiala Vaslui, C.A. ş.a., cât şi pârâta S.C. PLAICOM S.A. Bârlad, criticând-o pentru motive de netemeinicie, cât şi de nelegalitate.

În motivarea recursului, reclamanţii au declarat că în pronunţarea hotărârilor atacate instanţele au pronunţat soluţii nelegale prin ignorarea probelor aflate la dosar.

Se arată că prin, Hotărârea nr. 140/2002 a Comisiei judeţene de fond funciar Vaslui, li se stabileşte dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pentru 4 ha teren care fac parte din cele 8,39 ha ocupate nelegal de către S.C. PLAICOM S.A. Bârlad. Arată recurenţii că instanţele omit să analizeze cererea de obligare a Comisiei locale de fond funciar Perieni să treacă la eliberarea titlurilor de proprietate şi punerea lor în posesie.

Consideră recurenţii-reclamanţi că în mod nelegal li s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor prin care S.C. PLAICOM S.A. Bârlad prin F.P.S. şi F.P.P. au vândut acţiunile în programul privatizării întrucât pârâta a inclus în patrimoniul său în mod nelegal suprafaţa de 9,39 ha teren pentru care nu a achitat preţul convenit. Arată că valoarea celor 8,39 ha a fost inclusă în patrimoniul S.C. „PLAICOM” S.A. Bârlad, la privatizare fiind convertită în acţiuni.

Susţin reclamanţii că cele două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni sunt lovite de nulitate întrucât nu puteau face obiectul vânzării deoarece sunt fără acoperire legală în patrimoniu.

Pârâta S.C. PLAICOM S.A. Bârlad a arătat că în mod nelegal i s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale în privinţa acordării cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora orientându-se la valoarea de 20.701.000 lei astfel cum se atestă prin chitanţele aflate la dosar.

Recurenţii solicită admiterea recursului în sensul criticilor formulate.

Curtea, verificând în limitele cererii de recurs modul în care instanţele au aplicat legea în raport cu natura raportului juridic litigios, constată că recursurile sunt întemeiate pentru un motiv de ordine publică, pus în discuţia părţilor din oficiu.

Sub aspectul dedus judecăţii, regulile de competenţă sunt de strictă interpretare, dispoziţiile art. 2 pct. 1 Cod procedură civilă stipulând că tribunalele judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani.

De asemenea, în considerarea dispoziţiilor art. 3 pct. 4 din Codul comercial, trebuie avut în vedere că „vânzările şi cumpărările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale” sunt considerate fapte de comerţ. Ca atare, raporturile juridice ce izvorăsc din fapte de comerţ şi cele în care participă comercianţii vor fi guvernate de legile comerciale şi, de aceea, toate acţiunile relative la faptele de comerţ vor aparţine, conform art. 890 Cod comercial, jurisdicţiei comerciale, jurisdicţie ce se aplică în situaţia în care, în cadrul raportului juridic, doar una din părţi este comerciant.

Aşa fiind, cum în materia comercială soluţionarea proceselor şi cererilor al căror obiect este neevaluabil în bani nu cade în competenţa judecătoriilor, curtea constată că hotărârea atacată s-a dat cu încălcarea normelor imperative de competenţă, incident în cauză fiind motivul de casare înscris în art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a Cod procedură civilă, curtea a admis recursul, casează hotărârile atacate şi în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 6 din Codul de procedură civilă şi dispune trimiterea cauzei la Tribunalul Vaslui în vederea soluţionării acesteia în primă instanţă în materie comercială, ocazie cu care se vor face aplicarea dispoziţiilor legale şi în privinţa capătului de cerere subsidiar având ca obiect obligarea pârâţilor la punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate pentru suprafaţa de 4 ha teren.

(Decizia civilă nr. 13/6.01. 2006)

6. Participarea procurorului la judecată (art. 45 Cod procedură civilă). Nulitatea hotărârii.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2714 din 30.03.2005, admite acţiunea civilă formulată de reclamanta Asociaţia de proprietari Basarabi nr. 3 în contradictoriu cu pârâtul C.D.I, născut în Iaşi, fiul lui C. şi O.

Dispune punerea sub interdicţie a pârâtului.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 636 din 16.09.2005, respinge apelul formulat de C.D.I. împotriva sentinţei civile nr. 2714/2005 a Judecătoriei Iaşi, pe care o păstrează.

Instanţa de prim grad a stabilit următoarea situaţie de fapt, păstrată în apel.

Interdicţia judecătorească este măsura de ocrotire de drept civil care se ia de către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământ necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei.

Potrivit foii de observaţie clinică generală în anul 1987 apelantul-pârât C.D.I a fost internat la Spitalul Clinic de Psihiatrie Iaşi cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă, ulterior având loc şi alte internări.

În raportul de expertiză medico-legală psihiatrică se reţine că apelantul este în evidenţa Spitalului Socola Iaşi din anul 1972 cu 12 internări, diagnosticul fiind acelaşi „schizofrenie paranoidă”, iar în concluzii se arată că C.D.I. prezintă diagnosticul de „schizofrenie paranoidă”, nu are reprezentarea actelor antisociale şi a consecinţelor ce decurg din comiterea lor, neputându-se autoadministra.

Reţin instanţele că, prin comisia de medici primari psihiatri din cadrul Spitalului de Psihiatrie Socola Iaşi care a efectuat raportul de expertiză, s-a recomandat instituirea curatelei şi aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 114 Cod penal, constând în internarea sa obligatorie într-un serviciu de psihiatrie cu regim protejat.

Instanţa de judecată a fost sesizată de Asociaţia de proprietari Basarabi nr. 3 fiind invocat şi faptul că la locuinţa sa intimatul a depozitat de ani de zile gunoaie, punând în pericol liniştea şi siguranţa vecinilor săi.

Împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat recurs C.D.I. prin curator L.F., invocând următoarele motive:

- aplicarea greşită a legii în luarea măsurii în temeiul art. 114 Cod penal, întrucât se află în îngrijirea surorii sale, care este curator, efectuează tratament, astfel că se poate aplica cel mult măsura prevăzută de art. 113 Cod penal;

- nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 144 Codul familiei pentru a fi promovată acţiunea de reclamanta Asociaţia de proprietari, se află în îngrijirea familiei, nu este abandonat.

Analizând lucrările dosarului, curtea constată că cererea de judecată nu este motivată în drept, măsura fiind dispusă de instanţa de judecată potrivit prevederilor Codului familiei.

Referirile cu privire la măsura de siguranţă reglementată de Codul penal (art. 113-114) sunt cuprinse în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică (f. 50 dosar fond).

Instituţia „interdicţiei” este reglementată de Codul familiei (art. 142-151) care prevede în art. 142 că „Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie”.

Codul familiei cuprinde şi reguli de procedură în ceea ce priveşte punerea sub interdicţie, care se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

Astfel, interdicţia se pronunţă de instanţa judecătorească, cu concluziile procurorului, şi îşi produce efecte de la data când hotărârea a rămas definitivă.

În conformitate cu art. 45 din Codul de procedură civilă, Ministerul Public prin procurori, poate porni orice acţiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unor categorii de persoane (minori puşi sub interdicţie) şi pune concluzii în procese civile, în orice fază a acestuia, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Toate persoanele au capacitate de folosinţă şi exerciţiu reglementată prin Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, ce nu poate fi îngrădită decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, între care şi prin punerea sub interdicţie.

Raportat la dispoziţiile citate, instanţa a constatat că la judecata în apel nu a participat procurorul, punând în discuţia părţilor motivul de recurs de ordine publică încadrat în art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă.

Raportat la dispoziţiile citate, Curtea reţine că participarea procurorului la judecată şi luarea concluziilor este obligatorie potrivit legii, atât la darea hotărârii în primă instanţă, cât şi în căile de atac.

Cum decizia atacată a fost dată fără luarea concluziilor procurorului, în temeiul art. 312 alin. 3 teza 2 instanţa pronunţă casarea hotărârii şi trimite cauza la tribunal, pentru rejudecare în alcătuirea legală a instanţei.

În faza judecăţii în recurs, oral s-a invocat nelegalitatea sesizării, instanţei de prim grad prin cererea de chemare în judecată, acţiunea nefiind promovată de Asociaţia de locatari.

În conformitate cu art. 315 Cod procedură civilă, tribunalul urmează să ţină seama de toate motivele şi excepţiile invocate în instanţa de recurs, calea de atac fiind soluţionată pe excepţie.

(Decizia civilă nr. 25/11.01.2006)

II. SECŢIA PENALĂ

1. Arestarea preventivă. Propunere formulată de procuror în faza urmăririi penale. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate. Suspendarea judecăţii şi trimiterea dosarului la Curtea Constituţională

Prin încheierea de şedinţă din 24.02.2006 dată de Tribunalul Iaşi în dosarul penal nr.2373/2006, s-a dispus în baza dispoziţiilor art.29(4) din Legea nr.47/1992 sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.143 şi art.148 alin.1 lit.”h” Cod procedură penală, excepţie ridicată de inculpaţii M.D. şi C.D. – aflaţi în Arestul I.P.J. Iaşi. În baza art.303 alin.6 Cod procedură penală şi art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992 a suspendat judecarea propunerii de arestare preventivă a inculpaţilor până la soluţionarea excepţiei.

În pronunţarea acestei încheieri, judecătorul a reţinut următoarele:

Prin propunerea înregistrată sub nr.2373/2006 la Tribunalul Iaşi, D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Iaşi, a solicitat arestarea preventivă a inculpaţilor M.D. şi C.D. arătându-se că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.148 lit.”b” Cod procedură penală şi art.148 lit.”h” Cod procedură penală în ce-l priveşte pe inculpatul M.D.

Premergător punerii în discuţia părţilor, inculpaţii, prin apărătorii aleşi, au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.143 şi art.148 lit.”h” Cod procedură penală

În motivarea excepţiei s-a arătat că textele de lege menţionate sunt contrare dispoziţiilor art.16 alin.1 şi 2, art.20, art.23 din Constituţia României.

Analizând excepţia invocată, judecătorul a reţinut că aceasta îndeplineşte condiţiile legale: textele invocate sunt în vigoare şi depinde soluţionarea propunerii de arestare iar prevederile art.143 şi 148 alin.1 lit.”h” nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale şi că excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de către una dintre părţi. Invocarea acestei excepţii împiedică analizarea pe fond a propunerii de arestare preventivă. Dispoziţiile art.303 alin.6 teza finală din Cod procedură penală nu sunt aplicabile întrucât se referă exclusiv la situaţia inculpatului arestat, pentru care se pot aplica corespunzător prevederile art.300 ind.2 Cod procedură penală, ceea ce în speţă nu este cazul.

În ceea ce priveşte opinia instanţei s-a reţinut că excepţia nu este întemeiată întrucât respectivele dispoziţii din codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2, art.23 şi art.20 alin.2 din Constituţia României, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, dar în conformitate cu dispoziţiile art.53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns. Ori, art.23 alin.2 şi 4 din Constituţie se statuează expres posibilitatea arestării unei persoane în cazurile şi cu procedura prevăzută de legea procesul penală.

Încheierea astfel pronunţată a fost atacată cu recurs de D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Iaşi care a susţinut că instanţa avea obligaţia să soluţioneze pe fond propunerea de arestare formulată deoarece Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii cu privire la excepţiile invocate.

Curtea de Apel Iaşi, prin încheierea nr.80 din 3 aprilie 2006, a admis recursul declarat de procuror, a casat în parte încheierea din 24.02.2006, în sensul că a înlăturat dispoziţia privind suspendarea judecării propunerii de arestare preventivă.

A trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Iaşi pentru a se pronunţa cu privire la arestarea preventivă a inculpaţilor.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii.

Instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale este reglementată prin dispoziţiile art.149 ind.1 Cod procedură penală. Procedura în această materie este una specială datorită faptului că termenele sunt fixate pe ore.

Astfel, în alin.3 al acestui articol se prevede că dosarul se prezintă preşedintelui sau judecătorului delegat care fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii la arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere.

Aceste dispoziţii au în vedere soluţionarea cu celeritate a propunerilor de arestare preventivă pentru a se da posibilitatea instanţei de a interveni eficient atunci când este sesizată cu săvârşirea unor presupuse fapte penale de o gravitate deosebită. Tocmai de aceea legiuitorul nu a prevăzut o chestiune incidentă care ar putea apărea în desfăşurarea acestei proceduri de judecare.

Prin articolul 303 alin.6 Cod procedură penală se prevede că judecata se suspendă prin încheiere motivată şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Această reglementare a fost avută în vedere de legiuitor numai în faza de judecată a procesului penal, nu şi în faza de urmărire penală.

(Încheierea penală nr. 80/03.04.2006)

2. Verificarea arestării preventive la primirea dosarului. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate. Suspendarea judecăţii şi trimiterea dosarului la Curtea Constituţională.

Prin încheierea de şedinţă din 19.03.2006, dată de Tribunalul Iaşi în dosarul penal nr.4152/2006, în baza dispoziţiilor art.29(4) din Legea 47/1992 s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.300 ind.1 alin.3 cu referire la art.159 alin.7 Cod procedură penală şi respectiv art.303 alin.6 teza a III-a Cod procedură penală, excepţie ridicată prin intermediul apărătorilor aleşi de inculpaţi.

În baza articolului 303 alin.6 tezele I, II şi art.29 alin.5 din Legea 47/1992 – republicată – a suspendat verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a celor 7 (şapte) inculpaţi, în cadrul procedurii instituite de art.300 ind.1 Cod procedură penală până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

S-a constatat că măsura arestării preventivă a inculpaţilor expiră la 21.03.2006.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut – în esenţă – următoarele:

Prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Iaşi dat în dosarul penal nr.191/D/P/2005 din 16.03.2006 şi înregistrat la Tribunalul Iaşi la 17.03.2006 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru comiterea mai multor infracţiuni de „trafic de persoane”, „asociere la o grupare organizată” ş.a.

După înregistrarea dosarului s-a fixat termen pentru data de 18.03..2006 pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv conform art.300 ind.1 Cod procedură penală

Anterior punerii în discuţia contradictorie a temeiniciei şi legalităţii măsurii arestării preventive, inculpaţii, prin avocaţi angajaţi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.300 indice 1 alin.3 Cod procedură penală cu referire la art.159 alin.7 Cod procedură penală, şi respectiv art.303 alin.6 teza a III-a din Codul de procedură penală.

S-a susţinut faptul că textele menţionate sunt contrare dispoziţiilor art.21, art.24 alin.1, art.16 alin.1, art.142 alin.1 şi art.146 lit.”d” din Constituţia României, precum şi art.6 paragraf 1 şi 3 lit.”b” din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Analizând admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa a constatat că:

a) dispoziţiile art.300 ind.1 alin.3 cu referire la art.159 alin.7 Cod procedură penală şi art.303 alin.6 teza a III-a sunt în vigoare şi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

b) excepţia a fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti (în sensul celor avute în vedere de Legea nr.304/2004) de către unele părţi – respectiv de cei 7 (şapte) inculpaţi.

c) dispoziţiile art.300 ind.1 alin.3 cu referire la art.159 alin.7 Cod procedură penală au legătură nemijlocită cu verificarea (judecarea) legalităţii şi temeiniciei măsurii stării de arest preventiv întrucât reglementează aspecte ale procedurii în această materie; or, constituţionalitatea sau nu a acestei proceduri este în legătură directă cu aspecte supuse judecăţii în acest cadru procesual limitat.

d) dispoziţiile art.303 alin.6 teza a III-a Cod procedură penală au legătură cu soluţionarea chestiunilor deduse judecăţii în această procedură întrucât permit instanţei – în ipoteza invocării unor excepţii de neconstituţionalitate – să dispună asupra stării de arest preventiv în tot cursul judecăţii, fără a face distincţie în ceea ce priveşte textul criticat; or, din momentul înregistrării dosarului pe rolul instanţei – în care prin rechizitoriu, s-a dispus trimiterea în judecată – a început această fază procesuală a judecăţii.

S-a concluzionat că excepţia de neconstituţionalitate a celor două texte este admisibilă.

Invocarea acestei excepţii împiedică analiza pe fond a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv, întrucât această analiză se face printre altele şi în baza textelor de lege criticate. Or, instanţa nu poate să se substituie instanţei de contencios constituţional şi să aprecieze ea asupra conformităţii acestora cu Constituţia.

În ce priveşte excepţiile de neconstituţionalitate instanţa a motivat că respectivele dispoziţii nu înfrâng dispoziţii ale Constituţiei României.

Încheierea a fost atacată cu recurs de procuror care a susţinut că instanţa trebuia să se pronunţe cu privire la măsurile preventive chiar dacă s-au invocat excepţiile de neconstituţionalitate.

Curtea de Apel Iaşi, prin decizia penală nr.44/21.03.2006, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, a casat în parte încheierea pronunţată, în sensul înlăturării dispoziţiilor privind suspendarea verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţei pentru a dispune conform dispoziţiilor art.300 ind.1 din Codul de procedură penală.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.

În pronunţarea acestei decizii Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Procedurile privitoare la măsurile preventive şi cu deosebire cele referitoare la arestarea preventivă, începând din faza de urmărire penală şi până la finalizarea judecăţii au caracter de urgenţă.

Aceste dispoziţii legale se instituie în măsuri de protecţie în dublu sens.

Asigură atât respectarea drepturilor şi libertăţilor subiecţilor de drept procesual împotriva cărora se pot lua asemenea măsuri, cât şi a drepturilor şi libertăţilor membrilor societăţii, care trebuie să aibă sentimentul că sunt protejaţi şi atunci când persoana bănuită de comiterea unor presupuse fapte grave prevăzute de legea penală sunt izolaţi temporar de comunitate.

O asemenea măsură este prevăzută în dispoziţiile art.300 indice 1 Cod procedură penală care prevede că după înregistrarea dosarului la instanţă, în condiţiile în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea acestei măsuri. Alineatele 2 şi 3 ale acestui articol se constituie în alternativa revocării arestării preventive sau a menţinerii acestei măsuri. După modul de redactare a acestor două alineate legiuitorul a urmărit în primul rând să se respecte drepturile şi garanţiile inculpaţilor în sensul că aceştia să fie puşi de îndată în libertate dacă temeiurile care au impus-o au dispărut şi numai ca o a doua consecinţă a acestei măsuri să fie menţinută dacă se constată că temeiurile iniţiale o impun în continuare.

Alte proceduri sunt cele prevăzute de art.300 ind. 2 raportat la art.160 ind. „b” Cod procedură penală

În acest moment instanţa trebuie să stabilească dacă sunt aplicabile dispoziţiile art.300 ind.2 aşa cum prevăd dispoziţiile art.303 alin.6 teza a III-a Cod procedură penală chiar dacă prima instanţă se afla în faza de verificare conform art.300 ind. 1 Cod procedură penală

În momentul în care legiuitorul a introdus teza a III-a a art.303 alin.6 a avut în vedere toate situaţiile în care inculpatul este arestat, chiar dacă ne aflăm în faza primirii dosarului la instanţă conform art.300 ind.1 Cod procedură penală sau în cursul judecăţii conform art.300 ind.2 Cod procedură penală

Şi această prevedere are rolul de a urmări cu atenţie măsura arestării preventive având dublul scop - menţionat mai sus. Şi alin.2 şi 3 ale articolului 160 ind.”b” Cod procedură penală se constituie în alternativă cu privire la măsura preventivă a arestării. Dacă instanţa fondului ar fi verificat temeinicia şi legalitatea arestării inculpaţilor, aşa cum prevăd dispoziţiile art.260 ind.”b”la care face referire art.300 ind.2 la care trimite art.303 alin.6 teza a III-a, instanţa ar fi fost pusă în faţa alternativei adică să procedeze conform alineatului 2 ori a alineatului 3 al acestui articol.

Neprocedând în acest mod inculpaţii au fost privaţi de o analiză la timp, impusă de caracterul de urgenţă a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive.

Ar fi şi în detrimentul lor ca această analiză să se facă cu mare întârziere după ce Curtea Constituţională se va pronunţa cu privire la excepţia invocată.

Prin dispoziţiile art.303 şi 300 ind.2 Cod procedură penală legiuitorul a avut în vedere ca în condiţiile în care se suspendă judecata să se verifice în prealabil legalitatea şi temeinicia arestării preventive pentru a se preîntâmpina ieşirea din termenul de 60 de zile.

Notă

Speţele de faţă prezintă interes sub două aspecte:

1) momentul procesual în care au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate şi;

2) obligaţia instanţei de judecată de a se conforma normelor guvernante în materie.

În acest sens:

Potrivit art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere, iar pe perioada soluţionării excepţiei, judecarea cauzei se suspendă.

În cea dintâi speţă excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în faţa judecătorului investit cu propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor în cursul urmăririi penale (art.149 ind.1 Cod procedură penală).

În a doua cauză, excepţiile au fost ridicate după înregistrarea dosarului la instanţă la verificarea din oficiu, în camera de consiliu, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului (art.300 ind.1 Cod procedură penală).

Potrivit art.23 alin.4 din Constituţia României arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.

În aplicarea acestei dispoziţii constituţionale prin art. II (1) din Ordonanţa Guvernului României nr.109/26 octombrie 2003 se arată că ori de câte ori în Codul de procedură penală şi în alte legi cu dispoziţii de procedură penală termenul de „instanţă” se referă la percheziţia domiciliară sau la dispunerea arestării preventive, acesta se înlocuieşte cu termenul de „judecător”.

Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns dacă se impune, după caz pentru „desfăşurarea instrucţiei penale” (art.53 alin. l din Constituţia României).

Coroborând aceste dispoziţii legale rezultă că în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se dispune de „judecător” şi nu de „instanţa de judecată”.

Actul de sesizare al Curţii Constituţionale îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate (art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992), şi nu al judecătorului, care exercită atribuţii şi are competenţe restrânse în faza instrucţiei penale.

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că fostele jurisdicţii ale Curţii de Conturi nu pot sesiza Curtea cu excepţii de neconstituţionalitate, acestea nefiind instanţe judecătoreşti conform Constituţiei (Decizia nr. II/1995).

Curtea a mai arătat că nici în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa unei comisii instituită printr-o lege specială care funcţionează pe lângă o instanţă judecătorească, nu sunt întrunite condiţiile de sesizare (Decizia 53/1995).

Prin dispoziţiile art.303 Cod procedură penală s-a introdus posibilitatea suspendării judecăţii în două situaţii:

- boala gravă a inculpatului constatată pe baza unei expertize medico-legale şi

- în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate.

În această a doua situaţie, dacă inculpatul este arestat se aplică în mod corespunzător prevederile art.300 ind.2 Cod procedură penală, respectiv verifică legalitatea şi temeinicia procedând conform art.160 ind.”b”(pentru inculpatul major) şi art.160 ind.”h” (pentru inculpatul minor).

Pentru faza de urmărire penală, Codul de procedură penală nu prevede dispoziţii similare cu cele din timpul judecăţii privind suspendarea cauzei şi trimiterea la Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Este reglementată numai situaţia suspendării pentru boala gravă constatată în baza expertizei medico-legale (art.239 cu referire la art.262 pct.2 lit.”b” Cod procedură penală) .

Posibilitatea părţilor de a ridica excepţii de neconstituţionalitate nu sunt aplicabile nici în contextul dispoziţiilor art.160 şi 300 ind.1 Cod procedură penală întrucât la acest termen instanţa verifică din oficiu în camera de consiliu – cu citarea numai a inculpatului arestat şi în prezenţa apărătorului – legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Apreciem că în speţele analizate se impunea ca excepţiile ridicate să fie respinse ca inadmisibile (art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992).

(Decizia penală nr. 44/21.03.2006)

3. Mandat de arestare emis pe durata de 29 zile în situaţia inculpatului aflat în stare de libertate. Eroare materială. Respingere.

Prin încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul penal nr.11087/2005 s-a admis propunerea formulată de Direcţia de Investigare a Infractorilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul teritorial Iaşi şi s-a dispus arestarea preventivă a 11 inculpaţi.

La data de 20 decembrie 2005 Tribunalul Iaşi prin încheierea dată în acelaşi dosar nr.11087/2005 a admis cererea formulată de procuror privind îndreptarea erorii materiale din cuprinsul mandatului de arestare preventivă nr.195/4/25.XI.2005 emis pe numele inculpatului S.A.

În baza art.195 Cod procedură penală s-a dispus îndreptarea erorii materiale din încheierea şi mandatul de arestare preventivă întocmite în dosar în sensul că în ce priveşte data de la care curge durata arestării preventive dispuse împotriva inculpatului se va însera „de la data încarcerării acestuia” în locul menţiunii „începând cu data de 25.XI.2005 până la 23.XII.2005”.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul S.A., prin apărător, care a criticat încheierea prin care s-a dispus schimbarea datei de la care curge durata arestării preventive, considerând greşit că o asemenea eroare poate fi îndreptată prin procedura prevăzută de art.195 Cod procedură penală

Curtea de Apel Iaşi, prin încheierea nr.21/03.02.2006, a admis recursul declarat de inculpat, a casat încheierea recurată şi a respins cererea de îndreptarea erorii materiale formulată de procuror.

Instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Sub aspectul momentului de la care începe să curgă perioada celor 29 zile de arestare preventivă a inculpatului, prima instanţă a făcut o apreciere greşită a dispoziţiilor articolului 149 ind.1 Cod procedură penală ce impunea ca mandatul de arestare preventivă să fie valabil începând cu data încarcerării inculpatului ce a lipsit la momentul dispunerii măsurii de arestare preventivă.

Cum încheierea de luare a măsurii arestării preventive a fost recurată numai de inculpat, în virtutea principiului neagravării situaţiei în propriul recurs – art.385 ind.8 alin. l Cod procedură penală – Curtea a menţinut perioada arestării preventive cuprinse între 25.XI.2005 până la 23.XII.2005 stabilită de prima instanţă.

Ulterior pronunţării soluţiei la 20 decembrie 2005 instanţa de fond a fost sesizată de procuror cu privire la această eroare, însă pe calea procedurii prevăzute de art.195 Cod procedură penală şi nu a exercitării recursului împotriva încheierii greşite astfel cum era legal.

(Încheierea penală nr. 21/03.02.2006)

III. SECŢIA PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Condiţii de aplicabilitate a plasamentului în regim de urgenţă. Articolele 64(1) şi 94(3) din Legea nr. 274/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Astfel cum dispune Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului în articolul 39 (1), orice copil care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor, are dreptul la protecţie alternativă, între altele prin luarea unei măsuri de protecţie specială.

Plasamentul în regim de urgenţă este – conform articolului 64 (1) din Legea nr. 272/2004 – măsura de protecţie specială cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.

Minora M.L-E. se află în prima situaţie la care se referă textul citat, adică aceea de copil abuzat ori neglijat, a constatat instanţa de recurs.

Legea nr. 272/2004 dă în competenţa reprezentanţilor direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului verificarea sesizărilor privind cazurile de abuz şi neglijare a copilului. În cauza de faţă, Direcţia Vaslui a sesizat tribunalul în baza articolului 94(3) din Legea nr. 272/2004 şi judicios a conchis instanţa că în ceea ce o priveşte pe L.E. există motive temeinice care să susţină prezenţa unei situaţii de pericol iminent pentru fetiţă, determinată de abuzul şi neglijarea de tată, recurentul M.L.

Curtea de Apel a constatat că familia M. a fost luată în evidenţa reclamantei în august 2005, reţinându-se că tatăl întreţine un ambient familial conflictual, pe fondul consumului de alcool de M.I., care îşi impune agresiv punctul de vedere, fiind şi extrem de recalcitrant cu vecinii şi autorităţile locale.

S-a constatat că L.E., în vârstă de 7 ani, este obligată să-şi asume responsabilităţi gospodăreşti, ce-i depăşesc forţa fizică, abandonând activităţile specifice vârstei.

Ancheta socială realizată de Primăria comunei Cozmeşti confirmă cele menţionate şi se coroborează cu declaraţia fratelui minorei M.I.-C., care a părăsit domiciliul familiei, şi cu cele arătate de vecina G.E.

Curtea de Apel a mai constatat că, prin comportamentul pârâtei sau faţă de copil, recurentul îi încalcă fetiţei drepturi fundamentale recunoscute de Legea nr. 272/2004 şi anume acela de a primi o educaţie care să-i permită dezvoltarea aptitudinilor şi personalităţii sale, dreptul de a beneficia de odihnă, dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale. Toate acestea conturează situaţia de pericol iminent pentru L.-E. cauzată de abuzul şi neglijenţa din partea tatălui.

Raportat considerentelor expuse, curtea a constatat că tribunalul a aplicat judicios în cauză articolele 39, 55 lit. b, 64 (1) şi (3) şi 94(3) din Legea nr. 272/2004. Conform art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, curtea a respins recursul, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa Tribunalului Vaslui.

(Decizia nr. 18/30.01.2006)

2. Incidenţa punctului 10 al articolului 304 Cod procedură civilă în vigoare la data pronunţării hotărârii recurate. Noţiunea de „dovadă” hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Potrivit textului art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă, modificarea unei hotărâri intervine dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Curtea de apel a reţinut că pentru a fi operant acest motiv este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

- instanţa să nu fi pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate;

- dovada să fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Probatoriile la care face trimitere recurentul ca fiind relevante pentru dovedirea comportamentului violent al pârâtei nu se pot constitui în probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. La dosar există doar un act medical în care se consemnează „beţie acută” ca motiv al trimiterii într-o secţie specializată.

Ansamblul probator administrat de cele două instanţe atestă că recurentul era cel ce exercita violenţe asupra soţiei sale, aspect ce rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză care se coroborează cu multitudinea certificatelor medico-legale depuse la dosar, care datează de la începutul anului 1996. Unele certificate medico-legale atestă leziuni ce au necesitat 11-12 zile de îngrijiri medicale.

În atare context, acest unic act care se regăseşte la dosarul cauzei nu poate constitui un înscris care, dacă ar fi fost analizat de instanţă ar fi fost de natură a schimba soluţia ce s-a pronunţat. Instanţa de apel a avut în vedere atât probatoriul testimonial cât şi certificatele medico-legale care la rândul lor evidenţiază desele violenţe exercitate de recurent asupra intimatei, a conchis curtea, care a respins recursul.

(Decizia nr. 2/05.01.2006)

3. Luarea măsurii arestării preventive a unor inculpaţi minori. Condiţii.

Instanţa de recurs a constatat că inculpaţii minori M.A. de 17 ani şi S.R. de 16 ani sunt cercetaţi penal deoarece se presupune că, la data de 16 ianuarie 2006, după lăsarea întunericului (orele 1930) în loc public, au ameninţat cu un cuţit pe partea vătămată, minoră, deposedând-o pe aceasta de un telefon mobil, fiind surprinşi în flagrant.

Curtea de Apel a constatat că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 143 şi 148 lit. b şi h Cod procedură penală.

Există astfel probe că inculpaţii ar fi comis fapta în modalitatea descrisă (declaraţia părţii vătămate, procesul-verbal de constatare a infracţiunii, dovada restituirii bunului, declaraţiile martorilor şi ale inculpaţilor), articolul 143 Cod procedură penală fiind respectat.

În acelaşi timp, infracţiunea este flagrantă şi pedeapsa prevăzută de lege pentru tâlhăria în formă calificată este închisoarea mai mare de 4 ani (sub acest aspect fiind întrunită condiţia de la litera b a art. 148 Cod procedură penală, dar şi de la litera h a aceluiaşi articol). Curtea constată că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie stabilită de litera h a articolului 148 Cod procedură penală, în sensul că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Aceasta rezultă din modalitatea în care se presupune că s-a săvârşit fapta (în baza unei înţelegeri prealabile, prin ameninţarea unui minor cu cuţitul, în loc public după lăsarea serii), dar şi de ecoul pe care asemenea fapte de sustragere prin violenţă îl au în cadrul comunităţii, inducând un sentiment de nesiguranţă şi impresia incapacităţii autorităţilor de a combate fenomenul.

În raport de cele expuse, curtea a apreciat că tribunalul a aplicat judicios art. 143 şi 148 literele b şi h Cod procedură penală, precum şi prevederile speciale vizând arestarea preventivă a minorilor (art. 160 ind. e şi art. 160 ind. h alin. 3 Cod procedură penală).

Argumentele invocate de cei doi recurenţi, vizând situaţia personală a fiecăruia dintre ei, nu înlătură aplicarea art. 143 şi 148 Cod procedură penală, tribunalul respectând, la alegerea măsurii preventive, alineatul ultim al art. 136 Cod procedură penală, încheierea pronunţată fiind legală şi temeinică.

Conform art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, curtea a respins recursurile ca nefondate, menţinând încheierea Tribunalului Iaşi.

(Încheierea nr. 7/ 20.01. 2006)

IV. SECŢIA COMERCIALĂ

1. Cauze care conduc la încetarea de plăţi a societăţii. Culpa organelor de conducere.

Curtea de Apel Iaşi a admis recursurile formulate de pârâţii B.M. şi G.M.D împotriva sentinţei civile nr. 148/COM/5.05.2005 a Tribunalului Iaşi – judecător sindic pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit art. 137 din Legea nr. 64/1995, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de către membrii organelor de conducere – administratori, directori cenzori şi de orice altă persoană – care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una din următoarele faptele enumerate la lit. a – g ale acestei dispoziţii.

Faptele prevăzute de textul sus-menţionat de natură a determina antrenarea răspunderii penale a organelor de conducere au ca numitor comun conduita culpabilă şi conştientă a administratorului care, folosindu-se de prerogativele conferite de această calitate îşi însuşeşte bunuri din patrimoniul societăţii, desfăşoară activitate în interes personal, continuă activitatea societăţii, ştiind că acestea vor duce societatea la încetare de plăţi, prejudiciind astfel societatea şi indirect pe creditorii sociali.

Personalitatea juridică a societăţii comerciale care trebuie să răspundă cu patrimoniul propriu pentru datoriile sociale, face ca răspunderea administratorului societăţii comerciale reglementată de art. 137 din Legea nr. 641995 să fie o răspundere specială, cu caracter excepţional şi nu o răspundere de garanţie pentru pasivul social.

În mod greşit s-a reţinut că în cauză s-ar fi făcut dovada săvârşirii de către administratorul societăţii debitoare a unor fapte de natura celor expres menţionate în art. 137 din lege, aspectele reţinute în cuprinsul raportului final întocmit de lichidatorul judiciar nefiind de natură să facă dovada săvârşirii de către administratori a unor asemenea fapte şi să justifice astfel antrenarea răspunderii acestora pentru pasivul societăţii debitoare.

Simpla ajungere a societăţii la încetare de plăţi, faptul că sediul debitoarei nu se mai află la adresa înregistrată la registrul comerţului, împrejurarea că asociatul unic nu a putut fi contactat, ca şi administratorul G.M.D., administratorul B.M. pretinzând că nu se află în posesia evidenţelor contabile nu sunt suficiente pentru a justifica antrenarea răspunderii acestora în condiţiile art. 137 din lege.

Nu s-a demonstrat că, anterior deschiderii procedurii, administratorii pârâtei au desfăşurat sau au dispus desfăşurarea unei activităţi neprofitabile, având ca efect încetarea de plăţi sau s-a ajuns la o astfel de situaţie prin săvârşirea altor fapte.

Se impune astfel efectuarea unei expertize contrabile în cauză care să stabilească cu certitudine care sunt cauzele ce au determinat ajungerea societăţii în încetare de plăţi, dacă existenţa acestora se evidenţiază anterior datei de 1 aprilie 2000 când a fost numit administrator pârâtul B.M., dacă a fost săvârşită de către pârâţi vreuna din faptele prevăzute de art. 137 din lege şi dacă există raport de cauzalitate între ajungerea societăţii în încetare de plăţi şi vreuna din aceste fapte săvârşite.

(Decizia comercială nr. 2/9.01.2006)

2. Antrenarea răspunderii personale a administratorului. Condiţii.

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul formulat de M.R.C. împotriva sentinţei civile nr. 149/COM/5.05.2005 a Tribunalului Iaşi – judecător sindic, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură răspunderea personală pârâtului-administrator M.R.C. şi, în consecinţă, respinge cererea A.F.P. a Municipiului Iaşi în contradictoriu cu acesta pentru pasivul S.C. „INTERNAŢIONAL MOLDOCOM” S.R.L. Iaşi.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate vizând antrenarea răspunderii personale ale celorlalţi administratori.

Într-adevăr, administratorul care s-a ocupat efectiv de societatea debitoare este D.E., care a stabilit că în legătură cu această activitate a comis fapte penale care au condus la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Greşit prima instanţă reţine că aspectele evidenţiate de lichidatorul judiciar în legătură cu derularea activităţii societăţii S.C. „INTERNAŢIONAL MOLDOCOM” S.R.L. echivalează cu faptele prevăzute de art. 137 lit. a, d, e din Legea nr. 64/1995 şi în privinţa recurentului. Neidentificarea evidenţei contabile nu-i poate fi imputată recurentului din moment ce toate actele contabile au fost ridicate de poliţia economică de la sediul societăţii.

Ţinerea registrelor contabile, întocmirea, verificarea şi depunerea bilanţurilor contabile nu-i poate fi imputabilă recurentului M.R. din moment ce pentru toate aceste nereguli a fost condamnat D.E. în sarcina căruia, în penal, s-a stabilit vinovăţia sa cu privire la aceste aspecte.

Sunt irelevante pentru cauză considerentele primei instanţe vizând nedescoperirea faptelor penale ale administratorului numai în măsura în care acesta le-a săvârşit, prin individualizarea vreuneia din aceste fapte, în măsura în care se demonstrează că este imputabilă administratorului şi se dovedeşte raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, poate fi antrenată răspunderea.

Fără fundament, sentinţa instanţei de fond a reţinut că prin încheierea contractului de credit nr. 99027/19.03.1999 nu a existat preocupare pentru absolvirea creditului conform destinaţiei şi restituirea lui.

În legătură cu acesta se impune sublinierea că împrumutul a fost garantat prin constituirea ipotecii asupra imobilului proprietate personală a recurentului, iar în urma faptelor ilicite ale administratorului D.E. recurentul a suportat consecinţele prin scoaterea la vânzare prin licitaţie publică a imobilului ipotecat. Nici vânzarea spaţiului ce a constituit sediul social nu poate fi imputabilă recurentului, cât timp spaţiul s-a vândut în cadrul executării silite şi nu din dorinţa de a expune societatea la consecinţele legale.

Pentru considerentele expuse, s-a admis recursul şi s-a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul înlăturării răspunderii personale a pârâtului M.R.-C. şi, în consecinţă, s-a respins cererea creditoarei A.F.P. a Municipiului Iaşi pentru pasivul S.C. „INTERNAŢIONAL MOLDCOM” Iaşi şi s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

(Decizia comercială nr. 09/16.01.2006)

3. Contestaţie în anulare. Citarea legală a părţilor. Consecinţe.

Curtea a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. TIR TRANS BOTA S.R.L. Baia Mare contra deciziei comerciale nr. 4170/22.06.2004 a Curţii de Apel Cluj, a anulat decizia menţionată şi prin consecinţă a admis recursul formulat de S.C. TIR TRANS BOTA S.R.L. contra sentinţei civile nr.927/5.04.2004 a Tribunalului Maramureş, judecător sindic, trimiţând cauza spre rejudecare la Tribunalul Iaşi, judecător sindic pentru soluţionarea contestaţiei debitoarei.

S-a reţinut că în conformitate cu art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995, „citarea părţilor”, precum şi comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură se face în condiţiile prevăzute de art. 85-94 Cod procedură civilă.

Numai prin excepţie, în cazuri extraordinare, îndeplinirea actelor menţionate la alin. 1 se va face prin publicitate.

În conformitate cu prevederile art. 87 pct. 2 Cod procedură civilă, persoanele juridice de drept privat, vor fi citate prin reprezentanţi lor la sediul principal al sucursalei sau reprezentanţei.

Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau se constată la termen lipsa oricărei persoane la sediul acestora, astfel cum prevede art. 92/1 Cod procedură civilă.

La termenul din 2.06.2004, procedura cu recurenta nu a fost îndeplinită în raport de menţionatele prevederi legale, ci prin afişare la uşa instanţei, cu menţiunea că „are sediul în Bucureşti, Piaţa Naţiunile Unite, nr. 3-5, bl. C ap. 73”, dar la această adresă se află un cabinet avocat, iar recurenta nu şi-a ales niciodată sediul.

Faţă de această situaţie, contestaţia în anulare este fondată şi urmează a fi admisă, desfiinţând decizia civilă nr. 4170/2004 a Curţii de Apel Cluj.

Conform art. 721 din Codul de procedură civilă şi art. 304 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul declarat împotriva unei hotărâri, care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanţa putând analiza cauza sub toate aspectele.

Deşi debitorul recurent a făcut dovada cu noi probe dovedind atât reaua-credinţă, cât şi conduita necorespunzătoare a creditorilor, actele nu au fost analizate de judecătorul sindic şi nici nu s-a pronunţat asupra aspectelor ridicate de debitor, apare ca fiind dată hotărârea cu încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil şi anume cel al aflării adevărului rolului activ al judecătorului precum şi cel al egalităţii părţilor în faţa justiţiei.

Astfel, a fost reţinută ca fiind autoritate de lucru judecat fără însă a analiza dacă în cauză sunt întrunite cumulativ cele trei elemente esenţiale (subiect, obiect şi cauză).

De asemenea, nu s-au avut în vedere şi au fost efectiv nemotivate cererile debitorului vizând dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 64/1995 modificată prin O.U.G. nr. 38/2002.

De asemenea judecătorul sindic nu a analizat toate actele depuse de debitor şi nici nu observat că S.C. TIR TRANS BOTA S.R.L. era radiată şi că împotriva acesteia s-a cerut declanşarea procedurii falimentului de la data de 5.04.2000 de către Registrul Comerţului.

De asemenea, nu s-a observat că cererea pentru deschiderea procedurii falimentului nu a fost comunicată S.C. TRANS BOTA S.R.L. Baia Mare, deci nu avea cunoştinţă de o astfel de cerere.

Deşi s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a S.C. TORZ TRANS S.R.L. Satu Mare – care a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 175/2001 a Tribunalului Maramureş – judecător sindic, toate aceste excepţii nu au fost analizate de instanţa de fond şi de instanţa de recurs, situaţie care atrage de fapt nulitatea acestora.

Totodată nu au fost verificate susţinerile debitorului şi actele depuse de acesta privitor la situaţia creanţelor, dacă acestea sunt certe, lichide şi exigibile, calitatea procesuală activă a creditorilor.

Faţă de cele reţinute, urmează ca în temeiul art. 317 lin. 1 pct. din Codul de procedură civilă să se admită contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. TIR TRANS BOTA S.R.L. Baia Mare împotriva deciziei comerciale nr. 4170 din 22 iunie 2004 pronunţată în dosarul nr. 7734/EG/204 al Curţii de Apel Cluj, decizie pe care o anulează.

Conform art. 312 din Codul de procedură civilă s-a admis recursul formulat de S.C. TIR TRANS BOTA S.R.L. Baia Mare împotriva sentinţei civile nr. 927/5.04.2004 a Tribunalului Maramureş - judecător sindic, sentinţă care a fost casată avându-se în vedere cele reţinute.

Ca o consecinţă a casării urmează a fi trimisă cauza Tribunalului Iaşi – judecător sindic pentru soluţionarea contestaţiei formulate de S.C. TIR TRANS BOTA S.R.L. Baia Mare avându-se în vedere întreg materialul probator administrat în cauză, urmând a fi soluţionate şi excepţiile invocate de părţi atât în recurs cât şi în contestaţia în anulare.

(Decizia comercială nr. 15/17.01.2006)

4. Cauze care determină incapacitatea de plată a societăţii debitoare. Persoană răspunzătoare.

Curtea de Apel Iaşi a admis recursurile declarate de creditoarele D.G.F.P. Iaşi, A.F.P. a Municipiului Iaşi şi S.C. Euro Hotels & Suites SRL Otopeni, contra sentinţei civile nr. 516/E/6.10.2005 a Tribunalului Iaşi pe care o modifică în parte în sensul că admite cererile formulate de recurente în contradictoriu cu R.B., stabilind răspunderea personală a pârâtului R.B., administrator al debitoarei S.C. Compania de Turism Net S.R.L. Iaşi să suporte partea din pasivul acestei societăţi, ce nu va fi acoperită prin valorificarea activelor sale.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

S-a reţinut că actele şi lucrările dosarului pun în evidenţă, fără echivoc, că administratorul societăţii debitoare a condus societatea spre faliment printr-un management defectuos şi încălcat Legea contabilităţii nr. 82/1991. Acesta nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea prin aceea că înregistrările scriptice nu corespundeau cu cele faptice, sumele şi valorile fiind trecute fără să aibă corespondent în realitate şi se ridică la ordinul milioanelor. Administratorul pârât R.B. ridica sume importante din casieria societăţii fără să le justifice, îşi însuşea veniturile obţinute din valorificarea bunurilor firmei. S-au constatat numeroase nereguli şi abateri de la normele financiar-fiscale, evidenţa contabilă diminuând cuantumul impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, generând majorări de întârziere şi penalităţi.

Toate aceste fapte se încadrează în prevederile art. 137 lit. c şi d din Legea nr. 64/1995.

Faptele menţionate puse în sarcina administratorului sunt constatate de lichidatorul judiciar, care în raportul final întocmit, reţine cauzele care au condus la incapacitatea de plată a debitoarei, cât şi persoana răspunzătoare. Aceste fapte au fost constatate şi de organele de specialitate din cadrul D.G.F.P. a judeţului Iaşi (procesul verbal din 23 august 2002), faptele concrete ale administratorului examinate detaliat prin actele menţionate nu pot trece neobservate, ele conturând culpa acestuia, iar între acestea şi prejudiciu există raport direct de cauzalitate.

(Decizia comercială nr. 37/13.02.2006)

V. SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Funcţionari publici. Modificare raport serviciu. Termenul de la care se poate sesiza instanţa

Prin sentinţa civilă nr. 611/E/ din 23.11.2005, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamantul D.R. în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Răducăneni, ca tardivă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a desfăşurat activitatea corespunzătoare funcţiei de referent, în cadrul Primăriei Răducăneni, în perioada 1.09.2000 – 15.07.2003 şi de la 01.01.2005 până în prezent, în perioada 15.07.2003 – 31.12.2004 acesta fiind trecut în rândul personalului contractual, urmare modificării organigramei şi statului de funcţii.

S-a mai reţinut că, deşi reclamantul susţine că nu i s-a comunicat nici o decizie în acest sens, el recunoaşte faptul că a luat un salariu mai mic, din luna iulie 2003, dispoziţiile Legii nr. 29/1990 fiind considerate inaplicabile, dat fiind statutul de funcţionar public al acestuia.

Raportându-se la dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 188/1999, prima instanţă a apreciat că şi în cazul în care decizia nr. 213/23.07.2003 nu ar fi fost comunicată reclamantului, acesta avea la dispoziţie acelaşi termen de 30 zile pentru a contesta trecerea sa într-o altă funcţie, termen ce curge de la data luării la cunoştinţă, în orice alt mod.

Cum reclamantul cunoştea faptul că a încasat un salariu mai mic în perioada respectivă şi că pe parcursul a doi ani nu a înţeles să conteste această situaţie, acţiunea trebuie considerată a fi tardiv introdusă.

Recursul declarat de reclamanta D.R. a fost admis de Curtea de Apel Iaşi, casându-se sentinţa de fond cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, întrucât:

Este dovedit că, în baza Legii nr. 188/1999, reclamantul recurent a fost numit în funcţia publică de referent, dobândind astfel statutul de funcţionar public, al cărui regim este consacrat prin actul normativ menţionat.

Acest statut a fost modificat unilateral de către Primarul comunei Răducăneni, prin dispoziţia nr. 213 din 23 iulie 2003, când s-a suprimat raportul de serviciu, în favoarea unui raport contractual, fără însă ca între părţi să se fi perfectat un contract de muncă individual.

Întrucât această modificare nu se regăseşte printre cele enumerate de art. 75 din Legea nr. 188/1999 şi nici nu poate fi asimilată cazurilor de încetare a raporturilor de serviciu, prevăzute la art. 89 din Legea privind statutul funcţionarilor publici, care se completează, în acest caz, cu prevederile art. 283 Codul muncii, astfel cum se stabileşte la art. 93 din primul act normativ citat.

Ori, atât art. 89 din Legea nr. 188/1999, cât şi art. 283 Codul muncii stabilesc că sesizarea instanţei, în vederea anulării actului administrativ prin care s-a dispus încetarea sau modificarea raportului de serviciu, se poate face în termen de 30 zile de la comunicare.

Comunicarea, în sensul stabilit de legiuitor, presupune înmânarea deciziei persoanei vizate, predarea acesteia unei alte persoane din unitate, comunicare ori prin afişare, fiind considerată nelegală şi fără efecte juridice în ceea ce-l priveşte pe funcţionarul public implicat în actul modificator al raportului de serviciu, comunicarea trebuie să fie scrisă, lipsa ei neputând fi înlocuită cu alte probe din care să rezulte că persoana respectivă a luat cunoştinţă în alt mod de luare a respectivei măsuri.

Caracterul imperativ al comunicării şi condiţionarea de aceştia a producerii efectelor actului administrativ modificator al raporturilor de serviciu, face ca aspectele decurgând din diminuarea salariului ori din demersurile făcute de reclamant la A.N.F.P. să apară ca lipsite orice relevanţă şi efecte juridice sau chiar din trecerea unei perioade mai îndelungate de timp, întrucât dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ se naşte din faptul şi respectiv din momentul comunicării nemijlocite a actului administrativ, în speţă a dispoziţiilor nr. 213 din 23 iulie 2003.

Cum însăşi pârâta-intimată recunoaşte că nu a comunicat niciodată reclamantului dispoziţia atacată, faptul afişării neputând fi luat în consideraţie, întrucât o atare procedură este străină voinţei legiuitorului, în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea vizând anularea actului administrativ prin care s-a suprimat statutul de funcţionar public al reclamantului nu a fost introdusă în termenul de 30 zile, atâta timp cât comunicarea nu a avut loc.

Lipsind comunicarea, reclamantul era în drept oricând să introducă acţiunea, astfel că, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că pricina nu a fost soluţionată pe fond, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, în sensul casării hotărârii recurate şi trimiterii cauzei în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe.

(Decizia nr. 73 / C.A. / 20.03.2006)

2. Sfera de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Prin sentinţa civilă nr. 522/E din 7 octombrie 2005, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.E. în contradictoriu cu pârâtul Z.M., secretar al Municipiului Paşcani, pe care l-a obligat să comunice reclamantului, pe cheltuiala acestuia, copii după: hotărârea nr. 7/1.03.1996 Consiliului Local al Municipiului Paşcani, hotărârea nr. 29 /10.2004 prin care s-a aprobat raportul de evaluare a terenului în suprafaţă de 5732,7 m2 situat în str. Morilor nr. 8 şi a caietului de sarcini, hotărârea Consiliului Local al Municipiului Paşcani nr. 81/30.09.2004, hotărârea din 23.12.2004 a Consiliului Local Paşcani prin care s-a probat vânzarea la licitaţie publică a terenului în suprafaţă de 5732,7 m2 situat în str. Morilor nr. 8 şi caietul de sarcini privind condiţiile vânzării la licitaţie aferent hotărârii menţionate, respingând cererea reclamantului privind acordarea de daune morale.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 7 din Legea nr. 544/2001, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitările de informaţii de interes public şi că, deşi pârâtul susţine că prin adresa nr. 2019/11.02.2005 l-ar fi invitat pe reclamant pentru a-şi ridica copiile xerox după actele solicitate, el nu face dovada comunicării efective acestei înştiinţări, neexistând confirmarea de primire, ca în cazul adresei nr. 19492/10.01.2005.

Apreciind că reclamantul nu se află în posesia nici unuia din actele solicitate, instanţa a dispus obligarea pârâtului de a proceda la comunicarea documentelor, pe cheltuiala petentului, astfel cum prevede art. 9 din Legea nr. 554/2001, respectiv cererea de acordare de daune morale pe motiv că obligaţia de comunicare revine doar instituţiilor şi autorităţilor publice şi că reclamantul nu şi-a dovedit în nici un fel cererea, simpla nerespectare a prevederilor art. 7 din Legea nr. 544/2001 neconducând în mod automat la acordarea de daune morale.

Recursul petentului Z.M. în calitatea sa de secretar al Consiliului Local al Municipiului Paşcani a fost admis, cu modificarea în parte a sentinţei nr. 522/E/2005 a Tribunalului Iaşi, în fond respinsă cererea reclamantului L.E. privind eliberarea copiilor de pe actele administrative solicitate, cu menţinerea soluţiei de respingere a cererii reclamantei de obligare a petentului la plata de daune, reţinând următoarele:

Z.M. a fost chemat în judecată în calitatea sa de secretar al Municipiului Paşcani, pe motiv că nu a dat curs cererilor înregistrate sub nr. 1/06.01.2005 şi sub nr. 7/06.09.2004, adresate Consiliului Local Paşcani, prin care solicita eliberarea de copii după înscrisuri conţinând informaţii de interes public, respectiv după hotărâri adoptate de Consiliul Local Paşcani şi după documente ce au stat la baza lor.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001 din 12.10.2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Raportat la statutul juridic al pârâtului, la obiectul acţiunii şi la dispoziţiile legale ce reglementează liberul acces la informaţiile de interes public, curtea a constatat că în cauza de faţă pârâtul nu avea obligaţia legală de a comunica reclamantului nici unul din înscrisurile solicitate.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 85 (1) lit. h şi j din Legea nr. 215/2001, secretarul unităţii administrativ teritoriale are atribuţia de a comunica persoanelor interesate actele emise de Consiliul Local sau de primar şi de a elibera extrase sau copii de pe orice act din arhiva Consiliului Local şi că, tocmai în considerarea acestor prevederi legale, Curtea de Apel, prin decizia nr. 134/C.A. din 11 iulie 2005 a reţinut că, în principiu, acesta poate fi chemat în judecată pentru a răspunde de modul în care şi-a dus la îndeplinire atribuţiile stabilite prin lege.

Dar, între posibilitatea de a chema în judecată şi faptul de a obliga pe secretar să elibereze copii de pe acte determinate, aflate în arhiva Consiliului Local, există diferenţe esenţiale ce ţin de materialitatea obligaţiei, cât şi de procedura în care persoana interesată are posibilitate de a-şi exercita dreptul recunoscut prin lege.

Reclamantul nu pretinde că cele şapte înscrisuri solicitate se referă la persoana sau interesele sale, ci doar că i s-a obstaculat, prin necomunicare, exerciţiul dreptului la liberul acces la informaţii de interes public, recunoscut prin Legea nr. 544/2001.

Ori, pentru exercitarea dreptului consacrat prin Legea nr. 544/2001, legiuitorul a instituit o procedură şi responsabilităţi diferite de cele stabilite prin O.G. nr. 27/2002 pentru reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor şi respectiv prin O.G. nr. 33/2002 privind reglementarea eliberării certificatelor şi adeverinţelor de către autorităţile publice centrale şi locale.

Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 544/2001, obligaţia de a răspunde în scris la solicitarea informaţiilor de interes public revine autorităţilor şi instituţiilor publice, care, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, trebuie să organizeze compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau să desemneze persoane cu atribuţii în acest domeniu.

În cauză nu s-a dovedit că Z.M. a fost desemnat, în condiţiile de reglementare evocate, să asigure, personal şi nemijlocit, activitatea de informare şi relaţii publice la nivelul Municipiului Paşcani, sfera atribuţiilor prevăzute potrivit Legii nr. 544/2001 fiind diferită de cea stabilită prin Legea nr. 215/2001.

În sarcina pârâtului s-ar fi putut reţine cel mult faptul neaducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 821/E din 27 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 7156/2004 prin care Consiliul Local Paşcani a fost obligat să comunice lui L.E. copii extras după Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Local Paşcani şi după procesul-verbal încheiat în şedinţa acestei autorităţi din data de 07.07.2004 pentru că, într-un atare caz, obligaţia îşi avea suportul în prevederile art. 85 (1) lit. e din Legea nr. 215/2001.

Cum, prin acţiunea de faţă se solicită alte înscrisuri decât cele menţionate în dispozitivul sentinţei civile nr. 821/E din 27.10.2004 a Tribunalului Iaşi, Z.M. nu poate fi făcut răspunzător de faptul necomunicării de copii după cele şapte înscrisuri enumerate în petitul cererii introductive în instanţă, întrucât acestea exced sfera atribuţiilor stabilite prin Legea nr. 215/2001, organizarea şi asigurarea activităţii de informare şi relaţii publice nefiind atribuţia nemijlocită a secretarului unităţii administrativ-teritoriale, care este în cazul dedus judecăţii Municipiului Paşcani.

Mai mult decât atât, funcţionarul public, categorie din care face parte şi secretarul municipiului, nu poate fi chemat în judecată, în faţa instanţei de contencios administrativ, decât în condiţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, răspunderea funcţionarului public trebuind cercetată în raport cu răspunderea autorităţii administrative, cu atât mai mult cu cât solicitarea a fost adresată exclusiv Consiliului Local al Municipiului Paşcani, subiect de drept administrativ distinct de funcţia şi persoana secretarului municipiului.

(Decizia nr. 47/C.A./ din 03.03. 2006)

3. Domeniu public şi privat. Schimbare statut juridic. Inadmisibilitatea substituirii în dreptul altor autorităţi în ceea ce priveşte stabilirea beneficiarului final al măsurii.

Prin sentinţa civilă nr. 326/E din 27 mai 2005, Tribunalul Iaşi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta T.L., prin procurator, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. H.P. S.A. Iaşi împotriva pârâtului Consiliului Judeţean Iaşi, obligând reclamanta să plătească intervenientei suma de 40.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea nr. 115 din 25.08.2004, emisă de Consiliul Judeţean Iaşi, s-a omis trecerea din domeniul public al judeţului Iaşi şi din administrarea Consiliului Judeţean Iaşi a terenului în suprafaţă de 5738 m2 amplasată în Iaşi, în vederea retrocedării acestuia conform Legii nr. 10/2001, doamnei T.L., în temeiul dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 213/1998 şi dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prima instanţă a reţinut, de asemenea, că trecerea terenului în litigiu din domeniul public în domeniul privat este permisă de lege, că măsura a fost luată în scopul restituirii acestuia în baza Legii nr. 10/2001 şi că la data emiterii hotărârii contestate terenul respectiv nu se afla în posesia unei alte persoane fizice sau juridice, nereţinându-se susţinerile reclamantei, potrivit căreia terenul este afectat de amenajări subterane (conducte, racorduri, electricitate) pe o suprafaţă de 545 m2 din care nu s-ar putea restitui decât suprafaţa de 283 m2 ce este liberă de astfel de amenajări.

Raportându-se la prevederile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a apreciat că amenajările de genul celor evocate de reclamantă (conducte, racorduri etc) nu reprezintă construcţii în accepţiunea Legii nr. 10/2001, aceasta referindu-se doar la edificiile ridicate deasupra solului, că nu au fost încălcate norme legale imperative prin măsura trecerii terenului de 5738 m2 din domeniul public în domeniul privat şi că, în ceea ce priveşte retrocedarea, în concret, a terenului către intervenienta T.L., aceasta urmează a se face printr-o decizie ulterioară, a cărei legalitate nu poate fu analizată mai înainte de a fi emisă.

Recursul reclamantei S.C. H.P. S.A. Iaşi a fost admis, sentinţa 326/E/2005 fiind modificată în tot, în sensul admiterii acţiunii şi anulării parţiale hotărârii Consiliului Judeţean Iaşi nr.115/2004 în sensul înlăturării sintagmei „în vederea retrocedări acestuia, conform Legii nr. 10/2001, doamnei T.L.” precum şi art. 2 din aceeaşi hotărâre, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii.

A fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta T.L. prin procurator, cu obligarea părţilor căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reţinut că S.C. H.P. S.A. Iaşi a fost înfiinţată prin decizia nr. 131 din 22 februarie 1991 emisă de Prefectura Judeţului Iaşi în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990, preluând patrimoniul ce a aparţinut Institutului de Cercetare şi Proiectare Iaşi, care şi-a încetat activitatea, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului administrativ menţionat, promovată de Consiliul Judeţean Iaşi, fiind respinsă de Curtea de Apel Iaşi prin sentinţa nr. 160 din 6 decembrie 2000, menţinută de Curtea Supremă de Justiţie prin decizia nr. 229 din 25 ianuarie 2002.

Prin avizul nr. 105 din 29.09.1966 al Sfatului Popular Regional Iaşi s-a decis amplasarea sediului Direcţiei de sistematizare, arhitectură şi proiectarea construcţiilor pe terenul situat în intersecţia str. 23 August cu str. I.C.Frimu, iar prin decizia nr. 331 din 27 iulie 1968 Comitetul Executiv al Sfatului Popular Judeţean Iaşi a dispus transmiterea din administrarea I.G.L.L. Iaşi în administrarea D.S.A.P.C. Iaşi a imobilului din Iaşi, str. I.C.Frimu nr. 6. colţ cu str. 23 August nr. 4 având o suprafaţă totală de 5126 m2.

Pe terenul menţionat a fost edificat un imobil, în regim de parter + patru etaje în care şi-a avut sediul şi a desfăşurat activitatea Institutul de Cercetare şi Proiectare Iaşi, în ale cărui drepturi a succedat S.C. H.P. S.A. Iaşi; din suprafaţa totală de 5738 m2 suprafaţa construită fiind de 2144,04 m2, în timp ce suprafaţa aferentă reţelelor este de 242,39 m2, iar suprafaţa de 2247,37 m2 reprezintă suprafaţa aferentă căii de transport, astfel cum rezultă din adresa nr. 1967/29.03.2003 emanând de la recurent.

În anul 1996 S.C. H.P. S.A. Iaşi a iniţiat procedura vizând eliberarea certificatului de constatare a dreptului de proprietatea asupra terenului construit aflat în administrarea sa, care nu a fost finalizată până în prezent, din motive ce nu interesează cauza de faţă.

Raportat la această situaţie de fapt, rezultă fără echivoc că, pe terenul în suprafaţă de 5738 m2 amplasat în Iaşi, b-dul Carol nr. 4, se află însăşi sediul reclamantei, că suprafaţa ocupată de construcţii şi căi de acces depăşeşte 5000 m2 şi că imobilul s-a aflat în administrarea persoanei juridice căreia i-a succedat şi a reclamantei din anul 1968, ca urmare a actului de dispoziţie al organului competent – Comitetul Executiv al Sfatului Popular Judeţean Iaşi, adoptat în baza normelor legale în vigoare la acea dată, nimic nejustificând concluzia instanţei de fond că amenajările evocate de reclamantă nu reprezintă construcţii în accepţiunea Legii nr. 10/2001, sediul acesteia fiind o construcţie emblematică a Municipiului Iaşi.

În conformitatea cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990, reclamanta-recurentă este proprietara de drept a construcţiei din Iaşi, B-dul Carol nr. 4 şi este îndreptăţită de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 să solicite să i se elibereze atestatul dreptului de proprietate asupra terenului, în limita suprafeţei afectată de construcţii, autorizate de autorităţile competente, însăşi prima instanţă reţinând că, potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii – cazul în speţă – autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări (precum sunt căile de acces, reţelele de utilităţi), măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”.

Este necontestat de către părţi faptul că intervenienta T.L. este îndreptăţită, la rândul său, în limita a ce se va stabili de către organismul instituit prin Legea nr. 10/2001, să beneficieze de măsurile reparatori prevăzute de Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar cererea sa trebuie cercetată de către comisia legal constituită şi nu de către pârâtul-intimat.

Intervenind direct în modul de soluţionare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul stabilirii suprafeţei, modalităţii de restituire şi a beneficiarului direct al măsurii restituirii, pârâtul Consiliul Judeţean Iaşi şi-a depăşit în mod nepermis limitele competenţelor stabilite prin Legea nr. 215/2001, substituindu-se în atribuţiile preşedintelui Consiliului Judeţean, indicat la art. 21 din Legea nr. 10/2001 ca fiind autoritatea care decide, prin dispoziţie motivată, restituirea în natură sau prin echivalent.

Cum nu se contestă dreptul pârâtului de a decide trecerea unui bun imobil din domeniul public al judeţului în domeniul privat al judeţului şi în administrarea sa, hotărârea atacată apare ca nelegală doar în partea referitoare la restituirea suprafeţei de 5738 m2 către L.T., motiv pentru care referirile făcute la aceasta în cuprinsul art. 1, precum şi întreg art. 2 urmează a fi înlăturate, actul Consiliului Judeţean Iaşi fiind lovit de nulitate în această parte.

(Decizia nr. 2/C.A./09.01.2006)

4. Act normativ al autorităţii administrative locale. Competenţe.

Prin sentinţa civilă nr. 494/E din 22 septembrie 2005, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Iaşi, constatând nulitatea hotărârii nr. 246 din 30 mai 2005, adoptată de acesta din urmă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea nr. 246 din 30 mai 2005, Consiliul Local Iaşi a aprobat regulamentul privind blocarea/deblocarea roţilor autovehiculelor sau remorcilor oprite, staţionate şi parcate neregulamentar pe domeniul public al Municipiului Iaşi, anexă la hotărâre, şi că, potrivit acestuia, activitatea de blocare/deblocare a roţilor autovehiculelor şi remorcilor se execută de Direcţia de Servicii Publice Municipale Iaşi, din cadrul Primăriei Municipiului Iaşi.

S-a mai reţinut că, potrivit art. 6 din Regulamentul anexă la H.C.L. nr. 246/2005, în cazul opririi, staţionării şi parcării neregulamentare, se procedează la blocarea roţilor, iar contravenientul datorează contravaloarea prestării serviciului de blocare/deblocare ce este percepută de Primăria Municipiului Iaşi, urmând ca în cazul nesolicitării deblocării roţilor, autovehiculul să fie ridicat cu autoplatforma şi depozitat în baza D.S.P.M. Iaşi, tarifele percepute de această unitate urmând să fie suportate de proprietarul autovehiculului.

Prima instanţă a apreciat că, potrivit art. 60 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, se consideră oprire/imobilizarea voluntară a unui vehicul pe drum public, pe o durată de cel mult 5 minute, peste această durată imobilizarea considerându-se staţionare, organele de poliţie putând dispune în baza art. 61 din acelaşi act normativ, ridicarea şi depozitarea în spaţii special amenajate a autovehiculelor oprite sau staţionate neregulamentar pe partea carosabilă şi care constituie un obstacol pentru circulaţia publică, contravaloarea cheltuielilor pentru transportul şi depozitarea vehiculului oprit sau staţionat neregulamentar suportându-se de proprietarul acestuia.

Raportându-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, prima instanţă a apreciat că oprirea, staţionarea sau parcarea vehiculelor pe partea carosabilă reprezintă contravenţie şi că sancţiunea complementară se aplică de către agentul constatator-poliţist şi că reglementarea prin hotărârea Consiliului Local Iaşi a unei sancţiuni complementare la o contravenţie la regimul circulaţiei pe drumurile publice, ce se aplică de către salariaţii Primăriei Iaşi, care colectează şi fondurile acumulate ca urmare a stabilirii unei taxe de blocare/deblocare a roţilor ori pentru ridicarea autovehiculelor, contravine prevederilor art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001.

Recursul introdus de pârâtul Consiliul Local Iaşi a fost admis, cu modificarea în tot a sentinţei civile nr. 494/E/2005, în sensul respingerii acţiunii reclamantului Prefectul Judeţului Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, reţinându-se următoarele:

Actul administrativ contestat reglementează activitatea de blocare/deblocare a roţilor autovehiculelor sau remorcilor oprite, staţionate şi parcate neregulamentar pe domeniul public al Municipiului Iaşi.

Din conţinutul regulamentului anexă la H.C.L. nr. 246/30.05.2005 rezultă că Direcţiei de Servicii Publice Municipale din cadrul Primăriei Iaşi îi era dată în competenţă activitatea de constatare a opririi, staţionării şi parcării neregulamentare, alături de agenţii Poliţiei rutiere, luarea măsurilor de blocare/deblocare a roţilor, de ridicare şi de depozitare a autovehiculelor/remorcilor, precum şi activitatea de încasare a contravalorii prestaţiei.

Din terminologia utilizată rezultă fără echivoc că direcţia de Servicii Publice Municipale Iaşi are statut de „prestator” şi nu cea de agent constatator în sensul art. 93 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, la art. 8 din regulament stabilindu-se de astfel că cel care aplică sancţiuni contravenţionale este „agentul constatator al Poliţiei rutiere”.

Faptul că oprirea, staţionarea şi parcarea neregulamentară constituie contravenţii şi că organele de poliţie sunt cele care pot aplica şi sancţiunea complementară prevăzută de art. 61 din O.U.G. nr. 195/2002 nu înseamnă, în mod automat, că primarul ori împuterniciţii Consiliului Local s-ar substitui organelor de poliţie şi că măsura blocării/deblocării roţilor ori ridicarea şi depozitarea autovehiculelor în baza D.S.P.M. Iaşi nu poate fi tratată şi într-un alt cadru normativ decât cel prevăzut de Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 194/2002.

Prima instanţă nu a avut în vedere că, potrivit prevederilor din anexa la Legea nr. 213/1998, străzile, pieţele publice, parcurile publice, precum şi zonele de agrement fac parte din domeniul public al Municipiului Iaşi şi că, conform art. 38(2) lit. f din Legea nr. 215/2001, Consiliul local administrează domeniul public şi privat, având dreptul de a se stabili măsuri de utilizare a drumurilor şi a întregii structuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (litera. l).

În considerarea calităţii de administrator al domeniului public şi de organizator al serviciilor publice locale, Consiliului Local Iaşi trebuia să i se recunoască dreptul de a adopta măsuri specifice de utilizare a infrastructurii rutiere municipale, drept ce este independent de dreptul de a constata şi aplica sancţiuni contravenţionale la normele privind circulaţia pe drumurile publice.

Ori utilizarea domeniului public, în alte condiţii decât cele reglementate, îndreptăţeşte autoritatea administrativă emitentă a actului contestat să ia măsuri proprii, fără a fi nevoie să procedeze la aplicarea de sancţiuni contravenţionale, fie ele şi complementare, faptul că măsura ridicării unui vehicul ce ocupă neregulamentar domeniul public poate fi calificată şi sancţionată ca şi contravenţie neînsemnând o îngrădire ori o anulare a dreptului autorităţii administrative de a adopta măsuri proprii, cu caracter pur administrativ, de a-şi apăra dreptul şi interesele născute din statutul său organizator şi de conducător al serviciilor publice municipale, reglementările de ordin administrativ neînlăturând şi nesuprapunându-se cu reglementările adoptate în materie contravenţională.

Că răspunderea administrativă poate coexista alături de răspunderea contravenţională, o dovedesc prevederile H.G. nr. 147/1992, care recunosc primarilor şi împuterniciţilor consiliilor locale dreptul de a lua măsuri de blocare şi de ridicare a autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar.

Chiar dacă la art. 5 din actul normativ citat s-a prevăzut că blocarea ori restituirea autovehiculelor se efectuează după ce s-a făcut dovada achitării amenzii contravenţionale, aceasta nu înseamnă că măsura administrativă este condiţionată de aplicarea în prealabil a sancţiunii contravenţionale, autorităţile administrative putând acţiona şi independent de agentul constatator al contravenţiei.

Prin activitatea reglementată de Hotărârea Consiliului Local nr. 246/2005 nu se face altceva decât să se redea domeniului public funcţionalitatea stabilită prin lege, tarifele percepute apărând ca o despăgubire plătită proprietarului domeniului public pentru utilizarea în condiţii neregulamentare a infracţiunii rutiere şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate cu aducerea acesteia în parametrii optimi.

De altfel, H.G. nr. 147/1992 nu este singurul act normativ prin care legiuitorul a permis autorităţilor publice locale să ia măsuri de asigurare a utilizării corespunzătoare a bunurilor aparţinând domeniului public şi a serviciilor publice, dreptul de intervenţie şi de reglementare prin acte administrative fiindu-le recunoscut acestora prin Legea nr. 421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat, H.G. nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz sau chiar Legea nr. 50/1991, care permite ca orice construcţie executată fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public să fie desfiinţate pe cale administrativă.

(Decizia nr. 31/C.A./13.02.2006)

5. Acte îndeplinite de organul de conducere al unei persoane juridice a cărui numire era contestabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 246/E din 4 mai 2005, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului O.A., a respins acţiunea formulată de acesta în contradictoriu cu pârâţii: Consiliul Local Iaşi şi C.R.G. Iaşi.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A.J.P. Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Iaşi şi C.R.J. Iaşi, dispunându-se anularea H.C.L. Iaşi nr. 188 din 31 martie 2003.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 22.09.1999, prin sentinţa civilă nr. 75 s-a acordat personalitatea juridică A.J.P. Iaşi, reprezentată de O.A., persoană cu care Consiliul Local Iaşi a încheiat contractul nr. 21, având ca obiect închirierea spaţiului cu altă destinaţie decât locuinţă situat în Iaşi, str. Ştefan cel Mare nr.4, subsol, unde funcţionează şi Clubul presei şi că ea a continuat să ocupe acest spaţiu în baza contractelor de închiriere nr. 761/23.11.2001 şi 334/4.06.2006, termenul locaţiunii, convenit prin acest din urmă contract, fiind data de 31 decembrie 2002.

S-a mai reţinut că, la data de 16 noiembrie 2002, preşedinte al A.J.P. Iaşi a fost ales S.S., dar că, prin sentinţa civilă nr. 36 din 4.04.2003, pronunţată în dosarul nr. 315/PJ/2002, Judecătoria Iaşi a dispus anularea procesului verbal încheiat la acea dată şi radierea menţiunilor făcute în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor aflat la Judecătoria Iaşi, hotărâre ce a fost menţinută prin decizia nr. 1288 din 3.10.2003 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Prima instanţă a mai reţinut că, la data de 27.03.2003, noua conducere a A.J.P. Iaşi, contestată în condiţiile mai sus evocate, a formulat o cerere către Primarul Municipiului Iaşi, prin care se arată că S.S. şi G.D. au fost mandataţi de Consiliul Director să predea spaţiul C.R.J. Iaşi, solicitare făcută în numele A.J.P. Iaşi, în condiţiile în care C.R.J. Iaşi dobândise personalitate juridică doar cu o lună în urmă, respectiv la 17.03.2003, prin încheierea pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 58/PJ/2003 şi că, imediat primirii acestei cereri, Consiliul Local Iaşi a adoptat hotărârea nr. 188 din 31.03.2003, prin care spaţiul din str. Ştefan cel Mare a fost transferat C.R.J. Iaşi.

În considerarea acestei situaţii de fapt, prima instanţă a apreciat că decizia A.J.P. Iaşi din 27.03.2003, prin care S.S., în calitate de preşedinte al asociaţiei, a fost mandatat să predea spaţiul C.R.J. Iaşi, trebuie considerată a fi nulă, întrucât ea a fost desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 36 din 4.04.2003 a Judecătoriei Iaşi, reţinându-se că adunarea generală a fost nestatutară, iar preşedintele a fost ales nelegal, neavând abilitarea de a hotărî asupra predării spaţiului, precum şi faptul că în lipsa unei solicitări din partea C.R.J. Iaşi nu se putea efectua „transferul” către această persoană juridică, neexistând nici un înscris care să consemneze o înţelegere a celor două asociaţii cu privire la predarea spaţiului respectiv.

Instanţa de fond a considerat de asemenea că noţiunea de „transfer”, folosită în conţinutul H.C.L. nr. 188/2003, contravine dispoziţiilor legale, întrucât normativele în vigoare nu prevăd o asemenea modalitatea de naştere a unor drepturi şi obligaţii şi că rezilierea contractului, conform pactului comisoriu, este urmarea neîndeplinirii de către conducere a A.J.P. Iaşi, avându-l ca preşedinte pe S.S., a obligaţiei de plată a chiriei, în pofida somaţiilor ce au fost trimise, primind susţinerea reclamantului O.A. despre intenţia evidentă a C.R.J. Iaşi de a beneficia de spaţiul în care funcţiona Clubul presei.

Reţinând pasivitatea noului preşedinte al A.J.P. Iaşi (S.S.) în îndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei coroborată cu solicitarea de predare a spaţiului şi cu recunoaşterea de către C.R.J. Iaşi a faptului că avea cunoştinţă că beneficiarul iniţial al spaţiului nu achitase chiria o îndelungată perioadă de timp, prima instanţă a concluzionat că fiind dovedită intenţia de fraudare a legii, aspect întărit de faptul că aceeaşi persoană a semnat şi contractul încheiat de C.R.J. Iaşi cu Consiliul Local Iaşi la data de 11.04.2003, preluând opinia exprimată în presa locală că „S. a predat, S. a preluat”, în condiţiile în care alegerea acestuia în calitatea de preşedinte al A.J.P. Iaşi fusese anulată cu puţin timp înainte de data semnării contractului de închiriere.

Prima instanţă a reţinut totodată ca fiind discutabilă calificarea ca urgentă a problemei atribuirii spaţiului din str. Ştefan cel Mare nr. 4, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 215/2001 în partea referitoare la modificarea ordinei de zi şi a dispoziţiilor art. 45 din acelaşi act normativ, care impuneau existenţa raportului compartimentului de resort şi a avizului comisiei de specialitate a Consiliului Local.

Recursul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Iaşi, la care a aderat C.R.J. Iaşi a fost admisă de Curtea de Apel Iaşi, modificându-se în parte sentinţa civilă nr. 246/E/2005 a Tribunalului Iaşi, respingându-se acţiunea reclamantei D.S.P. Iaşi reprezentată prin A.O. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Iaşi şi C.R.J. Iaşi, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Este necontestat că, între data de 16 noiembrie 2002 şi data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 36 din 4 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 315/PJ/2003, S.S. a avut, în raporturile cu terţii, calitatea de reprezentant legal al A.J.P. din Iaşi.

Ca atare, cererea adresată de acesta Primarului Municipiului Iaşi, la data de 27 martie 2003, în numele A.J.P. Iaşi trebuie considerată, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, ca fiind actul persoanei juridice însăşi, independent de faptul că actul de numire în funcţia de preşedinte a fost contestat şi ulterior anulat, terţilor, inclusiv Consiliului Local Iaşi, neputându-le fi opuse neînţelegerile intervenite între membrii – persoane fizice – constituiţi într-o asociaţie.

Proprietarului imobilului nu-i era permis să cerceteze motivele şi condiţiile pentru care s-a făcut solicitarea de transfer a beneficiului asupra spaţiului şi nici care erau raporturile sau înţelegerile dintre cele două asociaţii profesionale.

Raportul născut dintr-un contract de locaţiune fiind unul civil, nimic nu împiedica pe locator să dea curs cererii fostului chiriaş de a se substitui, prin efectul unui nou angajament/contract, un nou creditor – beneficiar - celui vechi, raportat la dispoziţiile art. 1128 Cod civil, cu atât mai mult cu cât în spaţiul respectiv era amenajat Clubul presei şi cele două asociaţii A.J.P. Iaşi şi C.R.J. Iaşi – reuneau profesionişti din mass-media locală.

Era dreptul suveran al organului administraţiei publice locale de a-şi fixa sau modifica ordinea de zi a şedinţelor Consiliului Local şi a decide asupra problemelor reţinute spre dezbatere, lipsa avizului comisiei de specialitate ori a raportului compartimentului de resort, cerute de art. 45 din Legea nr. 215/2001, putând fi depăşită prin votul majorităţii consilierilor, singurii care au drept de decizie în această materie, aprecierile şi concluzia ca fiind „discutabilă calificarea ca urgentă a problemei atribuirii spaţiului” apărând ca o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 215/2001.

(Decizia nr. 51/C.A./6.03.2006)

VI. SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1. Concediere colectivă dispusă de angajator cu respectarea dispoziţiilor art. 65 alin. 2 Codul muncii. Interpretarea eronată a textului de lege de către instanţa de fond. Consecinţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 2 Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, adică când este impusă de reale dificultăţi economice şi este serioasă când are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1328/28.09.2005, în mod eronat a considerat că angajatorul a îndeplinit cerinţele imperative ale Codului muncii atât timp cât acesta nu a făcut dovada conform art. 287 Codul muncii a existenţei deciziei Rectorului U.M.F., decizie evidenţiată în preambulul deciziei de concediere şi care cuprindea tocmai aprobarea externalizării serviciului de pază şi, implicit, reorganizarea prin desfiinţare a locurilor de muncă a 58 paznici din cadrul unităţii.

Mai mult, deşi proiectul de concediere colectivă prevedea obţinerea unei economii substanţiale de bani prin cedarea către o firmă privată de pază a acestor posturi, nici această împrejurare nu a fost probată de angajator.

Ca atare, este fără echivoc că intenţia reală a angajatorului nu a fost reducerea cheltuielilor şi reorganizarea activităţii.

Fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a admis recursul şi a modificat sentinţa instanţei de fond în sensul admiterii contestaţiei formulate de A.M., anulării deciziei de concediere şi reintegrări acestuia pe postul deţinut anterior, cu aplicarea dispoziţiilor art. 78 Codul muncii.

(Decizia nr. 29/24.01.2006)

2. Revocarea din funcţia de conducere şi trecerea salariatului într-o funcţie de execuţie prin decizia unilaterală a angajatorului, cu schimbarea locului muncii şi diminuarea salariului. Inaplicabilitatea în cauză a unor dispoziţii legale considerate „lege specială” în raport de Codul muncii.

Între intimata A.R.R. şi contestatorul-recurent F.C. s-a încheiat, la data de 11.08.2003, în urma susţinerii de către cel din urmă a examenului din data de 17.07.2003 pentru postul de şef agenţie – inspector de specialitate gr. III la A.R.R.- Agenţia Iaşi, un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. La data de 14.04.2005, intimata a emis decizia nr. 247 prin care contestatorul - recurent a fost revocat din funcţia de şef al agenţiei Iaşi şi trecut „în funcţia de execuţie corespunzătoare”, respectiv inspector de specialitatea gr. II, cu menţinerea salariului de bază şi a sporului de vechime de 15%, acesta urmând a-şi desfăşura activitatea la Inspectoratul Rutier – Serviciul Inspecţie şi Control Teritorial Zona Nord - Est Iaşi.

Decizia este nelegală. Eronat instanţa de fond a considerat H.G. nr. 625/1998 şi Anexa 1 la aceasta în baza cărora intimata susţine că a fost emisă decizia contestată, ca fiind o lege specială, derogatorie de la dispoziţiile Codului muncii, întrucât acest act normativ stabileşte doar cadrul general de organizare şi funcţionare a A.R.R. şi competenţele conducerii acestei autorităţi. Atât timp cât contestatorului i-a fost încheiat contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată, toate drepturile şi obligaţiile celor două părţi, angajat şi angajator, decurgând din legislaţia muncii şi C.C.M. nr. 3580/22.04.2003, nu se poate considera că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003.

Este real că pentru F.C. s-a emis de către directorul general al A.R.R. şi decizia nr. 1041/25.07.2003 prin care acesta a fost încadrat pe post, însă aceasta este anterioară contractului individual de muncă din 11.08.2003, singurul înscris prin care s-au consfinţit în fapt toate drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, curtea constată că un regulament de organizare şi funcţionare al unei autorităţi nu poate sta la baza modificării unilaterale a unui contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată şi nici nu se poate constitui într-o „prerogativă specială” şi discreţionară a preşedintelui Consiliului de conducere al A.R.R.

În cauză, intimata, prin actul său unilateral, a modificat cele trei elemente esenţiale ale contractului individual de muncă, aşa cum sunt definite de art. 41 alin. 3 Codul muncii, respectiv locul muncii, felul muncii şi salariul (prin eliminarea indemnizaţiei de conducere), încălcând dispoziţiile Codului muncii conform cărora executarea contractului de muncă trebuie să fie guvernată de principiul stabilităţii în muncă. Funcţia de conducere constituie, ca regulă, o entitate de sine stătătoare, ea reprezentând altceva decât o funcţie de execuţie, iar postul respectiv este unic şi, în consecinţă, şi contractul individual de muncă aferent postului este tot unic. De aceea, trecerea unilaterală a contestatorului-recurent dintr-o funcţie de conducere într-una de execuţie este nelegală chiar dacă a fost făcută de persoana competentă (directorul general), întrucât trecerea într-o altă muncă fără consimţământul salariatului poate fi făcută doar temporar şi doar în condiţiile dispoziţiilor art. 42, 45 şi 48 din Codul muncii ori ca sancţiune disciplinară.

Cu referire la această ultimă ipoteză, intimata a susţinut în întâmpinarea depusă la fond că măsura revocării nu a fost dispusă ca măsură disciplinară şi că referatul menţionat în preambulul deciziei cu nr. 17625/13.04.2005 nu face parte integrantă din aceasta.

Faţă de cele reţinute, curtea constată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a legii şi, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în baza dispoziţiilor art. 312 teza 1 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot sentinţa primei instanţe în sensul admiterii contestaţiei, anulării deciziei de revocare din funcţie şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri conform art. 78 Codul muncii.

(Decizia nr. 82/9.02.2006)

3. Caracterul angajamentului de plată dat de salariat pentru eventualele pagube produse unităţii pe parcursul executării contractului individual de muncă. Admisibilitatea acordului părţilor pentru repararea în acest mod a prejudiciului în raport de dispoziţiile art. 295 alin. 1 teza 2-a şi art. 269 alin. 2 coroborate cu art. 8 Codul muncii şi art. 970 Cod civil.

La data de 26 iulie 2005 reclamanta T.A. a semnat un angajament de plată prin care s-a obligat să achite suma de 338.306.677 lei reprezentând prejudiciu cauzat pârâtului.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a angajamentului de plată din 26 iulie 2005 motivat de dispoziţiile art. 270, art. 272, art. 274 şi art. 164 Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 270 coroborate cu dispoziţiile art. 164 Codul muncii, recuperarea sumelor datorate de salariat angajatorului se face în baza hotărârii judecătoreşti.

Ipoteza reglementată de art. 164 alin. 2 Codul muncii se referă însă doar la situaţiile în care salariatul nu acoperă de bună voie dauna cauzată angajatorului.

Aceste dispoziţii nu le împiedică pe cele două părţi ale contractului să convină prin buna învoială asupra întinderii despăgubirilor şi asupra reparării prejudiciului, respectiv nu constituie un impediment ca salariatul să recunoască producerea pagubei şi să-şi asume în acest sens un angajament scris de plată.

În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că lipsa unor dispoziţii exprese cu privire la angajamentul de plată nu constituie o cauză de nulitate absolută a angajamentului semnat de reclamantă la data de 26 iulie 2005.

De asemenea, s-a reţinut de către instanţa de fond că reclamanta nu a făcut dovada faptului că ar fi fost constrânse să semneze acest angajament de plată şi nici a existenţei unor alte cauze de nulitate absolută a înscrisului.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei referitoare la faptul că nu datorează suma de 338.306.677 lei, instanţa a mai reţinut că acesta nu prezintă relevanţă în cauză, având în vedere faptul că angajamentul de plată nu constituie titlu executoriu.

Aşa cum corect s-a reţinut şi la fond, curtea a considerat că potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vină şi în legătură cu munca lor. Este real că prin adoptarea Legii nr. 53/2003, în vigoare de l 1 martie 2003, a fost înlăturată vechea răspundere materială a salariatului şi implicit posibilitatea angajatorului de a emite decizii de imputare cu caracter executoriu în vederea recuperării prejudiciului, însă nimic nu-l împiedică pe salariat să-şi asume unilateral un angajament scris de plată, angajament ce nu constituie titlu executoriu însă poate fi utilizat ca probă în cadrul procesului declanşat de angajator. Şi în speţă reclamanta-recurentă a semnat la data de 26 iulie 2005 un angajament de plată prin care s-a obligat să despăgubească Spitalul Municipal Huşi cu suma de 338.306.667 lei reprezentând „pagubă produsă unităţii provenită din cheltuielile de personal”.

Deşi a invocat şi la fond şi în recurs că a fost condiţionată la semnarea acestui angajament de eliberarea cărţii de muncă, deci că i-a fost viciat consimţământul, T.A. nu a administrat probe din care să rezulte aspectul invocat.

Desigur că în ipoteza în care reclamanta-recurentă nu mai înţelege să achite de bună-voie prejudiciul, angajatorul va trebui să promoveze o acţiune în realizare pentru repararea prejudiciului şi să obţină o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens.

Faţă de cele reţinute, Curtea de Apel a constatat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală respingând acţiunea în anularea angajamentului de plată din 26 iulie 2005 şi, în baza dispoziţiilor art. 312 teza a II-a Cod procedură civilă, a respins recursul şi a menţinut sentinţa Tribunalului Iaşi

(Decizia nr. 100/21.02.2006)

4. Concedierea reclamantului fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Consecinţe. Anularea deciziei de concediere astfel emisă. Reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior în ipoteza existenţei demisiei acestuia, anterioare emiterii deciziei de concediere.

Prin decizia nr. 404/2005, intimata a dispus încetarea contractului de muncă al contestatorului P.F. începând cu data de 01.08.2005, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a din Codul muncii, pentru nerespectarea atribuţiilor de serviciu şi abateri disciplinare grave, fără a descrie însă faptele pentru care s-a aplicat această sancţiune disciplinară.

Intimata, căreia îi revine sarcina probei în acest litigiu, nu a dovedit în nici un mod legalitatea şi temeinicia măsurii luate, motiv pentru care se impune anularea deciziei de concediere nr. 404/02.08.2005.

În consecinţă, instanţa de fond a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul P.F. şi a dispus anularea deciziei de concediere nr. 404/2005 emisă de societatea intimată şi în temeiul dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei să plătească acestuia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 01.08.2005 şi până la reintegrarea efectivă.

Curtea, faţă de documentaţia depusă de recurentă în recurs, a constatat că decizia de concediere nr. 404/2 august 2005 este lovită de nulitate, fiind emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 63 Codul muncii, aspect invocat de contestator prin cererea de chemare în judecată.

Articolul 63 Codul muncii prevede obligativitatea efectuării cercetării prealabile în cazul concedierii dispuse pentru săvârşirea unor abateri grave.

Decizia de concediere contestată a fost emisă la data de 2 august 2005, iar convocarea intimatului P.F. s-a făcut pentru data de 26 august 2005, cu adresa nr. 460/25 august 2005.

Rezultă aşadar că, la momentul emiterii deciziei de concediere, recurenta nu efectuase cercetarea prealabilă în legătură cu faptele imputate intimatului.

Din acest punct de vedere nu mai are relevanţă în cauză unde i s-a comunicat intimatului data la care urma a se efectua cercetarea prealabilă.

Întemeiat a fost constatat motivul de recurs referitor la reintegrarea intimatului şi plata drepturilor salariale.

La data de 21 iulie 2005, intimatul P.F. şi-a dat demisia de la S.C. ELMAR S.R.L., înscris înregistrat sub nr. 117/22 iulie 2005 şi care şi-a produs efectele, astfel că intimatul nu mai poate solicita reintegrarea în postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere.

În ceea ce priveşte plata drepturilor salariale, intimatul este îndreptăţit la acordarea acestora pentru perioada 1-6 august 2005, adică 15 zile calendaristice (conform pct. I – Alte clauze, lit. c din contractul individual de muncă al intimatului nr. 183417/13.06.2005) de la data depunerii demisiei şi până la împlinirea termenului de preaviz.

Raportat acestor considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul declarat de S.C. ELMAR S.R.L. Iaşi şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul celor reţinute.

(Decizia nr. 126/28.02.2006)

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download