SECŢIA I CIVILĂ, - Portalul instanţelor de judecată
SECŢIA I CIVILĂ
Procedură civilă
1. Rolul activ al instanţei de judecată. Principiul disponibilităţii.
Art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă
Art.129 alin.5 Cod procedură civilă
Recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru omisiunea acesteia de a introduce în cauză o parte în calitate de pârâtă, însă potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, numai părţile au posibilitatea să ceară lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane, potrivit dispoziţiilor art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
În raport de acest principiu al disponibilităţii nu se poate reţine că tribunalul şi-a încălcat obligaţia de rol activ, această obligaţie manifestându-se potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă, numai în ceea ce priveşte administrarea probelor în vederea aflării adevărului, nu şi în stabilirea cadrului procesual, drept care aparţine în mod exclusiv părţilor.
Decizia civilă nr. 2/09 ianuarie 2012
Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2008, aşa cum a fost completată şi precizată, reclamanţii C.I.M. ş.a. au chemat în judecată pe pârâta S.C. O.P. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti reprezentând aprovizionarea de toamnă – iarnă, pentru perioada 2005 – 2008, drepturile urmând să fie actualizate în raport de indicele de inflaţie la data plăţii.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii, salariaţi ai pârâtei au dobândit în baza art.176 din Contractul colectiv de Muncă la nivel de ramură dreptul la plata sumei reprezentând aprovizionare toamnă – iarnă, pe care în mod nejustificat pârâta nu l-a executat.
La termenul de judecată din 10.06.2011, pârâta a invocat în apărarea sa excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor P.C.M., T.A., C.E.I., D.R.Gh., C.V., R.I., A.M. şi R.Gh., cu argumentul că aceştia nu au avut calitatea de angajaţi ai pârâtei, ci ai SC R.A. SA.
În raport de excepţia invocată, Tribunalul a dispus disjungerea acţiunii formulate de către aceşti reclamanţi şi examinând apărarea prin sentinţa civilă nr.1780/29.09.2011 a respins acţiunea, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesual activă.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au fost salariaţii SC P. SA, ci a unui alt angajator, astfel că nu se poate reţine existenţa unei identităţi între titularii dreptului indicat şi persoanele care au formulat cererea de chemare în judecată.
Împotriva hotărârii au formulat recurs reclamanţii P.C.M., T.A., C.E.I., D.R.Gh., C.V., R.I., A.M. şi R.Gh., pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că tribunalul nu a manifestat rol activ atunci când nu a introdus în cauză în calitate de pârâtă SC R.A. SA.
Analizând recursul în limita motivului invocat, Curtea a apreciat că este nefondat pentru următoarele argumente:
Recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru omisiunea acesteia de a introduce în cauză o parte în calitate de pârâtă, însă potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, numai părţile au posibilitatea să ceară lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane, potrivit dispoziţiilor art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
În raport de acest principiu al disponibilităţii nu se poate reţine că tribunalul şi-a încălcat obligaţia de rol activ, această obligaţie manifestându-se potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă, numai în ceea ce priveşte administrarea probelor în vederea aflării adevărului, nu şi în stabilirea cadrului procesual, drept care aparţine în mod exclusiv părţilor.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.
2. Admisibilitatea recursului. Menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.
Art.129 (1) din Codul de procedură
Art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.
Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat prin decizia nr. 32/2008, pronunţată de secţiile unite că, cererea este actul de investire a instanţei, ...obiectul cererii de chemare in judecată constituindu-l pretenţia concreta a reclamantului. Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Or, se poate observa, că prezenta cauză, are ca obiect partajarea unui bun imobil pentru executarea unei creanţe de 30.600 lei, valoare necontestată de părţi.
Se constată că, instanţa a fost investită cu acţiune patrimonială, cu un obiect de sub 100 000 lei, fiind aplicabile in speţă disp art. 282/1 cod procedură civilă potrivit cu care, sentinţa instanţei de fond este supusă numai recursului.
Conform dispoziţiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Nu are relevanţă calea de atac menţionată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor şi este, potrivit textului mai sus menţionat recurs.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art.126 din Constituţia României.
Hotărârea recurată a fost pronunţată de tribunal, într-o compunere greşită, faţă de dispoziţiile art. 282/1 şi 299 alin.1 Cod procedură civilă, recursul soluţionându-se in complet de trei judecători.
În raport de considerentele mai sus expuse, fiind admisibil recursul se impune ca în temeiul art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă, să fie admis, casată decizia cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, care va soluţiona recursul in compunerea prevăzută de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Decizia civilă nr.13/09 ianuarie 2012
Prin cererea înregistrată sub nr. 455/216/2010 din 17.02.2010, reclamanta CEC B. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii V.C. şi V.C. pentru împărţirea bunurilor comune dobândite de pârâţi în timpul căsătoriei şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că reclamanta a acordat debitoarei V.C.E. (fiica pârâtei V.C.) un împrumut în valoare de 30.700 lei în baza unui contract de credit încheiat la 24.10.2007, însă debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile asumate conform contractului de credit referitoare la rambursarea la scadenţă a ratelor şi a dobânzilor astfel încât s-a solicitat executarea silită.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat în principal respingerea acţiunii şi în subsidiar fie acordarea unui termen de graţie, fie suspendarea judecăţii cauzei, ambele măsuri în vederea achitării debitului.
Prin sentinţa civilă nr. 371/2011/29.03.2011 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş s-a admis acţiunea aşa cum a fost precizată formulată de reclamanta CEC B. S.A., s-a dispus împărţirea în cote egale a apartamentului bun comun dobândit de pârâţii V.C. şi V.C., în timpul căsătoriei, potrivit variantei a II-a (a doua) din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, iar în baza art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta V.C. la 3.007,3 lei cheltuieli de judecată reclamantei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că, că pârâta V.C. s-a obligat alături de fiica sa, V.C.E. să garanteze solidar cu clientul, în calitate de coplătitor, în caz de neplată a ratelor şi dobânzilor până la achitarea integrală a creditului şi să renunţe la beneficiul de discuţiune şi de diviziune, precum şi la orice excepţie şi cale de atac îndreptată împotriva deciziei CEC luată în baza contractului de credit RQ07100364137619 din 24.10.2007, prin care debitoarei V.C.E. i-a fost împrumutată suma de 30.700 lei pe o durată de creditare de 10 ani. Cum debitoarea nu a mai achitat ratele scadente şi dobânzile aferente, s-a început executarea silită asupra unor bunuri comune dobândite de pârâta V.C. în timpul căsătoriei cu pârâtul V.C., fiind aplicabile în cauză disp.art. 33 din C.fam.
În ceea ce priveşte atribuirea loturilor, instanţa a luat act de solicitarea consilierului juridic al reclamantei care a solicitat omologarea variantei a II a din raportul de expertiză C.I.C..
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel reclamanta criticând-o numai pentru modul de atribuire a imobilului apartament.
Prin decizia civilă nr.212/03.oct. 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, instanţa de apel reţinând in esenţă că, reclamanta a solicitat expres ca partajarea bunurilor dobândite de părţi să se facă în varianta a II-a, variantă în care apartamentul este atribuit pârâtului V.C., iar apelanta reclamantă nu este prejudiciată prin atribuirea apartamentului în lotul pârâtului V.C. deoarece acesta şi-a luat obligaţia de a achita debitul, oferta cu care apelanta a fost de acord.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în ceea ce priveşte modalitatea partajării.
Curtea, analizând decizia recurată, a constatat că recursul este fondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, Curtea s-a pronunţat cu prioritate asupra legalităţii căii de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 282/1 şi art.299 Cod procedură civilă.
Prin art.129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art.126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia juridică a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat şi dreptul exercitării căilor de atac.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.
Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat prin decizia nr. 32/2008, pronunţată de secţiile unite că, cererea este actul de investire a instanţei, ...obiectul cererii de chemare in judecată constituindu-l pretenţia concreta a reclamantului. Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Or, se poate observa, că prezenta cauză, are ca obiect partajarea unui bun imobil pentru executarea unei creanţe de 30.600 lei, valoare necontestată de părţi.
Se constată că, instanţa a fost investită cu acţiune patrimonială, cu un obiect de sub 100 000 lei, fiind aplicabile in speţă disp art. 282/1 cod procedură civilă potrivit cu care, sentinţa instanţei de fond este supusă numai recursului.
Conform dispoziţiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Nu are relevanţă calea de atac menţionată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor şi este, potrivit textului mai sus menţionat recurs.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art.126 din Constituţia României.
Hotărârea recurată a fost pronunţată de tribunal, într-o compunere greşită, faţă de dispoziţiile art. 282/1 şi 299 alin.1 Cod procedură civilă, recursul soluţionându-se in complet de trei judecători.
În raport de considerentele mai sus expuse, fiind admisibil recursul se impune ca în temeiul art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă, să fie admis, casată decizia cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, care va soluţiona recursul in compunerea prevăzută de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
3. Imposibilitatea criticării soluţiei pronunţată pe fondul cererii de partaj, câtă vreme titulara dreptului de creanţă a renunţat la acest drept, în privinţa renunţării sale soluţia comportând regimul instituit de art.247 Cod procedură civilă, chiar dacă prima instanţă de fond nu a respins cererea formulată asupra acestei creanţe.
Art.247 Cod procedură civilă
Cea de a doua critică, vizând creanţa intimatei-pârâte, urmează a se constata că vizează, în realitate, greşita stabilire a stării de fapt, ea neputând fi examinată în instanţa de recurs, faţă de limitările impuse acesteia de dispoziţiile art.304 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul circumscrierii analizei exclusiv la motivele de nelegalitate detaliate la pct.1-9 ale acestui text.
Astfel, se pretinde, pe de o parte, că îmbunătăţirile nu au fost făcute de către pârâtă, ori stabilirea celui ce le-a făcut reprezintă o chestiune de analiză a stării de fapt, că ele sunt voluptorii, în sensul că ele nu erau utile normalei utilizări a imobilului, cu privire la această utilitate, analiza privind de asemenea starea de fapt, iar nu de drept, câtă vreme imobilul este o locuinţă, iar nu o clădire cu altă utilitate care, eventual, nu ar presupune existenţa unei băi dotată cu chiuvetă şi cadă, singurele din cele contestate, reţinute de instanţă.
Cât despre intrarea unora dintre acestea în lotul revenit, în fapt, intimatei, se va observa că această apărare este formulată în excesul celor formulate în faţa primei instanţe de fond, ca, de altfel, şi al motivelor de apel, neputându-se examina omiso medio.
Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte sporul de valoare adus terenului pe care a fost plantată o livadă, critica este şi ea nefondată, câtă vreme, prin sentinţa civilă nr.867/1 februarie 2007, instanţa a luat act de renunţarea la dreptul de a-i fi atribuită valoarea acesteia, după ce terenul a revenit lotului nr.2, atribuit recurentei D. I.
În aceste condiţii, indiferent de faptul că prin acţiune a fost reţinută o contribuţie la sporirea valorii masei partajabile în favoarea pârâtei-intimate prin înfiinţarea acestei plantaţii, nicio critică nu poate fi adusă soluţiei dată pe fondul cererii de partaj, câtă vreme titulara dreptului de creanţă a renunţat la acest drept, în privinţa renunţării sale soluţia comportând regimul instituit de art.247 Cod procedură civilă, chiar dacă prima instanţă de fond nu a respins cererea formulată asupra acestei creanţe.
Decizia civilă nr. 16/10 ianuarie 2012
Constată că, prin sentinţa civilă nr.862 din 1 februarie 2011, Judecătoria Piteşti, după ce prin încheierea din data de 24 iunie 2008, completată la 9 septembrie 2008, constatase admisibilă acţiunea de partajare a averii lăsate de autorii reclamantei V.L. şi pârâtelor D.S.I. şi R.T.E., numiţii I.N. şi I.M., a dispus ieşirea părţilor din indiviziune, potrivit variantei a VII-a de lotizare, propusă de expertiza efectuată în cauză, lăsându-se, în indiviziune, beciul casei, precum şi terenul de 1000 m.p., loc de casă. Legat de plantaţia de pomi fructiferi înfiinţată de aceeaşi pârâtă, s-a menţionat, în cuprinsul dispozitivului hotărârii, că se ia act de declaraţia acesteia de renunţare la contravaloarea acesteia, în favoarea lotului căruia i-a revenit terenul pe care se află.
La alegerea acestei variante s-a arătat că se urmăreşte atribuirea, către fiecare dintre părţi, a bunurilor în natură, din toate categoriile de folosinţă a terenurilor, cu evitarea fărâmiţării excesive a parcelelor şi formarea unor sulte cât mai mici, evitarea constituirii unor servituţi şi asigurarea accesului la locuinţă şi părţile constructive rămase în indiviziune.
Totodată, s-a ţinut cont de creanţa reţinută, în favoarea pârâtei R.T.E., împotriva masei partajabile, în sensul că aceasta a efectuat cheltuieli pentru o serie de lucrări, apreciate de instanţă ca necesare întreţinerii casei: tencuieli şi zugrăveli interior-exterior, montarea pardoselilor în două camere, înlocuirea geamurilor sparte, construirea a două sobe din teracotă, vopsirea pardoselilor, a tocurilor ferestrelor şi uşilor, înlocuirea jgheaburilor şi burlanelor, izolarea cu vată de sticlă a plafonului casei, baterea de pazie din lemn, montare de chiuvetă şi cadă în baze, prize şi întrerupătoare.
Împotriva acestei soluţii, ca şi a încheierii de admitere în principiu, au formulat apel reclamanta V.L. şi pârâta D.S.I., criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că, în primul rând, în mod greşit au fost reţinute ca necesare îmbunătăţirile aduse imobilului de către pârâta R., ele vizând doar optimizarea gradului de confort pentru aceasta şi fiind efectuate fără acordul şi înştiinţarea apelantelor.
Cât priveşte lotizarea asupra căreia s-a oprit sentinţa, este criticată pentru faptul că nu procedează la o împărţire corectă a casei şi terenurilor, aşa încât fiecare să aibă legătură nemijlocită cu apartamentul revenit. Varianta a VII-a nu asigură independenţa totală a fiecărui lot, respectiv ieşirea din indiviziune asupra întregului teren.
Cele două apelante solicitaseră întocmirea unei variante în care loturile revenite lor să fie imediat învecinate, pentru a le valorifica împreună, să nu fie stabilite sulte, decât la un nivel minim, compensându-se pe cât posibil valorile prin atribuirea de bunuri în natură.
Prin decizia civilă nr.199 din 26 septembrie 2011, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul.
În motivare, se reţine în fapt că îmbunătăţirile aduse de către pârâta-intimată construcţiei erau necesare, în vreme ce plantaţia a adus un spor de valoare imobilului, spor ce beneficiază întregii moşteniri.
Faptul că în clădirea aflată în masa succesorală, până în anul 1995, a funcţionat o instituţie de stat, nu s-a constatat suficientă probă spre a conduce la concluzia că îmbunătăţirile ar fi fost efectuate de acest posesor, ele fiind dovedite cu probele cauzei, inclusiv cu recunoaşterile apelantelor.
Între aceste îmbunătăţiri, tribunalul reţine că prima instanţă nu a constatat a se afla întreaga instalaţie electrică, aşa cum se pretinde prin apel, ci numai montarea de noi prize şi întrerupătoare, apreciate de către instanţă a fi fost necesare asigurării securităţii funcţionării reţelei.
La fel, în ceea ce priveşte instalaţia sanitară, nefondată s-a găsit critica adusă de apelantă, câtă vreme prima instanţă nu a reţinut drept contribuţie a intimatei decât cada şi chiuveta, iar nu întreaga instalaţie.
Legat de modalitatea de lotizare a imobilului, tribunalul constată că cea aleasă respectă întru totul principiile ce guvernează împărţeala succesorală, respectiv atribuirea de bunuri în natură, evitarea excesivei fărâmiţări a acestora, cât şi a sultelor împovărătoare.
Cererea apelantelor de a fi efectuată o nouă expertiză care să propună o altă variantă de lotizare, a fost respinsă de către tribunal, cu motivarea că, în prima instanţă, numai la cererea lor, a fost încuviinţată întocmirea a 7 variante de lotizare, cererea de întocmire a altora fiind respinsă în mod corect de către prima instanţă de fond, câtă vreme, între acestea, propunerile făcute respectă obiectivele făcute de către instanţă.
Cât priveşte susţinerea celor două apelante, în sensul că nu a fost avută în vedere voinţa lor de a le fi atribuite loturi nemijlocit învecinate, ea a fost constatată nefondată, din examinarea acestor loturi constatându-se că nu există suprafeţe atribuite intimatei-pârâte, intercalate între cele revenite lor.
Împotriva deciziei, în termen, au formulat recurs reclamanta V.L. şi pârâta D.S.I., criticând-o pentru motive arătate a se încadra în cele prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, în sinteză după cum urmează:
Fără a cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care hotărârea sa se sprijină, instanţa de apel se mărgineşte să preia în sine motivarea primei instanţe de fond, lipsind o analiză detaliată a cererilor formulate de apelante şi o argumentare permanentă.
Această instanţă nu a analizat probele a căror administrare i s-a solicitat, fiind lipsită de rol activ, deşi se afla în faţa judecăţii unei căi devolutive de fond.
Astfel, nu s-au examinat criticile vizând încălcarea principiilor de lotizare invocate constant de către reclamantă şi pârâtă, în sensul ca terenul revenit fiecărui moştenitor să aibă legătură nemijlocit cu apartamentul său, să fie compacte, fără discontinuităţi care ar scădea valoarea lor, fără servituţi sau suprafeţe indivize, asigurându-se independenţa totală a fiecărui lot.
În acest sens, arată recurentele, au propus formarea de loturi, indicate cu culori diferite pe schiţele anexate motivelor de recurs, în care suprafeţele cu altă destinaţie decât cea de curţi-construcţii se află în continuare de pe o tarla pe alta, aşa încât, fiecare moştenitor să poată opta pentru un anumit grup de o anumită culoare, voinţa lor fiind ca fiecare să aleagă numai o anumită grupare integral, iar nu preferenţial câte un bun din loturile propuse de ele.
Se arată că prima instanţă de fond încuviinţase ca expertiza topografică să se facă de la împărţirea casei, modalitate nerespectată de către expertul pricinii şi necenzurată de judecătorie, care a trecut peste chiar obiectivele stabilite de către sine.
Nu s-a avut în vedere voinţa lor de a le fi atribuite loturi alăturate, pentru a le putea valorifica împreună, aceea de a nu se stabili sulte, decât minimale, prin compensarea, în natură, pe cât mai mult, a diferenţelor dintre loturi.
Varianta aleasă de instanţă lasă părţile în indiviziune asupra terenului aferent casei, deşi dorinţa lor a fost expres manifestată pe întreg parcursul procesului, în sensul ca loturile revenite în interiorul curţii să fie continuate cu cele din afara acesteia, să aibă o formă geometrică pe cât posibil simplă, aşa încât, îngrădirea să comporte cheltuieli minime, independente faţă de vecini şi să permită acces maxim la drumul comunal, exemplificându-se loturi pe care recurentele doresc a li se forma în anumite parcele, cu indicarea unei anumite ordini în fiecare trup mai mare de teren, diferită de cea aleasă de instanţă, în considerentul faptului că în acest mod este avantajată exclusiv intimata R.
Susţinerea avută în vedere ca argument pentru respingerea cererii lor de a fi efectuată o nouă expertiză, cu noi variante de lotizare, în sensul că cele şapte deja întocmite au fost făcute la cererea lor, solicită a se observa că este una neadevărată, insistenţa lor neconstituind doar un capriciu, ci o consecinţă a refuzului expertului de a da răspuns favorabil cererii lor.
O altă eroare strecurată în considerentele deciziei, se arată a o constitui aprecierea faptului că variantele propuse de către expert evită fărâmiţarea eritajelor, constituirea de drepturi de superficie, în realitate, exact aceste situaţii de fapt nefiind avute în vedere de către expert şi nici analizate de instanţa de apel.
Refuzul întocmirii unei noi expertize de către un alt expert le-a pus în situaţia de a nu-şi putea dovedi apărările.
În acest fel, s-a ajuns la încălcarea imperativului fixat de art.741 Cod civil, de a se evita diviziunea exploataţiilor, cu atât mai mult cu cât, în varianta pe care ele o propun, sultele sunt minime faţă de oricare din variantele propuse de către expert.
Cea de a doua critică vizează şi reţinerea drept pasiv al succesiunii al creanţei intimatei-pârâte R., în sensul că, pe de o parte, îmbunătăţirile nu au fost făcute de aceasta, ele sunt unele voluptorii, aceasta este singura moştenitoare ce s-a bucurat multă vreme de beneficiile locuinţei, recurentele fiind private de dreptul lor de proprietate asupra imobilului, fără înştiinţarea sau acordul lor au fost efectuate îmbunătăţirile care nu sunt necesare şi utile, unele fiind doar pentru sporirea confortului, cum ar fi înlocuirea pardoselilor, zugrăvelile interioare, vopsitoria, izolarea cu vată de sticlă. Instanţa nu a ţinut cont de faptul că, permanent, pârâta s-a opus accesului lor în casă, acesta fiind motivul pentru care s-a promovat acţiunea de partaj.
Instanţa a ignorat actele depuse în dosar, în sensul că imobilul nu a fost predat de la fosta Staţiune de Cercetare Viticolă Ş. într-o stare avansată de degradare, lucrările privind instalaţia electrică şi cea sanitară nefiind efectuate de către intimată.
Legat de plantaţia de pomi fructiferi, aceasta nu are caracterul unei lucrări necesare şi utile, la realizarea ei nefiindu-le solicitat acordul şi nefiind înştiinţate celelalte două moştenitoare, singurul scop al efectuării fiind acela de a creşte creanţa intimatei asupra succesiunii.
O altă critică ce se aduce soluţiei o reprezintă lăsarea părţilor în indiviziune asupra terenului de 1000 m.p. curţi-construcţii.
Expertiza a stabilit că, faptic, această curte nu poate fi partajată, deşi casa a fost partajată în natură, aşa încât, afirmaţia expertului nu are un temei real care să împiedice împărţirea inclusiv a acestui teren.
Într-un al doilea rând de motive, expediate la 5 noiembrie 2011, data poştei, într-o altă formă, se reiau cele din memoriul iniţial, în esenţă criticându-se soluţia de menţinere în indiviziune a părţilor pentru cei 1000m.p. loc de casă, considerentul accesului comun la beci, arătându-se atrage scăderea valorii economice a unui bun mult mai important, fiind suficientă, în opinia lor, instituirea unei servituţi de trecere peste lotul cuvenit recurentei V. În opinia recurentelor, scopul menţinerii acestei indiviziuni fiind asigurarea, pentru pârâta R., a ieşirii la ambele drumuri comunale ce mărginesc întreaga tarla, terenul extravilan, cu caracter agricol nemijlocit învecinat cu terenul loc de casă în partea în care se află partea de casă revenită acesteia, putând servi drept loc de trecere, până la accesul cu acre acesta se mărgineşte.
Legat de dreptul de creanţă, se invocă aceleaşi încălcări prevăzute de art.304 pct.9 şi 7 Cod procedură civilă, în sensul că soluţia încalcă legea şi se fondează pe motive contradictorii, atunci când reţine, ca îmbunătăţiri necesare şi utile, montarea de prize, a unei chiuvete şi a unei căzi în baie, deşi ele s-au făcut doar pentru folosinţa normală de către pârâta R. a întregului imobil, recurentele neavând cheie şi nefiindu-le permis accesul.
Pe de altă parte, cât priveşte reţinerea tencuielilor şi a zugrăvelilor făcute de aceeaşi pârâtă la casă, în prezent ele sunt mult scăzute ca valoare, pereţii crăpând între timp, aşa încât, sporul de valoare este cu mult prea mare.
Pe de altă parte, acest aşa-zis spor nu a fost împărţit la trei, ajungându-se ca partea rămasă pârâtei din valoare să fie suportată tot de către recurente, după cum, nici celelalte de mai sus – chiuvetă, cadă, prize şi întrerupătoare – nu s-a cercetat dacă au revenit lotului atribuit pârâtei sau recurentelor, pentru ca acestea să poată fi obligate să le suporte.
Prin întâmpinare, intimata R.T.E., solicitând respingerea recursului ca nefondat, invocă inadmisibilitatea criticilor aduse cu privire la modalitatea stabilirii stării de fapt, ca şi a aprecierii de fapt făcută de instanţă cât priveşte modalitatea în care varianta de lotizare aleasă satisface pe deplin nevoile părţilor.
Legat de partajarea în natură a terenului loc de casă, arată că ea este imposibilă, nu numai fizic, dar şi juridic, întrucât parte din casă este lăsată şi ea în indiviziune, respectiv beciul comun, în plus, împărţirea a numai 1000 m.p. în trei loturi constituindu-se într-o excesivă fărâmiţare a acestui bun, contrar dispoziţiilor ce guvernează partajul.
Pretenţiile referitoare la continuitatea loturilor, pornind de la casă şi continuând cu suprafeţele extravilane, s-a solicitat a se constata că sunt nefondate, de altfel chiar recurentele au fost cele care au solicitat atribuirea unităţilor locative în modalitatea aleasă de instanţă.
Lotizarea potrivit pretenţiilor recurentelor, cărora de altfel, la cererea lor, li s-au întocmit numeroase alte variante, ar duce tocmai la continuarea stării litigioase prin impunerea de numeroase servituţi între loturi, situaţie de evitat, în general, în privinţa partajelor.
Criticile vizând constatarea şi imputarea creanţei sale împotriva succesiunii, s-a solicitat de asemenea a fi respinse ca inadmisibile, câtă vreme, recurentele nu au formulat apel împotriva încheierii de admitere în principiu, ci doar împotriva sentinţei primei instanţe de fond. Pe fond, s-a solicitat a se observa că în cauză au fost dovedite lucrările efectuate de sine asupra imobilului construcţie, au fost recunoscute la interogatorii şi identificate de expertiză.
Legat de plantaţia pe care a înfiinţat-o, ea nu a fost reţinută drept creanţă împotriva succesiunii, urmare a renunţării sale la pretenţiile asupra ei, atunci când terenul pe care se află a revenit recurentei D.S..
Cu privire la utilitatea şi necesitatea lucrărilor, solicită a se ţine cont că întreaga procedură de retrocedare a casei a fost purtată exclusiv de către intimată, la primirea bunului, el aflându-se în stare avansată de neglijare, aşa încât, lucrările au fost strict necesare conservării proprietăţii.
Existenţa sau nu a unui acord al recurentelor, s-a cerut a se observa că nu este suficientă a înlătura aplicarea principiului neîmbogăţirii fără justă cauză, fără a mai vorbi de faptul că, în loturi, nu se regăsesc decât valorile materiale investite de intimată, fără a-i fi răsplătit efortul fizic şi munca sa.
Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor aduse, a constatat recursul ca nefiind fondat.
Cu prioritate, verificând apărarea formulată de către intimată, în sensul că prin apel nu au fost formulate critici privind încheierea de admitere în principiu, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, câtă vreme criticile formulate prin apel privesc nu numai lotizarea ce a fost făcută prin sentinţa ce a încheiat procedurile în faţa primei instanţe de fond, dar şi dreptul de creanţă stabilit în favoarea pârâtei R., aşa cum rezultă din ultimul titlu cuprins la pagina a 3-a a motivelor de apel (fila 4 dosar apel), continuate până la pagina a 5-a a aceloraşi motive. De altfel, instanţa de apel a arătat, în mod expres, că se consideră investită inclusiv cu apelul împotriva încheierii de admitere în principiu dată la 24 iunie 2008 şi completată la 9 septembrie 2008 de către Judecătoria Piteşti.
Trecând la fondul criticilor aduse de către cele două recurente, acestea invocă, pe de o parte, lipsa motivării în fapt şi în drept a hotărârii instanţei de apel, arătând de ce, în opinia lor, starea de fapt asupra căreia instanţa s-a oprit în considerarea deplinei corespondenţe a acesteia cu principiile ce guvernează partajul, nu s-ar constitui într-un răspuns motivat la criticile lor. Pe parcursul a mai multe pagini, în continuare, recurentele analizează această stare de fapt, precum şi actele dispuse de instanţă cu privire la doleanţa lor de întocmire şi a unei alte expertize de lotizare.
Verificându-se hotărârea instanţei de apel, se constată că, chiar dacă într-un mod succint, tribunalul a cercetat aceste nemulţumiri în care se pretinde că lotizarea aleasă nu ar corespunde criteriilor legale, atunci când ajunge la concluzia că varianta aleasă de către prima instanţă de fond evită fărâmiţarea excesivă a bunurilor aflate în masa partajabilă, sultele împovărătoare, procedând în acelaşi timp la împărţirea în natură a lor.
Astfel, toate bunurile din masă au fost împărţite în mod egal în natură, la cererea apelantelor întocmindu-se 7 variante de lotizare, iar sultele cu care s-au echivalat loturile provin doar din dreptul de creanţă al intimatei.
Legat de motivarea soluţiei de respingere a cererii de întocmire a unei noi variante de lotizare, instanţa a avut în vedere şi faptul că, în procedura urmată la judecătorie, au fost întocmite 7 asemenea variante, toate la cererea celor două apelante, iar expertiza a respectat întocmai obiectivele fixate de către instanţă şi este judicios întocmită.
Nici pretenţiile potrivit cărora nu a fost respectată voinţa apelantelor de a le fi atribuite loturi de teren nemijlocit învecinate, nu s-au constatat fondate, verificându-se varianta asupra căreia instanţa s-a oprit şi constatându-se că nu există vreun teren revenit pârâtei-intimate, intercalat între cele revenite apelantelor în fiecare parcelă.
Nu se impunea ca instanţa fondului să analizeze fiecare parcelă în parte în concret, cu arătarea vecinătăţilor, spre a se putea reţine că nu ar exista o motivare în fapt a hotărârii dată în calea de atac a apelului.
De asemeni, nu se impunea reluarea descrierii compunerii loturilor pentru ca aceasta să se constituie într-o motivare a argumentelor pentru care s-a constatat că lotizarea este cea care corespunde criteriilor legale.
Instanţa apelului a arătat în partea de istoric care este această compunere, motivarea în sensul dispoziţiilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă netrebuind să se constituie într-o reproducere din nou a stării de fapt, ci doar să rezulte că aceasta a constituit obiect de cercetare şi analiză pentru instanţă, precum şi că, la ea, s-au aplicat normele de drept ce guvernează instituţia ce face obiectul judecăţii.
Este adevărat, recurentele pretind că lotizarea aleasă ar prezenta discontinuităţi, excesive fărâmiţări ori ar presupune servituţi şi suprafeţe în indiviziune, fără însă a arăta unde s-a procedat la o excesivă şi inutilă fărâmiţare a bunurilor repartizate în cele trei loturi, unde anume s-au creat asemenea servituţi, ori s-ar impune crearea lor, singura suprafaţă lăsată în indiviziune fiind cea aferentă casei. Simple asemenea enunţuri, fără fundamentarea lor pe soluţia atacată, nu obligă instanţa să analizeze orice eventuale asemenea situaţii, unde ar putea bănui că ele s-ar ivi, oricum motivarea dată prin apelul lor de către părţile nemulţumite este şi ea una generică, instanţa nu avea ce să examineze mai profund, în sensul unor asemenea neajunsuri ale hotărârii de fond.
Nici în privinţa lăsării părţilor în indiviziune asupra terenului loc de casă, apelantele nu au formulat critici în sensul că acesta ar fi comod partajabil şi că toate loturile ar avea acces direct la drumul public, ci pur şi simplu s-au arătat nemulţumite de soluţia lăsării în stare de indiviziune, fără a da concreteţe, prin prisma cerinţelor legale, acestei nemulţumiri. Ca atare, nici instanţa nu avea ce să analizeze mai mult, faţă de cele discutate în cadrul primei judecăţi de fond, referitoare la imposibilitatea comodei partajări în natură a acestui teren.
Ca atare, nu există vreo lipsă de motivare, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, de natură a atrage admiterea recursului.
De altfel, nici în dezvoltarea acestei lipse de motivare făcută în cadrul recursului, cele două recurente nu pretind că suprafaţa de 1000m.p. ar fi comod partajabilă în natură şi că nu s-ar impune pentru loturile distincte instituirea de drepturi de trecere asupra celorlalte loturi, în vederea accesului la utilităţile publice sau asigurarea lucrărilor de întreţinere exterioară a construcţiei corp unitar (reparaţii ale zidurilor exterioare, ale acoperişului sau accesul la beci). Susţinerea lor, privind posibilitatea constituirii unei treceri, de la lotul revenit intimatei, la drumul public, fără traversarea restului curţii, pe lângă cealaltă parte a casei, ce le revine lor, are în vedere existenţa, pe acea latură, a unui teren agricol.
Pentru cercetarea posibilităţii creării unei treceri în acest mod, însă, recurentele ar fi trebuit să formuleze, în mod concret, o asemenea critică şi apărare, în faţa instanţelor anterioare, dat fiind că legiuitorul impune anumite condiţionări operaţiunii de afectare a unui teren agricol, fără a mai vorbi despre posibilitatea ivirii unor scăderi valorice ale acelui teren care, în acest mod, ar deveni unul mai fărâmiţat faţă de actuala lui stare.
Deci, asemenea apărări, se impunea fi formulate în concret, în faţa instanţei de fond, pentru ca, asupra lor, judecătorul să se afle investit şi să judece, prin prisma legislaţiei specifice fondului funciar, dar şi a stării concrete de fapt.
În lipsa unei asemenea poziţii procesuale din partea recurentelor, care s-au mărginit a pretinde că cei 1000 metri pătraţi loc de casă ar dispune de două vecinătăţi cu drumul public, situaţie nereală, o astfel vecinătate, locul de casă neavând decât pe o singură latură.
O altă pretenţie expusă în recurs, de către recurente este aceea ca ordinea atribuirii loturilor faţă de punctele cardinale să fie aceeaşi în toate loturile, acestea fiind doar voinţa lor.
Un astfel de argument nu se include în cele prevăzute de legiuitor în ceea ce priveşte atribuirea bunurilor, respectarea unei anumite ordini nerăspunzând vreunuia din celelalte criterii instituite în privinţa partajului.
Ceea ce însă o constituie un criteriu este respectarea voinţei tuturor părţilor, iar în cazul în care majoritatea exprimă o anumită voinţă ea să fie fondată pe un anumit argument de logică şi practică, respectiv un argument de lege şi de stare de fapt.
Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel ca stare de fapt, obligatorie pentru instanţa de recurs, loturile revenite celor două recurente sunt nemijlocit învecinate în toate parcelele, neexistând inconvenientul separării lor prin lotul atribuit intimatei.
În acest fel, se răspunde şi susţinerii potrivit căreia, simpla întocmire a celor şapte variante de lotizare nu reprezintă un capriciu ci o insistenţă a lor faţă de rezistenţa expertului de a da eficienţă voinţei lor.
Cea de a doua critică, vizând creanţa intimatei-pârâte, urmează a se constata că vizează, în realitate, greşita stabilire a stării de fapt, ea neputând fi examinată în instanţa de recurs, faţă de limitările impuse acesteia de dispoziţiile art.304 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul circumscrierii analizei exclusiv la motivele de nelegalitate detaliate la pct.1-9 ale acestui text.
Astfel, se pretinde, pe de o parte, că îmbunătăţirile nu au fost făcute de către pârâtă, ori stabilirea celui ce le-a făcut reprezintă o chestiune de analiză a stării de fapt, că ele sunt voluptorii, în sensul că ele nu erau utile normalei utilizări a imobilului, cu privire la această utilitate, analiza privind de asemenea starea de fapt, iar nu de drept, câtă vreme imobilul este o locuinţă, iar nu o clădire cu altă utilitate care, eventual, nu ar presupune existenţa unei băi dotată cu chiuvetă şi cadă, singurele din cele contestate, reţinute de instanţă.
Cât despre intrarea unora dintre acestea în lotul revenit, în fapt, intimatei, se va observa că această apărare este formulată în excesul celor formulate în faţa primei instanţe de fond, ca, de altfel, şi al motivelor de apel, neputându-se examina omiso medio.
Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte sporul de valoare adus terenului pe care a fost plantată o livadă, critica este şi ea nefondată, câtă vreme, prin sentinţa civilă nr.867/1 februarie 2007, instanţa a luat act de renunţarea la dreptul de a-i fi atribuită valoarea acesteia, după ce terenul a revenit lotului nr.2, atribuit recurentei Diaconescu Ioana.
În aceste condiţii, indiferent de faptul că prin acţiune a fost reţinută o contribuţie la sporirea valorii masei partajabile în favoarea pârâtei-intimate prin înfiinţarea acestei plantaţii, nicio critică nu poate fi adusă soluţiei dată pe fondul cererii de partaj, câtă vreme titulara dreptului de creanţă a renunţat la acest drept, în privinţa renunţării sale soluţia comportând regimul instituit de art.247 Cod procedură civilă, chiar dacă prima instanţă de fond nu a respins cererea formulată asupra acestei creanţe.
În concluzie, neconstatându-se nici din oficiu alte motive de natură a atrage casarea ori modificarea deciziei, în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.
4. Ordinea de analizare de către instanţa de judecată a probelor administrate.
Art.11 al.4 şi art. 24 din Legea nr.10/2001
Art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001
Prin considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, s-a stabilit, însă, că aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, analiza actelor doveditoare invocate de părţi fiind prioritară pentru instanţă.
S-a mai reţinut că reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha., invocând un drept propriu, şi arătând că, deşi în actul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 m.p., în realitate a fost preluată de stat suprafaţa în litigiu.
Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei s-a procedat la identificarea terenului proprietatea reclamantului, preluat în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr.165/23.06.1981, situat în P., str.C. nr.6G, fostă str.C. nr.13 şi str.P. nr.49 B, stabilindu-se suprafaţa acestuia de 2600 m.p., evidenţiată în schiţa de plan, anexă la raportul de expertiză tehnică.
Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.
Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză şi în special a menţiunilor din certificatele de rol agricol eliberate pe numele reclamantului, privind terenul de 0,26 ha. şi a constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului, probe ce trebuie analizate cu prioritate de către instanţa de judecată, potrivit art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, raportat la disp. art.24 din lege, se constată că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în echivalent a terenului solicitat, potrivit art.11 al.4 din Legea nr.10/2001, respectiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale, terenul neputând fi restituit în natură, fiind ocupat în totalitate de blocuri de locuinţe.
În consecinţă, Curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr.2586/2009 emisă de Primarul Municipiului P. şi a acordat reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul de 2600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expert V.C.
Decizia civilă nr. 2/18 ianuarie 2012
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 16.11.2009, reclamantul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului P., Primăria Municipiului P. şi Municipiul P. - prin primar anularea dispoziţiei nr.2586/30.09.2009.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr.2586/2009 emisă de către Primăria Municipiului P. s-a respins cererea de restituire în natură sau acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în str.C., nr.66, în suprafaţă totală de 2350 m.p.
A mai susţinut reclamantul că dispoziţia este nelegală deoarece cu înscrisurile din registrele agricole şi adresa nr.18985/1997 a făcut dovada că a deţinut în proprietate suprafaţa de 26 ari, compusă din 250 m.p. pentru care s-a dispus retrocedarea prin dispoziţia atacată şi 2350 m.p. pentru care nu îi este recunoscut dreptul de proprietate.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr.28/08.02.2010, Tribunalul Argeş a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant.
In adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că, potrivit adeverinţei nr.1252/13.10.1997, borderoului nr.283/27.07.1982 şi procesului-verbal din 21.06.1982, reclamantul împreună cu mama sa S.F. au fost expropriaţi, prin Decretul nr.165/1980, de imobilul situat în str.C., nr.6 G, compus din teren de 250 m.p. şi casă în suprafaţă de 101 m.p., pentru care s-au acordat despăgubiri în sumă de 52.881 lei.
Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autorităţile prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Aşadar, reclamantul, nefăcând dovada că s-a expropriat o altă suprafaţă decât cea menţionată în înscrisurile mai sus analizate, s-a apreciat că în mod corect prin dispoziţia ce face obiectul prezentei contestaţii s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale doar pentru suprafaţa de 250 m.p. şi construcţiile demolate în suprafaţă de 101,23 m.p.
În plus, în temeiul Legii nr.18/1991 autoarea reclamantului, S.F., a fost validată pe raza comunei B. cu suprafaţa de 2,34 ha., iar în temeiul Legii nr.10/2001, fratele petentului, S.Gh., a fost propus pentru despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 1050 m.p., suprafeţe care cumulate depăşesc cu mult suprafaţa de 0,26 ari cu care petentul a figurat înscris în registrul agricol în perioada 1964-1970 şi în evidenţele fiscale potrivit înscrisurilor de la filele 10 şi 14.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că dispoziţia contestată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 cererea a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen apel reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivând apelul, reclamantul a susţinut că hotărârea este greşită întrucât s-au apreciat eronat probele administrate în cauză, făcându-se confuzie între terenul său de 2600 m.p. cu care a figurat în evidenţele fiscale şi cel care ar fi aparţinut în întregime familiei sale, mamei şi fratelui său. Tot greşit instanţa a considerat că în privinţa acestora a operat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991. Terenul solicitat în prezentul litigiu nu are legătură cu bunurile proprietatea celorlalţi, pe terenul de 2600 m.p. aflându-se imobilul casă ce a fost demolat.
Prin decizia civilă nr.82/A/02.06.2010, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul, reţinând următoarele:
Prin dispoziţia nr.2586 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamantului în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, pentru cota de 1/3 din restul imobilului notificat, respectiv din terenul de 250 m.p., şi construcţiile în prezent demolate, în suprafaţă de 101,23 m.p. In ce priveşte suprafaţa de 2350 m.p., reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a acesteia în proprietatea statului. Legea specială nu defineşte noţiunea de „preluare abuzivă”, dar în art.2 alin.(l) enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea trebuia să aprecieze dacă situaţia acesteia se încadra într-unui dintre cazurile prevăzute de text. În cuprinsul dispoziţiei se face vorbire despre acest fapt, respectiv că reclamantul nu a făcut dovada preluări imobilului în proprietatea statului, în nici un mod.
Există însă dovada exproprierii suprafeţei de 250 m.p. şi a demolării imobilului casă ce se afla pe un teren de 101,23 m.p., pentru care reclamantul a primit despăgubiri, şi nu a întregii suprafeţe de 0,26 ha., aşa cum susţine reclamantul în acţiune.
Prin actul de autoritate invocat, respectiv Decretul de expropriere nr.165/23 iunie 1981, reclamantul a fost expropriat cu suprafeţele arătate mai sus. În conformitate cu dispoziţiile art.24 (1), „în absenţa unor probe contrare, existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate - art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.23 din Legea nr.10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în sensul că a interpretat restrictiv noţiunea de acte doveditoare a dreptului de proprietate, dând relevanţă exclusivă actului de preluare a bunului.
S-a arătat că a făcut dovada că a deţinut întreaga suprafaţă de teren solicitată, în nume propriu, restituirile făcute mamei sale, respectiv fratelui, privesc alte suprafeţe de teren, şi au fost restituite în baza altui temei legal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin decizia nr.2123/09.03.2011, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr.2586/30 septembrie 2009 s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul teren situat în str.C. nr.6 G, în suprafaţă de 2350 mp., deoarece nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.
Dovada existenţei dreptului de proprietate şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se face în condiţiile prevăzute de art.23-24 din Legea nr.10/2001 şi dispoziţiilor art.23-24 din Normele metodologice a Legii nr.10/2001.
Aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din normele metodologice.
Analiza actelor doveditoare, invocate de către parte, în temeiul dispoziţiilor art.23.1 din normele metodologice este prioritară pentru instanţă, iar reţinerea incidenţei dispoziţiilor art.24 din lege fără a se analiza actele invocate de către parte constituie o greşită aplicare a legii.
S-a constatat că în cauză reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha, invocând un drept propriu şi nu în calitate de succesor al autorilor săi, arătând că deşi în decretul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 mp. şi construcţii, în realitate a fost preluată suprafaţa menţionată.
În dovedirea acţiunii s-au depus înscrisuri şi s-a solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea suprafeţei de teren în raport de înscrisurile depuse. S-a constatat că în speţă, împrejurările de fapt privind întinderea dreptului de proprietate invocat de către reclamant, la data preluării imobilului, nu au fost pe deplin stabilite, pentru a se putea aprecia cu privire la corecta aplicare a dispoziţiilor art.24 din Legea nr.l0/2001, ceea ce impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere toate apărările şi argumentele invocate de către recurent, prin admiterea probatoriilor prevăzute de lege, în vederea stabilirii întinderii dreptului reclamantului la data preluării.
La rejudecarea cauzei, instanţa de apel, prin încheierea de la termenul de judecată din 16.11.2011, a încuviinţat proba cu expertiză judiciară cu obiectivele menţionate în dispozitivul încheierii, şi a numit expert tehnic, prin tragere la sorţi, pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică.
Expertul desemnat, ing.V.C., a depus raportul de expertiză la dosar la data de 09.01.2012, iar părţile nu au avut obiecţiuni la acesta.
Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel şi a îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, faţă de toate probele administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Prin dispoziţia contestată, nr.2586/30.09.2009, s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul în litigiu, reţinându-se că nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.
Prin sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că, potrivit art.24 din Legea nr.10/2001 şi în absenţa unor probe contrare existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare.
Prin considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, s-a stabilit, însă, că aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, analiza actelor doveditoare invocate de părţi fiind prioritară pentru instanţă.
S-a mai reţinut că reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha., invocând un drept propriu, şi arătând că, deşi în actul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 m.p., în realitate a fost preluată de stat suprafaţa în litigiu.
Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei s-a procedat la identificarea terenului proprietatea reclamantului, preluat în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr.165/23.06.1981, situat în P., str.C. nr.6G, fostă str.C. nr.13 şi str.P. nr.49 B, stabilindu-se suprafaţa acestuia de 2600 m.p., evidenţiată în schiţa de plan, anexă la raportul de expertiză tehnică.
Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.
Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză şi în special a menţiunilor din certificatele de rol agricol eliberate pe numele reclamantului, privind terenul de 0,26 ha. şi a constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului, probe ce trebuie analizate cu prioritate de către instanţa de judecată, potrivit art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, raportat la disp. art.24 din lege, se constată că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în echivalent a terenului solicitat, potrivit art.11 al.4 din Legea nr.10/2001, respectiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale, terenul neputând fi restituit în natură, fiind ocupat în totalitate de blocuri de locuinţe.
În consecinţă, Curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr.2586/2009 emisă de Primarul Municipiului P. şi a acordat reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul de 2600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expert V.C.
În baza art.274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la 1000 lei cheltuieli de judecată în apel reclamantului.
5. Stabilirea competenţei materiale de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005
Art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005
Art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenta de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].
Legea stabileşte competenta instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesata contesta decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicata ca beneficiar, etc.).
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrala pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrala”, iar alin. (2) dispune: „competenta de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ si fiscal a curţii de apel în a cărei raza teritoriala domiciliază reclamantul”.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenta materiala a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ si fiscal de a verifica legalitatea deciziei data de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidentei ca orice alte demersuri juridice ce-si au sorgintea în cea din urma procedura administrativa nejurisdicţională (respectiv aceea finalizata cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competentei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.
Decizia civilă nr. 4/23 ianuarie 2012
La data de 16 iunie 2011, contestatoarele D.M.V., B.E. şi B.M.V. au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9672/26.05.2011, privind acordarea de despăgubiri in condiţiile Titlului VII, stabilite in baza Legii nr. 247/2005, solicitând modificarea valorii stabilite drept despăgubire si obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, sa emită o noua decizie.
În motivare, contestatoarele au susţinut in esenţă, că după apariţia Legii 10/2001, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat in D., str.R.C., fosta 1 M., nr. 23, cerere ce a fost soluţionata de Primăria municipiului D. prin emiterea dispoziţiei nr. 5651/2007, fiind înaintat dosarul depus in baza Legii 10/2001 la A.N.R.P. B., sub nr. 07680/2008.
Ulterior, prin cererea din dosarul nr.626/46/2010 contestatoarele au formulat acţiune de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la desemnarea unui evaluator in vederea stabilirii despăgubirilor, fiindu-le admisă acţiunea prin sentinţa civila nr.156/F-CONT/14.04.2010 pronunţata de Curtea de Apel Piteşti, rămasa irevocabila prin Decizia nr. 1811/25.03.2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
In data de 23.09.2010, contestatoarele au formulat o notificare prin care au solicitat desemnarea unui evaluator agreat in vederea întocmirii raportului de evaluare, iar in data de 10.11.2010 a fost întocmit raportul de evaluare pentru imobilul situat in D., str.1 M., nr. 23, fiindu-le emisa Decizia nr. 9672/26.05.2011, care a fost comunicat in data de 14.06.2011.
Contestatoarele susţin că raportul de evaluare pentru imobilul teren nu este corect, astfel că Decizia nr. 9672/26.05.2011, privind acordarea de despăgubiri in condiţiile Titlului VII, stabilite in baza Legii nr. 247/2005, emisa de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este viciată, motiv pentru care solicită întocmirea unui nou raport de evaluare pentru imobilul teren.
Contestatoarele au înţeles să-şi valorifice drepturile ce rezultă din aplicarea unor legi speciale reparatorii, în cadrul unui litigiu civil, conform prevederilor Legii 10/2001 republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, completate cu cele ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de aceste considerente, pe baza probelor administrate, instanţa a stabilit că este competentă să statueze asupra cererii si să stabilească valoarea despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafaţa de 300 mp., iar pentru stabilirea despăgubirii pentru întreg imobilul situat în Drăgăşani, str. 1 Mai, nr. 23, va adăuga la valoarea terenului si valoarea construcţie in cuantum de 265.300 lei, ce nu a fost contestata de petente.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25 august 2011, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea privind solicitările reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la contestaţia formulată de către reclamanţi la Decizia nr.9672 din 26.05. 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr.1148/26.10.2011, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la contestaţia formulată de către reclamanţi la Decizia nr.9672 din 26.05. 2011,ridicate de pârâtă; a admis acţiunea formulată de contestatoarele D.M.V., B.E. şi B.M.V., a dispus anularea deciziei nr. 9672/26.05.2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri privind imobilul ce face obiectul notificării nr.65/2001, pentru valoare de 100 euro/mp.
În adoptarea acestei soluţii Tribunalul Vâlcea a reţinut în esenţă că excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea privind solicitările reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi primită.
Astfel, reclamatele au înţeles să-şi valorifice drepturile civile în baza Legii nr.10/2001 R, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 247/2005, obiectul cererii fiind contestarea valorii de piaţă stabilită de expertul evaluator Dionisie Florin, iar nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr.554/2004.
Excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la contestaţia formulată de către reclamanţi la Decizia nr. 9672 din 26.05. 2011, este de asemenea nefondată, având în vedere că acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ care, la art.7 alin.1, prevede necesitatea efectuării procedurii prealabile ca o condiţie obligatorie de îndeplinit anterior introducerii acţiunii în instanţa de contencios administrativ.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că prin decizia contestată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a acordat contestatoarelor măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, cu o valoare de 281.200 lei.
Reclamanţii D.M.V., B.E. şi B.M.V. au apreciat că suma stabilită prin decizia contestată este inferioară valorii reale a bunului, determinată la suma de 100 euro/mp. conform rapoartelor de evaluare depuse pentru terenul aparţinând domeniului public al Municipiului D. (fila 171 dosar).
Prin cererea formulată, reclamantele au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr.9672/26.05.2011 solicitând anularea acestei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi obligarea acestei pârâte să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri privind imobilul ce face obiectul notificării nr.65/2001, pentru valoare de 100 euro/mp.
Prin Legea nr.247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 1o/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
În temeiul art.16 din Legea nr.247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, decizie care este supusă, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin.3 din lege, controlului de legalitate şi temeinicie la instanţa de judecată, etapă ce face parte integrantă din procedura de restituire reglementată de legea de reparaţie.
Din materialul probator administrat, respectiv lucrarea de specialitate efectuată pentru evaluarea construcţiei şi terenului aferent s-a stabilit valoarea reală a bunurilor pentru care reclamantele solicită despăgubiri, respectiv valoare de 100 euro/mp.
Tribunalul constată că această valoare de piaţă a terenului aparţinând domeniului public a fost stabilită de către expertul evaluator ANEVAR- A.C., prin metoda comparaţiei a trei imobile din Municipiul D., strada G.M. Imobilul pentru care reclamanţii solicită despăgubiri este situat la intersecţia dintre strada R.C. şi strada G.M., fiind ocupat în totalitate de blocul nr. 90, aşa cum rezultă din adeverinţa nr.2341 din 26.01.2010.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel în termen legal, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
Printr-o primă critică se susţine că in mod greşit a fost soluţionată de către prima instanţă excepţia privind necompetenţa materială a instanţei, susţinând că o dată cu intrarea în vigoare a legii speciale (Legea nr. 247/2005) a fost reglementată o procedură administrativă specială, de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură şi totodată a fost înfiinţată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ ( Titlul VII din Legea nr. 247/2005), iar potrivit art. 19 din lege, „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii Contenciosului administrativ nr.554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Contestaţia suspendă exerciţiul dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire al titularului. Despre contestaţii se va face menţiune în evidenţele cerute de entitatea care îndeplineşte funcţii de registru şi depozitare pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.”
Se mai arata că, reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, însă acest act normativ reglementează numai dispoziţiile cu privire la soluţionarea notificării formulate în temeiul acestui act normativ nu şi decizii cu privire la stabilirea cuantumului şi acordarea despăgubirilor ce reies din aplicarea Legii nr.10/2001.
În cazul de faţă, o instanţă necompetentă din punct de vedere material, în mod greşit a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plata sumei de 49.600 euro, încălcând dispoziţiile imperative ce privesc competenta instanţelor judecătoreşti cât şi prevederile Titlului VII al Legii nr.247/2005, care statuează o procedură administrativă specială de urmat, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, pentru imobilele preluate abuziv, conform Legii nr.10/2001.
II. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a respins ca nefondată excepţia lipsei procedurii prealabile, prevăzută de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cu care, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.
Pe cale de consecinţă, pentru a putea declanşa acţiunea în contencios, reclamantul trebuie să facă dovada că a îndeplinit cerinţa legii (cerinţa impusă de art.7 din Legea nr.554/2004) şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întâi autorităţii emitente şi abia după refuzul acesteia, respectiv menţinerea actului, se poate adresa instanţei de judecată.
În acest sens sunt şi prevederile conţinute de art.109 alin.2 Teza I - a din Codul de procedură Civilă, potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei procedurii prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege.
Potrivit art.19 Titlul VII din Legea nr.247/2005 deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
III. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegală a anulat Decizia nr.9672/2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat să emită o nouă decizia de acordare de despăgubiri pentru valoarea de 100 euro/mp.
Faţă de aprecierile instanţei de fond cu privire la faptul că raportul de evaluare nu este corect, întrucât, în cazul de faţă, instanţa de fond, fără a apela la opinia unui expert în domeniu, a făcut aprecieri asupra raportului de evaluare efectuat în prezenta cauză, pronunţând o sentinţă nelegală şi netemeinică.
În cazul de faţă, evaluatorul nu a identificat terenuri oferite la vânzare din zona terenului solicitat de către reclamant, ci a procedat la alegerea unor oferte sau tranzacţii cu proprietăţi similare din alte zone la care a aplicat corecţii în funcţie de distanţa faţă de centul localităţii, facilităţile oferite, de foloasele care le oferă. Astfel, în cazul de faţă evaluatorul a găsit ofertele optime de zona imobilului solicitat, în urma analizei şi selecţiei. Cele trei oferte expuse în raportul de evaluare au fost selectate dintr-un număr mai mare, pe considerentul că au caracteristicile asemănătoare cu terenul evaluat, acestora li s-au. aplicat corecţii, potrivit regulilor de evaluare.
Astfel, în procedura administrativă pentru imobilele pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 se întocmesc rapoarte de evaluare potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare. De asemenea, aceeaşi legislaţie în vigoare nu face referire la vreo actualizare a sumelor obţinute în rapoartele de evaluare întrucât aceste sume reflectă valoarea de piaţă a imobilelor solicitate.
Valoarea estimată prin raportul de evaluare în dosarul nr.39367/CC este valoarea de piaţă, aşa cum este definită de Comitetul Internaţional pentru Standarde de Evaluare şi Grupul European al Asociaţiilor de Evaluatori, în sensul că reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.
Aşa cum este menţionat şi în raport, evaluarea s-a realizat pe baza documentelor conţinute de dosarul nr.39367/CC transmis de Primăria mun. Drăgăşani, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 şi a inspecţiei la faţa locului efectuată de echipa de evaluare.
Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare, „Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţul determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere”.
Prin urmare, raportul de evaluare întocmit în dosar a fost efectuat în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, aşa cum se prevede la art.3 lit.d şi e din Titlul VII din Legea nr.247/2005 iar valoarea stabilită prin raportul de expertiză reprezintă valoarea de piaţă.
Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Prin prima critică se susţine că in mod greşit prima instanţă a soluţionat excepţia necompetenţei materiale invocată de recurenta intimată şi este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenta de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].
Legea stabileşte competenta instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesata contesta decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicata ca beneficiar, etc.).
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrala pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrala”, iar alin. (2) dispune: „competenta de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ si fiscal a curţii de apel în a cărei raza teritoriala domiciliază reclamantul”.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenta materiala a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ si fiscal de a verifica legalitatea deciziei data de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidentei ca orice alte demersuri juridice ce-si au sorgintea în cea din urma procedura administrativa nejurisdictionala (respectiv aceea finalizata cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competentei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.
Faţă de considerentele mai sus expuse, in temeiul art. 297 alin. 2 cod procedură civilă a fost admis apelul, anulată sentinţa instanţei de fond, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Vâlcea - Secţia Contencios administrativ, care va avea în vedere şi celelalte critici.
6. Obligativitatea pentru judecătorii de fond care rejudecă procesul după casare a îndrumărilor date de instanţa de control judiciar. Stabilirea stării de fapt de către instanţa de trimitere.
Art.304 Cod procedură civilă
Art.315 Cod procedură civilă
În raport de dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare este acea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate.
Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită însă numai de instanţa de trimitere, care poate să ajungă din nou la aceeaşi concluzie, ceea ce s-a întâmplat şi în cauza de faţă.
Instanţa de trimitere a respectat decizia Curţii şi s-a pronunţat pe fondul cauzei, în raport de probatoriul administrat în cauză.
De asemenea nu poate fi primită nici critica ce vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, cu referire la cele două bunuri solicitate în lotul lor de pârâţi, respectiv bucătărie şi un fânar, întrucât aceasta nu mai poate fi modificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art.304 Cod procedură civilă.
Astfel, punctul 11 al art.304 Cod procedură civilă, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt,consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat.
Decizia civilă nr. 241/01.02.2012
Prin sentinţa civilă nr.4891/29 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.3773/288/2008, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta T.M., în contradictoriu cu pârâţii P.F., G.F., L.C., L.A., P.M., P.N.V., P. R.M., aşa cum a fost precizată.
S-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor asupra masei succesorale rămase de la autorul P.D.I., decedat la data de 20 aprilie 1985, cu ultimul domiciliu în comuna D., jud.V., conform variantei a III-a a raportului de expertiză întocmit de experta R.S.A.
S-au compensat cheltuielile judiciare efectuate de părţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că varianta a III- a de lotizare corespunde criticilor prevăzute de lege.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii L.C. şi L.A., criticând greşita evaluare a terenurilor în sensul supraevaluării, cât şi lotizarea necorespunzătoare în raport de interesele părţilor
În motivarea apelului, apelanţii au arătat că în lotul lor a fost repartizat terenul din punctul D.M., evaluat la preţul de 600 lei, ceea ce determină obligarea lor la o sultă împovărătoare, în timp ce loturile celorlalţi moştenitori au primit bunuri de valoare mai mare, având sulte mici de plătit.
Prin Decizia civilă nr.188/A/MIF/8 octombrie 2010, Tribunalul Vâlcea a respins apelul, ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii L.C. şi L.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia civilă nr.518/R/23 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de pârâţii L.C. şi L.A. şi a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea, reţinând că Tribunalul Vâlcea nu a citat persoana care a fost numită curator pentru minora L.A.
După casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 10 mai 2011, sub nr.4281/90/2010*.
Prin decizia civilă nr.203 din 01 noiembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a respins apelului declarat de pârâţi şi a obligat apelanţii L.A. şi L.C., la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către intimata G.F.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a fost învestită cu o cerere de ieşire din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma autorului P.D.I. şi constatarea deschiderii succesiunii autoarei L.I. şi P.D., de către reclamanta T.M.
În faţa instanţei de fond apelanţii nu au formulat întâmpinare şi nu au avut obiecţiuni la raportul de expertiză, susţinerea învestiţilor efectuate de soţia apelantului, fiind făcute prima dată cu ocazia acordării cuvântului pentru judecarea apelului.
Nici în motivarea apelului nu s-a invocat o astfel de pretenţie referitoare la investiţiile făcute de soţia apelantului, ci doar critici privind raportul de expertiză.
Instanţa de fond, în baza probelor administrate şi a criticilor formulate a avut în vedere că varianta de lotizare nr.3 corespunde criticilor prevăzute de lege, dar şi opţiunea părţilor, apelantul personal arătând că este de acord cu varianta a III-a de lotizare, propusă de expert.
În cadrul acţiunii de partaj, tuturor părţilor le profită luarea în calcul a valorii actuale de circulaţie a bunurilor imobile.
Se reţine faptul că în mod corect instanţa de fond a procedat la partajarea în natură a terenurilor, având în vedere raportul de expertiză varianta a III-a, respectându-se art.741 Cod civil, art.6231 Cod procedură civilă şi art.129 Cod procedură civilă, manifestarea de voinţă a părţilor şi asigurând formarea de loturi echitabile pentru toate părţile, cu evitarea sultelor mari.
Apelantul doreşte de fapt, reducerea sultelor invocând că celelalte părţi au primit mai multe bunuri şi plătesc sulte mai mici.
Evaluarea bunurilor se face individual, în funcţie de valoarea actuală de circulaţie şi în funcţie de zonă, importanţa economică, iar sultele se stabilesc, nu în funcţie de numărul bunurilor primite în lot cantitativ, ci de cota fiecăruia, şi valoarea masei partajabile, sulta fiind pentru echilibrare.
În atare situaţie, cererea formulată de apelant cu privire la calcul şi scoaterea din lot a unui teren numai pe motiv că sulta la care au fost obligaţi este prea mare, nu este întemeiată.
În plus, prin motivele inserate la şedinţa din data de 1 noiembrie 2011, privind investiţiile efectuate de soţia sa L.I., apelantul-pârât face referire la o problemă de drept şi de fapt cu care instanţa, din această cauză nu a fost şi nu se consideră învestită, motiv pentru care sunt înlăturate de tribunal, întrucât exced petitului acţiunii de faţă.
Împotriva deciziei civile nr.203 din data de 01 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, au formulat în termen recurs, pârâţii L.A. prin curator G.R. şi L.C.
În motivarea recursului, pârâţii susţin că hotărârea este nelegală întrucât nu au fost respectate dispoziţiile date de Curtea de Apel Piteşti, prin decizia de casare, în sensul că nu au fost analizate criticile formulate în legătură cu modul de lotizare a bunurilor supuse partajului.
Precizează pârâţii că bunurile solicitate a fi trecute în lotul lor, respectiv o bucătărie, un fânar au fost construite sau renovate de autoarea lor L.I., aşa cum a rezultat şi din probele administrate în cauză.
Apreciază pârâţii că nu au fost respectate dispoziţiile art.6739Cod procedură civilă şi implicit art.741 Cod civil, iar cu varianta a III-a aleasă de instanţă nu au fost de acord aşa cum greşit s-a reţinut.
În drept pârâţii invocă dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv aplicarea greşită a legii, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, sau pronunţarea unei hotărâri în sensul celor solicitate.
Pârâtele P.F. şi G.F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate, iar recursul nu este fondat.
Astfel, în ce priveşte critica formulată de pârâţi cu referire la faptul că au fost încălcate dispoziţiile prevăzute de art.315 Cod procedură civilă, urmează a se observa că nu este întemeiată.
În raport de dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă, singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare este acea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate.
Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită însă numai de instanţa de trimitere, care poate să ajungă din nou la aceeaşi concluzie, ceea ce s-a întâmplat şi în cauza de faţă.
Instanţa de trimitere a respectat decizia Curţii şi s-a pronunţat pe fondul cauzei, în raport de probatoriul administrat în cauză.
De asemenea nu poate fi primită nici critica ce vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, cu referire la cele două bunuri solicitate în lotul lor de pârâţi, respectiv bucătărie şi un fânar, întrucât aceasta nu mai poate fi modificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art.304 Cod procedură civilă.
Astfel, punctul 11 al art.304 Cod procedură civilă, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt,consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat.
În ce priveşte critica referitoare la modul de împărţire a bunurilor conform variantei a III-a de lotizare, urmează a se observa că s-au respectat dispoziţiile art.6739 Cod procedură civilă şi ale art.741 din Codul civil.
Astfel, art.6739 Cod procedură civilă, enumeră cu caracter exemplificativ, criteriile de care instanţa va ţine seama la atribuire în partajul judiciar. Enumerarea nu are caracter limitativ, dimpotrivă, la finalul textului este folosită expresia „altele asemenea”, ceea ce permite concluzia că instanţa poate, în afara criteriilor expres menţionate, să ţină cont şi de alte criterii de ordin familial, social, material sau moral, în funcţie de specificul fiecărei cauze, ceea ce au şi făcut instanţele.
De altfel, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri în fond a cauzei, pronunţată la data de 22 aprilie 2010, pârâtul L. C., prezent în instanţă a arătat că este de acord cu varianta a III-a propusă de expert, şi solicitată de toate celelalte părţi.
De aceea în considerarea celor arătate mai sus, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, astfel că în conformitate cu dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă l-a respins.
7. Tardivitatea formulării cererii de precizare a acţiunii.
Art.132 alin.1 Cod pr. civilă
După cum rezultă din actele de la dosar, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, acţiune introdusă la data de 24 iunie 2010.
Prin cererea depusă la dosar la data de 17 martie 2011, în temeiul art.132 Cod pr.civilă, a adăugat la dispoziţiile Legii nr.221/2009, ca temei juridic al acţiunii, şi dispoziţiile art.998 şi 999 din Codul civil.
Pârâtul-recurent Statul Român, prin notele de şedinţă depuse la dosar la 18 martie 2011, a invocat tardivitatea formulării cererii de precizare a acţiunii, întrucât a trecut de mult prima zi de înfăţişare, astfel că este depăşit termenul de modificare a acţiunii.
Prima instanţă a respins această excepţie, cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile art.132 alin.1 Cod pr.civilă, întrucât modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală.
Curtea reţine, însă, că această excepţie a primit o soluţionare greşită.
Potrivit art.132 alin.1 Cod pr.civilă, „la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. In acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”.
Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:
1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;
2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;
3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.
Cererea formulată de către reclamantă, de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, mai exact de adăugare la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi a dispoziţiilor art.998 şi 999 Cod civil, nu se regăseşte printre cazurile sus menţionate, de natură a nu atrage modificarea acţiunii.
Prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii.
Deşi iniţial reclamanta a invocat în susţinerea acţiunii dispoziţiile Legii nr.221/2009, cu încălcarea prevederilor art.132 alin.2 Cod pr.civilă, şi-a modificat temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv cauza.
Astfel fiind, modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art.998 şi 999 Cod civil este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu putea fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale.
Decizia civilă nr. 263/03.02.2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iunie 2010, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul politic al măsurii condamnării autorului său S.V.; să se dispună obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a lui S.V. în cuantum de 250.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanta a arătat că autorul său a suferit represaliile regimului comunist, motivul arestării constituindu-l „vederea şi citirea” unui manifest calificat „contra revoluţionar” fără a anunţa autorităţile în drept despre aceste manifestări.
Conform sentinţei nr. 291/3.04.1954 a Tribunalului Militar Teritorial B., dată în dosarul nr. 535/1954, S.V. a fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru omisiunea denunţării.
S-a mai arătat că un fost luptător în cadrul celui de-al doilea război mondial decorat cu ”bărbăţie şi credinţă” cu spade, clasa III-a, OZ nr. 605/1945, a trebuit să suporte repercusiunile regimului comunist datorită nedenunţării citirii unui manifest,
Daunele morale constau în dureri fizice şi psihice suferite de cel în cauză.
Astfel, pe lângă măsura distrugerii unei familii, precum şi privarea de libertate, datorită unor convingeri contrare, se încerca o „spălare a creierului” urmărindu-se adoptarea noilor convingeri şi idealuri prin măsuri abuzive.
S-au mai solicitat daune morale pentru prejudiciul de agrement şi daune pentru prejudicii care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009.
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice , solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 17 martie 2011, reclamanta S.I. a formulat cerere de precizare a temeiului de drept al acţiunii în sensul că solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca efect al condamnării politice al autorului său S.V. şi pe disp.art. 998 şi urm Cod civil, privind răspunderea civilă delictuală.
De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 3, 5, 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La fila 73 dosar, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulate note scrise prin care a invocat excepţiile tardivităţii cererii de precizare, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii.
Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr.980 din 30 septembrie 2011 a respins excepţiile invocate de pârâtul Statul Român privind tardivitatea formulării cererii, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat caracterul politic al măsurii condamnării autorului S.V. şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la 10.000 euro despăgubiri morale faţă de reclamantă, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de completare, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere că modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală, respectiv declararea ca fiind neconstituţional a textului de lege pe care, iniţial, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, care a intervenit ulterior primei zile de înfăţişare.
Într-o atare situaţie nu se poate reţine culpa reclamantei în nerespectarea termenului prescris de art.132 alin.1, astfel încât a fost respinsă excepţia tardivităţii modificării acţiunii.
De altfel, precizarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată nici nu poate fi considerată o modificare a cererii sau obiectului acţiunii în sensul dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă.
Referitor la excepţia prescripţiei, tribunalul, de asemenea, a respins-o, pentru următoarele considerente:
Decretul nr. 167/1958, în art. 1 alin. 1, consacră efectul prescripţiei extinctive „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost executat în termenul stabilit prin lege.”
În speţă, momentul de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de decretul sus amintit, este cel al apariţiei Legii nr. 221/2009, pentru că în baza acestuia reclamanta a formulat acţiune şi nu cel de 22 decembrie 1989, cum susţine pârâtul.
Faţă de momentul apariţiei Legii nr. 221/2009, respectiv 2 iunie 2009, termenul de prescripţie de 3 ani nu este depăşit, astfel că excepţia prescripţiei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Pârâtul a mai invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de noul temei juridic invocat de reclamant, susţinând că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse.
Tribunalul a constatat că şi această excepţie este neîntemeiată întrucât statul, în raporturile de drept privat, are aceleaşi obligaţii ca a oricărei alte persoane, astfel că motivarea invocată nu poate fi primită.
Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată şi a fost admisă în parte.
Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 24 iunie 2010, reclamanta a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii condamnării autorului său S.V. şi obligarea Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune morale în cuantum de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de acesta.
Din actele aflate la dosar reiese că autorul reclamantei a fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru omisiunea denunţării prin sentinţa nr. 291/3.04.1954 a Tribunalului Militar Teritorial B.
Motivul arestării l-a reprezentat citirea unui manifest fără a anunţa autorităţile în drept, manifestul fiind scris de superiorul său maior I.Gh.
În cursul judecăţii, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţii de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art. 5 alin. 1, lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.
Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capătului de cerere din acţiune referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi nu au afectat în nici o măsură capătul de cerere privitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul reclamantei, care intră sub incidenţa art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vigoare şi în prezent.
Rezultă astfel că după introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe aceste dispoziţii legale, a fost înlăturată aplicarea lor ca efect al publicării celor trei decizii ale Curţii Constituţionale şi expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Cauza a suferit amânări pentru împlinirea termenului de 45 de zile prevăzut de textul legal menţionat, însă nici-o autoritate cu iniţiativă legislativă nu a procedat la punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei.
Dată fiind această situaţie şi constatând că a fost sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil constând în dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost suferit, instanţa a pus în discuţie temeiul juridic al pretenţiilor băneşti ale reclamantei, cu privire la care va reţine considerentele care vor fi expuse în continuare.
Cu privire la caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului reclamantei, în limitele care rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că măsura condamnării autorului S.V. se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, având caracter politic.
În consecinţă, sub acest aspect, tribunalul a admis cererea şi a constatat caracterul politic al măsurii de condamnare al autorului reclamantei.
Fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil şi în prezenţa situaţiei legislative generată de cele trei decizii şi de neintervenţia autorităţii legiuitoare, tribunalul a apreciat că prezenta acţiune trebuie soluţionată pe baza prevederilor legale de drept comun, aplicabile în materia daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei fapte ilicite şi nu poate refuza soluţionarea în fond a cauzei, întrucât ar încălca prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a,libertăţilor fundamentale şi ale art. 3 din Codul civil.
În privinţa art. 6 din Convenţie, tribunalul a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii europene a drepturilor omului, dreptul de acces la justiţie implică posibilitatea unei persoane de a supune orice pretenţie a sa cu caracter civil, analizei unei instanţe, care este obligată să analizeze pretenţia cu care a fost învestită.
În speţă, reclamanta a uzat de calea cea mai avantajoasă la momentul introducerii acţiunii, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 221/2009, iar modificările de natură legislativă intervenite pe parcursul soluţionării cauzei datorate în principal lipsei intervenţiei autorităţii legiuitoare, deşi reglementată de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, nu poate fi de natură să-i creeze acesteia un dezavantaj.
Soluţionarea în fond a cauzei, presupune a stabili şi a analiza dacă în raport de situaţia de fapt din speţă şi de caracterul politic al măsurilor la care a fost supus autorul reclamantei, sunt îndeplinite cerinţele legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit de autorul reclamantei,ca urmare a acestor măsuri.
În primul rând, tribunalul reţine că Legea nr. 221/2009 a avut menirea de a recunoaşte şi a acorda persoanelor persecutate politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, o reparaţie morală, constând în recunoaşterea caracterului politic la condamnărilor sau măsurilor administrative, şi o reparaţie pecuniară, prin plata unor despăgubiri morale, ori a restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor de care au fost lipsite acele persoane.
Este cert că la data adoptării Legii nr. 221/2009, existau mai multe acte normative cu caracter reparator (avute în vedere la pronunţarea deciziilor de către Curtea Constituţională), însă nici unul dintre acestea nu au prevăzut posibilitatea persoanelor persecutate politic în sensul Legii nr. 221/2009 de a beneficia de daune morale.
Astfel, Decretul-lege nr. 118/1990 a recunoscut dreptul persoanelor persecutate politic de a beneficia de recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada detenţiei sau oricărei măsuri restrictive de liberate, de scutire de la plata impozitelor şi taxelor şi de acordare a unor indemnizaţii periodice.
În speţă, măsura luată împotriva autorului reclamantei privind condamnarea, faptul că a fost supus chinurilor fizice şi psihice, a fost supus oprobiului public, a constituit încălcarea unor drepturi fundamentale reglementate de legea supremă de la acea vreme .
În acest sens, tribunalul a constatat că în perioada de referinţă, mai multe texte din Constituţia din anul 1948 şi din cea din 1952 consacrau dreptul la inviolabilitatea domiciliului, la libertatea individuală, la condiţiile în care o persoană era ţinută să execute o pedeapsă. Se reţin, cu titlu de exemplu art. 28, 29 şi 30 din Constituţia din anul 1948, art. 88 din Constituţia din anul 1952.
De asemenea, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, inclusiv prin preambulul acesteia, au fost consacrate expres dreptul persoanelor la libertatea de circulaţie, la libertatea opiniilor, precum şi interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane (art. 5, 9, 13, 19).
Condamnarea autorului reclamantei a avut caracter politic şi a îngrădit libertatea de mişcare,precum şi dreptul acestuia de a-şi stabili domiciliul .
Toate aceste încălcări formează elementul material al faptei ilicite de natură a produce persoanei supuse lor prejudicii morale rezultate tocmai din încălcarea acestor drepturi fundamentale, dar şi membrilor familiei sale, prin lipsirea copiilor şi părinţilor de sprijin atât din punct de vedere moral, cât şi material.
În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în privinţa capătului de cerere referitor la pretenţiile băneşti, sunt aplicabile prevederile art. 998, 999 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Mai mult, faţă de împrejurarea că prezenta acţiune a fost formulată la data la care era în vigoare Legea nr. 221/2009 şi că pe parcursul judecăţii intervenţia instanţei de contencios constituţional nu a fost urmată şi de intervenţia legislativă care să reglementeze raporturi de natura celor avute în vedere de textele declarate neconstituţionale, tribunalul a apreciat că pretenţia reclamantei se argumentează şi pe prevederile art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, tribunalul a constatat că prin anumite decizii de speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat şi dezvoltat prevederile art. 1 din Protocol, statuând, spre exemplu, că nici o dispoziţie din Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării convenţiei de către statul respectiv.
Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi având un asemenea scop, acele legi trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, de natură să evite insecuritatea şi incertitudinea, inclusiv legislativă (Hotărârea din 6 decembrie 2007, în Cauza B. contra R.).
Potrivit aceloraşi considerente, dreptul la despăgubiri morale pretins prin prezenta acţiune este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocol, iar în măsura în care el era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii trebuie să se considere că reclamantul avea o „speranţă legitimă” la obţinerea creanţei pretinse, cu atât mai mult cu cât caracterul politic al măsurilor la care a fost supus era deja recunoscut în baza decretului din 1990.
Sub aspectul cuantumului pretenţiilor, tribunalul a apreciat că deşi reparaţiile unor prejudicii de ordin moral nu sunt supuse unei cuantificări pe baza unor criterii clare sau imuabile, ele trebuie să fie de natură a asigura în primul rând recunoaşterea dreptului la reparaţie şi mai apoi reparaţia în sine.
În contextul tuturor formelor de reparaţie care au fost recunoscute reclamantei de-a lungul timpului şi al pretenţiilor solicitate prin acţiune, tribunalul a apreciat că acestea din urmă sunt într-un cuantum excesiv de mare, motiv pentru care le va acorda numai până la limita de 10.000 euro.
Pentru aceste considerente, s-a admis în parte acţiunea, aşa după cum s-a arătat cu ocazia reproducerii dispozitivului hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal reclamanta, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului V.
Reclamanta S.I. invocă dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi arată, în esenţă, că se impunea acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 euro, întrucât autorul a fost victima torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane şi degradante, arestarea sa a intervenit în mod intempestiv, pe criterii politice, privarea de libertate s-a exercitat în condiţii abominabile, fără a i se aduce la cunoştinţă motivele lipsirii sale de libertate.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V., critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi arată că dreptul la acţiune în temeiul art.998-999 Cod civil este prescris, întrucât acţiunea trebuia introdusă în 3 ani începând din decembrie 1989.
În altă ordine de idei, suma de 10.000 euro este nejustificată faţă de prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă, drept pentru care se impune reducerea acestei sume într-un cuantum mai mic de natură să constituie o reparaţie echitabilă.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului V. invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 şi 9, precum şi art.304/1 Cod pr.civilă, după cum urmează:
- Întrucât acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, iar aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 şi art.147 din Constituţie şi să respingă acţiunea.
- Cererea de precizare a acţiunii este tardiv formulată, întrucât a trecut prima zi de înfăţişare, potrivit art.132 alin.1 Cod pr.civilă.
- Greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât este depăşit cu mult termenul de trei ani prevăzut de art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, termen care curge din 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist.
- Dispoziţiile art.998-999 Cod civil nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, întrucât aceste prevederi legale stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Mai mult, lipsa normei interne nu este o condiţie de admisibilitate a acţiunii. Pentru a beneficia de protecţia legii interne, cât şi a normelor europene, un drept trebuie să-şi aibă izvorul într-un act normativ, ori în lipsa unei norme legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins, deoarece instanţa trebuie să aplice legea, nu să o creeze.
In speţa de faţă, legislaţia naţională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar, întrucât ne aflăm pe tărâmul neconstituţionalităţii legii.
In final, solicită recurentul a se avea în vedere şi faptul că reclamanta nu avea o „speranţă legitimă” să obţină despăgubiri, cererea ei fiind incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1, de vreme ce legea care îi dădea dreptul la despăgubiri a fost declarată neconstituţională.
Verificând actele de la dosar, în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V. sunt fondate, pentru cele ce urmează:
După cum rezultă din actele de la dosar, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, acţiune introdusă la data de 24 iunie 2010.
Prin cererea depusă la dosar la data de 17 martie 2011, în temeiul art.132 Cod pr.civilă, a adăugat la dispoziţiile Legii nr.221/2009, ca temei juridic al acţiunii, şi dispoziţiile art.998 şi 999 din Codul civil.
Pârâtul-recurent Statul Român, prin notele de şedinţă depuse la dosar la 18 martie 2011, a invocat tardivitatea formulării cererii de precizare a acţiunii, întrucât a trecut de mult prima zi de înfăţişare, astfel că este depăşit termenul de modificare a acţiunii.
Prima instanţă a respins această excepţie, cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile art.132 alin.1 Cod pr.civilă, întrucât modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală.
Curtea reţine, însă, că această excepţie a primit o soluţionare greşită.
Potrivit art.132 alin.1 Cod pr.civilă, „la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. In acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”.
Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:
1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;
2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;
3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.
Cererea formulată de către reclamantă, de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, mai exact de adăugare la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi a dispoziţiilor art.998 şi 999 Cod civil, nu se regăseşte printre cazurile sus menţionate, de natură a nu atrage modificarea acţiunii.
Prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii.
Deşi iniţial reclamanta a invocat în susţinerea acţiunii dispoziţiile Legii nr.221/2009, cu încălcarea prevederilor art.132 alin.2 Cod pr.civilă, şi-a modificat temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv cauza.
Astfel fiind, modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art.998 şi 999 Cod civil este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu putea fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale.
Pe de altă parte, daunele morale nu puteau fi acordate nici în baza prevederilor Legii nr.221/2009, întrucât art.5 alin.1 lit.a teza I din această lege care reglementa posibilitatea acordării de daune morale persoanelor condamnate politic a fost declarat neconstituţional, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, aşa încât, în prezent nu mai există temei legal pentru a se putea admite o asemenea acţiune.
Mai exact, a dispărut norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel că acestea nu mai reprezintă un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între Pactele şi Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
In speţă, în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri, nu se poate vorbi despre neconcordanţa prevăzută în art.20 din Constituţie, deci „bunul” nu este definit şi nici nu se poate naşte, în privinţa reclamantei, nicio speranţă legitimă în a-l obţine, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Chiar dacă dreptul la despăgubiri morale era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii, pe parcursul judecării litigiului norma respectivă a fost declarată neconstituţională, iar la data soluţionării în fond a cauzei dispăruse temeiul legal care permitea acordarea de despăgubiri sub forma unor daune morale, astfel că acţiunea nu putea fi admisă.
In acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. şi alţii împotriva B., stabilind că reclamanta nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea lui să fie soluţionată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. De asemenea, reclamanta nu poate spera ca soluţionarea cererii sale să se facă în temeiul unei legi în forma de la data introducerii acţiunii, iar nu în forma de la data soluţionării.
In consecinţă, faţă de considerentele sus arătate, în mod greşit a fost admis capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 30.000 lei, impunându-se respingerea acestuia, atât în baza dispoziţiilor art.998-999 Cod civil (cererea formulată în baza art.132 Cod pr. civilă fiind tardivă), cât şi în baza dispoziţiilor Legii nr.221/2009 (în prezent neexistând normă internă care să reglementeze acordarea acestor despăgubiri).
Faţă de cele sus arătate, în baza art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, au fost admise aceste recursuri şi modificată în parte sentinţa, în sensul că a fost respins capătul de cerere din acţiune privind acordarea daunelor morale, fiind menţinută în rest sentinţa recurată.
Pe cale de consecinţă, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
8. Obligativitatea pentru instanţa de trimitere a îndrumărilor date de instanţa de recurs.
Art.315 alin.1 Cod procedură civilă
Se constată că instanţa de trimitere nu a respectat îndrumările date de instanţa de recurs, respectiv nu a efectuat o nouă expertiză tehnică, motivând că reclamanta a precizat că nu se mai foloseşte de procesul verbal nr.2656/1950, însă toate expertizele efectuate l-au avut în vedere, mai ales lăţimea de 34 m la stradă, situaţie în care se impunea, cu atât mai mult, efectuarea unei noi expertize.
De asemenea, s-a constatat că nu au fost respectate de către instanţa de trimitere nici celelalte indicaţii date de către Curte, nepronunţându-se asupra uzucapiunii invocate de pârâţii Şerban şi nemotivându-şi soluţia privind uzucapiunea invocată de pârâţii B.P. şi R.P.
Decizia civilă nr. 566/02.03.2012
La data de 27.08.2002 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului A., acţiunea formulată de reclamanta S.M.A. împotriva pârâţilor: Primăria Oraşului C. – prin primar G.B., F.I., B.P., R.P.S., Ş.L., Ş.C. şi R.T. prin care se solicită: 1.constatarea nulităţii absolute a titlului prin care statul a preluat în anul 1951 imobilul constând în construcţii şi teren, în suprafaţă de 5000 mp, situat în C., str. R. nr.4-6, jud. A.; 2. desfiinţarea titlului transmiţătorului, respectiv Primăria C., precum şi titlurile subdobânditorilor, pentru suprafeţele de teren dobândite ilegal după anul 1991, după cum urmează: F.I. – pentru suprafaţa de teren de aproximativ 300 mp, B.P. – pentru suprafaţa de 400 mp, R.P.S. – pentru suprafaţa de 600 mp, Ş.L. – pentru suprafaţa de 600 mp, Ş.C. pentru suprafaţa de 300 mp şi R.T. – pentru suprafaţa de 500 mp; 3) obligarea pârâţilor amintiţi la punctul 2) să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile amintite; 4) dispunerea evacuării pârâţilor de pe terenurile proprietatea reclamantei.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că imobilul din str. R. nr.4-6, Oraşul C., jud. A., în anul 1951, aparţinea tatălui acesteia P.I., în baza Ordonanţei de adjudecare nr. 1861/1942, transcrisă la Tribunalul Muscel la nr.1869/1943. Acest imobil a fost confiscat împreună cu întreaga avere a autorului, ca măsură complementară, în urma condamnării acestuia, prin decizia penală nr.810/24.03.1951 a Curţii Bucureşti şi a deciziei penale nr.1393 din 12.06.1951 a Curţii Supreme, iar în anul 1995, pe data de 08 mai, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr.15 l-a achitat pe autor pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, înlăturând pedeapsa complementară a confiscării averii.
Se precizează faptul că, în perioada 1951-1996, imobilul a fost preluat de Regia Autonomă Edilul C., fără titlu, încât vecinii şi-au schimbat semnele de hotar, respectiv gardurile, intrând pe proprietatea reclamantei. Pe de altă parte, diferiţii chiriaşi care au locuit în imobil l-au adus într-o stare avansată de degradare.
După anul 1991, în mod abuziv, Primăria C. a emis titluri de proprietate pentru terenurile proprietatea reclamantei, ocupate abuziv de către vecinii, care au dat dovadă de rea - credinţă, la momentul obţinerii titlurilor amintite.
Reclamanta susţine că în anul 1991 a dat în judecată Primăria C. şi R.A. Edilul C., pentru a-i respecta proprietatea şi posesia, iar prin sentinţa civilă nr.696/11.03.1992, Judecătoria C. i-a obligat pe pârâţii amintiţi să-i lase în deplină proprietate imobilul, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia Curţii de Apel P. nr.651/1996. Însă, în momentul punerii în executare a acestei sentinţe, reclamanta a constatat că din suprafaţa de teren de 5000 mp, aferentă imobilului, nu se regăsesc decât aproximativ 2000 mp, restul de 3000 mp din teren fiind ocupat de vecini.
La data de 05.02.2002, prin notificarea înregistrată sub nr.102, reclamanta a solicitat restituirea în natură a terenului, în suprafaţă de aproximativ 3000 mp, însă Primăria C. nu a soluţionat această cerere nici până în prezent, procedura administrativă fiind suspendată, până la soluţionarea prezentei acţiuni.
În drept se invocă dispoziţiile art.46 alin.3 din Legea nr.10/2001.
La data de 02.12.2002, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâţilor F.I., F.N., F.A., M.V., M.V., P.M. şi P.C. să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 400 mp, situaţi în C., str. R. nr.4-6, precum şi ridicarea construcţiei din lemn amplasată pe terenul proprietatea acesteia, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să execute lucrarea pe cheltuiala pârâţilor; obligarea pârâţilor R.T.şi O.G. să respecte proprietatea şi posesia terenului în suprafaţă de 600 mp, situat în acelaşi punct; obligarea pârâtei Ş.C. să-i respecte proprietatea şi posesia asupra terenului de 300 mp, situat în acelaşi punct; obligarea pârâtului B.P. să-i respecte proprietatea asupra terenului de 350 mp; obligarea pârâţilor: R.P.S., C.V., I.B.A., B.I. şi B.M. să-i respecte proprietatea asupra terenului de 1000 mp; obligarea pârâţilor Ş.M. şi Ş.L. să-i respecte proprietatea asupra terenului de 600 mp; obligarea pârâţilor: F.I., F.N., F.A., M.V., M.V., P.M., P.C., să demoleze construcţia din lemn amplasată pe terenul proprietatea reclamantei, iar în caz de refuz să fie autorizată aceasta să execute lucrarea pe cheltuiala acestora; constatarea nulităţii absolute a procesului – verbal de punere în posesie nr.11052/06.08.1998, emis pe numele lui B.I., nulitatea absolută a titlului de proprietate nr.82024/11.12.1995, emis pe numele pârâţilor P.C., F.A. şi M.V. pentru terenul în suprafaţă de 320 mp, precum şi nulitatea contractului de vânzare – cumpărare nr.805/20.03.2001, pentru 1/3 din suprafaţa de 320 mp.
Prin cererea completatoare, cât şi prin concluziile scrise, reclamanta a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpulung, iar prin sentinţa civilă nr.13/13.01.2003 a Tribunalului A., pronunţată în dosar nr.5720/2002 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei C., cauza fiind înregistrată pe rolul instanţei amintite la data de 04.02.2003.
La data de 19.05.2003 (fila 84 dosar nr.360/2003), reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de pârâţi, a Comisiei Judeţene de Fond Funciar A. şi Comisiei Locale de Fond Funciar C., pentru a le fi opozabilă hotărârea pronunţată în cauză, iar prin cererea de la fila 85 dosar, a solicitat introducerea în cauză a pârâtei B.A., moştenitoarea pârâţilor B.I. şi M. – decedaţi.
Prin sentinţa civilă nr.1798 din 3 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria C., în dosar nr.360/2003, a fost admisă în parte acţiunea precizată şi completată, formulată de reclamanta S.M.A. împotriva pârâţilor: Primăria C. – prin primar G.B., F.I., F.N., F.A., M.V., M.V., P.M., P.C., R.T., O.G., B.P., R.P.S., Ş.L., Ş.C., C.V., C.I., B.M., Ş.M. şi B.I., aceştia fiind obligaţi să-i respecte reclamantei posesia şi proprietatea, astfel:
Pârâţii F.I., F.N., F.A., P.M. şi P.C. au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 21 m.p., identificat în schiţa anexă raportului de expertiză D.N. (f.189 dosar) între reperele A-A’-B-B’ şi să ridice construcţia existentă pe acest teren, iar în caz de refuz a fost autorizată reclamanta să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâţilor, în sumă de 10.000.000 lei.
Pârâţii B.P., R.P.S., C.V., C.I. şi B.A. au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 345 m.p., identificat în schiţa anexă raportului de expertiză D.N. (f.189 dosar), între reperele B-B’-C-C’.
Au fost obligate pârâtele R.T. şi O.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 109 m.p., identificat în schiţa anexă raportului de expertiză (fila 189 dosar), între reperele 1-2-3-4-5-6-7 şi să ridice construcţiile existente pe acest teren sau în caz de refuz autoriză reclamanta să le ridice pe cheltuiala acestora, în sumă de 10.000.000 lei.
A fost obligată pârâta Ş.C. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 345 m.p. identificat în schiţa anexă raportului de expertiză de la fila 190, între reperele 1-2-3-4.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea privind constatarea nulităţii procesului-verbal de punere în posesie nr.11082/1998, a titlului de proprietate nr.82024/1995 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr.805/2001.
De asemenea, au fost obligaţi pârâţii F.I., F.N., F.A., P.M., P.C., B.P., R.P.S., C.V., C.I., B.A., R.T., O.G. şi Ş.C. să plătească reclamantei suma de 4.000.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe baza probatoriului administrat în cauză, că reclamanta este moştenitoarea defunctului P.I., care, prin Ordonanţa de adjudecare nr.1961/2.11.1942, transcrisă sub nr.1861/1942, a dobândit prin cumpărare la licitaţie publică, terenul în suprafaţă de circa 50 ari, situat în C., str.R., proprietatea debitorului N.C., cu vecinătăţile indicate în actul de proprietate, imobilul - teren şi construcţii fiind confiscat prin decizia penală nr.810/1951 a Curţii de Apel B. şi fiind trecut în proprietatea statului.
Prin decizia penală nr.15/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, defunctul P.I. a fost achitat, iar pedeapsa complementară a confiscării averii a fost înlăturată.
Prin sentinţa civilă nr.696/11.03.1992 a Judecătoriei C., pârâtele Primăria C. şi R.A. E.C. au fost obligate să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 5000 m.p. situat în C., str.R. nr.4-6 şi construcţiile aflate pe acesta.
În cauză s-a dovedit că pârâţii ocupă suprafeţele de teren menţionate în dispozitivul sentinţei şi identificate în schiţele anexă ale raportului de expertiză, întocmit de inginer D.N., fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei aceste suprafeţe.
Referitor la construcţiile existente pe terenurile în litigiu, prima instanţă a reţinut că extinderea la locuinţa familiei Furnică a fost finalizată, conform susţinerilor pârâţilor, în anul 1999, însă nu s-a dovedit că aceasta este cea pentru care s-a eliberat autorizaţia depusă la dosar nr.49/4156/22.04.1999, pârâţii desfiinţând vechiului hotar dintre proprietăţi, expertiza efectuată în cauză, stabilind că această extindere a fost făcută în ultimii doi ani.
În privinţa construcţiilor proprietatea pârâtelor R.T. şi O.G., nu s-a dovedit perioada edificării, însă, raportul de expertiză a concluzionat că acestea au fost edificate pe terenul proprietatea reclamantei, aceste pârâtei fiind de rea – credinţă, în condiţiile în care terenul pe care se află aceste imobile, excede suprafeţei înscrisă în actele de proprietate ale pârâtelor.
De altfel, chiar modul de amplasare a construcţiei, folosită ca atelier (lipită de casa proprietatea reclamantei), denotă faptul că a avut loc o ocupare abuzivă a terenului în această modalitate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel reclamanta şi pârâţii: F.I., P.C., P.M., F.A., F.E., M.V., M.V., B.P., R.P.S., C.V., C.I. şi R.T. Ulterior, iar la data de 26.01.2004, reclamanta a depus un supliment de motive de apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate şi cu privire la pârâţii: Ş.E., Ş.L. şi Ş.T., moştenitorii defunctului Ş.I., privind revendicarea suprafeţei de 198 m.p. teren, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că acesta a cumpărat, în baza actului de vânzare-cumpărare nr.939/1967, suprafaţa de 5000 m.p. şi prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, rezultă că este mai bine caracterizat actul reclamantei.
Prin decizia civilă nr.303/A din 18 februarie 2004, în dosar nr.5457/2003, Curtea de Apel P. – Secţia Civilă a respins ca nefondate apelurile, pentru următoarele considerente:
Referitor la apelul formulat de reclamanta S.M.A. s-a reţinut următoarea situaţie de fapt.
Critica prin care s-a susţinut că prima instanţă nu a confirmat în totalitate expertiza întocmită de ing. D.N., prin care s-a stabilit că pârâţii ocupă suprafeţe mai mari de teren, decât cele pentru care s-a admis acţiunea şi nu a motivat diminuarea suprafeţelor de teren ocupate în fapt de către pârâţi, respectiv nu s-a făcut o analiză corectă a titlurilor de proprietate deţinute de fiecare parte, a fost privită ca neîntemeiată, în raport de concluziile raportului de expertiză şi ansamblul probator de la dosar.
Referitor la pârâţii: F.I., F.N., F.A., P.M. şi P.C., la pct.1 din concluziile raportului de expertiză omologat de prima instanţă se arată în mod expres că, după aplicarea actelor de proprietate ale părţilor în teren, deşi nu apare suprafaţa mai mare decât în cele două acte de vânzare-cumpărare, totuşi, prin dimensiunile găsite mai mari faţă de schiţele din 1961, s-a acaparat 1 m.l. pe lăţimea de 21 m., în total 21 m.p. (f.187 verso).
Prima instanţă a avut în vedere atât titlurile de proprietate actuale deţinute de către soţii Furnică, cât şi cele anterioare cooperativizării şi a stabilit corect că aceştia stăpânesc în prezent suprafaţa de 1158 m.p., care este mai mică decât cea prevăzută în actele iniţiale de vânzare-cumpărare nr.65/1956 şi nr.866/1962.
Cu toate acestea, faţă de constatările raportului de expertiză întocmit de ing. D.N. şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că din gardul de la stradă al proprietăţii reclamantei lipseşte o porţiune de aproximativ 2 m. şi că pârâţii: F.I., F.N., F.A., P.M., P.C. şi M.V. s-au extins înspre proprietatea reclamantei, cu suprafaţa de 21 m.p., edificând pe acest teren o construcţie anexă, în ultimii 2 ani, ce se află lipită de casa acesteia, cu precizarea că, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că aceşti pârâţi ar ocupa o suprafaţă mai mare din proprietatea reclamantei.
Critica referitoare la pârâtele R.T. şi O.G., prin care s-a susţinut că, din compararea titlurilor de proprietate a părţilor rezultă că acestea au ocupat suprafaţa de 729 m.p, în loc de 109 m.p., s-a constatat de asemenea a fi neîntemeiată, în raport de actele de la dosar.
Prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, cu privire la terenul deţinut de acestea, în raport de titlurile de proprietate, edificator din acest punct de vedere fiind raportul de expertiză D., care a concluzionat că acestea deţin în plus, suprafaţa de 109 m.p. identificată în schiţa anexă a acestei lucrări, teren pe care se află o magazie din schelet metalic, folosită ca atelier şi un beci cu o cameră la etaj, construit din lemn, pe fundaţie de beton ( f.185 -188).
În raport de actele depuse de părţi şi concluziile aceluiaşi raport de expertiză tehnică, s-a reţinut a fi neîntemeiată şi critica referitoare la pârâta Ş.C., pentru care s-a admis acţiunea pentru suprafaţa de 345 m.p.
Susţinerile apelantei-reclamante, în sensul că instanţa de fond nu a motivat diminuarea suprafeţelor de teren ocupate în fapt de către pârâţi, din proprietatea acesteia au fost privite ca nejustificate, în raport de considerentele sentinţei atacate, care analizează pe larg atât titlurile de proprietate ale părţilor, cât şi celelalte probe, declaraţii de martori şi expertizele efectuate în cauză.
Referitor la suprafeţele de teren asupra cărora actele de proprietate deţinute de părţile din proces se suprapun, s-a arătat că nu poate fi acceptat punctul de vedere al reclamantei, în sensul că se impune admiterea acţiunii în revendicare pentru acestea în totalitate, întrucât pârâţii au depus actele de vânzare-cumpărare prin care le-au dobândit, fiind cumpărători de bună-credinţă la momentul dobândirii posesiei acestor terenuri.
Astfel, în situaţia cumpărătorului de bună-credinţă, acesta nu poate fi evins, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, fapt care nici nu a fost solicitat în cauză.
Instanţa de fond în mod corect a statuat că acţiunea în revendicare urmează a fi admisă numai pentru suprafeţele deţinute de pârâţi în plus, faţă de conţinutul actelor de proprietate ale acestora.
Tot neîntemeiate au fost privite şi susţinerile reclamantei sub aspectul că în mod greşit a fost respins, fără nicio motivare, capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii procesului-verbal de punere în posesie, a titlului de proprietate nr.82024/1995 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr.805/2001, întrucât prima instanţă a reţinut că aceste acte au fost întocmite cu respectarea prevederilor legii.
Titlul de proprietate nr.82024/1995, eliberat pentru suprafaţa de 320 m.p. este întocmit cu respectarea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.18/1991, fiind vorba de teren trecut în proprietatea statului şi atribuit ca lot de folosinţă pe durata existenţei construcţiei.
Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.805/2001 a fost întocmit cu respectarea condiţiilor imperative prevăzute de art.948 Cod civil şi nu se impune admiterea capătului de cerere privind constatarea nulităţii acestuia.
Cu privire la procesul-verbal de punere în posesie nr.11082/6.08.1998, prima instanţă a reţinut în mod corect că este emis pe numele lui B.C.I., persoană care nu a fost chemată în judecată prin acţiunea de faţă.
Susţinerile apelantei-reclamante, în sensul că actele de proprietate deţinute de către pârâţi, pentru terenurile în litigiu, sunt întocmite fraudulos după anul 1942, prin cuprinderea unor suprafeţe din fosta proprietate a autorului acesteia, pe perioada în care terenul a fost trecut în proprietatea statului, au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât pârâţii sunt dobânditori de bună-credinţă.
Motivele de apel invocate în cererea de supliment de la fila 326 de către reclamantă, privind pe pârâţii Ş.C., Ş.L. şi Ş.T., moştenitorii defunctului Ş.I., s-a reţinut a fi neîntemeiate faţă de probatoriul cauzei.
S-a precizat şi faptul că la instanţa de fond au figurat ca pârâţi doar Ş.L. şi Ş.M., iar introducerea altor persoane în cauză, direct în apel, care nu au fost citate în acest proces, este inadmisibilă.
Cu privire la apelul formulat de pârâţii F.N., F.A., P.C., P.M., F.I., M.V. şi M.V. s-au avut în vedere următoarele considerente:
Din ansamblul probator administrat în cauză, cu referire specială la raportul de expertiză întocmit de expert D.N. şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că aceşti pârâţi s-au extins înspre proprietatea reclamantei cu suprafaţa de 21 m.p. teren, pe care, în ultimii doi ani, au amplasat şi o construcţie anexă.
Prima instanţă în mod justificat a numit un alt expert pentru aceeaşi lucrare, cu aceleaşi obiective, deşi în prealabil fusese numită în cauză experta D.V., având în vedere că această expertă a întocmit planuri cadastrale pentru mai mulţi proprietari vecini, fiind bănuită de lipsă de obiectivitate.
Rezultă din încheierea din 7 iulie 2003 că judecătoria, la cererea reclamantei, a pus în discuţie înlocuirea acestei experte, faţă de obiecţiunile ridicate de reclamantă şi motivat a dispus înlocuirea acesteia cu expert D.N.
De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere ambele expertize întocmite la această instanţă şi în mod justificat a omologat expertiza D., care este o lucrare complexă şi care a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanţă prin încheierea din 7 iulie 2003.
Cu privire la acest ultim raport de expertiză, prima instanţă nu a reţinut o situaţie de fapt contrară, cum susţin apelanţii, ci în conformitate cu concluziile raportului de la filele 187, 188 din dosar.
Astfel, expertul a ajuns la concluzia că aceştia ocupă din fosta proprietate a autorului reclamantei suprafaţa de 21 m.p., având în vedere planul de amplasare a construcţiei conform schiţelor din anul 1961.
Întrucât din probele administrate în cauză rezultă că aceşti pârâţi au acaparat suprafaţa de 21 m.p. din fosta proprietate a autorului reclamantei, în mod legal au fost obligaţi să respecte acesteia dreptul de proprietate pentru suprafaţa menţionată şi să ridice construcţia edificată pe acest teren.
Susţinerile aceloraşi pârâţi din precizările scrise la motivele de apel invocate iniţial, prin care au arătat că din expertiza efectuată de expert D.N. rezultă că vecinătăţile nu au fost modificate, iar magazia construită şi finalizată în anul 1999 este situată pe terenul lor, s-a reţinut a fi în contradicţie cu această probă (f.185-188).
Referitor la apelul declarat de pârâţii B.P. şi R.P.S. s-a constatat următoarea situaţie de fapt:
Din conţinutul expertizei efectuate în cauză rezultă că expertul a aplicat în teren toate actele de proprietate deţinute de părţi şi faptul că acestea se suprapun pe diferite porţiuni de teren cu titlul reclamantei, cei doi pârâţi ocupând suprafaţa de 345 m.p. din proprietatea acesteia, teren identificat în schiţa anexă a raportului de expertiză, în schiţa de la fila 189 dosar fond, din care rezultă că suprafaţa de 345 m.p. găsită în plus în proprietatea acestora este cuprinsă între punctele B-B’-C-C’ haşurată cu culoare roşie.
Apelul declarat de pârâţii: C.V. şi C.I. prin care s-a criticat sentinţa pentru aceleaşi considerente, respectiv admiterea greşită a acţiunii împotriva acestora, alături de pârâţii B.P. şi R.P.S. pentru suprafaţa de 345 m.p. şi lipsa de rol activ a instanţei care nu a încuviinţat efectuarea unei contraexpertize, s-a constatat a fi neîntemeiat pentru aceleaşi considerente din apelul analizat anterior.
Referitor la apelul declarat de pârâtele R.T. şi O.G., s-a reţinut că expertul D.u a aplicat pe teren toate actele de proprietate ale părţilor, inclusiv ale acestor două pârâte, astfel că nu se justifica efectuarea în cauză a unei noi expertize, care a stabilit că, în partea de vest a proprietăţii reclamantei este situată proprietatea R.S.T., la măsurătoare găsindu-se suprafaţa de 939 m.p., deci un plus în suprafaţă de 109 m.p., marcat cu roşu pe schiţă.
Întrucât pe acest teren se află construită parţial o magazie din schelet metalic şi un beci cu o cameră la etaj, în mod corect au fost obligate de prima instanţă să le demoleze.
Împotriva deciziei civile nr.303/A/18 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel P. – Secţia Civilă au declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.M.A. şi pârâţii: B.P., R.P.S., F.N., F.A., P.C. şi P.M., care au criticat-o pentru motive de nelegalitate.
Prin decizia civilă nr.147/R/30.01.2006, Curtea de Apel P., în dosar nr.216/Civ/2005, au fost admise recursurile părţilor, cu casarea deciziei amintite şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, reţinând în motivare că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece, în baza rolului activ, prevăzut de art.129 şi 130 Cod procedură civilă, avea obligaţia legală să stăruie, prin administrarea de probe, pentru a stabili o situaţie de fapt clară, astfel că în acest moment, în raport de lucrările dosarului, instanţa de recurs nu poate stabili controlul judiciar pe fond.
Astfel, cu privire la expertiza tehnică, privind terenurile din litigiu, Curtea a constatat că aceasta a fost refăcută de expertul D.N., care este expert agronom, ci nu topometrist, expertul măsurând terenurile cu ruleta, ci nu cu teodolitul. Drept urmare, s-a apreciat că este necesară efectuarea unei expertize topo, de către un expert cu această specialitate, care să facă măsurătorile corespunzătoare.
De asemenea, s-a apreciat ca necesară efectuarea şi a unei expertize tehnice în specialitatea construcţii civile, pentru a se stabili care pârâţi locuiesc în imobilul construcţie (casă), dacă aceştia se află în indiviziune şi dacă pe terenurile din litigiu se mai află şi alte construcţii, care urmează să fie identificate, iar Primăria Municipiului Câmpulung Muscel să verifice dacă acestea au fost ridicate în condiţii legale, pe bază de autorizaţii. În caz contrar, expertul să verifice dacă aceste construcţii pot fi ridicate şi care este costul acestei operaţiuni.
În altă ordine de idei s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat nici îndeplinirea condiţiilor art.494 Cod civil, privind buna-credinţă şi dacă această instituţie operează în cauză.
Instanţa de recurs a dispus ca, instanţa de apel, în rejudecare să analizeze şi îndeplinirea condiţiilor art.480 Cod civil, adică să verifice dacă reclamanta deţine titlu de proprietate pentru terenurile în litigiu, urmând să compare titlul acesteia cu titlurile de proprietate ale pârâţilor, stabilind care act este mai bine caracterizat.
Tot cu ocazia rejudecării, s-a recomandat ca instanţa de apel să verifice stadiul cercetărilor procesuale faţă de adresa cu nr.33/P/2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Departamentul Naţional Anticorupţie, din care rezultă că se fac cercetări penale faţă de numitul I.F. (plutonier major în rezervă) şi reclamanta Stoica Maria Argentina, în legătură cu falsificarea procesului-verbal nr.2656/1950 de către numita I.M. (fostă I.), cercetări penale care se fac ca urmare a autodenunţului numitului I.F., în legătură cu primirea sumei de 400 USD (dolari americani) de la reclamanta S.M.A., pentru falsificarea procesului-verbal amintit anterior, adresă depusă în dosarul de recurs.
În rejudecare, prin încheierea din data de 02.11.2006, Tribunalul A. a dispus, faţă de dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă şi de îndrumările obligatorii ale deciziei de casare nr.147/R/30.01.2006, pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.2316/cv/2006, reţinând şi acordul părţilor în acest sens, efectuarea în cauză a unei expertize în specialitatea topografie şi a unei expertize în specialitatea construcţii, dispunând ca expertiza în specialitatea topo să răspundă la obiectivele fixate.
La filele 272 – 279 dosar apel a fost depus raportul de expertiză întocmit de expert F.D., iar în ceea ce priveşte expertul L.E., aceasta a fost înlocuită cu expertul M.C., prin încheierea din 28.09.2007, care la rândul său a fost înlocuit de expertul D.I., desemnat în condiţiile art.202 Cod procedură civilă, în şedinţa publică din 27.03.2008, tribunalul la cererea motivată a acestuia dispunând înlocuirea cu expertul I.S., lucrarea acesteia fiind depusă la filele 483-493 dosar apel.
Urmare a obiecţiunilor formulate de părţi la raportul de expertiză I.S., tribunalul, prin încheierea de şedinţă din data de 16.10.2008 a admis obiecţiunile apelantei-reclamante, reţinând obligativitatea deciziei de casare, obiecţiunile părţilor şi specialitatea topo a expertului care trebuie să întocmească lucrarea a desemnat expert în această specialitate pe ing. M.L., care a depus lucrarea la filele 856-866 dosar apel şi de asemenea a depus concluziile RET la filele 926-938 dosar apel.
Obiecţiunile la raportul de expertiză în specialitatea construcţii întocmit de expert F.D., formulate de apelanta-reclamantă S.M.A. au fost respinse de tribunal prin încheierea de şedinţă din 28.09.2007, reţinându-se că expertul desemnat a răspuns obiectivelor stabilite de tribunal.
Referitor la raportul de expertiză întocmit de expert topo M.L., părţile au formulat obiecţiuni, la care părţile au depus alte seturi de obiecţiuni şi completări la obiecţiuni, precum şi răspuns la obiecţiunile formulate de părţile în contradictoriu cu care se judecă.
Tribunalul a menţionat că în cadrul obiecţiunilor, completărilor la obiecţiuni, precum şi în răspunsul la obiecţiunile părţilor adverse s-au identificat obiective noi, pe care toate părţile le solicitau pentru prima dată la acest termen de judecată şi la aproximativ trei ani după ce obiectivele iniţiale au fost discutate în contradictoriu cu părţile, fiind stabilite clar, prin încheierea de şedinţă din data de 02.11.2006.
La fila 950 a dosarului în rejudecare, reclamanta S.M.A. şi-a precizat obiectul cererii, arătând că revendică suprafaţa de 174 m.p. de la pârâţii F.A., F.E., P.C., P.M., M.V. şi M.V.P., tot astfel revendică suprafaţa de 319 m.p. de la pârâtul B.P., suprafaţa de 400 m.p. de la pârâţii R.P., B.A., C.V. şi C.I., suprafaţa de 713 m.p. de la pârâtul Ş.L., suprafaţa de 541 m.p. de la pârâta Ş.C. şi suprafaţa de 680 m.p. de la pârâţii O.G. şi R.M.
Prin decizia civilă nr.76 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul A., în dosarul nr.2558/109/2006, a fost respinse obiecţiunile formulate la raportul de expertiză întocmit de expert M.L., ca neîntemeiate, respingându-se excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâţii-apelanţi F.A. şi P.C., cu admiterea apelului reclamantei S.M.A. şi schimbarea sentinţei, în sensul obligării pârâtului B.P. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 319 m.p., identificat de expert în schiţa de la fila 950 dosar apel şi marcat cu culoare galbenă.
De asemenea, pârâţii: R.P., B.A., C.V. şi C.I. au fost obligaţi să lase reclamantei S. în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 400 m.p., identificat în schiţa de la fila 950 dosar apel, şi marcat cu culoare albastră, iar pârâţii Ş.L. şi Ş.V. au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de 424 m.p. teren marcat pe schiţa RET M. cu culoare portocalie.
Pârâta Ş. C. a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 541 m.p. identificat de expert M. şi marcat cu culoare verde.
Au fost admise apelurile pârâţilor: F.A., P.C., P.M., F.E., M.V., Moşescu M.V., O.G. şi R.M. şi schimbată sentinţa, în sensul respingerii acţiunii faţă de aceşti apelanţi, ca neîntemeiată, cu respingerea ca nefondate a apelurilor formulate de C.V. şi I.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte obiecţiunile formulate la raportul de expertiză M.L., verificând obiectivele stabilite prin încheierea de şedinţă din 02.11.2006 şi de asemenea verificând raportul de expertiză întocmit de acest expert, tribunalul a apreciat că expertul a întocmit lucrarea cu respectarea şi analizarea obiectivelor stabilite.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta S.M.A., tribunalul a avut în vedere actul de proprietate pe care aceasta îşi întemeiază pretenţiile şi concluziile raportului de expertiză întocmit de expert M.L.
Referitor la apelantul-pârât B.P., tribunalul a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor nr. 159/2001, acesta trebuie să deţină suprafaţa de 700 m.p. pe care i-a moştenit de la B.V. – în baza certificatului de moştenitor nr. S51/1971, în prezent acesta deţinând suprafaţa de 1019 m.p., mai mult cu 319 m.p. decât în actul de proprietate, teren pe care nu există construcţii, aspect confirmat şi de expertul cauzei în lucrarea efectuată în apel după casare, teren care a fost identificat în schiţa de la fila 950 a dosarului cu culoare galbenă.
Cu privire la apelanţii-pârâţi R.P., C.V., C.I. şi R.A., potrivit actului de partaj, aceştia trebuie să deţină în indiviziune suprafaţa de 1757 m.p., suprafaţă ce nu apare într-un contract de vânzare-cumpărare al autorilor, ci rezultă din actul de donaţie întocmit între R.E. şi R.P. în anul 1974. C.V. şi I. s-a constatat că deţin suprafaţa de 594 m.p. potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.5032/27.09.1994, tot astfel R.P. deţine cota indiviză de ¾ din suprafaţa de 1757 m.p., respectiv 1318 m.p. conform CM nr.247/1999, iar B.A. – moştenitoarea lui B.I. şi B.M. deţine, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.10142/22.06.1978, cota indiviză de ¼ din suprafaţa de 1757 m.p., respectiv 439 m.p. Prin transpunerea în teren a actelor de proprietate ale părţilor a rezultat, astfel cum a constatat expertul în urma măsurătorilor efectuate în teren, că actele părţilor se suprapun pe suprafaţa de 400 m.p., teren identificat în schiţa de la fila 950 apel, şi marcat cu culoare albastră.
S-a reţinut, prin expertiza efectuată în cauză, că pârâtul Ş.L. deţine în plus o suprafaţă de teren de 424 mp, care se suprapune cu actele reclamantei S.M.A., iar cu privire la pârâta Ş.C., s-a constatat că aceasta, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1866/1.01.1971, trebuie să deţină suprafaţa de 672 mp., iar în prezent, prin măsurătorile efectuate de expert, are în posesie o suprafaţă de 1213 m.p., aşadar cu 541 m.p. mai mult decât în actul pe care-l deţine, suprafaţa în plus fiind identificată pe latura de est a terenului reclamantei aparţinând acesteia.
Comparând actele de proprietate ale părţilor – operaţiune juridică ce se realizează numai în cadrul acţiunii în revendicare – ţinând seama şi de data titlului reclamantei, care este anterioară titlului pârâţilor de faţă, tribunalul a reţinut că titlul reclamantei S.M.A. este preferabil şi mai bine caracterizat, aşa încât, în temeiul textului de lege sus invocat şi văzând şi prevederile art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul acesteia şi a schimbat sentinţa.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii Ş.L. şi Ş.V., B.P. şi R.P.S. criticând-o ca nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, astfel:
1. Hotărârea tribunalului a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.480 şi art.1169 Cod civil, în sensul că deşi instanţa avea de soluţionat o acţiune în revendicare, pentru a cărei dezlegare trebuia să stabilească dacă reclamanta este proprietara terenului revendicat, dacă acesta a ieşit fără voie din posesia sa şi se află în posesia pârâţilor şi apoi să compare titlurile de proprietate înfăţişate de părţi, nu a procedat în acest fel faţă de recurenţii Ş.L. şi Ş.V. şi nici faţă de recurenţii B.P. şi R.P.S.
Mai mult, deşi instanţa de trimitere a fost sesizată şi cu rejudecarea apelurilor pârâţilor B.P. şi R.P.S. a lăsat nesoluţionate căile de atac formulată de aceştia împotriva sentinţei de fond, încălcând prevederile art.295 Cod procedură civilă.
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare încălcând şi prevederile art.215 alin.1 Cod procedură civilă, prin aceea că deşi i s-a indicat să verifice stadiul cercetărilor în legătură cu falsificarea procesului verbal nr.2656/1950, nu a procedat astfel bazându-şi soluţia chiar pe procesul verbal incriminat şi pe o situaţie de fapt denaturată prin acesta.
2. Hotărârea tribunalului nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă), necuprinzând motivele de fapt şi de drept pentru care a fost înlăturată cererea pârâţilor Ş.L. şi Ş.V. prin care s-a invocat excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă.
Deşi a respins obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, instanţa nu şi-a motivat soluţia.
În analizarea dreptului de proprietate al pârâţilor Ş.L. şi Ş.V., instanţa expune motive contradictorii, reţinând în mod greşit că aceştia ar deţine în plus o suprafaţă de teren care ar excede actelor lor de proprietate şi care s-ar suprapune cu terenul rezultat din actele reclamantei.
În sfârşit, hotărârea nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate o serie de probe ce confirmau apărările pârâţilor, în ceea ce priveşte dimensiunile (deschiderea la stradă) terenului reclamantei, cu consecinţa asupra modului de soluţionare a cauzei.
3. Instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, reţinând greşit consecinţele sentinţei civile nr.203/24 mai 1941 a Judecătoriei C., asupra terenului ce face obiectul cauzei, precum şi a actului dotal din 1932, în vederea determinării suprafeţei de teren ce a făcut obiectul cauzei.
Reclamanta a declarat recurs împotriva hotărârii tribunalului, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru încălcarea dispoziţiilor art.315 Cod procedură civilă, în sensul în care nu a fost respectată îndrumarea dată de instanţa de recurs prin decizia de casare nr.147/R/30.01.2006, pronunţată de Curtea de Apel P., cauza fiind soluţionată fără a se fi făcut o comparare a titlului de proprietate deţinute de pârâţi şi fără a se arăta considerentele pentru care a admis în parte acţiunea în revendicare, în ceea ce priveşte suprafaţa solicitată.
Pârâta B.A. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată de tribunal, criticând-o ca nelegală, pentru greşita admitere a acţiunii în revendicare, pentru suprafaţa de 400 mp., în condiţiile în care terenul deţinut de aceasta nu se învecinează cu terenul reclamantei, deci recurenta nu-i acaparează acesteia, nicio suprafaţă de teren, fiind lipsită de calitate procesuală pasivă în cauză.
În susţinerea recursului, pârâta B.A. a depus la dosarul cauzei înscrisuri, iar recurentul Ş.L., de asemenea, a depus un borderou cu 18 înscrisuri, reprezentând titluri de proprietate (acte, contracte de vânzare-cumpărare şi schiţe, precum şi procese verbale de punere în posesie).
Intimaţii Ş.L. şi Ş.V., Ş.C., O.G. şi R.M., F.A., P.C. şi M.V. au depus pe rând întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului reclamantei S.A., ca nefondat, depunând în susţinere o serie de înscrisuri din a căror numerotare rezultă că au mai fost depuse la dosarul cauzei în fazele procesuale anterioare.
Prin decizia civilă nr.1830/R/30.11.2010, pronunţată de Curtea de Apel P., în dosarul nr.2558/109/2006 au fost admise recursurile declarate, cu casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Astfel, analizând cu prioritate recursurile declarate de pârâţii Ş.L., Ş.V., B.P. şi R.P.S. prin prisma primei critici referitoare la încălcarea legii de către instanţa de apel, Curtea a reţinut că, prin decizia civilă nr.147/R/30 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel P., au fost admise recursurile declarate de reclamantă şi de către pârâţii B.P., R.P.S., F.N., F.A., P.C. şi P.M. şi casată decizia cu trimitere spre rejudecarea apelurilor formulate, stabilindu-se în sarcina tribunalului obligaţia de a administra probe pentru clarificarea situaţiei de fapt, respectiv efectuarea unei expertize topografice, a unei expertize tehnice în specialitatea construcţii-civile şi pentru compararea titlurilor de proprietate la care fiecare din părţi susţine că le deţine pentru terenurile în litigiu.
Tot cu ocazia rejudecării, Curtea a stabilit că instanţa de apel trebuie să verifice stadiul cercetărilor penale demarate în legătură cu falsificarea procesului verbal nr.2656/1950, faţă de adresa nr.33/P/2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., depusă în recurs.
Rejudecând apelurile declarate de reclamanta S.M.A. şi de către pârâţii F.I., P.C., P.M., F.A., F.E., M.V., M.V., B.P., R.P., C.V., C.I., R.T. (decedată), prin moştenitor O.G. şi R.M., prin decizia civilă nr.76/23 aprilie 2010, tribunalul s-a pronunţat asupra apelului reclamantei S.M.A. şi asupra apelurilor pârâţilor F.A., P.C., P.M., F.M., M.V., M.V., O.G. şi R.M., pe care le-a admis şi a respins apelurile formulate de pârâtul C.V. şi C.I., fără a se pronunţa asupra apelurilor formulate de pârâţii B.P. şi R.P. şi fără a lua în discuţie, în orice mod, în considerentele exprimate, criticile pe care aceştia le-au adus sentinţei de fond.
Deoarece, împotriva deciziei tribunalului nu s-a formulat cerere de completare a hotărârii pentru situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra acestor apeluri, în termenul în care se putea declara recurs împotriva hotărârii, această omisiune, care constituie motiv de recurs, în sensul încălcării dispoziţiilor deciziei de casare, obligatorie potrivit art. 315 Cod procedură civilă, nu poate fi ignorată, iar remedierea ei nu se poate obţine decât prin casarea cu trimitere spre rejudecare a tuturor apelurilor, în vederea soluţionării unitare a cauzei.
Soluţia adoptată se impune şi din perspectiva nerespectării, de către instanţa de trimitere, a dispoziţiilor deciziei de casare referitoare la necesitatea stabilirii veridicităţii procesului verbal nr.2656/1950, cu privire la care, în prezentul recurs, s-a depus ordonanţa din 14 aprilie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A., în dosarul nr.173/P/2007, din care rezultă modul în care reclamanta a procedat pentru a se atesta în mod nereal că, în anul 1951, tatălui său i s-ar fi confiscat o serie de bunuri mobile şi imobile, printre care şi terenul de 0,5 ha., cu deschiderea de 34 metri, pe care s-ar fi aflat construite două case, una compusă din şapte camere şi una compusă din patru camere (a se vedea în acest sens, înscrisurile de la filele 130-132 şi 192-198 dosar recurs).
Date fiind constatările efectuate până în acest moment în materie penală, cu privire la care era necesar ca tribunalul să administreze probe în vederea stabilirii caracterului definitiv al acestora sau în curs de soluţionare la data judecării apelurilor, în contextul în care părţile contestă tocmai dimensiunile terenului (dimensiuni care rezultă din actul falsificat), cu consecinţe şi asupra poziţionării acestuia în raport de terenurile pentru care pârâţii invocă la rândul lor titluri de proprietate, trebuia ca instanţa de apel să clarifice mai întâi aceste aspecte.
După aceasta, prin proba cu expertiză, se impunea a se stabili dacă pârâţii ocupă din terenurile reclamantei, ori dacă acestea se suprapun, iar în caz afirmativ să se procedeze la o comparare judicioasă a titlurilor de proprietate invocate de toate părţile procesuale şi să se pronunţe cu privire la toate criticile exprimate în toate căile de atac declarate de părţi, arătând motivele admiterii sau respingerii acestora, astfel încât să facă posibil controlul judiciar.
După casarea cu rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului A., ocazie cu care instanţa, având în vedere obiectul acţiunii şi valoarea acestuia precum şi împrejurarea că această acţiune a fost promovată în anul 2002 deci ulterior intrării în vigoare a OG 138/2000 şi disp.art.2821 Cod pr.civilă, a calificat calea de atac ca fiind cea a recursului.
Prin decizia civilă nr.2365/05.07.2011, pronunţată de Tribunalul A. în dosar nr.1540/109/2011, recurată în cauza de faţă, s-a admis excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâţii recurenţi F.A. şi P.C., cu admiterea recursului declarat de reclamanta S.M.A., împotriva sentinţei civile nr. 1798/03.10.2003 pronunţată de Judecătoria C. în dosarul nr. 360/2003 şi schimbarea sentinţei, în sensul obligării pârâtului B.P. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 319 m.p., identificat de expert în schiţa de la fila 950 dosar apel şi marcat cu culoare galbenă.
De asemenea, s-a dispus ca ceilalţi pârâţi să respecte dreptul de proprietate al reclamantei, astfel: pârâţii R.P., B.A., C.V. şi C.I., pentru terenul în suprafaţă de 400 m.p. identificat în schiţa de la fila 950 apel şi marcat cu culoare albastră; pârâtul Ş.V. şi pârâta Ş.V., pentru suprafaţa de 713 m.p. teren marcat pe schiţa raportului de expertiză M. cu culoare portocalie; pârâta Ş.C. pentru terenul în suprafaţă de 541 m.p.identificat de expert M. şi marcat cu culoare verde; pârâţii: O.G. şi R.M. pentru terenul în suprafaţă 680 m.p. identificată în schiţa anexă rap.exp.M.L..; pârâţii: F.E., F.A., P.M., P.C., M.V. şi M.V. pentru terenul în suprafaţă 174 m.p, conform raportului de expertiză M.L.
Au fost respinse recursurile declarate de pârâţii: F.I., P.C., P.M., F.A., F.E., M.V., M.V., B.P., R.P., C.V., C.I., R.T. - decedată, prim moştenitori O.G. şi R.M.
Deşi, prin decizia Curţii de Apel P. s-a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, după ce se stabileşte veridicitatea procesului verbal nr.2656/1950, recurenta reclamantă prin apărător a arătat că înţelege să nu se mai folosească de acest înscris, instanţa de apel statuând că nu se mai impune o nouă expertiză.
Pentru a se pronunţa astfel, pe fondul cauzei tribunalul a reţinut că, reclamanta S.M.A. este moştenitoarea defunctului P.I., care prin Ordonanţa de adjudecare nr.1961/2.11.1942, transcrisă sub nr.1861/1942, a dobândit prin cumpărare la licitaţie publică terenul în suprafaţă de cca.50 ari situat în C., str.R., imobilul teren şi construcţii fiind confiscat prin decizia penală nr.810/1951 a Curţii de Apel B., fiind trecut în proprietatea statului, iar prin decizia penală nr.15/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, defunctul P.I. a fost achitat, iar pedeapsa complementară a confiscării averii a fost înlăturată.
Tribunalul a avut în vedere actul de proprietate pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile şi concluziile raportului de expertiză întocmit de expert M.L., din care rezultă că reclamanta, din suprafaţa totală de 5000 mp, deţine în prezent numai 2173 mp, pe care se află două case de locuit.
În ceea ce-l priveşte pe recurentul pârât B.P. s-a reţinut că, potrivit Certificatului de moştenitor nr. 159/2001, acesta trebuie să deţină suprafaţa de 700 mp pe care i-a moştenit de la B.V. – în baza Certificatului de moştenitor nr. S51/1971, iar în prezent acesta deţine suprafaţa de 1019 mp, mai mult cu 319 mp, decât actul de proprietate, teren pe care nu există construcţii.
În ceea ce-i priveşte pe recurenţii pârâţi R.P., C.V. şi C.I. precum si pe pârâta R.A., potrivit actului de partaj, aceştia trebuie să deţină în indiviziune suprafaţa de 1757 mp. Pin transpunerea în teren a actelor de proprietate ale părţilor a rezultat, astfel cum a constatat expertul în urma măsurătorilor efectuate în teren, că actele părţilor se suprapun pe suprafaţa de 400 mp, teren identificat în schiţa de la fila 950 apel şi marcat cu culoare albastră.
În ce priveşte suprafaţa de 5.000 mp s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta justifica dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 5.000 mp, prin hotărârile invocate mai sus, hotărâri care până în prezent nu au fost desfiinţate deşi se invoca că s-ar întemeia pe un înscris fals.
Pârâtul Ş.L. face dovada dreptului de proprietate numai pentru suprafaţa de 1896 mp, deţinând în plus o suprafaţă de teren de 713 mp, care se suprapune cu actele reclamantei S.M.A.
În ceea ce o priveşte pe pârâta Ş.C. aceasta, potrivit actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1866/01.01. 1971 trebuie să deţină suprafaţa de 672 mp, iar în prezent, prin măsurătorile efectuate de expert, are în posesie o suprafaţă de 1213 mp, aşadar cu 541 mp mai mult decât în actul pe care-l deţine, suprafaţa în plus fiind identificată pe latura de est a terenului reclamantei aparţinând acesteia.
Comparând actele de proprietate ale părţilor, tribunalul a reţinut că titlul reclamantei S.M.A. este preferabil şi mai bine caracterizat, încât recursul acesteia a fost admis, în modalitatea arătată anterior.
Referitor la recursurile formulate de pârâţii: F.A., P.C., P.M., F.E., M.V., M.V., O.G. şi R.M., tribunalul a reţinut că acestea sunt nefondate, în raport de verificările si măsurătorile efectuate de expert, care a constatat că aceştia deţin o suprafaţă reală mai mare cu 101 mp, care excede suprafeţei cumpărate de autori.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei achizitive invocate de pârâţii F.A. şi P.C., instanţa a reţinut, în raport de actele de proprietate ale acestora, că aceasta este neîntemeiată, întrucât pentru suprafaţa pentru care justifica dreptul de proprietate deţin acte de proprietate, iar pentru suprafaţa ce excede acestor acte nu poate fi admisă prescripţia achizitivă, fiind vorba de un teren ce a făcut obiectul unei sentinţe penale de confiscare.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii: Ş.L., Ş.V., B.P., R.P.S., precum şi moştenitorii pârâtei R.T. – în prezent decedată, respectiv O.G. şi R.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În primul motiv de recurs formulat de pârâţii Ş.L., Ş.V., B.P., R.P.S., întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă se susţine că hotărârea de la fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În prima critică circumscrisă acestui motiv de recurs se arată că, prin decizia civilă nr.1830/R/2010 a Curţii de Apel P. au fost admise recursurile declarate de părţi împotriva deciziei civile nr.76/2010 a Tribunalului A., care a fost casată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, decizie prin care fuseseră soluţionate apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr.1768/03.10.2002 a Judecătoriei C., Curtea de Apel obligând tribunalul să rejudece aceste apeluri, încât, tribunalul nu mai avea posibilitatea legală să califice căile de atac exercitate de părţi ca fiind recursuri.
În cea de-a doua critică circumscrisă primului motiv de recurs se susţine că instanţa a încălcat dispoziţiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Se precizează faptul că, prin decizia civilă nr.1830/R/2010 a Curţii de Apel P. au fost date tribunalului unele indicaţii.
Astfel, s-a recomandat ca tribunalul să se pronunţe asupra apelurilor declarate de pârâţii B. şi R. prin care aceştia au invocat dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate de la aceştia de către reclamantă.
De asemenea, s-a indicat ca tribunalul să se pronunţe asupra veridicităţii procesului – verbal nr.2656/1950, urmând a se efectua o nouă expertiză tehnică pentru a se stabili dacă terenurile părţilor se suprapun, iar în caz afirmativ să se compare titlurile de proprietate ale părţilor.
Curtea a indicat tribunalului să se pronunţe şi asupra celorlalte critici invocate de părţi prin recursul acestora, inclusiv asupra criticii formulate de pârâţii Ş.L. şi V., care au invocat excepţia dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate de către reclamantă de la aceştia, precum şi asupra criticii formulate de pârâtul R.P.S., prin care acesta a arătat că nu se află în indiviziune cu pârâţii C.V. şi C.I.
Faţă de aceste indicaţii se susţine că tribunalul ca instanţă de trimitere a decis că nu mai este necesar să se conformeze deciziei de casare, care îl obliga să efectueze o nouă expertiză tehnică, în privinţa procesului – verbal nr.2656/1950, motivând că reclamanta a depus la dosar o cerere, întemeiată pe dispoziţiile art.182 alin.2 Cod procedură civilă, prin care a arătat că înţelege să nu se mai folosească de acest act, motiv pentru care instanţa de trimitere a pronunţat decizia, întemeindu-se pe expertiza efectuată de experta M.L.
Recurenţii consideră că elementul falsificat din procesul-verbal amintit constă în menţionarea lăţimii la stradă a terenului adjudecat de autorul reclamantei, ca fiind de 34 ml, act folosit de reclamantă la fond şi în apel, cu prilejul efectuării expertizei M.L. care menţionează lăţimea amintită, situaţie în acre se impunea efectuarea unei noi expertize tehnice.
În altă ordine de idei se susţine că tribunalul a respins apelurile declarate de B.P. şi R.P., prin acre aceştia invocaseră uzucapiunea, fără a se motiva soluţia.
Se precizează faptul că tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiei uzucapiunii invocată de pârâţii Ş.L. şi Ş.V., în condiţiile în care aceştia au îndeplinit condiţiile prevăzute de art.1890 Cod civil.
De asemenea se susţine că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâţii F.A. şi F.C.
În cea de-a treia critică circumscrisă primului motiv de recurs se susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art.480 Cod civil şi art.1169 Cod civil.
Astfel, se susţine că instanţa, având de soluţionat o acţiune în revendicare trebuia să stabilească dacă reclamanta este proprietara terenului revendicat; dacă acesta a ieşit fără voie din posesia ei şi se află în posesia pârâţilor; dacă posesia pârâţilor este legitimă, prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
Se precizează că reclamanta a pretins că titlul de proprietate al acesteia constă în ordonanţa de adjudecare, transcrisă sub nr.1861/1942 şi sentinţa civilă nr.696/1992 a Judecătoriei C., nedepunând la dosar ordonanţa amintită, ci doar o copie – extras de pe aceasta. De asemenea, reclamanta nu a depus la dosar şi planul imobilului adjudecat prin ordonanţa amintită, pentru a se identifica cu precizie amplasamentul proprietăţii reclamantei ş ia suprafeţei exacte, situaţie în care suprafaţa deţinută s-a făcut cu aproximaţie, fapt care rezultă din concluziile contradictorii ale expertizelor efectuate în cauză.
Astfel, din sentinţa civilă nr.696/1992 rezultă că suprafaţa de 1000 mp, făcând parte din 5000 mp, situată pe str. R. nr.4-6, nu a fost niciodată proprietatea autorului reclamantei, ci a unei alte adjudecatare, M.M., de la care a ajuns în proprietatea autorului F.I.
În privinţa recurenţilor Ş.L. şi Ş.V. se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art.480 Cod civil, deoarece nu a comparat actele de proprietate ale acestora, ajungându-se la concluzia eronată că aceştia nu deţin acte de proprietate pentru terenul de 713 mp, în situaţia în care aceştia fac dovada cu acte de proprietate a succesiunii transmisiunilor acestui drept asupra terenului pe care îl stăpânesc în limitele dreptului de proprietate ale acestora.
În cea de-a patra critică, circumscrisă primului motiv de recurs, se susţine că, în privinţa pârâţilor B.P. şi R.P.S. s-a făcut o greşit aplicare a prevederilor art.480 Cod civil, în sensul că nu au fost comparate titlurile părţilor şi nu s-a stabilit care este preferabil, iar în urma măsurătorilor efectuate de experta M.L. s-a concluzionat greşit că suprafeţele stăpânite de recurenţii amintiţi sunt mai mari decât cele din actele de proprietate, pârâţii amintiţi redând succesiunea transmiterii dreptului de proprietate al acestora.
Se precizează faptul că toate rapoartele de expertiză efectuate în cauză au stabilit că lăţimea la stradă a terenului moştenit de B.P. este aproximativ aceeaşi cu cea existentă în anul 1912, adică 15,64 m, faţă de 15,40 m, diferenţa de 0,16 m în plus, neafectând proprietatea reclamantei ci pe cea a copartajantului B.P., actuala proprietate a pârâtului R.P.S.
Pârâtul R.P.S. susţine că nu se află în indiviziune cu pârâţii C.V. şi I., aşa cum greşit a reţinut instanţa, obligându-l împreună cu aceştia să-i lase reclamantei în posesie suprafaţa de 400 mp.
În cea de-a cincea critică circumscrisă primului motiv de recurs se susţine că au fost încălcate prevederile art.294 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora nu se pot face cereri noi în apel.
Astfel, în considerentele deciziei, tribunalul reţine că reclamanta S.M.A., în rejudecare (fila 950) şi-a precizat obiectul cererii, arătând că revendică suprafaţa de 713 mp de la pârâtul Ş.L., cerere admisă de instanţă cu toate că este făcută direct în apel după prima casare cu trimitere, în situaţia în care prin acţiune şi prin primul apel declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile ne.1798/2003 a Judecătoriei C., aceasta revendicase de la pârâţii Ş.L. şi V. suprafaţa de 198 mp.
În motivul 2 de recurs se susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
În prima critică circumscrisă acestui motiv de recurs se susţine că hotărârea a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, necuprinzând motivele de fapt şi de drept pentru acre a fost înlăturată cererea recurenţilor, prin care aceştia au invocat excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă.
În cea de-a doua critică se susţine că instanţa şi-a fundamentat soluţia, prin care se susţine că recurenţii – pârâţi deţin în plus o suprafaţă de 424 mp, pe concluziile raportului de expertiză, fără a exista niciun considerent în cuprinsul deciziei, care să justifice obligarea recurenţilor de a respecta proprietatea şi posesia reclamantei, pentru o suprafaţă mai mare decât cea menţionată în expertiza amintită, respectiv cea de 713 mp.
În cea de-a treia critică se susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă drept titlu de proprietate se bucură de autoritate de lucru judecat, deoarece recurenţii nu au avut calitatea de parte în respectivele procese, încât hotărârile amintite nu le sunt opozabile.
În motivul trei de recurs se susţine că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă.
Astfel, instanţa a interpretat greşit actul dotal din anul 1932, ajungând la concluzia că pârâţii Ş.L. şi V. posedă o suprafaţă de 713 mp din terenul reclamantei, interpretându-se greşit clauza din actul dotal, al cărei conţinut a fost denaturat prin interpretarea dată de instanţă, în sensul că terenul aferent casei nu ar fi constituit obiect al dotei,. În situaţia în care din clauza respectivă rezultă că înzestrătorii au oprit doar terenul care constituia grădina cu flori, nu şi curtea, asupra căreia aceştia şi-au rezervat doar folosinţa.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă se solicită admiterea recursului cu modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei şi admiterea celor declarate de B.P. şi R.P.S., iar în subsidiar, casare deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluţionării apărării, prin acre recurenţii Ş. au invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, precum şi pentru administrarea probatoriului.
Prin recursul declarat de pârâţii O.G. şi R.M. se solicită admiterea acestuia, cu casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
După ce se face un istoric al circuitului dosarului şi al căilor de atac exercitate, recurenţii invocă dispoziţiile art.304 Cod procedură civilă, susţinând că a fost încălcat principiul legalităţii căilor de atac consacrat constituţional prin dispoziţiile art.129, arătând că menţiunea greşită din dispozitivul sentinţei privitoare la calea de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii, nu dă posibilitatea formulării unei căi de atac neprevăzută de lege, Tribunalul A. calificând greşit calea de atac ca fiind recurs, ci nu apel, situaţie în care recurenţii consideră că prezentul recurs este admisibil şi fondat.
Soluţionând cauza ca fiind recurs, în complet de trei judecători, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr.304/2004, tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, a cărei casare se solicită, acest motiv fiind de ordine publică şi putând fi invocat şi din oficiu în baza art.306 alin.2 cod procedură civilă.
Se susţine că prin greşita calificare a căii de atac, recurenţii sunt privaţi de un grad de jurisdicţie.
Pe de altă parte, se arată că stabilirea greşită a căii de atac, cu recalificarea ei, după ce, în prealabil aceeaşi cale a fost stabilită de Curtea de Apel P., urmată de constatarea chiar a nulităţii recursului pentru nemotivare în termen de 15 zile de la data recalificării sau pronunţării, ar reprezenta o restrângere a accesului la un tribunal, în aşa măsură încât dreptul recurenţilor ar fi atins în substanţa sa.
Reclamanta a formulat întâmpinare la recursurile declarate, solicitând respingerea acestora ca nefondate.
Cu privire la recursul declarat de pârâţii O.G. şi R.M. se invocă excepţia nulităţii acestuia deoarece aceştia nu au indicat nici un motiv prevăzut de art.304 Cod procedură civilă, iar prin întâmpinarea la recursul declarat de recurenţii: Ş.L., Ş.V., B.P. şi R.P.S. se invocă de către reclamantă excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia puterii de lucru judecat a soluţionării acestui recurs.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului se arată că prezenta decizie, potrivit art.299 Cod procedură civilă, nu poate fi atacată cu recurs, fiind susceptibile de a fi atacate cu această cale de atac, doar hotărârile pronunţate în apel şi cele date în primă instanţă, fără drept de apel.
În altă ordine de idei se invocă dispoziţiile art.2821 Cod procedură civilă, susţinându-se că acţiunea cu care a fost învestită instanţa de fond are caracter evaluabil în bani, valoarea situându-se sub un miliard lei vechi, situaţie în care hotărârea pronunţată de instanţa de fond este supusă numai recursului, potrivit dispoziţiilor art.299 alin.3 Cod procedură civilă, arătându-se că valoarea terenului revendicat este de 38.000.000 lei vechi, valoare însuşită de toate părţile.
În situaţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii se invocă excepţia puterii lucrului judecat.
Curtea, analizând cele două recursuri prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, a constatat că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente.
Prin decizia civilă nr.1830/R din 30.11.2010, pronunţată de Curtea de Apel P., în dosar nr.2558/109/2006 au fost admise recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii: Ş.L., Ş.V., B.P., R.P.S. şi B.A. împotriva deciziei civile nr.76/23.04.2010 a Tribunalului A., în dosar nr.2558/109/2006, cu casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul A.
De precizat faptul că, prin decizia casată, au fost soluţionate apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr.1768/03.10.2003 a Judecătoriei C., iar Curtea de Apel P. a obligat tribunalul să rejudece aceste apeluri, încât Tribunalul A. nu mai putea să rejudece calea de atac, ca fiind recurs şi să formeze completul de judecată din trei judecători, încălcându-se astfel dispoziţiile art.304 pct.1 cod procedură civilă.
Pe de altă parte, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, care arată că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel, prin decizia de casare au fost date următoarele indicaţii pentru instanţa de trimitere, recomandându-se acesteia să se pronunţe asupra apelurilor declarate de pârâţii: B.P. şi R.P., prin acre aceştia au invocat, în subsidiar, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. De asemenea, s-a solicitat instanţei de trimitere să se pronunţe asupra veridicităţii procesului – verbal nr.2656/1950, urmat de efectuarea unei noi expertize tehnice şi de compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi.
Prin aceeaşi decizie de casare s-a solicitat ca instanţa de trimitere să se pronunţe şi asupra celorlalte critici invocate de părţi, inclusiv asupra criticii invocate de pârâţi Şerban care au invocat excepţia dobândirii proprietăţii prin uzucapiune, precum şi asupra criticii formulate de pârâtul R.P.S., care a arătat că nu se află în indiviziune cu pârâţii Contor, încât nu poate fi obligat împreună cu aceştia să-i lase reclamantei posesia terenului de 400 mp.
Se constată că instanţa de trimitere nu a respectat îndrumările date de instanţa de recurs, respectiv nu a efectuat o nouă expertiză tehnică, motivând că reclamanta a precizat că nu se mai foloseşte de procesul verbal nr.2656/1950, însă toate expertizele efectuate l-au avut în vedere, mai ales lăţimea de 34 m la stradă, situaţie în care se impunea, cu atât mai mult, efectuarea unei noi expertize.
De asemenea, s-a constatat că nu au fost respectate de către instanţa de trimitere nici celelalte indicaţii date de către Curte, nepronunţându-se asupra uzucapiunii invocate de pârâţii Şerban şi nemotivându-şi soluţia privind uzucapiunea invocată de pârâţii B.P. şi R.P.
Pentru aceste considerente se impune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, prilej cu care se va ţine seama de îndrumările date de curtea de Apel P., prin deciziile de casare, analizându-se şi celelalte critici formulate prin recursurile formulate.
Faţă de considerentele arătate, excepţia inadmisibilităţii recursurilor de faţă, invocată prin întâmpinarea făcută de reclamantă (f.41) este neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare, cu motivarea arătată în cauză nefiind vorba de un recurs la recurs, Tribunalul A. soluţionând cauza în complet de trei judecători în urma nelegalei calificări a căii de atac ca fiind recurs, cu toate că a administrat probe specifice apelului şi dispuse prin decizia de casare, care a stabilit calea de atac ca fiind apelul, instanţa de recurs nefiind ţinută de indicare greşită a căii de atac în dispozitivul hotărârii recurate.
Susţinerea privind calificarea căii de atac, respectiv excepţia inadmisibilităţii recursului de faţă, urmează a fi înlăturată şi pentru considerentul că, încă de la începutul procesului, valoarea bunurilor a fost de peste 1 miliard, valoare la care a achiesat reclamanta, deoarece, atât prin decizia civilă nr.147/R/30.01.2006, de casare cu trimitere spre rejudecare, cât şi prin decizia civilă nr.1830/R/30.11.2010 a fost admis recursul declarat de reclamantă şi pârâţi, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.
Mai mult decât atât, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, chiar reclamanta a indicat calea de atac ca fiind apelul, ci nu recursul.
Cu privire la celelalte excepţii, vizând puterea de lucru judecat a soluţionării recursului şi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii: O.G. şi R.M., nu se mai impune a fi analizate, dată fiind soluţia casării cu trimitere spre rejudecare, precum şi invocarea motivului de casare de ordine publică, prevăzut de art.304 pct.1 cod procedură civilă, care poate fi invocat şi din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod procedură civilă.
9. Aplicarea principiului contradictorialităţii, a principiului nemijlocirii şi al administrării probelor înaintea instanţei de judecată.
Art.169 alin.1 Cod procedură civilă
În ceea ce priveşte evaluarea acestor bunuri, tribunalul a avut în vedere expertiza tehnică extrajudiciară întocmită de expert M.M., pe care reclamanţii au depus-o la dosar.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art.169 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cu care administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, precum şi principiile fundamentale ale dreptului civil, principiul nemijlocirii şi al contradictorialităţii.
Decizia civilă nr. 578/05.03.2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 20.08.2010, reclamanţii V.T.Z. şi V.T.C. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea de drept cu caracter politic a autorului V.P.T., la 12 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică, confiscarea totală a averii cu executarea pedepsei în perioada 23.12.1957 – 14.01.1963, urmată de graţiere, în cuantum diferit pentru fiecare reclamant, respectiv 5.000 euro şi 2.500 euro, în echivalent lei, şi de asemenea obligarea la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare şi stabilită în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M.M., în cuantum de 36.997 lei, fiecărui reclamant revenindu-i 18.499 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autorului V.P.T., respectiv fiu şi nepoată de fiu predecedat, că autorul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.61/5.06.1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi decizia civilă nr.229/16.08.1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. Din pedeapsa închisorii acesta a executat în închisori, lagăre, colonii de muncă – P., J., G., C.B., L.D., B.B., S., G., P. – cu suferinţe şi chinuri de foame, boli, frig, bătăi, munci istovitoare în regim de exterminare etc. Pe acest fond al detenţiei şi după executare s-au produs prejudiciile de natură morală constând în dureri fizice, surditate, temerea efectiv încercată de pieire/moarte, atingerea adusă onoarei şi demnităţii, afectarea situaţiei familiei, denigrarea si lipsirea de bunuri, urmărirea de securitate, suportarea climatului ideologic dominant/socialist, comunist, decesul prematur al fiului Ion, marcarea copilăriei nepoatei C. şi reducerea şanselor ei de realizare pe plan profesional.
Bunurile imobile au fost restituite în natură, anterior, iar bunurile mobile confiscate se regăsesc în procesul verbal din 6.10.1958, dosar nr.3262/1958.
S-a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi s-a întemeiat în drept cererea pe prevederile Legea nr.221/2009 şi O.U.G. nr.62/30.06.2010, cu incidenţa art.998, 999 Cod civil.
La data de 10.12.2010, reclamanţii au precizat acţiunea în sensul că au modificat câtimea obiectului cererii în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 25.000 euro, pentru reclamantul V.T.Z. si 15.000 euro, pentru reclamanta Z.I.C.
La data de 7.09.2010, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, apreciind că acest text de lege a fost adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art.138 alin.5, art.111 alin.1 şi art.148 alin.2, precum şi art.16 din Constituţie.
La data din 3.12.2010, Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivată în esenţă pe vidul legislativ creat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr.1358/21.10.2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial partea I nr.761/15.11.2010. S-a mai arătat că în prezent nu mai există posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.
Prin încheierea din 10.02.2011, Tribunalul A. a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reţinând în motivare că reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării cu caracter politic a autorului V.P.T., precum şi plata de daune materiale, constând în valoarea bunurilor mobile confiscate în urma condamnării. Temeiul de drept invocat în susţinerea acţiunii a fost Legea nr.221/2009, dar şi disp. art.998-999 Cod civil
Într-adevăr, prin cele doua decizii ale Curţii Constituţionale, art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituţional, dispoziţiile încetându-şi aplicarea şi ca urmare a expirării termenului de 45 zile prevăzut de Legea nr.47/1992, pentru rediscutarea textului de lege constatat a fi în contradicţie cu Constituţia, însă această situaţie nu este de natură a conduce la inadmisibilitatea acţiunii de faţă.
Se observă ca cel de-al doilea capăt de cerere se întemeiază pe disp. art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009, text în vigoare şi care urmează a fi analizat de instanţa în soluţionarea cererii, iar in sprijinul capătului de cerere privind daunele morale s-a invocat şi principiul răspunderii civile delictuale, legea speciala reprezentata de Legea nr.221/2009, fiind doar o aplicare a acestui principiu.
Se impune aşadar ca cererea reclamanţilor privind daunele morale să fie analizată din perspectiva dispoziţiilor de drept comun-art.998-999 Cod civil, chiar dacă legea specială nu mai poate fi primită ca şi temei al pretenţiilor reclamanţilor.
Prin sentinţa nr.123/4.04.2011, Tribunalul A., Secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor V.T.Z. şi V.I.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către petenţi a sumei de câte 8.649,5 lei fiecare, reprezentând c/val bunurilor mobile confiscate conform procesului verbal întocmit la 6.10.1958 în dosarul nr.3262/1958, autorului V.P.T., respectiv: un bou în vârstă de trei ani; un porc; un aparat de radio; 2 mc. lemn construcţii de stejar; 12 buc. scândură de brad; 300 buc. uluci de fag; 1.400 buc. şiţă; 20 buc. cosorobi; 35 buc. obezi pentru roţi căruţă; 25 buc. lăzi speciale fructe; 20 buc. anini; 8 lăzi goale; 1 hambar; 2500 kg mere; 705 kg. borhot; 500 kg. fân; conform evaluării făcute de expert M.M. f.41-43 dosar; a respins cererea de acordare a daunelor morale; a obligat pârâtul la plata către fiecare dintre petenţi a sumei de 250 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr.1354/21.10.2010, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar, prin Decizia nr.1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din 15/11/2010 s-a reţinut că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similara cu cea avuta anterior - ceea ce este şi imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor.
Faţă de considerentele expuse şi deciziile Curţii Constituţionale care sunt general obligatorii şi produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul a reţinut că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamanţii să-şi întemeieze pretenţia, dispărând temeiul de drept menţionat-sub acest aspect excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Statul Român urmând a fi privită ca o apărare dacă se ţine seama că la momentul promovării acţiunii, în funcţie de care se apreciază admisibilitatea acesteia temeiul legal al promovării ei exista.
Prevederile art.998-999 Cod civil nu s-au reţinut a fi aplicabile în cauză, întrucât daunele morale astfel cum au fost reglementate iniţial în Legea nr.221/2009 priveau o modalitate specială de reparare a prejudiciului moral suferit de persoanele condamnate pe nedrept de regimul comunist, pe câtă vreme dispoziţiile arătate sunt reglementări cu caracter general în materia răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor corespunzătoare valorii bunurilor mobile confiscate, solicitată de reclamanţi, tribunalul a reţinut că prin procesul verbal din 6.10.1958, întocmit în temeiul sentinţei penale de condamnare nr.61/1958, s-a dispus confiscarea obiectelor imobile şi mobile Cu privire la bunurile imobile reclamanţii au arătat în cererea de chemare în judecată că le-au fost restituite în natură.
În ceea ce priveşte bunurile mobile acestea au fost evaluate de expert tehnic M.M. şi a fost obligat Statul Român la plata contravalorii acestora, invocându-se prevederile art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009.
La data de 27.06.2011, petenţii reclamanţi V.T.Z. şi V.I.C. au solicitat îndreptarea erorilor de calcul din sentinţa civilă nr.123/4.04.2011, pronunţată de Tribunalul A., în sensul că bunurile mobile cuprinse în dispozitiv corespund ca denumire şi cantitate – totală sau parţială – cu cele enumerate în expertiză astfel că deşi a fost însuşită evaluarea raportului de expertiză, calculul diferă în sensul că greşit în hotărâre este trecută suma de 8.649,5 lei x2 = 17.299 lei, calculul corect fiind total 23.664 lei : 2= 11.832 lei.
S-a solicitat la aceeaşi dată şi prin aceeaşi cerere de către petenţi completarea sentinţei civile sus menţionate cu bunurile şi valorile corespunzătoare expertizei dar omise la pronunţare, respectiv cazan de fabricat ţuică, în valoare de 5.000 lei; mere 334 kg în valoare de 501 lei; pere 25 kg. în valoare de 500 lei; borhot prune 705 kg în valoare de 7.050 lei, fân 780 kg. în valoare de 234 lei, în total 13.285 lei, fiecare petent 6.642,5 lei.
Prin sentinţa nr.353/24.10.2011, Tribunalul A., Secţia civilă a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale, precum şi cererea de completare a aceleiaşi hotărâri.
Împotriva sentinţei nr.123/4.04.2011, reclamanţii au formulat recurs, la data de 27.06.2011, pentru motivele de nelegalitate, prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, astfel:
- Ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr.1358/2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit. a Teza întâi din Legea nr.221/2009, au încetat efectele juridice ale acestei norme, astfel încât s-a ajuns la consecinţa unei denegări de dreptate, în sensul art.3 Cod civil.
- Instanţa trebuia să soluţioneze acţiunea în temeiul art.998 – 999 Cod civil.
- În mod greşit instanţa nu a dispus acordarea de despăgubiri şi pentru bunurile cazan de fabricat ţuică, mere, pere, borhot prune şi fân, deşi erau indicate în procesele –verbale de confiscare anexate acţiunii.
Reclamanţii au formulat recurs şi împotriva sentinţei nr.353/24.10.2011, la data de 9.12.2011, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, raportat la art.3041 din acelaşi cod, astfel:
Prin voinţa reclamanţilor în expertiză au fost cuprinse numai o parte din bunurile mobile înscrise în actele de confiscare, în dispozitivul sentinţei nr.123/2011 sunt cuprinse bunuri mobile ce corespund prin denumire şi cantitate cu cele din expertiză, însă, deşi a fost însuşită evaluarea din raportul de expertiză calculul este diferit.
Se impunea şi completarea hotărârii cu bunurile enumerate mai sus.
Împotriva sentinţei civile nr.123/2011 a formulat recurs în termen legal şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, raportat la art.3041 din cod, astfel:
- greşit s-a admis cererea de acordare a daunelor materiale şi s-a dispus obligarea recurentului la plata sumei de 8.649,5 lei către reclamanţi, sumă ce reprezintă contravaloarea bunurilor mobile confiscate de la autorul lor V.T. Hotărârea este nelegală, deoarece se întemeiază pe prevederile unei legi a cărui obiect a fost declarat neconstituţional, în prezent neexistând posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale şi materiale cauzate ca urmare a condamnărilor politice.
- un alt motiv de nelegalitate îl constituie acordarea de daune materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate fără a se avea în vedere că reclamanţii au uzat de prevederile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, instanţa de fond neţinând seama la acordarea despăgubirilor nici de faptul că autorul reclamanţilor a beneficiat de toate măsurile reparatorii în temeiul Decretului Lege nr.118/1990.
- existenţa unor daune materiale nu a fost dovedită, acordarea acestora s-a făcut pe baza unei evaluări extrajudiciare anexată cererii introductive, evaluare ce nu are nicio valoare juridică.
- nu s-au avut în vedere menţiunile făcute în procesul – verbal de confiscare referitoare la faptul că o mare parte din bunurile supuse confiscării au fost lăsate în folosinţa familiei condamnatului, bunuri restituite prin hotărâre moştenitorilor acestuia.
- acordarea despăgubirilor materiale reclamanţilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor art.5 alin.5 din Legea nr.221/2009, care impun încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 sau Legii nr.247/2005, în cazul acordării de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin.1 lit.b;
- instanţa şi-a format convingerea exclusiv pe susţinerile reclamanţilor, fără a se proba că măsurile reparatorii acordate până la apariţia Legii nr.221/2009 ar fi insuficiente;
- nu s-a făcut o cuantificare a daunelor materiale care să poată fi supusă controlului judiciar;
- nu s-a verificat îndeplinirea condiţiei potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, numai dacă nu au fost restituite sau nu s-au obţinut anterior despăgubiri în echivalent, condiţie ce rezultă din redactarea art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Prin întâmpinare Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezenta de Direcţia Generală Finanţelor Publice A. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi ca nefondat.
Analizând recursurile, Curtea a constatat că se impune admiterea acestora, casarea în parte a sentinţelor şi trimiterea spre rejudecarea cererii privind despăgubirile materiale, aceluiaşi tribunal, cu menţinerea în rest a sentinţei de fond, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de reclamanţi în sensul că hotărârea instanţei de fond este nelegală, deoarece trebuia admisă cererea privind daunele morale în temeiul art.998-999 Cod civil, sunt neîntemeiate.
Acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.5 din Legea nr.221/2009, însă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestui articol, temeiul de drept a fost completat în sensul întemeierii acţiunii şi pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr.6976/9.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art.504 şi urm.din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art.998-999 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.
În acelaşi sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 Cod procedură penală, raportat la art.52 alin.3 din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, dispoziţiile art.504 alin.1 Cod procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile.”
Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art.504 Cod procedură penală şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal şi nu pentru cazurile în care se constată caracterul politic al condamnării, în condiţiile dispoziţiilor prevăzute în Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ale O.U.G. nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor sau ale Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06.03.1945-22.12.1989.
Astfel, aşa cum a statuat Î.C.C.J. dispoziţiile art.998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă.
Cât priveşte acţiunea fondată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, Curtea reţine că trebuie avută în vedere decizia nr.12/2011, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr.789 din 7 noiembrie 2011 prin care s-a stabilit ca, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1.358/2010 si nr.1.360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional in Monitorul Oficial.”
Este de asemenea neîntemeiat şi motivul de recurs invocat de pârâtul Statul Român, în sensul greşitei acordări a daunelor materiale, pentru considerentul că hotărârea se întemeiază pe dispoziţiile unei legi a cărui obiect a fost declarat neconstituţional; dispoziţiile art.I pct.1 din O.U.G. nr.62/2010, care au modificat lit.a) a art.5 din Legea nr.221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.354/2010, de asemenea, prevederile art.5 alin.1 lit.a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010.
Se constată aşadar că prevederile art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 nu au fost declarate neconstituţionale.
Potrivit acestor din urmă prevederi, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Sunt însă întemeiate motivele de recurs invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în sensul că daunele materiale acordate de instanţa de fond nu au fost dovedite decât pe baza unei evaluări extrajudiciare anexate cererii introductive şi că nu s-a făcut o cuantificare a acestor daune care să poată fi supusă controlului judiciar.
Astfel, tribunalul a reţinut în mod corect în ceea ce priveşte despăgubirile datorate pentru bunurile mobile confiscate, că existenţa acestora a fost dovedită prin procesul verbal din 6.10.1958, întocmit de executorul judecătoresc al Tribunalului M. în temeiul sentinţei penale de condamnare nr.61/1958, proces verbal prin care s-au identificat şi confiscat bunurile mobile şi imobile.
În ceea ce priveşte evaluarea acestor bunuri, tribunalul a avut în vedere expertiza tehnică extrajudiciară întocmită de expert Măcriş Mariana, pe care reclamanţii au depus-o la dosar.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art.169 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cu care administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, precum şi principiile fundamentale ale dreptului civil, principiul nemijlocirii şi al contradictorialităţii.
Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întregul material probator, ceea ce implică folosirea dovezilor judiciare; în cauză instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor administrarea probei cu expertiză tehnică pentru evaluarea bunurilor cuprinse în procesul verbal din 1958, ci nu să-şi fundamenteze soluţia pe un raport de expertiză extrajudiciară, întrucât numai prin proba cu expertiză tehnică judiciară puteau fi verificate obiectivele stabilite de părţile procesuale în condiţii de egalitate, obiective ce urmau să fie cenzurate de instanţă, în raport de obiectul pricinii, pentru că numai astfel se putea face o cuantificare a daunelor materiale care să poată fi supusă controlului judiciar.
Procedând astfel, instanţa de fond a soluţionat procesul fără a cerceta pe bază de probatorii fondul cauzei, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, au fost admise ambele recursuri şi casate în parte sentinţele, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii privind despăgubirile materiale, aceluiaşi tribunal.
A fost menţinută în rest sentinţa.
Cu prilejul rejudecării, instanţa va pune în discuţia părţilor proba cu expertiză tehnică judiciară pentru evaluarea bunurilor cuprinse în procesul verbal de confiscare şi se vor avea în vedere şi celelalte motive de recurs, invocate de pârâtul Statul Român, ca apărări de fond.
10. Acordarea cheltuielilor de judecată. Stabilirea culpei procesuale a părţii din vina căreia s-a purtat procesul.
Art.275 Cod procedură civilă
Poziţia juridică de parte câştigătoare în proces a reclamantei este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, ceea ce înseamnă că atunci când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii sunt admise, instanţa trebuie să acorde celui care a câştigat procesul, cheltuielile de judecată, în raport de dispoziţiile art.274-275 Cod procedură civilă.
Pârâtul nu a recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare, astfel că este evidentă culpa sa procesuală, neputându-se face aplicarea dispoziţiilor art.275 Cod procedură civilă, referitoare la scutirea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, or, în speţă, recurenta a fost obligată să formuleze acţiunea oblică pentru realizarea creanţei sale datorită inactivităţii, pasivităţii debitorului pârât. Aşadar, rezultă că din vina pârâtului s-a declanşat litigiul, deci s-a dovedit şi culpa procesuală a acestuia, astfel încât trebuie să răspundă pentru situaţia în care partea adversă a efectuat cheltuieli de judecată.
Decizia civilă nr. 581/05.03.2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P., la data de 14.10.2010, reclamanta Asociaţia de Proprietari C. - prin Preşedinte G.N. a chemat în judecată pe pârâtul D.V., solicitând să se constate deschisă succesiunea autorilor D.I., decedat la data de 6.12.2000 şi D.V., decedată la 19.04.1989, să constate că masa succesorală a autorilor se compune din apartamentul nr.15, situat în P., str. C.B., bloc 27, sc.A, judeţul A., să constate că vocaţie succesorală utilă are pârâtul în calitate de descendent de gradul I, cu o cota de 1/1 din masa succesorală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul este unicul moştenitor al autorilor D.I. şi V., decedaţi, a căror masa succesorală se compune din apartamentul în care locuieşte pârâtul.
A precizat reclamanta că, prin sentinţa civilă nr.7713/2008 pronunţată de Judecătoria P., irevocabilă, pârâtul a fost obligat să plătească suma de 2.516,73 lei, reprezentând contravaloare utilităţi aferentă perioadei decembrie 2006 - octombrie 2008 şi suma de 800 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata, iar prin sentinţa civilă nr.1221/2009 a fost obligat să plătească suma de 400 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Reclamanta a arătat că a investit hotărârile cu formulă executorie însă nu pot fi puse în executare, deoarece pârâtul este lipsit de orice venit sau bunuri care ar putea fi urmărite, cu excepţia apartamentului, scopul acţiunii fiind acela de a recupera sumele reprezentând utilităţi conform hotărârilor.
A precizat reclamanta ca pârâtul este inactiv, nu are alte venituri sau bunuri, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, justificând un interes serios şi legitim astfel încât sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr.6085/14.06.2011, pronunţată de Judecătoria P., s-a admis cererea precizată şi s-a constatat deschisă succesiunea autorilor D.I., decedat la data de 6.12.2000 şi D.V., decedată la 19.04.1989. S-a constatat că masa succesorală a autorilor de compune din apartamentul nr.15 situat în P., str. C.B., bloc 27, sc. A, jud. A., s-a constatat că vocaţie succesorală utilă are pârâtul în calitate de descendent de gradul I cu o cota de 1/1 din masa succesorală. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.090,5 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul este fiul defuncţilor a căror succesiune se solicită a fi deschisă, acesta locuieşte în apartamentul rămas în succesiune şi reclamanta are faţă de pârât o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, rezultată din sentinţa civilă nr.7713/2008, pronunţată de Judecătoria P., irevocabilă, în sumă de 2.516,73 lei şi suma de 800 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată şi din sentinţa civilă nr.1221/2009, în sumă de 400 lei, pe care nu a putut-o executa din lipsa veniturilor debitorului.
S-a reţinut pe baza probei cu interogatoriu coroborată cu înscrisuri, că pârâtul nu deţine alte venituri sau bunuri.
S-a constatat că acţiunea este admisibilă, potrivit art.111 Cod procedură civilă, pentru constatarea calităţii de unic moştenitor a pârâtului în vederea realizării creanţei reclamantei, neexistând posibilitatea promovării unei acţiuni în realizare.
Potrivit dispoziţiilor art.974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale, acţiunea oblică implica îndeplinirea următoarelor condiţii: debitorul să fie inactiv, creditorul să aibă un interes serios şi legitim, creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
În cauză, creanţa invocata de creditoare a rezultat din cele doua hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr.7713/2008, pronunţată de Judecătoria P., irevocabilă, prin care pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 2.516,73 lei reprezentând contravaloare utilităţi aferentă perioadei decembrie 2006-octombrie 2008 şi suma de 800 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata iar prin sentinţa civilă nr.1221/2009 prin care pârâtul a fost obligat să plătească suma de 400 lei cu titlul de cheltuieli de judecata, hotărâri irevocabile prin neexercitarea cailor de atac, este certa, lichidă şi exigibilă.
Reclamanta justifica un interes serios şi legitim, întrucât paratul nu deţine alte bunuri asupra cărora sa se declanşeze executarea silita în vederea realizării creanţei .
În acelaşi timp, instanţa a reţinut că dovada dreptului de proprietate asupra apartamentului în vederea executării silite se poate realiza de reclamanta prin actul de proprietate unit cu certificatul de moştenitor eliberat în urma dezbaterii succesiunii autorilor, succesiune ce nu a fost dezbătută din iniţiativa pârâtului.
Pârâtul este unicul moştenitor al autorilor D.I. şi V., decedaţi, cu ultimul domiciliu în P., masa succesorală a acestora compunându-se din apartamentul menţionat anterior.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel pârâtul, criticând-o în esenţă sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, critică susţinută şi oral în faţa instanţei, la termenul de judecată din 24.10.2011 .
Prin decizia nr.231/24.10.2011, Tribunalul A. – Secţia civilă a admis apelul formulat de pârâtul D.V., împotriva sentinţei civile nr.6085/2011 pronunţată de Judecătoria P., în dosarul nr.20071/280/2010, intimată fiind reclamanta Asociaţia de Proprietari C. - prin Preşedinte G.N., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că înlătură obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.090,5 lei; a menţinut în rest sentinţa
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în constatare, întemeiată în drept pe disp.art.111 Cod procedură civilă, prin care reclamanta a solicitat să se constate deschisă succesiunea defuncţilor D.I. şi V., părinţii pârâtului şi să se constate că, în masa succesorală a acestora a rămas un apartament cu trei camere, situat în P.
Prin admiterea unei astfel de acţiuni instanţa a apreciat că pârâtul în contradictoriu cu care s-a soluţionat cauza nu are calitate de parte căzută în pretenţii.
În plus, pârâtului nu i se poate reţine nici culpa procesuală în declanşarea prezentului litigiu.
În acest context, tribunalul a reţinut că soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este dată cu încălcarea disp.art.274 Cod procedură civilă.
Pentru aceste motive, tribunalul în temeiul art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul, schimbând în parte sentinţa, în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.090,5 lei.
Împotriva deciziei a formulat recurs în termen legal, reclamanta Asociaţia de Proprietari C., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând că hotărârea este pronunţată cu greşita aplicare a disp.art.274 şi 275 Cod procedură civilă.
S-a susţinut că, deşi este evidentă culpa procesuală a pârâtului rezultând din aceea că recurenta a fost obligată să formuleze acţiunea oblică împotriva acestuia pentru a se constata bunurile din masa succesorală ale pârâtului în vederea executării silite a datoriilor pe care le are faţă de recurentă, instanţa de apel a apreciat că acesta nu are culpă procesuală, nefiind parte căzută în pretenţii.
Recurenta susţine că pârâtul este în culpă procesuală pentru că nu a recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare, mai mult nu a pus la dispoziţia instanţei, la patru termene de judecată succesive actele de stare civilă necesare deschiderii succesiunii, tergiversând astfel cu rea-credinţă procesul. Reaua-credinţă a pârâtului rezultă şi din refuzul de a plăti în rate restanţele la întreţinere, aşa cum s-a obligat la momentul încheierii procesului verbal de către executorul judecătoresc.
Recursul este fondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Recurenta în calitate de creditoare a exercitat acţiunea oblică împotriva pârâtului debitor pentru recuperarea creanţei izvorâtă din titlurile executorii – hotărâri judecătoreşti irevocabile, datorită pasivităţii debitorului, iar instanţa a constatat deschisă succesiunea autorilor pârâtului şi a constatat că masa succesorală a acestora se compune dintr-un apartament la care are vocaţie succesorală utilă pârâtul în calitate de descendent de gradul I.
Instanţa de apel a apreciat că prin admiterea unei astfel de acţiuni pârâtul nu are calitate de parte căzută în pretenţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, că nu i se poate reţine acestuia culpă procesuală în declanşarea litigiului.
Aprecierea instanţei de apel este eronată pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Prin admiterea acţiunii oblice promovate de recurenta-reclamantă, s-a dovedit îndeplinirea condiţiei de bază a intentării acesteia, anume inactivitatea debitorului în sensul că acesta nu a intentat el însuşi acţiunea de deschiderea procedurii succesorale.
Poziţia juridică de parte câştigătoare în proces a reclamantei este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, ceea ce înseamnă că atunci când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii sunt admise, instanţa trebuie să acorde celui care a câştigat procesul, cheltuielile de judecată, în raport de dispoziţiile art.274-275 Cod procedură civilă.
Pârâtul nu a recunoscut pretenţiile reclamantei la prima zi de înfăţişare, astfel că este evidentă culpa sa procesuală, neputându-se face aplicarea dispoziţiilor art.275 Cod procedură civilă, referitoare la scutirea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, or, în speţă, recurenta a fost obligată să formuleze acţiunea oblică pentru realizarea creanţei sale datorită inactivităţii, pasivităţii debitorului pârât. Aşadar, rezultă că din vina pârâtului s-a declanşat litigiul, deci s-a dovedit şi culpa procesuală a acestuia, astfel încât trebuie să răspundă pentru situaţia în care partea adversă a efectuat cheltuieli de judecată.
Pentru aceste considerente, s-a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, astfel încât hotărârea acesteia privind înlăturarea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.090,5 lei este nelegală.
În consecinţă, a fost admis recursul în temeiul art.312 Cod procedură civilă şi s-a modificat decizia în sensul că a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârât, fiind menţinută sentinţa pronunţată de prima instanţă de fond.
11. Principiul rolului activ al instanţei şi principiul aflării adevărului.
Art.129 al.5 Cod procedură civilă
Art.244 al.1 pct.1 Cod procedură civilă
Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.244 al.1 pct.1 şi cele ale art.129 al.5 Cod procedură civilă, care obligă instanţa să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală, privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, astfel cum s-a şi decis în practica judiciară.
În al doilea rând, trebuie reţinut că, faţă de considerentele privind lipsa consimţământului valabil al reclamantei la încheierea convenţiei în temeiul căreia s-a solicitat, prin acţiunea conexată, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi având în vedere soluţia ce se va pronunţa, ca urmare a admiterii acţiunii reclamantei, se impune respingerea acţiunii conexate, formulată de pârâta-reclamantă ca neîntemeiată.
Decizia civilă nr. 15/07.03.2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 18.07.2008, reclamanta F.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. D&D G.I. S.R.L. P., reprezentată de Ş.D., solicitând constatarea nulităţii promisiunii de vânzare-cumpărare nr.1423/19.05.2008 încheiată de Biroul Notarului Public Asociaţi M.B. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, invocând lipsa de consimţământ lipsind discernământul vânzătoarei, neseriozitatea preţului întrucât valoarea preţului oferit este vădit disproporţionat cu valoarea bunului care face obiectul vânzării (cauza ilicită) şi cauza imorală.
În subsidiar, s-a solicitat desfiinţarea unilaterală a convenţiei de vânzare cumpărare şi reducerea clauzei de dezicere care prevede că în cazul în care se răzgândeşte să restituie de 5 ori suma achitată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că pârâtul, în calitate de asociat al S.C. D&D G.I. S.R.L., a profitat de starea şi posibilitatea financiară reduse ale reclamantei, influenţând pe aceasta prin manopere dolosive şi inducând-o în eroare să încheiere antecontractul de vânzare cumpărare.
În acest sens s-a arătat că reclamanta a fost influenţată datorită lipsei sale de experienţă, gradului de pregătire, de pârâtul-cumpărător, care este un mod de afaceri cu 2 facultăţi. În plus, notarul nu i-a citit actul şi nu i-a explicat semnificaţia termenilor şi clauzelor contractului, având obligaţia potrivit art.59 din Legea nr.36/1995 atunci când are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale vreuneia dintre părţi să solicite unui medic specialist care să ateste dacă aceasta poate să exprime un consimţământ valabil.
În cauză, nu a fost depus un asemenea certificat, deşi în raport de vârsta, starea vânzătoarei şi valabilitatea obiectului contractului se impunea solicitarea unui asemenea certificat.
Cu privire la preţ s-a arătat că acesta este derizoriu, fiind disproporţionat în raport de valoarea terenului şi care rezultă dintr-un raport de evaluare ca fiind situată între 462.000 euro şi 363.660 euro. Prin comparaţie cu un teren înstrăinat şi mult mai îndepărtat de autostradă, şi fără a fi într-o zonă industrială, valoarea este mult prea mică faţă de acesta, având preţul de 1.163.064 lei , astfel că rezultă o diferenţă de 11 miliarde lei mai mică decât preţul real.
Disproporţia dintre preţul vânzării şi preţul real a rezultat din faptul că pârâtul-promitent-cumpărător a profitat de neştiinţa, ignoranţa şi starea de constrângere a reclamantei-promitentă-vânzătoare, în cauză constituie o leziune care se analizează într-o cauză imorală şi care atrage nulitatea absolută a convenţiei.
De asemenea, promisiunea de vânzare cumpărare are şi o cauză ilicită sub acest aspect, întrucât s-a profitat de neştiinţa şi incapacitatea reclamantei de a înţelege consecinţele obligaţiei sale la restituirea de 5 ori a sumei achitate în avans, în condiţiile în care pensia acesteia era de doar 185 lei. În plus, suma cu titlu de avans de 50.000 lei, nu a fost în numerar, ci s-a făcut prin transfer bancar în lei, în condiţiile în care nu s-a menţionat în contract această modalitate de plată.
Prin urmare, nu se poate reţine că antecontractul a fost încheiat după negocierea părţilor, cu bună-credinţă, întrucât nu există nici o echivalenţă a contraprestabililor, convenţia fiind imorală în sensul că reclamanta s-a obligat să vândă la un preţ derizoriu, iar în caz în care nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală să restituie 250.000 lei, în timp ce pârâtul s-a obligat să cumpere un teren cu 11 miliarde lei mai puţin decât valoare lui.
La data de 12.09.2009 pârâtul a formulat întâmpinare potrivit art.115 Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că reclamanta a avut discernământ la data încheierii convenţiei, fiind conştientă de consecinţele acesteia, care i-a fost citită de către notar, nefiind prevăzută obligaţia de prezentare a unui certificat medical la autentificarea unui antecontract de vânzare cumpărare, în consecinţă consimţământului acesteia nu a fost alterat de nici un viciu. De altfel, lipsa discernământului şi dolul-viciu de consimţământ se exclus reciproc datorită incompatibilităţilor. În cauză s-a susţinut că nu s-a făcut dovada manoperelor dolosive pentru a fi convinsă reclamanta să încheie contractul de vânzare cumpărare.
Referitor la neseriozitatea preţului s-a arătat că stabilirea acestuia la suma de 550.000 lei RON pentru un teren de 3300 mp corespunde cu valoarea reală a acestuia, ţinând cont şi de alte acte de vânzare cumpărare încheiate pentru terenuri situate în această tarla (17), raportul de evaluare fiind subiectiv şi încheiat pro causa. Nu se poate susţine deci o disproporţie vădită între preţ şi valoarea terenului.
Cu privire la cauza imorală şi ilicită s-a arătat că aceasta nu a fost dovedită, fiind plătită suma avans în aceeaşi zi în care s-a încheiat convenţia reală, reclamanta fiind însoţită de notar şi de unul din fii săi, astfel că nu se poate susţine că a fost constrânsă la încheierea ei.
Referitor la constatarea desfiinţării unilaterale a convenţiei autentificate sub nr.1423/19.05.2008 şi de reducere a clauzei de dezicere s-a arătat că, în legătură cu restituirea sumei de 230.000 RON de către promitentul vânzător, aceasta nu constituie o clauză de dezicere ci o simplă clauză penală legată de culpa acesteia în neîndeplinirea obligaţiei contractuale. De asemenea, fiind un contract, clauza penală este obligatorie între părţi, întrucât neputând reduce sau mări cuantumul acesteia, în baza principiului libertăţii contractuale şi a disp.art.1298 Cod civil s-a mai arătat că în cauză convenţia nu are semnificaţia juridică a unui contract de vânzare cumpărare, clauza fiind acceptată de părţile contractante.
Prin încheierea de şedinţă din data de 26.02.2009, tribunalul a dispus conexarea cauzei cu nr.6923/280/2008 al Tribunalului A. la prezenta cauză având ca obiect acţiunea formulată de pârâta-reclamantă S.C. D&D G.I. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă F.C., prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 3300 m.p., iar în subsidiar, obligarea acesteia la plata sumei de 250.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că reclamanta-pârâtă s-a obligat să-i vândă terenul pentru care a achitat în avans suma de 50.000 lei, urmând ca diferenţa să fie achitată la data perfectării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, până la data de 20.07.2008. Deşi a fost somată prin notificare să se prezinte la notar, aceasta a refuzat, conform încheierii din 18.07.2008 şi 21.07.2008, astfel că solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată în principal, iar în subsidiar obligarea acesteia la plata sumei de 230.000 lei invocând disp.art.1073 şi 1077 Cod civil.
Tribunalul A., prin sentinţa civilă nr.80/20.04.2010, a admis în parte acţiunea conexată formulată de pârâta-reclamantă S.C. D&D G.I. S.R.L. P., reprezentată prin Ş.D. şi a fost obligată reclamanta-pârâtă F.C. la plata sumei de 100.000 lei reprezentând dublul arvunei.
Au fost respinse excepţiile invocate de reclamanta-pârâtă, precum şi acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă F.C., ca neîntemeiată.
Reclamanta-pârâtă a fost obligată la 1050 lei cheltuieli de judecată către pârâta-reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
Prin convenţia încheiată între părţi şi intitulată precontract de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1423/19l.04.2008 de către BNP M.B. P., reclamanta s-a obligat să vândă pârâtei, prin asociatul unic Ş.D., terenul în suprafaţă de 3300 m.p. situat pe raza municipiului Piteşti, în schimbul sumei de 550.000 RON, primind ca avans din întregul preţ al vânzării suma de 50.000 RON.
În cuprinsul aceleiaşi convenţii s-a stipulat că în situaţia în care, din vina reclamantei F.Gh.C. nu se va perfecta contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, aceasta se va obliga să restituie pârâtei prin reprezentantul său asociatul unic de 5 ori suma primită ca avans, adică 250.000 RON, precum şi orice alte sume ce vor fi achitate ulterior, iar în cazul în care din vina pârâtei nu se va perfecta convenţia în forma autentică va pierde suma dată cu titlu de avans, precum şi orice alte sume ce vor fi achitate ulterior.
Reclamanta a invocat faptul că la momentul încheierii convenţiei, respectiv a antecontractului de vânzare cumpărare, aceasta a fost lipsită de consimţământ, lipsind discernământul vânzătoarei promitente, invocându-se faptul că aceasta suferea de o boală psihică, respectiv demenţă degenerativă azheimer.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz consimţământul există.
Astfel, o condiţie esenţială pentru valabilitatea unui contract o constituie existenţa şi manifestarea consimţământului care trebuie să fie valabil, printre condiţiile de valabilitate acesta trebuind să provină de la o persoană cu discernământ, adică să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Prezenţa ori lipsa discernământului constituie o stare de fapt care se analizează şi se stabileşte în raport de probele administrate în cauză, în raport de momentul în care s-a încheiat convenţia dintre părţi.
În cauză s-a dispus efectuarea unii raport de expertiză psihiatrică în raport de înscrisurile depuse la dosar, în principal acte medicale invocate de către reclamantă şi avute în vedere cu ocazia întocmirii lucrării de către Serviciul Medico-Legal A., potrivit cu care, avându-se în vedere antecedentele sale personale patologice ce rezultă din documentele medicale prezentate de aceasta, s-a concluzionat că la momentul examinării reclamanta prezenta demenţă mixtă, având discernământul abolit, fără a avea capacitatea psihică de a aprecia în mod critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale, însă, întrucât în adeverinţa medicală şi în fişa medicală de consultaţie şi eliberată la data de 06.05.2008 de către medicul din cadrul ambulatoriului de specialitate al Spitalului C.B. nu este consemnat decât un diagnostic şi un tratament, fără alte informaţii care să conducă la aprecierea asupra deficitului cognitiv, s-a concluzionat de către comisia de medici că nu se pot pronunţa în legătură cu stadiul afecţiunii psihice la data de 19.05.2008 şi implicit în legătură cu discernământul acesteia la momentul încheierii convenţiei.
Având în vedere că afecţiunea psihică de care suferă în prezent reclamanta este caracterizată de mai multe stadii al îmbătrânirii creierului, evoluând în timp spre stadiul final al pierderii complete a discernământului, în raport de actele medicale prezentate de reclamantă, care nu pot furniza informaţii complete cu privire la stadiul acestei afecţiuni la momentul încheierii convenţiei, precum şi de faptul că discernământul unei persoane se prezumă a exista, şi întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a fost răsturnată această prezumţie, tribunalul a apreciat că această cauză de anulabilitate a promisiunii de vânzare cumpărare nu a fost dovedită.
În considerentele acţiunii s-a invocat şi dolul ca viciu de consimţământ, în condiţiile în care implicit se recunoaşte existenţa unui consimţământ ce provine de la o persoană cu discernământ, dar care este alterată în conţinutul său intelectual, conştient.
Pentru existenţa dolului se analizează în ce măsură se dovedeşte inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru o determina să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat în lipsa acestor mijloace.
În cauză s-a susţinut că, plecând de la nivelul de pregătire şi cultură al reclamantei, precum şi al vârstei înaintate, aceasta a fost influenţată de asociatul unic al pârâtei pentru încheierea antecontractului, deşi în cauză nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, invocându-se doar prezumţii legate de starea şi pregătirea reclamantei, care nu au fost însă primite de către instanţă.
Declaraţia martorului audiat în cauză, respectiv D.M. (fila 316), relevă faptul că reclamanta însoţită de persoane apropiate a purtat o discuţie cu asociatul unic al pârâtei în faţa biroului notarial din str.J., aceasta manifestându-şi nemulţumirea faţă de susţinerile acestuia legate de faptul că va face orice să păstreze terenul. Nu rezultă însă modul în care s-ar fi exercitat manopere dolosive sau viclene asupra acesteia înainte sau concomitent cu încheierea convenţiei, ci discuţiile la care a asistat martorul vizează o epocă ulterioară încheierii convenţiei.
Cu privire la cel de-al doilea motiv ce vizează neseriozitatea preţului, invocându-se de către reclamantă disproporţia vădită între valoarea preţului oferit şi valoarea bunului care face obiectul vânzării, tribunalul a reţinut că potrivit art.1303 Cod civil preţul vânzării trebuie să fie serios, această condiţie fiind determinată de necesitatea asigurării unui echilibru patrimonial între prestaţiile părţilor contractante, în speţă seriozitatea preţului depinde de existenţa unei proporţii între cuantumul preţului fixat de părţile contractante şi valoarea reală a bunului vândut, părţile fiind însă libere să determine valoarea bunurilor, şi deci preţul lui care poate fi astfel superior, ori inferior valorii reale a bunului.
Pentru existenţa elementului esenţial al preţului serios, astfel cum este prevăzut de art.1295 Cod civil, trebuie analizat dacă, astfel cum a fost stabilit prin convenţia părţilor, acesta este un preţ corespunzător valorii bunului vândut, adică un preţ care să nu fie derizoriu, atât de disproporţionat cu valoarea bunului, încât să nu existe preţ.
Aşa cum rezultă din conţinutul convenţiei, promisiunea de vânzare s-a realizat în schimbul unui preţ de 550.000 RON pentru suprafaţa de 3300 m.p., terenul fiind evaluat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert inginer D.V., potrivit cu care, valoarea terenului la data încheierii contractului stabilită prin metoda comparaţiei prin bonitare este de 1.340.071 lei. Chiar dacă preţul stabilit prin antecontract este inferior acesteia, totuşi trebuie avut în vedere că nu se poate reţine disproporţia vădită care să atragă inexistenţa preţului, ci doar, eventual, existenţa unui preţ lezionar pentru promitentul-vânzător, pe care acesta a înţeles să-l stabilească de comun acord cu promitentul-cumpărător, ştiut fiind că diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoare creează ceea ce se numeşte leziunea, care însă nu poate fi invocată ca motiv de nulitate a convenţiei de către reclamantă, întrucât potrivit art.1165 Cod civil, acţiunea în resciziune a convenţiei pentru leziune nu este admisă contractanţilor majori.
De altfel, trebuie avut în vedere că la dosarul cauzei s-au depus mai multe contracte de vânzare cumpărare încheiate de către pârâta-reclamantă cu terţe persoane pentru terenuri situate în aceeaşi tarla 17 în care se află şi terenul în litigiu, iar preţul de vânzare se încadrează în limitele aproximative cu cele avute în vedere în cadrul antecontractului de vânzare cumpărare.
Raportul de evaluare invocat de reclamantă şi efectuat extrajudiciar, care atestă o diferenţă de 11 miliarde lei ROL, diferenţă între preţ şi valoarea bunului, nu a fost avut în vedere de către instanţă, întrucât a fost întocmit la solicitarea reclamantei, fără a se respecta principiul contradictorialităţii şi fără a justifica preţul real al pieţei pentru terenurile din zonă şi care este determinat de raportul dintre cerere şi ofertă.
Cu privire la invocarea existenţei unei cauze imorale licite, tribunalul a reţinut că potrivit art.966 Cod civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect, iar conform art.967 Cod civil, convenţia este valabilă cu toate că, cauza nu este expresă, fiind prezumată până la dovada contrară.
În cauza de faţă se impune a se analiza voinţa reală a părţilor, respectiv scopul imediat, motivul pentru care acestea au încheiat promisiunea de vânzare cumpărare şi anume intenţia de a vinde şi existenţa contraprestaţiei, respectiv a preţului.
În cauză nu s-a făcut dovada că obiectivul urmărit de părţi prin încheierea convenţiei este altul decât cel legat de promisiunea înstrăinării imobilului teren în schimbul promisiunii plăţii unui preţ, ca şi contraprestaţie, aceasta fiind în concordanţă cu prevederile legale imperative, ordinii publice sau regulile de convieţuire socială, cerinţa cauzei de a fi morală fiind o componentă a cerinţei cauzei de a fi licită.
Este cert faptul că părţile au urmărit fiecare obţinerea unei contraprestaţii, respectiv promitenta vânzătoare preţul imobilului, iar promitentul cumpărător transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său, în cauză nefăcându-se dovada că prin încheierea acestei convenţii s-a urmărit eludarea aplicării unei norme legale imperative.
În legătură cu capătul de cerere subsidiar, tribunalul a reţinut că, clauza stipulată în legătură cu restituirea de 5 ori a sumei achitată de către promitenta vânzătoare, în cazule în care se va răzgândi să încheie actul de vânzare cumpărare în formă autentică, este neîntemeiată, întrucât aceasta nu reprezintă o clauză de dezicere.
Prin clauza menţionată nu s-a stipulat că ambele părţi au consimţit că pot reveni asupra acordului de voinţă dat de a încheia contractul în formă autentică cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, convenţia putând fi desfiinţată în mod unilateral în baza acestei clauze, în realitate consemnându-se în promisiunea de vânzare cumpărare ca avansul va fi restituit în condiţiile în care nu se va perfecta contractul de vânzare cumpărare din vina promitentei vânzătoare, implicând astfel noţiunea de culpă în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, aspect ce este străin de clauza de dezicere.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamantă, analizând în continuare restituirea sumei cu titlu de avans şi cuantumul acesteia în cadrul considerentelor ce vor fi avute în vedere cu ocazia analizei acţiunii conexate formulate de pârâta-reclamantă.
Cu privire la acţiunea conexată, tribunalul a reţinut, referitor la capătul de cerere principal, că se va porni de la faptul că în cauză nu s-a făcut dovada de către pârâta-reclamantă că şi-a îndeplinit obligaţia de a achita în integralitate preţul sau să facă dovada că este gata să-l achite, cu alte cuvinte cel care solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare să-şi fi executat obligaţia legată de plata preţului vânzării, în condiţiile în care promitentul vânzător a refuzat să-şi execute obligaţia corelativă.
S-a reţinut astfel, că pârâta-reclamantă a făcut dovada doar a achitării avansului de 50.00 RON, fără a face dovada că a plătit şi restul preţului vânzării, iar în cazul în care promitentul vânzător a refuzat primirea acestuia s-a consemnat suma respectivă la o unitate bancară la dispoziţia promitentului vânzător.
În cauză s-a constatat neîndeplinirea acestei condiţii, astfel că tribunalul a respins cererea privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 3300 mp.
În cazul în care nu se poate pronunţa o astfel de hotărâre, partea care se face vinovată de neîndeplinirea obligaţiei contractuale va putea datora despăgubiri (daune interese), iar în cazul în care părţile au determinat întinderea obligaţiei de despăgubiri prin însăşi precontractul încheiat, promitentul va pierde avansul, iar beneficiarul va restitui dublul sumei, urmând ca instanţa să oblige partea în culpă, potrivit acestei clauze, conform art.1298 Cod civil. Nu se poate reţine că stabilirea unei clauze de restituire de 5 ori a avansului de către promitenta-vânzătoare care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală are valoarea unei clauze penale, întrucât din modul de redactare nu rezultă că părţile au înţeles ca înainte de producerea unui prejudiciu, să se cuantifice daune pe care debitoarea ar fi trebuit să le plătească în caz de neexecutare, executare parţială ori cu întârziere a obligaţiilor ce-i revin.
În speţă, pârâta-reclamantă nu a invocat în nici un moment producerea unui prejudiciu care să justifice calificarea acestei clauze ca fiind o clauză penală.
Potrivit art.1066 Cod civil, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă de a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i, iar conform art.1069 al.1 Cod civil, clauza penală este o compensaţie a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale.
Rezultă aşadar că, potrivit legii, clauza penală este o modalitate de evaluare convenţională a daunelor-interese, executarea ei fiind posibilă numai atunci când sunt întrunite condiţiile acordării acestor daune, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.1298 Cod civil a fost admisă în parte acţiunea conexată formulată de pârâta-reclamantă S.C. D&D G.I. S.R.L. P., reprezentată prin Ş.D. şi obligată reclamanta-pârâtă F.C. la plata sumei de 100.000 lei reprezentând dublul arvunei.
Referitor la excepţiile invocate de reclamanta-pârâtă prin întâmpinarea formulată la 25.09.2008 în acţiunea conexată, tribunalul a reţinut că asupra excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei P. în soluţionarea cauzei s-a pronunţat instanţa prin sentinţa civilă nr.6325/28.10.2008, iar cu privire la excepţia de inadmisibilitate s-a apreciat că aceasta, aşa cum a fost fundamentată, reprezintă, în esenţă, o apărare care a fost deja analizată în considerentele expuse anterior.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta-pârâtă F.C. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit a fost conexat dosarul nr.6923/280/2008, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, la dosarul nr.2584/109/2008, având ca obiect acţiune în anulare a antecontractului de vânzare cumpărare, fiind vorba de două dosare cu acţiuni total diferite, ceea ce impunea suspendarea acţiunii prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare până la soluţionarea acţiunii în anularea antecontractului de vânzare cumpărare;
- în mod greşit a fost respinsă acţiunea reclamantei şi nu s-a reţinut lipsa discernământului reclamantei la semnarea antecontractului de vânzare cumpărare, instanţa de fond însuşindu-şi greşit concluziile expertizei medico-legale efectuată la L.M.L. A., prin care s-a concluzionat că, deşi la momentul expertizei reclamanta nu avea discernământ, nu se poate aprecia dacă la data semnării antecontractului de vânzare cumpărare a avut sau nu discernământ, deci nu se pronunţă pe acest aspect;
- în mod greşit s-au respins obiecţiunile formulate de reclamantă la acest raport de expertiză şi de asemenea, în mod greşit s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize medico-legale la Institutul Naţional de Medicină Legală „M.M.” B., faţă de actele medicale din care rezultă că la momentul încheierii antecontractului reclamanta suferea de sindromul Alzheimer, astfel că nu putea avea discernământ;
- în mod greşit s-a respins acţiunea reclamantei şi nu s-a reţinut preţul neserios la încheierea antecontractului, cauză ce atrage nulitatea absolută a convenţiei, având în vedere diferenţa de 790.000 lei, între preţul din antecontract de 550.000 lei şi preţul din expertiza judiciară de evaluare de 1.340.071 lei, disproporţia de valoare fiind vădită, astfel că preţul din antecontractul de vânzare cumpărare este neserios, fiind încălcate dispoziţiile art.1303 Cod civil, situaţie ce atrage nulitatea antecontractului încheiat între părţi;
- în mod greşit a fost admisă în parte acţiunea conexată, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând dublul arvunei, în condiţiile în care pârâta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei de plată a preţului, aceasta plătind doar avansul, nu şi diferenţa de preţ pe care trebuia să o consemneze la C.E.C. sau într-un cont pe numele şi la dispoziţia promitentei-vânzătoare, respectiv reclamanta-pârâtă;
- dacă pârâta-reclamantă nu şi-a manifestat obligaţiile contractuale, excepţia de neexecutare a contractului ridicată de reclamanta-pârâtă era întemeiată, astfel că acţiunea conexată trebuia respinsă ca nefondată;
- în mod greşit s-a respins cererea reclamantei-pârâte de a obliga pe pârâta-reclamantă să timbreze la valoarea din expertiza de evaluare.
În consecinţă, reclamanta-pârâtă a solicitat, în prealabil, pentru dovedirea motivelor de apel, proba cu expertiză medicală psihiatrică la Institutul de Medicină Legală „M.M.” B., iar ca urmare a admiterii apelului, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii sale, având ca obiect constatarea nulităţii antecontractului de vânzare cumpărare şi respingerea în tot a acţiunii conexate, formulată de pârâta-reclamantă.
Prin încheierea din data de 10.11.2010 s-a încuviinţat proba cu o nouă expertiză la Institutul de Medicină Legală „M.M.” B., care va răspunde următoarelor obiective stabilite de instanţă: dacă la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare, respectiv la 19.05.2008, F.C. avea discernământ în raport cu afecţiunea medicală invocată – sindromul Alzheimer, care era stadiul afecţiunii, starea fizică şi psihică a acesteia la acel moment şi dacă aceasta a fost în imposibilitate de a-şi reprezenta actele şi consecinţele faptelor sale, la momentul încheierii convenţiei (19.05.2008).
S-a dispus înaintarea înscrisurilor medicale şi extraselor din tratatele de specialitate-psihiatrie depuse la dosar şi s-a admis expert consilier pentru apelanta-reclamantă.
Ulterior, la cererea Institutului Naţional de Medicină Legală „M.M.” Bucureşti s-a dispus, prin încheierea din 23.02.2011, înaintarea întregului dosar la Institutul Naţional de Medicină Legală „M.M.” B. în vederea efectuării expertizei.
Prin Raportul de Nouă Expertiză medico-legală psihiatrică, înaintat la dosar la data de 04.11.2011, de Institutul Naţional de Medicină Legală „M. M.” B., s-a concluzionat că, la data de 19.05.2008, reclamanta prezenta „Demenţă în boala Alzheimer tip mixt (şi vasculară), formă moderat/severă, confirmată clinic, psihologic şi imagistic, HTA st.II, insuficienţă circulatorie cerebrală vertebro-bazilară, Angiopatie retiniană hipertensivă st.II, Fractură EDR antebraţ drept-veche de 7 zile, Cataractă operată (Cod OMS: F 00.2, G 30.8, Z 04.6). Susnumita nu avea capacitate psihică de a acţiona în propriul beneficiu, de a aprecia critic asupra conţinutului şi consecinţelor social-juridice ce pot decurge din actul semnat, neavând capacitate psihică de exerciţiu (sintagmă similară celei de discernământ abolit, uzitată în cauze penale).
Acest Raport de Nouă Expertiză medico-legală psihiatrică Nr.A6/645/11/18.10.2011 a fost avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală „M.M.” B.
La cererea pârâtei-reclamante s-au înaintat cele două lucrări de expertiză medico-legale efectuate în cauză Comisiei Superioare Medico-Legale ce funcţionează pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală „M.M.” spre avizare şi verificare, iar prin Avizul nr.E2/645/11/2.11.2011, Comisia Superioară, examinând materialul înaintat, a aprobat Raportul de Nouă Expertiză medico-legală psihiatrică nr.A6/645/11/18.10.2011 efectuat de Institutul Naţional de Medicină Legală „M.M.” B.
Apelul este fondat.
Referitor la acţiunea ce formează obiectul dosarului nr.2584/109/2008, prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.1423/19.05.2008 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „M.B.” trebuie reţinut că, faţă de concluziile Raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică privind pe F.C., avizat de Comisia Superioară de Medicină Legală, s-a stabilit că, pacienta F.C., prezenta la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, respectiv 19.05.2008 „Demenţă în boala Alzheimer tip mixt (şi vasculară), formă moderat/severă, confirmată clinic, psihologic şi imagistic, HTA st.II, insuficienţă circulatorie cerebrală vertebro-bazilară, Angiopatie retiniană hipertensivă st.II, Fractură EDR antebraţ drept-veche de 7 zile, Cataractă operată (Cod OMS: F 00.2, G 30.8, Z 04.6). Susnumita nu avea capacitate psihică de a acţiona în propriul beneficiu, de a aprecia critic asupra conţinutului şi consecinţelor social-juridice ce pot decurge din actul semnat, neavând capacitate psihică de exerciţiu (sintagmă similară celei de discernământ abolit, uzitată în cauze penale).
Faţă de concluziile Raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică, considerentele reţinute de prima instanţă doar pe baza probelor administrate la fond, nu corespund realităţii.
Potrivit art.948 Cod civil, între condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt şi acelea privind capacitatea de a contracta şi consimţământul valabil al părţilor ce se obligă.
Ori, astfel cum rezultă din actele dosarului şi în special din concluziile Raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică, reclamanta nu avea discernământ la momentul încheierii convenţiei în litigiu, neavând capacitatea de a aprecia asupra conţinutului şi consecinţelor ce decurg din actul semnat.
Fiind vorba de un act juridic bilateral, consimţământul părţilor trebuie să existe la momentul încheierii actului şi să fie dat de o persoană cu discernământ, iar în lipsa consimţământului lipseşte însăşi manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.
În lipsa voinţei juridice de a contracta, încheierea actului juridic în litigiu încalcă principiile autonomiei de voinţă şi principiul voinţei reale a părţilor.
Faţă de aceste considerente privind lipsa discernământului reclamantei, stare de fapt dovedită cu probele administrate în cauză, se constată că însăşi condiţia esenţială a existenţei consimţământului valabil al reclamantei a lipsit la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, situaţie ce conduce la nulitatea convenţiei, impunându-se admiterea acţiunii reclamantei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa ca urmare a neîndeplinirii cerinţelor esenţiale de validitate ale convenţiei, respectiv pentru lipsa consimţământului valabil al reclamantei la încheierea convenţiei, analiza celorlalte critici formulate prin apel şi susţinute prin concluziile orale puse în cauză nu se mai impune.
Referitor la acţiunea ce formează obiectul dosarului nr.6923/280/2008, conexat la dosarul nr.2584/109/2008, prin care pârâta-reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă F.C., pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul de 3300 m.p., iar în subsidiar, obligarea la plata sumei de 250.000 lei, trebuie reţinut, în primul rând, că cele două cauze nu puteau fi soluţionate împreună, impunându-se suspendarea celei de-a doua acţiuni, până la soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Procedând în alt mod, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.244 al.1 pct.1 şi cele ale art.129 al.5 Cod procedură civilă, care obligă instanţa să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală, privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, astfel cum s-a şi decis în practica judiciară.
În al doilea rând, trebuie reţinut că, faţă de considerentele privind lipsa consimţământului valabil al reclamantei la încheierea convenţiei în temeiul căreia s-a solicitat, prin acţiunea conexată, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi având în vedere soluţia ce se va pronunţa, ca urmare a admiterii acţiunii reclamantei, se impune respingerea acţiunii conexate, formulată de pârâta-reclamantă ca neîntemeiată.
Referitor la cererea pârâtei-reclamante de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta-pârâtă, trebuie reţinut că, aceasta se impune a fi admisă, faţă de disp. art.274 al.3 Cod procedură civilă şi având în vedere valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocaţi, în sensul reducerii doar a cheltuielilor cu onorariul de avocat în apel, de la 119.000 lei la 25.000 lei, reprezentând puţin peste dublul cheltuielilor cu onorariul de avocat la fond (11.900 lei), obligând pârâta-reclamantă la toate celelalte cheltuieli de judecată solicitate de reclamantă prin notele scrise depuse la dosar la data de 29.02.2012.
În consecinţă, curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantei-pârâte F.C. şi a schimbat sentinţa, în sensul că a fost admisă acţiunea reclamantei şi anulată promisiunea de vânzare-cumpărare nr.1423/19.05.2008, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
A fost respinsă acţiunea conexată, formulată de pârâta-reclamantă S.C. D&D G.I. S.R.L. P.
În baza art.274 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, a fost admisă cererea pârâtei de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată şi a fost obligată pârâta, la cererea reclamantei, la 43.925,34 lei cheltuieli de judecată la fond şi în apel.
Conflicte de muncă şi asigurări sociale
12. Reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei. Proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea cu mijloacele utilizate.
Art.1 din Legea nr.118/2010
Decizia nr.20/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analiza condiţiilor ingerinţei statului în dreptul de proprietate pe care reclamanţii l-au dobândit asupra salariilor, făcută de către Curtea Constituţională are un caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, astfel că se poate reţine ca fiind justificată pentru considerentele arătate, măsura temporară a reducerii salariilor până la data de 31.12.2010.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.20/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat că prin măsurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie.
S-a reţinut că, diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinţei, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr.118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi din deciziile Curţii Constituţionale nr.872/2010 şi nr.874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenţa dreptului).
Totodată, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României (cererea nr.44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr.44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar[1], cu modificările şi completările ulterioare.
Decizia civilă nr. 3/09 ianuarie 2012
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 2.09.2010, reclamanţii N.N., R.D., R.C., R.V., P.Gh.D., D.C., M.M., O.N., V.A.D., C.F. şi G.I. au chemat în judecată pe pârâta Comuna P.-M. reprezentată prin primar D.A.D., solicitând ca, prin sentinţa ca se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea dispoziţiilor emise de Primarul comunei P.-M. la data de 7.07.2010, prin care le-au fost diminuate salariile cu 25%, precum şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale dintre sumele-drepturi salariale efectiv încasate şi cele cuvenite reclamanţilor potrivit contractelor individuale de muncă şi actelor adiţionale la acestea, începând cu luna iulie 2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În motivare, reclamanţii au arătat că sunt salariaţi ai Primăriei P.-M., iar la data de 5.08.2010, când au primit plata salariului aferent lunii iulie 2010, au luat cunoştinţă despre măsura diminuării drepturilor salariale cu 25% faţă de luna precedentă. S-a arătat că o astfel de măsură unilaterală nesocoteşte prevederile art. 40 alin.2 lit.c din Codul muncii, privind obligaţia angajatorului de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractele de muncă aplicabile şi din contractele individuale de muncă, dar nesocoteşte deopotrivă şi principiul forţei obligatorii a contractului de muncă şi pe cel al consensualismului, potrivit cu care părţile sunt libere să stabilească modalitatea de încheiere, de modificare ori de încetare a raporturilor de muncă, în limitele legii, iar salariul reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă, un drept convenit în conţinutul contractului, potrivit art.17 alin.2, 3 din cod şi asupra căruia nu se pot aduce modificări decât de către părţi, prin acord, iar nu de către angajator, în mod unilateral, ori de către stat – care este un terţ în raportul juridic de muncă. În plus, prin edictarea, de către stat, a unei legi de diminuare a salariilor numai în sectorul bugetar, s-a creat o diferenţă de tratament nejustificată între personalul bugetar şi salariaţii încadraţi în muncă de către angajatori privaţi, atât timp cât protecţia juridică a raporturilor de muncă este realizată prin aceleaşi norme, atât pentru sectorul bugetar, cât şi pentru mediul privat.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru considerentul că măsura dispusă prin dispoziţiile contestate de reclamanţi a fost impusă de prevederile Legii nr.118/2010, care, în cuprinsul art.1, a prevăzut diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, stabilite conform Legii nr. 330/2009 şi O.U.G. nr. 1/2010. S-a arătat că această lege a fost supusă controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a decis că sunt respectate prevederile art. 53 din Constituţia României, că reprezintă o măsură cu caracter temporar şi nediscriminatoriu şi este justificată de necesitatea restabilirii echilibrului bugetar în condiţii de criză economică. De asemenea, s-a arătat că reducerea cheltuielilor bugetare a determinat şi retragerea din bugetul local a sumelor defalcate din TVA, cu destinaţia „Cheltuieli de capital”, ceea ce a redus şi mai mult fondurile aflate la dispoziţia primăriei, iar la nivel de instituţie nu există contracte colective de muncă.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.116/1 februarie 2011, a admis contestaţia şi a dispus anularea dispoziţiilor cu nr.198, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 208, 209 si 210 emise la data de 7.07.2010 de către Primarul comunei P.-M.
A obligat pe pârâtă la plata diferenţelor salariale dintre sumele (drepturi salariale) efectiv încasate şi cele cuvenite reclamanţilor potrivit contractelor individuale de muncă şi actelor adiţionale la acestea, începând cu luna iulie 2010 şi până în luna decembrie 2010 inclusiv, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că măsura diminuării cu 25% a salariului brut al reclamanţilor, începând cu data de 3 iulie 2010, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a avut drept fundament o normă de drept intern şi că, în privinţa aplicării acesteia, intimata nu avea o marjă de apreciere ori de interpretare, şi nici putere decizională asupra modalităţii de punere în executare, comportamentul său fiind predeterminat prin chiar legea în discuţie.
S-a constatat însă că, diminuând într-o aşa de mare măsură drepturile salariale recunoscute şi reglementate de legislaţia anterioară, astfel cum ele se găseau în plată, prin adoptarea unui nou act normativ, statul român şi-a încălcat obligaţiile asumate prin ratificarea Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu specială referire la protecţia proprietăţii private, realizată prin art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar şi a altor norme din alte documente internaţionale, respectiv art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, realizându-se prin aceasta o ingerinţă care afectează dreptul în substanţa sa, şi iată de ce:
Mai întâi, s-a precizat că dreptul la un salariu, corolar al dreptului la muncă, este recunoscut în legislaţia internă ca un drept fundamental şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
În al doilea rând, s-a arătat că, în privinţa personalului plătit din fonduri publice, statul are, în principiu, posibilitatea (recunoscută ca un drept) de a decide cu privire la drepturile salariale, al căror cuantum îl poate modifica în diferite perioade de timp, prin intervenţii legislative. Problema care se pune, însă, în legătură cu acest aspect, este aceea de a se identifica limitele până la care se poate întinde această putere discreţionară, mărimea marjei de apreciere a statului în alegerea politicilor economice şi a construcţiei bugetare, astfel ca ele să se menţină în cadrul general de legalitate. În alţi termeni, până unde poate să fie concepută ca „legală”, „justificată”, ori „raţională şi rezonabilă” o măsură de diminuare a salariilor bugetarilor dispusă printr-o modificare legislativă, şi asupra căror componente ale salariilor, în final - până la ce procent de diminuare a drepturilor băneşti se poate ajunge prin exerciţiul actului de putere.
Nu există un criteriu fix, imuabil, de tranşare a acestei chestiuni, nici Curtea Europeană nu a enunţat o „formulă” de rezolvare a acestei probleme, ci a oferit o abordare „de la caz la caz”, constatând, întotdeauna în concret, dacă reclamantul a suferit o încălcare a vreunui drept ocrotit de Convenţie.
Pus să se pronunţe asupra acestor chestiuni (în condiţiile în care asupra demersului legislativ al statului s-au formulat critici de neconvenţionalitate), în lipsa unei jurisprudenţe a Curţii Europene, prin care să fi fost analizate chiar aceste aspecte, adică posibilitatea de a se invoca o încălcare a art.1 din Primul Protocol prin simplul fapt al diminuării (importante) a salariilor bugetarilor, de către stat, printr-o intervenţie legislativă, judecătorul naţional are, însă, obligaţia de a analiza direct dispoziţiile Convenţiei, în raport de normele interne (incluzând aici şi deciziile Curţii Constituţionale). Deciziile Curţii Europene pronunţate în materia drepturilor salariale au presupus luarea în consideraţie a unor particularităţi esenţiale de speţă (cum sunt existenţa unor drepturi stabilite anterior prin hotărâri judecătoreşti, problema dreptului de a primi în continuare anumite sporuri şi stimulente, cea a drepturilor stabilite în urma mutării pe un alt post, ori a plăţii salariilor pentru munca anterior prestată, ce au constituit circumstanţele particulare în cauzele Mureşanu c.României, Aurelia Popa c.României, Lelas c.Croaţiei, Vilho Eskelinen c.Finlandei, Kechko c.Ucrainei); aceasta face exclusă aplicarea, în speţa de faţă, a argumentelor reţinute de Curte în acele decizii.
În abordarea problemei în discuţie, trebuie pornit de la premisa că, dacă puterea discreţionară a statului nu este cantonată doar la acea componentă a salariului constând în suplimente, sporuri, stimulente şi alte adaosuri (faţă de care există deja o jurisprudenţă suficient conturată a Curţii Europene, în sensul că ele nu intră în zona de interes a protecţiei unui drept de proprietate în înţelesul art. 1 din Primul Protocol) şi dacă se consideră că puterea de discreţie poate fi extinsă şi asupra componentei esenţiale a salariului (salariul de bază/salariul de încadrare), într-o proporţie atât de însemnată, argumente precum dreptul statului la adoptarea oricăror reduceri de salarii nu mai subzistă; altminteri, s-ar ajunge lesne la concluzia că orice reducere, în orice procent (ex. – de 90%), dacă este prevăzută de o lege şi dacă este justificată formal de o anumită situaţie pretins obiectivă, este şi permisă, ceea ce, desigur, nu ar constitui decât o expresie pură a arbitrariului şi ar lovi în fundamentul statului de drept.
Apoi, reclamanţii dobândiseră drepturile lor în temeiul unei legi speciale anterioare, suficient de clare şi previzibile, lege care le permitea să-şi previzioneze, la nivel individual şi familial, o anumită conduită şi o manieră de gestionare prezentă şi viitoare a acestor venituri; o asemenea prerogativă trebuie recunoscută ca făcând parte din dreptul de dispoziţie al oricărei persoane asupra unei componente a patrimoniului său legal dobândit, iar diminuarea într-o proporţie într-atât de însemnată a acesteia, prin intervenţia intempestivă a legiuitorului, nu poate avea altă consecinţă decât afectarea substanţei dreptului în partea sa cea mai importantă şi definitorie – prerogativa dispoziţiei.
Nu se poate exclude, deci, de plano, problema încălcării dreptului la proprietatea asupra bunurilor individului, mai ales că, în raporturile sale de muncă cu statul, el este partea cea mai slabă, fără posibilitatea vreunei negocieri, iar, pe de altă parte, statul este prezumat solvabil.
Noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern, sau în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (Hotărârea Curţii în cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr. 1.513/03, & 65, CEDO 2005-IX).
Din această perspectivă, s-a considerat că reclamanţii aveau, la data intrării în vigoare a noii legi, un bun, în accepţiunea art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, ce le-a fost afectat printr-o ingerinţă din partea statului.
Asupra justificării ingerinţei, instanţa trebuie să analizeze dacă ingerinţa denunţată se justifică, respectiv dacă ea era legală în sensul noţiunii de supremaţie a dreptului, dacă măsura era necesară într-o societate democratică şi dacă se respecta principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între scopul legitim urmărit şi urmările produse. Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor (Ex-Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, & 79 CEDO 2000-XII, (Beyler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, & 109 - 110, CEDO 2000-I; Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, nr. 14.340/05, & 70, 8 iulie 2008). Or, cum s-a arătat deja, tocmai exigenţele legate de caracterul accesibil şi previzibil al noii reglementări nu sunt satisfăcute, aşa încât se poate constata că, în cazul de faţă, claritatea şi previzibilitatea impuse de noţiunea de „legalitate" au fost serios afectate, iar măsura nu mai apare astfel ca fiind justificată şi rezonabilă, necesară într-o societate democratică.
Restrângerea exerciţiului unor drepturi, în lumina celui de al treilea paragraf al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană, trebuie să se raporteze la păstrarea echilibrului între drepturile individului şi interesele mai largi ale unei societăţi democratice; în acest domeniu, jurisprudenţa Curţii Europene a stabilit regula strictei interpretări asupra condiţiilor de restricţionare: aceste restricţii trebuie să fie prevăzute de lege şi să fie necesare într-o societate democratică, „nici un alt criteriu decât acelea menţionate în însăşi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricţii şi că aceste criterii trebuie să fie înţelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înţelesul obişnuit” (cauza Sunday Times c. Regatului Unit – 1979). Adoptarea de restricţii prevăzute de lege impune ca legea respectivă să fie accesibilă şi formulată în mod precis, astfel ca orice cetăţean să-şi poată adapta conduita, iar exerciţiul puterii de discreţie al statului să vizeze un scop legitim (cauza Malone c. Regatului Unit – 1984).
Pe de altă parte, este adevărat că, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Europeană, statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a stabili ceea ce este în interesul public, mai ales atunci când este vorba de adoptarea şi aplicarea unor măsuri de reformă economică sau de justiţie socială (hotărârea Viaşu împotriva României - 2008, hotărârea Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei, nr. 38.222/02), însă se poate constata că mecanismul ales de legiuitorul intern, în adoptarea măsurilor de austeritate nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art.1 din Protocolul nr.1 şi cu celelalte reglementări din Convenţie. Curtea Europeană a decis chiar că un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica restrângerea drepturilor şi libertăţilor, dacă criza sau pericolul public nu au un caracter excepţional, de o aşa gravitate încât măsurile normale sau restricţiile permise de Convenţie pentru asigurarea siguranţei publice, a sănătăţii şi ordinii să se dovedească ineficiente (Grecia – 1969), şi că în nici un caz nu există o justificare din partea statului atunci când criza sau starea excepţională sunt, ele însele, în tot sau în parte, rezultatul unor politici greşite ori al neluării măsurilor adecvate astfel încât drepturile şi libertăţile cetăţenilor să nu fie afectate într-o aşa de mare măsură încât ei să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă pe reclamanţi să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea Europeană a statuat că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, de regulă, o măsură excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). Chiar dacă aceste statuări vizau o cauză de expropriere, ele dobândesc o valoare de principiu, acolo unde a existat o încălcare a unui drept ocrotit de Convenţie şi consecinţele acestei încălcări nu au fost reparate.
Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absenţa unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu a fost justificată şi cauza (străină de conduita cetăţenilor) care a condus la starea de lucruri actuală, ce ar reclama intervenţia de austeritate, cauză care să nu aibă legătură cu propria sa activitate (a Guvernului), comisivă sau omisivă; nu a fost justificată nici lipsa totală a despăgubirilor sau, în genere, a oricăror compensări, statul neoferind posibilitatea reclamanţilor de a-şi recupera valoarea patrimonială de care au fost lipsiţi. Nu s-a justificat de către stat nici nealegerea altor variante care ar fi înlăturat consecinţele încălcării dreptului, cum ar fi, bunăoară, eliberarea unor titluri de creanţă plătibile la momentul când s-ar fi considerat că este cu putinţă, preferându-se varianta în care, recunoscându-se totuşi că partea diminuată din salarii trebuie restituită bugetarilor, s-a decis că măsura va dura până la data de 31.12.2010, după care se va reveni la vechile salarii, anterioare diminuării, dar nu s-a compensat diminuarea deja realizată. Statul îşi asumase o obligaţie de rezultat, odată cu adoptarea măsurii de austeritate, anume aceea de a reveni, la data de 31.12.2010, la situaţia anterioară, pentru că altfel nu mai subzista constituţionalitatea legii, numai că acest lucru nu s-a întâmplat, iar la expirarea termenului, Guvernul a invocat din nou aplicarea art. 53 din Constituţie pentru restrângerea exerciţiului drepturilor, prin expunerea de motive a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, adoptând conceptul de „revenire etapizată” la cuantumul salariilor la nivelul anterior Legii nr. 118/2010, şi hotărând o majorare salarială de 15% din salariile diminuate cu 25%; această lege a fost, de asemenea, declarată constituţională, prin Deciziile nr. 1655 şi 1657 din 2010 ale Curţii Constituţionale, cu motivarea, de esenţă, că este prerogativa legiuitorului, care va decide în funcţie de situaţia economică şi financiară a ţării, stabilirea modalităţii de realizare a procesului de revenire etapizată a cuantumului drepturilor salariale, Curtea reţinând şi Opinia nr.598/20.12.2010 a Comisiei de la Veneţia, ale cărei argumente au fost extinse până la a considera că statul poate, temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice, răspunzând astfel unei situaţii de gravă criză economică ce afectează statul – „qui potest plus, potest minus”.
Or, într-o asemenea manieră de abordare, reclamanţii sunt, practic, lipsiţi în mod esenţial de dreptul de previzionare şi de orice certitudine cu privire la momentul sau la anul în care îşi vor putea vedea restabilite, cel puţin pentru viitor, vechile cuantumuri anterioare Legii nr.118/2010. Aceasta, împreună cu lipsa totală a despăgubirilor sau, în genere, a oricăror compensări pentru reducerile deja aplicate, le-a impus cetăţenilor (şi reclamanţilor) o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
În aceste condiţii, chiar presupunând că ingerinţa în dreptul reclamanţilor este prevăzută de lege şi că ea ar servi unei cauze de utilitate publică (aceea de a se preveni colapsul financiar şi ameninţarea la adresa statului), tribunalul a apreciat că reducerea salariilor de încadrare, într-o aşa de mare măsură, şi imposibilitatea reclamanţilor de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani rezultate din aplicarea măsurilor de austeritate, reunite cu împrejurarea că statul, după ce şi-a asumat obligaţia de a reveni asupra acestor măsuri după un termen determinat, nu a făcut-o, fac ca justul echilibru - care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii reclamanţilor asupra bunurilor lor şi cerinţele interesului general – să fi fost distrus, reclamanţii suportând, astfel, o sarcină specială şi exorbitantă.
Dacă se are în vedere că, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr.872 şi 874 din 2010 (dar şi prin Deciziile nr.1655 şi 1657 din 2010), s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziţii constituţionale, pe care Curtea le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că aceste decizii nu pot să acopere, prin problema de drept analizată şi prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speţa dedusă judecăţii; concordanţa Legii nr.118/2010 cu textele constituţionale, pe care Curtea a constatat-o, cu toată ampla motivare asupra ameninţării la adresa stabilităţii economice, nu se poate substitui aprecierii instanţelor în orice situaţie în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.
Instanţele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepţiunea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară (art.1 alin.1 şi art.2), independente şi imparţiale, sunt şi trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competenţă şi singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internaţională, în baza prevederilor art.20 alin.2 din Constituţie, potrivit cu care „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Aşadar, a nega prerogativa instanţelor de a aprecia ele însele, în mod independent şi imparţial, asupra modului de aplicare şi interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi legi a fost făcută de Curtea Constituţională (care nu reprezintă un „tribunal independent şi imparţial” în accepţiunea Convenţiei), înseamnă a le nega acestora puterea (şi obligativitatea) de a soluţiona pretenţia dedusă judecăţii, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluţia statului de drept, din perspectiva cerinţelor primului paragraf al art. 6 din Convenţie.
Fără a nega obligativitatea unei hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională, trebuie totuşi amintit că deciziile acesteia (inclusiv considerentele decisive) sunt general obligatorii numai atunci când se constată o încălcare a vreunei norme constituţionale printr-o altă normă internă (în interpretarea sistematică a art. 12 alin. 3 din Legea nr.47/1992 cu modificările ulterioare), ceea ce, evident, nu este cazul în speţă. În cazul respingerii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate, este, de altfel, posibilă formularea unor noi excepţii, iar Curtea Constituţională poate proceda, pe baza unor noi argumente, sau ca urmare a revenirii la practica anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Instanţele judecătoreşti sunt ţinute, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să nu aplice legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În sensul aplicării cu prioritate a normelor internaţionale în materia protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului faţă de dreptul intern, chiar dacă există o decizie a Curţii Constituţionale în care s-a constatat constituţionalitatea, precum şi asupra obligaţiei judecătorului naţional de a analiza el însuşi compatibilitatea textului naţional (reţinut de Curte Constituţională ca fiind constituţional) cu dispoziţiile internaţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a pronunţat chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg şi chiar într-o cauză împotriva României.
Astfel, în considerentele deciziei Curţii Europene din 07 decembrie 2007, în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr.2), publicată în M.Of. nr.830/05 decembrie 2007 (cererea nr. 71.525/01), s-a analizat raportul dintre dreptul intern (dat de o decizie a Curţii Constituţionale) şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994 şi jurisprudenţa sa, precum şi obligaţiile judecătorului naţional în legătură cu acestea. În cazul concret (dar statuările au valoare de principiu, cu aplicabilitate ori de câte ori se pune în discuţie aceeaşi problemă), Curtea a decis că „În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale (…) de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. (…) Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, & 26).”
Obligativitatea judecătorului naţional de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale faţă de legislaţia internă, chiar dacă s-a procedat la verificarea constituţionalităţii acesteia de către Curtea Constituţională, a fost statuată şi în materia dreptului comunitar, care are, de asemenea, preeminenţă faţă de dreptul intern, la fel ca şi prevederile internaţionale referitoare la protecţia juridică a drepturilor omului.
Principiul supremaţiei dreptului comunitar a fost consacrat prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 15 iulie 1964, în cauza Costa c. E.N.E.L., 6/64, Recueil 1964, p.1141, iar prin hotărârea Curţii din 9 martie 1978, în cauza Administrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, s-a statuat, cu aceeaşi forţă, că: „Judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional.”
Aplicând cu prioritate reglementările internaţionale în materia drepturilor omului sau dreptul comunitar, instanţele de judecată nu depăşesc limitele puterii judecătoreşti şi nu îşi arogă atribuţii specifice celorlalte două puteri în stat (legislativă şi executivă), deoarece nu creează noi norme juridice, ci le aplică pe cele internaţionale existente în defavoarea celor interne, norme internaţionale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit parte a dreptului intern.
Aşadar, faţă de toate considerentele expuse, salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă, poate fi considerat un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar prin acţiunea (comisivă şi omisivă) a statului, care avea sarcina să găsească soluţii pentru contracararea efectelor crizei economice prin politici economice şi sociale adecvate, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, instanţa a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, reţinute în mod nelegal, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.
În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care se solicită restituirea sumelor reţinute nelegal, cererea de chemare în judecată are o formulare ambiguă, precizând numai momentul de la care se solicită plata acestor sume, iar nu şi cel până la care se apreciază că ar fi îndreptăţiţi la primirea lor. Având în vedere această formulare, în care s-a precizat că se solicită şi sume ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată, faptul că salariul se acordă lunar, fiind o plată succesivă ce devine scadentă la sfârşitul lunii pentru care se datorează, tribunalul a apreciat, în limitele învestirii, că obligarea pârâtei la plata diferenţelor dintre sumele datorate şi cele efectiv plătite trebuie să privească toată perioada în care Legea nr.118/2010 şi-a produs efectele, adică perioada iulie 2010 – decembrie 2010, întrucât, de la 1.01.2011 a intrat în vigoare o nouă lege de salarizare, cu alte dispoziţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta Comuna P.-M. prin Primar, criticând-o pentru următoarele motive:
Dispoziţiile a căror anulare a fost dispusă de instanţă au fost emise în conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, având drept fundament o normă de drept intern cu privire la care recurenta nu putea să aprecieze, să interpreteze sau să aibă o putere decizională. Măsurile de restrângere luate s-au aplicat tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, fiind obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea consecinţelor crizei economice.
Măsura menţionată îndeplineşte cerinţele art.53 din Constituţie, Curtea Constituţională a României a decis că Legea nr.118/2010 este constituţională; cum rezultă din motivarea Guvernului, determinată de evaluarea Comisiei Europene soluţia legislativă cuprinsă în art.1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, fiind necesar într-o societate democratică şi existând o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit.
Curtea, analizând sentinţa recurată, a constatat că recursul este fondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanţilor le-a fost diminuat salariul cu 25%, începând cu data de 1.07.2010, în temeiul art.1 din Legea nr.118/2010, adoptată de către Parlamentul României pentru apărarea securităţii naţionale, aşa cum rezultă din expunerea de motive, măsura fiind dispusă în condiţiile art.53 din Constituţia României.
Apărarea securităţii naţionale, precum şi a altor valori fundamentale prevăzute în Legea fundamentală pot constitui temeiuri suficiente pentru ca statul să intervină şi să restrângă drepturi şi libertăţi, cu condiţia ca restrângerea să fie necesară într-o societate democratică, proporţională cu situaţia care a determinat-o, să nu aibă caracter discriminatoriu şi să fie limitată în timp, potrivit dispoziţiilor art.53 din Constituţia României.
Cu privire la această lege, Curtea Constituţională, prin decizia nr.872 din 25.06.2010, a reţinut că restrângerea drepturilor salariale este conformă cu principiile constituţionale la care s-a făcut referire, scopul său fiind acela să menţină democraţia şi salvgardarea fiinţei statului, care poate să intervină prin măsuri legislative la restrângerea exerciţiului unor drepturi, soluţia fiind în conformitate cu principiile de drept internaţional.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea statului de a interveni în restrângerea unor drepturi pentru apărarea unui interes de ordin public, însă ingerinţa sa trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de un interes public şi să existe o proporţionalitate a măsurii cu situaţia care a determinat-o.
Tot în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, fiindcă aceste drepturi sunt strâns legate de nivelul resurselor bugetului ce asigură sumele necesare plăţilor, dar odată stabilit titularul se poate bucura de un drept de proprietate şi de o speranţă legitimă în sensul că va fi primit şi pe viitor.
Salariul este considerat a fi un bun, atât în înţelesul dreptului intern, cât şi în accepţiunea Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de proprietate şi protecţia juridică a acestuia.
Într-o asemenea accepţiune este cert că reclamanţii au dobândit un drept de proprietate asupra drepturilor salariale, cu privire la care Statul putea să intervină numai în condiţiile art.53 din Constituţia României, a principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Jurisprudenţei CEDO, precum şi a celorlalte principii de drept internaţional.
Intervenţia statului de a diminua salariile cu 25% a fost prevăzută prin Legea nr.118/2010, apreciată de către Curtea Constituţională ca fiind conformă cu principiile Legii fundamentale, ingerinţa Statului Român în limitarea acestui drept fiind supusă îndeplinirii unor condiţii, respectiv a păstrării unui echilibru just între interesul de ordin general şi interesele reclamanţilor ale căror drepturi salariale au fost astfel diminuate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.118/2010, ce diminuează salariul cu 25%, Curtea Constituţională a analizat şi măsura proporţionalităţii, în sensul că restrângerea dreptului salarial nu a creat o disproporţie între cele două interese aflate în concurs, păstrându-se un just echilibru între scopul legitim urmărit de reducere a cheltuielilor bugetare ce corespunde interesului general al societăţii şi protecţia drepturilor salariaţilor, stare de echilibru care a apărat şi substanţa acestui drept, o altă cauză a neafectării dreptului în substanţa sa fiind şi caracterul temporar al măsurii diminuării salariului, respectiv aceasta trebuia să dureze până la data de 31.12.2010.
Analiza condiţiilor ingerinţei statului în dreptul de proprietate pe care reclamanţii l-au dobândit asupra salariilor, făcută de către Curtea Constituţională are un caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, astfel că se poate reţine ca fiind justificată pentru considerentele arătate, măsura temporară a reducerii salariilor până la data de 31.12.2010.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.20/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat că prin măsurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie.
S-a reţinut că, diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinţei, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr.118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi din deciziile Curţii Constituţionale nr.872/2010 şi nr.874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
În altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenţa dreptului).
Totodată, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României (cererea nr.44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr.44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar[1], cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de argumentele mai sus expuse, a fost admis recursul în baza art.312 Cod procedură civilă, modificată sentinţa, iar pe fond a fost respinsă acţiunea.
13. Principiul contributivităţii. Posibilitatea valorificării la stabilirea şi recalcularea pensiei a formelor de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1, lit. a din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr.57/1974.
Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Decizia Curţii Constituţionale nr.736 din 24 octombrie 2006
La data de 17 octombrie 2011, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, s-a pronunţat în recurs, în interesul legii prin decizia nr.19/2011. Prin această decizie, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: în interpretarea dispoziţiilor art.2, lit.e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi ale asigurării sociale şi ale art.1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, a stabilit că, formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1, lit.a din legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr.57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut, şi pentru acestea s-a plătit contribuţie de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
La pronunţarea soluţiei, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, a avut în vedere printre altele şi Decizia Curţii Constituţionale nr.736 din 24 octombrie 2006, care nu a exclus „de plano” posibilitatea valorificării veniturilor enumerate în mod exhaustiv de O.U.G. nr.4/2005 ci a prevăzut că aplicativitatea la cazul concret a acestor prevederi legale se stabileşte de instanţă, în funcţie de includerea sau nu a acestor venituri în baza de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale.
Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, problema dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor şi dacă s-a încasat sau nu contribuţie de asigurări sociale de stat, pentru veniturile excluse de la pontajul anual, constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
În concluzie, neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor (drepturi de pensie calculate conform contribuţiei de asigurări sociale) şi crearea unei discriminări între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, O.U.G. nr.4/2005 fiind emisă în considerarea atingerii scopului fundamental al înlăturării inechităţilor dintre persoanele pensionate sub imperiul Legii nr.3/1977, în raport cu cele pensionate. sub imperiul Legii nr.19/2000, în ceea ce priveşte cuantumul acestor drepturi.
Astfel, în condiţiile în care se constată de instanţa investită cu cereri de recalculare a pensiilor, că pentru sumele salariale, reprezentând venituri suplimentare pentru munca în acord, angajatorul a plătit contribuţie de asigurări sociale la sistemul public de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuţie de asigurări sociale plătite de către angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare obţinute de către salariaţi, este firesc ca această contribuţie să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de pensie.
În conformitate cu dispoziţiile art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, sunt obligatorii.
Această concluzie este întărită de considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, enunţate în cauza M. contra R. (Hotărârea din 22 noiembrie 2002, paragraful 42) astfel: în ceea ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile Unite al Curţii Supreme de Justiţie, Curtea reaminteşte că reunirea Secţiilor Unite ale unei jurisdicţii are drept scop să confere autoritate deosebită celor mai importante decizii de principiu pe care această jurisdicţie este chemată să le pronunţe, această autoritate particulară, fiind vorba de o Curte supremă - se impune secţiilor acestei jurisdicţii, ca şi jurisdicţiilor inferioare, fără a se aduce atingere dreptului şi sarcinii lor de a examina, în totală independenţă, cazurile concrete care le sunt supuse judecăţii.
Decizia civilă nr. 244/01.02.2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 14.02.2011, reclamanta N.L. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii A., solicitând obligarea acesteia la recalcularea pensiei conform adeverinţei nr.644/20.03.2009 eliberată de S.C. P.A. S.A.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin cererea nr.29889/19.01.2011 a solicitat pârâtei recalcularea drepturilor de pensie conform adeverinţei nr.664/20.03.2009 eliberată de S.C. P.A. S.A, cerere la care a primit răspuns negativ.
A învederat reclamanta că veniturile suplimentare menţionate în adeverinţa nr.664/20.03.2009 au caracter permanent, ca urmare a aplicării sistemului de acord global în Institutele de Proiectare.
În plus, reclamanta a arătat că adeverinţa emisă de fostul angajator atestă în mod expres că în perioada indicată, aceste câştiguri suplimentare au făcut parte din fondul de salarii pentru care s-au reţinut şi plătit la stat contribuţiile pentru asigurări sociale, conform legislaţiei în vigoare la acea dată.
S-a susţinut de către reclamanta că prin neluarea în considerare a câştigurilor menţionate în adeverinţa nr.664/20.03.2009 se încalcă principiul contributivităţii prevăzut de art.2 lit.c din Legea nr.19/2000.
În susţinerea acţiunii formulate, reclamanta a anexat un set de înscrisuri (f.3-37 dosar fond).
La data de 29.09.2011 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că prin cererea înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii A. sub nr.29889/19.01.2011, reclamanta a solicitat recalcularea drepturilor sale de pensie în baza adeverinţei nr.664/20.03.2009.
Prin adresa nr.29889/C/31.01.2011 reclamantei i s-a comunicat că nu sunt luate în calcul formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie sau după timp.
Pârâta a susţinut că sumele încasate de reclamantă în baza acordului global în perioada ianuarie 1988 – decembrie 2000, evidenţiate în conţinutul adeverinţei nr. 664/20.03.2009, nu pot fi utilizate la determinarea punctajului mediu anual, deoarece nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001.
Referitor la dispoziţiile art.2 lit.e din Legea nr.19/2000, se arată că acestea îşi găsesc aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000, numai cu privire la persoanele asigurate care au obligaţia să plătească contribuţia de asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale. Pentru perioada anterioară datei de 01.04.2001 sunt incidente dispoziţiile art.164 din Legea nr.19/2000 care permit valorificarea în procesul de stabilire a punctajelor anuale doar a veniturilor obţinute ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare, cu excluderea veniturilor rezultate din formele de retribuire în acord global.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.19/2000 şi OUG 4/2005.
Sub aspectul probatoriului, în cauză a fost încuviinţată şi administrată pentru ambele părţi proba cu înscrisuri:
Prin sentinţa civilă nr.1977 din 20 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul A., s-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantei prin luarea în considerare a veniturilor obţinute în acord global, potrivit adeverinţei nr.664/20.03.2009 eliberată de S.C. P.A. S.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta este beneficiara unei pensii pentru munca depusă şi limită de vârstă, pensie stabilită în temeiul Legii nr.19/2000, începând cu data de 01.07.2005, aşa cum rezultă din decizia nr.278223/01.09.2005 (fila 10).
Prin cererea înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii A., sub nr.29889/19.01.2011, reclamanta a solicitat recalcularea drepturilor sale de pensie conform adeverinţei nr.664/20.03.2009 emisă de S.C. P.A. S.A.
Conform acestei adeverinţe, în perioada ianuarie 1988 – decembrie 2000, reclamanta a beneficiat de sume de bani „reprezentând acord global cu caracter permanent conform Legii nr.57/1974, art.17 alin.3”.
Potrivit aceleiaşi adeverinţe, în S.C. P.A. S.A. s-a utilizat permanent forma de retribuire în acord global, iar sumele de bani evidenţiate în cuprinsul adeverinţei au fost extrase din statele de plată pentru care angajatorul a virat CAS la bugetul de stat în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Prin adresa nr.29889/C/31.01.2011 pârâta a comunicat reclamantei că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie sau după timp, întrucât nu sunt considerate a fi sporuri cu caracter permanent
În raport de acest răspuns, care constituie practic un refuz de luare în calcul a veniturilor menţionate în adeverinţa nr.664/20.03.2009, reclamanta a promovat prezenta acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor de pensie conform adeverinţei nr.664/20.03.2009 eliberată de S.C. P.A., din care rezultă câştigurile în acord global.
Cu privire la această cerere, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art.2 lit.c din Legea nr.263/2010, sistemul public se organizează şi funcţionează având ca bază principiul contributivităţii, conform căruia, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
Acest principiu de bază, este reluat în modul de calcul al drepturilor de pensie, art.96 alin.1 şi 2 din Legea nr.263/2010 statuând că, „(1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate în anul calendaristic respectiv. (2) Punctajul lunar se calculează prin raportarea câştigului salarial brut/solda brută sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică.”
Potrivit art.12 şi următoarele şi art.40 şi următoarele din Legea nr.57/1974 a retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii, plata în acord, cât şi depăşirea planului pe secţie sunt, fie forme de salarizare, fie criterii în funcţie de care se stabileşte retribuţia tarifară majorată.
Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.3/1977, act normativ în vigoare pentru perioada 1988-2000 (perioadă la care se referă adeverinţa nr.664/20.03.2009 eliberată de S.C. P.A. S.A.), fondurile necesare plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat se constituie din contribuţiile pe care le plătesc angajatorii şi din sumele alocate de la bugetul de stat.
Contribuţia individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.389/1972, care în art.1 a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de perfecţionare profesională, precum şi asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai şcolilor profesionale, pe timpul cât fac practică în producţie, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc şi de durata contractului de muncă.
Textul de lege instituie obligaţia vărsării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei asupra câştigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri.
Distinct de aceasta, art.2 din Decretul nr.389/1972 enumeră drepturile băneşti pentru care nu se datorează contribuţia pentru asigurările sociale de stat, iar între ele nu se regăsesc drepturile ce fac obiectul prezentei judecăţi, adică formele de retribuire în acord global.
Retribuţia tarifară micşorată sau majorată conform art.40 alin.(1) din Legea nr. 57/1974, obţinută pentru munca în acord global este inclusă în câştigul brut realizat de salariat, din care se reţine, potrivit art.1 din Decretul nr.389/1972, o contribuţie de 15% la bugetul asigurărilor sociale de stat.
Prin urmare, pentru aceste sume, angajatorul reclamantei a calculat şi virat contribuţii de asigurări sociale, aspect confirmat prin adeverinţa nr.664/20.03.2009 eliberată de S.C. P.A. S.A.
Pensia pentru limită de vârstă a reclamantei a fost stabilită în anul 2005 în baza prevederilor şi principiilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
În cauza de faţă nu se pune problema recalculării unei pensii stabilite în intervalul 1 iulie 1977 – 31.03.2001, astfel încât să aibă relevanţă interdicţia din pct.VI, anexa la O.U.G. nr.4/2005, ci sunt incidente dispoziţiile tranzitorii ale art.165 din Legea nr.263/2010, care se referă la alin.(1) la determinarea punctajului anual pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001 în funcţie de salariile brute sau nete, respectiv salariile realizate, şi nu în funcţie de salariul tarifar de încadrare.
Respectarea acestei dispoziţii legale tranzitorii impune valorificarea salariului realizat de reclamantă conform adeverinţei nr.664/20.03.2009 la stabilirea drepturilor de pensie.
Reglementarea privind calculul drepturilor de pensie, instituită prin Legile nr.19/2000 şi nr.263/2010 este construită în jurul principiului contributivităţii, potrivit căruia orice element salarial efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care salariatul şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au achitat statului contribuţii de asigurări sociale, trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.
Ceea ce interesează nu este caracterul permanent sau nepermanent al unor venituri (de altfel în adeverinţa nr.664/20.03.2009 se menţionează în mod clar faptul că în S.C. P.A. S.A. s-a utilizat permanent forma de retribuire în acord global), ci faptul că statul şi-a încasat drepturile la momentul cuvenit, iar când vine rândul asiguraţilor să primească o contraprestaţie din partea statului, aceasta trebuie să fie corespunzătoare, pentru a nu se rupe echilibrul raportului juridic dintre părţi.
Împotriva sentinţei civile nr.1977 din data de 20 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv aplicarea greşită a legii, urmând a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului pârâta arată că hotărârea pronunţată de tribunal, este contrară prevederilor legale întrucât a dispus luarea în considerare a veniturilor obţinute în acord global potrivit adeverinţei eliberate de S.C. P.A. S.A. Piteşti. Acestea nu puteau fi utilizate la determinarea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare.
De asemenea conform prevederilor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, acordul global nu reprezintă un spor cu caracter permanent şi nu poate fi utilizat la determinarea punctajului mediu anual.
Arată pârâta că sumele cu titlu de acord global nu reprezintă spor cu caracter permanent neregăsindu-se în dispoziţiile art.10 din Legea nr.3/1977, iar Legea nr.57/1974 şi Legea nr.49/1992 prevăd în conţinutul lor sporurile acordate şi care sunt sporurile cu caracter permanent care fac parte din baza de calcul a pensiei.
În fine, pârâta precizează că pentru perioada anterioară datei de 01 aprilie 2001, sunt incidente dispoziţiile art.165 din Legea nr.263/2010, care permit valorificarea în procesul de stabilire a punctajelor anuale, doar a veniturilor obţinute ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare, cu excluderea veniturilor rezultate prin formele de retribuire în acord global.
De aceea în considerarea celor arătate mai sus, se solicită admiterea recursului şi pe fond respingerea acţiunii.
Reclamanta N.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate, iar recursul nu este fondat.
Astfel, la data de 17 octombrie 2011, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, s-a pronunţat în recurs, în interesul legii prin decizia nr.19/2011. Prin această decizie, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: în interpretarea dispoziţiilor art.2, lit.e, art.78 şi art.164 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi ale asigurării sociale şi ale art.1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, a stabilit că, formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1, lit.a din legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr.57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut, şi pentru acestea s-a plătit contribuţie de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
La pronunţarea soluţiei, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, a avut în vedere printre altele şi Decizia Curţii Constituţionale nr.736 din 24 octombrie 2006, care nu a exclus „de plano” posibilitatea valorificării veniturilor enumerate în mod exhaustiv de O.U.G. nr.4/2005 ci a prevăzut că aplicativitatea la cazul concret a acestor prevederi legale se stabileşte de instanţă, în funcţie de includerea sau nu a acestor venituri în baza de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale.
Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, problema dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor şi dacă s-a încasat sau nu contribuţie de asigurări sociale de stat, pentru veniturile excluse de la pontajul anual, constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
În concluzie, neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor (drepturi de pensie calculate conform contribuţiei de asigurări sociale) şi crearea unei discriminări între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, O.U.G. nr.4/2005 fiind emisă în considerarea atingerii scopului fundamental al înlăturării inechităţilor dintre persoanele pensionate sub imperiul Legii nr.3/1977, în raport cu cele pensionate. sub imperiul Legii nr.19/2000, în ceea ce priveşte cuantumul acestor drepturi.
Astfel, în condiţiile în care se constată de instanţa investită cu cereri de recalculare a pensiilor, că pentru sumele salariale, reprezentând venituri suplimentare pentru munca în acord, angajatorul a plătit contribuţie de asigurări sociale la sistemul public de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuţie de asigurări sociale plătite de către angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare obţinute de către salariaţi, este firesc ca această contribuţie să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de pensie.
În conformitate cu dispoziţiile art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, sunt obligatorii.
Această concluzie este întărită de considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, enunţate în cauza M. contra R. (Hotărârea din 22 noiembrie 2002, paragraful 42) astfel: în ceea ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile Unite al Curţii Supreme de Justiţie, Curtea reaminteşte că reunirea Secţiilor Unite ale unei jurisdicţii are drept scop să confere autoritate deosebită celor mai importante decizii de principiu pe care această jurisdicţie este chemată să le pronunţe, această autoritate particulară, fiind vorba de o Curte supremă - se impune secţiilor acestei jurisdicţii, ca şi jurisdicţiilor inferioare, fără a se aduce atingere dreptului şi sarcinii lor de a examina, în totală independenţă, cazurile concrete care le sunt supuse judecăţii.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor Legii nr.263/2010 acestea au preluat, aşa cum bine a reţinut şi tribunalul principiul contributivităţii, aşa încât problema invocată reprezintă în realitate o problemă de aplicare a legii, şi care este de competenţa instanţei de judecată.
Aşa fiind, având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată de tribunal este legală şi temeinică, astfel că recursul a fost privit ca nefondat şi în consecinţă în baza art.312 Cod procedură civilă, a fost respins.
14. Stabilirea pensiei de serviciu. Transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale.
Art. 1 din O.U.G. nr.59/2011
Legea nr.119/2010
Potrivit dispoziţiilor art.1 din O.U.G. nr.59/2011 „pensiile prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.
În baza acestui text de lege, intimata-recurentă a procedat la revizuirea pensiei contestatoarei, care a făcut obiectul recalculării în baza dispoziţiilor Legii nr.119/2010.
Anterior însă, intimata-contestatoare a supus controlului judecătoresc şi decizia de recalculare a pensiei nr.71568/17.08.2010 emisă în baza Legii nr.119/2010 şi a H.G. nr.737/2010, ambele coroborate cu dispoziţiile Legii nr.19/2000, iar prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr.597/R-CA/31.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a anulat această decizie şi s-a dispus menţinerea în plată a deciziei cu acelaşi număr din data de 23.03.2010, prin care contestatoarei i se stabilise o pensie de serviciu în cuantum de 2693 lei.
Contrar susţinerilor recurentei, aşa după cum bine a reţinut şi instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit irevocabil că operaţiunea juridică de recalculare a pensiei de serviciu de care a beneficiat contestatoarea este contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei, care se aplică prioritar în raport de Legea nr.119/2010, iar contestatoarea este îndreptăţită să i se plătească şi în viitor pensia de serviciu stabilită iniţial, aceasta fiind un drept câştigat.
Nu s-a invocat în cauză excepţia absolută şi peremptorie ce rezultă din dispoziţiile art.1201 Cod civil, ci prezumţia legală ce rezultă din puterea ce legea o acordă autorităţii de lucru judecat, în acest sens fiind dispoziţiile art.1200 pct.4 Cod civil.
Pe de altă parte, potrivit art.1202 alin.2 Cod civil, „nicio dovadă contrară nu este primită împotriva prezumţiei legale”, faţă de caracterul absolut al acesteia.
Aceasta înseamnă, că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre, ulterioară, pronunţată într-un alt proces.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă prin mai multe decizii (decizia civilă nr.5834/19.09.2007, decizia civilă nr.995/4.02.2009), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a decis că nu se poate concepe ca o hotărâre să îşi piardă puterea lucrului judecat atunci când se schimbă cadrul legal, doar pentru motivul că între timp s-a schimbat acest cadru (G.P. şi R.D. vs. I. nr.28160/1995 şi nr.28382/1995).
În cauza dedusă judecăţii, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că intimata contestatoare, potrivit legii speciale are vocaţie la pensia de serviciu şi că este nelegală măsura recalculării pensiei prin utilizarea altor criterii prevăzute de Legea nr.119/2010 şi Legea nr.19/2000, astfel că, nu este posibilă revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.59/2011, prin care s-a adoptat practic aceeaşi măsură de recalculare.
De altfel, O.U.G. nr.59/2011 nu face altceva decât să interpreteze dispoziţiile Legii nr.119/2010, aşa după cum se arată chiar în cuprinsul expunerii de motive a acestui act normativ. Este acelaşi act normativ, prin care au fost desfiinţate pensiile de serviciu stabilite prin legea specială, numai că în Legea nr.119/2010 s-a folosit termenul de recalculare, iar prin O.U.G. nr.59/2011 termenul de revizuire, finalitatea fiind însă aceeaşi, în sensul că prin O.U.G. nr.59/2011 de revizuire s-a revenit la pensia recalculată potrivit Legii nr.119/2010.
Decizia civilă nr. 260/03.02.2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 28.07.2011, ulterior completată, contestatoarea A.E. a chemat în judecată pe intimata Casa Judeţeană de Pensii V., solicitând anularea deciziei nr.71568/18 iulie 2011, prin care s-a stabilit pensia din sistemul public de pensii; să se dispună menţinerea pensiei de serviciu stabilită prin decizia nr.71568/06 aprilie 2011 şi să fie obligată intimata la plata diferenţelor dintre pensia stabilită prin decizia nr.71568/06.04.2011 şi pensia stabilită prin decizia nr.71568/18 iulie 2011, începând cu 01 august 2011 şi până la repunerea în plată a celei dintâi decizii prin care s-a stabilit pensia de serviciu, diferenţe actualizate cu coeficientul de inflaţie, de la data plăţii efective a acelor sume.
În motivarea contestaţiei se arată că, prin decizia nr.71568/ 18 iulie 2011, contestatoarei i s-a revizuit pensia prin eliminarea pensiei de serviciu de care a beneficiat până la data de 31 iulie 2011, în baza Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea, prin reducerea acesteia de la suma de 2693 lei lunar la suma de 997 lei lunar.
Prin sentinţa civilă nr.977/10.12.2011 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr.597/31 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, s-a dispus anularea deciziei nr.71568/17 august 2010 şi menţinerea pensiei de serviciu stabilită în baza Legii nr. 567/2004.
În temeiul O.U.G. nr.59/2011, pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor persoanelor prevăzute la art.1 lit.c-h din Legea nr.119/2010 a fost emisă decizia nr.115420/18 iulie 2011, prin care i s-a stabilit pensia de asigurări sociale din sistemul public de pensii.
Contestatoarea arată că ceea ce legitimează prezumţia puterii lucrului judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, cât adevărul ce trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, raţiunea, fundamentul social şi moral al acestui efect al hotărârii judecătoreşti. Într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat în sensul că „drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre posterioară pronunţată într-un alt proces”.
De asemenea, precizează că această ultimă decizie contestată este nelegală întrucât, prin sentinţa civilă nr.977/10.12.2010 a Tribunalului Vâlcea, rămasă irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că, potrivit legii speciale are vocaţie la pensia de serviciu pe care este îndreptăţită să o primească în aceleaşi cuantum cu cel din decizia aflată în plată la data adoptării Legii nr. 119/2010 şi că recalcularea pensiilor de serviciu stabilite anterior prin legea specială este vădit nelegală.
Contestatoarea apreciază că decizia este nelegală şi pentru că se încalcă principiul neretroactivităţii legii reglementat de art.1 din Codul civil şi de art.15 alin.2 din Constituţia României, precum şi prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Intimata Casa Judeţeană de Pensii V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, deoarece nu există autoritate de lucru judecat, decizia atacată fiind emisă în temeiul O.U.G. nr.59/2011, conform căreia se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii toate pensiile prevăzute la art.1 lit.c)- h) din Legea nr.119/2010.
Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, prin sentinţa civilă nr.1248 din 14 noiembrie 2011 a admis acţiunea, în sensul că a anulat decizia nr.71568/18.07.2011, a menţinut decizia nr.71568/6.04.2011 şi a obligat pe intimată să plătească contestatoarei diferenţa dintre pensia stabilită prin decizia nr.71568/06.04.2011 şi pensia revizuită stabilită prin decizia nr.71568 din 18 iulie 2011, începând cu data de 1 august 2011 şi până la repunerea în plată a celei dintâi decizii, reactualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective a acestor sume.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3341/90/2010, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului prin decizia nr.597/R-CA/ 31.03. 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea A.E., a fost anulată decizia nr.71568/17.08.2010, emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii V. şi a fost menţinută pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 567/2004.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa de judecată a apreciat că transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.
În baza acestor hotărâri judecătoreşti, prin decizia nr.71568/06.04.2011, emisă de Casa Judeţeană de Pensii V., s-a dispus menţinerea pensiei de serviciu stabilită conform Legii nr.567/2004, în cuantum de 2693 lei.
Prin decizia nr.71568/18.07.2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii V., contestatoarei i-au fost revizuite drepturile de pensie, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.59/2011, începând cu data de 01.08.2011, stabilindu-i-se o pensie din sistemul public de pensii în cuantum de 997 lei.
Instanţa a apreciat că transformarea din nou a pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, la care fac trimitere prevederile art.1 din O.U.G. nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor încalcă nu numai prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii, ci şi principiul puterii lucrului judecat şi dreptul la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, prima instanţă a reţinut irevocabil, în dosarul nr.3620/90/2010, că prin reducerea pensiilor de serviciu şi prin transformarea acestora în pensii de asigurări sociale au fost încălcate prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectiv art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Dreptul de proprietate” şi art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mai multe rânduri în mod expres asupra faptului că dreptul la pensie este un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1. Practica sa a evoluat în timp, ajungându-se la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivităţii sau este stabilită în baza unei legi speciale.
În cauza M. c. A. (cauza nr.5849/1972), Curtea a reţinut că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrâneţe”
În cauza B. c. R.T. din 26 noiembrie 2002 (cauza 36541/97) Curtea a reţinut că dreptul la pensie stabilit de autorităţile publice sub imperiul unei legi este un „bun” în sensul Convenţiei.
Dreptul la pensie a fost asimilat dreptului de proprietate şi în cauzele G. împotriva A., din anul 1996, sau în cauza S. ş.a. împotriva M.B., din 1996.
Tot astfel, în cauza S. şi alţii împotriva R.U., din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, dacă statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Curtea a abandonat, în acest fel, distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Din cuprinsul tuturor acestor decizii se poate trage concluzia că dreptul la pensie, indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească şi dacă se bazează sau nu pe principiul contributivităţii, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
Legea nr.119/2010 şi O.U.G. nr.59/2011 nu oferă contestatoarei posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere aspectele particulare ale speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea pensiei de serviciu odată cu transformarea ei în pensie de asigurări sociale şi imposibilitatea contestatoarei de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani rezultate din diferenţa dintre pensia de serviciu anterioară şi pensia de asigurări sociale au dus la ruperea, în defavoarea acesteia, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
De asemenea, procedându-se la recalculare pensiei şi la lipsirea contestatoarei de cea mai mare parte a dreptului de pensie deja câştigat, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că, prin recalcularea pensiei de serviciu şi prin transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza Legii nr.119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art.41 din Convenţie, instanţa a apreciat că există îndreptăţirea contestatoarei să i se plătească în continuare pensia de serviciu de care a beneficiat până la data de 1 august 2011, acordată prin Legea nr.567/2004.
Constatarea nelegalităţii transformării din nou a pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi a reducerii în acest fel pentru a doua oară a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, la care fac trimitere prevederile art.1 din O.U.G. nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor este impusă şi de respectarea principiului puterii de lucru judecat, reglementat de art.166 Cod procedură civilă şi art.1201 Cod civil.
Aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune obligativitatea instanţelor judecătoreşti de a respecta ceea ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară cu privire la problemele de drept dezlegate şi care au fost invocate din nou. O astfel de obligaţie revine nu numai instanţelor judecătoreşti, ci şi părţii care a pierdut procesul, care trebuie să respecte dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti.
Făcând aplicarea acestui principiu, instanţa a apreciat că, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.977/2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3341/90/2010, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului prin decizia nr.597/R-CA/31.03.2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a statuat că transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii, nu se poate ajunge la o altă concluzie în prezenta cauză, în care este atacată o nouă decizie de recalculare, emisă în baza aceluiaşi act normativ şi cu aceleaşi considerente.
Aceste statuări ale instanţei sunt nu numai corecte, aşa cum s-a arătat anterior, ci şi obligatorii, atât pentru instanţa de judecată sesizată cu prezentul litigiu, cât şi pentru părţi.
Prin emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei de serviciu şi de transformare a acesteia în pensie de asigurări sociale se încalcă şi prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze că dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Hotărâre din 28 octombrie 1999, în cauza B. împotriva R., publicată în M.Of. nr.414/31 august 2000, paragraful 61; Hotărâre din 22 decembrie 2004, în cauza A. împotriva R., publicată în M.Of. nr.875/29 septembrie 2005, paragraful 44; Hotărâre din 19 octombrie 2006, în cauza R. împotriva R., publicată în M.Of. nr.597/29 august 2007, paragrafele 23 şi 24; Hotărâre din 04 martie 2008, în cauza L. împotriva României, publicată în M.Of. nr.64/03 februarie 2009, paragraful 30).
În plus, Curtea a considerat că, dacă se poate admite că statele intervin într-o procedură de executare a unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea intervenţie nu poate avea drept consecinţă împiedicarea, anularea sau întârzierea într-un mod excesiv a executării, nici, cu atât mai mult, repunerea în discuţie a fondului acesteia.
Tot astfel, Curtea a mai stabilit că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art.6 alin.1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi.
Pentru cele ce preced, s-a admis contestaţia, aşa după cum s-a arătat cu ocazia reproducerii dispozitivului hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata Casa Judeţeană de Pensii V., care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, prin modul de formulare al recursului motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Dezvoltând recursul, intimata arată că soluţia pronunţată în fond este greşită, deoarece decizia contestată a fost revizuită în baza art.1 din O.U.G. nr.59/2011 care prevede expres revizuirea pensiilor de serviciu de către casele teritoriale de pensii, iar în speţă nu există autoritate de lucru judecat, întrucât decizia contestată a fost emisă în baza O.U.G. nr.59/2001, cu atât mai mult cu cât Legea nr.119/2010 a fost declarată constituţională prin decizia nr.871/2010.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, iar pe fond respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Examinând actele de la dosar, în raport cu criticile invocate, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru cele ce preced.
Într-adevăr, aşa după cum arată şi recurenta, potrivit dispoziţiilor art.1 din O.U.G. nr.59/2011 „pensiile prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.
În baza acestui text de lege, intimata-recurentă a procedat la revizuirea pensiei contestatoarei, care a făcut obiectul recalculării în baza dispoziţiilor Legii nr.119/2010.
Anterior însă, intimata-contestatoare a supus controlului judecătoresc şi decizia de recalculare a pensiei nr.71568/17.08.2010 emisă în baza Legii nr.119/2010 şi a H.G. nr.737/2010, ambele coroborate cu dispoziţiile Legii nr.19/2000, iar prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr.597/R-CA/31.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a anulat această decizie şi s-a dispus menţinerea în plată a deciziei cu acelaşi număr din data de 23.03.2010, prin care contestatoarei i se stabilise o pensie de serviciu în cuantum de 2693 lei.
Contrar susţinerilor recurentei, aşa după cum bine a reţinut şi instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit irevocabil că operaţiunea juridică de recalculare a pensiei de serviciu de care a beneficiat contestatoarea este contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei, care se aplică prioritar în raport de Legea nr.119/2010, iar contestatoarea este îndreptăţită să i se plătească şi în viitor pensia de serviciu stabilită iniţial, aceasta fiind un drept câştigat.
Nu s-a invocat în cauză excepţia absolută şi peremptorie ce rezultă din dispoziţiile art.1201 Cod civil, ci prezumţia legală ce rezultă din puterea ce legea o acordă autorităţii de lucru judecat, în acest sens fiind dispoziţiile art.1200 pct.4 Cod civil.
Pe de altă parte, potrivit art.1202 alin.2 Cod civil, „nicio dovadă contrară nu este primită împotriva prezumţiei legale”, faţă de caracterul absolut al acesteia.
Aceasta înseamnă, că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre, ulterioară, pronunţată într-un alt proces.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă prin mai multe decizii (decizia civilă nr.5834/19.09.2007, decizia civilă nr.995/4.02.2009), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a decis că nu se poate concepe ca o hotărâre să îşi piardă puterea lucrului judecat atunci când se schimbă cadrul legal, doar pentru motivul că între timp s-a schimbat acest cadru (G.P. şi R.D. vs. I. nr.28160/1995 şi nr.28382/1995).
În cauza dedusă judecăţii, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că intimata contestatoare, potrivit legii speciale are vocaţie la pensia de serviciu şi că este nelegală măsura recalculării pensiei prin utilizarea altor criterii prevăzute de Legea nr.119/2010 şi Legea nr.19/2000, astfel că, nu este posibilă revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.59/2011, prin care s-a adoptat practic aceeaşi măsură de recalculare.
De altfel, O.U.G. nr.59/2011 nu face altceva decât să interpreteze dispoziţiile Legii nr.119/2010, aşa după cum se arată chiar în cuprinsul expunerii de motive a acestui act normativ. Este acelaşi act normativ, prin care au fost desfiinţate pensiile de serviciu stabilite prin legea specială, numai că în Legea nr.119/2010 s-a folosit termenul de recalculare, iar prin O.U.G. nr.59/2011 termenul de revizuire, finalitatea fiind însă aceeaşi, în sensul că prin O.U.G. nr.59/2011 de revizuire s-a revenit la pensia recalculată potrivit Legii nr.119/2010.
Referitor la critica ce vizează constituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, aşa după cum s-a arătat anterior, în cauza ce a format obiectul dosarului nr.3341/90/2010 al Tribunalului Vâlcea s-a analizat dreptul contestatoarei la pensia de serviciu stabilită prin decizia nr.71568/23.03.2010 şi legalitatea recalculării acestei pensii ca pensie de asigurări sociale în baza Legii nr.119/2010, aşa încât cele statuate în acea cauză au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi contrazise în prezentul dosar în care, prin decizia contestată, folosindu-se termenul de revizuire, s-a revenit la pensia de serviciu stabilită prin legea specială şi s-au încălcat efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se că sunt nefondate criticile invocate, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă s-a dispus respingerea recursului.
15. Încetarea de drept a contractului individual de muncă. Stabilirea vârstei standard de pensionare.
Art.56 lit. c) din Codul muncii
Anexa nr.5 la Legea nr.263/2010
Susţinerea contestatorului în sensul că legiuitorul a avut în vedere că salariaţii pot opta pentru pensia de limită de vârstă, ci nu sunt obligaţi, este neîntemeiată, întrucât vârsta standard de pensionare este cea prevăzută în anexa nr.5 la Legea nr.263/2010, adică 64 ani şi 1 lună.
Instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.56 lit.c) din Codul muncii, stabilind că a încetat de drept contractul individual de muncă al recurentului la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.
Sintagma „încetează de drept” din art.56 alin.1 Codul muncii, trebuie interpretată în sensul că raporturile de muncă cu angajatorul încetează în temeiul legii, fără a fi avută în vedere opţiunea salariatului.
Pentru aceleaşi considerente, este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs prin care contestatorul critică soluţia pentru aceea că instanţa de fond nu a avut în vedere că pensia este un drept, potrivit art.47 alin.2 din Constituţie.
Instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la acest drept al contestatorului-recurent, aşa cum este acesta determinat în legea ce guvernează materia dreptului la pensie, lege care este conformă cu Constituţia României.
Decizia civilă nr. 414/20.02.2012
La data de 6 iunie 2011, contestatorul A.I. a solicitat în contradictoriu cu S.N. R. S.A.-Sucursala R.B., anularea deciziei nr.302/37/23.05.2011, constatarea concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii pe care le estimează provizoriu la 70.000 lei.
În motivare, a arătat că în perioada 1983-24.05.2011 a fost salariatul intimatei în funcţia de radioelectronist la Staţia de emisie Rdf. O., iar prin adresa nr.302/9232/2.05.2011, salariaţii societăţii au fost informaţi că până la data de 25.05.2011 pot transmite la sediul societăţii opţiunile voluntare prin care să menţioneze că doresc să beneficieze de prevederile art.79 al.1 din Contractul Colectiv de muncă aplicabil.
Arată că în data de 3.05.2011 a comunicat intimatei opţiunea sa de a beneficia de salarii compensatorii şi de a fi disponibilizat în cadrul acţiunii de restructurare a societăţii conform prevederilor Contractului Colectiv de Muncă. A menţionat în opţiune că neacordarea salariilor compensatorii pentru vechimea sa în societate conduce la anularea cererii.
Prin decizia nr.302/37/23.05.2011 i s-a comunicat că la data de 23.05.2011 îndeplineşte cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare şi, ca atare, contractul său individual de muncă încetează de drept.
Contestatorul a arătat că decizia este nelegală, întrucât la data de 23.05.2011 nu avea împlinită vârsta standard de pensionare, de 65 de ani fiind născut la 23.04.1947; potrivit art.3 al.1 lit.v) din Legea nr.263/2010, vârsta standard de pensionare este definită ca fiind „vârsta stabilită de prezenta lege, pentru bărbaţi şi femei, la care aceştia pot obţine pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile legii, precum şi vârsta din care se operează reducerile prevăzute de lege; vârsta de 65 de ani este prevăzută imperativ, iar cea de la care se poate obţine pensie este facultativă. Folosirea opţionalului”pot obţine” demonstrează că este o facultate a salariatului de a alege şi nu o obligaţie de a se pensiona; art.53 al.1 prevede expres că vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa 5. Ca urmare în intervalul de timp dintre data la care salariatul se poate pensiona (potrivit anexei 5) şi limita maximă de 65 de ani, angajatul poate opta sau nu pentru dreptul la pensie, iar în situaţia în care salariatul nu optează pentru pensionare de la data la care Anexa 5 îi oferă această posibilitate, la împlinirea vârstei de 65 de ani, conform art. 56 al.1 lit.d din Codul Muncii, contractul încetează de drept.
Mai arată contestatorul că pentru aceste motive solicită să se constate că de fapt intimata a dispus concedierea sa în baza art.65 din codul muncii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi potrivit art.79 din Contractul Colectiv de muncă, să fie obligată intimata să-i achite un nr. de 18 salarii compensatorii în raport de salariul mediu pe societate la data concedierii.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că petentul a fost salariatul său timp de 28 ani şi 3 luni în perioada 21.02.1983-23.05.2011, iar la data de 23.05.2011 i-a încetat contractul individual de muncă potrivit art.56 al.1 lit.c) şi al.2 din Codul muncii şi art. 53 şi Anexa 5 din Legea nr.263/2010, prin Decizia Directorului Regional nr.302/37/23.05.2011.
Totodată, la încetarea contractului, contestatorul a primit toate drepturile salariale la zi şi un ajutor ce se acordă cu ocazia ieşirii la pensie în cuantum de 9.000 lei, conform art.170 din CCM.
Cu privire la decizia de încetare a contractului de muncă, arată că aceasta conţine toate elementele de formă prevăzute de Codul Muncii, a fost emisă şi comunicată în termenul legal, iar temeiul legal al acesteia este art.56 al.1 lit.c şi alin.2 codul muncii coroborat cu art.53 şi Anexa 5 din Legea nr.263/2010, potrivit căreia vârsta standard de pensionare a contestatorului este de 64 ani şi 1 lună.
Cu privire la capătul doi al cererii, solicită respingerea acestuia cererea fiind netemeinică şi nelegală întrucât contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art.56 alin.1 lit.c) şi al.2 din Codul muncii şi nu ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi potrivit art.55 lit.c din Codul muncii.
Pe de altă parte, concedierea individuală sau colectivă presupune desfiinţarea locului de muncă al salariatului, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, or, în speţă, locul de muncă al contestatorului nu a fost desfiinţat.
Solicită, de asemenea, respingerea şi a celui de-al treilea capăt de cerere, arătând că obligarea sa la plata salariilor compensatorii este nelegală deoarece contestatorul nu a fost concediat ca urmare a voinţei unilaterale a angajatorului.
Intimata a solicitat pe cale reconvenţională, ca în cazul în care se va anula decizia nr.302/37/23.05.2011, să fie obligat contestatorul să restituie suma de 9.000 lei încasată cu titlu de ajutor la ieşirea la pensie.
Contestatorul a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii reconvenţionale iar intimata a comunicat valoarea salariului mediu pe unitate şi Contractul Colectiv de Muncă.
La data de 24.08.2011, contestatorul şi-a precizat valoarea obiectului capătului 3 al cererii, respectiv salarii compensatorii de 55.129 lei.
Intimata a depus la dosar dovada îndeplinirii de către contestator a condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.
Contestatorul a depus concluzii scrise.
Instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de obiect a cererii reconvenţionale, invocată de contestator şi a respins-o ca neîntemeiată.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1394/6 decembrie 2011 a respins atât cererea principală formulată de contestator, cât şi cererea reconvenţională formulată de intimată, reţinând următoarele:
Prin adresa nr.302/9232/2.05.2011, departamentul resurse umane din cadrul SN R. SA a înştiinţat salariaţii că până la data de 25.05.2011 să transmită opţiunile voluntare dacă doresc să beneficieze de prevederile art.79 al.1 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil, având în vedere necesitatea reorganizării şi eficientizării activităţii prin desfiinţarea unor posturi.
La data de 3.05.2011, contestatorul A.I. şi-a exprimat opţiunea de a beneficia de salarii compensatorii şi de a fi disponibilizat cu menţiunea făcută de acesta că în cazul neacordării salariilor compensatorii conduce la anularea opţiunii.
Prin decizia nr.302/37/23.05.2011 a SN R. SA, în temeiul art.56 al.1 lit.c din Codul muncii şi art.53(1) şi Anexa 5 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii, s-a decis că începând cu data de 24.05.2011 încetează de drept contractul individual de muncă al contestatorului, întrucât la data de 24.05.2011 acesta îndeplineşte cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare.
La data de 15.06.2011, prin Ordinul de Plată nr.1808/15.06.2011 intimata a achitat contestatorului ajutorul de pensionare prevăzut de contractul colectiv de muncă în sumă de 9.000 lei.
De asemenea, contestatorului i s-a emis decizia de pensie nr.212033/29.07.2011.
Contestatorul a susţinut că vârsta standard prevăzută de lege pentru pensionarea la limită de vârstă este 65 de ani, vârstă pe care nu a împlinit-o, şi ca atare până la împlinirea acestei vârste are dreptul să opteze pentru pensie sau pentru continuarea activităţii. Apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.56 alin.1 lit.d) din Codul muncii.
Potrivit art.56 din Codul muncii, republicat: (1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept:
a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum şi în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul şi-a încetat existenţa conform legii;
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică;
c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare;
Art.53 din Legea 263/2010 prevede :” Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.5”, iar potrivit anexei 5, bărbaţii născuţi în luna aprilie 1947 (ca în cazul contestatorului), trebuie să îndeplinească condiţia vârstei standard de 64 ani şi o lună şi o stagiu minim de 13 ani şi 2 luni, pentru pensionarea pentru limită de vârstă, în luna mai 2011.
În speţă, în luna mai 2011, contestatorul avea vârsta standard prevăzută de lege potrivit anexei 5 şi o vechime în cadrul intimatei (stagiu minim de cotizare) de 28 ani şi 3 luni. Ca atare, în luna mai 2011, contestatorul îndeplinea cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru pensionarea pentru limită de vârstă, fiind astfel îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art.56 al.1 lit.c din Codul muncii pentru încetarea de drept a contractului.
Susţinerea contestatorului că nu putea înceta contractul său de muncă întrucât nu împlinise 65 de ani, iar până la împlinirea acestei vârste are dreptul să opteze pentru pensionare nu este întemeiată.
Astfel, vârsta standard de pensionare în raport de data naşterii este cea stabilită prin Anexa 5 la Legea nr.263/2010, respectiv 64 ani şi o lună în cazul petentului.
Pe de altă parte, art.56 lit.c din codul muncii prevede că încetează de drept contractul individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare.
Fiind vorba de o încetare de drept, aceasta nu lasă loc nici unei opţiuni a salariatului, acesta putându-şi continua activitatea în cadrul societăţii angajatoare şi după pensionare doar cu acordul angajatorului, ceea ce nu este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii, prin care s-a solicitat instanţei să constate că a avut loc o concediere a contestatorului pentru motive ce nu ţin de persoana sa, cererea este neîntemeiată.
Atât timp cât, prin decizia nr.302/37/23.05.2011 s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă şi nu s-a făcut vreo dovadă a existenţei unei decizii de concediere, nu există nici un temei pentru a se constata că a intervenit concedierea.
Ca urmare, nici capătul trei al cererii privind plata salariilor compensatorii, ce depinde de soluţionarea capătului anterior de cerere, nu poate fi admis în condiţiile în care salariile compensatorii se acordă potrivit Contractului Colectiv de Muncă numai în cazul concedierii, ceea ce nu este cazul contestatorului.
În cauză, intimata a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca în cazul în care se va dispune anularea deciziei nr.302/37/23.05.2011, să fie obligat contestatorul să restituie suma de 9.000 lei achitată cu OP nr.1808/15.06.2011 cu titlu de ajutor de pensionare.
Ca urmare a respingerii cererii principale, instanţa a constatat că contestatorul a încasat cuvenit suma de 9000 lei şi nu există temei pentru restituirea acestuia, astfel că cererea reconvenţională este neîntemeiată şi va fi respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:
- prima instanţă a considerat în mod greşit că potrivit art.56 alin.1 lit.c) din Codul muncii, coroborat cu art.53 din Legea nr.263/2010, contractul individual de muncă al recurentului a încetat de drept la împlinirea vârstei standard de 64 ani şi 1 lună. În acest mod instanţa a ignorat dispoziţiile art.3 alin.1 lit.v) din Legea nr.263/2010, care definesc vârsta standard de pensionare ca fiind vârsta stabilită de lege la care se poate obţine pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile legii, precum şi vârsta din care se operează reducerile prevăzute de lege.
Instanţa trebuia să constate că legiuitorul a avut în vedere vârsta standard de 65 de ani din care operează reducerile şi vârsta de la care salariaţii pot obţine pensie pentru limită de vârstă. Vârsta de 65 de ani este prevăzută imperativ, iar cea la care se poate obţine pensie este facultativă, câtă vreme în text este folosit opţionalul „pot obţine”;
- în interpretarea prevederilor din Legea nr.263/2010, instanţa nu a avut în vedere art.47 alin.2 din Constituţie, conform căruia pensia este un drept. Ca urmare în intervalul de timp cuprins între data la care salariatul se poate pensiona, conform anexei nr.5 din lege şi limita maximă de 65 de ani, prevăzută de art.53, angajatul poate opta sau nu pentru dreptul la pensie;
- intimata a dispus concedierea recurentului în baza art.65 din Codul muncii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, astfel încât instanţa trebuia să facă aplicarea art.79 alin.1 din Contractul colectiv de muncă şi să-i acorde valoarea a 16 salarii compensatorii adică suma de 55.129 lei.
Examinând criticile invocate, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Primul motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece potrivit art.56 lit.c) din Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, iar potrivit art.53 din Legea nr.263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 ani pentru bărbaţi, iar atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.5 din lege, anexă potrivit cu care bărbaţii născuţi în luna aprilie 1947 îndeplinesc condiţia vârstei standard la 64 ani şi 1 lună pentru pensionarea la limită de vârstă.
Aşadar, în luna mai 2011, recurentul a îndeplinit vârsta standard de pensionare prevăzută în anexa nr.5 la lege şi avea un stagiu de cotizare de 28 ani şi 3 luni, adică îndeplinea cumulativ condiţiile cerute de textul art.56 alin.1 lit.c) din Codul muncii pentru încetarea de drept a contractului individual de muncă.
Susţinerea contestatorului în sensul că legiuitorul a avut în vedere că salariaţii pot opta pentru pensia de limită de vârstă, ci nu sunt obligaţi, este neîntemeiată, întrucât vârsta standard de pensionare este cea prevăzută în anexa nr.5 la Legea nr.263/2010, adică 64 ani şi 1 lună.
Instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.56 lit.c) din Codul muncii, stabilind că a încetat de drept contractul individual de muncă al recurentului la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.
Sintagma „încetează de drept” din art.56 alin.1 Codul muncii, trebuie interpretată în sensul că raporturile de muncă cu angajatorul încetează în temeiul legii, fără a fi avută în vedere opţiunea salariatului.
Pentru aceleaşi considerente, este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs prin care contestatorul critică soluţia pentru aceea că instanţa de fond nu a avut în vedere că pensia este un drept, potrivit art.47 alin.2 din Constituţie.
Instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la acest drept al contestatorului-recurent, aşa cum este acesta determinat în legea ce guvernează materia dreptului la pensie, lege care este conformă cu Constituţia României.
Şi cel de-al treilea motiv de recurs este de asemenea nefondat, întrucât contractul individual de muncă al contestatorului-recurent a încetat de drept, aşa cum s-a arătat mai sus, astfel încât plata salariilor compensatorii nu putea fi făcută decât în situaţia în care contractul individual de muncă ar fi încetat pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, conform art.79 din Contractul colectiv de muncă.
Câtă vreme contractul colectiv de muncă a încetat de drept, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor pentru pensionare, în mod corect instanţa a respins cererea privind constatarea faptului că recurentul-contestator a fost concediat pentru motive ce nu ţin de persoana sa.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a fost respins.
16. Acordarea tichetelor de masă de către angajatori. Condiţii.
Decizia nr.14/18.02.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Legea nr.142/1998
Acordarea tichetelor de masă de către angajatori nu reprezintă o obligaţie ex lege, ci este vorba doar de o posibilitate condiţionată în mod exclusiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de resursele financiare proprii, situaţie faţă de care s-a pronunţat în mod clar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.14/18.02.2008.
Cum în speţa dedusă judecăţii, rezultă în mod clar că pentru anul 2009, recurentele nu au avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru această destinaţie legală, nu pot fi acordate sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.
Decizia civilă nr. 548/02.03.2012
Constată că, reclamanta U.T.S.M.C.R. C.F. C. în numele şi pentru membri săi de sindicat A.M. ş.a., a chemat în judecată pe pârâtele C.N.C.F. "C.F.R." S.A. şi Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F.C. solicitând obligarea acestora în solidar la plata actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective către fiecare salariat, membru de sindicat menţionat în tabelul nominal anexat a următoarelor drepturi salariale: salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008 şi 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă în baza prevederilor art. 32 din Contractele colective de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010 prelungite prin acte adiţionale; a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paşti pe anul 2009 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare în baza prevederilor art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007-2008 prelungit prin acte adiţionale; premierea acordată de „Ziua feroviarilor” pentru anul 2009 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, în baza prevederilor art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007-2008 prelungit prin acte adiţionale şi contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din luna februarie 2009 în echivalentul zilelor lucrătoare prestate de fiecare salariat înmulţit cu 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă, în baza prevederilor art.1 din Legea nr.142/1998.
În motivare, s-a arătat că toate pretenţiile din prezenta acţiune reprezintă drepturi salariale, iar pârâtele nu au onorat nici una dintre obligaţiile contractuale asumate prin Contractele colective de muncă astfel că datorează, cu titlu de daune salariul suplimentar pentru anul 2007,2008 şi 2009 respectiv 3 salarii de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, premierea pentru „Ziua ceferiştilor „şi ajutorul material de Paşti aferente anului 2009 precum şi tichetele de masă începând cu luna februarie 2009.
În drept au fost invocate disp.art.7, 32, 65 şi 77 din Contractele colective de muncă, art. 38 şi 43 din Contractul colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008 la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, Legea nr.142/1998, art.40 alin.2, 236, 242, 283 din Codul muncii şi art.41 alin.5 din Constituţia României.
În susţinerea pretenţiilor formulate s-a depus la dosar extras din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010, extras din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010 şi extras din Ordinul nr. 161/2009 privind stabilirea valorii nominale indexate a unui tichet de masă pentru semestrul I 2009.
Pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată ca neîntemeiată sub toate capetele de cerere.
Tribunalul V., Secţia I-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1479/16.12.2011, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. B. – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF Craiova să plătească reclamanţilor salariul suplimentar, pentru perioada octombrie 2007-2009, echivalent cu salariul de bază pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, în baza prev. art.32 din Contractele colective de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010, prelungite prin Acte adiţionale şi a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt salariaţii pârâtei Companiei Naţionale de Căi Ferate "CFR" S.A. B., iar prin acţiunea formulată au solicitat acordarea drepturilor salariale prevăzute în contractele colectiv e de muncă.
Potrivit art.7 din Contractul colectiv de muncă salariul cuprinde salariul de bază, sporurile la salariul de bază, adaosurile şi premiile.
Contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor iar potrivit disp.art.243 din Codul muncii executarea acestuia este obligatorie pentru părţi.
Angajatorul are obligaţia legală de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil şi din Contractele individuale de muncă astfel cum prevăd disp.art.40 alin.2 din Codul muncii.
Potrivit prevederilor art. 32 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr.1/2124/2007 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub nr.1631/29.03.2007 şi prevederilor Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr. 1/3682/2009, înregistrat la Direcţia de Muncă şi protecţie Socială B. sub nr.2591/6.06.2009, pârâtele s-au obligat ca pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia să plătească salariaţilor un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
De asemenea, potrivit art.65 din Contractul colectiv de muncă pârâtele s--au obligat la plata unui ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun reprezentând un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, iar prin acelaşi articol s-au obligat la premierea salariaţilor cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare pentru „Ziua ceferiştilor”.
Părţile contractante au mai convenit la art.77 din Contractul colectiv de muncă ca salariaţii să beneficieze de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, potrivit procedurilor de acordare şi de calcul stabilite de Legea nr. 42/1998.
Pârâtele nu şi-au onorat aceste obligaţii stabilite în contractele colective de muncă, motivând că, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti nu a avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anii 2008 şi 2009 astfel că neavând stabilit cuantumul veniturilor şi fondul salariilor de bază nu s-a putut constitui fondul pentru plata salariului suplimentar.
Cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere s-a arătat că pentru anul 2009 obligaţia pârâtei de a plăti ajutorul material aferent sărbătorilor de Paşti şi premierea pentru Ziua feroviarului nu există.
De asemenea, s-a arătat că nu există nici obligaţia acordării tichetelor de masă faţă de reclamanţi.
În conformitate cu disp.art.154 alin.1 şi art. 155 din Codul muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza Contractului individual de muncă şi cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri.
Adaosurile solicitate prin prezenta acţiune sunt asimilate de Codul muncii drepturilor salariale.
Fiind vorba de drepturi salariale , în speţă sunt aplicabile disp.art. 283 lit.c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile privind plata unor drepturi salariale neacordate, fără a distinge între drepturile salariale cuprinse în Contractul individual de muncă şi cele cuprinse în Contractul colectiv de muncă .
Referitor la salariul suplimentar prev. de art.32 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr.1/2124/2007 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub nr.1631/29.03.2007 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate sub nr.1/3682/2009 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub nr.2591/6.06.2009 pârâtele s-au obligat ca pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia să plătească salariaţilor un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Pârâtele nu şi-au îndeplinit această obligaţie prevăzută în Contractul colectiv de muncă de acordare a salariului suplimentar.
În conformitate cu disp.art. 243 din Codul muncii şi art.30 din Legea privind Contractul colectiv de muncă nr.130/1996, executarea Contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acest contract atrage răspunderea părţil0or care se fac vinovate de aceasta.
De asemenea, conform art. 236 alin.4 din Codul muncii şi art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, Contractele colective
Mai mult, în conformitate cu disp. art.37 din Codul muncii, drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă iar potrivit disp.art.38 din Codul muncii salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege orice tranzacţie prin care se urmăreşte aceasta fiind lovită de nulitate.
Susţinerile pârâtei că este un agent economic monitorizat în sensul prevederilor O.U.G. nr.179/2001 şi O.U.G. nr.79/2008 întrucât este Companie Naţională la care statul este acţionar majoritar şi în aceste condiţii, negocierea Contractului colectiv de muncă ar fi trebuit să aibă ca punct de pornire posibilităţile financiare ale angajatorului în ceea ce priveşte acordarea drepturilor angajaţilor, sunt reale, însă pârâta avea obligaţia să ţină cont de prevederile celor două acte normative.
Odată negociate drepturile solicitate prin prezenta acţiune, existenţa O.U.G. nr.79/2001 şi O.U.G. nr.79/2008 nu îl exonerează pe angajator de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractele colective de muncă.
Nu pot fi reţinute nici apărările privind situaţia economică financiară gravă constând în concedieri şi şomaj tehnic, respectiv imposibilitatea constituirii unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar şi lipsa din buget a sumelor necesare plăţii acestor drepturi întrucât nu s-a făcut nici un fel de dovadă privind lipsa fondurilor necesare achitării drepturilor salariale solicitate de reclamanţi.
În concluzie nu se pot reţine argumentele pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. B. privind circumstanţele economico-financiare întrucât acestea nu o exonerează de îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractele colective de muncă.
În situaţia în care societatea constata că nu se poate încadra în buget şi nu mai poate achita drepturile promise avea posibilitatea să renegocieze cu sindicatele Contractul colectiv de muncă, dar nu poate invoca acum lipsa banilor ca motiv de neîndeplinire a obligaţiilor asumate.
De altfel, aceasta este situaţia pentru anul 2009, când prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, părţile au convenit că în anul 2009 nu se mai acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi Ziua feroviarului.
Ca urmare, nu mai există nici un temei legal pentru acordarea acestor drepturi pentru anul 2009.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masă se constată că nici aceste pretenţii ale reclamanţilor nu sunt întemeiate întrucât în conformitate cu prev. Legii 142/1998, tichetele de masă se acordă numai pentru achitarea mesei sau achiziţionarea de produse alimentare, iar nu contravaloarea acestora.
Prin decizia nr.14/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu reprezintă un drept, ci o vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute sume cu această destinaţie în buget şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
Deşi aceste drepturi au fost prevăzute în Contractele colective de muncă iniţiale, acestea nu s-au putut acorda datorită dificultăţilor economice prin care a trecut societatea.
De altfel, prin actul adiţional la Contractul colectiv de muncă încheiat pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS a mun. Bucureşti sub nr.2591/2009 s-a prevăzut că pentru anul 2010 salariul suplimentar nu se mai acordă , iar pentru anul 2009 şi anul 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi de Ziua feroviarului.
În raport de cele arătate acţiunea a fost admisă în modul arătat mai sus.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au declarat recurs Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţi CF C. şi Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., pentru recurenţii-reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta-pârâtă a invocat disp.art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, însă criticile sale pot fi încadrate în disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
În mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a admis acţiunea cu privire la contravaloarea celui de-al treisprezecelea salariu pentru perioada 2007, 2008 şi 2009, raportat la disp.art.32 din Contractele Colective de Muncă pe anii 2007-2009, care nu instituie o obligaţie de plată a acestui salariu în sarcina recurentei-pârâte şi acordarea acestuia este condiţionată de hotărârea Consiliului de Administraţie luată cu acordul delegaţilor aleşi ai sindicatelor, plata fiind condiţionată obligatoriu de fondul de salarii în procent de până la 10%.
În această situaţie, întrucât pe perioada dedusă judecăţii nu există aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli, mai mult, fiind înregistrate pierderi pe parcursul anilor 2007-2009, precum şi plăţi restante faţă de bugetul de stat, recurenta-pârâtă s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a acorda acest salariu; Nu în ultimul rând prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că o parte din intimaţii-reclamanţi s-au pensionat, iar alţii au avut sancţiuni disciplinare, situaţie faţă de care, în nici un caz, nu se putea dispune admiterea acţiunii.
Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C. a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând în termeni generali disp.art.299 – 316 Cod procedură civilă, însă criticile lor pot fi încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală atunci când a respins plata ajutorului material pentru Ziua feroviarului pentru anul 2009, precum şi ajutorul material de Paşti referitor la acelaşi an, deoarece CCM pe anul 2009-2010 a fost înregistrat la data de 04.06.2009, situaţie faţă de care subzistă obligaţia pârâtelor la plata acestor ajutoare;
- soluţia este nelegală şi cu privire la neacordarea tichetelor de masă aferente anului 2009, atâta vreme cât dispoziţiile art.77 din CCM pe anii 2007-2009, prelungit şi pe anii 2009-2010, prevăd acordarea acestor tichete de masă, sens în care dispoziţiile cuprinse în CCM sunt obligatorii pentru părţile care le-au încheiat potrivit disp.art.236 alin.1 din Codul muncii, precum şi art.40 alin.2 lit.c) rap.la art.243 din Codul muncii; Faptul că nu există fonduri pentru acordarea acestor drepturi nu exonerează pârâtele de respectarea clauzelor contractuale.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs, invocate de recurenta-pârâtă, Curtea constată că recursul acesteia este fondat pentru considerentele arătate.
Critica privind cel de-al treisprezecelea salariu pentru anii 2007 – 2009, este fondată urmând a o admite ca atare, pentru următoarele considerente:
Din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007 – 2008, respectiv art.30 alin.1 rezultă că pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, rezultând posibilitatea ci nu obligaţia angajatorului de a plăti această sumă, aceeaşi posibilitate fiind prevăzută şi în art.30 alin.1 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010.
Având în vedere situaţia financiară a angajatorului, care a făcut dovada imposibilităţii acordării acestei sume pe de o parte, precum şi faptul că aceasta nu este obligată în sensul amintit, va fi respins şi acest capăt din cererea intimaţilor-reclamanţi.
Raportat la acest capăt de cerere instanţa a avut în vedere numai prevederile art.32 alin.1 din CCM pe anul 2007, ignorând în totalitate prevederile art.32 alin.3, care precizează în mod expres fondurile necesare pentru acordarea acestui salariu suplimentar şi care se constituie din reţineri în procent de 10%, din fondul de salarii, aceste dispoziţii trebuind coroborate cu OUG nr.81/1997 ce reglementează plata salariilor suplimentare şi care condiţionează în mod absolut plata acestora de existenţa fondurilor financiare, ceea ce în cazul recurentelor s-a dovedit că nu au existat, aceste societăţi făcând parte din categoria agenţilor economici monitorizaţi potrivit OUG nr.79/2008, astfel că nu a fost îndeplinită condiţia acordării acestor premii.
Nu s-a luat în considerare nici faptul că potrivit Anexei nr.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2007-2008, numai în situaţia în care recurenta ar fi avut venituri pentru constituirea fondurilor necesare acordării salariului suplimentar (ceea ce nu este cazul în speţă), acesta se acorda pentru muncă ireproşabilă prestată de angajaţi în cursul unui an calendaristic.
În fine, nu există nici o hotărâre a Consiliului de administraţie luată cu acordul delegaţilor aleşi ai sindicatelor pentru acordarea acestor drepturi.
În ceea ce priveşte recursul formulat de Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., Curtea a constatat că acesta este nefondat, iar instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, respingând recursul pentru următoarele considerente:
Astfel, prima acordată de Ziua feroviarului este asimilată cu un ajutor social, iar în dispoziţiile art.64 alin.2, respectiv art.67 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă s-a stipulat în mod clar că, în afara drepturilor pe care le au salariaţii potrivit legii, se acordă această primă al cărui cuantum va fi stabilit de către Consiliul de Administraţie cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor.
În acest sens, există drepturi salariale care se acordă în mod automat, obligatoriu în sensul că părţile nu pot deroga în nici un fel de la aplicabilitatea acestora, iar contractul reprezintă legea părţilor şi drepturi suplimentare care pot fi acordate numai după îndeplinirea anumitor condiţii şi care evident sunt facultative.
Astfel, în speţa dedusă judecăţii avem de-a face cu cea de-a doua categorie de drepturi.
Practic acest „sprijin financiar” care ar putea fi acordat salariaţilor s-a stabilit prin contract ca fiind acordat numai în baza unei decizii a Consiliului de administraţie, în urma analizei indicatorilor financiari economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social, respectiv reclamantul, F.N.F.M.C.
Sumele solicitate de către intimaţii-reclamanţi, respectiv aceste prime, nu urmează regimul juridic al drepturilor salariale, iar eventuala acordare sau nu a acestor premii constituie o vocaţie a salariatului şi nicidecum o obligaţie de acordare a acestora din partea angajatorului.
Este evident că în contextul actual, respectiv a conjuncturii economice dificile, a recesiunii economice şi a perioadei de criză profundă prin care trece România, precum şi lipsa posibilităţilor concrete financiare, societatea nu poate să asigure acordarea unor premii salariaţilor, ci ea este ţinută să respecte numai clauzele obligatorii ale contractelor individuale de muncă.
Din art.67 alin.2 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate rezultă că pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de către Consiliul de administraţie la nivelul clasei I de salarizare.
Potrivit dispoziţiilor art.977 Cod civil, interpretarea contractelor se face după convenţia comună a părţilor contractante şi nu după sensul literar al termenilor.
Curtea, consideră că această prevedere trebuie interpretată în sensul că prima de Ziua feroviarului se acordă în mod exclusiv numai în baza unei hotărâri a Consiliului de administraţie şi numai în cazul în care situaţia financiară a societăţii permite acest lucru.
Prin urmare, pentru a se acorda această primă este absolut necesar şi obligatoriu ca ea să fie stabilită de Consiliul de administraţie printr-o hotărâre.
Cum în speţa dedusă judecăţii se constată că nu a existat nici o hotărâre a Consiliului de administraţie cu privire la acordarea primei de Ziua feroviarului, această clauză prevăzută de art.67 alin.2, respectiv art.64 alin.2 din Contractul colectiv de muncă, reprezintă o condiţie care nu a fost îndeplinită, iar neîndeplinirea acestei condiţii suspensive atrage inexistenţa dreptului însuşi.
Critica referitoare la acordarea sumelor pentru Paşti şi Crăciun, pentru anul 2009, este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele argumente:
Din anexa 3 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, respectiv procesul verbal încheiat de comun acord de către părţi la data de 3.06.2009, rezultă că art.64 alin.1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă a fost modificat, arătându-se că în afara ajutoarelor la care au dreptul salariaţii, potrivit legii, aceştia vor beneficia din fondurile angajatorului cu ocazia sărbătorilor de Paşte de un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei I de salarizare, însă aceste prevederi se aplică începând cu data de 01.01.2010, ceea ce semnifică faptul că aceste ajutoare nu se acordă pentru anul 2009.
În concluzie, cum acest proces verbal încheiat la data de 3.06.2009, îşi produce efecte juridice şi nu are cum să fie contestat de către intimaţii-reclamanţi, deoarece s-a încheiat de către Federaţia Sindicatelor Ramurii Vagoane, fiindu-le deci opozabil, acordarea de prime de Paşte pentru anul 2009, este nelegală.
În fine, susţinerea potrivit cu care pe perioada dedusă judecăţii se pretinde că nu a existat contract de muncă, nu poate fi luată în considerare de către Curte, deoarece pe de o parte, potrivit art.3 din Legea nr.130/1996, negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie şi are loc în fiecare an cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractului colectiv de muncă anterior, iar pe de altă parte, potrivit art.23 din acelaşi act normativ contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni.
Referitor la critica ce priveşte acordarea tichetelor de masă, prima instanţă în mod legal a respins acest capăt de cerere, sub acest aspect soluţii fiind legală, iar critica nefondată pentru următoarele considerente.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.81 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pentru perioada 2009-2010, potrivit cu care fiecare salariat va primi câte un tichet de masă conform prevederilor legale, rezultă în mod clar că această prevedere se referă la dispoziţiile art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998, potrivit cu care tichetele de masă se acordă la limita prevederilor bugetului de stat şi după caz ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
De asemenea, potrivit prevederilor Legii finanţelor publice, cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările menţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale, cheltuielile neputând fi angajate şi efectuate dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, acordarea tichetelor de masă de către angajatori nu reprezintă o obligaţie ex lege, ci este vorba doar de o posibilitate condiţionată în mod exclusiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de resursele financiare proprii, situaţie faţă de care s-a pronunţat în mod clar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.14/18.02.2008.
Cum în speţa dedusă judecăţii, rezultă în mod clar că pentru anul 2009, recurentele nu au avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru această destinaţie legală, nu pot fi acordate sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.
De menţionat şi prevederile art.6 alin.5 din Legea nr.142/1998, care interzice acordarea unui rest de bani la tichetul de masă, respectiv compensarea acestuia prin acordarea sumei respective în bani.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza disp.art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi art.291 din Codul muncii, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a modificat sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi.
A fost respins ca nefondat recursul declarat de Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., pentru recurenţii-reclamanţi.
17. Procedura stabilirii şi încadrării in condiţii deosebite de muncă
Ordinul nr. 50/1990
Întreaga răspundere pentru menţiunile cuprinse în adeverinţa eliberata de fostul angajator revine exclusiv unităţii emitente, iar refuzul de valorificare a menţiunilor cuprinse în adeverinţă este lipsit de temei legal, întrucât adeverinţa supusa valorificării se bucura de prezumţia de validitate, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
Decizia civilă nr. 571/05.03.2012
Deliberând, în condiţiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul T.A. sub nr.425/109/2011, la data de 21.01.2011, astfel cum a fost precizată la data de 27.04.2010, reclamantul C. P. a chemat în judecată pe pârâta CASA JUDETEANA DE PENSII A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligata aceasta să procedeze la recalcularea drepturilor sale de pensie prin luarea în calcul a adeverinţei nr.219/19.02.2007 eliberata de S.C. Petrom S.A .- Zona ,,Peco” A.; adeverinţa nr.135/24.02.2010 eliberată de S.C. Petrom S.A. şi adeverinţa nr. 24/21.02.2011 eliberata de Ministerul Apărării Naţionale - Centrul Militar Judeţean A.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat ca s-a adresat Casei Judeţene de Pensii A. cu o serie de cereri prin care a solicitat recalcularea drepturilor de pensie în raport de adeverinţele menţionate, însă pârâta a refuzat să-i valorifice aceste adeverinţe, fără nicio justificare.
Casa Judeţeană de Pensii A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, deoarece activitatea desfăşurata de contestator, în perioada 01.03.1978-01.02.1990 în meseriile de tehnician PM-PSI, nu se regăseşte în actele normative care reglementează încadrarea în grupe superioare de muncă, menţionate de unitate în adeverinţa nr.135/24.02.2010, iar sumele reprezentând majorări de salariu nu pot fi avute în vedere la determinare punctajului mediu anual, întrucât potrivit art.6 din acest act normativ, pentru aceste sume nu s-a datorat contribuţie de asigurări sociale.
Prin sentinţa civilă nr.2130/09 noiembrie 2011, Tribunalul A. a admis în parte acţiunea precizată şi completată, formulată de contestator şi a obligat pârâta să procedeze la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului prin luarea în calcul a perioadei 01.03.1978 - 01.02.1990 ca activitate desfăşurată în grupa a II-a de muncă. A fost respinsă în rest acţiunea.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă că, în condiţiile Legii nr.3/1977 contestatorul a fost înscris la pensie pentru munca depusă şi limita de vârsta, iar prin cererile, înregistrate sub numerele: nr.67092/11.12.2007; nr.12346/24.03.2008; nr. 40129/12.05.2009; nr.34280/02.03.2010, a solicitat recalcularea drepturilor de pensie în raport de adeverinţele nr.219/19.02.2007 eliberata de S.C. Petrom S.A. - ,,Zona Peco”A.; adeverinţa nr.135/24.02.2010 eliberata de OMV Petrom S.A. şi adeverinţa nr.24/21.02.2011 eliberata de Ministerul Apărării Naţionale - Centru Militar Judeţean Argeş, însă, Casa Judeţeană de Pensii A. i-a comunicat reclamantului că, perioada cuprinsă între 01.03.1978-01.02.1990, nu poate fi încadrata în grupa superioară de muncă, întrucât funcţia pe care a deţinut-o nu se regăseşte în actele normative precizate de unitate, iar sumele de care a beneficiat în perioada 15.02.1982-31.03.1984 şi 01.04.1984-30.06.1989 potrivit Decretului nr.46/1982 nu au fost avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, deoarece art.6 din decret prevede ca pentru aceste sume nu se datora contribuţie pentru asigurări sociale.
Potrivit adeverinţei nr.135/24.02.2010 eliberata de OMV Petrom S.A., în perioada de 01.03.1978-01.02.1990, reclamantul a desfăşurat activitate încadrată în grupa a II-a de muncă în procent de 100% conform nominalizării efectuate prin Decizia nr. 199/11.08.1994 a S.C. Peco Argeş S.A. în baza Ord. nr. 50/1990 al Ministerului Muncii, iar în temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă, îl reprezintă Ord. nr.50/1990 art.3-6 al Ministerului Muncii, HG nr. 559/1990 şi Ord. Min.I. Ch. P. nr.969/1990 pct.5 din anexă.
Potrivit pct.15 din Decretul nr.50/1990 ,,dovedirea perioadelor de activitate desfăşurată în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupa I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrărilor acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilită de Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale”.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.4 alin(2) şi (3) din O.U.G. nr.4/2005 coroborate cu dispoziţiile art.160 alin(5) şi art.161 alin(2) din Legea nr.19/2000, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajelor, pot fi dovedite atât prin înscrierile existente în carnetele de muncă, cât şi prin adeverinţe (acte doveditoare) emise de foştii angajaţi întocmite conform legii.
În conţinutul adeverinţei nr.135/24.02.2010, emisă conform Ordinului M.M.F.E.S.nr.590/2008 privind procedura şi modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurata în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II a de muncă potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000, s-a făcut precizarea că angajatul poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare utilizate la stabilirea drepturilor de pensie. Se mai menţionează în conţinutul adeverinţei că ,, unitatea a reţinut şi virat CAS şi pentru pensia suplimentară în conformitate cu legislaţia în vigoare”.
Aşadar, adeverinţa nr.135/24.02.2010emisă de OMV Petrom S.A. îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond putând astfel fi valorificată, iar întreaga răspundere pentru menţiunile cuprinse în aceasta revine exclusiv unităţii emitente. Casa Judeţeană de Pensii A. nu poate cenzura conţinutul unei adeverinţe emise de către angajator, care cuprinde elemente ale raportului juridic de muncă privind condiţiile de muncă şi stagiu, utile în stabilirea drepturilor de pensie, refuzul pârâtei de a valorifica menţiunile cuprinse în adeverinţă este abuziv şi lipsit de temei legal. În măsura în care aprecia că actul doveditor prezentat de către reclamant atestă menţiuni neadevărate, pârâta avea posibilitatea de a se înscrie în fals, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.
În raport de aceste considerente, instanţa a apreciat că, activitatea desfăşurata de reclamant în grupa a II-a de muncă, în perioada 01.03.1978-01.02.1990, trebuie avuta în vedere de pârâtă la recalcularea drepturilor de pensie pentru limită de vârstă ale reclamantului.
Cu privire la susţinerile reclamantului că, în mod nelegal, pârâta nu i-a valorificat adresa nr. 24/21.02.2001 a Ministerului Apărării Naţionale – Centrul Militar Judeţean A., instanţa a reţinut că respectiva adresa nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de Ordinul M.M.F.E.S. nr.590/2008.
Totodată, adeverinţa nr.219/19.02.2007 emisă de S.C. Petrom S.A. – Zona ,,Peco” A. şi depusă de către reclamant la Casa Judeţeană de Pensii A. în vederea recalculării nu poate fi avută în vedere întrucât sporul menţionat în aceasta şi denumit retribuţie tarifară majorată, acordat în baza Decretului nr.46/1982 nu se regăseşte printre sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, prevăzut în mod expres în anexa la O.U.G. nr.4/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, intimata CASA JUDETEANA DE PENSII A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
Tribunalul A., fără temei legal a dispus recalcularea drepturilor de pensie ale intimatului reclamant prin luarea in calcul a perioadei 01.01. 1978 - 01.02.1990 ca activitate desfăşurata in grupa a II - a de munca, potrivit adeverinţei nr.135/ 24.02.2010 eliberata de OMV PETROM deoarece această perioada nu poate fi luata in calculul stagiului de cotizare realizat in grupa II de munca. Prin natura activităţii desfăşurate in perioada sus menţionata acesta nu putea sa lucreze in procent de 100 % din timpul efectiv in condiţii nocive, grele sau periculoase.
Activitatea desfăşurata de intimatul reclamant in funcţiile sus menţionate nu este prevăzuta in reglementările legale privind încadrarea in grupele superioare de munca, întrucât nu se încadrează in categoria celor cu condiţii deosebite de munca faţă de prevederile Ordinul MIChP nr.969/1990 pentru aplicarea in unităţile subordonate Ministerului Industriei Chimice şi Petrochimice Hotărârilor Guvernului României nr.456 1990 si nr.559/1990 şi Ordinul nr. 50/1990 potrivit cu care, nominalizarea persoanelor care se încadrează in grupele I si II de munca se face de către conducerea unităţilor împreuna cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de munca concrete in care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile d microclimat, suprasolicitare fizica sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc .) ".
Potrivit acestor acte normative pot beneficia de încadrare in grupe superioare de munca persoanele care desfăşoară activităţile cuprinse in anexele actelor normative respective, in condiţiile in care se certifica prin buletine de noxe de către Inspecţia pentru Protecţia Muncii si Direcţia de Sănătate Publica, existenta condiţiilor nocive la locul de munca al personalului ce se încadrează in grupa II de munca.
In concluzie, se solicită admiterea recursului recursul aşa cum a fost formulat, modificarea sentinţei, iar pe fond respingerea acţiunii formulată de reclamant ca fiind netemeinică şi nelegală.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Critica formulată de recurentă vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale privind procedura stabilirii şi încadrării in condiţii deosebite de muncă şi este nefondată.
Ordinul nr.50/1990 a fost abrogat prin Legea nr.19/2000, abrogată prin Legea nr.263/2010, însă perioada pentru care se solicită încadrarea în grupa de muncă intră sub incidenţa acestui act normativ, el având aplicabilitate în speţă potrivit principiului „tempus regit actum”.
Competenta de a nominaliza persoanele care se încadrează în grupele I si II de munca aparţine, potrivit pct.6 din Ordinul nr.50/1990, conducerii unitarilor împreuna cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile concrete în care si-au desfăşurat activitatea persoanele respective.
Esenţial pentru încadrarea activităţii unei persoane într-o anumita grupa de munca nu este numai funcţia deţinuta, ci si condiţiile de munca în care aceasta se desfăşoară, executarea ei în condiţii grele, nocive sau periculoase ducând la încadrarea în grupa a II-a de munca.
Recurenta pârâta nu are competenta de apreciere a categoriilor de personal care se încadrează în grupa a II-a de munca si nici a timpului efectiv lucrat în condiţii deosebite.
Adeverinţa nr. 135/24.02.2010, eliberata de fostul angajator îndeplineşte condiţiile de forma si fond pentru a putea fi valorificata, indicându-se perioada în care reclamantul si-a desfăşurat activitatea în cadrul unităţii emitente, perioada în care acesta a realizat stagii de cotizare în grupe superioare de munca, procentul de desfăşurare a activităţii în aceste condiţii. Adeverinţa poarta număr, data eliberării, denumirea unităţii, stampila acesteia, semnaturile persoanelor care angajează unitatea, temeiul legal al încadrării activităţii în grupa a II-a de munca.
Întreaga răspundere pentru menţiunile cuprinse în adeverinţa eliberata de fostul angajator revine exclusiv unităţii emitente, iar refuzul de valorificare a menţiunilor cuprinse în adeverinţă este lipsit de temei legal, întrucât adeverinţa supusa valorificării se bucura de prezumţia de validitate, aţa cum corect a reţinut prima instanţă.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 Cod procedura civila, a fost respins recursul ca nefondat, menţinându-se hotărârea recurată ca legala si temeinica.
Drept civil
18. Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale solicitate de foştii deţinuţi politic.
Deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale a României
Decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În ce priveşte acordarea daunelor morale, acestea nu puteau fi acordate nici în baza prevederilor Legii nr.221/2009, întrucât art.5 alin.1 lit.a teza I din această lege, care reglementează posibilitatea acordării de daune morale persoanelor condamnate politic a fost declarat neconstituţional, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru a se putea admite o asemenea acţiune.
Norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale solicitate de foştii deţinuţi politic a fost declarată neconstituţională, astfel că acestea nu mai prezintă un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între Pactele şi Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Chiar dacă dreptul la despăgubiri morale era prevăzut în legislaţia naţională, la data soluţionării în fond a cauzei dispăruse temeiul legal care permitea acordarea de despăgubiri sub forma unor daune morale, astfel că acţiunea nu putea fi admisă. În sensul acesta s-a şi pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza S. şi alţii împotriva B.), stabilind că reclamantul nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea lui să fie soluţionată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Mai mult, la data de 19 septembrie 2011, prin decizia nr.12, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul pronunţat în interesul legii, a stabilit că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”. Decizia este obligatorie potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Normele dreptului comunitar invocate de reclamantă nu suplinesc lipsa normei legale naţionale, iar instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins fără să treacă peste excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
În jurisprudenţa europeană s-a reliefat faptul că prejudiciul pretins nu poate fi apreciat ca „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri bunul „nu este definit şi nici nu poate naşte în privinţa reclamanţilor, nici o speranţă legitimă în a-l obţine”.
Decizia civilă nr. 242/01.02.2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 17.09.2010, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 Euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, cu acordarea de cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că a fost persecutată de către regimurile instaurate în România începând cu anul 1940 şi a fost deportată în T., fiind deposedată de toate bunurile ce le avea, luând cu ea numai strictul necesar. Aici a fost supusă alături de alţi cetăţeni de etnie romă, la rele tratamente, erau supuşi la munci grele şi trataţi ca nişte animale.
Situaţie expusă mai sus, precum şi drepturile sale i-au fost recunoscute conform Decretului-Lege nr.118/1990, respectiv a Legii nr.189/2 noiembrie 2000 privind aprobarea O.G.nr.105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului – Lege nr.118/1990.
Această dovadă o face cu Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii V., depusă la fila 5 dosar.
În atare situaţie, reclamanta apreciază că se încadrează în dispoziţiile art.5 din Legea nr.221/2009, unde se menţionează că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990 şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr.118/1990.
În temeiul art.115 Cod procedură civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamanta nu face dovada prejudiciului pretins, potrivit art.1169 Cod civil şi nu sunt îndeplinite nici condiţiile Legii nr.221/2009 pentru acordarea daunelor morale solicitate, pentru că nu se justifică în cauză suma de 10.000 euro daune morale, fără a exista elemente probatorii adecvate, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei.
De asemenea, pârâtul a formulat note scrise prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata daunelor morale în baza art. 998 şi urm. Cod civil şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pârâtul a menţionat că prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art.5 alin.1, lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr.62/2010, sunt neconstituţionale.
Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.
Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamantă, dispoziţiile legale declarate ca fiind neconstituţionale încetându-şi efectele după promovarea acesteia, ca urmare a expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art.31 din Legea nr.47/1992 republicată, perioadă în care autoritatea legislativă nu a procedat la punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei.
Într-o atare situaţie, prin cererea de la fila 109 dosar, reclamanta a înţeles să-şi modifice acţiunea, arătând că temeiul juridic al acesteia îl constituie, pe lângă prevederile Legii nr.221/2009 şi dispoziţiile art.998-999, 1000 din Codul Civil, precum şi dispoziţiile art.3,5,6,13 şi 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin cererea de la fila 70 dosar, reclamanta a precizat cererea, învederând că înţelege să solicite daune morale în sumă de 50.000 euro şi despăgubiri materiale în cuantumul precizat detaliat, constând în contravaloarea bunurilor confiscate în fapt, fără documente justificative, de către stat, fiind vorba de următoarele bunuri: 1 căruţă în valoare de 8.000 lei, 2 cai în valoare de 8.000 lei, mahmudele aur de 24 k ori 14 k, în număr de100 bucăţi ( 2000 lei/buc.), un cort din păr de capră în valoare de 2650 lei, diverse bunuri casnice în valoare de 3000 lei.
Faţă de temeiul juridic invocat, pârâtul, prin notele de şedinţă de la filele 112 dosar, a ridicat excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că cererea este tardivă întrucât a trecut prima zi de înfăţişare, potrivit art.132 alin.1 Cod procedură civilă şi totodată este prescrisă, fiind depăşit termenul de 3 ani care, în opinia sa, curge de la data de 22.12.1989, odată cu căderea regimului comunist.
Prin aceleaşi note de şedinţă pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, susţinând că noul temei juridic invocat de reclamantă (art.998, 999 Cod civil) nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, întrucât prevederile cuprinse în conţinutul acestora stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse. A mai arătat pârâtul că reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este 504 Cod procedură penală, rap. la art.52 alin.3 din Constituţia României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Sub aspectul fondului cauzei, prin aceleaşi note de şedinţă, pârâtul a arătat că lipsa normei interne nu este o condiţie de admisibilitate a oricărei acţiuni, condiţie care dacă nu este îndeplinită duce la respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Pentru a beneficia de protecţia legii interne, cât şi a normelor europene, un drept trebuie să-şi aibă izvorul într-un act normativ. Or, în lipsa normei legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins, deoarece trebuie să aplice legea, nu să o creeze. Răspunderea statului trebuie să fie în acord cu principiul proporţionalităţii, iar posibilitatea compensării prejudiciului moral cu o sumă de bani are drept scop nu atât a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţia de ordin moral, susceptibil mai mult de o recunoaştere a măsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivă, principiu urmărit de legiuitorul român atât prin Decretul-lege nr.118/1990, cât şi prin OUG nr.214/1999 şi Legea nr.221/2009.
A mai arătat pârâtul că, referitor la daunele morale, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art.41 din Convenţie, C.E.D.O. a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlul de reparaţie morală, invocând, cu titlul de exemplu, cauza A., cauza T. sau cauza O.
De asemenea, a susţinut pârâtul că nu se poate reţine că prin adoptarea art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale, citând în acest sens cauza K. contra S. şi cauza S. contra B.
A mai precizat pârâtul că legislaţia naţională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar în speţa de faţă, întrucât ne aflăm pe tărâmul neconstituţionalităţii legii, iar normele dreptului comunitar invocate nu suplinesc lipsa normei legale naţionale.
Cu privire la capătul de cerere vizând daunele materiale, pârâtul a solicitat respingerea acestuia, ca fiind nedovedit.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1145/26.10.2011, a respins excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata daunelor morale în baza art.998 şi urm. Cod civil, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.A., astfel cum a fost modificată şi precizată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească acesteia suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale, fiind respins capătul de cerere vizând despăgubirile materiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
Examinând cu prioritate excepţiile invocate de pârât, puse în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 20.10.2011, instanţa a constatat că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele de mai jos:
Mai întâi, cu privire la cererea prin care reclamanta a invocat un nou temei juridic pe care-şi fundamentează acţiunea, instanţa a apreciat-o ca fiind o cerere de modificare în sensul art.132 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât vizează unul din elementele prevăzute de art.112 Cod procedură civilă, cerere de modificare de care a luat act. Deliberând cu privire la excepţia tardivităţii formulării acestei cereri de modificare, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală, declararea ca fiind neconstituţional textul de lege pe care, iniţial, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, intervenind ulterior primei zile de înfăţişare, astfel cum este ea descrisă de textul art.134 Cod procedură civilă. Într-o atare situaţie nu se poate reţine culpa reclamantei în nerespectarea termenului prescris de art.132 alin.1, astfel încât a fost respinsă excepţia tardivităţii modificării acţiunii.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ridicată de pârât, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, întrucât dreptul la acţiune pentru solicitarea de daune morale pentru condamnările cu caracter politic nu putea lua naştere anterior intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, având în vedere temeiul juridic iniţial ce a stat la baza promovării cererii introductive de instanţă. Cum, ulterior sesizării instanţei de judecată, textul legal ce prevedea posibilitatea obţinerii de daune morale în temeiul Legii nr.221/2009 a fost declarat neconstituţional, tribunalul a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la expirarea celor 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale (moment la care, potrivit Constituţiei, textul îşi încetează efectele juridice), motiv pentru care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârât, instanţa a apreciat că este neîntemeiată, faţă de împrejurarea că prevederile art.998-999 Cod civil, invocate de reclamantă ca temei juridic al acţiunii, obligă pe cel care a cauzat altuia un prejudiciu să-l repare, fără a face vreo distincţie legată de persoana autorului faptei şi indiferent dacă-i persoană fizică sau juridică. Pe de altă parte, statul, în raporturile juridice de drept privat, răspunde, ca orice altă persoană, pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa, fiind obligat, potrivit legii, să le repare.
Susţinerea pârâtului în sensul că temeiul răspunderii statului este art.504 Cod procedură penală şi nu dispoziţiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu a fost primită, pe de o parte pentru că s-ar încălca principiul disponibilităţii, care lasă reclamantului dreptul de a fixa cadrul în care să se desfăşoare procesul declanşat de iniţiativa sa judiciară (inclusiv sub aspectul temeiului juridic), iar pe de altă parte pentru că textul invocat de pârât nu are incidenţă în cauză, raportat la obiectul cererii şi la situaţia de fapt prezentată în cuprinsul acesteia.
Nu în ultimul rând, legat de soluţionarea excepţiei invocate, instanţa a apreciat că prin promovarea acesteia se nesocotesc atât liberul acces la justiţie şi implicit, dreptul la un proces echitabil, consacrate de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, drept care conferă posibilitatea unei persoane de a supune orice pretenţie a sa cu caracter civil analizei unei instanţe, care este obligată să analizeze pretenţia cu care a fost învestită, cât şi dispoziţiile cu valoare de principiu înscrise în Legea fundamentală, în art.20, care recunosc supremaţia dreptului comunitar în raport de normele interne, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Date fiind aceste considerente, se va respinge excepţia inadmisibilităţii ridicată de pârât.
Cât priveşte susţinerile pârâtului referitoare la lipsa unei „speranţe legitime” în accepţiunea art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, tribunalul a reţinut că la momentul promovării acţiunii de faţă, Legea nr.221/2009 oferea persoanelor menţionate de art.5 alin.1 posibilitatea să obţină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsurile administrative cu caracter politic aplicate. În consecinţă, contrar susţinerilor pârâtului, cel puţin la momentul introducerii acţiunii, reclamanta avea speranţa legitimă – ca element al dreptului de proprietate (după cum o califică în mod constant Curtea Europeană în jurisprudenţa sa) – de a obţine despăgubiri morale, iar declararea neconstituţionalităţii textului art.5 alin.1 lit. a din lege, neurmată de intervenţia legislativului, care să reglementeze raporturi juridice de natura celor vizate de textul declarat neconstituţional, a creat un tratament discriminatoriu persoanelor indicate în art.5 alin.1, aflate în situaţii identice, încălcându-se astfel egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consacrată de art.16 alin.1 din Constituţie.
Sub aspectul fondului cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că reclamanta M.A. a fost persecutată de către regimurile instaurate în România începând cu anul 1940 şi a fost deportată în T. A fost deposedată de bunurile ce le avea, luând cu ea numai strictul necesar. Aici a fost supusă alături de alţi cetăţeni de etnie romă, la rele tratamente, fiind supuşi la munci grele şi trataţi inuman.
Probele administrate în cauză, respectiv proba testimonială coroborată cu Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii V., relevă că efectele acestui tratament aplicat reclamantei a fost resimţit de aceasta atât în plan fizic, fiindu-i afectată grav starea de sănătate şi material.
Faţă de situaţia de fapt desprinsă din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost supusă unor măsuri abuzive, unor acte de umilinţă psihică şi fizică, precum şi unor acte de suferinţă, discreditare şi izolare pe plan familial şi social. Astfel, supunerea timp îndelungat la muncă brută şi forţată, bătăi şi torturile îndurate în timpul deportării, deteriorarea stării sale de sănătate, persecutarea familiei sale, toate acestea au convins instanţa că reclamanta a suportat un prejudiciu moral deosebit de grav.
Cât priveşte repararea acestui prejudiciu, este de observat că reclamanta a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-Lege nr.118/1990, după cum rezultă din Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii V.
Ulterior adoptării Legii nr.221/2009, care nu prevedea acordarea de drepturi noi, ci reafirma (în mod explicit, de data aceasta) posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, reclamanta a uzat de calea cea mai avantajoasă la momentul introducerii acţiunii, respectiv cea prevăzută de acest act normativ, iar modificările legislative intervenite ulterior şi datorate, în principal, lipsei de intervenţie din partea autorităţii legiuitoare, nu sunt de natură a le crea acestora un dezavantaj, deoarece nu se poate reţine nici un fel de culpă în sarcina lor, în această privinţă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar din expunerea de motive a actului normativ, ce a însoţit proiectul în procesul de legiferare, rezultă că unul din scopurile urmărite de legiuitor la adoptarea legii a fost afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri morale, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor, că reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr.118/1990 şi al O.U.G. nr.214/1999, nu sunt suficiente.
Pornind de la dispoziţiile legale care definesc noţiunea de „măsură administrativă cu caracter politic”, tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art.3 alin.1 din Legea nr.221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul textului de lege.
Alineatul 2 al art.4 din aceeaşi lege permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, să solicite instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a constatat că reclamanta a fost persecutată din motive etnice, caracterul abuziv al măsurii fiind de altfel recunoscut conform în Decretului-Lege nr.118/1990, după cum rezultă din Hotărârea nr.492/6.06.2003 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Vâlcea.
Cât priveşte temeiul juridic al acordării despăgubirilor solicitate, tribunalul a constatat că acesta este dat de prevederile de drept comun (art.998,999 Cod civil), care obligă pe cel care a cauzat altuia un prejudiciu să-l repare.
În raport de cadrul obiectiv creat de dispoziţiile enunţate din Legea nr.221/2009 şi de situaţia de fapt reţinută în baza probelor dosarului, tribunalul a analizat în continuare dacă sunt îndeplinite cerinţele legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a persecutării a reclamantei din motive etnice.
Este cert că la data adoptării Legii nr.221/2009, existau mai multe acte normative cu caracter reparator, însă nici unul dintre acestea nu au prevăzut expres posibilitatea persoanelor persecutate politic sau etnic în sensul Legii nr.221/2009 de a beneficia de daune morale.
Astfel, Decretul-Lege nr.118/1990 a recunoscut dreptul persoanelor persecutate etnic sau politic de a beneficia de recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada detenţiei sau a oricărei măsuri restrictive de liberate, de scutire de la plata impozitelor şi taxelor şi de acordare a unor indemnizaţii periodice.
În speţă, persecutarea etnică şi deportarea reclamantei, urmările grave pe care le-a avut asupra sa, au constituit încălcări ale unor drepturi fundamentale, reglementate atât de Constituţia în vigoare în acea vreme, cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document obligatoriu în cadrul O.N.U. (organizaţie în care, la data de 14 decembrie 1955, a fost primită şi România).
În acest sens, tribunalul a constatat că în perioada de referinţă, mai multe texte din Constituţia din anul 1948 şi din cea din 1952 consacrau dreptul la libertatea individuală, dreptul de proprietate privată, dreptul la muncă. De asemenea, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, inclusiv prin preambulul acesteia, au fost consacrate expres dreptul persoanelor la libertatea de circulaţie, la libertatea opiniilor, precum şi interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane (art. 5, 9, 13, 19).
Supunerea reclamantei la muncă silnică, confiscarea averii şi toate celelalte suferinţe fizice, psihice şi morale îndurate au constituit încălcări ale acestor drepturi, conturând elementul material al faptei ilicite, de natură a produce persoanei supuse lor prejudicii morale.
Faţă de împrejurarea că prezenta acţiune a fost formulată la data la care era în vigoare Legea nr.221/2009 şi că declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat prin cererea introductivă de instanţă nu a fost urmată şi de intervenţia organului legislativ care să reglementeze drepturi de natura celor avute în vedere de acesta, instanţa a apreciat că temeinica pretenţiilor reclamantei se argumentează şi pe prevederile art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, tribunalul a constatat că prin anumite decizii de speţă Curtea europeană a drepturilor omului a interpretat şi dezvoltat prevederile art.1 din Protocol, statuând, spre exemplu, că nici o dispoziţie din Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării convenţiei de către statul respectiv. Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi având un asemenea scop, acele legi trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, de natură să evite insecuritatea şi incertitudinea, inclusiv legislativă (Hotărârea din 6 decembrie 2007, în Cauza B. contra României).
Potrivit aceloraşi considerente, dreptul la despăgubiri morale pretins prin prezenta acţiune este un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocol, iar în măsura în care el era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii trebuie să se considere că reclamanta avea o „speranţă legitimă” la obţinerea creanţei pretinse, cu atât mai mult cu cât caracterul abuziv al persecutării etnice al măsurii la care a fost supusă reclamanta, era deja recunoscut în baza decretului din 1990.
Luând în considerare aspectele expuse, tribunalul a apreciat ca fiind o despăgubire morală rezonabilă şi relativ suficientă suma de 100.000 lei, pe care a stabilit-o cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
În ceea ce priveşte, însă, cererea vizând despăgubirile materiale, tribunalul a arătat că Legea nr.221/2009 permite acordarea echivalentului valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative numai dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut daune prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005 (a se vedea art.5 alin.1 lit. b). Din acest text de lege derivă două condiţii pentru acordarea daunelor materiale: bunul pentru care se cer despăgubiri să fi fost confiscat prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative aplicate şi bunul să nu fi fost restituit nici în natură, nici în echivalent, în condiţiile legilor speciale de reparaţie.
În speţă, reclamanta pretinde despăgubiri materiale pentru mai multe bunuri de care a fost deposedată, însă acestea nu au fost dovedite. Pe de altă parte, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990, respectiv ale Legii nr.189/2 noiembrie 2000 privind aprobarea O.G. nr.105/1999 pentru modificarea şi completarea Decretului-Lege nr.118/1990.
În consecinţă, în privinţa sumelor de bani solicitate nu este îndeplinită prima condiţie la care face referire textul art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Date fiind aspectele prezentate, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile acordării daunelor materiale, capăt de cerere ce a fost respins ca neîntemeiat.
Concluzionând asupra celor expuse, tribunalul a respins excepţiile ridicate de pârât, a admis în parte acţiunea precizată şi modificată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale, respingând capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, în termen legal, părţile şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Prin recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul V. s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în esenţă, următoarele:
- instanţa nu a avut în vedere că dreptul la acţiune al reclamantei, întemeiat pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil, este prescris faţă de data formulării acţiunii şi disp. art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958;
- nu a fost avută în vedere Decizia nr.12/19.09.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor nr.1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României;
- instanţa a acordat în mod greşit despăgubiri civile reclamantei, fără a avea în vedere criteriile legale şi probele prin care se putea dovedi măsura în care au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale ale persoanei condamnată politic.
Prin recursul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi 3041 Cod procedură civilă s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se, în esenţă, următoarele:
- în cauză nu mai există temei pentru acordarea daunelor morale, având în vedere că dispoziţiile art.5 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale, care este obligatorie pentru instanţe;
- greşit a fost respinsă de către instanţă excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare a acţiunii, potrivit art.132 al.1 Cod procedură civilă;
- în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la disp. art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958;
- greşit a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii de modificare a acţiunii, faţă de disp. art.132 al.1 Cod procedură civilă;
- greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că normele dreptului comunitar nu suplinesc prevederile Legii nr.221/2009, declarate neconstituţionale;
- instanţa a acordat reclamantei despăgubiri morale în cuantum de 100.000 lei, fără să existe elemente suficiente în aprecierea prejudiciului moral suferit, neţinându-se cont de motivarea Deciziei nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale;
- în mod greşit a apreciat instanţa că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de disp. art.998-999 Cod civil, iar aceste norme nu suplinesc voinţa legiuitorului şi nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii nelimitate a Statului, răspunderea Statului fiind o răspundere directă, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art.504 Cod procedură penală;
- pentru a beneficia de protecţia legii interne şi a normelor europene, un drept trebuie să îşi aibă izvorul într-un act normativ, iar în lipsa normei legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins;
- prin adoptarea art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu se poate susţine că persoanele vizate de această lege ar avea o „speranţă legitimă”, faţă de practica C.E.D.O. şi de faptul că dispoziţia legală a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al controlului constituţionalităţii legii naţionale;
- tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, ce contravine art.1 al.3 din Legea fundamentală, neţinând cont că legislaţia naţională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar, deoarece ne aflăm pe tărâmul neconstituţionalităţii legii;
- prejudiciul pretins nu poate fi apreciat ca fiind „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri „bunul” nu este definit şi nici nu poate naşte, în privinţa reclamantei, nici o speranţă legitimă în a-l obţine.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Prin recursul formulat de moştenitoarea reclamantei, respectiv C.M., s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate arătându-se, în esenţă, că, în mod greşit s-a respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale, cu motivarea că nu s-au dovedit bunurile de care autoarea sa a fost deposedată şi că aceasta a beneficiat de măsurile reparatorii reglementate prin alte acte normative, în condiţiile în care instanţa de fond nu a făcut nici o referire la probele administrate în cauză, respectiv depoziţia martorului H.M., prin care s-au dovedit bunurile solicitate şi expertiza extrajudiciară cu care s-a stabilit valoarea bunurilor.
S-a mai arătat că, instanţa de fond trebuia să facă o aplicare corectă a Legii nr.221/2009, care permite acordarea echivalentului valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic luată faţă de autoarea reclamantei, precum şi faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată solicitate în cauză.
Prin întâmpinarea la recursul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice V., moştenitoarea reclamantei a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu motivarea că sentinţa este legală şi temeinică.
Examinând criticile invocate în cele trei recursuri, Curtea a constatat că recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice V., sunt fondate, iar recursul formulat de moştenitoarea reclamantei este nefondat.
Recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. au fost analizate împreună, fiind vorba în esenţă de aceleaşi critici, reţinându-se că sunt fondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanta M.A. şi-a întemeiat acţiunea înregistrată la data de 17.09.2010 pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, iar ulterior, prin cererea formulată la data de 06.10.2011, reclamanta a întregit temeiul juridic al acţiunii sale, în sensul că a adăugat la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi dispoziţiile art.998, 999 Cod civil, precum şi prevederile art.3, 5, 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice V., prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 11.10.2011, a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare a acţiunii, având în vedere că a fost formulată după prima zi de înfăţişare, fiind astfel depăşit termenul de modificare a acţiunii.
Instanţa de fond a respins excepţiile invocate, inclusiv excepţia tardivităţii formulării cererii de precizare a acţiunii.
Curtea a reţinut însă, că această excepţie a primit o soluţie greşită. În conformitate cu dispoziţiile art.132 alin.1 Cod procedură civilă, „la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”. Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit sau când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.
Cererea formulată de reclamantă de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, mai exact de adăugare la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi a dispoziţiilor art.998 şi 999 Cod civil, nu se regăseşte printre dispoziţiile mai sus citate, de natură a nu atrage modificarea acţiunii. În mod greşit prima instanţă a reţinut că această cerere nu modifică elementele acţiunii, respectiv părţi, obiect şi cauză. Din contră, prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii. De aceea, modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art.998, 999 Cod civil este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu putea fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale.
În ce priveşte acordarea daunelor morale, acestea nu puteau fi acordate nici în baza prevederilor Legii nr.221/2009, întrucât art.5 alin.1 lit.a teza I din această lege, care reglementează posibilitatea acordării de daune morale persoanelor condamnate politic a fost declarat neconstituţional, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru a se putea admite o asemenea acţiune.
Norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale solicitate de foştii deţinuţi politic a fost declarată neconstituţională, astfel că acestea nu mai prezintă un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între Pactele şi Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Chiar dacă dreptul la despăgubiri morale era prevăzut în legislaţia naţională, la data soluţionării în fond a cauzei dispăruse temeiul legal care permitea acordarea de despăgubiri sub forma unor daune morale, astfel că acţiunea nu putea fi admisă. În sensul acesta s-a şi pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza S. şi alţii împotriva B.), stabilind că reclamantul nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea lui să fie soluţionată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Mai mult, la data de 19 septembrie 2011, prin decizia nr.12, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul pronunţat în interesul legii, a stabilit că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr.1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”. Decizia este obligatorie potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Normele dreptului comunitar invocate de reclamantă nu suplinesc lipsa normei legale naţionale, iar instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins fără să treacă peste excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.
În jurisprudenţa europeană s-a reliefat faptul că prejudiciul pretins nu poate fi apreciat ca „un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri bunul „nu este definit şi nici nu poate naşte în privinţa reclamanţilor, nici o speranţă legitimă în a-l obţine”.
Faţă de aceste considerente cele două recursuri analizate sunt fondate, iar susţinerile formulate de moştenitoarea reclamantei prin întâmpinarea depusă în recurs sunt nefondate.
Recursul formulat de către C.M., în calitate de moştenitoare a reclamantei M.A., decedată la data de 27.10.2011, privind respingerea greşită a capătului de cerere referitor la despăgubirile materiale solicitate, este nefondat pentru că instanţa de fond a reţinut corect că, acestea nu au fost dovedite.
Susţinerea moştenitoarei reclamantei în sensul că bunurile de care a fost deposedată autoarea sa au fost dovedite cu depoziţia martorului H.M. nu poate fi reţinută, faţă de data naşterii martorului, respectiv 08.03.1970, acesta neputând cunoaşte direct amănunte privind deportarea reclamantei în anul 1940.
Chiar dacă s-a reţinut greşit că măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamanta sunt dintre cele prevăzute de art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, deşi acestea sunt reglementate prin alte acte normative decât cele menţionate în art.5 al.1 lit.b, esenţial este faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada pretenţiilor formulate prin capătul de cerere din acţiune, privind despăgubirile materiale solicitate.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa ca urmare a admiterii primelor două recursuri, analiza criticii din cel de-al treilea recurs privind cheltuielile de judecată nu mai este necesară.
În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 şi 3 Cod procedură civilă, a admis recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. şi a modificat sentinţa recurată în sensul că a respins pe fond acţiunea.
În baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de moştenitoarea reclamantei ca nefondat.
SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
CONTENCIOS
1. Răspunderea funcţionarului care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului administrativ anulat. Condiţii
Art.16 alin.1 din Legea nr.554/2004
Este adevărat că, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.554/2004, în litigiile la care se referă acest act normativ poate fi chemat în judecată şi funcţionarul „care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului (…)”.
Textul are în vedere, aşadar, situaţia în care se cere anularea actului unei autorităţi, act elaborat, emis sau încheiat în tot sau în parte de unul sau mai mulţi funcţionari.
În cauză, însă, există o suprapunere între persoana primarului, cea care încheie raportul de evaluare şi persoana fizică B. D., aşadar, nu de două entităţi diferite, chiar dacă, din punct de vedere administrativ persoana fizică îndeplineşte, în calitatea sa de primar, anumite atribuţii.
Faţă de aceste elemente, nu se poate stabili atât în sarcina autorităţii uni personale, cât şi a persoanei fizice care o constituie, obligaţia de daune la care se referă art.16 din Legea nr.554/2004.
(Decizie nr. 28/R-CONT/11.01.2012)
Prin acţiunea înregistrată la 6 august 2010, reclamanta C. E. a chemat în judecată pe pârâtul B. D., în dubla sa calitate de persoană fizică şi de primar al oraşului Pucioasa, pentru a se dispune anularea raportului de evaluare a performanţelor profesionale ale reclamantei în anul 2008, obligarea la întocmirea unui alt raport de evaluare pe baza propunerii Consiliului Local al oraşului Pucioasa, pentru calificativul „foarte bine”, obligarea la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi obligarea la punerea în executare a hotărârii în termen de 30 de zile de la rămânerea ei definitive.
În motivare s-a arătat că reclamanta este funcţionat public, fiind secretar al oraşului Pucioasa, iar prin sentinţa nr.326 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa la 14 mai 2009 a fost anulat raportul de evaluare nr.1993/2009, dispunându-se întocmirea unui alt raport. Cel astfel realizat şi care poartă numărul 482/2010 este nelegal, întrucât nu ţine seama de propunerea consiliului local din şedinţa din 29 ianuarie 2009, nu respectă hotărârea judecătorească amintită şi nu are în vedere că, în prima jumătate a perioadei, pârâtul nu a avut funcţia de primar.
În procesul de evaluare nu s-au respectat etapele prevăzute de lege, respectiv procedura interviului şi nu există justificare pentru evaluările realizate.
Sub aspectul daunelor reclamanta a arătat că, prin acordarea calificativului „satisfăcător” i s-a produs un prejudiciu de imagine atât în plan profesional cât şi familial şi social.
Prin întâmpinarea formulată la 25 octombrie 2010, reclamantul a solicitat respingerea acţiunii invocându-se excepţia lipsei calităţii procesuale a persoanei fizice şi faptul că dispoziţiile legale au fost respectate cu ocazia întocmirii actului de evaluare.
Prin sentinţa civilă nr.543/2011, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea, a anulat raportul de evaluare nr.482/2010, dispunând reluarea procedurii şi întocmirea unei noi evaluări, iar pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei 10.000 lei, cu titlu de daune morale şi 1.104 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, prin actul contestat au fost nesocotite statuările dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul relevanţei propunerii formulate de consiliul local, cât şi al perioadei evaluate de către primar şi a perioadei în care acesta a îndeplinit funcţia ce-l îndreptăţea la o astfel de procedură.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului B. D., ca persoană fizică, au fost reţinute dispoziţiile art.16 din Legea nr.554/2004 şi atitudinea de subiectivism şi de nerespectare a hotărârii judecătoreşti manifestată de acesta.
S-a apreciat, de asemenea, că raportul de evaluare nelegal întocmit a avut un impact negativ asupra reclamantei, atât în plan social cât şi profesional, fiind incidente dispoziţiile art.998 şi 999 din Codul civil.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, recurs însuşit în mod expres în cerere (faţă de nesemnarea lui) şi în care se susţin, în esenţă, următoarele:
- calitatea de evaluator a primarului se lipseşte de conţinut dacă se apreciază că acesta nu poate trece peste propunerea pe care o formulează consiliul local;
- în mod greşit reţine instanţa că nu s-a întocmit un nou raport de evaluare, ci a fost refăcut cel vechi, distincţie lipsită de justificare;
- nu se poate reproşa primarului, în primul său an de mandat, modul de evaluare pe o perioadă anterioară, ci mai degrabă reproşurile trebuie aduse secretarului, care nu s-a ocupat de evaluarea ce revenea fostului primar;
- s-a făcut aplicarea greşită şi a disp.art.16 din Legea nr.554/2004, făcându-se o confuzie între persoana investită cu exerciţiul demnităţii publice şi persoana fizică;
- câtă vreme daunele morale pentru eliberarea din funcţia au fost stabilite la 5.000 lei, cuantumul de 10.000 lei acordat în cauză este exagerat.
Prin decizia nr. 28/R-CONT din 11 Ianuarie 2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursurile formulate de pârâţi, a modificat sentinţa, în sensul că a obligat la daune moral, în sumă de 3.000 lei, către reclamantă, doar pe pârâtul Primarul Oraşului Pucioasa şi a menţinut în rest sentinţa.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că prin sentinţa nr.326 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa la 14 mai 2009 a fost anulat la cererea reclamantei C. E. raportul de evaluare întocmit de pârâtul B. D., primar al oraşului Pucioasa, iar acesta a fost obligat să întocmească un alt raport şi să plătească daune morale de 8.000 lei.
S-a reţinut de către tribunal că pârâtul nu putea să evalueze activitatea reclamantei pe o perioadă în care acesta nu a îndeplinit nicio funcţie de natură să justifice întocmirea raportului şi că nu s-a ţinut seama de propunerea consiliului local, manifestându-se o atitudine subiectivă.
Soluţia a fost modificată în parte prin decizia nr.1166/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, modificare ce a privit însă numai cuantumul despăgubirilor morale, ce au fost reduse la 8.000 lei la 1.000 lei, instanţa de control judiciar însuşindu-şi, sub aspectul criticilor aduse raportului de evaluare, considerentele tribunalului.
Au devenit astfel irevocabile statuările instanţei potrivit cărora primarul oraşului Pucioasa nu putea evalua activitatea reclamantei anterior datei în care a fost numit în această funcţie, precum şi necesitatea de a se întocmi un alt raport în care să se ţină seama de calificativul acordat de consiliul local, calificativ care a fost acela de „foarte bine”.
În aceste condiţii s-a întocmit raportul de evaluare nr.482 din 11.01.2010, raport ce priveşte perioada de la 01.12.2007 – 31.12.2008, iar calificativul acordat este acela de „satisfăcător”.
Potrivit art. 107 din HG nr.611/2008: „(1) Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarului public se realizează de către evaluator. (2) În sensul prezentei hotărâri, are calitatea de evaluator: (…) d) primarul, pe baza propunerii consiliului local, pentru secretarul comunei, oraşului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor.”
Din textul precitat, ca de altfel şi din considerentele instanţelor, rezultă necesitatea ca la efectuarea evaluării secretarului localităţii, primarul să aibă în vedere propunerea consiliului local, fără să se susţină că este obligatoriu să fie însuşită această propunere pentru a lipsi actul de evaluare de conţinut, aşa cum se pretinde de către recurent.
A ţine seama de propunerea făcută presupune, fie însuşirea acesteia, după ce ea este trecută prin filtrul persoanei care realizează evaluarea, fie acordarea unui alt calificativ care, de regulă, se situează în apropierea celui propus şi când se motivează raţiunile ce au justificat neînsuşirea propunerii.
Actul administrativ contestat nu cuprinde raţiunile pentru care calificativul acordat de evaluator intimatei-reclamante este mult sub cel propus de către consiliul local şi, de altfel, în mare măsură el nu face decât să reia aprecierile din actul anulat deja.
De principiu, consecvenţa în apreciere nu trebuie să fie considerată criticabilă atâta timp cât ea nu este consecinţa atitudinii subiective reţinută în sentinţa nr.326/2009, iar aceasta nu este prezentă atunci când se argumentează cu elemente obiective, ce ţin de activitatea funcţionarului public în toate planurile, un alt punct de vedere decât cel al consiliului local.
Aşa cum a observat tribunalul, în cauză nu numai că s-a acordat acelaşi calificativ de „satisfăcător” când propunerea era pentru cel de „foarte bine”, s-a menţionat că raportul este refăcut conform hotărârilor mai sus amintite, la capitolul „Dificultăţi întâmpinate” a fost menţionată lipsa de comunicare între secretar şi primar şi poate cea mai evidentă abatere de la statuările intrate în autoritate de lucru judecată este că s-a menţinut aceeaşi perioadă de evaluare, perioadă ce cuprinde şi intervalul 1 decembrie 2007 - iunie 2008, răstimp în care funcţia de primar a fost ocupată de o altă persoană.
Este adevărat că în raport s-a făcut trimitere la obligaţia instituită de art.108 alin.3 lit.b din HG nr.611/2008, obligaţie ce revenea fostului primar, însă, pe de o parte, aşa cum chiar textul o spune, această excepţie priveşte fostul evaluator, iar pe de altă parte, cu autoritate de lucru judecat, s-a tranşat acest aspect.
În concluzie, s-a apreciat că evaluarea concretizată în raportul din 11.01.2010 nu respectă cerinţele impuse prin hotărârile judecătoreşti şi ea se constituie tot într-o consecvenţă a primarului, însă, în nesocotirea dispoziţiilor legale la care se face trimitere de Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti.
Aspectele privind vinovăţia secretarului localităţii pentru că fostul primar nu a realizat şi evaluarea acestuia înainte de a înceta mandatul, constituie aspecte ce excedează cadrului procesual de faţă.
Recursul este însă întemeiat pentru ultimele două critici, cele care privesc calitatea procesuală a persoanei fizice B. D. şi cuantumul daunelor morale.
Este adevărat că, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.554/2004, în litigiile la care se referă acest act normativ poate fi chemat în judecată şi funcţionarul „care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului (…)”.
Textul are în vedere, aşadar, situaţia în care se cere anularea actului unei autorităţi, act elaborat, emis sau încheiat în tot sau în parte de unul sau mai mulţi funcţionari.
În cauză, însă, există o suprapunere între persoana primarului, cea care încheie raportul de evaluare şi persoana fizică B. D., aşadar, nu de două entităţi diferite, chiar dacă, din punct de vedere administrativ persoana fizică îndeplineşte, în calitatea sa de primar, anumite atribuţii.
Faţă de aceste elemente s-a apreciat că nu se poate stabili atât în sarcina autorităţii uni personale, cât şi a persoanei fizice care o constituie, obligaţia de daune la care se referă art.16 din Legea nr.554/2004.
Cu privire la întinderea acestora morale s-a apreciat ca fiind excesiv cuantumul lor, cuantum însă care trebuie să fie superior despăgubirilor fixate prin decizia nr.1166/2009, dată fiind şi poziţia pârâtului, dar şi faptul prelungirii disconfortului moral suportat de reclamantă.
Totuşi, reţinând că prin decizia nr.1166/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, soluţionându-se acţiunea împotriva raportului de evaluare s-au acordat daune morale în sumă de 1.000 lei, s-a apreciat că în cauză suma optimă este aceea de 3.000 lei, sumă în măsură să acopere prejudiciul încercat de reclamantă prin afectarea imaginii şi poziţiei sociale a acesteia.
Pentru toate aceste considerente s-a apreciat că recursul este fondat, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului B. D. şi întinderea cuantumului daunelor morale.
2. Cerere de suspendare a actului administrativ. Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici. Reorganizare. Caz bine justificat. Pagubă iminentă. Calitate procesuală pasivă
Art.99 alin.1 lit.b şi alin.3 din Legea nr.188/1999
HG nr.566/2011
1. În vreme ce obiectul cererii de chemare în judecată, asupra căruia s-a pronunţat tribunalul prin sentinţa recurată, l-a constituit suspendarea executării deciziei nr.48/22.07.2011 emisă de comisarul şef al Secţiei Judeţene Vâlcea a Gărzii Financiare, motivele de recurs invocate de Comisariatul General al Gărzii Financiare critică sentinţa din perspectiva anulării deciziei respective
2. În privinţa motivelor invocate la pct.1 din recurs, relativ la lipsa capacităţii de folosinţă a Secţiei Judeţene Vâlcea la data formulării cererii de chemare în judecată, Curtea constată că acestea nu sunt fondate. Chiar dacă Secţia Judeţeană Vâlcea a pierdut personalitatea juridică în temeiul modificărilor legislative intervenite prin HG nr.566/2011, capacitatea de folosinţă a structurii respective continuă să existe câtă vreme structura va exista şi, în temeiul art.41 alin.1 Cod procedură civilă, Secţia Judeţeană Vâlcea poate fi parte în judecată. Cât priveşte calitatea procesuală pasivă într-o cauză ca cea din speţă, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ autoritatea publică are o astfel de calitate câtă vreme a emis acte administrative ce sunt contestate. Lipsa personalităţii juridice nu poate fi argument pentru a se invoca lipsa calităţii procesuale pasive în condiţiile în care art.41 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că structurile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
Întrucât Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea este emitenta actului a cărui suspendare s-a solicitat în cauză şi are organe proprii de conducere, aceasta are calitate procesuală într-un litigiu de contencios administrativ al cărui obiect îl constituie actul respectiv, chiar dacă la data sesizării instanţei a pierdut personalitatea juridică.
(Decizie NR. 142/R-CONT/25.01.2012)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 12.08.2011, reclamantul P. V. a chemat în judecată pe pârâtele Garda Financiară – Comisariatul General şi Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea, solicitând instanţei să dispună suspendarea executării deciziei nr.48/22.07.2011 emisă de Comisarul şef al Secţiei Judeţene Vâlcea a Gărzii Financiare.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin HG nr.566/2011 s-a procedat la reorganizarea instituţiei şi crearea unei noi structuri de organizare. În principal, Secţiile Judeţene ale Gărzii Financiare şi-au pierdut personalitatea juridică, fiind subordonate Comisariatului General al Gărzii Financiare. Ca urmare a noii structuri organizatorice, numărul de posturi s-a redus de la 1805 la 1092.
În art.II al HG nr.566/2011 s-a dispus ca în termen de 45 de zile de la data publicării hotărârii, personalul instituţiei să fie încadrat în noua structură organizatorică.
La data de 23.06.2011, prin adresa nr.803192, Secţia Judeţeană Vâlcea a Gărzii Financiare i-a fost adus la cunoştinţă reclamantului faptul că i se acordă un preaviz de 30 de zile în temeiul art.99 alin.1 lit.b şi alin.3 din Legea nr.188/1999, deoarece postul său s-a desfiinţat ca urmare a reorganizării, faptul că nu face obiectul art.100 alin.1 şi 2 din Legea nr.188/1999, precum şi faptul că are dreptul să opteze pentru o funcţie publică vacantă din lista publicată pe site-ul instituţiei.
Deşi, iniţial, s-au comunicat preavize tuturor funcţionarilor din cadrul Secţiei Judeţene Vâlcea, ulterior unele dintre acestea au fost anulate, anumite posturi nefiind scoase la concurs. Reclamantul a formulat plângere prealabilă faţă de preavizul emis, solicitând revocarea actului, deoarece acesta a fost emis cu încălcarea legii. Modul în care instituţia publică a înţeles să aplice prevederile HG nr.566/2011 este profund nelegal şi inechitabil, producând discriminări fără motiv între funcţionarii publici.
La data de 22.07.2011 s-a emis decizia nr.48/22.07.2011 prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de execuţie, comisar clasa I, grad profesional superior în cadrul Secţiei Judeţene Vâlcea a Gărzii Financiare, începând cu data de 27.07.2011, în temeiul art.99 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999.
Reclamantul a susţinut că decizia este nelegală în primul rând pentru că a fost emisă şi semnată de o persoană care nu avea competenţă să facă acest lucru. Potrivit art.97 alin.1 din Legea nr.188/1999, încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa de numire a funcţionarului public. După intrarea în vigoare a HG nr.566/2011, Secţiile Judeţene şi-au pierdut personalitatea juridică, iar Comisariatul General a devenit singura persoană care are competenţa să numească şi să elibereze din funcţie personalul de execuţie din cadrul Gărzii Financiare (art.3 alin.4 din HG nr.1324/2009, modificată prin HG nr.566/2011). În plus, potrivit art.III alin.2 din HG nr.566/2011, de la data intrării în vigoare a HG nr.566/2011 toate procedurile vor fi desfăşurate de Comisariatul General al Gărzii Financiare, iar nu de Secţiile Judeţene.
Pe fondul cauzei, reclamantul a arătat că Legea nr.188/1999 face distincţie între cele două forme de reorganizare a instituţiilor publice în materia funcţiei publice astfel: A) - reorganizarea activităţii prin reducerea posturilor, fără crearea unei noi structuri, situaţie care este reglementată de art.99 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999 şi art.100 alin.4 şi 5 din aceeaşi lege; B) - reorganizarea instituţiei, prin crearea unei noi structuri organizatorice, situaţie care este reglementată prin art.100 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr.188/1999.
Reorganizării prevăzute de HG nr.566/2011 este o reorganizare prin crearea unei noi structuri organizatorice, fapt ce este direct exprimat în art.II din HG nr.566/2011: „Personalul va fi numit în noua structură în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri”. Prin urmare, tot personalul, fără excepţie, era supus reorganizării instituţiei, nu numai unii dintre funcţionarii publici.
Intimatele au încălcat legea atunci când au emis preavizul şi decizia contestată în temeiul art.99 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999, deoarece în felul acesta au omis etapa obligatorie a numirii întregului personal în noua structură prin organizarea concursului pentru noua structură, acolo unde funcţiile sunt mai puţine decât funcţionarii existenţi. În realitate, s-a ajuns la alegerea arbitrară, abuzivă şi nelegală a funcţionarilor care să rămână şi a celor care să plece, cu încălcarea criteriilor legale obligatorii prevăzute de art.100 alin.2 din Legea nr.188/1999. În felul acesta - a susţinut reclamantul - i s-a încălcat dreptul de a putea opta pentru o funcţie publică, chiar şi inferioară, din cadrul Secţiei Judeţene Vâlcea a Gărzii Financiare, cele două funcţii din cadrul acestui compartiment fiind excluse abuziv de la reorganizarea instituţiei.
Faptul că procedura aleasă de intimate este nelegală, este confirmată şi de Autoritatea Naţională a Funcţionarilor Publici, care prin adresa nr.895704/13.07.2011 confirmă că procedura prevăzută de HG nr.566/2011 este o reorganizare conform art.100 din Legea nr.188/1999 şi că numai după epuizarea procedurii numirii întregului personal în noua structură organizatorică se poate proceda la emiterea de preavize şi decizii de eliberare din funcţie în temeiul art.99 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999. Or procedura de numire în noua structură nu a mai avut loc şi s-a trecut direct la eliberarea din funcţii.
Reclamantul a mai susţinut că şi concursul organizat de intimate a fost nelegal, deoarece nu a avut ca obiect toate posturile din noua structură organizatorică, iar Ordinul prin care s-a organizat acest concurs era suspendat printr-o hotărâre judecătorească executorie.
La data emiterii dispoziţiei existau funcţii publice vacante atât în cadrul instituţiei, cât şi în alte instituţii publice din judeţul Vâlcea, aşa cum rezultă din adresa nr.895631/21.07.2011 a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, comunicată către Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea la data de 21.07.2011. Prin urmare, intimatele trebuiau să procedeze fie la numirea în funcţia publică vacantă din cadrul Gărzii Financiare – Secţia Judeţeană Vâlcea, fie la transferul în interes de serviciu pe alte funcţii publice vacante corespunzătoare din cadrul celorlalte instituţii publice din judeţul Vâlcea. Numai în lipsa acestor funcţii publice vacante intimatele puteau proceda la eliberarea din funcţia respectivă.
În final, reclamantul a susţinut că prin emiterea deciziei de eliberare din funcţie în temeiul art.99 din Legea nr.188/1999 i s-a încălcat dreptul la numirea în funcţie în noua structură organizatorică, potrivit criteriilor prevăzute de art.100 alin.2 din Legea nr.188/1999, sau la numirea în funcţiile publice vacante din celelalte instituţii publice, finalitatea fiind încetarea raporturilor de serviciu. Prejudiciul produs prin preavizul contestat este viitor şi previzibil şi are un caracter material (lipsa salariului şi a celorlalte drepturi cuvenite).
La data de 31.08.2011 pârâta Garda Financiară - Secţia Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă faţă de momentul formulării cererii de chemare în judecată – 12.08.2011, motivat de faptul că nu are personalitate juridică. De asemenea, a arătat că la data de 23.07.2011 avea competenţa de a emite decizia a cărei suspendare se solicită.
Prin întâmpinarea depusă la data de 11.11.2011, pârâta Garda Financiară - Comisariatul General a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, motivând că nu există nici caz bine justificat pentru suspendare, nici pagubă iminentă.
Prin sentinţa nr. 2293/18.11.2011, Tribunalul Vâlcea. Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Garda Financiară - Secţia Vâlcea şi a admis cererea reclamantului, dispunând suspendarea executării deciziei nr. 48/22.07.2011 până la soluţionarea de către instanţa de fond a contestaţiei formulate împotriva respectivei decizii.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 48/22.07.2011 s-a dispus de către pârâta Garda Financiară - Secţia Judeţeană Vâlcea eliberarea reclamantului din funcţia publică teritorială de execuţie de comisar clasa I, grad profesional superior, începând cu data de 27.07.2011, ca urmare a reorganizării Gărzii Financiare conform art. 97 lit. c) coroborat cu art. 99 alin. 1 lit. b, alin. 2, alin. 5, art. 103 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
La dosar s-a depus cererea de revocare a deciziei de eliberare din funcţie, adresată de reclamant Gărzii Financiare - Comisariatul General, fiind astfel îndeplinită condiţia contestării actului a cărui suspendare se solicită.
Sub aspectul cazului bine justificat, tribunalul a apreciat că argumentele invocate de reclamant relative la nelegalitatea procesului de restructurare se circumscriu noţiunii de caz bine justificat, în sensul urmărit de legiuitor. În acest context, s-a arătat că motivele de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, în special cel relativ la modalitatea de reorganizare a instituţiei publice, sunt, în aparenţă, întemeiate. S-a mai arătat că deşi verificarea legalităţii şi temeiniciei tuturor acestor argumente nu face obiectul prezentei cauze, fiind de competenţa instanţei investite cu acţiunea în anularea Deciziei nr. 41/22.07.2011, argumentele sunt de natură a contura în aparenţă un „caz bine justificat”, în consens cu art. 14 din Legea nr.554/2004.
Sub aspectul ,,pagubei iminente”, tribunalul a constat că măsura eliberării din funcţie a reclamantului are un caracter sancţionator, punitiv, prin lipsirea în totalitate a acesteia de drepturile salariale, aspect care este de natură a demonstra caracterul iminent al pagubei materiale care poate fi suferită de reclamantă şi, posibil, membrii familiei acesteia. Pe de altă parte, conform Recomandării nr.89/8/13 09 2009 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, se impun a fi luate măsuri corespunzătoare de către autoritatea judecătorească atunci când executarea unei decizii administrative ar fi de natură să provoace daune particularilor, în scopul evitării acestora. Prin urmare, concluzia suspendării actului se impune si prin prisma acestor dispoziţii comunitare, care se aplica cu prioritate faţă de dreptul naţional.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, şi că este întemeiată cererea de suspendare.
În ce priveşte excepţia invocată, tribunalul a constatat că lipsa personalităţii juridice a Secţiilor judeţene ale Gărzii Financiare, conform art. 5 din HG nr. 566/2011, nu atrage şi lipsa capacităţii de folosinţă, în condiţiile în care aceste entităţi au organe de conducere şi atribuţii proprii. În plan procesual, conform art. 41 alin. 2 Cod procedură civilă, acestea pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, aşa cum este situaţia şi în cazul de faţă.
Tribunalul a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamant.
Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâtele, în termen legal.
I. Pârâta Garda Financiară – Comisariatul General, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, a arătat următoarele:
1. Instanţa de fond a susţinut că emiterea deciziei de eliberare din funcţie nr.48/2011 este nulă având în vedere că, efectele O.P.A.N.A.F. nr.2253/2011 erau suspendate prin sentinţa civilă nr.220/13.07.2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.
Sub acest aspect, recurenta a învederat faptul că prin sentinţa respectivă instanţa a menţionat, în mod expres, că va dispune suspendarea O.P.A.N.A.F nr.2253/2011 numai faţă de pârâtul care a formulat acea cerere de suspendare, respectiv faţă de C. G.
Potrivit sentinţei nr.220/2011, „pentru motivele arătate mai sus, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/2004 va dispune suspendarea efectelor Ordinului nr.2253/2011 emis de A.N.A.F. Bucureşti, faţă de petentul din prezenta cauză, suspendarea care va exista până la soluţionarea acţiunii în anulare a ordinului”.
Mai mult, din lecturarea considerentelor hotărârii pe care instanţa de fond din prezenta cauză şi-a întemeiat soluţia, rezultă că motivele avute în vedere sunt unele personale, care au legătură doar cu reclamantul din acea cauză, şi nu vizează strict legalitatea Ordinului nr.2253/2011.
Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că o hotărâre judecătorească de suspendare a unui act administrativ nu poate produce efecte „erga omnes”, ci doar faţă de persoana care a formulat respectiva cerere de chemare în judecată.
În atare situaţie, nu poate fi reţinută opinia instanţei de fond potrivit căreia A.NA.F. ar fi trebuit să sisteze orice procedură ce avea drept temei O.P.A.N.A.F. nr.2253/2011, ci avea obligaţia de a sista aplicarea acestui ordin numai în ceea ce îl priveşte pe reclamantul din acea cauză, motivat şi de faptul că instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr.220/13.07.2011 a avut în vedere doar motivele cu caracter personal invocate prin cererea de suspendare cu care a fost investită şi doar în ceea ce îl privea pe reclamantul din acel dosar.
Recurenta a mai arătat că instanţa de fond nu motivează prin propriile argumente existenţa cazului bine justificat, ci îşi motivează soluţia prin trimitere la o altă hotărâre judecătorească pronunţată într-o speţă ce are ca obiect suspendarea efectelor ordinului nr.2253/2011.
Mai mult, suspendarea efectelor ordinului sus amintit nu atrage nelegalitatea deciziei de eliberare din funcţie nr.48/22.07.2011, întrucât sunt două administrative distincte ale căror legalitate şi temeinicie se analizează separat. De altfel, suspendarea efectelor ordinului a fost dispusă ulterior emiterii deciziei de eliberare din funcţie şi astfel hotărârea pronunţată cu privire la acesta nu are nicio relevanţă asupra legalităţii deciziei nr.48/2011.
Recurenta a mai arătat că în speţe având ca obiect suspendarea executării O.P.A.N.A.F nr.2253/2011, în care susţinerile reclamanţilor sunt similare cu susţinerile reclamantului din prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr.648/2011, prin decizia nr.5650/24.11.2011, a admis recursurile şi a casat sentinţa atacată şi a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, iar în dosarul nr.772/39/2011, prin decizia nr.5570/23.11.2011, a respins recursul ca nefondat.
În consecinţă, acest motiv nu poate crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, astfel că, în mod eronat, făcându-se o greşită aplicare a legii, instanţa de fond a considerat că această primă condiţie impusă de art.14 din Legea nr.554/2004 este îndeplinită.
2. În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta a arătat că nici această condiţie nu este îndeplinită şi nu a fost dovedită de către reclamant, având în vedere că simpla susţinere a unei presupuse pagube nu-şi găseşte ecoul în legislaţia aplicabilă atâta timp cât singurele „limitări” ale dreptului la muncă în ceea ce priveşte corpul funcţionarilor publici se regăsesc în dispoziţiile art.92 alin.(2) lit.C şi art.94 alin.3 din Legea nr.188/1999.
Potrivit textelor de lege menţionate anterior, funcţionarii publici sunt în imposibilitate de angajare în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori alte unităţi cu scop lucrativ din sectorul public pentru o perioadă de 3 ani, în condiţiile în care au desfăşurat activităţi de control la acele persoane juridice. Această limitare este impusă de legislaţia în vigoare pentru a proteja secretul fiscal şi sunt un risc asumat de către orice funcţionar public încă de la cooptarea acestuia în cadrul corpului funcţionarilor publici.
În cauză, nici instanţa de fond şi nici reclamantul, nu au arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită, iar în ceea ce priveşte motivele reţinute de instanţa de fond, aşa cum s-a menţionat anterior, sunt în afara situaţiei de fapt şi de drept şi nu se poate reţine îndeplinirea acestei prime condiţii.
3. Recurenta a mai susţinut şi faptul că îndoiala serioasă asupra legalităţii actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere faptul că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie.
Însă, în cauză, nu s-a făcut o asemenea dovadă, motivat de faptul că sentinţa civilă nr.220/2011 nu poate produce efecte erga omnes, iar ordinul prin care Preşedintele ANAF a dispus cu privire la organizarea instituţiilor subordonate nu are un caracter normativ şi nu există obligativitatea publicării sale în Monitorul Oficial.
În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile Recomandării nr.R (89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei din data de 13.09.1989, se solicită înlăturarea acesteia şi, totodată, să se observe că nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, atâta vreme cât nu se poate reţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de lege pentru a se dispune suspendarea; în caz contrar, apreciindu-se că s-ar lipsi de efecte dispoziţiile legale imperative.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004 privind Legea contenciosului administrativ, respectiv prevenirea unei pagube iminente, se arată că reclamantul trebuia să fie ameninţat cu producerea unei pagube iminente şi ireparabile, precum şi să facă dovada acestui aspect.
Însă, nici intimatul şi nici instanţa de fond nu arată care este paguba iminentă care pretinde că i s-ar produce, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens, ci aceştia se rezumă la o simplă afirmaţie potrivit căreia executarea i-ar crea grave prejudicii având în vedere diminuarea veniturilor şi a nivelului de trai, lipsa susţinerii din alte venituri, din cauza interdicţiilor şi incompatibilităţilor legate de funcţia deţinută, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, această limitare se referă doar la societăţile ce au fost controlate de reclamant, condiţie pe care o cunoştea şi pe care şi-a asumat-o la momentul în care a intrat în corpul funcţionarilor publici.
Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute ca atare în acţiunea formulată.
Simplele afirmaţii, neurmate de dovedirea unei situaţii care să probeze cazul bine justificat al cererii de suspendare şi iminenţa producerii unei pagube, nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actului contestat.
Mai mult decât atât, în prezent există practică a instanţelor de judecată în speţele privind deciziile de eliberare din funcţie, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.
Se mai menţionează că există practică a instanţelor în speţe privind cererile de anulare a deciziilor de eliberare din funcţia publică, în sensul respingerii acestora ca nefondate.
II. Pârâta Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea, în motivarea recursului, a invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă la data judecării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul P. V.
1. Astfel, invocând Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, art.41 alin.1 Cod procedură civilă şi art.I pct.4 din HG nr.566/2011 pentru modificarea şi completarea HG nr.1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, solicită să se constate că, neavând capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, neavând personalitate juridică, nu poate avea calitatea de parte în proces şi, prin urmare, se impune să se dispună respingerea capătului de cerere privind chemarea sa în judecată.
HG nr.566/2011 nu numai că abrogă vechile prevederi din HG nr.1324/2009 ce atribuiau personalitate juridică secţiilor judeţene ale Gărzii Financiare, dar şi precizează că aceste secţii sunt unităţi teritoriale, fără personalitate juridică, în subordinea Comisariatului General. „Pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, Comisariatul General al Gărzii Financiare se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale secţiilor judeţene şi ale Secţiei Municipiului Bucureşti ale Gărzii Financiare şi dobândeşte calitatea procesuală a acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri”, se arată la art.III pct.3 din HG nr.566/2011.
2. Recurenta a invocat, de asemenea, lipsa calităţii sale procesuale şi faţă de obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta G. E. M.
Din argumentele prezentate la punctul anterior şi celelalte prevederi ale HG nr.566/2011 rezultă că eventuala reîncadrare în muncă a reclamantei în cazul admiterii acţiunii acesteia se poate face numai de Comisariatul General care trebuie să asigure fondurile bugetare necesare şi să achite reclamantei, în cazul admiterii acţiunii acesteia drepturile salariale după prezentarea la locul de muncă. Statele de plată se întocmesc, iar drepturile salariale se achită de Comisariatul General şi nu de secţiile judeţene.
Calitatea procesuală se verifică din oficiu de instanţă şi poate fi invocată în orice stadiu procesual. Dispoziţiile art.III pct.3 din HG nr.566/2011 prevăd expres că subrogarea Comisariatului General în drepturile şi obligaţiile secţiilor judeţene, preluând calitatea procesuală a acestora. Rezultă astfel neîndoielnic că de la data intrării în vigoare a HG nr.566/2011 secţiile judeţene nu au calitate procesuală.
Prin decizia nr.142/R-CONT din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâte.
Pentru a hotărî astfel, curea a reţinut următoarele:
I. În privinţa recursului formulat de Garda Financiară – Comisariatul General, Curtea constată că acesta conţine în mare parte motive care sunt străine de cauza de faţă. Astfel, în vreme ce obiectul cererii de chemare în judecată, asupra căruia s-a pronunţat tribunalul prin sentinţa recurată astăzi, l-a constituit suspendarea executării deciziei nr.48/22.07.2011 emisă de comisarul şef al Secţiei Judeţene Vâlcea a Gărzii Financiare, motivele de recurs invocate de Comisariatul General al Gărzii Financiare critică sentinţa din perspectiva anulării deciziei respective.
De asemenea, motivele critică sentinţa prin prisma unor argumente care nu au fost invocate de către tribunal şi care, deci, nu formează considerentele sentinţei recurate. Astfel, în vreme ce Tribunalul Argeş şi-a argumentat soluţia reţinând că există caz bine justificat de suspendare întrucât argumentele invocate de reclamant relative la nelegalitatea procesului de restructurare se circumscriu noţiunii de caz bine-justificat în sensul urmărit de legiuitor şi că sunt aparent întemeiate argumentele de nelegalitate privitoare la modalitatea de reorganizare a instituţiei publice, Comisariatul General critică sentinţa prin prisma reţinerii nefondate de către instanţa de fond a faptului că efectele Ordinului preşedintelui ANAF nr.2253/2011 au fost suspendate prin sentinţa civilă nr.220/2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi. De asemenea, Comisariatul General critică sentinţa arătând că motivele avute în vedere de Tribunalul Argeş la pronunţarea sentinţei sunt unele personale în legătură cu reclamantul din cauza anterior arătată, iar nu din speţa de faţă, nefiind motive ce vizează strict legalitatea Ordinului nr.2253/2011. Or, astfel de argumente nu au fost folosite de Tribunalul Olt în motivarea soluţiei sale.
În acelaşi fel, Comisariatul General critică sentinţa în sensul că este greşită opinia instanţei de fond potrivit căreia ANAF ar fi trebuit să sisteze orice procedură ce avea temei în Ordinul nr.2253/2011, însă, un astfel de argument nu se regăseşte în sentinţa recurată.
Sub acelaşi aspect al cazului bine justificat de suspendare, Comisariatul General critică sentinţa în sensul că nici reclamantul, nici instanţa de fond nu au arătat care sunt motivele de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii „actelor administrative” a căror suspendare se solicită, or, în speţă, atât reclamantul cât şi prima instanţă au expus argumentele de fapt şi de drept pe care şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată şi respectiv sentinţa.
Sub aspectul condiţiei pagubei iminente, recurentul Comisariatul General a criticat sentinţa prin prisma argumentului referitor la greşita reţinere de către instanţa de fond a dispoziţiilor Recomandării nr.R (89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13.09.1989. Astfel, recurentul a arătat că un astfel de argument nu are relevanţă în prezenta cauză câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de lege pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ. S-a susţinut că prin reţinerea respectivelor dispoziţii sunt lipsite de efecte dispoziţii legale imperative.
Motivul de recurs are legătură cu sentinţa recurată, însă, nu este fondat. Tribunalul Argeş a argumentat soluţia sa sub aspectul pagubei iminente şi pe alte argumente decât cele rezultate din Recomandarea sus menţionată, iar recurentul nu a criticat sentinţa sub aspectul acelor considerente.
În aceste condiţii şi în condiţiile în care nu sunt criticate argumentele primei instanţe referitor la cazul bine justificat şi toate argumentele referitoare la paguba iminentă, referirea instanţei la Recomandarea sus menţionată rămâne valabilă.
Comisariatul General a criticat sentinţa arătând şi că, nici reclamantul, nici instanţa de fond nu au arătat care este paguba iminentă care se pretinde că s-ar produce, or un astfel de motiv nu este întemeiat, de vreme ce şi reclamantul şi prima instanţă şi-au expuse argumentele cu privire la existenţa condiţiei iminente.
Comisariatul General a criticat sentinţa arătând şi că sunt lipsite de relevanţă simplele afirmaţii ale reclamantului şi ale instanţei de fond potrivit cărora executarea actului administrativ ar crea grave prejudicii reclamantului prin diminuarea veniturilor şi a nivelului de trai, întrucât acesta, din cauza interdicţiilor şi incompatibilităţilor legate de funcţia deţinută, nu ar putea avea venituri din alte surse. Recurentul a arătat că limitarea în ce-l priveşte pe reclamant se referă doar la societăţile care au fost controlate de acesta. Însă, pe de o parte, reclamantul şi prima instanţă nu au făcut referire la faptul că reclamantul nu poate avea alte venituri din cauza interdicţiilor şi incompatibilităţilor rezultate din funcţia publică anterior deţinută anterior eliberării, iar pe de altă parte argumentele referitoare la existenţa unei pagube iminente prin lipsirea totală a reclamantului de drepturile salariale, printr-o măsură cu caracter sancţionator, punitiv, nu sunt criticate în mod concret de către Comisariatul General. Simpla afirmaţie că motivele primei instanţe sunt „lipsite de relevanţă” nu poate constitui un motiv de recurs concret prin care să fie criticate argumentele primei instanţe şi este în acelaşi timp şi nefondată, întrucât lipsa veniturilor are relevanţă în susţinerea existenţei condiţiei pagubei iminente.
II. În privinţa recursului formulat de Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea, Curtea constată, de asemenea, că acesta este nefondat în privinţa argumentelor de la pct.1 şi este străin de sentinţa recurată în privinţa argumentelor de la pct.2.
Astfel, în privinţa motivelor invocate la pct.1 din recurs, relativ la lipsa capacităţii de folosinţă a Secţiei Judeţene Vâlcea la data formulării cererii de chemare în judecată, Curtea constată că acestea nu sunt fondate. Chiar dacă Secţia Judeţeană Vâlcea a pierdut personalitatea juridică în temeiul modificărilor legislative intervenite prin HG nr.566/2011, capacitatea de folosinţă a structurii respective continuă să existe câtă vreme structura va exista şi, în temeiul art.41 alin.1 Cod procedură civilă, Secţia Judeţeană Vâlcea poate fi parte în judecată. Cât priveşte calitatea procesuală pasivă într-o cauză ca cea din speţă, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ autoritatea publică are o astfel de calitate câtă vreme a emis acte administrative ce sunt contestate. Lipsa personalităţii juridice nu poate fi argument pentru a se invoca lipsa calităţii procesuale pasive în condiţiile în care art.41 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că structurile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
Întrucât Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea este emitenta actului a cărui suspendare s-a solicitat în cauză şi are organe proprii de conducere, aceasta are calitate procesuală într-un litigiu de contencios administrativ al cărui obiect îl constituie actul respectiv, chiar dacă la data sesizării instanţei a pierdut personalitatea juridică.
În privinţa motivelor invocate la pct.2 din recurs, Curtea constată că prin acestea a fost invocată lipsa calităţii procesuale a Gărzii Financiare – Secţia Judeţeană Vâlcea în dosarul în care reclamant figurează numita G. E. M., persoană care însă nu are nicio legătură cu cauza de faţă.
De asemenea, respectivele motive critică sentinţa prin prisma imposibilităţii reîncadrării în muncă de către Secţia Judeţeană Vâlcea a susnumitei, în sensul că doar Comisariatul General asigură fondurile necesare pentru plata salariului acesteia.
Privind, însă, argumentele referitoare la calitatea procesuală invocată de Secţia Judeţeană Vâlcea prin raportare la reclamantul din cauza de faţă P. V., Curtea a constatat că acestea nu sunt fondate pentru motivele expuse anterior cu referire la pct. 1 din recurs.
Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca nefondate.
3. Taxa de poluare. Acţiune în restituire. Autoturism nou. Inaplicabilitatea cauzei Tatu.
Art.3, art.4 lit.a şi art.5 din OUG nr.50/2008
Art.110 din TFUE
Cauza Tatu împotriva României
Autoturismul nu a fost înmatriculat anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene, astfel că jurisprudenţa C.E.J. în cauza Tatu împotriva României nu este aplicabilă.
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008 încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE nu permite statelor membre să instituie taxe, aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie provenite din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.
Prin urmare, ceea ce a determinat soluţia pronunţată de CJUE în Cauza Tatu nu este cuantumul taxei de poluare în sine, ci caracterul discriminatoriu al acesteia între vehiculele de ocazie provenite din alte state membre şi cele având aceeaşi vechime şi uzură, de pe piaţa naţională.
Discriminarea constatată de curte nu e determinată de criteriile folosite de legiuitorul român pentru stabilirea taxei pe poluare, instanţa europeană reţinând că acestea sunt conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie, astfel că independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei şi de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.
(Decizie NR. 557/R-CONT/29.02.2012)
Constată că, prin cererea înregistrată la 20.06.2011, reclamanta S.L. a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligate acestea să-i restituie suma achitată cu titlul de taxă pe poluare, actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 28.04.2010 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanta arată că perceperea taxei pe poluare, numai pentru autoturismele second-hand achiziţionate din afara graniţelor încalcă dispoziţiile art.110 TFUE prin care s-a stabilit că nici un stat membru nu poate aplica, direct sau indirect, produselor achiziţionate din alte state membre impozite interne de orice natură sau cuantum care nu se aplică şi în cazul achiziţionării produselor naţionale. Aceste dispoziţii sunt întărite şi de prevederile art.25 şi 28 din Tratat.
La cerere reclamanta a anexat: decizia de calcul a taxei pe poluare, refuzul pârâtei A.F.P. a mun.Râmnicu Vâlcea de restituire a taxei pe poluare, dovada achitării taxei pe poluare şi factura nr.9937563/26.03.2010 de achiziţionare a autoturismului de la firma SC Hyundai Auto România SRL.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea în nume propriu şi în numele subunităţii sale – pârâta Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Râmnicu Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Vâlcea.
Pe fondul cauzei pârâtele au solicitat respingerea acţiunii, autoturismul pentru care s-a achitat taxa pe poluare a cărei restituire se solicită fiind unul nou şi nu second-hand şi astfel taxa pe poluare este datorată potrivit dispoziţiilor art.3, art.4 lit.a şi art.5 din OUG nr.50/2008.
S-a formulat de către pârâte şi cerere de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu.
În şedinţa publică din 15 noiembrie 2011 instanţa s-a pronunţat cu privire la excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P., ambele invocate de pârâte cât şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Fondului pentru Mediu, invocată din oficiu.
Prin sentinţa nr.2373 din 22 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei AFP Rm.Vâlcea, şi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva pârâtelor D.G.F.P. Vâlcea şi A.F.M. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu, formulată de pârâtele Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 26.03.2010 reclamanta a achiziţionat un autoturism nou, marca Hyundai, care nu a mai fost niciodată înmatriculat în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
În vederea înmatriculării acestuia s-a stabilit în sarcina reclamantei o taxă pe poluare în cuantum de 1.859 lei, conform deciziei aflată la fila 7 dosar, pe care reclamanta a achitat-o cu chitanţa de la fila 8 dosar.
Tribunalul a reţinut că refuzul pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Râmnicu Vâlcea de restituire a taxei pe poluare nu este unul nejustificat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Apărarea pârâtelor în sensul că autoturismul nu a mai fost înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene este corectă. Din conţinutul deciziei de calcul al taxei pe poluare aflată la fila 7 dosar rezultă totuşi că prima înmatriculare a avut loc la data de 26 martie 2010, iar din conţinutul facturii de achiziţie a autoturismului de către reclamantă rezultă ca ţară de provenienţă a acestuia Turcia, unde este posibil ca autoturismul să fi fost pentru prima dată înmatriculat. Turcia însă nu este ţară membră a Uniunii Europene şi astfel dispoziţiile art.110 din TFUE astfel cum acestea au fost interpretate prin Hotărârea din 7 aprilie 2011 nu sunt aplicabile în cauză.
Articolul 110 din TFUE a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie în sensul că această dispoziţie se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unui vehicul de ocazie cumpărat din alt stat membru, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională, ceea ce nu este cazul în speţă, Turcia nefiind stat membru al Uniunii Europene.
Pe cale de consecinţă, taxa pe poluare a fost calculată cu respectarea criteriilor avute în vedere de OUG nr.50/2008 şi este datorată de reclamantă cu ocazia înmatriculării în parcul naţional. Ci aceste considerente a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea şi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva pârâtelor Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti.
Întrucât pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea nu urmează a cădea în pretenţii, în cauză nefiind îndeplinite astfel condiţiile art.60 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa a respins şi cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta S. L., invocând prevederile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei, iar pe fond admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, precum şi restituirea actualizată a sumei plătită cu titlu de taxă de poluare.
În motivarea recursului reclamanta arată că, în mod greşit, instanţa a considerat că maşina este de provenienţă extracomunitară şi astfel nu ar fi incidente dispoziţiile art.110 TFUE.
Recurenta susţine că autoturismul nou achiziţionat, pe care l-a înmatriculat pentru prima dată în România, este marca Hyundai, însă este conceput sub Divizia Hyundai Europa, fiind conceput în Germania, iar faptul că este produs în Turcia nu înseamnă că produsul este extracomunitar.
Mai arată recurenta că este greşită diferenţierea făcută de instanţa de fond între autoturismele noi şi autoturismele second-hand, întrucât calculul şi criteriile de stabilire a taxelor sunt aceleaşi şi pentru autoturismele noi, astfel încât considerentele reţinute în Cauza Tatu împotriva României, în interpretarea art.110 TFUE, sunt pe deplin aplicabile şi prezentei cauze.
Prin decizia nr.557/R-CONT din 29 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că argumentele invocate de către recurentă cu privire la dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, sunt lipsite de pertinenţă, în măsura în care, în speţă, este vorba despre un autoturism nou, iar nu unul de ocazie.
Din decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule rezultă, aşa cum se susţine de către recurenta însăşi, că în cursul anului 2010 a achiziţionat un autoturism nou, marca Hyundai, pe care l-a înmatriculat pentru prima dată în România.
Autoturismul nu a fost înmatriculat anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene, astfel că jurisprudenţa C.E.J. în cauza Tatu împotriva României nu este aplicabilă.
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008 încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE nu permite statelor membre să instituie taxe, aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie provenite din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.
Prin urmare, ceea ce a determinat soluţia pronunţată de CJUE în Cauza Tatu nu este cuantumul taxei de poluare în sine, ci caracterul discriminatoriu al acesteia între vehiculele de ocazie provenite din alte state membre şi cele având aceeaşi vechime şi uzură, de pe piaţa naţională.
Discriminarea constatată de curte nu e determinată de criteriile folosite de legiuitorul român pentru stabilirea taxei pe poluare, instanţa europeană reţinând că acestea sunt conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie, astfel că independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei şi de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.
Prin urmare, în discuţie fiind un autoturism nou, supus taxei pe poluare, potrivit O.U.G. nr.50/2008, în raport de criterii găsite conforme dreptului european de Curtea de Justiţie de la Luxemburg în aceiaşi jurisprudenţă menţionată, temeiul reţinut în jurisprudenţa instanţelor interne, respectiv interpretarea dată de Curte în cauza Tatu împotriva României, nu este aplicabil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
4. Achiziţie publică. Procedura de soluţionare a contestaţiilor în faţa CNSC. Respectarea principiilor legalităţii, celerităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Obiectul contestaţiei. Noţiunea de act administrativ în accepţiunea OUG 34/2006. Licenţa impusă de Legea 51/2006. Asociere formată din mai mulţi agenţi economici Obligativitatea deţinerii de către acel agent economic care urmează să desfăşoare serviciile ce o presupun. Procedura de comparare a ofertelor. Principiul egalităţii de tratament al ofertanţilor, principiul transparenţei şi principiul proporţionalităţii.
Art. 79, art.170,art.190
Art. 255, art. 269 şi art. 275 al. 5 din OUG 34/2006
Art. 33 din Legea 51/2006
Capitolul 1 din titlul VI din Directiva 92/50
Cauza C-183/00, Strabag Benelux NV împotriva Consiliului Uniunii Europene
Cauza C-213/07, Michaniki AE împotriva Ethniko Symvoulio Radiotileorasis, Ypourgos Epikrateias
Cauza T-195/08, Antwerpse Bouwwerken NV împ. Comisiei Europene
1. Potrivit art. 269 şi art. 275 al. 5 din OUG 34/2006 (denumită în continuare „Ordonanţă”), procedura de soluţionare a contestaţiilor în faţa acestui organism este scrisă şi se desfăşoară cu respectarea principiilor legalităţii, celerităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Cu toate acestea, nicio dispoziţie legală nu obligă Consiliul să comunice părţii căreia i s-a admis cererea de intervenţie cererile, notele scrise şi concluziile formulate de către contestatari, precum si punctul de vedere al autorităţii contractante, astfel cum a solicitat petenta.
Contradictorialitatea şi dreptul la apărare nu presupun în mod necesar efectuarea comunicărilor solicitate de petentă, şi nu au acelaşi înţeles şi aceeaşi aplicare ca în faza judecăţii desfăşurate în faţa instanţei de judecată, ci primesc o aplicabilitate particulară în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale în faţa Consiliului.
2. Prin luarea în considerare, din oficiu, a unor motive de nulitate care nu au fost invocate de niciuna din părţi, fără ca acestea să fie aduse la cunoştinţa participanţilor în procedura jurisdicţională, s-a încălcat principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, cele din urmă stipulate de art. 269 C.proc.civ., chiar dacă procedura este eminamente scrisă în faţa Consiliului.
3. Faptul că, CNCS nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de intervenţie în interes propriu, ci numai asupra cererii de intervenţie accesorie în favoarea autorităţii contractante, nu constituie o încălcare a vreunui text de lege sau a vreunui principiu de drept.
În procedura administrativ jurisdicţională derulată în faţa Consiliului, au calitatea de părţi cel care contestă un act vătămător al autorităţii contractante, precum şi aceasta din urmă. Eventualele cereri făcute de cei care intervin nu pot avea ca obiect altceva decât pronunţarea unei soluţii în favoarea uneia sau a alteia din părţi, nefiind de conceput ca, printr-o astfel de cerere, cel care intervine să solicite altceva decât se solicită de una sau de cealaltă din părţile între care s-a legat iniţial litigiul.
4. Potrivit art. 255 din Ordonanţă, poate fi contestat orice act al autorităţii contractante care încălcă dispoziţiile legale în materia achiziţiilor publice , iar al. 3 circumscrie sfera acestor acte la orice act administrativ, orice altă operaţiune administrativă care produce sau poate produce efecte juridice, în legătură cu sau în cadrul procedurii de atribuire.
Aşadar, în domeniul de aplicare al Ordonanţei, pot face obiectul contestării nu numai actele administrative astfel definite de Legea 554/2004, ci şi operaţiunile administrative ale autorităţii contractante, şi care, în lipsa precizării făcute de art. 255 al. 3 din Ordonanţă, ar fi fost supuse contestării numai odată cu actele administrative la baza cărora stau, ori la formarea cărora contribuie.
Aşadar, în domeniul achiziţiilor publice, concepţia legiuitorului se abate de la dreptul comun în sensul extinderii posibilităţii de contestare, de sine stătătoare, a operaţiunilor administrative. Această derogare îşi are justificarea în particularităţile procedurii, mai ales în necesitatea desfăşurării cu celeritate a acesteia, prin lămurirea urgentă a oricăror situaţii juridice neclare ori pretins neclare, în condiţii de transparenţă şi cu asigurarea egalităţii de şanse a tuturor participanţilor la procedură.
În lumina acestor precizări, Răspunsul la clarificări, deşi nu este un act administrativ în sensul Legii 554/2004, neproducând efectele juridice proprii unui astfel de act, de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic, nu este totuşi lipsit de orice efecte juridice. Prin conţinutul lor, astfel de clarificări, deşi nu schimbă ori trebuie să nu schimbe cu nimic menţiunile din documentaţia de atribuire, fiind susceptibile să aducă lămuriri asupra clauzelor considerate de unii participanţi neclare; se comunică tuturor participanţilor (art. 78 al. 3 din Ordonanţă), ceea ce este o premisă a faptului că efectele juridice se răsfrâng asupra tuturor.
De aceea, acest răspuns se încadrează în noţiunea de operaţiune administrativă care produce sau poate produce efecte juridice, prevăzută de art. 255 al. 3 din Ordonanţă, din acest motiv fiind supusă contestării în procedura prevăzută de acest articol.
5. Pentru a putea sta la baza declanşării unii acţiuni în justiţie, înţeleasă ca ansamblu de mijloace destinate apărării unui drept subiectiv civil ori a unei situaţii juridice pentru care calea justiţiei este obligatorie, noţiune ce include, în sfera sa cea mai largă, şi procedurile administrativ jurisdicţionale cum este cazul celei în speţă, interesul trebuie să fie născut şi actual. Altfel spus, el trebuie să existe în momentul în care este formulată cererea, iar un interes eventual nu poate fi luat în considerare.
Or, în condiţiile în care nu şi-a manifestat opţiunea de a se înscrie în procedura de achiziţie, interesul contestatoarei de a participa la aceasta nu reprezintă mai mult decât o eventualitate, nicidecum o certitudine, fiind doar o presupunere lipsită de o bază solidă din punct de vedere logico-juridic.
În mod firesc, legea rezervă dreptul de a face contestaţie oricărei persoane interesate, pe care o defineşte ca fiind orice operator economic care are sau a avut un interes legitim în legătură cu respectiva procedură de atribuire, şi care, în plus a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante (art. 255 al. 2).
Noţiunea de interes legitim, născut şi actual, şi legătura acesteia cu calitatea de participant la procedură rezultă cu pregnanţă şi din art. 33 din Ordonanţă, potrivit căruia documentaţia de atribuire - documentul cu privire la care s-au solicitat clarificări, ulterior contestate - este destinată să asigure informarea completă, corectă şi explicită a ofertantului/candidatului.
Altfel spus, terţii, chiar dacă au avut intenţia de a participa la procedură, câtă vreme nu şi-au materializat această intenţie, nu sunt subiecţii obligaţiei de informare prin intermediul documentaţiei de atribuire, astfel că eventualele vicii ale acesteia nu îi afectează, şi nu pot acţiona pentru remedierea lor, astfel cum o pot face operatorii economici care au calitatea de părţi în procedură şi care au depăşit faza de simplă expectativă.
6. Adresa de comunicare a rezultatului procedurii, fără a fi un act administrativ în sensul Legii 554/2004, este o operaţiune administrativă producătoare de efecte juridice specifice procedurii achiziţiilor publice, în sensul prevederilor art. 255 al. 3 din Ordonanţă, putând fi contestată în baza şi în condiţiile acestui articol.
În plus, este adevărat că adresa de comunicare a rezultatului procedurii nu se confundă cu însuşi rezultatul procedurii, însă trebuie ţinut seama de faptul că ceea ce se comunică participanţilor la procedură este acea adresă, emisă în baza art. 206-208 din Ordonanţă, iar nu Raportul procedurii ce conţine însuşi rezultatul acesteia.
7. Având în vedere că respectivul răspuns a produs efecte faţă de toţi participanţii, nefiind contestat de niciunul dintre ei, în cadrul contestaţiei formulate cu privire la rezultatul proceduri nu mai pot fi puse în discuţie aspecte care ţin de interpretarea cerinţei prevăzute în documentaţia de atribuire, referitoare la prezentarea licenţei ANRSC, de vreme ce nici documentaţia de atribuire şi nici clarificările furnizate de autoritate sub acelaşi aspect nu au fost contestate.
Aprecierea asupra validităţii acestor clarificări excede obiectului învestirii şi încalcă principiul disponibilităţii, câtă vreme niciuna din părţile procedurii nu a contestat în faţa Consiliului acest răspuns.
8. În cazul în care ofertant este o asociere formată din mai mulţi agenţi economici, cum este cazul petentei, prezentarea licenţei presupune deţinerea ei de către acel agent economic care urmează să desfăşoare serviciile ce o presupun.
Toată argumentaţia CNSC în sensul obligativităţii acestei licenţe, a caracterului ei personal şi netransmisibil, ar avea un sens şi ar fi pertinentă în măsura în care s-ar fi demonstrat că, în cauză, se pune în concret problema prestării acestui tip de servicii de către o societate care nu o posedă.
Curtea nu poate fi de acord că, la modul general şi teoretic, participarea la procedura de achiziţie publică în cadrul unei asocieri presupune deţinerea licenţei pentru tipul de servicii care face obiectul contractului de atribuire de către toţi membrii asocierii, indiferent dacă aceştia vor presta sau nu, în mod concret şi efectiv, serviciile pentru care este impusă necesitatea obţinerii licenţei.
Licenţa impusă de Legea 51/2006 este definită de acest act normativ ca fiind actul tehnic şi juridic emis de autoritatea de reglementare competentă, prin care se recunosc calitatea de operator de servicii de utilităţi publice într-un domeniu reglementat, precum şi capacitatea şi dreptul de a furniza sau presta un astfel de serviciu.
În raport de aceste dispoziţii legale, curtea consideră, contrar opiniei Consiliului, că, întrucât documentul respectiv atestă capacitatea şi dreptul de a furniza anumite tipuri de servicii, el vizează, în consecinţă, capacitatea tehnică şi profesională a operatorului economic titular al licenţei.
De aceea, sunt aplicabile prevederile art. 190 al. 3 teza I din Ordonanţă, în conformitate cu care, atunci când un grup de operatori economici depune oferta/candidatura comună, capacitatea tehnică şi profesională se demonstrează prin luarea în considerare a resurselor tuturor membrilor grupului.
Aşadar, deţinerea licenţei de către acel membru al asocierii care urmează să presteze efective serviciile de utilităţi publice satisface atât cerinţele legii, cât şi ale documentaţiei de atribuire, fără ca, în acest mod, să se poată vorbi de vreun transfer nepermis al licenţei, cum se susţine de către CNSC, câtă vreme legea permite luarea în considerare, sub aspectul capacităţii tehnice şi profesionale, a tuturor resurselor membrilor asocierii.
Numai în măsura în care, pe parcursul derulării contractului s-ar constata o situaţie care cade sub incidenţa prevederilor prohibitive ale legii, în sensul prestării activităţilor descrise de legea 51/2006 de către operatorul economic nelicenţiat, dintre cei care compun asocierea, acest fapt ar atrage consecinţele şi răspunderea prevăzute de lege, fără a se putea considera, în mod aprioric, că există o astfel de încălcare a legii prin simpla participare, în asociere, la procedura de atribuire a contractului.
O atare interpretare rezultă şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a observă că, „astfel cum reiese din al şaselea considerent din preambulul acesteia, Directiva 92/50 este concepută pentru a evita obstacolele în calea libertăţii de a presta servicii în atribuirea contractelor de achiziţii publice de servicii, la fel cum Directivele71/304 şi 71/305 sunt proiectate pentru a asigura libertatea de a presta servicii în domeniul de contractelor de achiziţii publice de lucrări.
În acest scop, capitolul 1 din titlul VI din Directiva 92/50 stabileşte norme comune privind participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, inclusiv posibilitatea de a subcontracta o parte a contractului unor terţe părţi (articolul 25) şi de depunere a ofertelor de către grupuri de prestatori de servicii, fără ca acestora să li se ceară să îşi asume o anumită formă juridică, în scopul de a face acest lucru (articolul 26).
În plus, criteriile de selecţie calitativă prevăzute în capitolul 2 din titlul VI din Directiva 92/50 sunt destinate exclusiv pentru a defini normele care reglementează obiectiv evaluarea permanentă a ofertanţilor, în special din punct de vedere financiar, economic şi tehnic. Unul dintre aceste criterii, stabilit în Articolul 31 (3), permite ofertanţilor să dovedească situaţia lor financiară şi economică prin orice alt document pe care autoritatea contractantă îl consideră adecvat. O dispoziţie suplimentară, prevăzută la articolul 32 alineatul (2) litera (c), prevede în mod expres că dovada capacităţii furnizorului de servicii de tehnică poate fi făcută prin indicarea tehnicienilor sau a organismelor tehnice, indiferent dacă aparţin sau nu direct la furnizorul de servicii, la care se poate apela pentru a efectua serviciul
9. Nici din fişele de evaluare, din procesul verbal al şedinţei de evaluare şi nici din raportul procedurii nu rezultă elementele care au stat la baza calculării fiecărui punctaj în parte, fiind astfel încălcate principiile egalităţii de tratament şi al transparenţei reglementate imperativ de art. 2 din Ordonanţă.
Trebuie subliniat, aşa cum a făcut-o şi Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene, că normele care reglementează procedura de comparare a ofertelor pentru contractele de achiziţii publice asigură conformarea în fiecare etapă la principiul egalităţii de tratament al ofertanţilor şi la principiul transparenţei, astfel încât să permită egalitatea de şanse a tuturor ofertanţilor (cauza C-183/00, Strabag Benelux NV împotriva Consiliului Uniunii Europene).
Principiile menţionate, care au drept semnificaţie în special faptul că ofertanţii trebuie să se afle pe o poziţie de egalitate atât în momentul în care îşi pregătesc ofertele, cât şi în momentul în care acestea sunt evaluate de către autoritatea contractantă, constituie într-adevăr, temeiul directivelor privind procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice, iar obligaţia autorităţilor contractante de a asigura respectarea acestora corespunde chiar esenţei acestor directive (cauza C-213/07, Michaniki AE împotriva Ethniko Symvoulio Radiotileorasis, Ypourgos Epikrateias)
10. În ceea ce priveşte documentaţia de atribuire şi modul cum au fost concepute criteriile de evaluare, curtea reiterează faptul că, prin expirarea termenului de contestare, documentaţia de atribuire s-a definitivat ca act necontestat al autorităţii contractante, nemaiputând fi pus în discuţie decât cu încălcarea prevederilor exprese ale art. 255 şi ale 278 al. 3 din Ordonanţă, a principiului disponibilităţii, precum şi al securităţii juridice.
Pronunţându-se în sensul constatării nelegalităţii documentaţiei de atribuire, în partea referitoare la menţionarea criteriilor de atribuire, Consiliul a depăşit competenţa de soluţionare a cauzei şi limitele învestirii. În situaţia în care ar fi constatat că, în afară de actele contestate, există şi alte acte care încalcă prevederile ordonanţei, la care nu s-a făcut referire în contestaţie, acesta avea doar competenţa sesizării Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, conform art. 278 al. 3 din Ordonanţă, iar nicidecum pe aceea de a se învesti din oficiu şi a de anula aceste acte, interferând practic, în acest mod, cu sus-menţionata autoritate a statului, în a cărei sferă de atribuţii intră realizarea controalelor în domeniu.
Aşadar, examinarea legalităţii actelor neatacate, cum sunt Răspunsul la clarificări nr. 21 şi documentaţia de atribuire, nu intră în competenţa decizională a Consiliului, opunându-se principiul disponibilităţii, regulă fundamentală în procedura civilă, ca drept comun în materie, incident şi în contenciosul administrativ-jurisdicţional, prin care se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin delimitarea voluntară a obiectului său, cadru procesual ce nu poate fi extins de organul de jurisdicţie învestit.
10. Simpla exprimare a redevenţei printr-o cifră multianuală neconstituind de plano o abatere de la documentaţia de atribuire, care să justifice excluderea ofertantului din procedură, dacă, în pofida acestui mod de exprimare, o evaluare obiectivă, transparentă şi nediscriminatorie este posibilă.
În acest sens, Tribunalul de Primă Instanţă de la Luxemburg a considerat că o condiţie prevăzută în caietul de sarcini trebuie interpretată în funcţie de obiectul său, de sistemul şi de modul său de formulare. Mai mult, principiul proporţionalităţii (statuat şi în legislaţia naţională, art. 179 din OUG 34/2006, n. red.) impune ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar în scopul realizării obiectivelor urmărite, înţelegându-se că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite. Acest principiu impune autorităţii contractante, atunci când aceasta se confruntă cu o ofertă ambiguă, iar o cerere de precizări cu privire la conţinutul ofertei menţionate ar putea asigura securitatea juridică în acelaşi mod precum respingerea imediată a ofertei în cauză, să solicite precizări candidatului vizat, mai degrabă, decât să opteze pentru respingerea pură şi simplă a ofertei acestuia. (cauza T-195/08, Antwerpse Bouwwerken NV împ. Comisiei Europene)
.
(Decizie nr. 352/R-CONT/13.02.2012)
I. PLÂNGEREA
Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2011 (data poştei), petenta S.C. G.U. S.A., prin V. Ş., societate reprezentantă a Asocierii "S.C. G. U. S.A., S.C. E.B. S.R.L. şi S.C. K. Kft. ", în temeiul art. 281 şi urm. din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare „O.U.G. nr. 34/2006”), în contradictoriu cu intimaţii: C J ARGEŞ, în calitate de Autoritate Contractanta, S.C. E. S.A., S.C. I.G.I.E. S.R.L., S.C. V.S. P. M. S.A., a formulat plângere împotriva Deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 1375/149C4/5409,H34,1157,1177 din data de 11.04.2011, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea plângerii; anularea Deciziei CNSC; respingerea contestaţiilor formulate de petenta SC E. SA şi de ofertanţii S.C. I.G.I.E. S.R.L., S.C. V.S. P. M. S.A.,.; Continuarea procedurii de achiziţie publica pentru atribuirea Contractului de concesiune de servicii „Exploatarea, întreţinerea, utilizarea instalaţiilor si supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide in judeţul Argeş" (denumita in continuare „Procedura de achiziţie publica"); Obligarea Autorităţii Contractante să încheie Contractul de concesiune susmenţionat cu ofertantul declarat câştigător, respectiv cu Asocierea SC G. U. S.A., S.C. E. B. S.R.L. si S. C. K. Kft.; obligarea, în solidar, a societăţilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
MOTIVELE PLÂNGERII:
A. În fapt, în data de 26.06.2010, Consiliul Judeţean Argeş, în calitate de Autoritate contractantă, a publicat în SEAP Anunţul de participare la procedura de achiziţie publica de atribuire prin licitaţie deschisă a Contractului de concesiune de servicii „Exploatarea, întreţinerea, utilizarea instalaţiilor si supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide în judeţul Argeş".
Data limită pentru depunerea ofertelor în cadrul procedurii de achiziţie publică a fost fixată la 30.08.2010.
Anterior datei limită de depunere a ofertelor, în 27.08.2010, societatea E. S.A. a formulat o contestaţie la CNSC împotriva Răspunsului nr. 18 la clarificări emis de Autoritatea contractanta.
E. S.A. nu s-a înscris ca ofertant in procedura de achiziţie publica.
În procedura de achiziţie publica s-au înscris ca ofertanţi (1) Asocierea "S.C. GU S.A., S.C. EB S.R.L. şi S.C. K Kft., (2) S.C. IGIE S.R.L., (3) Asocierea A. Servicii pentru Mediu (fosta S.C. VSPM S.A.) şi (4) V. S. S.A.
În data de 30.08.2020, Comisia de evaluare a Autorităţii contractante a deschis ofertele, iar evaluarea acestora a durat pana în data de 03.03.2011.
Cu ocazia finalizării procesului de evaluare a ofertelor s-a întocmit Raportul procedurii de achiziţie publica nr.2654/03.03.2011.
În urma evaluării ofertelor, Asocierea S.C. GU S.A., S.C. EB S.R.L. si S.C. K Kft. a fost declarată câştigătoare.
Ofertanţii declaraţi necâştigători, respectiv IGIE S.R.L., Asocierea Argeş Servicii pentru Mediu (fosta S.C. VSPM S.A.) şi VS S.A., au formulat contestaţii după comunicarea rezultatului evaluării ofertelor.
Contestaţiile societăţilor susmenţionate au fost conexate cu contestaţia E. S.A.
În cadrul procedurii jurisdicţionale de soluţionare a contestaţiilor, Asocierea petentă a formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul Autorităţii contractante.
Prin Decizia CNSC au fost admise contestaţiile E. S.A., IGIE S.R.L. şi a Asocierii Argeş Servicii pentru Mediu (fosta S.C. VSPM S.A.) şi a fost respinsă contestaţia VS S.A. Totodată, a fost admisa în principiu cererea de intervenţie în interesul autorităţii contractante dar numai cu privire la criticile privind ofertantul VS S.A.
B. Motivarea în drept a plângerii
1.Încălcări ale normelor de procedură
Decizia CNSC este nelegală sub aspectul încălcării normelor din procedura administrativ jurisdicţională din faţa acestei instituţii.
Consiliul nu a luat în considerare cererile şi apărările formulate de reclamantă cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare astfel cum sunt acestea prevăzute la art. 269 din O.U.G. nr. 34/2006.
Dată fiind calitatea petentei de ofertantă declarată câştigătoare şi ca urmare a faptului că a fost notificată de către autoritatea contractantă cu privire la depunerea a 4 contestaţii, aceasta a formulat şi depus în faţa CNSC cererea de intervenţie nr. 124/01.04.2011.
În cadrul acesteia, a solicitat CNSC ca imediat după ce va constata admisibilitatea de principiu a cererii, să îi comunice toate cererile, notele scrise ori concluzii formulate de către contestatari, precum si punctul de vedere al autorităţii contractante la cele 4 contestaţii, astfel încât intervenienta să fie în măsură să îşi exercite toate drepturile procesuale aflate la dispoziţie.
Ignorând această cerere, CNSC nu a comunicat încuviinţarea de principiu a cererii de intervenţie, lipsind–o pe intervenientă de posibilitatea de a studia dosarul cauzei. În acest fel, au fost încălcate dispoziţiile art. 52 din Codul proc. civ. în temeiul cărora, după încuviinţarea în principiu, a cererii de intervenţie, acesta avea şi obligaţia corelativă să dispună comunicarea intervenţiei, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
S-au încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii pe parcursul procedurii, prevăzute de art. 269 din O.U.G. nr. 34/2006.
Sub acest aspect, procedând la soluţionarea contestaţiilor S.C. IGIE S.R.L. şi S.C. VSPM S.A., Consiliul nu a adus în discuţie excepţiile procedurale invocate de intervenientă, respectiv tardivitatea criticilor referitoare la răspunsul la solicitarea de clarificare nr. 21 - înregistrată sub nr. 10332/26.08.2010, astfel încălcându-şi propria procedură de soluţionare a contestaţiilor în virtutea căreia, conform dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, CNSC se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond.
A învederat petenta că, prin numeroase decizii ale instanţelor judecătoreşti s-a statuat că formularea unei contestaţii, soluţionarea acesteia şi respectiv aplicarea dispoziţiilor conţinute într-o decizie a Consiliului sunt o parte integrantă a procedurii de atribuire a contractelor de achiziţie publica, astfel încât si aceste activităţi trebuie să se circumscrie principiilor generale ale achiziţiilor publice şi deci, inclusiv CNSC are obligaţia respectării principiilor transparentei şi tratamentului egal în etapa de soluţionare a contestaţiilor, astfel încât tocmai aceste principii obligau la soluţionarea cererii intervenientei de a îi fi comunicate acţiunile şi alte demersuri procesuale ale părţilor în dosar.
CNSC a pus în discuţie critici ale S.C. IGIE S.R.L. îndreptate împotriva modului de acordare a punctajului, iar astfel de critici nu s-au regăsit în contestaţia nr. 440/11.03.2011.
CNSC nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţiei în interes propriu, ci doar asupra cererii în interesul Autorităţii contractante, pe care a soluţionat-o parţial.
Cererea de intervenţie în interesul Autorităţii contractante a fost admisă în principiu, dar numai în ceea ce priveşte ofertantul VS S.A., fără să motiveze care au fost raţiunile pentru care celelalte critici din aceasta cerere au fost respinse.
Pe fond, motivele de nelegalitate ale deciziei CNSC, raportat la fiecare contestaţie în parte, sunt următoarele:
2. Referitor la contestaţia S.C. E. S.A. nr. 1531/ 27.08.2011
2.1. În mod greşit, CNSC a respins excepţia de tardivitate a contestaţiei acestei petente.
Conform art.2562 alin. 1 lit. a) din OUG nr.34/2006, termenul de 10 zile în care se poate formula contestaţie împotriva unui act administrativ nelegal într-o procedură de achiziţie publică curge începând cu ziua următoare în care partea vătămată a luat la cunoştinţă de un act al autorităţii contractante pe care-l considera nelegal.
Anunţul de participare la licitaţia pentru atribuirea Contractului de concesiune a fost publicat în SEAP în data de 26.06.2010, iar contestaţia E. S.A, care a avut ca obiect Răspunsul la clarificări nr.18, a fost introdusă în data de 27.08.2010.
Data aducerii la cunoştinţa persoanelor interesate a documentaţiei de atribuire pentru atribuirea Contractului de concesiune este data publicării Anunţului de participare in SEAP, respectiv data de 26.06.2010 (conform art. 2562 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006).
CNSC a motivat respingerea excepţiei, că în raport cu data comunicării către petentă a Răspunsului nr.18, respectiv data de 20.08.2010, contestaţia este făcută în termen (fila 22 - Decizie).
Problema de drept care se pune este dacă Răspunsul la clarificări nr.18 al Autorităţii contractante are caracterul unui "act administrativ în sensul art.255 alin.(3), 2562 din OUG nr.34/2006 raportat la art. 2 lit.c) din Legea nr.554/2004, pentru a se putea considera că de la comunicarea Răspunsului curge un termen distinct de 10 zile pentru introducerea contestaţiei.
În opinia petentei, este evident că Răspunsul nr.18 nu are semnificaţia unui act administrativ, deoarece nu a dat naştere, modificat sau stins raporturi juridice.
Astfel, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006, a învederat petenta că, din analiza răspunsurilor autorităţii contractante, rezultă nu s-a adus nicio modificare documentaţiei de atribuire prin clarificările în cauză, precum şi faptul că nu se poate reţine niciun element de neclaritate.
Dacă S.C. E. S.A. nu era lămurită pe deplin cu privire la informaţiile primite prin Răspunsul nr.18, avea la dispoziţie calea formulării unei noi solicitări de clarificări, şi nicidecum introducerea unei contestaţii la un Răspuns.
De fapt, prin contestaţia împotriva Răspunsului nr.18, S.C. E. S.A. a creat un subterfugiu prin care a contestat Documentaţia de atribuire propriu zisă, deşi o contestare a acestei documentaţii era inadmisibilă, fiind tardivă.
Intenţia S.C. E. S.A. de a contesta însăşi Documentaţia de atribuire (deşi nu mai era posibilă) este dovedită prin scopul urmărit prin contestaţie, şi anume „obligarea Autorităţii contractante la clarificare şi modificarea documentaţiei de atribuire a procedurii în cauză pentru conformarea acesteia cu prevederile legale incidente" (fila 7 paragraful 1 din contestaţie).
În consecinţă, Răspunsul nr.18, nefiind un act administrativ în înţelesul legii, termenul de introducere a contestaţiei se calculează din ziua următoare datei publicării în SEAP a Anunţului de participare, astfel că în raport cu data introducerii contestaţiei, aceasta apare ca tardiv introdusă.
2.2. În mod greşit CNSC a respins excepţia lipsei de interes al E.
S.A. în formularea contestaţiei:
CNSC şi-a fundamentat decizia pe ideea că, deşi E. S.A. nu s-a înscris ca ofertant în procedura de achiziţie publică, "în momentul formulării contestaţiei exista un interes născut şi actual al contestatoarei, respectiv acela de a participa la procedura" (fila 23 paragraful 6) şi că "operatorul economic în cauză intenţiona să participe cu oferta la procedură" (fila 23 paragraful 4).
În primul rând, interesul nu poate fi considerat actual în raport cu folosul practic urmărit de contestatoare, şi anume contestarea documentaţiei de atribuire propriu-zisă, deoarece o asemenea cerere era inadmisibilă în raport cu momentul în care a fost introdusă.
În al doilea rând, Răspunsul nr.18 nu poate fi calificat act administrativ, aşa cum am motivat mai sus, pentru a justifica finalitatea acestei acţiuni.
În al treilea rând, nu exista nicio proba ca S.C. E. S.A. intenţiona să participe la licitaţia deschisă pentru atribuirea contractului de concesiune, şi nu cunoaştem care au fost raţiunile CNSC pentru care a ajuns la concluzia ca vroia să participe la procedura de achiziţie publică.
În al patrulea rând, chiar dacă în raport cu data formulării contestaţiei (27.08.2010) era încă în termenul de depunere a ofertelor, faptul ca ulterior aceasta societate nu s-a înscris efectiv la licitaţie, ca ofertant, demonstrează că această contestaţie a fost formală şi că petenta s-a desesizat de procedura de achiziţie publică.
Contestaţia a fost soluţionată abia în 12.04.2011, la peste 7 luni de la introducerea ei, astfel că nu se mai poate vorbi de un interes actual din partea societăţii ECOREC S.A.
2.3. Referitor la fondul contestaţiei depuse de E. S.A.:
În cazul în care s-ar trece peste motivele de mai sus, contestaţia E. S.A este nefondată, pentru următoarele argumente:
CNSC a admis în parte contestaţia E. S.A. pentru următoarele motive:
- s-au încălcat prevederile art.78 alin. (2) si art.33 alin.(1) din OUG nr.34/2006, deoarece în privinţa noţiunii de "finanţare" a construirii unei noi celule pentru depozitarea gunoiului, "prin documentaţia de atribuire nu s-a asigurat o informare completă şi corectă a ofertanţilor cu privire la obiectul contractului, acest lucru nerealizându-se nici ulterior, prin intermediul răspunsului la clarificări" (fila 26 - paragrafele 1- 3 Decizie);
- cu privire la modul de calcul al tarifului general unic al serviciilor de salubrizare, CNSC a considerat ca autoritatea contractanta a dat explicaţii "ambigue şi neclare" cu privire la modul de calcul al tarifului de operare, în sensul ca nu se ştie cum va fi stabilită ponderea fiecărei activităţi în cadrul acestui tarif (fila 29 paragrafele finale, fila 30 paragrafele 1 si 2 Decizie).
Cele doua argumente ale CNSC pentru admiterea contestaţiei ECOREC S.A. sunt greşite, în primul rând din cauza faptului că această contestatoare nu are calitatea de parte în procedura de achiziţie.
Astfel, pentru a aprecia dacă informaţiile din documentaţia de atribuire nu au fost complete trebuie avut în vedere cine are calitatea de subiecţi beneficiari ai acestei reglementări. Aceştia sunt: candidaţii sau ofertanţii în cadrul procedurii, conform art.33 alin.1 din OUG nr.34/2006.
Numai ofertanţii sau candidaţii la o procedură de achiziţie publică se pot prevala de insuficienţa informării din partea Autorităţii contractante.
În speţă, EC. S.A. nu are niciuna dintre aceste calităţi.
În al doilea rând, contestatoarea şi CNSC au înţeles greşit noţiunea de "finanţare" din cuprinsul documentaţiei de atribuire şi au interpretat-o în sens literal, fără să analizeze în mod sistematic documentaţia.
În documentaţie este vorba de construirea unei a doua celule de depozitare a deşeurilor din veniturile acumulate de către operator în urma prestării serviciilor concesionate, deci se referă la o investiţie din resurse proprii şi nu la o contractare a unei finanţări din exterior de la o instituţie financiara.
Nici critica contestatoarei cu privire la departajarea pe activităţi a tarifului de operare nu este întemeiată, deoarece prevederile Legii nr.51/2006 nu conţin reglementări care să impună acest lucru.
3. Referitor la Contestaţia IGIE SRL:
3.1. Contestaţia IGIE SRL (denumită în continuare I.) trebuia respinsă ca inadmisibilă, pentru următoarele motive:
Contestaţia I. a avut ca obiect anularea Adresei nr.2474/04.03.2011, prin care Autoritatea contractantă i-a comunicat rezultatul licitaţiei deschise.
Prin Adresa sus-menţionată, Consiliul Judeţean Argeş a comunicat contestatoarei ca Asocierea petentă a fost declarată câştigătoare a licitaţiei, iar oferta I. a fost declarată necâştigătoare. Adresa respectivă reprezintă o informare a ofertanţilor realizată conform art.206 şi 207 din OUG nr.34/2006 despre decizia Autorităţii contractante referitoare la ofertantul selectat câştigător.
Adresa de comunicare a rezultatului evaluării ofertelor nu se confundă cu Raportul procedurii de atribuire, care este un act distinct şi care reprezintă, de fapt, hotărârea Autorităţii contractante în procedura de achiziţie publică.
Conform art.83 din HG nr.925/2006, decizia care se ia în urma evaluării ofertelor este conţinută în documentul intitulat Raportul procedurii de atribuire din 03.03.2011, care are caracterul unui act administrativ, deoarece prin acceptarea sau respingerea unor oferte iau naştere raporturi juridice de drept administrativ.
În consecinţă, Contestaţia I. este inadmisibilă, deoarece are ca obiect o comunicare a rezultatului procedurii ce nu reprezintă act administrativ în sensul legii.
3.2. În situaţia în care s-ar trece peste motivul de mai sus, Decizia CNSC privind această contestaţie este nefondată, deoarece în documentaţia achiziţiei publice nu exista prevăzută cerinţa ca liderul asociaţiei să fie titularul licenţei de operare emise de ANRSC.
Singurul motiv din contestaţia I. se referă la faptul ca societatea GU S.A., liderul Asociaţiei câştigătoare, nu era titulara licenţei de operare emisă de ANRSC în conformitate cu Legea nr.51/2006, şi astfel nu îndeplinea unul din criteriile de calificare prevăzute la pct.5.1. din Fişa de date a achiziţiei.
Astfel, CNSC a dat eficienta acestui motiv printr-o interpretare subiectivă în favoarea acestei contestatoare fără să ţină cont de sensul dat cerinţei prezentării licenţei de operare din conţinutul Fişei de date a achiziţiei şi în Răspunsul de clarificare nr.21 al Autorităţii contractante .
În acest mod, a desconsiderat punctul de vedere obligatoriu emis de Autoritatea Naţională pentru Reglementarea si Monitorizarea Achiziţiilor Publice (ANRMAP) cu privire la cerinţa prezentării licenţei de operare din 3477/25.02.2011.
Din ansamblul documentelor ce compun dosarul achiziţiei publice rezultă că nu există prevăzută cerinţa ca liderul Asociaţiei să fie titularul licenţei de operare emisă de ANRSC.
Cu toate acestea, CNSC a realizat în filele 33 - 41 din decizie o construcţie juridică care conduce la ideea că era imperativă deţinerea de liderul Asociaţiei a licenţei respective, eliminând unele acte necontestate emise de Autoritatea contractantă şi de ANRMAP care dovedeau contrariul şi care au produs efecte juridice.
Astfel, conform pct.5.1. din Fişa de date a achiziţiei era prevăzuta cerinţa ca liderul Asociaţiei să prezinte licenţa de operare şi nu să fie titularul acesteia.
Mai mult prin Răspunsul nr.21 la clarificări (Adresa nr.10332/26.08.2010, de care CNSC face referire la fila 33 paragraful 2), Autoritatea contractantă precizează ca "în cazul depunerii unei oferte comune Team Leaderul trebuie să prezinte licenţa emisă de ANRSC".
Termenii folosiţi în documentele de calificare la licitaţie trebuie interpretată stricto sensu, astfel ca expresia "să prezinte" nu este sinonimă cu expresia "să posede" ori "să deţină", astfel încât interpretarea corectă a acestei clarificări este că, în documentaţia de calificare prezentată de liderul asocierii trebuie să se regăsească si licenţa emisă de A.N.R.S.C. care nu trebuie să fie deţinută în mod obligatoriu de către acesta, ci doar de către unul dintre membrii respectivei asocieri.
Cu toate acestea, CNSC consideră invalide Răspunsurile de clarificare nr.21, fără să existe vreo cerere în acest sens din partea vreunui ofertant (a se vedea fila 33 ultimul paragraf din Decizie). Răspunsul nr.21 al Autorităţii contractante nu a fost contestat de nimeni, astfel ca el a produs efecte, iar CNSC nu poate din proprie iniţiativa să se subroge vreunui participant la licitaţie şi să conteste el însuşi acest Răspuns.
În plus, ANRMAP, prin adresa nr. 3477/25.02.2011, confirma interpretarea de mai sus, şi anume ca cerinţa este îndeplinita dacă unul din membrii Asociaţiei este titularul licenţei respective.
Cu toate acestea, CNSC ironizează aceasta instituţie şi o goleşte de conţinut şi consideră punctul de vedere al ANRMAP ca şi consultativ (fila 34 paragraful 1 şi fila 39 paragraful 2 - Decizie).
Aceasta poziţie arogantă a CNSC este în contradicţie cu rolul ANRMAP în cadrul procedurilor de achiziţie publice. Potrivit art. 3 lit. e) din OUG nr. 74/2005 şi art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 525/2007 ANRMAP îi revine în mod exclusiv funcţia de îndrumare metodologică a autorităţilor contractante precum şi de urmărire a modului de punere în aplicare a legislaţiei achiziţiilor publice, context în care în cazul de fată nu a fost sesizată nicio nelegalitate. Rezultă că opinia ANRMAP este obligatorie pentru Autorităţile contractante şi nu este consultativă.
În aceste condiţii, punctul de vedere al ANRMAP nu poate fi ignorat şi în analiza îndeplinirii cerinţelor de calificare trebuia ţinut cont obligatoriu de îndrumarea dată de această Autoritate.
Faptul că în Asocierea câştigătoare unul dintre membrii era titularul licenţei ANRSC nu a reprezentat o favorizare în raport cu ceilalţi ofertanţi, şi prin aceasta să se fi încălcat principiul tratamentului egal, deoarece în aceeaşi situaţie noastră se găsea şi un alt ofertant, respectiv Asocierea Argeş Servicii pentru Mediu (ASPM).
Nu este de ignorat şi faptul că, raportat la momentul atribuirii contractului de concesiune, inclusiv liderul asocierii - S.C. GU S.A. - deţinea Licenţa nr. 1161/14.10.2010 clasa 1, valabilă până la data de 14.10.2011, astfel încât invocarea a diverse legi aplicabile în domeniul serviciilor de utilităţi publice sunt complet irelevante la speţă, după cum sunt şi speculaţiile Consiliului privitoare la faptul că "odată impusă cerinţa ca ofertanţii să deţină licenţă ANRSC, toţi cei care compun asocierea ofertantă trebuie să deţină o astfel de licenţă pentru ca oferta asocierii lor să fie admisă".
3.3. CNSC a judecat mai mult decât a cerut I. pentru că:
- a anulat Documentaţia de atribuire şi Raportul procedurii, acte administrative care nu au făcut obiectul contestaţiei;
- a adăugat motive noi de contestaţie, fără să fie investita cu aşa ceva.
Având în vedere ca OUG nr.34/2006 se completează cu dreptul comun (art.297), rezultă că şi în materia soluţionării contestaţiilor este aplicabil principiul disponibilităţii din procesul civil.
În consecinţă, CNSC trebuia sa judece contestaţia I. în limitele cu care a fost investita, în temeiul art.129 alin.6 C.proc.civila, şi nu putea să se pronunţe asupra unui lucru care nu s-a cerut (art. 304 pct.6 C.proc.civilă). În aplicarea acestor principii, CNSC se pronunţa asupra legalităţii de temeinicie a actului atacat şi poate pronunţa o decizie care-l anulează în tot sau în parte (art.278 alin.2 din OUG nr.34/2006).
Cu toate acestea, CNSC a anulat Documentaţia de atribuire şi Raportul procedurii de achiziţie nr.2654/03.03.2011 (fila 41 paragraful 4 - Decizie) fără să existe în contestaţia I. o cerere în acest sens.
Pe lângă aceasta, în filele 41-50 din Decizie, CNSC se pronunţă asupra unor motive care nu există în contestaţia I. :
- lipsa a 2 membrii din comisia de evaluare (fila 41 ultimul paragraf);
- documentaţia de atribuire nu conţine elemente suficiente pentru a evalua în mod obiectiv caracteristicile şi avantajele ofertei câştigătoare (fila 42 paragraful 3, fila 43 paragraful 2, fila 44 paragraful 3, fila 45 paragrafele 1, 2 si 3, filele 46 -47, fila 49).
Chiar şi aşa, CNSC nu mai putea cenzura Documentaţia de atribuire (Anunţul SEAP şi Fişa de date a achiziţiei) deoarece acestea au fost aduse la cunoştinţa pârâţilor în 26.06.2010, astfel că a expirat termenul legal de 10 zile în care putea fi contestată (prevăzut în art.2562 alin.(l) lit.a) din OUG nr.34/2006).
4. Referitor la contestaţia Asocierii ASPM
Asocierea ASPM (denumita in continuare ASPM) a contestat Raportul de evaluare a ofertelor şi şi-a întemeiat contestaţia pe acelaşi motiv ca si I., respectiv că GU SA., in calitate de lider al Asociaţiei, nu a fost titularul licenţei emise de ANRSC.
CNSC a dat eficienţă acestui motiv şi a considerat contestaţia ASPM întemeiata.
Petenta consideră că decizia CNSC este greşită invocând, în combaterea acestui motiv se invocă argumentele din pct. 3.2. a prezentei plângeri.
Cu privire la nedeţinerea de către GU S.A., liderul Asociaţiei câştigătoare, a licenţei ANRSC la data deschiderii ofertelor,
ASPM nu a fost defavorizată prin faptul ca nu toţi membrii Asociaţiei noastre nu au deţinut licenţa, deoarece însăşi membrii acestei contestatoare nu deţineau toţi licenţa de operare emisa de ANRSC.
Petenta a anexat plângerii Decizia CNSC nr. 1375/149C4/5409, 1134, 1157, 1177 din data de 11.04.2011.
II. Întâmpinarea formulată de intimata ASOCIEREA ASPM
Cu privire la motivarea în drept a plângerii formulate de petentă, intimata ASPM a învederat următoarele:
1. În privinţa pretinselor încălcări ale normelor de procedură, a arătat că, aşa cum rezultă din art. 275 al. 5 din OUG 34/2006, în procedura de soluţionare a contestaţiilor la CNSC, care se derulează în forma scrisă, nu există termene de judecată şi nu se comunică acte părţilor, cu excepţia deciziei pronunţate.
Potrivit art. 274 al. 4 din OUG 34/2006, aceasta putea verifica stadiul admiterii cererii sale şi consulta documentele aflate la sediul CNSC în baza unei cereri.
CNSC a analizat excepţia tardivităţii criticilor referitoare la răspunsul la solicitarea de clarificări nr. 21, aceasta fiind respinsă.
2. Referitor la contestaţia S.C. E. S.A. nr. 1531/ 27.08.2011
2.1 În opinia exprimată de intimata ASPM, Răspunsul la clarificări nr. 18 este un act administrativ unilateral, în sensul art. 3 lit. c din Legea 554/2004 şi al prevederilor art. 255 al. 3 din OUG 34/2006.
Faţă de data publicării Răspunsului la clarificări nr. 18, respectiv data de 20.08.2010, faţă de data depunerii contestaţiei de către SC E. SA, respectiv 27.08.2010, această societate a formulat contestaţia în termen.
2.2. Este neîntemeiată susţinerea petentei referitoare la lipsa de interes a ECOREC SA în formularea contestaţiei.
Interesul acestei societăţi la data depunerii contestaţiei a fost acela de a participa la procedura de licitaţie având la dispoziţie o documentaţie de atribuire clară, completă şi care să respecte prevederile legale.
2.3. Referitor la fondul contestaţiei depuse de E. S.A., intimata ASPM îşi însuşeşte argumentele prezentate de CNSC în decizie (filele 23-32) cu privire la noţiunea de finanţare.
3. Referitor la Contestaţia IGIE SRL
3.1 A învederat intimata ASPM că adresa ce face obiectul contestaţiei I. constituie act administrativ în legătură cu procedura de atribuire, pentru aceleaşi argumente prezentate mai sus, referitoare la natura juridică a Răspunsului la clarificări.
3.2 Cerinţa vizând licenţa ANRSC era o cerinţă de calificare, nu un criteriu de atribuire, şi consta în deţinerea acesteia de către liderii de asocieri la data depunerii ofertelor.
3.3. Contrar susţinerilor petentei conform cărora CNSC s-ar fi pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, intimata ASPM a învederat că în conformitate cu prevederile art. 209 al. 1 lit. d coroborat cu al. 2 şi cu art. 278 al. 6 din OUG 34/2006, în funcţie de soluţia pronunţată CNSC poate decide continuarea sau anularea procedurii de achiziţie.
Anularea documentaţiei de atribuire a fost dispusă în baza contestaţiei societăţii E., iar Raportul procedurii a fost anulat ca o consecinţă a a anulării documentaţiei de atribuire dar şi în baza contestaţiei formulată de ASPM ce a avut ca obiect printre altele anularea Raportului procedurii.
4. Referitor la contestaţia Asocierii ASPM, a arătat că susţine aceleaşi argumente prezentate cu ocazia analizării contestaţiei I..
3. Întâmpinarea SC IGIE S.R.L.
În cadrul întâmpinării, această intimată a prezentat contraargumentele sale la susţinerile petentei, referitoare la contestaţia depusă de ea la CNSC.
3.1 Adresa de comunicare a rezultatului procedurii este un act administrativ unilateral, în sensul art. 3 lit. c din Legea 554/2004 şi al prevederilor art. 255 al. 3 din OUG 34/2006, fiind singurul act comunicat societăţii ofertante, şi care produce două tipuri de efecte juridice: stinge raporturile juridice dintre cele două părţi, iar pe de altă parte, de la data comunicării acesteia începea să curgă termenul de depunere a contestaţiei.
3.2 În mod corect CNSC a admis contestaţia I. şi a declarat oferta Asocierii S.C. GU S.A., S.C. EB S.R.L. si S.C. K. Kft. ca inacceptabilă, pentru neîndeplinirea cerinţei de calificare a deţinerii licenţei ANRSC.
3.3.Susţinerea potrivit căreia CNSC a judecat mai mult decât a cerut I. este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 278 al. 2 şi 3 din OUG 34/2006 conferă acestui organism posibilitatea examinării legalităţii şi temeiniciei actului atacat şi de a lua orice măsură necesară pentru remedierea situaţiei, precum şi de a sesiza ANRMAP, precum şi Unitatea pentru Coordonarea şi Verificarea Achiziţiilor Publice din cadrul Ministerului Finanţelor Publice cu privire la orice acte care încalcă prevederile legii şi la care nu s-a făcut referire în contestaţie.
4. Întâmpinarea CONSILIULUI JUDEŢEAN ARGEŞ
Autoritatea contractantă a arătat că întreaga documentaţie, fişa de date a achiziţiei au fost întocmite în concordanţă cu condiţionalităţile instituite prin Memorandumul de Finanţare încheiat între Guvernul României şi Comisia Europeană în vederea derulării proiectului „Managementul Integrat al Deşeurilor Solide în judeţul Argeş” în cadrul Măsurii ISPA nr. 2005 RO 16 P PE 001.
Criteriul cu cea mai mare pondere în punctajul pentru atribuirea contractului ce reprezintă obiectul licitaţiei, l-a constituit preţul.
A apreciat ca întemeiate criticile petentei privind aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.
A învederat că CNSC a interpretata greşit actul juridic supus soluţionării, ignorând caracterul de parteneriat public privat al contractului.
În ceea ce priveşte contestaţia I., a arătat că CNSC a acordat acesteia mai mult decât a cerut , respectiv anularea procedurii.
DECIZIA Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 1375/14904/5409, 1134, 1157, 1177 din data: 11.04.2011
Prin contestaţia nr. 1531/27.08.2010, înregistrată la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor cu nr. 30705/27.08.2010, împotriva răspunsului la solicitarea de clarificări nr. 18, emis de către CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, în calitate de autoritate contractantă, în cadrul procedurii de licitaţie deschisă organizată în vederea atribuirii contractului de concesiune a serviciilor de „exploatare, întreţinere, utilizare a instalaţiilor şi supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide în judeţul Argeş”, s-a solicitat obligarea autorităţii contractante la clarificarea şi modificarea documentaţiei de atribuire, iar în cazul în care se constată imposibilitatea remedierii procedurii de atribuire prin intermediul clarificărilor la documentaţia de atribuire, anularea procedurii de atribuire şi sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, precum şi a Unităţii pentru Coordonarea şi Verificarea Achiziţiilor Publice.
Prin contestaţia nr. 440/11.03.2011, înregistrată la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor cu nr. 6934/11.03.2011, depusă de S.C. IGIE S.R.L., împotriva adresei nr. 2747/04.03.2011 privind comunicarea rezultatului procedurii, emisă de către CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, în calitate de autoritate contractantă, în cadrul aceleiaşi proceduri de licitaţie deschisă, s-a solicitat anularea adresei nr. 2747/04.03.2011 şi obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor, precum şi luarea măsurilor de remedii necesare.
Prin contestaţia nr. 11/14.03.2011, înregistrată la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor cu nr. 7125/14.03.2011, depusă de ASOCIEREA ASPM, prin liderul asocierii -S.C. VSPM S.A., împotriva rezultatului procedurii de atribuire emis de către CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, în calitate de autoritate contractantă, în cadrul aceleiaşi proceduri de licitaţie deschisă, s-a solicitat anularea raportului procedurii de atribuire, a rezultatului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente acestuia, precum şi obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor, inclusiv a ofertei depusă de ASPM.
Prin contestaţia nr. 022003/14.03.2011, înregistrată la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor cu nr. 7183/14.03.2011, depusă de S.C. VS S.A., împotriva comunicării privind rezultatul procedurii emisă de către CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, în calitate de autoritate contractantă, în cadrul aceleiaşi proceduri de licitaţie deschisă, s-a solicitat anularea rezultatului procedurii comunicat prin adresa nr. 2747/04.03.2011 şi obligarea autorităţii contractante la reanalizarea şi repunctarea ofertelor conforme şi acceptabile. Anularea rezultatului procedurii şi obligarea autorităţii contractante la reluarea acesteia au fost solicitate şi pentru tardivitatea stabilirii şi comunicării rezultatului procedurii.
Prin cererea de intervenţie nr. 124/01.04.2011, înregistrată la Consiliu cu nr. 9723/04.04.2011, S.C. GU S.A., lider al asocierii S.C. GU S.A. -S.C. EB S.R.L. – K. KFT, în calitate de ofertantă declarată câştigătoare la procedura menţionată, a solicitat respingerea contestaţiilor ca fiind nefondate şi dispunerea continuării procedurii de atribuire.
Pentru soluţionarea contestaţiilor, având în vedere că acestea au fost formulate în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire, Consiliul a procedat la conexarea lor, în conformitate cu dispoziţiile art. 273 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
Soluţia pronunţată de CNSC. În temeiul art. 278 alin. (2) şi (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru considerentele evocate în motivarea prezentei, a admis în parte contestaţia S.C. E. S.A. nr. 1531/27.08.2010 şi a anulat procedura de atribuire a contractului de concesiune a serviciilor de „exploatare, întreţinere, utilizare a instalaţiilor şi supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide în judeţul Argeş”. A respins ca inadmisibil capătul de cerere de sesizare de către Consiliu a Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice şi a Unităţii pentru Coordonarea şi Verificarea Achiziţiilor Publice.
În temeiul art. 278 alin. (2) şi (6) din ordonanţa de urgenţă ante-menţionată, a admis în parte contestaţia S.C. IGIE S.R.L. nr. 440/11.03.2011 şi a anulat procedura de atribuire a contractului de concesiune a serviciilor de „exploatare, întreţinere, utilizare a instalaţiilor şi supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide în judeţul Argeş”. A respins ca rămase fără obiect capetele de cerere de obligare a autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor, precum şi de luare a măsurilor de remediere necesare.
În temeiul art. 278 alin. (2) şi (6) din ordonanţa de urgenţă ante-menţionată, a admis în parte contestaţia ASOCIERII (ASPM) nr. 11/14.03.2011 şi a anulat procedura de atribuire a contractului de concesiune a serviciilor de „exploatare, întreţinere, utilizare a instalaţiilor şi supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide în judeţul Argeş”. A respins ca rămas fără obiect capătul de cerere de obligare a autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor.
În temeiul art. 278 alin. (5) din ordonanţa de urgenţă ante-menţionată, a respins ca lipsită de interes contestaţia S.C. VS S.A. nr. 022003/14.03.2011.
În conformitate cu art. 52 C. proc. civ., Consiliul a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie depusă de S.C. GU S.A şi a admis-o în parte în baza art. 278 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă antemenţionată, cu privire la respingerea contestaţiei S.C. VS S.A. nr. 022003/14.03.2011. Respinge ca nefondată cererea de intervenţie în privinţa respingerii celorlalte contestaţii.
În luarea deciziei s-au avut în vedere următoarele considerente:
Prin prima contestaţie, S.C. E. S.A. a solicitat cele menţionate în partea introductivă a deciziei, precizând că, urmare a răspunsurilor primite la solicitarea de clarificări nr. 18, a constatat că:
Autoritatea contractantă a iniţiat o procedură de concesionare de servicii privind exploatarea, întreţinerea, utilizarea instalaţiilor şi supervizarea construcţiilor pentru depozitarea deşeurilor prin care se doreşte achiziţia, prin intermediul unei proceduri ce excede cadrul legal, de servicii de finanţare.
Autoritatea contractantă derulează o procedură de concesionare de servicii în cadrul căreia modalitatea de stabilire a tarifului pentru activităţile din sarcina operatorului încalcă prevederile legale, în speţă Ordinul ANRSC nr. 109/2007 pentru aprobarea Normelor de stabilire, ajustare sau modificare a tarifelor pentru activităţile specifice serviciului de salubrizare a localităţilor.
Autoritatea contractantă a organizat o procedură de atribuire a unui contract de concesionare de servicii în cadrul căruia riscurile contractuale sunt doar în sarcina operatorului, încălcând principiul echilibrului contractual cu privire la participarea ambilor contractanţi la beneficii şi pierderi.
Contestatoarea mai arată că, din conţinutul documentaţiei de atribuire şi răspunsurile la clarificări nu rezultă clar care este natura contractului pe care autoritatea contractantă doreşte să-l încheie. Conform titulaturii procedurii şi codurilor CPV indicate în fişa de date, autoritatea contractantă are în vedere atribuirea unui contract de concesiune de servicii publice. Prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din solicitarea de clarificări nr. 18, autoritatea contractantă confirmă faptul că natura juridică a contractului ce face obiectul procedurii de atribuire este concesionarea de servicii în înţelesul O.U.G. nr. 34/2006.
În cadrul documentaţiei de atribuire şi în răspunsurile la solicitările de clarificări anterioare se impune însă operatorului finanţarea lucrărilor de construcţie a tuturor celulelor de depozitare deşeuri, începând cu cea de-a treia.
La solicitarea de clarificări a contestatoarei cu privire la natura juridică a fondurilor solicitate şi cu privire la modalitatea legală de recuperare a fondurilor acordate, autoritatea contractantă a dat următorul răspuns: „recuperarea investiţiei urmează a se realiza direct de către operator în perioada de contractare, prin activitatea desfăşurată”.
Răspunsul la întrebarea nr. 1 a demonstrat că, prin documentaţia de concesionare a serviciilor publice privind exploatarea, întreţinerea, utilizarea instalaţiilor şi supervizarea construcţiilor pentru depozitarea deşeurilor, s-a inserat în sarcina ofertanţilor obligaţia de finanţare a autorităţii contractante grefând practic pe contractul de concesiune de servicii achiziţia unor servicii de creditare/finanţare.
În conformitate cu Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi, noţiunea de „investiţii” desemnează bunurile/lucrările realizate de operator cu fonduri proprii în vederea prestării serviciului, bunuri care dobândesc regimul juridic de bun public, care la sfârşitul contractului de delegare a gestiunii serviciului revin autorităţii publice delegante ca bunuri de retur şi pentru care recuperarea/amortizarea costurilor se face prin taxe şi tarife.
Aşa cum rezultă din răspunsul la clarificări, autoritatea contractantă doreşte ca operatorul să asigure fondurile necesare executării unor lucrări de construcţii de bunuri publice, lucrări care să fie gestionate de către autoritatea contractantă. Astfel, nu poate fi vorba despre investiţii în înţelesul Legii nr. 51/2006, iar aceste fonduri nu pot fi amortizate de către operatorul finanţator prin intermediul tarifelor prestate, în condiţiile în care nu sunt lucrări efectiv realizate de către operator.
Mai mult, operatorii participanţi la procedura de atribuire a unui contract de concesiune de servicii publice privind exploatarea, întreţinerea, utilizarea instalaţiilor şi supervizarea construcţiilor pentru depozitarea deşeurilor nu au capacitatea legală de a acorda finanţare unor terţe persoane juridice publice sau private. Subiecţii de drept care au capacitatea de a acorda finanţare sunt limitativ prevăzuţi de legislaţia specială, sub forma instituţiilor financiare bancare sau nebancare.
În conformitate cu Ordinul ANRSC nr. 109/2007 pentru aprobarea Normelor de stabilire, ajustare sau modificare a tarifelor pentru activităţile specifice serviciului de salubrizare a localităţilor, pentru fiecare dintre activităţile specifice serviciului de salubrizare se va determina un tarif separat în funcţie de structura pe elemente de cheltuieli.
Prin răspunsul la întrebarea nr. 2, autoritatea contractantă confirmă obligaţia instituită ofertanţilor prin documentaţia de atribuire, în sensul că se va prezenta un tarif unic şi general reprezentat de taxa pe care ofertanţii intenţionează să o aplice pentru fiecare tonă de deşeuri municipale solide livrate către depozitul de deşeuri, în scopul de a acoperi toate costurile de întreţinere, de operare a depozitului, acoperire a datoriilor şi a altor credite, după caz. Pentru a justifica nerespectarea prevederii exprese din Ordinul ANRSC nr. 109/2007, raportat la Legea nr. 101/2006, cu privire la stabilirea de tarife distincte în funcţie de costuri pentru fiecare activitate specifică reglementată a serviciului de salubrizare, prin răspunsul la întrebarea nr. 2 autoritatea contractantă menţionează că în cadrul tarifului unic şi general se va justifica procentual fiecare fracţiune de activitate derulată.
Raţiunea legii, în sensul de a se stabili tarife diferite pentru fiecare activitate reglementată în cadrul serviciului de salubrizare, este determinată de faptul că este practic imposibil a stabili un tarif unic pentru mai multe activităţi distincte, care au costuri de prestare total diferite şi pentru care este extrem de greu de calculat o pondere în cadrul tuturor serviciilor prestate.
Tariful unic şi general, impus de autoritatea contractantă pentru toate activităţile ce fac obiectul contractului de concesiune de servicii, stabileşte în sarcina utilizatorilor o obligaţie nelegală de plată a unor servicii de care nu beneficiază.
Un ultim aspect contestat de către S.C. E. S.A. se referă la faptul că autoritatea contractantă a organizat o procedură de atribuire a unui contract de concesiune de servicii în cadrul căruia riscurile contractuale sunt doar în sarcina operatorului, încălcând principiu: echilibrului contractual cu privire la participarea ambilor contractanţi la beneficii şi pierderi.
La întrebarea nr. 8 din cadrul solicitării de clarificări nr. 13, a cerut precizarea mecanismului de împărţire între operator şi autoritatea contractantă a riscului privind aprovizionarea cu deşeuri - cantitatea de deşeuri de la colectorii autorizaţi să scadă sub valoarea anuală prognozată, precum şi dacă există riscul ca modul de împărţire a riscurilor propus de ofertant conform matricei riscurilor să fie declarat inacceptabil, respectiv să conducă la descalificarea ofertantului. Răspunsul autorităţii contractante este apreciat de contestatoare ca fiind contradictoriu, respectiv că „Matricea riscului nu este supusă negocierii. Ofertantul nu va fi descalificat în cazul în care mecanismul propus de împărţire a riscurilor nu va fi acceptat”.
În cadrul solicitării de clarificări nr. 18, contestatoarea a revenit asupra clarificării mecanismului de împărţire a riscului privind cantitatea de deşeuri de la colectorii autorizaţi (întrebarea nr. 3) dat fiind răspunsul neconcludent dat anterior. Răspunsul autorităţii la această nouă întrebare a fost că se menţine răspunsul enunţat în cadrul răspunsului la clarificări nr. 13.
În final, S.C. E. S.A. susţine că, prin răspunsurile absolut neclare cu privire la riscul contractual major indicat, determină concluzia că se doreşte atribuirea unui contract în care autoritatea contractantă beneficiază de nivelul impus al redevenţei, indiferent de riscul asumat de operator de a merge în pierdere, determinat de scăderea cantităţii de deşeuri.
Prin adresa nr. 21254/5409-C4/30.08.2010, respectiv nr. 21253/5409-C4/30.08.2010, Consiliul a solicitat părţilor punctul de vedere cu privire la excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, raportat la prevederile art. 2562 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 3 lit. z) din O.U.G. nr. 34/2006, având în vedere că de actul atacat (documentaţia de atribuire) contestatoarea a luat cunoştinţă în data de 26.06.2010, iar contestaţia a fost depusă în data de 27.08.2010. Totodată, autorităţii contractante i s-a solicitat punctul de vedere cu privire la contestaţia depusă, precum şi copia dosarului achiziţiei publice.
S.C. E. S.A. a răspuns solicitării prin adresa nr. 1675/20.09.2010, înregistrată la Consiliu cu nr. 33180/20.09.2010, arătând că s-a criticat răspunsul la clarificări nr. 18, comunicat prin adresa nr. 10171/17.08.2010, publicat în SEAP în data de 20.08.2010.
Forma publicată a documentaţiei de atribuire nu a evidenţiat o serie de aspecte avute în vedere de autoritatea contractantă, care aveau o relevanţă maximă în elaborarea ofertelor ce urmau a fi depuse. Toate aspectele clarificate de autoritatea contractantă, prin răspunsul contestat, au fost prezentate de o manieră ambiguă şi interpretabilă, în absenţa solicitărilor de clarificări, aspectele indicate nu puteau fi interpretate de către ofertanţi, decât în sensul unei aplicări legale a cerinţelor documentaţiei de atribuire şi a scopului unui contract de servicii.
Practic, prezentarea cerinţelor reale ale documentaţiei de atribuire şi a intenţiilor autorităţii contractante au fost lămurite abia după repetatele solicitări de clarificări şi prin răspunsul la clarificări nr. 18 din data de 17.08.2010.
Contestaţia formulată are ca punct de reper temporal răspunsul la solicitarea de clarificări nr. 18, comunicat prin adresa nr. 10171/ 17.08.2010, care a edificat ofertanţii asupra condiţiilor reale ale documentaţiei de atribuire avute în vedere de autoritatea contractantă în spatele cerinţelor neclare expuse. Procedura de atribuire, astfel cum a fost clarificată, nu putea fi contestată la momentul publicării acesteia, deoarece înţelesul obligaţiilor în sarcina ofertanţilor, aşa cum au fost ulterior clarificate, erau ambigue.
Autoritatea contractantă a transmis punctul său de vedere înregistrat la Consiliu cu nr. 7737/18.03.2011, invocând două excepţii:excepţia tardivităţii şi a lipsei interesului legitim.
Referitor la prima excepţie, autoritatea invocă prevederile art. 2562 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, arătând că cererea a fost depusă tardiv faţă de termenul legal de 10 zile de la data luării la cunoştinţă a documentaţiei de atribuire, aceasta fiind publicată în SEAP la data de 26.06.2010. Răspunsurile la clarificări la care se face referire în contestaţie nu aduc nicio modificare a documentaţiei de atribuire. în concluzie, CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ susţine că termenul de depunere a contestaţiei curge de la data publicării documentaţiei de atribuire în SEAP şi nu de la data la care a luat cunoştinţă de răspunsul la clarificări.
În continuare, autoritatea contractantă apreciază că această contestaţie a fost formulată de o persoană ce nu justifică un interes legitim, protejat de lege. Astfel, se arată că petenta nu a dovedit că este vătămată, nu i-a fost încălcat niciun drept protejat de lege, nedepunând oferta în termen legal, nu justifică încălcarea unui interes personal, născut, actual, ci invocă apărarea unui interes general, susţinând încălcări ale legii, fără referire la dreptul său vătămat prin această pretinsă încălcare, iar prin clarificările publicate nu s-a adus nicio modificare la documentaţia de atribuire publicată în SEAP.
Pe fondul cauzei, autoritatea contractantă solicită respingerea contestaţiei ca nefondată, aducând următoarele argumente:
Referitor la critica contestatoarei legată de natura juridică a contractului ce urmează a fi atribuit, se arată că a fost stabilită având în vedere scopul principal al contractului. în acest sens, încă din Introducere (cap. Definiţii) - operarea serviciilor este definită ca fiind „Servicii/activităţi realizate de către concesionar la depozitul de deşeuri în scopul de a exploata, întreţine şi utiliza instalaţiile din cadrul depozitului şi activele atribuite în concesiune, (incluzând şi supervizarea construirii unor noi celule, după caz) în considerarea plăţii taxei de procesare a deşeurilor/tarif de operare”. Volumul II al documentaţiei de atribuire (contractul de concesiune de servicii) este un document complex din care rezultă care este natura juridică a acestui contract.
În documentaţia de atribuire (cap. 2.1 - Informaţii relevante) autoritatea contractantă menţionează clar obiectivul de investiţii ce urmează a fi finanţat din sursele proprii ale operatorului „pentru construirea unor noi celule începând cu a treia, aşa cum va fi solicitat după caz”. Autoritatea contractantă a arătat expres, la pct. 6.4, că „Investiţiile prevăzute pentru a fi realizate de către ofertant în cadrul acordului includ, dar nu se limitează, finanţarea şi supervizarea construcţiei celulelor şi a lucrărilor conexe pentru toate celulele depozitului de deşeuri, începând de la a treia celulă (finanţarea celei de a doua celule fiind acoperită de către fonduri externe)”. De asemenea, în anexa 7 lit. 1) pct. XIV se solicită a se prezenta „costurile privind investiţiile obligatorii”.
Cu privire la afirmaţia petentei că prin documentaţia de atribuire se încalcă prevederile Ordinului nr. 109/2007 emis de ANRSC privind stabilirea, ajustarea sau modificarea tarifelor pentru activităţile specifice serviciului de salubrizare a localităţilor, autoritatea contractantă arată că fiecare activitate desfăşurată de operator implică costuri specifice pe care operatorul depozitului le recuperează din taxa de depozitare, încasată pe tona de deşeuri livrate. Aceasta reprezintă practica normală internaţională, iar operatorul depozitului nu poate încasa o taxă de depozitare separată pentru fiecare activitate individuală de mai sus. O astfel de situaţie ar creşte semnificativ costurile administrative pentru operatorul depozitului şi ar conduce la un preţ ridicat al serviciilor pentru populaţia din judeţul Argeş.
În legătură cu transferul deşeurilor de la Staţia de transfer Câmpulung la depozitul de la Albota, se arată ca această activitate reprezintă una din multele activităţi aflate în sarcina operatorului acestui depozit. Costurile pentru această operare sunt incluse în baza de cost a tarifului total pentru toate operările efectuate la depozitul de la Albota şi recuperate prin taxa de depozitare încasată pe tona de deşeuri livrate.
Prin matricea riscului propusă de autoritatea contractantă s-a urmărit prezentarea unei imagini clare şi concise a alocării riscurilor în cadrul contractului. O regulă generală pentru alocarea unui risc este aceea că acesta trebuie suportat de către partea care poate atenua riscul în cea mai mare măsură şi/sau care poate controla consecinţele în cea mai mare măsură. Ca atare, este greu de prezumat că propunerea de alocare a riscurilor în mod egal este regula. Bineînţeles că trebuie avut în vedere principiul proporţionalităţii, fără însă a ignora sensul real al alocării riscului, acela al posibilităţii uneia dintre părţi de a atenua efectele.
În acest sens autoritatea contractantă, deşi a menţionat faptul că matricea riscurilor nu este supusă negocierilor, ofertantul nu va fi descalificat în cazul în care alocarea propusă nu va fi acceptată
Prin contestaţia secundă, formulată de S.C. IGIE S.R.L. împotriva rezultatului procedurii de atribuire, s-au solicitat cele menţionate în partea introductivă a deciziei, considerând că procedura a fost viciată şi că evaluarea ofertelor a fost făcută cu încălcarea legislaţiei în materia achiziţiilor publice.
Contestatoarea apreciază că oferta asocierii declarată câştigătoare a procedurii este o ofertă inacceptabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 925/2006.
Conform cap. 5 - Criterii de calificare şi selecţie din fişa de date, pct. 5.1, „documentele care dovedesc îndeplinirea cerinţelor vor fi prezentate pentru fiecare dintre operatorii economici, în cazul unei asocieri, inclusiv subcontractanţii nominalizaţi în ofertă”, iar la pct. 5.1.2 este prevăzută obligaţia ofertanţilor de a depune „documente care atestă situaţia personală/capacitatea de exercitare a activităţii profesionale (înregistrare), printre care şi obligaţia ofertantului, iar în situaţia asocierii, pentru fiecare operator economic, de prezentare a licenţei emise de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, prin care ofertantul este autorizat să desfăşoare serviciile incluse în acest contract, în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/2006, art. 38”.
Cu privire la această cerinţă, S.C. IGIE S.R.L. a solicitat clarificări, în sensul de a se preciza care dintre respectivele cerinţe se aplică cumulativ şi care pentru fiecare operator în parte, în cazul unei asocieri, iar autoritatea contractantă a răspuns prin adresa nr. 8994/27.07.2010, invocând dispoziţiile legale ale art. 186 alin. (3) şi art. 190 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006.
De asemenea, se arată că autoritatea contractantă s-a mai pronunţat în acelaşi sens şi în răspunsul la solicitarea de clarificări nr. 10048/17.08.2010, unde se precizează că „în fişa de date s-au prevăzut în mod expres cazurile în care membrii unei asocieri trebuie să prezinte fiecare documentele solicitate”.
În concluzie, contestatoarea arată că, din cele prezentate, reiese că autoritatea contractantă a dorit ca, în cazul unei oferte comune, fiecare membru al unei asocieri să deţină şi să prezinte licenţa emisă de ANRSC. Cu toate acestea, la data de 26.08.2010, în ultima zi lucrătoare înainte de data deschiderii ofertelor, autoritatea contractantă a comunicat răspunsul la solicitarea de clarificări nr. 10332/26.08.2010, precizând că „în cazul depunerii unei oferte comune Team Leaderul trebuie să prezinte licenţa emisă de ANRSC”. Astfel, autoarea contestaţiei consideră că prin acest răspuns autoritatea contractantă a încălcat prevederile art. 33 din Legea nr. 51/2006, ale art. 79 din O.U.G. nr. 34/2006, şi contrazice toate clarificările pe care le-a furnizat referitor la punctul 5.1.2 din documentaţia de atribuire, modificând în ultima zi cerinţele obligatorii.
Aceste aspecte au fost sesizate de contestatoare şi consemnate în procesul-verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor din data de 30.08.2010, autoritatea contractantă răspunzând prin adresa nr. 11258/09.09.2010, în sensul că pe parcursul verificării documentelor de calificare, analizării şi verificării ofertelor, comisia de evaluare va ţine cont de aceste aspecte. Totodată, se arată că în anexa 5a la procesul-verbal al şedinţei de deschidere nr. 10707/30.08.2010 s-a menţionat că liderul asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. - K Kft. nu deţine licenţă ANRSC.
Prin adresa nr. 3385/17.03.2011, înregistrată la Consiliu cu nr. 7739/18.03.2011, autoritatea contractantă a transmis punctul de vedere cu privire la contestaţia depusă de S.C. IGIE S.R.L., precizând că, potrivit documentaţiei de atribuire, pct.4.1.2 - Documente care atestă situaţia personală/capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, rezultă că, în vederea îndeplinirii criteriului privind capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, ofertantul trebuie să prezinte licenţa ANRSC prin care este autorizat să desfăşoare serviciile solicitate, conform art. 38 din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice şi H.G. nr. 745/2007.
Autoritatea contractantă mai precizează că, prin adresa nr. 10332/26.08.2010, s-a stabilit că prezentarea licenţei în cazul unei asocieri se va face de către liderul asocierii, şi nu contrazice nici cerinţele obligatorii prevăzute în documentaţia de atribuire şi nici clarificările formulate ulterior, întrucât în acest ultim răspuns a menţionat doar modalitatea de depunere/prezentare a licenţei în cazul depunerii unei oferte comune, respectiv prezentarea licenţei de către liderul asocierii. Totodată, se subliniază faptul că nu a solicitat ca licenţa să fie deţinută doar de către liderul asocierii, ci doar a arătat expres că, în cazul unei oferte comune, liderul trebuie să prezinte licenţa. De altfel, autoritatea contractantă a acceptat că, în vederea îndeplinirii acestei cerinţe, deţinerea licenţei poate fi făcută, în cazul unei asocieri, de membrul asociat care va presta serviciul pentru care este necesară licenţa în cauză, fiind respectate prevederile art. 38 din Legea nr. 51/2006.
În acest sens şi ţinând cont de obiecţiunile formulate de contestatoarea S.C. IGIE S.R.L., în procesul-verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor, comisia de evaluare a solicitat punctul de vedere al ANRMAP, autoritate care s-a exprimat în sensul celor prezentate anterior, prin adresa nr. 3477/25.02.2011.
Prin cea de-a treia contestaţie, formulată de ASOCIEREA (ASPM) împotriva rezultatului procedurii de atribuire, s-au solicitat cele menţionate în partea introductivă a deciziei, arătând că oferta depusă de asocierea S.C. GU S.A. -S.C. EB S.R.L. - K Kft. este o ofertă inadmisibilă/inacceptabilă, având în vedere inexistenţa licenţei ANRSC pentru liderul asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. Prezentarea licenţei ANRSC fiind un criteriu de calificare şi condiţie specifică contractului de concesiune, în conformitate cu prevederile art. 32 alin (1) lit. b) din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii prevăzute în O.U.G. nr. 34/2006 aprobate prin H.G. 71/2007, comisia de evaluare trebuia să procedeze la verificarea îndeplinirii criteriilor de calificare de către ofertanţi, astfel cum au fost acestea solicitate prin documentaţia de atribuire, să stabilească ofertele admisibile şi ulterior să aplice criteriile de atribuire.
Oferta asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. nu conţine licenţa ANRSC, pentru liderul asocierii, astfel încât trebuia declarată ofertă inadmisibilă şi prin urmare ofertantul trebuia descalificat. însă, autoritatea contractantă, pe lângă faptul că a declarat oferta admisibilă, a stabilit că această ofertă este câştigătoare.
De asemenea, în situaţia în care autoritatea contractantă a solicitat ulterior depunerii ofertelor, printr-o solicitare de clarificări, completarea ofertei cu documentul lipsă, prin acceptarea completării documentului respectiv s-a creat un avantaj evident în raport cu ceilalţi ofertanţi, aducându-se atingere principiului tratamentului egal, deoarece toţi ofertanţii au avut acces la documentaţia de atribuire şi toţi au avut aceleaşi condiţii de participare.
Astfel, petenta apreciază ca autoritatea contractantă a încălcat, pe lângă prevederile legale mai sus invocate, şi principiul tratamentului egal prevăzut de art. 2 alin (2) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006.
Cu privire la preţul ofertat de liderul asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., contestatoarea susţine că este un preţ neobişnuit de scăzut în ceea ce priveşte taxa de procesare a deşeurilor - Pt (Tariful de operare).
Referitor la nivelul celei de a doua componente a redevenţei propuse de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.. contestatoarea afirmă că nu respectă cerinţele documentaţiei de atribuire. Potrivit punctului 4 din fişa de date, nivelul redevenţei trebuia exprimat pe an. Fiind o cerinţă din documentaţia de atribuire, 4 din cei 5 ofertanţi s-au conformat, mai puţin asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft..., al cărei nivel de redevenţă a fost exprimat pe 20 ani, aşa cum rezultă din procesul-verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor.
Prin nerespectarea cerinţelor documentaţiei de atribuire şi acceptarea de către autoritatea contractantă a ofertei în forma depusă s-au încălcat principiile transparenţei şi tratamentului egal faţă de ceilalţi ofertanţi, principii ce guvernează O.U.G. nr. 34/2006 şi respectiv prevederile art. 170 conform cărora ofertantul are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cu prevederile din documentaţia de atribuire.
Cu toate aceste, prin adresa de comunicare a rezultatului procedurii nr. 2747/04.03.2011, autoritatea contractantă a informat că acelaşi ofertant, asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., a oferit o redevenţă în valoare de 102.000 euro, începând cu anul 2011.
Petenta mai arată că nu cunoaşte modalitatea în care s-a ajuns la o redevenţă de 102.000 euro pentru anul 2011, însă, la un calcul matematic simplu, respectând indicaţiile autorităţii contractante din răspunsul nr. 19 la solicitările de clarificări, înregistrat la autoritatea contractantă cu nr. 10322/24.08.2010, privind modalitatea de calcul şi de indexare a redevenţei pe următorii ani, cu un indice de inflaţie de 2%, aşa cum s-a precizat în răspunsul la întrebarea nr. 13, ar rezulta o valoare a redevenţei pe 20 ani de 2.478.332 euro. Prin urmare, există o neconcordanţă între redevenţă oferită de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., la deschiderea ofertelor, de 4.090.000 euro/20 ani, şi redevenţă comunicată de autoritatea contractantă odată cu rezultatul procedurii, calculată pe 20 ani conform clarificărilor autorităţii contractante, respectiv de 2.478.332 euro/20 ani.
În concluzie, contestatoarea apreciază că ofertantul a procedat la modificarea redevenţei după data deschiderii ofertelor. Or, modificarea redevenţei înseamnă modificarea ofertei, ceea ce contravine prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, rezultând astfel un avantaj evident faţă de ceilalţi ofertanţi (art. 201 alin (2) din O.U.G. nr. 34/2006).
În continuare, se susţine că oferta depusă de asocierea ASPM a fost subevaluată atât din punct de vedere al punctajului obţinut pentru oferta tehnică, cât şi al punctajului obţinut pentru oferta financiară. Din acest considerent, petenta apreciază că oferta depusă de ASPM ar trebui reevaluată, cel puţin sub următoarele aspecte:
- punctajul acordat pentru criteriul perioada de mobilizare - s-a ofertat cea mai mică perioadă de mobilizare ce putea fi propusă, fiind totodată şi realistă, având în vedere că obţinerea licenţei ANRSC durează cel puţin 30 zile de la depunerea documentaţiei de atribuire, iar pentru obţinerea autorizaţiei de mediu trebuie obţinută în prealabil autorizaţia de gospodărire a apelor, ceea ce presupune cel puţin 30 zile pentru această autorizaţie la care se adaugă alte cel puţin 30 zile pentru obţinerea autorizaţiei de mediu;
- punctajul acordat pentru criteriul valoarea redevenţei - valoarea redevenţei propusa de ASPM este cu mult mai mare decât valoarea ofertei câştigătoare, prin urmare şi în acest caz ar fi trebuit să obţină un punctaj net superior punctajului oferit ofertei câştigătoare, însă, contrar acestui aspect punctajul ASPM este mai mic;
- punctajul acordat pentru criteriile: Metodologia propusă pentru furnizarea de servicii de operare, mentenanţă şi supervizarea lucrărilor de construcţii; Aspectele privind protecţia mediului, a sănătăţii şi a securităţii muncii; Planificarea fazei de mobilizare - se precizează că toate procedurile solicitate în cadrul acestor criterii au fost integral abordate, dezvoltate şi descrise în întregime, conform cerinţelor din documentaţia de atribuire, astfel încât apreciază că ar fi trebuit să obţină punctajul maxim, fapt ce nu corespunde cu punctajul acordat de comisia de evaluare.
Apreciind că membrii comisiei de evaluare au procedat la evaluarea acestor proceduri prin raportare la cerinţele ISO 9001, consecinţă probabilă a depunctării ofertei ASPM, contestatoarea afirmă că această cerinţă, respectiv redactarea procedurilor conform ISO 9001, nu este prevăzută în documentaţia de atribuire. Obligativitatea de a întocmi proceduri conform ISO 9001, corespunzătoare fiecăruia dintre criteriile menţionate la punctele 1.a şi 1.b din fişa de date a achiziţiei, este ulterioară semnării contractului cu autoritatea contractantă, fiind prevăzute în anexa 6 la contractul de concesiune, la pct. 7.3.
Autoritatea contractantă a transmis punctul său de vedere nr. 3386/17.03.2011, înregistrat la Consiliu cu nr. 7740/18.03.2011, solicitând respingerea contestaţiilor ca nefondate.
În ceea ce priveşte preţul ofertat de către asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft., se precizează următoarele:
Prin documentaţia de atribuire, autoritatea contractantă a stabilit ca şi criteriu de atribuire „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”. Oferta financiară are două componente, respectiv tariful de operare şi redevenţa. Prin acest mecanism autoritatea contractantă a urmărit obţinerea unui tarif de operare cât mai scăzut, dar care să acopere costurile de operare şi menţinere a utilităţilor, ratele de amortizare şi reînnoire a echipamentelor, precum şi alte costuri. De asemenea, s-a solicitat ca nivelul redevenţei să nu fie mai mic decât 100.000 euro/anual.
Preţul ofertei este cotat cu un punctaj maxim de 60 puncte, din care valoarea tarifului de operare reprezintă 54 puncte, respectiv cea mai scăzută valoare a tarifului ar primi punctajul maxim de 54 puncte, celelalte valori de tarife primind proporţional un punctaj calculat conform formulei (cea mai mică valoare de tarif/valoarea tarifului ofertantului respectiv x 54).
În oferta asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. s-a propus un tarif de operare de 11,5 euro/tonă şi valoarea celei de a doua componente a redevenţei pe 20 de ani de 4.090.000 euro, 102.000 euro începând cu anul 2011, urmând a fi indexată.
Prin acordarea punctajului, având în vedere nivelul redevenţei de 102.000 euro începând cu anul 2011, propus de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft., autoritatea susţine că nu a creat niciun avantaj acestui ofertant, întrucât punctajul maxim (6 puncte) pentru această componentă a propunerii financiare a fost acordat celei mai mari valori a redevenţei ofertată în cadrul procedurii, respectiv celei ofertate de către S.C. IGIE S.R.L., punctajul obţinut pentru această componentă de către asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. fiind cel mai mic, respectiv de 3,06 puncte.
Totodată, conform documentaţiei de atribuire, anexa nr. 7, pct. f) formatul modelului financiar a fost la alegerea fiecărui ofertant. Calculele financiare/model care includ structuri de costuri, conturile financiare şi ipoteze cu privire la cantităţile de deşeuri nu constituie factor de evaluare, componentele evaluării fiind cele indicate în documentaţia de atribuire, respectiv tariful de operare şi redevenţa. Toate celelalte informaţii au fost solicitate de la ofertanţi în scopul verificării includerii în ofertele depuse a tuturor componentele de cost necesare funcţionarii depozitului şi identificării potenţialelor riscuri.
Din analiza ofertei financiare a asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft., comisia de evaluare a constatat că prin tariful propus sunt acoperite toate costurile şi că a fost respectat nivelul minim de redevenţa anual, solicitat prin documentaţia de atribuire, propunerea financiară fiind realistă şi neimplicând din partea autorităţii contractante preluarea altor riscuri decât cele menţionate în matricea de risc însuşită de ofertant (art. 32 alin. (2) lit. e) din H.G. nr. 71/2007).
Se precizează că evaluarea tehnică nu s-a făcut prin raportare la cerinţele ISO 9001, ci potrivit metodologiei de acordare a punctajului prevăzută în documentaţia de atribuire. În urma aplicării criteriilor de atribuire, comisia de evaluare a acordat ofertei depuse de Asocierea Argeş Servicii pentru Mediu un I punctaj tehnic de 29,74 de puncte, conform fişelor de punctaj individuale întocmite de fiecare membru al comisiei şi a punctajului centralizator (punctaj tehnic + punctaj financiar), contestatoarea fiind clasată de către comisie pe locul 3 din totalul ofertelor admisibile.
Prin ultima contestaţie, formulată de S.C. VS S.A. împotriva rezultatului procedurii de atribuire, s-a solicitat cele menţionate în partea introductivă a deciziei, prezentând pe scurt activitatea autorităţii contractante în cadrul procedurii.
Contestatoarea precizează că, la peste 5 luni de zile de la data depunerii ofertelor şi de la deschiderea acestora, autoritatea contractantă a solicitat prelungirea valabilităţii ofertelor şi a scrisorilor de garanţie, fără nicio altă justificare decât aceea că nu a fost desemnat operatorul economic câştigător.
S.C. VS S.A. solicită Consiliului să constate că rezultatul procedurii este tardiv, să anuleze pentru acest motiv întreaga procedură, obligând autoritatea contractantă la reluarea acesteia cu respectarea tuturor condiţiilor şi termenelor impuse de lege.
În continuare, petenta arată că din adresa nr. 2747/04.03.2011, rezultă că oferta declarată câştigătoare a avut un punctaj financiar mai mare decât al său, în condiţiile în care ofertantul câştigător a oferit un preţ de 11,50 euro/tonă şi o redevenţă de 102.000 euro începând cu anul 2011, iar S.C. VS S.A. a oferit un preţ de 15,46 euro/tonă şi o redevenţă de 150.000/an începând cu anul 2011. În acest sens, contestatoarea solicită reevaluarea celor două oferte (inclusiv prin încuviinţarea şi administrarea unei expertize de specialitate), reevaluare făcută cu respectarea algoritmilor şi metodelor de calcul prestabilite de autoritatea contractantă.
Autoritatea contractantă a transmis punctul său de vedere cu privire la contestaţia depusă de S.C. VS S.A., prin adresa nr. 3384/17.03.2011, înregistrată la Consiliu cu nr. 7738/18.03.2011, invocând excepţia lipsei interesului legitim.
După data comunicării rezultatului procedurii (prin adresa nr. 2747/04.03.2011), contestatoarea a transmis adresa nr. 1462/04.03.2011, prin care a solicitat restituirea originalului scrisorii de garanţie de participare nr. 84/27.08.2010 şi a adendumului nr. 1/17.09.2010, acte care expirau din data de 05.03.2011.
Faţă de cele mai sus evocate, autoritatea contractantă apreciază că apare de neînţeles interesul petentei în promovarea contestaţiei, întrucât nu mai îndeplineşte prevederile legale privind valabilitatea garanţiei de participare, care trebuie să coincidă cu perioada de valabilitate a ofertei, respectiv 29.04.2011. Totodată, autoritatea contractantă constată că, prin acest „artificiu” al contestatoarei, este lipsită de posibilitatea prevăzută de lege, ca în situaţia respingerii irevocabile a contestaţiei, să poată executa garanţia de participare.
Prin cererea de intervenţie, S.C. GU S.A. a solicitat respingerea contestaţiilor ca fiind nefondate şi dispunerea continuării procedurii de atribuire, aducând o serie de argumente în susţinerea intervenţiei sale.
Motivarea soluţiei adoptate de CNSC.
Consiliul a constatat următoarele:
CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, în calitate de autoritate contractantă, a iniţiat procedura de atribuire prin licitaţie deschisă a contractului de concesiune a serviciilor de „exploatare, întreţinere, utilizare a instalaţiilor şi supervizare construcţii pentru depozitarea deşeurilor solide în judeţul Argeş”, prin publicarea în Sistemul Electronic de Achiziţii Publice - SEAP a anunţului de participare nr. 1599 din data de 26.06.2010.
Data pentru deschiderea ofertelor a fost 12.08.2010 (decalată ulterior pentru 30.08.2010), iar criteriul de atribuire „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”. Valoarea estimată a contractului de concesiune menţionată şi în cadrul anunţului de participare este cuprinsă între 95.000.000 şi 125.000.000 euro, fără TVA.
În ceea ce priveşte prima contestaţie, relativ la excepţia tardivităţii înaintării contestaţiei depusă de S.C. E. S.A., invocată de către autoritatea contractantă şi de intervenientă, Consiliul a reţinut că obiectul contestaţiei, astfel cum a fost formulat de către autoarea acesteia îl reprezintă conţinutul Răspunsului nr. 18 la solicitările de clarificăm, postat în SEAP la data de 20.08.2010.
Potrivit art. 271 alin. (1) din ordonanţa evocată, sub sancţiunea respingerii contestaţiei ca tardivă, aceasta se înaintează atât Consiliului, cât şi autorităţii contractante, nu mai târziu de expirarea termenelor prevăzute la art. 2562.
Având în vedere că valoarea estimată a contractului de concesiune este mai mare decât pragul valoric prevăzut la art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, în conformitate cu dispoziţiile art. 2562 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, termenul de înaintare a contestaţiei este de 10 zile, începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă, despre un act al autorităţii contractante considerat nelegal.
Din probele administrate a rezultat faptul că S.C. E. S.A. a luat cunoştinţă de Răspunsul nr. 18 la solicitările de clarificări în data de 20.08.2010, data publicării în SEAP, termenul legal de depunere a contestaţiei, calculat conform prevederilor art. 3 lit. z) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, fiind împlinit la data de 30.08.2010. Prin urmare, transmiterea contestaţiei atât către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cât şi către autoritatea contractantă, la data de 27.08.2010, raportat la data răspunsului nr. 18 la solicitările de clarificări, respectiv 20.08.2010, respectă termenul prevăzut de lege.
Relativ la excepţia lipsei de interes invocată de autoritatea contractantă, Consiliul va lua în considerare şi va aplica normele art. 278 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006 şi cele ale art. 137 C. proc. civ. De asemenea, în privinţa interesului, prejudiciului şi calităţii de persoană vătămată sunt relevante normele art. 255 din ordonanţă (în forma în vigoare la data formulării contestaţiei):
Excepţia lipsei de interes în promovarea contestaţiei a fost respinsă, operatorul economic în cauză intenţionând să participe cu ofertă la procedură, în scopul obţinerii contractului de concesiune. Interesul societăţii constă în participarea la procedură şi câştigarea acesteia, urmărind în acest sens să aibă la dispoziţie o documentaţie de atribuire clară şi completă, care să respecte dispoziţiile legale şi care să îi permită accesul la procedură, astfel încât să evite întocmirea unei oferte necorespunzătoare.
Autoritatea contractantă nu a demonstrat în vreun fel că acest operator nu ar avea dreptul de a participa la procedura de atribuire şi de a obţine contractul licitat.
La momentul formulării contestaţiei exista un interes născut şi actual al contestatoarei, respectiv acela de a participa la procedură. Câtă vreme aceasta a considerat că modul în care a fost elaborată documentaţia de atribuire şi răspunsul la clarificări o împiedică să participe la procedură, în mod firesc nu a depus ofertă la o procedură considerată nelegală prin documentele aferente ei.
Excepţiile fiind respinse, Consiliul a procedat la soluţionarea pe fond a contestaţiei depusă de S.C. E. S.A. şi a reţinut că documentaţia de atribuire elaborată de autoritatea contractantă în vederea derulării procedurii de atribuire în cauză a fost postată în SEAP, ataşată anunţului de participare nr. 1599/26.06.2010.
Întrucât a considerat neclare anumite cerinţe ale documentaţiei de atribuire, prin adresa nr. 1467/17.08.2010, S.C. E. S.A. a transmis autorităţii contractante unele solicitări de clarificări la care aceasta a răspuns prin adresa nr. 10171/17.08.2010, postată în SEAP la data de 20.08.2010 sub denumirea „răspunsul nr. 18 la solicitări de clarificări”.
Împotriva răspunsului autorităţii contractante, pentru motivele evocate anterior, S.C. E. S.A. a depus contestaţia în analiză, solicitând obligarea autorităţii contractante la clarificarea şi modificarea documentaţiei de atribuire, iar în cazul în care se constată imposibilitatea remedierii procedurii de atribuire prin intermediul clarificărilor la documentaţia de atribuire, anularea procedurii de atribuire şi sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, precum şi a Unităţii pentru Coordonarea şi Verificarea Achiziţiilor Publice.
Cu privire la susţinerile contestatoarei că autoritatea contractantă a iniţiat o procedura de concesionare de servicii, „prin care se doreşte achiziţia ... de servicii de finanţare”, Consiliul a reţinut că prin întrebarea nr. 1 din adresa nr. 1467/17.08.2010, S.C. E. S.A. a solicitat autorităţii contractante clarificări referitoare la natura contractului, deoarece în documentaţia de atribuire „se impune operatorului finanţarea lucrărilor de construcţie a tuturor celulelor, începând cu cea de-a treia, dar nu construcţia propriu-zisă”.
Deşi în fişa de date a achiziţiei se face referire expresă la „Finanţarea şi supervizarea construirii unor noi celule începând cu a treia, aşa cum va fi solicitat”, şi deşi întrebarea contestatoarei a vizat exact înţelesul noţiunii şi operaţiunii de finanţare pentru construirea unor noi celule, în răspunsul său, autoritatea contractantă a precizat că urmează a se realiza o recuperare a investiţiei de către operatorul economic. în fişa de date, la cap. „Obiectul contractului”, nu s-a făcut referire la o investiţie care ulterior să fie recuperată de operator, ci doar la o finanţare în vederea construirii de celule.
Astfel cum susţine şi contestatoarea, în fişa de date a achiziţiei s-a solicitat finanţarea pentru construirea unor celule, fără a se preciza cine va asigura construirea acestora, precum şi costurile acestora.
Nici în urma solicitărilor de clarificări, autoritatea contractantă nu a lămurit la ce se referă termenul de „finanţare” şi ce anume se doreşte prin intermediul „finanţării lucrărilor de construire a unor celule” la care s-a făcut referire în documentaţie, mărginindu-se doar la a preciza că „solicitarea de finanţare în vederea construirii unor noi celule nu va reprezenta un contract de creditare a autorităţii contractante, recuperarea investiţiei urmând a se realiza direct de către operator, în perioada de contractare, prin activitatea desfăşurată”. În răspunsul dat nu a fost oferită nicio explicaţie asupra modului în care se va realiza construcţia celulelor, astfel încât investiţia să poată fi recuperată de concesionar în cadrul contractului de concesiune.
S-a constatat astfel încălcarea de către autoritatea contractantă, pe de o parte, a prevederilor art. 78 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 33 alin. (1) din ordonanţă, întrucât prin documentaţia de atribuire nu s-a asigurat o informare completă şi corectă a ofertanţilor cu privire la obiectul contractului, acest lucru nerealizându-se nici ulterior, prin intermediul răspunsurilor la clarificări.
În ceea ce priveşte criticile contestatoarei referitoare la modalitatea de stabilire a tarifului pentru activităţile din sarcina operatorului, Consiliul a reţinut că prin întrebarea nr. 2 din adresa nr. 1467/17.08.2010, S.C. E. S.A. a solicitat autorităţii contractante clarificări referitoare la tariful de operare.
Pe lângă faptul că autoritatea contractantă a folosit termeni neclari „procent pentru fiecare fracţiune”, „fracţiuni de activităţi”, fără a explica la ce se referă aceşti termeni, din răspunsul dat se deduce că, pe de o parte, tariful de operare ofertat trebuie să aibă la bază procente din fiecare activitate stabilită în sarcina operatorului economic, iar pe de altă parte, că trebuie să fie stabilit după formula indicată (T=V/Q).
În plus, nu a fost dată nicio explicaţie asupra modului în care va putea fi stabilită ponderea fiecărei activităţi desfăşurate de operatorul economic în cadrul tarifului de operare. În lipsa tuturor informaţiilor necesare stabilirii unui tarif de operare corect, autoritatea contractantă se află în imposibilitatea de a verifica realitatea preţurilor ofertate.
Având în vedere explicaţiile succinte, ambigue şi neclare cu privire la un element esenţial din ofertă „tariful de operare”, Consiliul a concluzionat că, în elaborarea răspunsului la clarificări autoritatea contractantă, a nesocotit dispoziţiile art. 78 şi prevederile art. 33 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
Relativ la criticile formulate cu privire la faptul că „riscurile contractuale sunt doar în sarcina operatorului”, Consiliul constată că în solicitarea de clarificări adresată autorităţii contractante cu privire la acest aspect, S.C. E. S.A. invocă „răspunsul la întrebarea nr. 8 prezentat în Răspunsul la clarificări nr. 13, cu privire la modul de împărţire a riscului referitor la scăderea cantităţii de deşeuri”, iar răspunsul autorităţii contractante a fost că se menţin cele menţionate anterior în cadrul clarificării nr. 13 - întrebarea 8. Aşadar, referitor la riscurile contractuale, autoritatea contractantă a formulat un răspuns prin clarificarea nr. 13, acest răspuns nefiind completat/modificat prin clarificarea nr. 18. S-a constatat astfel ca fiind tardiv formulate criticile contestatoarei cu privire la riscurile contractuale, deoarece Răspunsul la clarificări nr. 13 a fost publicat în SEAP la data de 09.08.2011, iar contestaţia în cauză a fost depusă la data de 27.08.2011, după expirarea termenul de 10 zile prevăzut de ordonanţa privind achiziţiile publice.
Ca urmare a celor evocate, dat fiind că în întocmirea documentaţiei de atribuire şi a răspunsurilor la clarificări s-au încălcat prevederile legale în materia achiziţiilor publice, ţinând cont şi de stadiul desfăşurării procedurii (în cauză ofertele au fost deschise şi evaluate), Consiliul a admis în parte contestaţia SC E. SA şi a decis anularea întregii proceduri de atribuire, conform art. 278 alin. (2) şi (6) din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
Capătul de cerere referitor la clarificarea şi modificarea documentaţiei de atribuire urmează a fost respins ca rămas fără obiect, dat fiind că procedura a fost anulată în întregime.
Solicitarea de sesizare a Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice şi a Unităţii pentru Coordonarea şi Verificarea Achiziţiilor Publice a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât această cerere nu poate forma obiect al unei contestaţii, în sensul art. 255 din ordonanţă, şi, în plus, societatea contestatoare poate sesiza singură cele două instituţii, nefiind necesară, intermedierea de către Consiliu.
Cu privire la contestaţia secundă, depusă de S.C. IGIE S.R.L., formulată împotriva comunicării rezultatului procedurii, prin care s-a solicitat anularea adresei nr. 2747/04.03.2011, obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor şi dispunerea măsurilor de remediere necesare, Consiliul a reţinut că s-au formulat critici cu privire oferta asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., declarată câştigătoare.
Din fişa de date a achiziţiei, capitolul 5 - Criterii de calificare şi selecţie, subcapitolul 5.1.2. - Documente care atestă situaţia personală/ capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, reiese că s-a solicitat de către autoritate următoarea condiţie de calificare: „prezentarea licenţei emise de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, prin care ofertantul este autorizat să desfăşoare serviciile incluse în acest contract, în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/2006, art. 38”. a punctul III.1.1) din anunţul de participare nr. 1599 postat în SEAP la 26.06.2010 figurează aceeaşi condiţie de calificare, obligatorie pentru ofertanţi. De asemenea, condiţia apare şi în anunţul de participare nr. 2010/S 123-187904 publicat în Suplimentul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene nr. S123 din 29 iunie 2010.
Cu o zi lucrătoare înainte de data limită de depunere a ofertelor, autoritatea a postat în SEAP adresa nr. 10332/ 26.08.2011, care prin „clarificarea” de la pct. 1 schimbă (atenuează) condiţia în discuţie, nemaifiind obligatoriu ca ofertantul să fie licenţiat de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ci doar team-liderul.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, „în cazul în care, după publicarea unui anunţ, intervin anumite modificări faţă de informaţiile deja publicate, autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite spre publicare un anunţ de tip erată la anunţul iniţial, în condiţiile prevăzute de Regulamentul Comisiei Europene nr. 1564/2005, care stabileşte formatul standard al anunţurilor publicitare în cadrul procedurilor de atribuire prevăzute în directivele nr. 17/2004/CE şi 18/2004/CE.”
În speţă, singurul anunţ tip erată publicat de autoritate este cel nr. 19783/05.08.2010, postat în SEAP şi în SJOUE (2010/S 152-233833), care însă nu aminteşte nimic despre condiţia de calificare expusă mai înainte. Aşadar, informaţiile privind noua formă a condiţiei de depunere a ofertei nu se regăsesc în nicio erată, situaţie care conduce la încălcarea principiului transparentei consacrat prin art. 2 al Directivei nr. 2004/18/CE şi art. 2 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006.
Prin urmare, nepublicând erata la anunţ cerută de lege autoritatea contractantă a nesocotit atât art. 26 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, cât şi principiul legal al transparenţei, gravitatea omisiunii fiind relevată şi de sancţionarea ei cu amendă contravenţională între 80.000 şi 100.000 lei, conform art. 294 alin. (3), coroborat cu art. 293 lit. e) şi g) din ordonanţă. Revizuirea cerinţei era extrem de importantă pentru toţi operatorii economici interesaţi, mai ales că, după cum s-a văzut, ofertanţii au participat la licitaţie şi în asociere.
În atari condiţii, răspunsurile de „clarificare” modificatoare ale condiţiei de la subcapitolul 5.1.2. nu sunt valide, cerinţa autorităţii rămânând în vigoare în forma iniţială, respectiv: „prezentarea licenţei emise de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, prin care ofertantul este autorizat să desfăşoare serviciile incluse în acest contract, în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/2006, art. 38”.
CNSC consideră că cerinţa de calificare în referinţă trebuie îndeplinită de toţi membrii asocierii, nefiind o cerinţă privind situaţia economică şi financiară sau capacitatea tehnică şi/sau profesională care să se ia în considerare prin cumul între ofertanţii asociaţi în temeiul art. 186 alin. (3) teza I sau art. 190 alin. (3) teza I din O.U.G. nr. 34/2006.
Cu alte cuvinte, odată impusă cerinţa ca ofertanţii să deţină licenţă ANRSC, toţi cei care compun asocierea ofertantă trebuie să deţină o astfel de licenţă, pentru ca oferta asocierii lor să fie admisă, nu doar team-liderul ori doar acel membru asociat care prestează anumite servicii.
Pe de altă parte, nici o eventuală susţinere cu licenţa ANRSC din partea unui terţi nu este permisă de lege. Un ofertant poate beneficia de susţinerea capacităţii economice şi financiare sau a celei tehnice şi profesionale din partea unui terţ, în condiţiile art. 186 şi 190 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, însă susţinerea nu poate consta prin transferul calităţii de titular al unei licenţe ANRSC întrucât, în primul rând această licenţă nu este transferabilă, iar în al doilea rând ea nu se încadrează la capacitatea economico-financiară sau tehnico-profesională, ci la capacitatea unui operator economic de exercitare a activităţii profesionale - care nu poate face obiectul susţinerii în temeiul art. 186 şi 190 din ordonanţă.
Licenţa de prestare a serviciilor în cauză nu este transferabilă şi nu poate acorda dreptul unei terţe persoane de a presta respectivele servicii în baza ei.
Analizând conţinutul documentelor aflate în cadrul ofertei depusă de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.. se observă că aceasta a prezentat licenţa nr. 0233/17.06.2008 a societăţii membre EBS.R.L. Aşadar, team - leaderul SC GU SA nu deţine licenţă ANRSC, ceea ce conduce la încălcarea condiţiei de calificare reformulată impusă de autoritatea contractantă, nemaivorbind de forma iniţială a ei. În plus, din anexa 4.6. reiese că SC GU SA va răspunde de 20% din operarea contractului de concesiune şi 20% din proiectare, monitorizare, închidere şi post-închidere a depozitelor de deşeuri, toate acestea în contextul în care nu are licenţă ANRSC.
Licenţă ANRSC nu deţine nici asociatul KK, cu toate că el răspunde de 80% din proiectarea, monitorizarea, închiderea şi post-închiderea depozitelor de deşeuri, conform aceloraşi date din anexa 4.6.
În cauză sunt aplicabile şi trebuie respectate şi normele legislaţiei serviciilor comunitare de utilităţi publice evocate, iar licenţa acordată este valabilă doar pentru SC EB SRL, nu şi pentru SC GU SA şi KK, care s-au angajat să execute diverse procente din contractul de concesiune.
Ţinând seama de cele ce preced, Consiliul a stabilit că declararea câştigătoare a ofertei SC G U SA în asociere cu SC E B SRL şi KK s-a realizat cu încălcarea atât a anunţurilor de participare, cât şi a fişei de date a achiziţiei prin care s-a impus prezentarea licenţei ANRSC. Totodată, au fost nesocotite şi prevederile legilor nr. 51 şi 101 din 2006 cu privire la obligativitatea deţinerii licenţei pentru prestarea serviciilor de depozitare deşeuri/administrare depozite, dar şi dispoziţiile art. 200 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 şi art. 13 alin. (1), art. 36 alin. (1) lit. b), art. 37 şi 82 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, întrucât autoritatea a declarat câştigătoare o ofertă inacceptabilă - ofertantul nu îndeplinea condiţia de calificare a deţinerii licenţei ANRSC (măcar de liderul asocierii, dacă nu de toţi asociaţii).
De aceea, în baza art. 278 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, Consiliul a admis contestaţia S.C. IGIE S.R.L. nr. 440/11.03.2011 şi a anulat raportul procedurii nr. 2654/03.03.2011, precum şi adresele autorităţii contractante de comunicare către ofertanţi a rezultatului procedurii, subsecvente şi dependente de raportul procedurii.
A mai învederat CNSC şi faptul că, din cei 11 membri ai comisiei de evaluare, 2 nu au întocmit şi nici nu au semnat raportul procedurii, în pofida clarităţii textului de la art. 83 alin. (1) teza finală din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, care dispune că raportul procedurii de atribuire se semnează de toţi membrii comisiei de evaluare. Menţiunea „absent” din dreptul celor doi membri ai comisiei nu scutea autoritatea contractantă să îi înlocuiască cu membri de rezervă care să îşi asume răspunderea evaluării ofertelor, în temeiul art. 72 din actul normativ precitat, sau dacă nu mai dispunea de membri de rezervă, să numească alţi membri în temeiul art. 71.
Cu privire la pretinse susţineri ale contestatoarei referitoare la acordarea punctajului de către comisia de evaluare, Consiliul a reţinut că în fişa de date a achiziţiei s-a precizat criteriul de atribuire „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”, stabilindu-se factorii de evaluare:
1. Punctaj tehnic max. 40 puncte;
2. Preţul ofertei (punctaj financiar) max. 60 puncte.
Verificând modul de aplicare a algoritmului de calcul, a constatat că pentru factorul de evaluare „punctaj tehnic” al ofertei depusă de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., comisia de evaluare a acordat 31,17 puncte, iar ofertei depusă de către contestatoare, pentru acelaşi factor de evaluare, s-au acordat 39,44 puncte, astfel încât departajarea ofertelor a fost determinată de punctajul obţinut la factorul de evaluare „preţul ofertei”, unde asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. i s-au acordat 57,06 puncte, obţinând un total de 88,23 puncte şi situându-se pe locul I. Contestatoarei, la factorul de evaluare „preţul ofertei”, i s-au acordat 47,48 puncte şi a obţinut un total de 86,92 puncte, situându-se pe locul II, la o diferenţă de nici 2 puncte.
În continuare, asupra detaliilor de fond sesizate, Consiliul a constatat că, prin adresa nr. 2747/04.03.2011, autoritatea contractantă a comunicat SC IGIE SRL că oferta sa a obţinut 86,92 puncte, defalcate pe punctaj tehnic şi punctaj financiar. În aceeaşi adresă s-a comunicat că oferta declarată câştigătoare este cea a asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft., pentru care a fost precizat punctajul total şi cele tehnic şi financiar.
Relativ la aceste informaţii comunicate cu adresa nr. 2747/ 04.03.2011, Consiliul a stabilit că ele nu sunt suficiente pentru a determina caracteristicile şi avantajele relative ale ofertei câştigătoare, faţă de oferta SC IGIE SRL, astfel încât să fie posibilă verificarea corectitudinii evaluării realizate de comisie, ţinând seama că elementele fiecărei oferte utilizate de comisia de evaluare pentru calculul punctajelor factorilor de evaluare, cu excepţia taxei de procesare a deşeurilor şi a valorii componentei a doua a redevenţei, nu au fost specificate în procesul-verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor spre a fi cunoscute de ofertanţi. Drept urmare, constatând că prin adresa în discuţie autoritatea nu a comunicat elementele şi modalitatea concretă de departajare a ofertei contestatoarei, faţă de cea declarată câştigătoare, Consiliul a stabilit că autoritatea contractantă nu a respectat prevederile art. 207 alin. (2) lit. c) din ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006, care obliga la informarea ofertantului contestator asupra caracteristicilor şi avantajelor relative ale ofertei câştigătoare în raport cu oferta sa. În acest fel a fost afectat şi principiul transparenţei procedurii de atribuire, informaţiile esenţiale pentru analizarea corectitudinii evaluării ofertei contestatorului nefiind aduse la cunoştinţa sa.
În plus, cu privire la modul de punctare, a constatat că nici din raportul procedurii nr. 2654/ 03.03.2011 şi nici din fişele individuale de punctaj nu rezultă în baza căror date concrete şi cuantificabile evaluate au fost acordate punctajele de către comisia de evaluare pentru subfactorii tehnici. Astfel, nu există în documentele transmise de autoritate consiliului nicio justificare obiectivă care să facă posibilă verificarea corectitudinii pentru care ofertele au primit respectivele punctaje.
Lipsa din raportul procedurii (ca şi din punctul de vedere la contestaţie de altminteri) a oricărei minime explicaţii legate de acordarea punctajelor nu poate constitui o bază permisă de lege pentru departajarea celor patru oferte, după cum nu poate fi acceptată nici prin prisma algoritmului stabilit în fişa de date a ofertelor. Lipsa menţionării în detaliu a elementelor individuale de punctare a acestora constituie o abatere de la principiul transparenţei procedurii, instituit prin art. 2 alin. (2) din ordonanţa privind achiziţiile publice, şi a permis acordarea în mod subiectiv şi discreţionar a punctajelor.
Este evident că ceea ce se punctează efectiv nu sunt caracteristicile tehnice şi funcţionale ale soluţiilor propuse de ofertanţi, ci gradul de detaliere a descrierii acestora, aspect de natură a favoriza apariţia unor aprecieri subiective în cadrul procesului de evaluare a ofertelor. Aceasta rezultă din chiar faptul că gradul de detaliere a descrierii soluţiilor prevalează asupra caracteristicilor tehnice şi funcţionale. În acest sens, potrivit fişei de date a achiziţiei „pentru oferta/ofertele cu descriere incompletă a soluţiei propuse sau cu o descriere foarte sumară în comparaţie cu oferta punctată maxim se acorda O (zero) puncte”, fără a se mai ţine cont aşadar nici de caracteristicile tehnice prezentate în cadrul ofertei respective, nici de fiabilitate şi nici de nivelul costurilor de exploatare şi de mentenanţă. Prin urmare, rezultă în mod clar că punctajul pentru subfactorii menţionaţi se acordă în raport de un element cu caracter subiectiv, respectiv gradul de detaliere a descrierii cuprinse în oferta respectivă. Astfel, punctajul este alocat, în principal, în funcţie de gradul de detaliere a soluţiei propuse, iar nu de caracteristicile tehnice/funcţionale ale acesteia.
Având în vedere că sistemul de punctare a ofertelor şi algoritmul aferent nu pot fi schimbate pe parcursul procedurii [art. 199 alin. (3) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006], modificarea acestora aducând atingere principiilor achiziţiilor publice (transparenţă şi tratament egal), Consiliul stabileşte că, în cazul în referinţă, nu pot fi adoptate măsuri de remediere care să permită continuarea procedurii. Lipsa indicării în mod clar şi detaliat în cadrul documentaţiei de atribuire a metodologiei concrete de punctare a avantajelor cuantificabile care vor rezulta din propunerile tehnice prezentate de ofertanţi constituie motiv de anulare a procedurii de atribuire.
Dat fiind că a fost admis capătul principal de cerere şi s-a dispus anularea procedurii, se va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere subsidiar) din contestaţia S.C. IGIE S.R.L. de evaluare a ofertelor, pe baza subfactorilor tehnici concepuţi de autoritate neputând fi realizată o evaluare transparentă, obiectivă şi imparţială a ofertelor.
Referitor la cea de a treia contestaţie, depusă de ASOCIEREA (ASPM), împotriva rezultatului procedurii de atribuire, Consiliul a reţinut că s-a solicitat anularea raportului procedurii de atribuire, a rezultatului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente acestuia, precum şi obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor, inclusiv a ofertei depusă de ASPM.
Cu privire la criticile contestatoarei referitoare la licenţa ANRSC prezentată în cadrul ofertei asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft., Consiliul a constatat că aceste critici sunt întemeiate, având în vedere cele prezentate cu ocazia soluţionării contestaţiei depusă de S.C. IGIE S.R.L.
De asemenea, sunt întemeiate susţinerile contestatoarei cu privire la faptul că autoritatea contractantă a creat asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. un avantaj evident în raport cu ceilalţi ofertanţi aducându-se atingere principiului tratamentului egal.
Relativ la criticile contestatoarei privind preţul ofertat de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., Consiliul a reţinut că prin adresa nr. 16537/17.12.2010, comisia de evaluare a solicitat acestui ofertant clarificări referitoare la modul de calcul a tarifului de operare şi valoarea redevenţei, specificate în propunerea financiară a ofertei sale. Prin adresa nr. 382/21.12.2010, asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. a răspuns prezentând informaţiile solicitate şi anexând documente în susţinerea modelului financiar care a stat la baza calculului tarifului de operare şi a redevenţei.
De asemenea, prin adresa nr. 16826/23.12.2010, comisia de evaluare a ofertelor a mai solicitat asocierii S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft. clarificări cu privire la rata de indexare folosită în fiecare an pentru calculul celei de a doua componente a redevenţei ofertate. Prin adresa nr. 383/28.12.2010, ofertanta a prezentat informaţiile solicitate.
În acest context, Consiliul a stabilit că sunt neîntemeiate criticile contestatoarei privind preţul ofertat de asocierea declarată câştigătoare, deoarece, din cuprinsul procesului-verbal de evaluare nr. 492/13.01.2011, rezultă că, în urma verificării şi analizării propunerii financiare, a răspunsurilor la solicitărilor de clarificări şi a documentelor prezentate de asocierea S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft., membrii comisiei de evaluare au considerat oferta sustenabilă.
În plus, raportarea pe care o face contestatoarea la media tarifelor a celor trei oferte evocate în contestaţie nu poate fi reţinută, întrucât pragul de 85% nu se aplică unei medii a trei tarife (art. 202 din ordonanţă - articol valabil şi pentru procedurile de atribuire a contractelor de concesiune).
În schimb, a apreciat ca judicioase obiecţiile petentei legate de faptul că a doua componentă a redevenţei propuse de asocierea declarată câştigătoare nu respectă cerinţele documentaţiei de atribuire. Potrivit punctului 4 din fişa de date, nivelul redevenţei trebuia exprimat pe an. Fiind o cerinţă din documentaţia de atribuire, 4 din cei 5 ofertanţi s-au conformat, mai puţin asocierea S S.C. GU S.A. - S.C. EB S.R.L. –K Kft.., al cărei nivel de redevenţă a fost exprimat în formularul de ofertă pe 20 ani, după cum rezultă din procesul-verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor. Prin nerespectarea cerinţelor documentaţiei de atribuire şi acceptarea de către autoritatea contractantă a ofertei în forma depusă s-a încălcat principiul tratamentului egal faţă de ceilalţi ofertanţi şi prevederile art. 170 din ordonanţă, conform cărora ofertantul are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cu prevederile din documentaţia de atribuire.
Referitor la modificarea redevenţei, ea nu a fost modificată de asocierea câştigătoare, ci a ofertat o redevenţă indexabilă anual, deci diferită de la an la an.
În legătură cu susţinerile contestatoarei vizând faptul că oferta depusă de ASOCIEREA (ASPM) a fost evaluată greşit la unii subfactori, Consiliul a reţinut că sunt întemeiate aceste susţineri, astfel cum s-a arătat pe larg în motivarea admiterii contestaţiei SC IGIE SRL. Cum s-a văzut, nici din raportul procedurii nr. 2654/03.03.2011 şi nici din fişele individuale de punctaj nu rezultă în baza căror date concrete şi cuantificabile evaluate au fost acordate punctajele de către comisia de evaluare pentru subfactorii tehnici.
Pentru aceste considerente, Consiliul a admis capătul prim de cerere din contestaţia depusă de ASOCIEREA (ASPM), în contradictoriu cu CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, şi a anulat raportul procedurii nr. 2654/03.03.2011, precum şi adresele autorităţii contractante de comunicare către ofertanţi a rezultatului procedurii, subsecvente şi dependente de raportul procedurii. Totodată, dat fiind că în stabilirea factorilor de evaluare a ofertelor s-au încălcat prevederile legale anterior menţionate şi întrucât încălcările afectează iremediabil procedura de atribuire, având în vedere imposibilitatea continuării acesteia (nu se poate realiza o reevaluare legală în baza unor factori de evaluare nelegali), Consiliul a decis, pe cale de consecinţă, anularea procedurii conform art. 278 alin. (6) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă - „în funcţie de soluţia pronunţată, Consiliul va decide asupra continuării sau anulării procedurii de achiziţie publică”.
Având în vedere că a fost admis capătul prim de cerere şi s-a dispus anularea procedurii, se va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere subsidiar din contestaţia asocierii de reevaluare a ofertelor, pe baza subfactorilor tehnici concepuţi de autoritate neputând fi realizată o evaluare transparentă, obiectivă şi imparţială a ofertelor.
Procedând la soluţionarea ultimei contestaţii, relativ la excepţia lipsei de interes invocată de către autoritatea contractantă cu privire la promovarea contestaţia depusă de S.C. VS S.A., Consiliul a reţinut că, prin adresa nr. 1163/18.02.2011, contestatoarea a precizat că este de acord cu prelungirea valabilităţii ofertei până la data de 29.04.2011 şi a menţionat că scrisoarea de garanţie de participare nr. 84/27.08.2010 este valabilă până la data de 05.03.2011, conform adendumului nr. 1/17.09.2010.
Ca urmare a comunicării rezultatului procedurii, prin adresa nr. 2747/04.03.2011, reclamanta a transmis CONSILIULUI JUDEŢEAN ARGEŞ adresa nr. 1462/04.03.2011, prin care a solicitat restituirea originalului scrisorii de garanţie de participare nr. 84/27.08.2010 şi a adendumului nr. 1/17.09.2010.
Potrivit documentaţiei de atribuire, oferta trebuia să fie însoţită de următoarele documente obligatorii: scrisoare de înaintare, împuternicire şi garanţia de participare. Totodată, autoritatea contractantă a precizat că „perioada de valabilitate a garanţiei pentru participare, va fi cel puţin egală cu perioada de valabilitate a ofertei”.
În acest context, solicitarea contestatoarei de restituire a garanţiei de participare, la data de 04.03.2011, înainte de depunerea contestaţiei nr. 022003/ 1/14.03.2011, echivalează cu retragerea ofertei sale, astfel încât aceasta nu mai poate fi declarată câştigătoare. Cererea echivalează practic cu o abandonare a competiţiei şi cu o retragere a ofertei sale, întrucât o ofertă care nu mai este însoţită şi acoperită de garanţia de participare corespunzătoare trebuie exclusă.
În considerarea cele mai sus prezentate, s-a admis excepţia lipsei de interes a contestatoarei şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 278 alin. (5) din ordonanţă, s-a respins ca lipsită de interes contestaţia depusă de S.C. VS S.A., în contradictoriu cu CONSILIUL JUDEŢEAN ARGEŞ, fără a se proceda la cercetarea pe fond a contestaţiei, conform art. 278 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.
Cu privire la cererea de intervenţie în interesul autorităţii contractante depusă de S.C. GU S.A., lider al asocierii ofertante declarată câştigătoare, văzând că această societate are calitate şi capacitate procesuală şi a dovedit un interes legitim în pricină prin promovarea cererii, în conformitate cu 52 alin. (1) din C. proc. civ. Consiliul a încuviinţat-o în principiu. Totodată, faţă de cele stabilite mai sus, în baza art. 278 alin. (2) din ordonanţă, Consiliul a admis respectiva cerere de intervenţie în parte, respectiv doar în ceea ce priveşte contestaţia S.C. VS S.A., respinsă pentru considerentele expuse mai înainte.
În privinţa solicitării intervenientei de a-i fi transmise de către Consiliu copiile tuturor cererilor, notelor scrise, concluziilor şi punctelor de vedere ale contestatorilor şi autorităţii contractante, nu i s-a răspuns favorabil întrucât, pe de o parte, nimic nu o împiedica pe solicitantă să consulte dosarele cauzei la sediul Consiliului, iar pe de altă parte nu există prevedere care să oblige Consiliul să transmită spre consultare părţilor documente din dosar depuse de părţile adverse sau susţinute, documente pe care primele le pot consulta ele însele la sediul Consiliului.
MOTIVAREA CURŢII
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
1. Pretinsele încălcări ale normelor de procedură
Petenta susţine că procedura în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor este viciată, pentru mai multe motive, constatate de curte ca fiind neîntemeiate , după cum urmează.
Potrivit art. 269 şi art. 275 al. 5 din OUG 34/2006 (denumită în continuare „Ordonanţă”), procedura de soluţionare a contestaţiilor în faţa acestui organism este scrisă şi se desfăşoară cu respectarea principiilor legalităţii, celerităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Cu toate acestea, nicio dispoziţie legală nu obligă Consiliul să comunice părţii căreia i s-a admis cererea de intervenţie cererile, notele scrise şi concluziile formulate de către contestatari, precum si punctul de vedere al autorităţii contractante, astfel cum a solicitat petenta.
Mai mult, o atare procedură de comunicare nu este instituită nici în favoarea părţilor iniţiale ale procedurii, împrejurare faţă de care solicitarea apare nu numai lipsită de suport legal, ci şi inoportună, mai ales daca se are în vedere celeritatea care trebuie să caracterizeze procedura, după cum dispun, în mod imperativ, prevederile art. 276 din Ordonanţă, ce obligă Consiliul să soluţioneze contestaţiile în termene scurte.
Nici chiar în dreptul comun, reglementat de Codul de procedură civilă, nu există obligativitatea comunicării către intervenientul căruia i s-a admis cererea, a cererilor părţilor depuse anterior intervenirii sale în proces, întrucât cel care intervine ia procedura în starea în care se găseşte, numai actele de procedură ulterioare urmând a se îndeplini şi faţă de el. (art. 53 C.proc.civ.).
Nici prevederile art. 52 al. 3 C.proc.civ., invocate de petentă, nu sunt incidente în cauză, deoarece acestea vizează comunicarea, în procesul civil, a cererii de intervenţie, după admiterea ei în principiu, către părţile între care s-a legat iniţial procesul, astfel că petenta nu este îndreptăţită să se prevaleze de acestea.
Contradictorialitatea şi dreptul la apărare nu presupun în mod necesar efectuarea comunicărilor solicitate de petentă, şi nu au acelaşi înţeles şi aceeaşi aplicare ca în faza judecăţii desfăşurate în faţa instanţei de judecată, ci primesc o aplicabilitate particulară în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale în faţa Consiliului.
Este neîntemeiată şi susţinerea referitoare la nepronunţarea asupra excepţiei tardivităţii contestaţiei formulate de SC E. SA. Motivele pentru care această excepţie a fost respinsă se regăsesc la fila 22 din Decizia atacată (paragrafele 2-6).
Curtea constată reală susţinerea petentei în sensul că CNSC, atunci când a analizat contestaţia I. a analizat şi motive care nu au fost invocate de această societate. Astfel, Curtea constată că în conţinutul contestaţiei nr. 440 din 11.03.2011, aflată la filele 341-336 în vol.I al dosarului CNSC nu se regăsesc critici legate de întocmirea şi semnarea raportului procedurii, de comunicarea informă, eliptică a rezultatului procedurii, şi nici de modul de acordare a punctajului.
În ceea ce priveşte cel din urmă aspect, acesta a fost invocat într-o altă contestaţie, cea a Asocierii ASPM, motiv pentru care nu se poate susţine existenţa unei vătămări de către petentă, câtă vreme considerentele expuse de CNSC cu privire la acest aspect sunt valabile, mutatis mutandis, în ceea ce priveşte motivul corespunzător din contestaţia celeilalte societăţi.
În schimb, nu acelaşi lucru este valabil pentru luarea în considerare, din oficiu, a unor motive de nulitate care nu au fost invocate de niciuna din părţi, fără ca acestea să fie aduse la cunoştinţa participanţilor în procedura jurisdicţională, încălcându-se în acest fel principiul disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, cele din urmă stipulate de art. 269 C.proc.civ., chiar dacă procedura este eminamente scrisă în faţa Consiliului.
Nici faptul că nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de intervenţie în interes propriu, ci numai asupra cererii de intervenţie accesorie în favoarea autorităţii contractante, nu constituie o încălcare a vreunui text de lege sau a vreunui principiu de drept.
În procedura administrativ jurisdicţională derulată în faţa Consiliului, au calitatea de părţi cel care contestă un act vătămător al autorităţii contractante, precum şi aceasta din urmă. Eventualele cereri făcute de cei care intervin nu pot avea ca obiect altceva decât pronunţarea unei soluţii în favoarea uneia sau a alteia din părţi, nefiind de conceput ca, printr-o astfel de cerere, cel care intervine să solicite altceva decât se solicită de una sau de cealaltă din părţile între care s-a legat iniţial litigiul.
De aceea, este improprie aserţiunea petentei în sensul că ar fi formulat două cereri distincte, una de intervenţie principală, alta accesorie, câtă vreme scopul urmărit prin promovarea acestora era acelaşi, şi anume acela al menţinerii actelor contestate, în cadrul fiecăreia din cele 4 contestaţii formulate, nefiind vorba de pretinderea unui drept propriu, ci de sprijinirea apărării făcute de autoritatea contractantă.
De aceea, în raport de această calificare, în mod corect CNSC s-a considerat învestit cu o cerere de intervenţie în favoarea acestei autorităţi, şi s-a pronunţat în consecinţă.
2. Referitor la contestaţia S.C. E. S.A. nr. 1531/ 27.08.2011
Punctul de vedere avansat de petenta SC G. SA este în sensul că Răspunsul autorităţii contractante la clarificări nu are caracterul unui act administrativ în sensul art.255 alin.(3), art.2562 din OUG nr.34/2006 raportat la art. 2 lit. c) din Legea nr.554/2004, iar prin contestarea acestuia se urmăreşte de fapt, în mod deghizat, contestarea documentaţiei de atribuire, faţă de care a expirat termenul de contestaţie.
Curtea reţine că, potrivit art. 255 din Ordonanţă, poate fi contestat orice act al autorităţii contractante care încălcă dispoziţiile legale în materia achiziţiilor publice , iar al. 3 circumscrie sfera acestor acte la orice act administrativ, orice altă operaţiune administrativă care produce sau poate produce efecte juridice, în legătură cu sau în cadrul procedurii de atribuire.
Aşadar, în domeniul de aplicare al Ordonanţei, pot face obiectul contestării nu numai actele administrative astfel definite de Legea 554/2004, ci şi operaţiunile administrative ale autorităţii contractante, şi care, în lipsa precizării făcute de art. 255 al. 3 din Ordonanţă, ar fi fost supuse contestării numai odată cu actele administrative la baza cărora stau, ori la formarea cărora contribuie.
Aşadar, în domeniul achiziţiilor publice, concepţia legiuitorului se abate de la dreptul comun în sensul extinderii posibilităţii de contestare, de sine stătătoare, a operaţiunilor administrative. Această derogare îşi are justificarea în particularităţile procedurii, mai ales în necesitatea desfăşurării cu celeritate a acesteia, prin lămurirea urgentă a oricăror situaţii juridice neclare ori pretins neclare, în condiţii de transparenţă şi cu asigurarea egalităţii de şanse a tuturor participanţilor la procedură.
În lumina acestor precizări, Curtea constată că Răspunsul la clarificări, deşi nu este un act administrativ în sensul Legii 554/2004, neproducând efectele juridice proprii unui astfel de act, de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic, nu este totuşi lipsit de orice efecte juridice. Prin conţinutul lor, astfel de clarificări, deşi nu schimbă ori trebuie să nu schimbe cu nimic menţiunile din documentaţia de atribuire, fiind susceptibile să aducă lămuriri asupra clauzelor considerate de unii participanţi neclare; se comunică tuturor participanţilor (art. 78 al. 3 din Ordonanţă), ceea ce este o premisă a faptului că efectele juridice se răsfrâng asupra tuturor.
De aceea, acest răspuns se încadrează în noţiunea de operaţiune administrativă care produce sau poate produce efecte juridice, prevăzută de art. 255 al. 3 din Ordonanţă, din acest motiv fiind supusă contestării în procedura prevăzută de acest articol.
Pe cale de consecinţă, raportat la data comunicării Răspunsului la solicitarea de clarificări nr. 18, contestaţia formulată de SC E. SA este, aşa cum a reţinut şi CNSC, formulată în termenul legal prevăzut de art. 2562 al. 1 lit. a din Ordonanţă.
2.2. Al doilea motiv din plângerea formulată, respectiv a doua excepţie invocată de autoritatea contractantă împotriva contestaţiei formulate de această societate la CNSC, şi susţinută de petenta SC G. SA, este întemeiat.
Astfel, s-a invocat de către autoritatea contractantă excepţia lipsei de interes în promovarea acestei contestaţii, motivată de faptul că SC E. SA nu s-a înscris ca participant în procedura de achiziţie publică.
CNSC a apreciat că excepţia este neîntemeiată, considerând că E. avea, la momentul formulării contestaţiei, un interes născut şi actual de a participa la procedură, iar faptul că nu a depus o ofertă este o consecinţă a modului considerat nelegal în care a fost elaborată documentaţia de atribuire şi răspunsul la clarificări.
Curtea respinge această aserţiune, care se bazează pe o simplă presupunere, şi nu reprezintă o constatare întemeiată pe fapte concrete, aşa cum s-ar impune, într-un solid raţionament juridic.
Pentru a putea sta la baza declanşării unii acţiuni în justiţie, înţeleasă ca ansamblu de mijloace destinate apărării unui drept subiectiv civil ori a unei situaţii juridice pentru care calea justiţiei este obligatorie, noţiune ce include, în sfera sa cea mai largă, şi procedurile administrativ jurisdicţionale cum este cazul celei în speţă, interesul trebuie să fie născut şi actual. Altfel spus, el trebuie să existe în momentul în care este formulată cererea, iar un interes eventual nu poate fi luat în considerare.
Or, în condiţiile în care nu şi-a manifestat opţiunea de a se înscrie în procedura de achiziţie, interesul contestatoarei E. de a participa la aceasta nu reprezintă mai mult decât o eventualitate, nicidecum o certitudine, fiind doar o presupunere lipsită de o bază solidă din punct de vedere logico-juridic.
Susţinerea CNSC, în sensul că viciile documentaţiei de atribuire şi ale răspunsului la clarificări au împiedicat-o pe aceasta să participe la procedură, pe care a considerat-o nelegală prin documentele aferente ei, nu poate fi primită. Legea pune la dispoziţia participanţilor la procedură mijloacele prin care eventualele, pretinsele nelegalităţi ori vicii ale procedurii pot fi remediate, îndeosebi prin solicitarea de clarificări şi/sau contestarea oricărui act sau operaţiune administrativă.
Însă, în mod firesc, legea rezervă dreptul de a face contestaţie oricărei persoane interesate, pe care o defineşte ca fiind orice operator economic care are sau a avut un interes legitim în legătură cu respectiva procedură de atribuire, şi care, în plus a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante (art. 255 al. 2).
Noţiunea de interes legitim, născut şi actual, şi legătura acesteia cu calitatea de participant la procedură rezultă cu pregnanţă şi din art. 33 din Ordonanţă, potrivit căruia documentaţia de atribuire - documentul cu privire la care s-au solicitat clarificări, ulterior contestate - este destinată să asigure informarea completă, corectă şi explicită a ofertantului/candidatului.
Altfel spus, terţii, chiar dacă au avut intenţia de a participa la procedură, câtă vreme nu şi-au materializat această intenţie, nu sunt subiecţii obligaţiei de informare prin intermediul documentaţiei de atribuire, astfel că eventualele vicii ale acesteia nu îi afectează, şi nu pot acţiona pentru remedierea lor, astfel cum o pot face operatorii economici care au calitatea de părţi în procedură şi care au depăşit faza de simplă expectativă.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că în mod greşit CNSC a respins excepţia lipsei de interes a contestaţiei formulate de SC E. SA, astfel că va admite plângerea petentei cu privire la modul de soluţionare a acestei contestaţii prin decizia din 11.04.2011, urmând a o modifica în sensul respingerii acestei contestaţii ca inadmisibilă
Dată fiind incidenţa excepţiei lipsei de interes, nu se impun a fi analizate celelalte critici formulate de petentă cu privire la modul de soluţionare, pe fond, a acestei plângeri.
3. Referitor la Contestaţia IGIE SRL.
3.1 O primă susţinere a petentei este în sensul că această contestaţie este inadmisibilă, întrucât vizează adresa de comunicare a rezultatului procedurii, care nu este act administrativ în sensul legii.
Curtea nu îmbrăţişează acest punct de vedere, în parte pentru aceleaşi argumente ca cele expuse mai sus, când a fost analizată posibilitatea contestării Răspunsului la clarificări nr. 18. Întocmai ca şi în acel caz, adresa de comunicare a rezultatului procedurii, fără a fi un act administrativ în sensul Legii 554/2004, este o operaţiune administrativă producătoare de efecte juridice specifice procedurii achiziţiilor publice, în sensul prevederilor art. 255 al. 3 din Ordonanţă, putând fi contestată în baza şi în condiţiile acestui articol.
În plus, este adevărat că adresa de comunicare a rezultatului procedurii nu se confundă cu însuşi rezultatul procedurii, însă trebuie ţinut seama de faptul că ceea ce se comunică participanţilor la procedură este acea adresă, emisă în baza art. 206-208 din Ordonanţă, iar nu Raportul procedurii ce conţine însuşi rezultatul acesteia.
În acest context, Curtea mai constată că, deşi în petitul contestaţiei I. se face referire numai la adresa de comunicare a rezultatului procedurii, totuşi criticile acesteia vizează însuşi rezultatul procedurii, faţă de care contestaţia este formulată în termen, astfel că ar reprezenta un formalism rigid şi exagerat a se considera inadmisibilă contestaţia, pentru lipsa menţiunii exprese că vizează comunicarea rezultatului, şi nu însuşi rezultatul.
3.2 Celălalt motiv din contestaţia I., considerat întemeiat de către CNSC şi combătut de petentă, s-a referit la faptul că societatea GU S.A., liderul Asociaţiei câştigătoare, nu era titulara licenţei de operare emisă de ANRSC în conformitate cu Legea nr.51/2006, şi astfel nu îndeplinea unul din criteriile de calificare prevăzute la pct.5.1. din Fişa de date a achiziţiei.
Cu privire la acest aspect, curtea constată că, prin Răspunsul la solicitarea de clarificări nr. 21 (adresa nr. 10332/26.08.2010), autoritatea contractantă a precizat că, în cazul unei oferte comune, Team Leaderul trebuie să prezinte licenţa emisă de ANRSC.
Contestatoarea consideră că, prin acest răspuns, autoritatea a încălcat prevederile art. 33 din Legea 51/2006, ale art. 79 din OUG 34/2006, contrazicând toate clarificările pe care le-a furnizat referitor la punctul 5.1.2 din documentaţia de atribuire, ale cărei cerinţe obligatorii le modifică.
Curtea constată că, cu toate acestea, I. nu a contestat acest răspuns, contestând numai adresa de comunicare a rezultatului procedurii, invocând în cadrul acestei contestaţii motive care ţin de clarificările furnizate prin intermediul Răspunsului nr. 21, necontestat.
Din acest motiv, având în vedere că respectivul răspuns a produs efecte faţă de toţi participanţii, nefiind contestat de niciunul dintre ei, Curtea reţine că, în cadrul contestaţiei formulate cu privire la rezultatul proceduri nu mai pot fi puse în discuţie aspecte care ţin de interpretarea cerinţei prevăzute în documentaţia de atribuire, referitoare la prezentarea licenţei ANRSC, de vreme ce nici documentaţia de atribuire şi nici clarificările furnizate de autoritate sub acelaşi aspect nu au fost contestate.
Consiliul afirmă în cadrul deciziei contestate că răspunsurile la clarificare modifică cerinţa prevăzută la punctul 5.1.2. din documentaţia de atribuire, motiv pentru care nu este valid, astfel că cerinţa autorităţii rămâne în vigoare în forma iniţială, respectiv „prezentarea licenţei emise de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, prin care ofertantul este autorizat să desfăşoare serviciile incluse în acest contract, în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/2006, art. 38”.
Curtea reţine că aprecierea asupra validităţii acestor clarificări excede obiectului învestirii şi încalcă principiul disponibilităţii, câtă vreme niciuna din părţile procedurii nu a contestat în faţa Consiliului acest răspuns.
În plus, nu se poate considera că prin el, s-a modificat cerinţa din documentaţia de atribuire, câtă vreme în aceasta se solicită prezentarea licenţei emise de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, prin care ofertantul este autorizat să desfăşoare serviciile incluse în acest contract.
Curtea reţine că, în cazul în care ofertant este o asociere formată din mai mulţi agenţi economici, cum este cazul petentei, prezentarea licenţei presupune deţinerea ei de către acel agent economic care urmează să desfăşoare serviciile ce o presupun.
Niciuna dintre părţile contestatoare, şi nici CNSC, nu argumentează în sensul că oferta prezentată de asocierea câştigătoare ar presupune prestarea, în concret, de servicii de utilităţi publice, de către un operator economic din cadrul asocierii care nu deţine licenţa necesară în acest scop.
Toată argumentaţia CNSC în sensul obligativităţii acestei licenţe, a caracterului ei personal şi netransmisibil, ar avea un sens şi ar fi pertinentă în măsura în care s-ar fi demonstrat că, în cauză, se pune în concret problema prestării acestui tip de servicii de către o societate care nu o posedă.
Curtea nu poate fi de acord că, la modul general şi teoretic, participarea la procedura de achiziţie publică în cadrul unei asocieri presupune deţinerea licenţei pentru tipul de servicii care face obiectul contractului de atribuire de către toţi membrii asocierii, indiferent dacă aceştia vor presta sau nu, în mod concret şi efectiv, serviciile pentru care este impusă necesitatea obţinerii licenţei.
Licenţa impusă de Legea 51/2006 este definită de acest act normativ ca fiind actul tehnic şi juridic emis de autoritatea de reglementare competentă, prin care se recunosc calitatea de operator de servicii de utilităţi publice într-un domeniu reglementat, precum şi capacitatea şi dreptul de a furniza sau presta un astfel de serviciu.
În raport de aceste dispoziţii legale, curtea consideră, contrar opiniei Consiliului, că, întrucât documentul respectiv atestă capacitatea şi dreptul de a furniza anumite tipuri de servicii, el vizează, în consecinţă, capacitatea tehnică şi profesională a operatorului economic titular al licenţei.
De aceea, sunt aplicabile prevederile art. 190 al. 3 teza I din Ordonanţă, în conformitate cu care, atunci când un grup de operatori economici depune oferta/candidatura comună, capacitatea tehnică şi profesională se demonstrează prin luarea în considerare a resurselor tuturor membrilor grupului.
Aşadar, deţinerea licenţei de către acel membru al asocierii care urmează să presteze efective serviciile de utilităţi publice satisface atât cerinţele legii, cât şi ale documentaţiei de atribuire, fără ca, în acest mod, să se poată vorbi de vreun transfer nepermis al licenţei, cum se susţine de către CNSC, câtă vreme legea permite luarea în considerare, sub aspectul capacităţii tehnice şi profesionale, a tuturor resurselor membrilor asocierii.
Numai în măsura în care, pe parcursul derulării contractului s-ar constata o situaţie care cade sub incidenţa prevederilor prohibitive ale legii, în sensul prestării activităţilor descrise de legea 51/2006 de către operatorul economic nelicenţiat, dintre cei care compun asocierea, acest fapt ar atrage consecinţele şi răspunderea prevăzute de lege, fără a se putea considera, în mod aprioric, că există o astfel de încălcare a legii prin simpla participare, în asociere, la procedura de atribuire a contractului.
O atare interpretare rezultă şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a observă că, „astfel cum reiese din al şaselea considerent din preambulul acesteia, Directiva 92/50 este concepută pentru a evita obstacolele în calea libertăţii de a
presta servicii în atribuirea contractelor de achiziţii publice de servicii, la fel cum Directivele71/304 şi 71/305 sunt proiectate pentru a asigura libertatea de a presta servicii în domeniul de contractelor de achiziţii publice de lucrări.
În acest scop, capitolul 1 din titlul VI din Directiva 92/50 stabileşte norme comune privind participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, inclusiv posibilitatea de a subcontracta o parte a contractului unor terţe părţi (articolul 25) şi de depunere a ofertelor de către grupuri de prestatori de servicii, fără ca acestora să li se ceară să îşi asume o anumită formă juridică, în scopul de a face acest lucru (articolul 26).
În plus, criteriile de selecţie calitativă prevăzute în capitolul 2 din titlul VI din Directiva 92/50 sunt destinate exclusiv pentru a defini normele care reglementează obiectiv evaluarea permanentă a ofertanţilor, în special din punct de vedere financiar, economic şi tehnic. Unul dintre aceste criterii, stabilit în Articolul 31 (3), permite ofertanţilor să dovedească situaţia lor financiară şi economică prin orice alt document pe care autoritatea contractantă îl consideră adecvat. O dispoziţie suplimentară, prevăzută la articolul 32 alineatul (2) litera (c), prevede în mod expres că dovada capacităţii furnizorului de servicii de tehnică poate fi făcută prin indicarea tehnicienilor sau a organismelor tehnice, indiferent dacă aparţin sau nu direct la furnizorul de servicii, la care se poate apela pentru a efectua serviciul
Din obiectul şi modul de redactare a acestor dispoziţii, rezultă că o parte nu poate fi eliminată dintr-o procedură de atribuire a unui contract de servicii publice numai pe motivul că ea propune, în scopul de a realiza contractul, utilizarea de resurse care nu sunt proprii dar care aparţin uneia sau mai multor alte entităţi” ( cauza C-176/98, Holst Italia SpA c. Comune di Cagliari).
În consecinţă, Curtea reţine că acest motiv din contestaţia I. este neîntemeiat.
A mai reţinut Consiliul, în contestaţia I., că adresa de comunicare a rezultatului procedurii nu respectă prevederile art. 206-208 din Ordonanţă şi ale art. 94 al. 1 din HG 925/2006, întrucât în ea nu au fost prezentate decât punctajele destinatarei comunicării, corelativ cu cele obţinute de asocierea câştigătoare, fără a se fi comunicat şi elementele şi modalitatea concretă de departajare a ofertei contestatoarei, faţă de cea declarată câştigătoare. Curtea constată că nici această critică nu se regăseşte în contestaţia I., astfel că nu se impune a se pronunţa asupra ei.
4. Referitor la contestaţia Asocierii ASPM
4.1 Cu privire la nedeţinerea de către GU S.A., liderul Asociaţiei câştigătoare, a licenţei ANRSC la data deschiderii ofertelor, sunt valabile considerentele expuse la punctul 3.2 din motivarea curţii, cu ocazia analizării contestaţiei formulate de SC I. SA pentru acelaşi motiv.
4.2 Un alt motiv invocat în contestaţia ASPM adresată Consiliului şi apreciat întemeiat de către acesta se referă la modalitatea netransparentă în care a fost realizată evaluarea.
A constatat Consiliul, sub acest aspect, că din raportul procedurii şi din fişele de evaluare individuale nu rezultă în baza căror date concrete şi cuantificabile au fost acordate punctajele de către comisia de evaluare pentru subfactorii tehnici. Mai mult, a constatat că nu numai modul de evaluare este nelegal, ci însăşi modul cum au fost concepuţi factorii de evaluare în documentaţia de atribuire, şi care nu ar permite o evaluare transparentă, obiectivă şi imparţială a ofertelor.
Acelaşi motiv a fost găsit întemeiat şi în privinţa Contestaţiei I., şi a condus Consiliul la soluţia anulării întregii procedurii, conform art. 278 al. 6 din Ordonanţă, considerând că încălcările afectează iremediabil procedura de atribuire şi că există o imposibilitate a continuării acesteia, întrucât nu se poate realiza o reevaluare legală în baza unor factori de evaluare nelegali.
Petenta SC G. SA nu a contestat, în plângerea adresată instanţei, consideraţiile CNSC sub acest aspect, însă, întrucât a solicitat anularea în întregime a deciziei CNSC şi continuarea procedurii de achiziţie publică, instanţa a pus în dezbaterea părţilor acest motiv de contestaţie, considerat întemeiat de Consiliu şi care a condus, alături de celelalte motive, la anularea în întregime a procedurii.
Curtea constată, în acord cu cele statuate anterior, în cadrul prezentei hotărâri, că, deşi celelalte motive care au determinat soluţia Consiliului nu sunt întemeiate, cel referitor la modul de acordare a punctajelor a fost în mod corect reţinut de către Consiliu ca motiv de nelegalitate care conduce la anularea raportului procedurii.
Consiliul a mers mai departe cu raţionamentul şi a considerat că nelegalitatea priveşte nu numai modul de acordare a punctajelor, ci şi modul cum au fost concepuţi factorii de evaluare în documentaţia de atribuire. Acest din urmă raţionament nu poate fi împărtăşit de curte, întrucât CNSC nu a fost învestit, prin vreuna din contestaţiile formulate, cu critici referitoare la acest aspect, şi acest lucru nici nu ar fi fost posibil, câtă vreme participanţii aveau posibilitatea de a contesta documentaţia în procedura şi în termenele prevăzute de Ordonanţă, lucru pe care nu l-au făcut.
Argumentele Consiliului sunt valide însă în ceea ce priveşte lipsa de transparenţă a modalităţii de evaluare. Nici din fişele de evaluare, din procesul verbal al şedinţei de evaluare şi nici din raportul procedurii nu rezultă elementele care au stat la baza calculării fiecărui punctaj în parte, fiind astfel încălcate principiile egalităţii de tratament şi al transparenţei reglementate imperativ de art. 2 din Ordonanţă.
Trebuie subliniat, aşa cum a făcut-o şi Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene, că normele care reglementează procedura de comparare a ofertelor pentru contractele de achiziţii publice asigură conformarea în fiecare etapă la principiul egalităţii de tratament al ofertanţilor şi la principiul transparenţei, astfel încât să permită egalitatea de şanse a tuturor ofertanţilor (cauza C-183/00, Strabag Benelux NV împotriva Consiliului Uniunii Europene).
Principiile menţionate, care au drept semnificaţie în special faptul că ofertanţii trebuie să se afle pe o poziţie de egalitate atât în momentul în care îşi pregătesc ofertele, cât şi în momentul în care acestea sunt evaluate de către autoritatea contractantă, constituie într-adevăr, temeiul directivelor privind procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice, iar obligaţia autorităţilor contractante de a asigura respectarea acestora corespunde chiar esenţei acestor directive (cauza C-213/07, Michaniki AE împotriva Ethniko Symvoulio Radiotileorasis, Ypourgos Epikrateias)
În ceea ce priveşte documentaţia de atribuire şi modul cum au fost concepute criteriile de evaluare, curtea reiterează faptul că, prin expirarea termenului de contestare, documentaţia de atribuire s-a definitivat ca act necontestat al autorităţii contractante, nemaiputând fi pus în discuţie decât cu încălcarea prevederilor exprese ale art. 255 şi ale 278 al. 3 din Ordonanţă, a principiului disponibilităţii, precum şi al securităţii juridice.
Pronunţându-se în sensul constatării nelegalităţii documentaţiei de atribuire, în partea referitoare la menţionarea criteriilor de atribuire, Consiliul a depăşit competenţa de soluţionare a cauzei şi limitele învestirii. În situaţia în care ar fi constatat că, în afară de actele contestate, există şi alte acte care încalcă prevederile ordonanţei, la care nu s-a făcut referire în contestaţie, acesta avea doar competenţa sesizării Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, conform art. 278 al. 3 din Ordonanţă, iar nicidecum pe aceea de a se învesti din oficiu şi a de anula aceste acte, interferând practic, în acest mod, cu sus-menţionata autoritate a statului, în a cărei sferă de atribuţii intră realizarea controalelor în domeniu.
Aşadar, examinarea legalităţii actelor neatacate, cum sunt Răspunsul la clarificări nr. 21 şi documentaţia de atribuire, nu intră în competenţa decizională a Consiliului, opunându-se principiul disponibilităţii, regulă fundamentală în procedura civilă, ca drept comun în materie, incident şi în contenciosul administrativ-jurisdicţional, prin care se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin delimitarea voluntară a obiectului său, cadru procesual ce nu poate fi extins de organul de jurisdicţie învestit.
A mai constatat Consiliul, în contestaţia ASPM, că oferta asocierii declarată câştigătoare încalcă prevederile art. 170 din Ordonanţă, nefiind elaborată în conformitate cu documentaţia de atribuire, întrucât cea de-a doua componentă a redevenţei trebuia exprimată pe an, iar nu pe 20 de ani cum a procedat aceasta.
Curtea constată că o atare critică nu poate fi analizată decât împreună cu eventualele critici legate de modul de comparare a ofertelor, simpla exprimare a redevenţei printr-o cifră multianuală neconstituind de plano o abatere de la documentaţia de atribuire, care să justifice excluderea ofertantului din procedură, dacă, în pofida acestui mod de exprimare, o evaluare obiectivă, transparentă şi nediscriminatorie este posibilă.
În acest sens, Tribunalul de Primă Instanţă de la Luxemburg a considerat că o condiţie prevăzută în caietul de sarcini trebuie interpretată în funcţie de obiectul său, de sistemul şi de modul său de formulare. Mai mult, principiul proporţionalităţii (statuat şi în legislaţia naţională, art. 179 din OUG 34/2006, n. red.) impune ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar în scopul realizării obiectivelor urmărite, înţelegându-se că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite. Acest principiu impune autorităţii contractante, atunci când aceasta se confruntă cu o ofertă ambiguă, iar o cerere de precizări cu privire la conţinutul ofertei menţionate ar putea asigura securitatea juridică în acelaşi mod precum respingerea imediată a ofertei în cauză, să solicite precizări candidatului vizat, mai degrabă, decât să opteze pentru respingerea pură şi simplă a ofertei acestuia. (cauza T-195/08, Antwerpse Bouwwerken NV împ. Comisiei Europene).
În cauză, cum procesul de evaluare va fi reluat, fiind lovit de nulitate pentru încălcarea principiului transparenţei, autoritatea contractantă este obligată să aprecieze şi realizeze departajarea, inclusiv în privinţa ofertei financiare, astfel încât să asigure preeminenţa principiilor ce stau la baza procedurilor de achiziţie publică, statuate de art. 2 din Ordonanţă.
De aceea, în raport de toate considerentele expuse, curtea constată că procedura de atribuire nu este lovită de nulitate în întregul ei, ci numai în ceea ce priveşte modalitatea în care a fost realizată evaluarea, prin felul netransparent în care au fost acordate punctajele, fără detalierea elementelor şi motivelor luate în considerare, astfel încât să fie înlăturat riscul unei evaluări arbitrare ori preferenţiale.
Aşa fiind, Curtea va admite în parte contestaţia ASPM, sub acest aspect, soluţie care se impune a fi pronunţată şi în ceea ce priveşte contestaţia I., având în vedere scopul urmărit prin aceasta precum şi faptul că, deşi a invocat un alt motiv, totuşi a avut critici legate de respectarea principiilor transparenţei şi al egalităţii de tratament şi de modul cum s-au reflectat acestea în rezultatul procedurii.
În consecinţă, pentru toate motivele expuse anterior, va admite în parte plângerea, va modifica Decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 1375/149C4/5409, 1134, 1157, 1177/11.04.2011, în sensul că va respinge contestaţia ECOREC S.A. ca inadmisibilă; va admite în parte contestaţiile I. şi ASPM ARGEŞ, în sensul că va anula raportul procedurii, obligând autoritatea contractantă la reevaluarea ofertelor.
Va menţine soluţia asupra contestaţiei S.C. VS S.A. şi asupra cererii de intervenţie cu privire la respingerea contestaţiei S.C. VS S.A.
Pe cale de consecinţă, va fi respins capătul de cerere referitor la obligarea autorităţii contractante să încheie contractul cu asocierea declarată câştigătoare, câtă vreme procedura va fi reluată începând cu etapa evaluării, iar contractul va fi încheiat cu ofertantul care va fi declarat câştigător în urma reevaluării, în condiţii de transparenţă, a ofertelor depuse.
5. Achiziţie publică. Contestaţie în anulare. Procedura de chemare a părţii. Noţiunea de parte. Cadrul procesual de soluţionare a contestaţiei în faţa CNCS.
Art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă
Potrivit art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, numai dacă motivul nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Potrivit art.273 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, până la soluţionarea contestaţiei de către Consiliu, participanţii în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire se pot asocia la contestaţie printr-o cerere proprie care trebuie să conţină toate elementele prevăzute la art. 270 alin. (1).
Totodată art.283 alin.3 din O.U.G. nr.34/2006, arată că plângerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, trimiţând astfel la normele de procedură aplicabile recursului exercitat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel, inclusiv la prevederile art.316 Cod procedură civilă.
În acest context, citarea părţilor pentru soluţionarea plângerii se face în raport de cadrul procesual stabilit în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, care în speţă este reprezentat de S.C.Z. S.A., autoritatea contractantă şi S.C.V.C.G. S.R.L. (dosar nr.1446/46/2011).
Nu se poate reţine că membrii asocierii trebuiau citaţi distinct faţă de S.C. VCG S.R.L. de vreme ce cadrul procesual subiectiv din faţa instanţei este determinat de cadrul procesual subiectiv stabilit în faţa C.N.S.C.
(Decizie nr. 325/R-CONT/10.02.2012)
Prin decizia nr.4764/475C7/5235/2 noiembrie 2011, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins excepţiile tardivităţii contestaţiei, a lipsei calităţii de împuternicit a S.C.Z S.A. în formularea contestaţiei şi a lipsei de interes a acesteia, invocată de către autoritatea contractantă Comuna Budeasa (Primăria Comunei Budeasa) şi intervenienta în nume propriu S.C.VCG S.R.L., precum şi pe fond contestaţia formulată de S.C. Z. S.A. şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. VCG S.R.L. dispunând continuarea procedurii de atribuire.
Consiliul a reţinut că reclamanta a contestat în termen legal, calculat conform art.3 lit. z) din O.U.G. nr.34/2006, adresa nr.5002/29 septembrie 2011 de comunicare a rezultatului procedurii de atribuire, la data de 4 octombrie 2011.
Prin adresa nr.2713/6 octombrie 2011 au fost criticate prevederi ale documentaţiei de atribuire (act considerat nelegal) pentru care contestatoarea nu mai este în termenul de contestare, prevăzut de art.2562 alin.1 lit. b) şi alin.2 din O.U.G.nr.34/2006, însă criticile formulate în completarea contestaţiei au fost analizate în soluţionarea acesteia, având în vedere şi dispoziţiile art.273 alin.2 din acelaşi act normativ, care prevăd că până la soluţionarea contestaţiei de către Consiliu, participanţii în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire, se pot asocia la contestaţie printr-o cerere proprie care trebuie să conţină toate elementele prevăzute de art.270 alin.1. Prin urmare, în condiţiile în care legiuitorul a permis formularea unei contestaţii chiar şi după scurgerea termenului de contestare, prin asocierea la o contestaţie deja depusă de un alt operator economic, cu atât mai mult poate fi permisă completarea acesteia până la data când va fi soluţionată, aşa că excepţia tardivităţii a fost apreciată neîntemeiată.
În privinţa excepţiei lipsei de interes a contestatoarei, Consiliul a reţinut că aceasta a avut calitatea de ofertant, încadrându-se în dispoziţiile art.255 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, prin urmare are un interes în procedura de atribuire, deoarece prin actul de declarare câştigătoare a ofertei depusă de intervenientă, pe care îl apreciază ca nelegal, este prejudiciată, tinzând să fie anulată procedura de atribuire şi să fie iniţiată o nouă procedură la care să poată participa.
Tot astfel, a apreciat că nu este fondată excepţia lipsei calităţii de persoană împuternicită a S.C. Z S.A. în formularea contestaţiei, în raport de înscrisul intitulat „Acord de asociere”, respectiv Formularul nr.17, din care rezultă că potrivit art.5, a fost desemnată lider al Asocierii, având inclusiv dreptul de a reprezenta Asocierea, aşa că are calitatea de persoană împuternicită să formuleze contestaţia.
Pe fondul contestaţiei, prima critică a vizat susţinerea că pentru îndeplinirea cerinţei privind experienţa similară, ofertantul câştigător a beneficiat de susţineri din parte a doi operatori economici, respectiv S.C. A. S.A. şi S.C. CI S.R.L., cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr.34/2006 şi ale Ordinului nr.509/2011, ale A.N.R.M.A.P., în raport de care potrivit fişei de date a achiziţiei, Cap.5, 4) „Capacitatea tehnică şi profesională”, ofertantul urma să facă dovada că a executat în ultimii 5 ani, unul sau mai multe contracte de proiectare şi de execuţie, cu specificul celor ce vor fi executate, având o valoare cumulată de 11.300 lei, fără TVA.
Consiliul a apreciat că în cauză sunt relevante dispoziţiile art.190 alin.3 teza a II-a din O.U.G. nr.34/2006 şi art.111 alin.1 din H.G. nr.925/2006, în vigoare la data depunerii ofertelor, 8 august 2011, aşa că în mod legal s-a acceptat de către autoritatea contractantă îndeplinirea de către ofertantul câştigător a cerinţei referitoare la experienţa similară.
Referitor la cea de-a doua critică, prin care s-a susţinut încălcarea principiului transparenţei, întrucât potrivit art.2 din O.U.G. nr.34/2006 autoritatea contractantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a menţiona în procesul verbal de deschidere a ofertelor, conţinutul minim al propunerii tehnice şi financiare sau cel puţin numărul de pagini al acesteia, Consiliul a motivat că a fost formulată tardiv.
Contestatoarea a mai susţinut că liderul asocierii S.C.VCG S.R.L. deţinea la momentul depunerii bilanţului pe anul 2010 un număr mediu de angajaţi şi o cifră de afaceri de 1.574.742 lei, iar S.C. ADBG S.R.L. a fost înfiinţată în luna ianuarie 2011 şi nu a prezentat nici un fel de date despre structura personalului şi cifra de afaceri, situaţie care conduce la neîndeplinirea condiţiei minime de calificare, impusă prin fişa de date a achiziţiei.
De asemenea, a susţinut că nu s-a făcut dovada sprijinului acordat de către S.C. AI S.A. în cuantum de 13.100.000 euro pentru îndeplinirea cerinţei minime de calificare.
Prin decizia pronunţată, Consiliul a stabilit însă că Asocierea a dovedit îndeplinirea cerinţei de calificare, prezentând înscrisul „Angajament privind susţinerea financiară”, emis de către S.C. A I. S.A. care s-a obligat să susţină Asocierea, în sensul punerii la dispoziţie a sumei de 7.000.000 lei, motivând şi că sunt nerelevante susţinerile privind numărul de angajaţi şi cifra de afaceri.
Consiliul a respins şi ultima critică a contestatoarei ce viza modul de evaluare a ofertei declarată câştigătoare, prin raportare la criteriul de atribuire şi factorii de evaluare din documentaţia de atribuire, arătând că nu a precizat în mod concret dacă a înţeles să critice modul de acordare a punctajului.
S.C. Z. S.A. a formulat plângere împotriva deciziei Consiliului pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod greşit s-a apreciat că oferta declarată câştigătoare a îndeplinit condiţiile referitoare la experienţa similară, în cauză fiind incidente dispoziţiile Ordinului nr.509/14 septembrie 2011 al A.N.R.M.A.P., potrivit cărora aceasta nu îndeplinea condiţiile impuse în cadrul documentaţiei de atribuire, cu referire la experienţa similară. Din acest punct de vedere, soluţia adoptată este nelegală, deoarece nu putea fi desemnată câştigătoare oferta care beneficiază de susţinerea a doi operatori economici pentru îndeplinirea cerinţei experienţei similare, întrucât dispoziţiile legale evocate impun îndeplinirea acesteia în întregime de către un singur susţinător. Or, potrivit procesului verbal de deschidere a ofertelor nr.3200/8 august 2011, ofertanta câştigătoare a prezentat angajament de susţinere tehnico-profesională, experienţă similară din partea a doi susţinători, S.C. Ar. S.A. şi S.C. CI S.R.L., ceea ce încalcă legea.
A susţinut de asemenea că nesocotind principiul transparenţei, greşit în procesul verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor, nu s-a menţionat conţinutul minim al propunerii tehnice şi financiare sau cel puţin numărul de pagini al acesteia, Consiliul reţinând că această critică a fost formulată tardiv, cu depăşirea termenului de 5 zile de la data luării la cunoştinţă despre conţinutul procesului verbal, fără a arăta data luării la cunoştinţă şi a motiva în acest sens.
Totodată, a susţinut că decizia este greşită şi referitor la aprecierea că Asocierea a îndeplinit cerinţa de calificare prin depunerea înscrisului „Angajament privind susţinerea financiară” de către S.C. AI S.A. care s-a obligat să o susţină, punându-i la dispoziţie suma de 7.000.000 lei. Cifrele de afaceri ale Asocierii nu se ridică la valoarea de 7.000.000 lei, iar susţinerea acordată de S.C. AI S.A. nu este reală şi efectivă, având în vedere şi faptul că împrumuturile între persoane juridice sunt interzice.
Contestatoarea a criticat şi modul de evaluare a ofertei declarate câştigătoare prin raportare la criteriul de atribuire şi la factorii de evaluare din documentaţia de atribuire, respingerea ca tardivă a criticilor formulate în completarea contestaţiei şi a conchis că prin respingerea ofertei sale şi continuarea procedurii cu cealaltă ofertantă, se încalcă principiul tratamentului egal aplicat operatorilor economici şi principiul nediscriminării, autoritatea contractantă ignorând scopul derulării procedurii de atribuire şi integritatea procesului de achiziţie publică.
Autoritatea contractantă şi intervenienta prin întâmpinarea formulată au reiterat excepţia lipsei de interes a contestatoarei, motivat de faptul că nu justifică promovarea unui interes personal, motivele invocate nefiind de natură a înlătura caracterul inacceptabil şi neconform al ofertei sale, respinsă ca atare.
Pe fondul contestaţiei a arătat că statuarea Consiliului în legătură cu experienţa similară întemeiată pe susţinerea ofertei câştigătoare de către doi operatori economici s-a bazat pe dispoziţiile art.190 alin.3 teza a II-a din O.U.G. nr.34/2006 şi art.111 alin.1 din H.G. nr.925/2006 şi că Ordinul nr.509 invocat de aceasta în critica adusă deciziei, a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 28 septembrie 2011, după evaluarea ofertelor din data de 13 septembrie 2011, respectiv 21 septembrie 2011, prin urmare nu se aplică în cauză.
În privinţa criticii potrivit căreia a fost încălcat principiul transparenţei pentru că în procesul verbal de şedinţă de deschidere a ofertelor nu s-a menţionat conţinutul minim al propunerii tehnice şi financiare sau cel puţin numărul de pagini al acesteia, a susţinut că autoritatea contractantă a respectat dispoziţiile art.33 alin.4 teza I din H.G. nr.925/2006 consemnând modul de deschidere a şedinţei, aspectele formale constatate la deschiderea ofertelor, elementele principale ale fiecărei oferte, consemnând lista documentelor depuse de fiecare operator, iar contestatoarea prin reprezentantul său prezent la şedinţa de deschidere nu a avut nici o obiecţiune cu privire la conţinutul procesului verbal în discuţie.
Referitor la critica prin care s-a susţinut că Asocierea formată din S.C. VCG S.R.L., S.C. ADBG S.R.L. şi S.C. Proiect Infra 2005 S.R.L. nu îndeplineşte condiţiile minime de calificare cerute cu privire la personal şi cifra de afaceri, au susţinut că sunt relevante dispoziţiile art.186 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, care permit susţinerea din partea altei persoane şi art.111 alin.6 din H.G. nr.925/2006, potrivit cărora angajamentul ferm obţinut de la un terţ este un instrument juridic prin care autoritatea contractantă poate solicita acestuia îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Critica ce vizează modul de evaluare a ofertei a fost considerată ca neformulată în mod concret, precis, iar cea prin care s-a susţinut încălcarea principiului tratamentului egal şi principiului discriminării, ca nefondată.
Prin decizia nr.2846/21 decembrie 2011 Curtea de Apel Piteşti a admis plângerea formulată de petenta S.C. Z S.A., împotriva deciziei nr.4764/475C7/5235 din 2 noiembrie 2011, emisă de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, intimate fiind Comuna Budeasa (Primăria Comunei Budeasa) şi intervenienta S.C. VCG S.R.L., a modificat decizia, în sensul că a admis contestaţia şi a anulat adresa de comunicare nr.5002/29 septembrie 2011, raportul procedurii şi actele subsecvente, precum şi întreaga procedură de atribuire.
Pentru a pronunţa această decizie curtea a reţinut că reclamanta a avut în cadrul procedurii calitatea de ofertant, fiind aplicabile dispoziţiile art.255 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006, potrivit cărora „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă”. Potrivit alin.(2) din acelaşi act normativ, „În sensul prevederilor alin.1), prin persoană vătămată se înţelege orice operator economic care: a) are sau a avut un interes legitim în legătură cu respectiva procedură de atribuire; b) a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice, ori ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri privind respectiva procedură de atribuire”.
Prin urmare, ofertantul-contestator îndeplineşte cele două condiţii de mai sus, în sensul că are un interes legitim în prezenta procedura de atribuire, iar prin actul de declarare câştigătoare a ofertei depusă de S.C. VCG S.R.L., considerat nelegal de contestator, acesta ar risca să sufere un prejudiciu prin neanularea procedurii de atribuire şi neiniţierea unei noi proceduri la care ar putea participa.
Prin urmare, chiar dacă prin contestaţia formulată nu s-au adus critici cu privire la motivele de respingere a ofertei sale ca neconformă, contestatoarea are un interes personal să promoveze contestaţie pentru că actul considerat nelegal este atât decizia de declarare ca inacceptabilă şi neconformă a ofertei sale, cât şi declararea drept câştigătoare a ofertei S.C. VCG S.R.L.
Pe fond, s-a reţinut că prima critică formulată, în sensul că greşit s-a apreciat că oferta declarată câştigătoare a îndeplinit condiţiile referitoare la experienţa similară deşi în cauză erau incidente dispoziţiile Ordinului nr.509/14.09.2011 emis de A.N.R.M.A.P., potrivit cărora nu putea fi declarată câştigătoare oferta care beneficiază de susţinerea a doi operatori economici, impunându-se ca această cerinţă să fie îndeplinită de un singur operator, este nefondată. Pentru îndeplinirea cerinţei experienţei similare, ofertantul câştigător a beneficiat de susţinere din partea a doi operatori economici respectiv SC A SA şi SC CI SRL, în concordanţă cu dispoziţiile art.190 alin.3 teza a II-a din OUG nr.34/2006 şi art.111 alin.1 din HG nr.925/2006. Astfel, art.190 alin.3 teza a II-a din OUG nr.34/2006 prevede „Atunci când un grup de operatori economici depune oferta/candidatura comună, capacitatea tehnică şi profesională se demonstrează prin luarea în considerare a resurselor tuturor membrilor grupului. În cazul în care grupul beneficiază de susţinerea tehnică şi profesională a unei/unor terţe persoane, capacitatea tehnică şi profesională se demonstrează în condiţiile prevăzute la alin.2).” De asemenea, potrivit art.111 alin.1 din H.G. nr.925/2006 „În cazul în care, în conformitate cu prevederile art. 186 şi 190 din ordonanţa de urgenţă, ofertantul/candidatul îşi demonstrează situaţia economică şi financiară ori capacitatea tehnică şi/sau profesională prin prezentarea unui angajament de susţinere din partea unui terţ, autoritatea contractantă are obligaţia de a lua în considerare această susţinere pentru verificarea îndeplinirii cerinţelor minime impuse în cadrul documentaţiei de atribuire”.
Dispoziţiile legale citate erau în vigoare la data depunerii ofertelor, 8 august 2011, astfel că e inexact că trebuia aplicat Ordinul nr.509/2011 care impune îndeplinirea cerinţei în discuţie din partea unui singur operator economic, întrucât acesta a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 28 septembrie 2011, după evaluarea ofertelor din data de 13 septembrie 2011, respectiv 21 septembrie 2011, aşa că operatorul declarat câştigător a îndeplinit cerinţa experienţei similare potrivit dispoziţiilor legale incidente în cauză.
S-a reţinut că greşit a apreciat Consiliul că a fost fondată tardiv critica potrivit încălcarea principiului transparenţei, motivat de faptul că autoritatea contractantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a menţiona în procesul verbal de deschidere a ofertelor, conţinutul minim al propunerii tehnice şi financiare, sau cel puţin numărul de pagini al acesteia. Decizia Consiliului este nemotivată, în cuprinsul ei nefiind arătate în concret, argumentat, considerentele pentru care a ajuns la concluzia formulării tardive a acestei critici. Motivarea nu a prezentat minimum de detalii referitoare la data când contestatoarea a luat cunoştinţă de conţinutul procesului verbal de deschidere a ofertelor şi data când l-a contestat, obligatorii pentru verificarea aprecierii formulării tardive, cu depăşirea termenului de 5 zile prevăzut de art.2562 lit. b) din O.U.G. nr.34/2006.
S-a mai reţinut ca fondată critica referitoare la aprecierea că Asocierea a îndeplinit cerinţa de calificare prin depunerea înscrisului intitulat „Angajament privind susţinerea financiară” de către S.C. AI S.A., care s-a obligat să o susţină, punându-i la dispoziţie suma de 7.000.000 lei. Potrivit art.111 alin.3 din HG nr.925/2006 „În cazul în care susţinerea terţului se referă la asigurarea unor resurse care pot fi puse efectiv la dispoziţia ofertantului - fonduri financiare, utilaje, echipamente, personal -, angajamentul ferm prezentat de ofertant/candidat trebuie să prevadă care sunt resursele respective şi să evidenţieze faptul că disponibilizarea acestora se va realiza necondiţionat, în funcţie de necesităţile care apar pe parcursul îndeplinirii contractului în cauză.” Trebuia arătat şi demonstrat care sunt resursele ce urmează a fi la dispoziţia ofertantului şi ataşate înscrisurile doveditoare ale acestora pentru a stabili dacă fondurile respective pot susţine efectiv oferta Asocierii.
Prin urmare, s-a reţinut că pentru a fi îndeplinite dispoziţiile legale citate, angajamentul ferm la care se referă alin.2 nu trebuie să fie formal, reducându-se la simpla declaraţie că susţinătorul se obligă să susţină Asociere cu suma de 7.000.000 lei în cauză, ci să fie însoţit de documente din care să rezulte, în mod concret, că acesta beneficiază de lichidităţile financiare necesare.
În aceste condiţii s-a reţinut că cerinţa de calificare nu a fost îndeplinită numai prin prezentarea documentului „Angajament privind susţinerea financiară” emis de SC AI SA, care nu şi-a demonstrat în niciun mod posibilitatea de a susţine oferta analizată.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare ADBGS.R.L. şi S.C. PI 2000 S.R.L. în calitate de membri ai asocierii S.C.VCG S.R.L. - S.C.ADBG S.R.L. şi S.C.PI 2000 S.R.L. în contradictoriu cu S.C.Z. S.A.
În motivare, se arată că decizia Curţii de Apel Piteşti a fost pronunţată fără îndeplinirea procedurii legale de chemare în judecată a tuturor părţilor, respectiv fără citarea S.C.ADBG S.R.L. şi S.C. PI 2000 S.R.L. ca membri ai asocierii care a participat la procedură, fiind declarată câştigătoare.
La 21.12.2011 au fost citate petenta S.C. Z. S.A., autoritatea contractantă Comuna Budeasa şi S.C. VCG S.R.L. în calitate de intervenient în nume propriu, rezultând astfel că cele două societăţi contestatoare nu au fost citate, deşi fac parte din asocierea Valah Construct Grup, intervenientul având calitatea de lider împuternicit al asocierii.
Or, împuternicirea dată de cele două societăţi membre ale asocierii către intervenient, viza numai formularea cererii de intervenţie în interes propriu în dosarul care are ca obiect soluţionarea contestaţiei pe care a formulat-o S.C. Z. S.A. Ca atare, S.C. VCG S.R.L. nu a fost împuternicită de către cele două societăţi să reprezinte asocierea în faza soluţionării de către Curtea de Apel a plângerii formulate de către S.C. Z. S.A. împotriva deciziei pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a contestaţiei.
S.C.Z. S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor normative incidente în cauză, Curtea constată că cererea nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Potrivit art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, numai dacă motivul nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Potrivit art.273 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006, până la soluţionarea contestaţiei de către Consiliu, participanţii în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire se pot asocia la contestaţie printr-o cerere proprie care trebuie să conţină toate elementele prevăzute la art. 270 alin. (1).
Totodată art.283 alin.3 din O.U.G. nr.34/2006, arată că plângerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, trimiţând astfel la normele de procedură aplicabile recursului exercitat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel, inclusiv la prevederile art.316 Cod procedură civilă.
În acest context, citarea părţilor pentru soluţionarea plângerii se face în raport de cadrul procesual stabilit în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, care în speţă este reprezentat de S.C.Z. S.A., autoritatea contractantă şi S.C.VCG S.R.L. (fila 14 dosar nr.1446/46/2011).
Această din urmă persoană juridică, în calitate de intervenientă în procedura derulată în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, a fost citată legal, potrivit înscrisului de la fila 41 dosar nr.1446/46/2011, cu respectarea dispoziţiilor art.283 alin.3 raportat la art.2872 alin.1 din O.U.G. nr.34/2006.
Nu se poate reţine că membrii asocierii trebuiau citaţi distinct faţă de S.C. VCG S.R.L. de vreme ce cadrul procesual subiectiv din faţa instanţei este determinat de cadrul procesual subiectiv stabilit în faţa C.N.S.C.
Pe de altă parte, se constată că S.C.VCG S.R.L. a formulat întâmpinare în calitate de lider al asocierii formate din această societate şi S.C.ABDG S.R.L. împreună cu S.C. PI 2005 S.R.L.
Ca atare, în faţa instanţei s-a asigurat contradictorialitatea deplină, fiind respectate prevederile legale în materie de citare, astfel că nu se poate reţine incidenţa art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.317 Cod procedură civilă, Curtea a respins contestaţia în anulare ca nefondată.
6. Decizie de regularizare ANV- DJAOV. Regimuri vamale suspensive. Încetare. Regulamentul CEE nr.2913/1992
(Decizie nr. 204/R-CONT/27.01.2012)
Art.2 7 din O.G. nr.51/1997
Art.48 alin.3, art.67, 148, art.91-93, art.95 alin.1 şi 2, art.148,152 şi 153
din Legea nr.141/1997 din Codul vamal al României.
Art.155 din H.G.nr.1114/2001
Art.1.2. din Ordinul M.F.P. nr.84/2007
Regulamentul CEE nr.2913/1992
Prin acţiunea înregistrată la data de 25.02.2011, reclamanta SC DAS SRL a chemat în judecată pe pârâtele DIRECTIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE ARGEŞ şi DIRECTIA JUDEŢEANĂ PENTRU ACCIZE ŞI OPERAŢIUNI VAMALE ARGEŞ, solicitând anularea deciziei nr.140/2010 emisă de prima pârâtă şi a deciziei de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de control vamal.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin cele două acte administrativ fiscale contestate au fost stabilite în mod greşit în sarcina sa obligaţii fiscale în sumă totală de 274.313 lei.
Astfel, utilajele ce fac obiectul contractelor de leasing nr.1, 2, 3, 4 şi 5 din 01.03.2004, încheiate cu o firmă din Germania nu au dat productivitatea scontată, ceea ce a condus la încetarea plăţilor de leasing şi predarea utilajelor către proprietar, conform convenţiei de reziliere a contractelor de leasing nr.1/01.03.2007.
Ca urmare, nu se mai punea problema unei noi plasări în circulaţie deoarece utilajele, fie aveau origine comunitară, fie fuseseră indigenizate, întrucât la data restituirii bunurilor România intrase în Comunitatea Europeană.
Prin sentinţa nr. 924/ la 30 Septembrie 2011 Tribunalul Argeş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC DAS SRL în contradictoriu cu pârâţii AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE ARGES, AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECTIA JUDETEANA PENTRU ACCIZE SI OPERATIUNI VAMALE ARGES, AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR BUCUREŞTI şi a anulat decizia nr. 140/2010 emisă de DGFP Argeş şi decizia de regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de control vamal .
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că prin actele administrativ fiscale contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 274.313 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată, taxe vamale şi accesorii.
La data de 22.04.2004, în baza unor contracte de leasing extern, reclamanta a iniţiat o operaţiune vamală de admitere temporară cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import în condiţiile prevăzute de art.27(1) din OG 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţi de leasing.
Prin declaraţia vamală nr. 15919 din 22.04.2004, a fost acordat conform autorizaţiei de admitere temporară nr.7665/16.04.2004, ca termen de încheiere a operaţiunii de import data de 15.03.2007.
Utilajele ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr.1, 2, 3, 4, 5 din 01.03.2004, încheiate cu firma din Germania nu au dat productivitatea scontată, ceea ce a dus la încetarea plăţilor de leasing şi predarea utilajelor către proprietar , conform convenţiei de reziliere a contractelor de leasing nr.1/01.03.2007.
S-a reţinut că potrivit art.122 din legea 141/1997 privind Codul vamal, dispoziţii legale avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale „în cazul în care mărfurile aflate în regim de admitere temporară cu exonerare totală de drepturi de import sunt importate, elementele de taxare sunt cele în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale de import”.
Textul de lege menţionat se aplică doar în situaţia în care mărfurile aflate în regim de admitere temporară cu exonerare totală de drepturi de import sunt importate dar în cauză nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale întrucât mărfurile nu au mai făcut obiectul unui import, deoarece în urma convenţiei de reziliere a contractelor de leasing, proprietatea asupra utilajelor nu a mai fost strămutată de la persoana juridică străină la persoana juridică română şi drept urmare nu a fost finalizată operaţiunea de import.
S-a reţinut că numai în ipoteza în care contractele de leasing se finalizau prin preluarea utilajelor de către reclamantă, cu plata valorii reziduale, ar fi avut loc o operaţiune de import şi reclamanta ar fi datorat obligaţii fiscale reţinute în sarcina sa.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova.
În recursul D.G.F.P. Argeş se solicită admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca nefondată, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a deciziei nr.140/26.08.2010, emisă de Biroul de Contestaţii din cadrul D.G.F.P. Argeş.
În motivare, se arată că hotărârea pronunţată este nelegală, instanţa de fond neţinând seama de dispoziţiile art.2 7 din O.G. nr.51/1997, coroborat cu art.48 alin.3 şi art.95 alin.1 şi 2 din Legea nr.141/1997 – Codul vamal al României.
Se arată că în speţă sunt incidente prevederile art.67 şi 148 din Codul vamal, potrivit cu care taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale de import, cuantumul drepturilor fiind stabilit pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, coroborat cu prevederile H.G.nr.1114/2001-art.155. Acest din urmă text, consacră posibilitatea organelor vamale de a încasa din oficiu drepturile de import datorate dacă regimul vamal suspensiv nu încetează în condiţiile art.155 alin.1. Taxele vamale şi alte drepturi de import se determină pe baza elementelor de taxare, în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv.
Declaraţia vamală din 22.04.2004, coroborat cu neîncheierea în regimul suspensiv de către reclamantă, a determinat calcularea de către organele vamale a sumei de 132.023 lei, taxe vamale, TVA, dobânzi compensatorii şi comision vamal cu respectarea art.136 alin.2, art.139 alin.1 şi 2 din Codul fiscal, ţinând seama de valoarea în vamă a bunurilor stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare.
De asemenea, se invocă faptul că procedurile care reglementează admiterea temporară stabilită prin art.84-90 şi art.137-144 din R.C.E.E. nr.2913/1992 şi în art.496-523 şi 553-584 din R.C.E.E. nr.2454/93 se aplică noilor state membre cu respectarea dispoziţiei în care arată că în cazul în care încheierea dă naştere unei datorii vamale pentru a păstra echitatea între titularii autorizaţilor stabiliţi în actualele state membri şi cei stabiliţi în noile state membre, se plătesc dobânzi compensatorii la drepturile de import, datorate în condiţiile legislaţiei comunitare de la data aderării.
De altfel, se arată că societatea nu a contestat modul de calcul a majorărilor de întârziere la formularea contestaţiei administrative.
În recursul D.R.A.O.V. Craiova se solicită admiterea acestuia, modificarea sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei depusă împotriva deciziei D.G.F.P. Argeş şi a deciziei de regularizare a situaţiei emisă de D.J.A.O.V. Argeş.
În motivare, se arată că sentinţa este nelegală, în primul rând deoarece judecătorul fondului a realizat o cercetare superficială a situaţiei de fapt şi de drept existente în cauză, reţinând că doar în ipoteza în care contractele de leasing se finalizau prin preluarea utilajelor de către reclamantă, cu plata valorii reziduale, ar fi avut loc o operaţiune de import, cu consecinţa că reclamanta ar fi datorat obligaţiile fiscale reţinute în sarcina sa.
Se arată că reclamanta a iniţiat cu declaraţia vamală de admitere temporară din 22.04.2004 o operaţiune suspensivă având ca obiect maşini şi utilaje achiziţionate în leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import în temeiul O.G. nr.51/1997.
În declaraţia vamală la rubrica J - Controlat la vama de destinaţie, sunt inserate rezultatele controlului, numărul şi seria sigiliilor, respectiv termenul limită al operaţiunii: 15.03.2007. Datele au fost certificate prin aplicarea ştampilei individuale şi a semnăturii agentului vamal, care a efectuat controlul, având semnificaţia liberului de vamă.
Aplicabile sunt dispoziţiile H.G. nr.1114/2001 şi Legea nr.141/1997, coroborat cu O.G. nr.51/1997, faţă de data întocmirii declaraţiei vamale.
Se susţine că potrivit art.152 din Legea nr.141/1997 printre regimurile vamale suspensive se încadra admiterea temporară a mărfurilor, iar potrivit art.153, regimul vamal suspensiv se acorda de autoritatea vamală prin emiterea unei autorizaţii prin care se fixează condiţiile de derulare a regimului vamal.
Art.155 prevedea că regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal. Dacă regimul vamal suspensiv nu încetează în condiţiile alin. (1), taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se încasează din oficiu de birourile vamale în baza unui act constatator, iar operaţiunea se scoate din evidenţa biroului vamal. Taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se determină pe baza elementelor de taxare în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv.
Art.156 din acelaşi act normativ, în cazul modificării scopului avut în vedere la acordarea regimului vamal suspensiv titularul acestui regim este obligat să solicite biroului vamal în evidenţa căruia se află operaţiunea, dacă este cazul, acordarea unui alt regim vamal sau unei alte destinaţii vamale.
Art.157 arată că autoritatea vamală şi titularii regimurilor vamale suspensive sunt obligaţi să ţină evidenţa operaţiunilor până la încheierea acestora şi să păstreze documentele o perioadă de 5 ani de la data acordării regimului vamal suspensiv.
Art.158 prevede că pentru încheierea regimurilor vamale suspensive titularul este obligat să prezinte la biroul vamal, direct sau prin reprezentantul său, declaraţia vamală pe baza căreia s-a acordat acest regim, împreună cu documentele necesare în vederea identificării mărfurilor. În cazul în care regimul vamal suspensiv se încheie prin alt birou vamal, acesta este obligat să transmită o copie de pe declaraţia vamală biroului vamal care a acordat acest regim, în termen de 15 zile.
Sunt redate prevederile art.91-93 ale Legii nr.141/1997 şi art.95, privind regimurile vamale suspensive, care sunt operaţiuni cu titlu temporar şi au drept efect suspendarea plăţii taxelor vamale. Regimul vamal suspensiv se solicită în scris de către titularul operaţiunii comerciale. Autoritatea vamală aprobă cererea numai în cazul în care poate asigura supravegherea şi controlul regimului vamal suspensiv. Cheltuielile suplimentare ocazionate de acordarea regimului vamal suspensiv vor fi suportate de titularul operaţiunii. Prin aprobarea emisă se fixează termenul pentru încheierea regimului vamal suspensiv. Prelungirea termenului pentru încheierea regimului vamal suspensiv se face la cererea expresă şi justificată a titularului operaţiunii, cu aprobarea autorităţii vamale.
Titularul aprobării este obligat să informeze de îndată autoritatea vamală asupra oricăror modificări care influenţează derularea operaţiunii sub regimul vamal aprobat.
Regimul vamal suspensiv aprobat se încheie atunci când mărfurile primesc un alt regim vamal iar autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv atunci când titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat.
Controlul a fost efectuat cu respectarea Ordinului Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr.7521/2006 în baza ordinului de misiune din 28.04.2010, ocazie cu care s-a constatat că societatea nu a încheiat operaţiunea vamală suspensivă prin efectuarea operaţiunilor de vămuire în regim de punere în circulaţie sau export ori prin solicitarea prelungirii termenului acordat iniţial pentru încheierea regimurilor suspensive.
Reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune pentru una din modalităţile de încheiere a contractului de leasing şi nu a procedat la încheierea regimului vamal prin importul/exportul bunurilor sau prin prelungirea termenului limită prin prezentarea titularului operaţiunii vamale la biroul vamal şi întocmirea unei declaraţii corespunzătoare regimului definitiv ales pentru încheierea regimului vamal suspensiv, prezentarea bunului şi achitarea drepturilor vamale, cu consecinţa acordării liberului de vamă. Aceste operaţiuni trebuie realizate în cadrul termenului limită acordat de autoritatea vamală, ceea ce în speţă nu s-a efectuat. Ca atare, reclamanta s-a făcut vinovată de nerespectarea art.158 din Regulamentul vamal, în vigoare la data iniţierii regimului suspensiv, determinând incidenţa art.155 alin.2 din acelaşi act normativ.
Până la încheierea operaţiunilor de admitere temporară care ar fi intervenit la momentul prezentării reprezentantului societăţii la biroul vamal şi îndeplinirii formalităţilor de vămuire, bunurile se aflau sub supraveghere vamală, vânzarea, donarea, înstrăinarea acestora fiind interzisă.
Judecătorul fondului a reţinut greşit că autoritatea vamală nu a aplicat corect legea, deoarece bunurile au fost returnate firmei de leasing, fără a ţine seama de faptul că reclamanta avea obligaţia de a comunica autorităţii vamale orice eveniment care ar fi intervenit pe parcursul derulării operaţiunii suspensive.
Şi dacă s-ar trece peste acest aspect, se susţine că evenimentele invocate de parte, care ar fi împiedicat derularea contractului în mod normal, puteau constitui motive care să determine societatea să notifice acest fapt autorităţii vamale şi să solicite, în acelaşi timp, prelungirea termenului de încheiere a operaţiunilor suspensive iniţiate.
Ca atare, constatările autorităţii vamale şi măsurile dispuse de aceasta sunt legale şi temeinice, astfel că recursul este fondat.
S.C. DAS S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, invocând excepţia prescripţiei extinctive faţă de dreptul de creanţă pretins în raport de prevederile art.221 alin.3 din R.C.E.E. nr.2913/91 ţinând seama de data aderării României la U.E. şi ţinând seama că datoria a fost născută la data de 15.03.2007.
În subsidiar, solicită respingerea recursurilor având în vedere faptul că stabilirea obligaţiilor de plată au ca ipoteză existenţa unui import, care nu s-a realizat, faţă de operaţiunile juridice derulate şi de soarta contractului de leasing încheiat.
În ce priveşte majorările de întârziere, se arată că acestea au fost calculate cu încălcarea art.120 din Codul de procedură fiscală începând cu 16.03.2007 pentru o bază de calcul stabilită la 21.05.2010.
În recurs, a fost depusă la dosar notă explicativă din 19.05.2010, anexa 5 în completarea înscrisului depus la filele 84-85 dosar fond.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale aplicabile, potrivit art.257 Cod procedură civilă, Curtea constată, cu majoritate, că recursurile sunt nefondate pentru considerentele comune ce se vor expune faţă de ambele recursuri:
Pentru o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, este necesară analizarea situaţiei de fapt petrecută în derularea contractului de leasing financiar întocmit de reclamantă cu ofertantul de leasing.
Astfel, prin contractele de leasing încheiate la 1.03.2004, reclamanta în calitate de beneficiar de leasing a convenit cu ofertantul de leasing să preia bunurile menţionate în contracte în vederea folosirii pe o perioadă de 36 de luni cu termen limită la 15.03.2007 (filele 72-81 dosar fond).
Urmare a încheierii acestor contracte, au fost întocmite declaraţiile vamale din 22.04.2004 (filele 64-65), prin care a fost iniţiată operaţiunea suspensivă având ca obiect maşinile şi utilajele achiziţionate în leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând drepturi de import, în temeiul O.G. nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing.
Termenul limită al operaţiunii a fost stabilit cu ocazia îndeplinirii acestor formalităţi la 15.03.2007, dată reţinută şi în autorizaţia de admitere temporară din 15.04.2004, înregistrată la Biroul Vamal Piteşti sub nr.7665/16.04.2004 (fila 66).
La 1.03.2007, ofertantul de leasing şi reclamanta au reziliat contractele de leasing, bunurile fiind predate în custodie ofertantului de leasing Rainer Togel (fila 83 dosar fond). În procesul verbal menţionat, sunt descrise toate cele cinci bunuri, care au făcut obiectul contractelor de leasing: tractor marca Case IH typ 7220JJA0067289 an de fabricaţie 1996 (fila 72 dosar fond), maşină de erbicidat Tecnoma typ Electra/1991 (fila 74 dosar fond), tractor cu accesorii JI Case (D), typ 11T65AV/94 (fila 69 dosar fond), grapă marca Lemken typ Smaragt/1996 (fila 76 dosar fond), tractor marca Case IH typ 7120JJA0041365 an de fabricaţie 1992 (fila 71 dosar fond).
Nu a fost anunţată autoritatea vamală asupra rezilierii contractelor de leasing la data limită în care trebuia lămurit regimul suspensiv, respectiv 15.03.2007, aşa cum rezultă şi din susţinerile reclamantei.
La 1.06.2010, organele de control vamal au întocmit decizia privind regularizarea situaţiei asupra obligaţiilor suplimentare în baza procesului verbal de control din aceeaşi dată, stabilind în sarcina reclamantei suma de 274.313 lei, reprezentând TVA, taxe vamale, dobânzi compensatorii, comision vamal şi majorări de întârziere aferente.
Împotriva deciziei de regularizare a situaţiei, s-a formulat contestaţie, soluţionată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş prin decizia nr.140/26.08.2010, atacată în prezenta plângere.
În decizia susmenţionată s-a reţinut că termenul de încheiere a operaţiunii vamale derulată la 22.04.2004, expirase la 15.03.2007, fără ca reclamanta să ceară autorităţii vamale încheierea regimului vamal suspensiv. Prin urmare, organele vamale au aplicat dispoziţiile art.155 alin.2 din H.G. nr.1114/2001, constatând că societatea datorează sumele susmenţionate, ţinând seama de Ordinul M.F.P. nr.84/2007 pentru aprobarea măsurilor unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării.
Faţă de această situaţie, Curtea constată că excepţia de prescripţie întemeiată pe dispoziţiile art.221 alin.3 din Regulamentul CEE nr.2913/1992 nu poate fi primită.
Într-adevăr textul prevede că înştiinţarea debitorului nu poate avea loc după expirarea perioadei de trei ani de la data la care a fost contractată datoria vamală.
Însă, în primul rând, în preambulul regulamentului menţionat se arată că regulamentul vamal trebuie să conţină reglementările şi procedurile generale care asigură aplicarea tarifului şi a altor măsuri introduse la nivel comunitar în legătură cu comerţul de mărfuri dintre Comunitate şi ţări terţe.
În acest context, respectiv pentru operaţiunile derulate între statele din comunitate şi ţări terţe, art.4 pct.10 defineşte drepturile de import ca fiind taxele vamale şi taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri.
La data efectuării operaţiunii vamale, respectiv 22.04.2004, România era stat terţ faţă de comunitate, iar la data la care trebuia să se încheie regimul vamal suspensiv, 21.03.2007, România devenise stat membru.
Prin urmare faţă de data derulării operaţiunii vamale, regulamentul vamal menţionat, deşi aplicabil, putea fi invocat, inclusiv dispoziţia art.221, de importatorii sau exportatorii din statele membre, iar nu în favoarea importatorului din statul terţ, în speţă România, astfel că regulamentul nu poate fi reţinut ca aplicabil.
Raportat la data la care s-ar fi impus finalizarea regimului vamal suspensiv, la care România devenise membru, dispoziţia menţionată nu putea fi aplicată, prin invocare de către importatorul din România, în condiţiile în care, şi dacă s-ar ţine seama de acest moment considerându-l ca dată a efectuării operaţiunii vamale, regulamentul nu era aplicabil, deoarece dispoziţiile sale reglementează operaţiunile vamale derulate de orice stat din comunicate cu state terţe. Între statele membre (ambele implicate în operaţiunea de leasing, în speţă), nu s-ar putea admite aplicarea taxelor vamale după data aderării şi a celui de-al doilea stat, în temeiul art.25 şi urm. TCE, prin urmare dacă raportarea s-ar fi făcut la acest moment, ar fi fost imposibilă perceperea taxelor vamale, ceea ce evidenţiază în mod cert inaplicabilitatea regulamentului.
Ca atare, în speţă, termenul de prescripţie se determină în raport de dispoziţiile O.G. nr.92/2003, care în art.91 alin.2 raportat la art.1 alin.2, consacră un termen de 5 ani, de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere creanţa fiscală.
Potrivit art.155 alin.1 din Regulamentul vamal H.G. nr.1114/2001, în forma în vigoare la data întocmirii declaraţiilor vamale, regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal.
La data întocmirii declaraţiei vamale mărfurile au intrat într-un regim suspensiv astfel că până la împlinirea termenului în care trebuia încheiat acest regim vamal, nu putea curge termenul de prescripţie susmenţionat.
Ca atare, faţă de 15.03.2007, data efectuării controlului vamal, 1.06.2010, nu a depăşit termenul de prescripţie aplicabile, astfel că excepţia nu va fi reţinută.
Asupra fondului, Curtea reţine că în cauză, în ipoteza în care s-ar fi putut reţine existenţa importului, taxa nu s-ar fi raportat la valoarea bunului, însă faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, nu sunt aplicabile prevederile invocate de autoritatea vamală în decizia de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, în întâmpinarea formulată şi dispoziţiile art.27 din O.G. nr.51/1997, care reglementează operaţiunile de leasing, raportat la prevederile Ordinului M.F.P. nr.84/2007, pentru aprobarea Măsurilor unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării, în cauză nefiind vorba despre un import.
Curtea reţine că potrivit art.91 din Regulamentul vamal aplicabil în cauză, regimurile vamale suspensive sunt operaţiuni cu titlu temporar, care au drept efect suspendarea plăţii taxelor vamale, potrivit art.92 alin.2 din acelaşi act normativ, autoritatea vamală, în temeiul cererii persoanei interesate aprobând regimul vamal suspensiv şi stabilind totodată termenul pentru încheierea acestuia.
Totodată, potrivit art.155 alin.1 şi 2 din H.G. nr.1114/2001 regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal. Dacă regimul vamal suspensiv nu încetează în condiţiile alin.1, taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se încasează din oficiu de birourile vamale în baza unui act constatator, iar operaţiunea se scoate din evidenţa biroului vamal. Taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se determină pe baza elementelor de taxare în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv.
Prin urmare, legea prevede încetarea regimului suspensiv din oficiu şi stabilirea taxelor vamale de către autorităţile vamale, însă textul art.155 alin.2 teza a II-a se referă la taxele vamale şi alte drepturi de import datorate, astfel că în completarea dispoziţiei art.155 din Regulamentul vamal se vor aplica dispoziţiile legale care reglementează cuantumul taxei datorate.
Norma menţionată permite numai organelor vamale să încheie un regim suspensiv din oficiu sau să stabilească în această manieră taxele vamale, însă ţinând seama de normele care stabilesc aceste drepturi.
Autoritatea vamală încearcă să acrediteze ideea că nerespectarea termenului de încetare a regimului vamal suspensiv atrage de plano plata taxelor vamale raportat la valoarea bunurilor, independent de cum a operat sau nu un import efectiv şi fără a ţine seama de regimul juridic aplicabil în respectivul caz.
În speţă, autoritatea vamală a reţinut că potrivit art.27 alin.1 din O.U.G. nr.51/1997, în forma în vigoare la 22.04.2004, bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale.
Textul era reglementat în aceeaşi formă la 15.03.2007 la care trebuia încheiat regimul suspensiv, abrogarea sa până la data efectuării controlului (1.06.2010), neavând relevanţă pentru aplicarea în timp a legii menţionate. Astfel, prin Legea nr.241/2007, pentru abrogarea unor reglementări prin care sunt acordate scutiri sau exonerări de la plata taxelor vamale ale unor bunuri, art.27 alin.1 şi 2 din O.G. nr.51/1997 a fost abrogat, însă operaţiunile în derulare la data aderării intrau sub incidenţa scutirii de taxe, rămânând în vigoare prevederile art.27 alin.3 şi 4 din O.G. nr.51/1997, potrivit cu care în cazul în care utilizatorul, din vina societăţii de leasing sau a furnizorului, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune prevăzut în contract, privind prelungirea termenului de leasing sau achiziţia bunului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul este obligat să plătească taxele vamale la valoarea reziduală a bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului. De asemenea, în cazul achiziţionării bunurilor introduse în ţară în condiţiile alin.1 şi (2), utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.
Ca atare, în situaţia în care operaţiunea vamală ar fi fost finalizată prin rezilierea contractului din vina utilizatorului, fără însă ca bunul să fi fost restituit, în temeiul art.27 alin.3 din O.G. nr.51/1997, operaţiunea ar fi echivalat cu o operaţiune vamală pentru care taxa se raporta la valoarea reziduală a bunului, iar nu la valoarea integrală a acestuia.
De asemenea, dacă operaţiunea de leasing s-ar fi finalizat prin exercitarea dreptului de opţiune al utilizatorului în sensul achiziţionării bunurilor, acesta ar fi datorat taxa vamală, calculată la valoarea reziduală din momentul încheierii contractului cu respectarea limitei de 20% din valoarea bunului prevăzută de art.27 alin.4 din actul normativ menţionat.
Aşadar, în niciuna din situaţii nu era posibil să se considere că taxele vamale se datorează în raport de valoarea integrală de intrare a bunurilor introduse în ţară în temeiul contractului de leasing.
În speţă, însă, se constată că operaţiunea de import nu a fost finalizată, în termenul prevăzut pentru încheierea regimului suspensiv, bunurile fiind restituite ofertantului de leasing şi returnate, aşa cum se afirmă şi în contestaţia administrativ fiscală (fila 31 verso), aspect necontestat.
Autoritatea vamală susţine că taxa percepută este consecinţa neîncheierii regimului vamal suspensiv cu respectarea dispoziţiilor legale, fără însă a se ţine seama de faptul că nici o dispoziţie din Codul vamal aplicabil cazului de faţă, nu declară scadente obligaţii vamale pentru operaţiuni care nu intră sub incidenţa Codului şi cu atât mai mult, nu declară scadente obligaţii de plată mai mari decât cele prevăzute de lege, mai ales faţă de situaţia în care potrivit O.M.F.P. nr.84/2007, operaţiunile în derulare la data aderării erau scutite de taxa vamale.
Astfel, potrivit art.1.2. din Ordinul M.F.P. nr.84/2007, pentru aprobarea măsurilor unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării, la punerea în liberă circulaţie nu se datorează taxe vamale şi nici dobânzi compensatorii, cu condiţia prezentării unei dovezi privind statutul comunitar al mărfurilor.
Textul se referă la situaţia în care se încheie regimul vamal suspensiv, cu consecinţa efectuării unei operaţiuni de import, pe care o declară scutită de taxă vamală.
Cu atât mai mult nu se pot percepe taxe vamale dacă nu s-a realizat un import, aşa cum este acesta reglementat de Codul vamal aplicabil în cauză, care se referă la introducerea mărfurilor în circuitul economic, potrivit art. 48 alin. 2 lit. a) din L.nr.141/1997.
Or, aşa cum s-a reţinut mai sus şi în cazul în care operaţiunea de leasing nu se finalizează prin achiziţionarea bunurilor, acestea rămânând însă în România, situaţia echivalată cu o operaţiune de import, taxa se calculează la valoarea reziduală, potrivit art.27 alin.3 din O.G. nr.51/1997 iar nu la valoarea bunului iar în cazul în care operaţiunea se finalizează, pentru operaţiunile în curs la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit Ordinului M.F.P. nr.84/2007, nu se datorează taxe vamale pentru mărfurile cu statut comunitar, acestea intrând sub regimul definitiv fără taxe (art.1 alin.2).
Cu atât mai mult, în cazul în care bunurile au fost restituite, nu se poate ridica problema datoriei vamale, deoarece potrivit art.135 din Codul fiscal, trebuie să fie incident un import de bunuri pentru a vorbi despre exigibilitatea TVA, situaţie la care se raportează şi art.139 din acelaşi act normativ. În acelaşi sens, este şi art.67 din Codul vamal aplicabil declaraţiei în cauză, potrivit cu care taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale de import precum şi art.122 şi art.148 din H.G. nr.1114/2001, care raportează cuantumul drepturilor de import la elementele de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, dacă evident se poate vorbi despre import.
Prin urmare, taxele stabilite prin decizia de regularizare a situaţiei privind obligaţiile suplimentare nu au fost determinate ţinând seama de reglementările menţionate, astfel că şi drepturile accesorii nu pot fi percepute.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. au fost respinse recursurile ca nefondate.
7. Decizie de regularizare ANV-DJAOV. Procedura controlului ulterior. Condiţii
Art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992
Art.24, 35 şi 43 şi a Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006
Art.109 alin.6 din HG nr.1114/2011
Art.100 din Legea nr.86/2006, art.105 alin.7 din OG nr.92/2003 şi art. 24, 43 şi Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006
Câtă vreme importatorul a înscris informaţii corecte în declaraţia de valoare şi a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată şi negată ulterior, acceptarea valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primeşte fără vreo implicare responsabilă declaraţia, ci o acceptă şi din punct de vedere formal şi din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putinţa de a pretinde ulterior, în absenţa unor noi informaţii, că drepturile de import au fost greşit stabilite, iar răspunderea aparţine importatorului.
Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.
Faptul că organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art. 109 alin. 6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.
Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credinţă, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligaţii suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înţeles să îşi schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operaţiuni de import s-a încheiat.
(Decizie nr. 407/R-CONT/15.02.2012)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş, la data de 24.05.2011, reclamanta SC MMI ETS SRL a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Argeş şi Autoritatea Naţională a Vămilor solicitând instanţei să dispună anularea deciziei nr.99/29.03.2011, anularea deciziei nr.4298/09.02.2011 privind regularizarea situaţiei, anularea procesului verbal de control nr.4297/09.02.2011, anularea înştiinţării de plată nr.4491/10.02.2011, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin decizia pentru regularizarea situaţiei nr.4298/2011 s-a stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată, cu titlu de datorie vamală, în sumă de 2.702 lei, constând în accize şi TVA, fiecare cu majorări de întârziere şi dobânzi de întârziere.
Contestaţia administrativă formulată împotriva respectivei decizii precum şi a procesului verbal şi a înştiinţării de plată arătate mai sus a fost respinsă de pârâta D.G.F.P. Argeş prin decizia nr.99/2011.
Reclamanta a arătat că actele administrative contestate sunt nelegale întrucât au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data efectuării declaraţiei de valoare în vamă EU4 I nr.15325/14.02.2006; au fost emise, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale în vigoare la respectivul moment, contravin dispoziţiilor legale în vigoare la momentul efectuării controlului ulterior.
Astfel, reclamanta a arătat că procedura controlului ulterior desfăşurată de organele vamale şi în temeiul căreia au fost emise decizia pentru regularizarea situaţiei, procesul-verbal de control şi înştiinţarea de plată, a fost realizat cu încălcarea dispoziţiilor art.24, 35 şi 43 şi a Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006, care aprobă Normele Metodologice pentru realizarea supravegherii şi controlului vamal ulterior. În baza textelor legale respective echipa de control trebuia să specifice în cuprinsul procesului-verbal ordinul de control/misiune în baza căruia a fost executat controlul şi să-i aducă la cunoştinţă persoanei controlate acel ordin. În realitate, procesul-verbal de control contestat în speţă, nu conţine menţiunea privitoare la ordinul de control/misiune şi nu a fost comunicat reclamantei.
Sumele stabilite în sarcina reclamantei din respectivul proces-verbal de control au fost determinate cu nerespectarea legii în vigoare la momentul întocmirii declaraţiei vamale în detaliu şi a acceptării acesteia de către autoritatea vamală. Astfel, valorile în vamă stabilite prin declaraţiile vamale au fost calculate potrivit art.109 alin.6 din HG nr.1114/2001, art.2 din Ordinul MFP nr.687/2001 şi Deciziei nr.175/2003 emisă de Direcţia Generală a Vămilor, norme legale care prevăd modalitatea de stabilire a valorii în vamă în cazul autovehiculelor folosite.
Modalitatea de calcul prev.de art.109 alin.6 din HG nr.1114/2011 nu s-a mai aplicat din data de 04.07.2006 când Ordinul MFP nr.687/2001 a fost abrogat. Însă, importul realizat de reclamantă a fost efectuat anterior, la data de 14.02.2006.
Reclamanta a mai arătat că majorările de întârziere şi dobânzile de întârziere trebuiau calculate după expirarea termenului de plată al datoriilor suplimentare de import, potrivit art.111 Cod procedură fiscală, rap.la art.158 alin.2 din Legea nr.141/1997.
În mod eronat au calculat organele vamale majorări de întârziere şi dobânzi în temeiul art.120 alin.1 şi 7 Cod procedură fiscală, în condiţiile în care majorările de întârziere se datorează, potrivit art.1241 Cod procedură fiscală, doar pentru neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor datorate bugetelor locale.
Reclamanta a mai arătat că aplicarea majorărilor de întârziere şi a dobânzilor de întârziere de la data efectuării declaraţiei vamale – 14.02.2006 – încalcă Acordul privind aplicarea art.VII al Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, aprobat prin Decretul nr.183/1980. Câtă vreme, la data efectuării declaraţiei vamale, organele vamale au verificat şi au considerat valoarea în vamă ca fiind corectă, nu se poate considera că reclamantei i s-a deschis un „drept de apel fără penalitate” atâta timp cât între declaraţia de valoare în vamă şi valoarea în vamă determinată de organul vamal nu a existat nicio diferenţă.
Reclamanta a arătat că nu este în culpă cu privire la completarea declaraţiei vamale, atâta timp cât documentele prezentate anexat declaraţiei vamale nu au conţinut informaţii false sau incorecte şi câtă vreme nu au fost descoperite noi informaţii care să modifice declaraţia vamală, astfel încât nu-i pot fi impuse accesorii la obligaţiile vamale şi TVA.
Cu privire la TVA reclamanta a arătat că în procesul verbal de control nu s-a menţionat temeiul legal potrivit căruia s-a calculat cuantumul procentului ce se aplică la diferenţa de valoare declarată în vamă (procentul de 5,5 %, respectiv 19%).
În ce priveşte decizia pentru regularizarea situaţiei reclamanta a invocat nelegalitatea acesteia prin prisma argumentelor prezentate în raport cu procesul-verbal de control, având în vedere că decizia a fost emisă în temeiul procesului verbal.
În privinţa înştiinţării de plată reclamanta a arătat că, deşi a fost emisă în aceeaşi zi cu decizia de regularizare a situaţiei şi cu procesul verbal de control, are menţiuni cu privire la faptul că termenul de plată pentru sumele cuprinse în actele anterior precizate a expirat. Această menţiune este în contradicţie cu prevederile art.4 din Decizia de regularizare a situaţiei şi cu art.111 Cod procedură fiscală, potrivit cărora sumele stabilite ca obligaţii suplimentare şi accesorii devin scadente de la data expirării termenului prevăzut în articolele respective.
În plus, înştiinţarea de plată nu precizează data scadenţei sumelor datorate.
Reclamanta a mai arătat că a prezentat organelor fiscale, la momentul importului, toate informaţiile cu privire la bunul importat şi valoarea acestuia, astfel că organele vamale nu pot invoca existenţa unor informaţii false sau eronate pentru a calcula obligaţii vamale suplimentare. Faptul că în anul 2010 Ministerul Finanţelor a emis o adresă prin care a dato o altă interpretare dispoziţiilor legale în vigoare la data importului nu justifică reanalizarea declaraţiilor vamale.
Prin sentinţa nr.1145 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă a fost admisă în parte contestaţia precizată şi completată formulată de petentă, a fost desfiinţată decizia nr.99/2011 şi a fost admisă în parte contestaţia prealabilă, în sensul anulării în parte a procesului verbal de control nr.4297/2011 şi tot în parte a deciziei de regularizare nr.4298/2011, numai pentru 366 lei accesorii la accize şi 1.333 lei accesorii la TVA, menţinându-le în rest (pentru accize şi TVA).
A fost suspendată executarea acestor acte până la soluţionarea irevocabilă a cauzei şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că a obligat intimatele să restituie reclamantei suma totală de 1.699 lei, reţinută la data de 08.07.2011, precum şi să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată în sumă de 39,3 lei.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că, în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Codului vamal, regula este că valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, respectiv preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate. În speţă, conform facturii nr.1347/24959/06/0116/06.02.2006, preţul maşinii a fost de 7.599,99 euro, în funcţie de acesta trebuind calculate accizele şi TVA. Faptul că intimatele au folosit la calculul celor două taxe de mai sus valoarea de catalog prev. de OMFP nr.687/2001 nu poate fi imputat reclamantei, câtă vreme aceasta a anexat declaraţiei vamale depuse la 14.02.2006 factura din care reiese preţul real al autoturismului. Acest lucru reiese chiar din cuprinsul procesului verbal de control care arată că declaraţia vamală de import definitiv a fost însoţită de factura cu numărul indicat mai sus, precizându-se şi denumirea şi sediul emitentului. Prin urmare, nu reclamanta este vinovată de stabilirea unor accize şi TVA mai mici decât cele real datorate la 14.02.2006, ci intimaţii, cum chiar se recunoaşte în acelaşi proces verbal de control: „s-a stabilit în mod eronat ca valoare în vamă valoarea de catalog”.
Tribunalul a mai reţinut că s-au calculat corect ca fiind datorate de către reclamantă TVA de 787 lei şi accize de 216 lei, în ce priveşte aceste sume procesul verbal de control, decizia de regularizare a situaţiei şi cea de soluţionare a contestaţiei prealabile fiind legale şi temeinice.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se datorează pentru neachitarea la termenul de scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor de plată, conform art.119 alin.1 Cod pr.fiscală. Prin urmare, pentru suma iniţială de plată trebuie să fi fost stabilit un termen scadent, pe care reclamanta să-l fi cunoscut şi să-l fi încălcat cu bună ştiinţă. Din decizia pentru regularizarea situaţiei rezultă că majorările de întârziere s-au calculat începând cu 14.02.2006 şi până la 30.06.2010, iar dobânzile de întârziere de la 01.07.2010 la 09.02.2011 (data efectuării controlului). Deci, majorările şi penalităţile au calculat chiar de la data înregistrării declaraţiei vamale de import definitiv, deşi intimatele recunosc că reclamanta a ataşat acestei declaraţii factura fiscală din care reiese clar preţul efectiv plătit pentru autoturism.
Faptul că intimaţii au stabilit ca valoare în vamă pe cea arătată în catalog pentru marfa respectivă, conform OMFP 687/2001, în loc să calculeze ei înşişi accize şi TVA raportat la valoarea din factura anexată declaraţiei, stabilind astfel o sumă mult mai mică, nu atrage concluzia că fiind reclamanta a fost debitor de rea credinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât majorările de întârziere şi dobânzile sunt mult mai mari decât sumele stabilite ca accize şi TVA, apărând deci ca o sancţiune pecuniară foarte gravă în sarcina reclamantei pentru o eroare de calcul săvârşită de intimaţi, deoarece acestora le revine obligaţia legală de a stabili valoarea în vamă cu respectarea normelor legale în vigoare (iar nu de a prelua date prestabilite dintr-un catalog, în loc să calculeze conform algoritmului legal şi a preţului real al autoturismului).
Tribunalul a apreciat că şi în această materie trebuie făcută aplicarea principiului bunei credinţe, astfel că aceste majorări şi dobânzi de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare 4298/09.02.2011.
S-a observat că, deşi prin decizia nr.1935/R-CONT/21.09.2011 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus suspendarea executării până la pronunţarea asupra fondului cauzei, cu toate acestea la data de 08.07.2011 intimatele au reţinut din conturile reclamantei întreaga sumă prevăzută în actele contestate în speţă.
Considerând că este vorba de o plată nedatorată, tribunalul a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea intimatelor să restituie reclamantei suma de 1.699 lei (dobânzi şi majorări de întârziere la accize plus dobânzi şi majorări de întârziere la TVA), reţinută din conturile reclamantei la data de 08.07.2011, conform extraselor de cont.
În ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor fiscale, tribunalul a considerat-o ca fiind fondată în temeiul art.15 din Legea 554/2004, raportat în principal la considerentele deciziei nr.1935/R-CONT/21.09.2011 a Curţii de Apel Piteşti, precum şi văzând soluţia adoptată la principalele capete de cerere ale acţiunii. S-a apreciat că sunt îndeplinite deci atât condiţia cazului bine justificat, cât şi cea a prevenirii unei pagube iminente, greu de reparat, menţionându-se aceeaşi situaţie de fapt şi de drept reţinută în considerentele deciziei sus arătate.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.
I. Reclamanta SC MMI ETS SRL a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând următoarele:
- în mod greşit nu a constatat prima instanţă nulitatea procedurii controlului ulterior potrivit dispoz.art.100 din Legea nr.86/2006, art.105 alin.7 din OG nr.92/2003 şi art. 24, 43 şi Anexei 6 din Ordinul nr.7521/2006. Echipa de control avea obligaţia consemnării în procesul verbal de control a ordinului de control/misiunii în baza căreia se executa contractul, iar acest ordin trebuia ataşat în copie şi comunicat persoanei controlate, împreună cu procesul verbal de control. Din analiza conţinutului art.100 din Legea nr.86/2006, rezultă că efectuarea controlului ulterior al declaraţiilor putea fi făcut la oricare din persoanele enunţate la alin.2, iar nu la sediul organului vamal;
Pentru argumentele de mai sus se impunea ca prima instanţă să reţină nelegalitatea şi în privinţa deciziei pentru regularizarea situaţiei.
- în mod greşit a înlăturat prima instanţă obligaţia reclamantei numai în privinţa majorărilor, dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, reţinând că reclamanta datorează doar TVA şi accize. Valoarea în vamă a bunului importat a fost calculată conform normelor legale aplicabile la data depunerii declaraţiilor vamale EU4 I nr.15325/14.02.2006, adică în conformitate cu dispoziţiile art.109 alin.6 din HG nr.1114/2001, art.2 din OMFP nr.687/2001 şi Deciziei nr.175/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind imprimarea, utilizarea şi completarea declaraţiei vamale în detaliu, emisă de Direcţia Generală a Vămilor.
Potrivit rubricii 43 din Capitolul 3 al Deciziei nr.175/2003, în cazul autovehiculelor folosite metoda de evaluare se exceptează de la regula generală de evaluare utilizată pentru determinarea valorii în vamă, din Acordul privind aplicarea art.VII din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Calcularea obligaţiilor vamale prin raportare la valoarea tranzacţiei nu este corectă, întrucât textele legale menţionate anterior se aplicau nu doar persoanelor fizice, ci şi celor juridice, excepţia de la regula privind stabilirea valorii aplicându-se în funcţie de natura lucrului importat (autoturisme folosite).
Excepţia respectivă a fost păstrată doar în privinţa persoanelor fizice începând cu anul 2006, deci ulterior importului realizat de reclamantă, odată cu abrogarea OMFP nr.687/2001 şi a HG nr.1114/2001 şi cu intrarea în vigoare a Ordinului pentru aprobarea valorilor în vamă nr.1076/2006 şi a HG nr.707/2006.
Recurenta a mai susţinut că, la momentul importului, a pus la dispoziţia organelor vamale toate informaţiile necesare şi prevăzute de legea în vigoare la acel moment pentru a se stabili valoarea corectă a obligaţiilor vamale.
Recurenta a invocat şi faptul că, potrivit practicii Curţii Europene de Justiţie, declaraţia vamală nu este o declaraţie pe proprie răspundere a importatorului, ci implică şi responsabilitatea autorităţilor vamale dacă nu se reţine că importatorii au acţionat cu rea-credinţă. Or, în cauza de faţă, organele vamale nu au dovedit reaua-credinţă a reclamantei.
Potrivit art.243 alin.2 lit.b) din Legea nr.86/2006 – Codul vamal românesc, care transpune dispoziţiile art.220 alin.2 lit.b) din Codul vamal comunitar, nu se poate stabili ulterior o datorie vamală suplimentară dacă valoarea drepturilor legal datorate nu s-a înscris în evidenţa contabilă printr-o eroare a autorităţilor vamale, dacă eroarea autorităţilor vamale nu a putut fi detectată într-un termen rezonabil de către debitor şi dacă acesta din urmă a acţionat cu bună-credinţă, respectând toate dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare cu privire la declaraţia vamală.
Sub aspectul celor de mai sus recurenta a invocat Hotărârile Curţii Europene de Justiţie nr.250/1991, pronunţată în Cauza Hewlett-Packard, respectiv nr.348/1989 pronunţată în Cauza Mecanarte.
Recurenta a mai arătat că faptul că în anul 2010 Ministerul Finanţelor a emis o adresă prin care a dat o nouă interpretare dispoziţiilor legale în vigoare la momentul importului, nu justifică reanalizarea declaraţiilor vamale, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 421/16.01.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care s-a făcut referire la jurisprudenţa Tribunalului de Justiţie al CE (Hotărârea din 27.09.2007 pronunţată în Cauza C-409.04 Teleos/Marea Britanie), precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit faptul că autorităţile trebuie să asigure aplicarea normelor cu claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică şi incertitudine pentru subiecte de drept vizate de măsurile care însoţesc aplicarea acestor norme.
- în ce priveşte înştiinţarea de plată recurenta a arătat că în mod greşit prima instanţă nu a dispus anularea acesteia, deşi, din disp.art.41 Cod procedură fiscală, coroborate cu art.205 alin.1 şi pct.5.2 din OMFP – ANAF nr.519/2005, rezultă că aceasta este un act administrativ fiscal din categoria altor acte administrativ fiscale decât cele reprezentând titlul de creanţă. Înştiinţările de plată nu pot fi calificate drept acte de executare, ci eventual ar putea fi calificat ca act de corespondenţă administrativă.
II. Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, invocând disp.art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:
- în mod greşit a dispus prima instanţă suspendarea executării actelor emise de D.G.F.P. Argeş, în condiţiile în care respectiva măsură se ia doar în situaţii de excepţie în care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prev.de art.14 din Legea nr.554/2004. Sub acest aspect instanţa de fond nu a precizat care sunt motivele ce reprezintă un caz bine justificat de suspendare, iar paguba iminentă dificil de reparat trebuia argumentată prin sentinţă, având în vedere şi dispoziţiile deciziei nr.5191/27.10.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora simpla susţinere a faptului că reclamantul nu datorează sumele la care a fost obligat şi că executarea silită a unor obligaţii în cuantum ridicat ar perturba graf îndeplinirea celorlalte obligaţii ale reclamantului nu sunt de natură a satisface cerinţele legii în privinţa admisibilităţii cererii de suspendare.
De asemenea, prima instanţă nu a pus în vedere reclamantei depunerea unei cauţiuni, aşa cum prevăd dispoz.art.215 alin.2 Cod procedură fiscală.
- în privinţa cererii de anulare a deciziei nr.99/2011, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta datorează şi majorările de întârziere, dobânzile şi penalităţile de întârziere, având în vedere dispoziţiile art.119 alin.1 şi 4, art.120 alin.1 şi 7 şi art.1201 alin.1 şi 3 Cod procedură fiscală.
- în privinţa cheltuielilor de judecată recurenta-pârâtă a arătat că acestea nu trebuia a fi acordate întrucât nu sunt întrunite condiţiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul că D.G.F.P. nu s-a aflat în culpă procesuală. Pe de altă parte, se impunea ca reclamanta să fi câştigat irevocabil procesul pentru a pretinde cheltuieli de judecată. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a concluzionat că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli în temeiul art.274 Cod procedură civilă, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
III. Pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi în numele Autorităţii Naţionale a Vămilor, invocând dispoz.art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:
- deşi prima instanţă a dispus în mod corect respingerea acţiunii reclamantei cu privire la înlăturarea obligaţiilor de plată constând în accize şi TVA, în mod greşit a admis cererea acesteia privind majorările de întârziere şi dobânzile de întârziere. Instanţa a apreciat că în materia obligaţiilor în discuţie în speţă, trebuie făcută aplicarea principiului bunei-credinţe şi că, drept urmare, majorările şi dobânzile de întârziere ar fi datorate de către reclamantă începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă a sumelor stabilite prin decizia de regularizare nr.1876/2011.
Controlul vamal ulterior efectuat la sediul D.J.A.O.V. Argeş a constatat în reverificarea operaţiunilor vamale pe baza documentelor aflate în evidenţa autorităţii vamale şi a avut la bază prevederile art.35 şi 36 din Ordinul nr.7521/2006 şi ale art.61 alin.1 şi 2 din Legea nr.141/1997 – Codul vamal al României, înlocuite de art.100 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr.86/2006 – Codul vamal al României. Verificând documentele depuse la momentul înregistrării declaraţiei vamale în detaliu, autoritatea vamală a constatat că reclamanta a declarat eronat valoarea în vamă (baza de impozitare) ca fiind valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin OMFP nr.687/2001, iar nu valoarea de tranzacţie prin care a fost stabilit preţul bunului importat, înscris în factura externă prezentată autorităţii vamale.
Având în vedere dispoziţiile art.40 din HG nr.1114/2001 şi art.3 lit.s) din Legea nr.141/1997, reclamanta este răspunzătoare pentru conţinutul declaraţiei vamale şi pentru plasarea mărfurilor sub regimul solicitat.
Câtă vreme cuantumul datoriilor vamale a fost determinat în sarcina reclamantei potrivit art.141 şi art.148 din Legea nr.141/1997, precum şi potrivit art.214 alin.1 din Regulamentul (CEE) nr.2913/1992 al Consiliului din 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, în mod corect s-au stabilit în sarcina reclamantei şi accesorii la obligaţiile stabilite suplimentar, prin raportare la momentul înregistrării declaraţiei vamale.
Accesoriile respective au fost calculate potrivit art.119 alin.1, art.120 alin.1 şi art.1201 alin.1 Cod procedură fiscală, fiind calculate începând din ziua imediat următoare celei în care a fost înregistrată/acceptată declaraţia vamală în detaliu.
- sub aspectul suspendării executării actului administrativ, recurenta-pârâtă a arătat că tribunalul în mod greşit a reţinut că organul vamal a executat conturile reclamantei la data de 08.07.2011, deşi prin decizia nr.1935/R-Cont/21.09.2011 Curtea de Apel Piteşti dispusese suspendarea executării actelor administrative până la pronunţarea instanţei de fond. În realitate, la data de 08.07.2011 nu se dispusese suspendarea executării silite, autoritatea vamală efectuând acte de executare în baza unui titlu executoriu valabil.
Intimata-reclamantă SC MMI ETS SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâtă ca nefondate şi invocând faptul că organul vamal a interpretat greşit art.100 alin.3 din Legea nr.86/2006, precum şi celelalte texte legale invocate în recursul reclamantei.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, în raport de dispoz.art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul reclamantei este fondat, iar recursurile pârâtelor nu sunt fondate.
I. Sub aspectul stării de fapt, Curtea reţine că la data de 14.02.2006 SC MMI ETS SRL a importat un autoturism uzat Volvo V40, fabricat în anul 2003, pentru care a depus – prin comisionar în vamă - declaraţia vamală de import definitiv EU4 nr. I 15325/14.02.2006, la care a anexat factura nr. 1347/24959/06/0116/606.02.2006 în care era trecută valoarea de tranzacţie a bunului importat de 7.599,99 euro.
În baza documentelor anterior menţionate, acceptate de organele vamale, reclamanta a plătit suma de 23.282 lei cu titlu de drepturi de import.
Ulterior, la data de 9.02.2011, DJAOV Argeş a reverificat declaraţia vamală aferentă operaţiunii de import definitiv, depusă de reclamantă, şi, constatând că drepturile de import stabilite iniţial au fost calculate eronat, prin raportare la valoarea din lista de valori în vamă aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 687/2001, iar nu prin raportare la valoarea de tranzacţie înscrisă în factura externă prezentată autorităţii vamale cu ocazia efectuării importului, a stabilit drepturi vamale suplimentare constând în accize de 216 lei şi TVA de 787 lei, la care a calculat accesorii totale de 1699 lei.
Recurentele intimate şi intimata pârâtă au invocat dreptul organelor vamale de a efectua controlul ulterior, prev. de art. 61 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României în vigoare la data importului, şi dreptul de reverificare a datelor cuprinse în declaraţia vamală, prev. de art. 78 alin. 2 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din data de 12.10.1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.
Potrivit art. 61 din Codul vamal al României în vigoare la data importului „(1) Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operaţiunilor. (2) În cadrul controlului vamal ulterior, autoritatea vamală verifică orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite. Controlul se poate face la oricare persoană care se află în posesia acestor acte sau deţine informaţii în legătură cu acestea. De asemenea, poate fi făcut şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există”.
Potrivit art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992 „1. Autorităţile vamale, din proprie iniţiativă sau la cererea declarantului, pot modifica declaraţia după acordarea liberului de vamă. 2. Autorităţile vamale, după acordarea liberului de vamă şi pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţie, pot controla documentele comerciale şi datele legate de operaţiunile de import sau export, în privinţa mărfurilor în cauză sau de operaţiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Asemenea inspecţii pot fi efectuate la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunile menţionate sau al oricărei alte persoane în posesia documentului şi a datelor menţionate în scopuri comerciale. Acele autorităţi pot verifica, de asemenea, mărfurile, când este încă posibil ca ele să fie produse. 3. Atunci când revizuirea unei declaraţii sau un control ulterior indică faptul că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale, în conformitate cu orice dispoziţii prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei, ţinând seama de orice informaţii noi de care dispun”.
Din dispoziţiile legale sus citate, invocate de intimatele din cauză ca temei al dreptului de a stabili debite suplimentare în sarcina recurentei reclamante, rezultă că organele vamale pot demara un control ulterior importului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, pentru a se convinge de exactitatea datelor cuprinse în declaraţia vamală.
În exercitarea acestui drept, organele vamale pot verifica orice documente, registre şi evidenţe referitoare la mărfurile vămuite, aflate la sediul declarantului sau al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operaţiunea de import ori care se află în posesia acestor acte sau care deţine informaţii în legătură cu acestea, şi pot face şi un control fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.
Dacă în baza informaţiilor nou dobândite constată că dispoziţiile ce reglementează regimul vamal au fost aplicate pe baza unor informaţii incomplete sau incorecte, autorităţile vamale trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei.
Prin urmare, organele vamale au dreptul a face verificări suplimentare şi ulterioare importului pentru a determina dacă la momentul importului s-au stabilit corect drepturile de import, însă aceste verificări au în vedere elemente noi faţă de cele deţinute de organul vamal la data importului şi la data acceptării declaraţiei vamale formulate de importator.
Textele legale sus citate nu permit organelor vamale să reverifice documentele la care au avut acces direct la data importului şi pe baza cărora au fost stabilite iniţial drepturile de import, tocmai pentru că – de vreme ce acestea au fost în mod direct accesibile organului vamal, care a putut să aplice legea în raport de informaţiile furnizate de ele – nu mai au nevoie de o reverificare.
Prin urmare, controlul ulterior nu vizează actele pe care organul vamal le-a examinat la momentul acceptării declaraţiei vamale, ci actele la care nu a avut acces ori operaţiunile comerciale ulterioare sau starea ulterioară a mărfurilor înseşi, dar care au relevanţă în raport cu momentul naşterii datoriei vamale.
Este adevărat că, potrivit art. 78 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României la data importului în discuţie în cauză şi, respectiv, art. 40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001, valoarea în vamă se declară de importator, iar declaraţia are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat, dar aceasta nu exclude răspunderea organului vamal care acceptă şi înregistrează declaraţia vamală.
Astfel, în cazul în care importatorul prezintă organului vamal toate documentele şi informaţiile pe baza căror a determinat şi declarat valoarea în vamă, dacă organul vamal acceptă şi înregistrează declaraţia de valoare în vamă, înseamnă că acceptă corectitudinea acesteia pentru că el însuşi a verificat documentele anexate declaraţiei ori informaţiile oferite prin declaraţie.
Câtă vreme organul vamal are acces la toate informaţiile necesare pentru a accepta că valoarea în vamă a fost corect declarată, nu poate pretinde că, în baza unui control ulterior, dar în temeiul aceloraşi informaţii şi documente pe care le-a acceptat la momentul înregistrării şi acceptării declaraţiei vamale, poate stabili alte drepturi de import.
Scopul controlului ulterior este descoperirea unor informaţii noi, fie ascunse de importator la data depunerii declaraţiei de valoare în vamă, fie inexacte, fie nereale, fie inaccesibile din alte cauze organului vamal, pe baza cărora să stabilească corect drepturile de import la momentul depunerii declaraţiei de valoare în vamă.
Aşa cum s-a arătat mai sus, răspunderea importatorului în ce priveşte declaraţia de valoare în vamă priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală şi plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.
Câtă vreme importatorul a înscris informaţii corecte în declaraţia de valoare şi a anexat documente a căror autenticitate nu a fost contestată şi negată ulterior, acceptarea valorii declarate de importator atrage răspunderea organului vamal, în sensul că acesta nu primeşte fără vreo implicare responsabilă declaraţia, ci o acceptă şi din punct de vedere formal şi din punct de vedere al valorii drepturilor de import, fără putinţa de a pretinde ulterior, în absenţa unor noi informaţii, că drepturile de import au fost greşit stabilite, iar răspunderea aparţine importatorului.
În speţă, recurenta reclamantă a depus declaraţia de valoare în vamă în care a trecut toate informaţiile cu privire la bunul importat, inclusiv valoarea tranzacţiei, şi la care a anexat documentul de achiziţie al bunului în care, de asemenea, se găsea menţionată valoarea tranzacţiei. Nu s-a pretins că informaţiile respective nu erau corecte.
Deci, organul vamal a avut toate informaţiile necesare pe baza cărora a putut constata că valoarea în vamă declarată de importator a fost corect determinată şi, ca atare, a putut înregistra şi accepta declaraţia de valoare.
Faptul că, la momentul acceptării declaraţiei vamale a considerat că drepturile vamale au fost corect determinate de importator, nu îl îndreptăţeşte să îşi reconsidere poziţia invocând un alt temei de calcul al obligaţiilor vamale în virtutea dreptului de a realiza controlul ulterior.
Faptul că organul vamal a efectuat controlului vamal ulterior în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar şi a interpretat legea (art. 109 alin. 6 din Regulamentul vamal aprobat prin HG nr. 1114/2001) privitoare la stabilirea valorii în vamă a autovehiculelor şi vehiculelor folosite în altă manieră decât la momentul la care recurenta reclamantă a realizat importul, este de natură aducă atingere principiului securităţii juridice din perspectiva exigenţei interpretării unitare a legii.
Drepturile recunoscute de lege trebuie exercitate cu bună credinţă, iar acest principiu vizează inclusiv organele vamale, care nu pot stabili obligaţii suplimentare în sarcina importatorilor, pentru că au înţeles să îşi schimbe viziunea asupra interpretării unei norme de drept, ulterior ce raportul juridic vamal născut prin realizarea unei operaţiuni de import s-a încheiat.
Curtea nu va mai examina argumentele expuse de reclamantă în recursul său cu referire la netemeinicia aplicării de către intimate a altor criterii pentru stabilirea valorii în vamă, constatând că nu se mai impune aceasta de vreme ce s-a stabilit că - având în vedere cele mai sus – controlul vamal a fost nelegal efectuat.
Curtea nu va reţine ca fiind fondate argumentele reclamantei privind legalitatea efectuării controlului ulterior din punct de vedere al ordinului de control/misiunii pe care inspectorii vamali l-au avut în acest scop şi care nu a fost menţionat în procesul verbal de control şi prezentat reclamantei la momentul controlului.
Astfel, se constată că menţionarea ordinului de control/misiune în procesul verbal de control nu este privită de lege ca o condiţie esenţială, imperativă, în sensul art. 43 alin. 2 Cod procedură fiscală, pentru valabilitatea controlului şi a procesului verbal de control sub aspect formal, pentru a nu se mai verifica vătămarea reclamantei. Prin urmare, anularea poate interveni doar dacă reclamanta dovedeşte că acest aspect în sine i-a cauzat un prejudiciu, ce poate fi reparat prin anularea actului.
Or reclamanta nu a susţinut că a suferit un alt prejudiciu din faptul nemenţionării şi neprezentării ordinului de control/misiune, conform art. 24 şi 43 din Ordinul Vicepreşedintelui ANAF nr. 7521/2006, decât cel suferit prin exercitarea unui control ulterior nelegal din perspectiva dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 141/1996 şi a dispoziţiilor art. 78 din Codul Vamal Comunitar instituit prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12.10.1992, sus examinate.
Având în vedere concluzia, la care s-a ajuns în urma celor expuse mai sus, conform căreia controlul ulterior a fost nelegal efectuat, rezultă că procesul verbal de control nr. 4297/9.02.2011, decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 4298/9.02.2011 şi decizia nr. 99/29.03.2011, prin care s-a respins contestaţia administrativă, sunt nelegale, Curtea, în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., va admite recursul reclamantei şi va modifica sentinţa în sensul anulării actelor respective şi în privinţa obligaţiilor principale suplimentare (accize şi TVA).
Va menţine în rest dispoziţiile sentinţei.
Cât priveşte înştiinţarea de plată, Curtea constată că aceasta nu este un act administrativ care să poată fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, întrucât nu produce efecte prin el însuşi, nefiind nici act de impunere, nici act de executare silită potrivit Codului de procedură fiscală.
II, III. În ce priveşte recursurile formulate de pârâtele DRAOV Craiova, în nume propriu, cât şi pentru ANV, şi DGFP Argeş, Curtea va dispune respingerea acestora ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., întrucât nu pot fi percepute accesorii în condiţiile în care debitele principale au fost nelegal impuse.
Cât priveşte criticile referitoare la suspendarea executării sentinţei până soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, Curtea constată, pe de o parte, că acestea sunt tardiv invocate, având în vedere dispoziţiile art. 15 alin. 2 raportate la dispoziţiile art. 14 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, că în speţă actele sunt anulate pe fond.
Cât priveşte cheltuielile de judecată puse în sarcina DGFP Argeş şi acordate reclamantei de prima instanţă, Curtea constată că tribunalul a făcut aplicarea corectă a art. 274 C.proc.civ. în sensul că recurenta pârâtă, de vreme ce a pierdut procesul, a avut culpa procesuală cerută de textul legal respectiv pentru a suporta şi cheltuielile de judecată, care se compun din taxele de timbru aferente litigiului.
8. Contractele de vânzare cumpărare au avut ca obiect terenuri aflate în circuitul agricol cu categoria de folosinţă arabil, păşune sau fâneţe
Art. 142 alin. 2 lit. f Codul fiscal
Art. 23 al. 3 din Legea 50/1991
Art. 94 din Legea 18/1991
Cele şapte contracte de vânzare cumpărare pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a TVA au fost încheiate în anii 2007-2008, perioadă în care Codul fiscal prevedea, la art. 141 al. 2 lit. f, scutirea de TVA a livrărilor de terenuri, cu excepţia celor construibile. Acelaşi text de lege defineşte noţiunea de teren construibil ca fiind orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare.
Potrivit Legii 18/1991, în categoria terenurilor intravilane sunt cuprinse nu numai terenurile pe care sunt amplasate sau se pot amplasa construcţiile, ci şi terenurile arabile sau forestiere (art. 2 lit. d). Potrivit art. 23 al. 3 din Legea 50/1991 şi art. 94 din Legea 18/1991, terenurile destinate construirii trebuie scoase în prealabil din circuitul agricol, prin aprobarea dată în acest scop de către organul competent şi după o procedură prevăzută printr-un act normativ dat în aplicarea legii (Ordinul nr.897/798 din 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale şi al ministrului administraţiei şi internelor pentru aprobarea Regulamentului privind conţinutul documentaţiilor referitoare la scoaterea terenurilor din circuitul agricol).
În cauză, organul fiscal, căruia îi revenea sarcina de a dovedi constatările făcute prin intermediul actelor administrative emise, nu a făcut dovada că terenul a fost scos din circuitul agricol, astfel încât să poată fi considerat construibil. Simplul fapt că este situat într-o zonă în care se găsesc construcţii, ori în care este aprobată, prin PUD, realizarea de construcţii, nu îl scuteşte pe proprietar de formalităţile scoaterii din circuitul agricol, în vederea realizării de construcţii, pentru ca parcela respectivă să devină construibilă.
(Decizia nr. 608/R-CONT/29.03.2012)
Prin cererea înregistrată la data de 16.05.2011, reclamantul C. L., prin procurator B. A. N., a chemat în judecată DGFP Vâlcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea raportului de inspecţie fiscală nr. 81094/09.02.2011, a deciziei de impunere nr. 81055/09.02.2011 şi a deciziei nr. 85/19.04.2011 de soluţionare a contestaţiei administrative împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, emise de pârâtă ca fiind netemeinice şi nelegale, pentru suma de 62119 lei, reprezentând obligaţii suplimentare fiscale (TVA), aferente a şapte contracte de vânzare – cumpărare teren şi suma de 56923 lei, accesorii aferente.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în urma inspecţiei fiscale efectuată de către pârâtă, materializată prin raportul de inspecţie fiscală nr. 93108/11.11.2010, ce a stat la baza deciziei de impunere nr. 93109/11.11.2010, s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii fiscale suplimentare reprezentând TVA, în cuantum de 84571 lei, calculată pentru un nr. de 28 contracte de vânzare – cumpărare terenuri, încheiate de reclamant în perioada supusă inspecţiei fiscale, 01.05.2005 – 31.12.2009. Aceste acte au fost anulate prin decizia nr. 7/17.01.2011, emisă de pârâtă, pentru a stabili categoria de folosinţă a terenurilor ce au făcut obiectul actelor de vânzare – cumpărare, iar ca urmare a reverificării s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. 81094/09.02.2011, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 81905/09.02.2011. Prin aceasta, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei aceleaşi obligaţii fiscale, împotriva cărora reclamantul a formulat contestaţie administrativă pentru suma de 62119 lei, reprezentând TVA aferentă contractelor de vânzare – cumpărare nr.: 1997/02.07.2007, pentru care s-a calculat TVA în sumă de 2672 lei, 1322/05.05.2008 – TVA în sumă de 2794 lei, nr. 1323/05.05.2008 – TVA în sumă de 2794 lei, nr. 1365/07.05.2008 – ZVA în sumă de 5828 lei, nr. 1465/13.05.2008 - TVA în sumă 43480 lei, nr. 1713/03.06.2008 - TVA în sumă 2395 lei şi nr. 3780/28.10.2008, pentru care s-a calculat TVA în sumă de 2156 lei şi pentru suma de 56923 lei, reprezentând dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere aferente, contestaţie ce a fost respinsă ca neîntemeiată, prin decizia nr. 85/19.04.2011, emisă de pârâta DGFP Vâlcea.
Reclamantul a mai arătat că, în mod greşit, pârâta a respins contestaţia, întrucât nu datorează sumele stabilite prin actele contestate, deoarece terenurile ce au făcut obiectul celor şapte contracte de vânzare – cumpărare se aflau în circuitul agricol având categoria de folosinţă arabil, păşune sau fâneţe. Acest aspect rezultă din contractele de vânzare – cumpărare, adeverinţe de rol fiscal şi extrasele de carte funciară aflate la dosar. Livrarea acestor terenuri este scutită de taxă pe valoare adăugată, excepţie făcând livrarea terenurilor construibile potrivit legislaţiei aplicabile la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare menţionate. În acest sens invocă prevederile art. 141 alin. 2 lit. f din Codul Fiscal, art. 23 din Legea 50/91, art. 78 şi următoarele din Legea nr. 18/91, Legea nr. 350/2001, modificată, privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, regulamentul privind conţinutul documentaţiilor referitoare la scoaterea terenurilor din circuitul civil şi altele.
Pârâta DGFP Vâlcea a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, întrucât pentru operaţiunile taxabile în sumă totală de 389058 lei, în mod corect s-a stabilit TVA, în sumă de 62119 lei, aferente celor şapte tranzacţii imobiliare şi accesorii în sumă de 56923 lei. Terenurile ce au făcut obiectul acestor tranzacţii sunt terenuri construibile destinate pentru realizarea de locuinţe. Asdtfel, terenul arabil în suprafaţă de 682,13 mp, situat în intravilanul Municipiului Rm.Vâlcea, str. Lespezi pct. „Balta Fântânii” Lespezi, ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 1997/02.07.2007, este teren construibil destinat pentru realizarea de locuinţe având în vedere cele două certificate de urbanism (nr. 618/8906 din 11.04.2006 şi nr. 1890/26071 din 21.08.2006) şi hotărârea nr. 168/31.08.2006 a Consiliului Local Al Municipiului Rm.Vâlcea, prin care a aprobat Planul Urbanistic de Detaliu Goranu „Balta Fântânii” pentru realizarea de locuinţe, drept urmare pentru cota parte de 1/3 în valoare de 16733 lei ce-i revine reclamantului din această tranzacţie, s-a stabilit TVA în sumă de 2672 lei. Terenurile ce au făcut obiectul celorlalte şase contracte de vânzare – cumpărare, încheiate în anul 2008 sunt situate în intravilanul Comunei Bujoreni, punctele „În Luncă” şi „Cireşii Ilenei”, se regăsesc în zona construcţii locuinţe şi funcţiuni complementare, potrivit adreselor nr. 520917.09.2010 şi nr. 80824/21.01.2011, emise de Primăria Bujoreni, astfel că tranzacţiile efectuate cu aceste terenuri nu sunt scutite de TVA, drept pentru care, pentru cota parte de ½ ce-i revine reclamantului din valoarea tranzacţiilor în sumă de 372325 lei, s-a calculat TVA în sumă de 59447 lei. Accesoriile sunt datorate potrivit principiului de drept „accesorium sequitur principale”.
Prin sentinţa nr. 2464/29.11.2011, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de către reclamatul C. L., prin procurator B. A. N., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generala a Finanţelor Publice Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul C.L. a efectuat în perioada 01.01.2006 – 31.05.2006 tranzacţii imobiliare în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în valoare de 78.000 lei, depăşind astfel plafonul de scutire de taxa pe valoare adăugată, prevăzut de art. 152 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
În perioada următoare, reclamantul a mai efectuat tranzacţii imobiliare, printre care şi contractele de vânzare – cumpărare nr. 1997/02.07.2007, 1322/05.05.2008, nr.1323/05.05.2008, nr.1365/07.05.2008, nr. 1465/13.05.2008, nr. 1713/03.06.2008 şi nr. 3780/28.10.2008.
Ca urmare a reverificării tranzacţiei imobiliare cu caracter de continuitate derulate de reclamant în perioada 2007 – 2008, materializată prin raportul de inspecţie fiscală nr. 81094/09.02.2011, ce a stat la baza deciziei de impunere nr. 81905/09.02.2011, pârâta DGFP Vâlcea a stabilit obligaţii fiscale suplimentare pentru cele şapte contracte de vânzare – cumpărare (pentru operaţiuni taxabile în sumă totală de 389058 lei), constând în TVA în sumă de 62119 lei, la care a calcula accesoriile aferente în sumă de 56923 lei, împotriva cărora reclamantul a formulat contestaţie administrativă ce a fost respinsă ca neîntemeiată, potrivit deciziei nr. 85/19.04.2011, emisă de pârâtă.
S-a constatat că actele administrativ fiscale prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii suplimentare constând în TVA, în sumă de 62119 lei şi accesorii în sumă de 56923 lei, precum şi decizia de respingere a contestaţiei administrative sunt legale şi temeinice având în vedere următoarele:
Contractul de vânzare cumpărare nr. 1997/02.07.2007, în valoare de 50200 lei, încheiat între reclamantul C. L., P. G., P. G., în calitate de vânzători şi P. M., P. F., în calitate de cumpărători, a avut ca obiect teren arabil în suprafaţă de 682,13 mp, situat în intravilanul Municipiului Rm.Vâlcea, str. Lespezi, pct. „Balta Fântânii”, din care 1/3 din valoare îi revine reclamantului respectiv 13733 lei.
Stabilirea categoriei de folosinţă a terenului, în momentul vânzării este determinată de cele două certificate de urbanism eliberate la cererea celor trei vânzători, respectiv certificatul cu nr. 618/8906 din 11.04.2006, eliberat pentru imobil teren situat în Rm.Vâlcea, str. Lespezi, nr. 10F şi certificatul nr. 1890/26071 din 21.08.2006, eliberat pentru imobilul teren situat în Rm.Vâlcea, str. Lespezi, nr. 10F, în care se menţionează că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 600,01 mp cu cota parte indiviză din drumul de acces comun (99,89 mp), respectiv a terenului în suprafaţă de 10110,98 mp, a fost dobândit în baza mai multor operaţiuni de unificare/dezmembrare/parcelare. Astfel, în primul certificat este precizat actul de dezmembrare autentificat sub nr. 3071 din care a rezultat terenul de 600,01 mp şi 99,89 mp, cotă parte din drumul de acces, iar în cel de al doilea, actul de unificare autentificat sub nr. 2673/2005, rezultând prin alipirea într-un singur lot în suprafaţă de 110,98 mp, ambele acte fiind înscrise în contractul de vânzare – cumpărare nr. 1997/02.07.2007, care are ca obiect terenul în suprafaţă de 682 mp. La stabilirea categoriei de folosinţă a terenului s-a avut în vedere şi adresa nr. 2325/21.01.2011, precum şi extrasul de carte funciară pentru informare nr. 2326/21.01.2011, emise de OCPI Vâlcea – Biroul de Carte Funciară, din care rezultă că terenul în suprafaţă de 682,13 mp face parte din imobilul teren în suprafaţă de 7590,71 mp, înscris în cartea funciară sub nr. 21581/UAT Rm.Vâlcea, care la rândul său a rezultat din dezmembrarea terenului în suprafaţă de 10110,98 mp (actul de dezmembrare autentificat sub nr. 3071/2005), înscris în cartea funciară la nr. 18608/UAT Rm.Vâlcea.
Prin hotărârea nr. 168/31.08.2006, a Consiliului Local al Municipiului Rm.Vâlcea, s-a aprobat Planul Urbanistic De Detaliu Goranu „Balta Fântânii” (PUD), pentru realizarea de locuinţe.
Astfel, terenul în suprafaţă de 682,13 mp este un teren construibil destinat pentru realizarea de locuinţe situaţie în care în mod corect pârâta DGFP Vâlcea, pentru cota parte de 1/3 în valoare de 16733 lei ce-i revine reclamantului C. L. din tranzacţia respectivă, a stabilit în sarcina acestuia TVA în sumă de 2672 lei.
De asemenea, în perioada 05.05.2008 -28.10.2008, reclamantul împreună cu C. M. M., au încheiat în calitate de vânzători şase contracte de vânzare – cumpărare, având ca obiect parcelele de teren provenite din unificare/dezmembrarea terenului situat în intravilanul comunei Bujoreni, punctul „În Luncă şi Cireşii Ilenei”, în valoare de 7744649 lei, respectiv contractele nr. 1322/05.05.2008, nr.1323/05.05.2008, nr.1365/07.05.2008, nr. 1465/13.05.2008, nr. 1713/03.06.2008 şi nr. 3780/28.10.2008.
Reclamantul a procedat la unificarea terenurilor dobândite în timpul căsătoriei, în baza actului de unificare autentificat sub nr. 1101/2007, după care a procedat la dezmembrarea terenului unificat, potrivit actului de dezmembrare autentificat sub nr. 1840/2007.
Prin adresele nr. 5209/17.09.2010 şi 326/19.01.2011, Primăria Comunei Bujoreni a comunicat pârâtei că terenurile ce fac obiectul celor şase contracte de vânzare – cumpărare sunt situate în intravilanul comunei Bujoreni, conform PUG, fiind în zona construcţii locuinţe şi funcţiuni complementare.
Pentru aceste tranzacţii în valoare de 372325 lei, reprezentând cota de ½ din valoarea totală (744649 lei), reclamantul datorează TVA în sumă de 59447 lei, astfel că, pentru cele şapte tranzacţii imobiliare ce au făcut obiectul reverificării de către organele fiscale, reclamantul C.L., datorează TVA în cuantum de 62119 lei (2672 lei + 59447 lei), conform dispoziţiilor Legii nr. 571/2003, cu modificările ulterioare, HG nr. 44/2004, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, Legea nr. 50/2001, privind amenajarea teritoriului şi urbanismului cu modificările ulterioare şi a altor dispoziţii legale aplicabile la data efectuării fiecărei tranzacţii.
Potrivit art. 142 alin. 2 lit. f Codul Fiscal, sunt scutite de taxă operaţiunile privind livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, devenind teren construibil ca orice teren amenajat sau neamenajat pe care se pot executa construcţii conform legislaţiei în vigoare, de unde rezultă că terenurile care au făcut obiectul celor şapte contracte de vânzare cumpărare, chiar dacă nu sunt amenajate, dar pe acesta se pot executa construcţii de locuinţe, acestea aflându-se în categoria terenurilor construibile, situaţie în care tranzacţiile efectuate cu aceste terenuri nu sunt scutite de TVA, astfel că, susţinerile reclamantului în sensul că terenurile ce au făcut obiectul tranzacţiilor nu sunt amenajate pentru construcţii de locuinţe şi nu au fost scoase din circuitul agricol, nu pot fi reţinute.
Datorând obligaţiile principale ce constau în TVA, reclamantul datorează şi accesoriile aferente în cuantum de 56923 lei, calculate de pârâtă prin actele contestate, în baza principiului de drept „accesorium sequitur principale”.
Împotriva sentinţei de mai sus a formulat recurs reclamantul Cr. L., criticând-o pentru motive prevăzute de art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
În motivare, a arătat că toate contractele de vânzare cumpărare au avut ca obiect terenuri aflate în circuitul agricol cu categoria de folosinţă arabil, păşune sau fâneţe, fapt dovedit prin contractele încheiate, adeverinţe de rol fiscal şi extrase de carte funciară.
Conform art. 141 al. 2 lit. f din Codul Fiscal în vigoare la 01.01.2007, livrarea de terenuri este scutită de TVA, cu excepţia terenurilor construibile. Această prevedere transpune Art. 12 din Directiva 2006/112/CE, care prevede că teren construibil înseamnă orice teren amenajat sau neamenajat, definit ca atare de statele membre.
Legislaţia naţională, respectiv Legea 50/1991, Legea 18/1991, Regulamentul din 07.09.2005 privind conţinutul documentaţiilor referitoare la scoaterea terenurilor din circuitul agricol, Legea 350/2001 detaliază toate elementele necesare calificării unui teren ca fiind construibil.
În conformitate cu art. 2 lit. d din Legea 18/1991, în categoria terenurilor intravilane sunt cuprinse atât terenurile afectate construcţiilor cât şi terenurile agricole.
Conform art. 23 din Legea 51/1991, pentru a fi construibil, un teren trebuie să fie scos temporar sau definitiv din circuitul agricol. Abia la data de 06.07.2009, prin Legea 242/2009, legiuitorul a prevăzut că pentru terenul trecut în intravilan în baza prevederilor planului urbanistic general nu este necesară scoaterea din circuitul agricol.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat următoarele:
Critica recurentului vizează greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 141 al. 2 lit. f din Codul fiscal, rezultând dintr-o defectuoasă apreciere a probatoriului administrat în cauză.
Cele şapte contracte de vânzare cumpărare pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a TVA au fost încheiate în anii 2007-2008, perioadă în care Codul fiscal prevedea, la art. 141 al. 2 lit. f, scutirea de TVA a livrărilor de terenuri, cu excepţia celor construibile. Acelaşi text de lege defineşte noţiunea de teren construibil ca fiind orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare.
Chestiunea de a cărei dezlegare depinde modul de soluţionare litigiului este aşadar aceea de a stabili dacă terenurile ce au făcut obiectul fiecăruia din cele şapte contracte de vânzare cumpărare sunt sau nu construibile, pentru a decide dacă recurentul reclamant datora taxa pe valoarea adăugată aferentă transferului de proprietate asupra acestora.
În ceea ce priveşte primul contract de vânzare cumpărare, nr. 1997/02.07.2007, acesta are ca obiect terenul în suprafaţă de 682,13 lei mp situat în intravilanul Mun. Rm. Vâlcea, str. Lespezi, pct. Balta Fântânii.
La stabilirea categoriei de folosinţă a acestui teren, instanţa de fond a avut în vedere, ca şi organul fiscal, menţiunile din certificatele de urbanism 1890/21.08.2006 şi nr. 618/2006 (numai primul dintre acestea fiind depus la dosarul cauzei, filele 122-123 dosar fond)., adresa 2325/2011 (fila 119 dosar fond) şi extrasul de carte funciară nr. 2326/2011 (fila 120), emise de OCPI Vâlcea – Biroul de Carte Funciară, precum şi Hotărârea 168/2006 a Consiliului Local Rm. Vâlcea (fila 124).
Prima instanţă a considerat că din aceste acte rezultă că terenul din punctul „Balta Fântânii” este construibil, însă curtea constată că această concluzie este rezultatul unui raţionament greşit.
Astfel, Curtea a constatat că certificatul de urbanism atestă, ca regim juridic, situarea terenului respectiv în intravilan, iar ca regim economic, situarea în „zonă de locuinţe individuale şi colective, anexe gospodăreşti şi grădini cultivate pentru consum propriu”, aprobându-se prin planul urbanistic de detaliu al zonei - Hotârârea Consiliului Local Rm. Vâlcea nr. 168/2006 - realizarea de locuinţe în acea zonă.
Cu toate acestea, în extrasul de carte funciară nr. 2326/21.01.2011 se stipulează în mod expres şi neechivoc că terenul în suprafaţă de 682 mp din punctul „balta Fânânii” face parte din categoria de folosinţă arabil. (fila 121)
Între cele două categorii de acte, şi anume certificatul de urbanism şi PUD-ul, pe de o parte, şi extrasul de carte funciară, pe de altă parte, nu există nicio contradicţie; în plus, se constată că, deşi şi-au întemeiat constatările şi pe menţiunile acestui din urmă înscris, atât organul fiscal cât şi prima instanţă au ignorat menţiunea expresă cu privire la categoria de folosinţă a terenului, conţinută în Anexa 1 la partea I, nemotivând în nici un fel care sunt motivele pentru care o consideră nereală.
S-a considerat că situarea terenului într-o zonă pentru care s-a aprobat construirea de locuinţe, şi în care sunt realizate locuinţe, îi conferă acestuia în mod automat atributul de a fi construibil, ignorându-se cadrul legislativ în vigoare la acea dată cu privire la această noţiune.
După cum prevăd dispoziţiile citate mai sus ale art. 141 al. 2 lit. f din Codul fiscal, calificarea de „construibil” trebuie să rezulte din lege.
Sub acest aspect, curtea a reţinut că, potrivit Legii 18/1991, în categoria terenurilor intravilane sunt cuprinse nu numai terenurile pe care sunt amplasate sau se pot amplasa construcţiile, ci şi terenurile arabile sau forestiere (art. 2 lit. d). Potrivit art. 23 al. 3 din Legea 50/1991şi art. 94 din Legea 18/1991, terenurile destinate construirii trebuie scoase în prealabil din circuitul agricol, prin aprobarea dată în acest scop de către organul competent şi după o procedură prevăzută printr-un act normativ dat în aplicarea legii (Ordinul nr.897/798 din 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale şi al ministrului administraţiei şi internelor pentru aprobarea Regulamentului privind conţinutul documentaţiilor referitoare la scoaterea terenurilor din circuitul agricol).
În cauză, organul fiscal, căruia îi revenea sarcina de a dovedi constatările făcute prin intermediul actelor administrative emise, nu a făcut dovada că terenul a fost scos din circuitul agricol, astfel încât să poată fi considerat construibil. Simplul fapt că este situat într-o zonă în care se găsesc construcţii, ori în care este aprobată, prin PUD, realizarea de construcţii, nu îl scuteşte pe proprietar de formalităţile scoaterii din circuitul agricol, în vederea realizării de construcţii, pentru ca parcela respectivă să devină construibilă..
Dimpotrivă, reclamantul a făcut dovada, prin extrasul de carte funciară, că şi în 2011 terenul face parte din categoria de folosinţă arabil, aşa cum se menţionase şi în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1997/02.07.2007 (filele 70-71 dosar fond).
Celelalte şase contracte de vânzare cumpărare, toate încheiate în anul 2008, au ca obiect terenuri situate în intravilanul com. Bujoreni, jud. Vâlcea, în punctul „În Luncă şi Cireşii Ilenii”. În fiecare dintre aceste contacte de vânzare cumpărare se menţionează că parcelele fac parte din categoria de folosinţă arabil, calificare care rezultă din extrasele de carte funciară eliberate în anul 2008 şi care au stat la baza întocmirii contractelor respective.
Cu toate acestea, organul fiscal a reţinut că, din adresele emise de Primăria com. Bujoreni nr. 5209/2010 şi nr. 326/2011 (filele115, 117 dosar fond) ar rezulta că terenurile respective sunt construibile, punct de vedere împărtăşit şi de instanţa de fond.
Totuşi, curtea a constatat că, prin adresele respective, Primăria atestă numai că terenurile sunt situate în zona de construcţii locuinţe.
Or, din analiza cadrului legislativ efectuată în cele ce preced, atunci când a fost a fost cercetată categoria de folosinţă a terenului ce face obiectul primului dintre contracte, a reieşit că situarea într-o astfel de zonă nu îi conferă automat oricărei parcele de teren însuşirea de a fi construibilă, câtă vreme nu este aprobată în condiţiile şi de către organele prevăzute de lege scoaterea din circuitul agricol, ceea ce, nici cu privire la aceste şase parcele de teren, nu s-a făcut dovada că s-ar fi întâmplat.
Dimpotrivă, adeverinţa nr. 1447/04.03.2011 (fila 95 dosar fond) emisă de către Primăria com. Bujoreni atestă faptul că între anii 2005-2010 recurentul reclamant a fost înregistrat în Registrul Agricol al acestei comune numai cu terenuri categoria de folosinţă arabil, atât în punctul „În Luncă şi Cireşii Ilenii”, cât şi în alte locaţii.
Or, pentru motivele expuse mai sus, un teren arabil nu poate fi calificat construibil câtă vreme nu a intervenit scoaterea acestuia din circuitul agricol.
De aceea, Curtea a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit probatoriul şi a dat o interpretare eronată prevederilor legale incidente, atunci când a calificat terenurile ce fac obiectul celor şapte contracte de vânzare-cumpărare ca fiind construibile.
În consecinţă, livrările efectuate prin intermediul acestor acte se încadrează în categoria celor scutite de TVA, în baza prevederilor art. 141 al. 2 lit. f din Codul fiscal, astfel că decizia de impunere a fost în mod nelegal emisă.
Aşa fiind, în baza art. 312 C. proc.civ. a fost admis recursul şi modificată sentinţa în sensul că pe fond a fost admisă cererea şi s-a dispus anularea Deciziei nr.85/19.04.2011, date în soluţionarea contestaţiei administrative şi a Deciziei de impunere nr.81094/09.02.2011, emise de pârâtă.
9. Contestaţie administrativă. Obiectul învestirii organului de soluţionare a contestaţiei. Limitele învestirii instanţei
Art. 206 al. 1 lit. c şi d, art. 213 al. 1 din OG 92/2003
1.În virtutea dispoziţiilor legale care instituie obligativitatea procedurii administrative (art. 205 şi urm. din C.pr.fisc.), şi controlul judecătoresc al actelor administrative în discuţie este cantonat la aceleaşi aspecte care au format obiectul contestaţiei, neputând fi extins, omisso medio, la altele, care nu au făcut obiectul învestirii organului de soluţionare a contestaţiei.
De aceea, constatând că instanţa de fond a fost legal învestită numai în raport cu actele şi cu aspectele invocate în contestaţia administrativă, curtea va analiza în calea de atac numai acele motive de recurs care se încadrează în aceste limite ale obiectului învestirii, având în vedere principiul disponibilităţii.
2. Neexistând nicio dovadă a înregistrării ei la Parchet, şi nici o altă probă din care să rezulte că pe rolul organelor de urmărire penală se află în curs de soluţionare cauza având ca obiect tranzacţiile considerate fictive, simpla redactare a plângerii nu poate fi luată în considerare sub aspectul aplicării art. 214 al. 1 lit. a din OG 92/2003.
(Decizia nr. 727/09.03.2012)
La data de 08 decembrie 2010, reclamanta S.C. Z. S.R.L., prin reprezentantul său legal D I a chemat în judecată DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE VÂLCEA, cu sediul în Rm. Vâlcea, strada G-ral Magheru, nr.17, judeţul Vâlcea, solicitând instanţei de contencios administrativ ca prin hotărârea ce o va pronunţa să anuleze: Raportul de inspecţie fiscală nr.85463/28 aprilie 2010; Decizia de impunere nr.518/24 aprilie 2010; Decizia nr.95/25 iunie 2010 cu privire la pct.1 şi 3 din Decizia de impunere nr.518/24 aprilie 2010; Dispoziţia nr.712/27 aprilie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi Decizia nr.23/31 mai 2010.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin Raportul de inspecţie fiscală nr.85463/28 aprilie 2010 şi Decizia de impunere nr. 518/27 aprilie 2010, au fost stabilite obligaţii de plată suplimentare în sarcina petentei constând în impozit pe profit suplimentar – 25.037 lei şi T.V.A., în cuantum de 25.239 lei, la care s-au calculat majorări de întârziere în cuantum de 8.505 lei şi respectiv 11.158 lei.
De asemenea, a arătat că prin Dispoziţia nr.712 din 27 aprilie 2010 s-a dispus, printre altele, corectarea declaraţiilor informative privind achiziţiile şi livrările pe teritoriul naţional, cod 394 pentru perioada 01 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2009, măsuri care sunt nelegale.
Contestaţia formulată împotriva raportului de inspecţie fiscală nr.85463/28.04.2010, a deciziei de impunere nr.518/27.04.2010 şi a dispoziţiei nr.712/27 aprilie 2010 a fost respinsă prin decizia nr.95/25 iunie 2010, pentru suma de 25.927 lei, iar pentru suma de 41.726 lei s-a dispus refacerea raportului de inspecţie fiscală. De asemenea, prin decizia nr.23/31.10.2010 s-a respins contestaţia privind măsurile dispuse prin decizia nr.712/24.04.2010.
Măsurile dispuse de organul de control nu respectă dispoziţiile art.6 şi 7 din Codul de procedură fiscală întrucât nu s-a stabilit dacă cheltuielile cu materiile prime – materiale de construcţii, aprovizionate prin cele 26 de facturi fiscale emise de S.C. M. S.A. sunt reale şi în ce măsură acestea se regăsesc în serviciile prestate de către agentul economic.
Mai mult, constatările organului fiscal sunt nelegale şi incomplete, întrucât nu a avut în vedere evidenţa contabilă reală a petentei, ci numai prezumţia că materialele menţionate în cele 26 de facturi, nerecunoscute de S.C. M. S.A., nu ar fi intrat în mod real în patrimoniul acesteia.
Prejudiciul la care se referă organul fiscal nu există în realitate, iar obligaţiile fiscale stabilite suplimentar la bugetul consolidat al statului nu sunt datorate de către petentă pe considerentul că cele 26 de facturi au fost înregistrate în contabilitate şi ca atare, trebuie luate în calcul la stabilirea veniturilor şi cheltuielilor.
Faţă de cele menţionate, reclamanta a considerat că actele administrativ-fiscale sunt nelegale pentru suma de 19.654 lei, dedusă din cele 26 de facturi fiscale, emise de S.C. M. S.A.; 1.945 lei – aferent stocului de materii prime scăzut din gestiunea referitoare la anul 2008 şi 3.148 lei – materiale înregistrate în contul de cheltuieli de investiţii pentru punctul de lucru Oteşani, lucrare realizată în regie proprie.
Prin întâmpinarea (note de şedinţă) de la filele 161-165 dosar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată, întrucât actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită sunt emise cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin sentinţa nr. 2305/22.11.2011, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. Z. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Criticile aduse de reclamantă, cu privire la actele administrativ-fiscale menţionate, sunt neîntemeiate întrucât în mod corect organul fiscal prin raportul de inspecţie fiscală şi procesul verbal de constatare a reţinut că un număr de 26 facturi emise de S.C. M. S.A. au fost înregistrate nelegal în evidenţa contabilă creându-se un prejudiciu în sumă de 41.726 lei, din care T.V.A. – 19.654 lei; majorări T.V.A. – în sumă de 4.899 lei; impozit pe profit în sumă de 12.946 lei şi majorări de întârziere impozit pe profit în sumă de 4.227 lei.
Facturile fiscale înregistrate în evidenţa contabilă a S.C. Z. S.R.L. ca fiind emise de S.C. M. S.A. nu sunt identice cu cele procurate de acest agent economic de la distribuitorul autorizat întrucât furnizorul nu recunoaşte tranzacţiile efectuate din aceste documente, iar plata contravalorii acestor facturi s-a efectuat de către o persoană fizică ce a adus marfa şi nu la casieria S.C. M. S.A.
Atât furnizorul cât şi cumpărătorul nu recunosc mijloacele de transport cu care a fost transportată marfa şi nici persoanele care au fost înscrise ca delegaţi în facturi, iar în evidenţa contabilă a S.C. Z. S.R.L. sunt înregistrate şi alte facturi emise de S.C. M. S.A. sau alţi operatori economici care au ca obiect achiziţia de materiale de construcţie identice.
Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, privind tranzacţiile cu SC M. SA, dispusă de intimată, este întemeiată, potrivit art.214 alin.1 lit.”a” din O.G. nr.92/2003 . În cauza dedusă judecăţii acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă, întrucât cauza materială a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii sau existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar soluţionarea acţiunii civile este condiţionată de soluţionarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei.
Măsura de neacordare a deductibilităţii cheltuielilor cu amortizarea în sumă de 9090 lei şi stabilirea unei diferenţe suplimentare de impozit pe profit în sumă de 1454 lei şi majorări de întârziere în sumă de 832 lei este justificată, întrucât, începând cu luna decembrie 2006, agentul economic a calculat amortizarea lineară pentru instalaţia de produs BCU, în valoare de 17.689 lei, fără T.V.A., achiziţionată în luna noiembrie 2006, fără a obţine produse finite cu utilajul respectiv, situaţie în care nu beneficiază de dreptul de deducere la calculul profitului impozabil pentru suma menţionată.
Referitor la diferenţa suplimentară de impozit pe profit în sumă de 10.637 lei şi majorări de întârziere în sumă de 3446 lei, precum şi T.V.A în sumă de 5585 lei şi majorări de întârziere în sumă de 6259 lei ele se justifică ca urmare a faptului că în perioada 01 ianuarie 2008 – 30 iunie 2008 s-au consumat materiale şi întocmit situaţii de lucrări, şi ca atare nu au fost efectuate în luna decembrie 2007 când s-a întocmit factura pentru încasarea contravalorii înainte de terminarea lucrărilor.
În ceea ce priveşte concluziile la care ajunge expertul A. F. în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză (f. 198-210) instanţa reţine că acestea nu sunt de natură a înlătura constatările organului fiscal, cât timp operaţiunile menţionate în facturile emise de S.C. M. S.A. nu sunt reale.
Faptul că acestea au fost înregistrate în contabilitate nu justifică înlăturarea obligaţiilor fiscale la care a fost obligat agentul economic, din moment ce nu există concordanţă între evidenţa scriptică şi cea faptică.
Împotriva sentinţei nr.2305/22.11.2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, de mai sus a formulat recurs reclamanta SC Z. SRL, criticând-o pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate, solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele în temeiul art.3041 Cod procedură civilă.
Recurenta critică sentinţa pentru următoarele motive:
2. Sentinţa nu cuprinde motivele pentru care instanţa a respins capătul nr.3 din acţiune, referitor la nelegalitatea respingerii contestaţiei ca nemotivată pentru suma de 25.927 lei (art.1 din Decizia nr.95/2010).
Cu privire la această soluţie, decizia este în mod evident nelegală în condiţiile în care contestaţia formulată viza toate sumele stabilite suplimentar prin raportul de inspecţie fiscală. Ca organ de jurisdicţie, intimata avea obligaţia verificării legalităţii şi temeiniciei raportului de inspecţie contestat, chiar dacă motivarea contestaţiei nu era pe deplin cuprinzătoare, obligaţie corelativă dreptului la contestaţie al contribuabilului. Activitatea organului de jurisdicţie trebuia să fie una onestă, având în vedere că, chiar şi în situaţia unei motivări incomplete sau confuze a contestaţiei, avea obligaţia să solicite lămuriri, câtă vreme fusese contestată întreaga creanţă stabilită suplimentar.
Or, prin actul 1 din decizie, intimata s-a mulţumit să respingă formal contestaţia ca nemotivată, soluţie care, nu este în concordanţă cu obligaţiile intimatei în calitatea sa de organ de jurisdicţie, iar instanţa de fond în mod nelegal nu a analizat această critică.
3. Sentinţa este netemeinică şi nelegală cu privire la respingerea aceluiaşi capăt nr.3 din acţiune cu privire la măsura suspendării soluţionării contestaţiei pentru suma totală de 41.726 lei (art.3 din Decizia nr.95/2010).
Instanţa a respins această critică cu motivarea că este întemeiată pe dispoziţiile art.214 alin.1 lit. a di OG nr.92/2003 şi că soluţionarea acţiunii civile este condiţionată de soluţionarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei.
Recurenta arată că a criticat măsura suspendării, ca fiind aplicată abuziv, deoarece legiuitorul a reglementat măsura „suspendării”, prevăzută de art.214 alin.1 Cod procedură fiscală, doar ca o posibilitate pentru organul de soluţionare a contestaţiei şi nu ca o obligaţie, această măsură aplicându-se în funcţie de elementele concrete ale fiecărei cauze în care s-a formulat plângere penală.
Potrivit considerentelor deciziei atacate, dar şi procesului – verbal din 22.04.2010, organul de inspecţie a formulat plângere penală pentru fapta prevăzută de art.9 litera c) din Legea nr.241/2005, care se referă la evidenţierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale. De asemenea, se mai arată în decizia contestată că asupra realităţii operaţiunilor şi asupra prejudiciului trebuie să se pronunţe mai întâi organele de cercetare penală, or, nu există nici un prejudiciu deoarece obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin raportul de inspecţie şi decizia de impunere au fost încasate de pârâtă la bugetul statului. Realitatea operaţiunilor trebuia şi putea fi stabilită de organul de inspecţie, prin probele prevăzute de lege, lucru pe care nu l-a făcut şi care a constituit un motiv al formulării acţiunii.
Recurenta susţine că sentinţa este contrară probelor administrate, deoarece realitatea operaţiunilor a fost dovedită prin expertiza întocmită în cauză, stabilindu-se că materialele aprovizionate prin cele 26 de facturi au fost înregistrate în gestiunea societăţii şi încorporate în lucrările executate, lucrări pentru care s-a încasat preţul şi s-au plătit taxele şi impozitele. Pe de altă parte, din punct de vedere al obligaţiilor fiscale, interesa realitatea operaţiunilor realizate de persoana juridică, iar nu săvârşirea infracţiunii de către făptuitorul persoană fizică (cercetarea penală vizează săvârşirea infracţiunii de către subiectul activ care, potrivit doctrinei, nu poate fi decât calificat, adică persoana fizică cu atribuţii financiar – contabile, ci nu societatea).
Recurenta arată că măsura suspendării o vatămă, atât prin faptul nesoluţionării contestaţiei sale într-un termen rezonabil cu consecinţa menţinerii stării de incertitudine pe o perioadă nedeterminată, precum şi prin privarea societăţii pe durată nedeterminată de sumele încasate prin poprire (creanţele stabilite suplimentar).
Consideră, aşadar, sentinţa nelegală deoarece, fiindu-i respinsă acţiunea sub acest aspect, i-a fost încălcat dreptul de acces efectiv la o instanţă şi de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum sunt reglementate prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
4. Sentinţa este nelegală şi cu privire la respingerea capetelor nr.1 şi 2 din acţiune, prin care a atacat „Raportul de inspecţie fiscală” nr.85463/28.04.2010 şi „Decizia de impunere” nr.518/27.04.2010.
Nelegalitatea sentinţei constă, în primul rând, în faptul că instanţa de fond nu a respins, motivat, niciunul din motivele pe care s-a întemeiat acţiunea recurentei – reclamante, respingând-o la fel de formal cum a procedat şi organul cu activitate jurisdicţională. De altfel, întreaga motivare a sentinţei cuprinde numai argumentele regăsite în actele administrativ – fiscale atacate, iar criticile şi motivele invocate fiind ignorate în totalitate de instanţa de fond.
Sentinţa este profund nelegală şi din cauza faptului că, deşi au fost înlăturate anumite cheltuieli realizate de noi pentru producerea de venit, nu au fost înlăturate şi veniturile realizate în baza acestor cheltuieli, aşa cum s-a evidenţiat în expertiza efectuată în cauză.
De asemenea, sentinţa este nelegală şi în privinţa celorlalte obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi TVA, cu privire la care nici instanţa şi nici organele fiscale nu au înlăturat, motivat, criticile reclamantei recurente privind greşita aplicare a legii.
4. Cu privire la anularea „Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală” nr. 712/20101 şi a Deciziei nr. 23/2010, a arătat că cererea recurentei se referă numai la măsurile dispuse în legătură cu constatările fiscale în raport de care a atacata şi Raportul de inspecţie fiscală, respectiv măsurile dispuse cu privire la corectarea declaraţiilor informative, cod 394, cu privire la cele 26 de facturi în discuţie.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 c.p.c., curtea a reţinut că procedura de contestare a actelor administrativ fiscale este cea prevăzută în Titlul IX din OG 92/2003 şi presupune parcurgea procedurii administrative prealabile sesizării instanţei reglementată de aceste dispoziţii legale.
Procedura are caracter obligatoriu, aspect care implică şi pe acela că actul administrativ poate fi supus cenzurii instanţei dacă şi numai în măsura în care a făcut obiectul contestării în procedura specială prevăzută de art. 205 şi urm. C.pr.fisc.
Raportând aceste consideraţii la cazul de faţă, curtea constată că în preambulul contestaţiei depuse la 27.05.2010 la DGFP Vâlcea de către petenta SC ZANDIR SRL se face referire la Raportul de inspecţie fiscală din 23 aprilie 2010; Decizia de impunere nr.518/27 aprilie 2010; procesul verbal încheiat la data de 22.04.2010 la SC ZANDIR SRL, Dispoziţia nr.712/27 aprilie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală , precum şi la anularea măsurii de corectare a declaraţiilor informative cod 394.
Motivarea contestaţiei administrative se referă însă la două aspecte, după cu urmează:
Unul priveşte tranzacţiile efectuate având cu SC M. SA, considerate de organele fiscale ca nereale, ceea ce a determinat calcularea de obligaţii fiscale suplimentare privind TVA şi impozit pe profit.
Celălalt aspect al contestaţiei priveşte considerarea ca nedeductibile a cheltuielilor cu amortizarea pentru instalaţia de produs BCU, cu privire la care organele fiscale au constatat că, până la data controlului, nu s-au înregistrat în evidenţa contabilă produse finite realizate cu această instalaţie.
Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că, în virtutea dispoziţiilor legale care instituie obligativitatea procedurii administrative (art. 205 şi urm. din C.pr.fisc.), şi controlul judecătoresc al actelor administrative în discuţie este cantonat la aceleaşi aspecte care au format obiectul contestaţiei, neputând fi extins, omisso medio, la altele, care nu au făcut obiectul învestirii organului de soluţionare a contestaţiei.
De aceea, constatând că instanţa de fond a fost legal învestită numai în raport cu actele şi cu aspectele invocate în contestaţia administrativă, curtea a analizat în calea de atac numai acele motive de recurs care se încadrează în aceste limite ale obiectului învestirii, având în vedere principiul disponibilităţii.
Astfel, prin Dispoziţia nr. 712/27.04.2010 organele de inspecţie fiscală cod 394 pentru perioada 01.01.2007 – 31.12.2009 au dispus luarea măsurilor ce se impun în vederea corectării declaraţiilor informative cod 394 şi în vederea inventarierii generale a patrimoniului. Deşi este menţionată în partea introductivă a contestaţiei administrative, totuşi măsurile dispuse prin intermediul acesteia nu au fost contestate în mod efectiv, prin arătarea motivelor pentru care petenta le consideră nelegale. De aceea, în mod corect organul care a soluţionat contestaţia administrativă împotriva acestei dispoziţii, prin Decizia nr. 23/20101, a constatat că motivele invocate de petentă nu se referă şi la acest act şi nu au legătură cu măsurile dispuse prin acesta.
De aceea, neputând fi supus judecăţii mai mult decât a fost supus contestării în procedura administrativă, curtea constată că soluţia de respingere a contestaţiei este corectă, prin raportare la motivele invocate în aceasta.
Acelaşi raţionament este valabil şi cu privire la art. 1 din Decizia 95/2010, prin care s-a soluţionat contestaţia petentei cu privire la suma de 25.927 lei.
Această sumă reprezintă diferenţa dintre suma totală pentru care s-a emis Decizia de impunere nr. 95/2010, şi sumele la care se referă motivarea contestaţiei administrative.
Astfel, prin art. 2 din Decizia 95 s-a admis acea parte din contestaţia petentei pentru suma de 2286 lei care priveşte acordarea deductibilităţii pentru instalaţia de produs BCU, iar prin art. 3 s-a dispus soluţia suspendării pentru suma de 41.726 lei, rezultată din considerarea ca fictive a tranzacţiilor efectuate cu SC M. SA.
De aceea, câtă vreme motivele invocate în contestaţia administrativă privesc numai aceste aspecte, în mod corect organul de soluţionare a contestaţiei a respins contestaţia ca nemotivată cu privire la diferenţa de 25.927 lei, în aplicarea prevederilor art. 206 al. 1 lit. c şi d, art. 213 al. 1 din OG 92/2003. Motivele invocate ulterior, în cererea de chemare în judecată adresată instanţei, ori în cererea de recurs, nu pot fi luate în considerare, pentru motivele ce au fost expuse în cele ce preced.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că intimata, precum şi prima instanţă, ar fi trebuit să verifice legalitatea deciziei chiar dacă motivarea contestaţiei nu era pe deplin cuprinzătoare, şi să solicite lămuriri, câtă vreme fusese contestată întreaga creanţă. În primul rând, examinând conţinutul contestaţiei (fila 217 dosar fond), nu rezultă că a fost contestată întreaga sumă stabilită prin decizia de impunere, faptul că sunt enumerate sumele stabilite prin aceasta neavând în mod necesar o atare semnificaţie.
În alt doilea rând, nu se poate imputa organului fiscal lipsa rolului activ în solicitarea de clarificări ori completări, de vreme ce contestaţia se referă, strict, la anumite aspecte, cu privire la care s-a considerat, pe bună dreptate, că nu sunt necesare clarificări şi completări. Rolul activ nu se poate exercita decât în interiorul limitelor impuse de obiectul contestaţiei, strict delimitat, potrivit principiului disponibilităţii.
În ceea ce priveşte soluţia dată asupra sumei de 41.726 lei – art. 3 din Decizia nr. 95/2010, curtea constată că organul de soluţionare a contestaţiei şi-a întemeiat măsura suspendării pe prevederile art. 214 al. 1 lit. a din OG 92/2003.
Instanţa de fond a concluzionat, cu privire la această parte a contestaţiei, că măsura dispusă de organele fiscale este legală, acţiunea civilă având întâietate faţă de cea penală, motivându-ţi soluţia pe faptul formulării plângerii penale nr. 85796/04.05.2010.
Cu toate acestea, plângerea nu a fost depusă în dosarul de fond, ci, la solicitarea instanţei de recurs, a fost depusă cu prilejul judecăţii căii de atac.
Însă, neexistând nicio dovadă a înregistrării ei la Parchet şi nici o altă probă din care să rezulte că pe rolul organelor de urmărire penală se află în curs de soluţionare cauza având ca obiect tranzacţiile considerate fictive, simpla redactare a plângerii nu poate fi luată în considerare sub aspectul aplicării art. 214 al. 1 lit. a din OG 92/2003.
De aceea, curtea, constatând că nu se poate pronunţa asupra criticilor din cererea de recurs referitoare la realitatea sau fictivitatea tranzacţiilor derulate cu SC M. SA, întrucât aceasta ar presupune exercitarea controlului judecătoresc asupra unui aspect care nu a fost soluţionat de către organul ce a soluţionat contestaţia administrativă, a admis recursul şi a modificat soluţia primei instanţe cu privire la această parte a contestaţiei. A anulat, în parte, decizia nr.95/25.06.2010, emisă de DGFP Vâlcea – art.3 - şi a obligat pârâta la soluţionarea contestaţiei administrative pe fond, pentru suma menţionată – 41.726 lei.
10. Suspendarea efectelor unui preaviz de eliberare din funcţie. Excepţia lipsei calităţii procesuale a Gărzii Financiare – Secţia judeţeană. Excepţia inadmisibilităţii. Lipsa caracterului de act administrativ
Art. III al. 3, art.5 alin.1 din HG 566/2011
Art. 99 al. 3 din Legea 188/1999,
Art.1 alin.1 şi art.2 lit.c din Legea nr. 554/2004
1.Potrivit art. 5 al. 1 din HG 566/2011, secţiile judeţene şi Secţia Municipiului Bucureşti au devenit unităţi teritoriale ale Gărzii Financiare, fără personalitate juridică, în subordinea Comisariatului General.
Lipsa personalităţii juridice nu constituie un impediment pentru ca o instituţie publică să stea în judecată în procesele de contencios administrativ, în care relevantă este capacitatea de drept administrativ, iar nu cea de drept civil, numai aceasta din urmă fiind legată de personalitatea juridică.
Cu toate acestea, intenţia legiuitorului a fost ca, în litigiile în care calitatea de parte ar reveni, potrivit criteriului organului de la care emană actul, secţiilor judeţene, aceasta să fie transmisă, în baza actului normativ, de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern, Comisariatului General. În acest sens, art. III al. 3 din HG 566/2011 prevede că, pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, Comisariatul General al Gărzii Financiare se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale secţiilor judeţene şi ale Secţiei Municipiului Bucureşti ale Gărzii Financiare şi dobândeşte calitatea procesuală a acestora, începând cu data intrării în vigoare a acestei hotărâri, 09.06.2011.
A fortiori, pentru litigiile pornite după intrarea în vigoare a actului normativ, cum este cazul prezentei cauze, calitatea procesuală revine Comisariatului General al Gărzii Financiare, ca urmare a transmisiunii calităţii procesuale ce a avut loc ope legis.
2. Potrivit art. 99 al. 3 din Legea 188/1999, în cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.
Printr-un atare act nu s-au născut, încetat sau modificat raporturi juridice. Acesta este lipsit de consecinţe juridice in planul raporturilor de serviciu ale reclamantului, deci nu constituie un act administrativ de autoritate in sensul art.1 alin.1 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art.2 lit.c din lege, care defineşte acest act ca unul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii, care da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice. În acest sens este şi practica instanţei supreme (de ex., Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal nr. 1056/2008).
Cum preavizul constituie un act prealabil deciziei de eliberare din funcţie, prin care funcţionarul public este informat ca urmează a fi eliberat din funcţia publica, decizia de eliberare din funcţie, emisă in condiţiile art.99 alin.1 din Legea nr. 88/1999 fiind singurul act administrativ cu consecinţe juridice, Curtea constată ca preavizul se înscrie în noţiunea juridică de operaţiune administrativa prevăzută de art.18 alin.2 din Legea nr. 554/2004, care stă la baza emiterii deciziei de eliberare din funcţie, si cu privire la care instanţa competenta poate sa se pronunţe numai odată cu soluţionarea acţiunii privitoare la actul administrativ de autoritate ori a cererii de suspendare a acestuia.
Este adevărat că pe perioada preavizului părţile raportului juridic au anumite drepturi şi obligaţii stipulate de lege, însă acestea nu modifică raportul de serviciu al funcţionarului public în cauză şi cu atât mai puţin nu au efect generatoare sau extinctive ale unui astfel de raport.
Raportat la considerentele expuse, cererea reclamantului vizează un act neproducător de efecte juridice de sine stătătoare, astfel ca îndeplinirea cerinţelor art.14 din Legea nr. 554/2004 este lipsită de relevanţă juridică.
(Decizia nr. 850/06.04.2012)
La data de 18.08.2011, petentul L.G. a solicitat în contradictoriu cu intimatele Garda Financiara - Secţia Argeş şi Garda Financiara Centrala, suspendarea actului administrativ nr.802333/23.06.2011 şi revocarea în tot a acestuia.
În motivare s-a arătat că prin adresa 802333/23.06.2011, i s-a comunicat că începând cu acea dată i se acordă un preaviz de 30 de zile, la sfârşitul căruia urmează să-i înceteze raportul de serviciu conform art.99 alin.1 lit.b şi alin.3 din Legea 188/1999 republicată.
Se invocă ordinul nr.2253/2011 al Preşedintelui ANAF, despre care Sindicatul naţional al funcţionarilor publici a comunicat că nu există. De asemenea, mai susţine petentul că dreptul de preaviz se naşte ca urmare a comunicării actului administrativ prin care s-a dispus eliberarea din funcţie ceea ce nu s-a întâmplat în speţă, considerându-se deci că acest act administrativ are drept consecinţă încetarea raporturilor de serviciu.
Se mai arată de petent că nelegalitatea actului contestat rezultă şi din faptul că este emis de autoritate necompetentă – Garda Financiară Secţia Argeş, câtă vreme eliberarea din funcţia publică se face de către persoana cu competenţa legală de numire în acea funcţie – comisarul general al Gărzii Financiare al Comisariatului General.
De asemenea, adresa respectivă nu este semnată de comisarul şef de secţie indicat în subsolul paginii, acesta fiind chiar un motiv de nulitate.
Prin întâmpinare, Garda Financiară – Secţia Judeţeană Argeş a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş, a lipsei calităţii procesuale pasive a Gărzii Financiare – Secţia Argeş, a inadmisibilităţii cererii deoarece preavizul nu este un act administrativ în înţelesul art.1 şi 2 din Legea 554/2004 republicată, iar pe fond, se solicită respingerea cererii de suspendare ca nefondată, deoarece nu sunt îndeplinite cele două condiţii prev. de art.14 din actul normativ sus arătat.
La 07.09.2011, a depus întâmpinare şi Garda Financiară – Comisariatul General, care a invocat inadmisibilitatea cererii deoarece preavizul nu este act administrativ, respingerea ca rămasă fără obiect a cererii deoarece începând cu 25.07.2011, actul şi-a produs efectele, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 891/23.09.2011, Tribunalul Argeş a admis cererea formulată reclamantul Liţă Gheorghe, în contradictoriu cu pârâtele Garda Financiara - Secţia Argeş şi Garda Financiara Centrala şi a suspendat executarea adresei din 23.06.2011, privind preavizul acordat reclamantului până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Argeş a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece actul a cărui suspendare se solicită a fost emis de către Garda Financiară – Secţia Judeţeană Argeş, iar în litigiile de contencios administrativ se are în vedere capacitatea de drept administrativ, iar nu capacitate procesuală activă în dreptul civil.
Pentru acelaşi motiv, respectiv existenţa capacităţii de drept administrativ, fără a avea relevanţă dacă intimata are sau nu personalitate juridică, a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Garda Financiară – Secţia Judeţeană Argeş, câtă vreme aceasta are împuternicire de a emite decizii de încadrare, preavize şi decizii de concediere, conform legii.
În ce priveşte susţinerea că preavizul nu ar reprezenta un act administrativ, a reţinut că actul administrativ este cel care naşte, modifică sau stinge un raport de drept administrativ, iar în litigiu, preavizul este un act administrativ de care este condiţionată în toate cazurile eliberarea din funcţie a funcţionarului public.
Prin acesta, se nasc unele drepturi ale funcţionarului public, respectiv acela de a beneficia de reducerea programului de lucru până la 4 ore zilnic, pe toată perioada de 30 de zile, fără a-i fi afectate drepturile salariale cuvenite.
Prin adresa 802333/23.06.2011l, care cuprinde ca şi titlu: preaviz conform disp.art.99 alin.1 lit.b şi alin.3 din Legea 188/1999 republicată, se arată că în baza anexei nr.1 din HG 1324/2009 şi a Ordinului 2253/2011 al Preşedintelui ANAF, începând cu această dată i se acordă preavizul de 30 de zile calendaristice, punându-i-se în vedere că lista funcţiilor publice de execuţie vacante pentru care poate opta va fi publicată pe site-ul instituţiei.
De asemenea, s-a mai precizat în respectiva adresă data până la care trebuie să formuleze opţiunea, data la care se va susţine examenul şi condiţiile în care se va desfăşura acesta.
Împotriva acestei adrese petentul a formulat plângere prealabilă.
Pentru admisibilitatea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ, art.14 din Legea 554/2004 republicată, prevede îndeplinirea cumulativă a două condiţii: cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În ce priveşte cazul bine justificat, din simpla lecturare a adresei nr.802333/2011, tribunalul a apreciat că există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care ridică serioase semne de îndoială, faţă de legalitatea acestuia, atât în ce priveşte procedura de emitere a lui, cât şi de temeinicia pe fond.
Această condiţie presupune examinarea legalităţii actului administrativ atacat, de vreme ce instanţa trebuie să constate pentru soluţionarea cererii de suspendare existenţa împrejurărilor care creează împrejurări serioase în privinţa legalităţii. Aceasta nu presupune o dovadă de nelegalitate evidentă întrucât s-ar prejudeca fondul cererii de anulare, fiind suficientă existenţa unui indiciu de nelegalitate sau a unui argument juridic aparent valabil în ceea ce priveşte nelegalitatea, urmând ca motivele să fie analizate la instanţa învestită în fond cu soluţionarea cererii în anulare.
Astfel, se observă că i se acordă petentului preavizul de 30 de zile calendaristice, comunicându-i-se posibilitatea de a opta pentru o funcţie de execuţie vacantă din lista celor publicate pe site-ul instituţiei, fără însă a i se aduce la cunoştinţă eliberarea din funcţia publică prin modalitatea prev. de lege pentru această situaţie.
Mai mult, deşi actul de numire al petentului în funcţia publică a fost emis de Comisariatul General al Gărzii Financiare, preavizul este emis de comisarul şef de secţie fără a purta şi semnătura acestuia, fiind aplicată doar ştampila instituţiei.
Respectiva adresă, intitulată preaviz, este lipsită de o motivare explicită, astfel că posibilitatea atacării în justiţie a sa este iluzorie de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.
Tribunalul a apreciat că absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la buna administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţii administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
În ce priveşte condiţia pagubei iminente ce nu ar mai putea fi reparată, în speţă, această condiţie este implicită, văzând că, datorită funcţiei publice petentul nu a avut posibilitatea să obţină venituri din alte activităţi economice, faţă de interdicţiile prevăzute de Legea 188/1999 republicată, şi mai ales raportat la vârsta acestuia, fiind aproape de data la care ar fi putut să se pensioneze, ştiut fiind că angajatorii urmăresc ca persoanele pe care urmează să le angajeze să se încadreze într-un interval de vârstă de până la 30 ani. Aceasta cu atât mai mult cu cât petentul are şi unele probleme de sănătate aşa cum rezultă din cele două certificate de concediu medical depuse la dosar.
Împotriva sentinţei de mai sus au formulat recurs pârâtele Garda Financiară Secţia Judeţeană Argeş şi Garda Financiară Comisariatul General.
Garda Financiară Secţia Judeţeană Argeş în recursul său a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că urmare a intrării în vigoare a HG nr.566, publicată în M.Of. nr.405 din 09.06.2011, pentru modificarea şi completarea HG nr.1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, Garda Financiară Secţia Argeş nu mai poate emite decizii de încadrare, preavize şi decizii de concediere.
Începând cu data de 09.06.2011, aceste atribute precizate mai sus sunt exclusiv date prin lege în competenţa Gărzii Financiare - Comisariatul General.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.299 şi urm, art.304 pct.9, art.42 Cod procedură civilă, HG nr.566/2011, pentru modificarea şi completarea HG nr.1324/2009, privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare.
În recursul său, Garda Financiară – Comisariatul General a criticat sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea greşită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru următoarele motive:
În primul rând, instanţa de fond, în mod nelegal, nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii şi excepţiei cererii şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Gărzii Financiare – Secţia Argeş.
Recurentul a arătat că, preavizul a cărui suspendare a executării o solicită intimatul – reclamant nu este act administrativ în înţelesul Legii nr.554/2004, aspect recunoscut de altfel chiar de către domnul L.G.în cererea formulată şi, în consecinţă, nu este susceptibil a fi atacat în contencios administrativ.
Prin acest act i s-a adus la cunoştinţă reclamantului L.G.că i se acordă un preaviz de 30 de zile calendaristice, potrivit prevederilor artr.99 alin.1 lit.b şi alin 3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termen în care să poată opta pentru una din funcţiile publice vacante corespunzătoare gradului şi clasei profesionale deţinute potrivit noii structuri organizatorice care a fost publicată pe site-ul Gărzii Financiare şi ANAF.
Preavizul comunicat intimatului – reclamant nu modifica raportul de serviciu al acestuia, reprezentând doar o simplă înştiinţare, care nu-i producea vreo vătămare, astfel încât, nu se află în situaţia prevăzută de art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004. Pe cale de consecinţă, cererea de suspendare a executării preavizului este inadmisibilă.
Recurenta a mai arătat că acest preaviz a fost emis ca act premergător emiterii deciziilor de eliberare din funcţia publică în ipoteza în care funcţionarii publici nu ar fi promovat examenul organizat în vederea ocupării unei funcţii publice vacante.
Practic, prin preaviz intimatului – reclamant i se recunoaşte un drept prevăzut de lege, precum şi dreptul de a opta pentru o altă funcţie publică, potrivit dispoziţiilor Legii nr.188/1999.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Gărzii Financiare – Secţia Judeţeană Argeş, aceasta era, de asemenea, întemeiată, astfel încât instanţa de fond trebuia să o admită.
Având în vedere dispoziţiile legale indicate anterior, precum şi faptul că la data introducerii acţiunii, respectiv 19.08.2011, intrase în vigoare HG nr.566/2011, recurenta solicită să se observe că, în prezenta cauza calitate procesuală pasivă avea numai Garda Financiară – Comisariatul General care se subroga, potrivit legii, în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Gărzii Financiare – Secţia Judeţeană Argeş.
Astfel, dispoziţiile art.100 alin.1 şi 3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, r2, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd pentru ipoteza reorganizării şi în cazul în care există mai mulţi funcţionari publici care optează pentru aceeaşi funcţie publică, organizarea unui examen de către autoritatea publică.
În acelaşi context, a învederat recurenta că dispoziţiile art.99 alin.5 din acelaşi act normativ reglementează că, în cazurile prevăzute la alin.1 lit.b, c şi e în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, acesta are obligaţia de a le pune la dispoziţia funcţionarilor publici.
Nu a putut fi reţinută nici motivarea instanţei potrivit căreia deşi actul de numire al petentului în funcţia publică a fost emis de Comisariatul General al Gărzii Financiare, preavizul este emis de comisarul şef de secţie fără a purta şi semnătura acestuia, fiind aplicată doar ştampila instituţiei.
În primul rând, instanţa şi-a însuşit în mod eronat o susţinere a intimatului – reclamant, respectiv că actul de numire în funcţie a fost emis de Comisariatul General al Gărzii Financiare. În realitate, susţinerea a fost în sensul că numirea în funcţia publică se face de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică, respectiv de către Comisariatul General al Gărzii Financiare, conform prevederilor art.3 alin.4 din HG nr.1324/2009, aşa cum a fost modificat prin punctul III din HG nr.566/2011.
În al doilea rând, s-a solicitat a se observa că preavizul a fost emis în mod corect de către Garda Financiară – Secţia Judeţeană Argeş. Astfel, potrivit art.II din HG nr.566/2011 pentru modificarea şi completarea HG nr.1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare: (1) încadrarea personalului în limita numărului de posturi şi în noua structură organizatorică se face în condiţiile legii, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri; (2) până la data expirării termenului prevăzut la alin. (1), activitatea Gărzii Financiare este supusă dispoziţiilor cuprinse în actele normative privind organizarea şi funcţionarea acesteia, în vigoare până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.
Nu a putut fi reţinută nici motivarea instanţei potrivit căreia respectiva adresă, intitulată preaviz este lipsită de o motivare explicită, astfel că posibilitatea atacării în justiţie este iluzorie. Astfel, arată recurenta arată că, prin preavizul nr.802333/23.06.2011, i s-a adus la cunoştinţă intimatului – reclamant, în esenţă, că funcţia publică în care era numit a fost supusă reorganizării, că i se acordă un preaviz de 30 de zile calendaristice cu data comunicării respectivului preaviz potrivit prevederilor art.99 alin.1 lit.b şi alin.3 din Legea nr.188/1999, r2, cu modificările şi completările ulterioare şi că, putea opta pentru numirea în una din funcţiile publice vacante corespunzătoare din cadrul Gărzii Financiare, potrivit noii structuri organizatorice aprobată prin Ordinul nr.2253/2011 al preşedintelui ANAF, conform art.99 alin.55 şi alin.7 din Legea nr.188/1999.
Recurenta a considerat că este nelegală şi motivarea instanţei de fond în sensul îndeplinirii condiţiei referitoare la existenţa unei pagube iminente.
Executarea unui act administrativ nu poate fi considerată prin ea însăşi ca producătoare a unei pagube iminente, întrucât nu rezultă din probele administrate, că această vătămare este ireparabilă pentru reclamant.
În drept recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate şi sub toate aspectele, în conformitate cu art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat că acestea sunt fondate, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 5 al. 1 din HG 566/2011, secţiile judeţene şi Secţia Municipiului Bucureşti au devenit unităţi teritoriale ale Gărzii Financiare, fără personalitate juridică, în subordinea Comisariatului General.
Lipsa personalităţii juridice nu constituie un impediment pentru ca o instituţie publică să stea în judecată în procesele de contencios administrativ, în care relevantă este capacitatea de drept administrativ, iar nu cea de drept civil, numai aceasta din urmă fiind legată de personalitatea juridică.
Cu toate acestea, intenţia legiuitorului a fost ca, în litigiile în care calitatea de parte ar reveni, potrivit criteriului organului de la care emană actul, secţiilor judeţene, aceasta să fie transmisă, în baza actului normativ, de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern, Comisariatului General. În acest sens, art. III al. 3 din HG 566/2011 prevede că, pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, Comisariatul General al Gărzii Financiare se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale secţiilor judeţene şi ale Secţiei Municipiului Bucureşti ale Gărzii Financiare şi dobândeşte calitatea procesuală a acestora, începând cu data intrării în vigoare a acestei hotărâri, 09.06.2011.
A fortiori, pentru litigiile pornite după intrarea în vigoare a actului normativ, cum este cazul prezentei cauze, calitatea procesuală revine Comisariatului General al Gărzii Financiare, ca urmare a transmisiunii calităţii procesuale ce a avut loc ope legis.
O altă excepţie invocată în faţa instanţei de fond şi respinsă de aceasta este cea a inadmisibilităţii cererii, motivată de faptul că actul a cărei suspendare se solicită nu constituie un act administrativ.
În recursul Comisariatului General s-au criticat argumentele instanţei de fond potrivit căreia preavizul a dat naştere unor efecte juridice, iar de emiterea sa este condiţionată decizia de eliberare din funcţie, ceea ce ar justifica, potrivit sentinţei pronunţate, calificarea acestuia ca fiind un act administrativ.
Asupra acestui aspect, Curtea a reţinut că potrivit cererii formulate de reclamant in condiţiile art.14 alin.1 din Legea nr. 554/2004, acesta a solicitat suspendarea executării adresei nr. 802333 din 23.06.2011 (fila 92), reprezentând preavizul acordat conform art. 99 al. 1 lit. b şi al. 3 din Legea 188/1999.
Potrivit art. 99 al. 3 din acest act normativ, în cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.
Printr-un atare act nu s-au născut, încetat sau modificat raporturi juridice. Acesta este lipsit de consecinţe juridice in planul raporturilor de serviciu ale reclamantului, deci nu constituie un act administrativ de autoritate în sensul art.1 alin.1 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art.2 lit.c din lege, care defineşte acest act ca unul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii, care da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice. În acest sens este şi practica instanţei supreme (de ex., Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal nr. 1056/2008).
Cum preavizul constituie un act prealabil deciziei de eliberare din funcţie, prin care funcţionarul public este informat ca urmează a fi eliberat din funcţia publica, decizia de eliberare din funcţie, emisă in condiţiile art.99 alin.1 din Legea nr. 88/1999 fiind singurul act administrativ cu consecinţe juridice, Curtea constată ca preavizul se înscrie in noţiunea juridica de operaţiune administrativa prevăzută de art.18 alin.2 din Legea nr. 554/2004, care stă la baza emiterii deciziei de eliberare din funcţie, si cu privire la care instanţa competenta poate sa se pronunţe numai odată cu soluţionarea acţiunii privitoare la actul administrativ de autoritate ori a cererii de suspendare a acestuia.
Este adevărat că pe perioada preavizului părţile raportului juridic au anumite drepturi şi obligaţii stipulate de lege, însă acestea nu modifică raportul de serviciu al funcţionarului public în cauză şi cu atât mai puţin nu au efect generatoare sau extinctive ale unui astfel de raport.
Raportat la considerentele expuse, Curtea a constatat că cererea reclamantului vizează un act neproducător de efecte juridice de sine stătătoare, astfel ca îndeplinirea cerinţelor art.14 din Legea nr. 554/2004 este lipsită de relevanţă juridică.
COMERCIAL
1. Procedura insolvenţei. Înlocuirea administratorului judiciar. Posibilitatea administratorului judiciar nou desemnat de a reface raportul cauzal întocmit
Raport de distribuţie. Contravaloarea părţilor sociale deţinute de soţul decedat în societatea debitoare. Ordine de distribuţie
Recurs împotriva considerentelor sentinţei. Inadmisibilitate. Substituirea considerentelor sentinţei de fond în calea de atac.
Art. 123 pct. 7 şi 8,
Art. 21 alin. 1 lit. b) şi art. 59 alin. 1 şi art.138 din Legea nr. 85/2006
1. Faptul că adunarea creditorilor a mandat pe practicianul desemnat ulterior să întocmească raportul cauzal, deşi a fost întocmit deja unul în cauză, este un aspect de oportunitate care nu poate fi cenzurat în sine de judecătorul sindic, ci doar din punct de vedere al legalităţii măsurii. Or sub acest aspect, aşa cum s-a arătat mai sus, câtă vreme nu există prevedere contrară imperativă a legii, măsura nu poate fi desfiinţată.
2.Creanţa recurentei B. M. reprezintă contravaloarea părţilor sociale deţinute de soţul ei decedat, B. D., în societatea debitoare. Aşa cum a arătat în mod corect judecătorul sindic, această creanţă nu se încadrează în nici una din categoriile prevăzute de art. 123 pct. 7 din Legea nr. 85/2006, astfel încât trebuia situată la punctul 8 din art. 123.
S-a constat că B. M. nu a contestat în faţa judecătorului sindic plasarea creanţei sale în poziţia pct. 8 din art. 123, astfel că schimbarea poziţiei acesteia nu ar putea surveni direct în urma recursului.
Împrejurarea că unor creditori sau lichidatorului nu i se pare moral ca un creditor să participe la proceduri concursuale deosebite pentru recuperarea uneia şi aceleaşi creanţe nu este motiv de nelegalitate în absenţa unei norme legale care să fie astfel încălcate.
3.Recursul nu poate viza considerentele sentinţei, ci doar dispozitivul acesteia, întrucât doar acesta intră în autoritate de lucru judecat şi doar acesta este susceptibil de punere în executare.
O dispoziţie care nu este cuprinsă în dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu poate fi cenzurată în recurs, în măsura în care calea de atac este declarată exclusiv pentru considerente.
Este adevărat că dispoziţia instanţei este reflectată în considerente, acestea fiind partea din hotărâre care explică în fapt şi drept soluţia şi care, astfel, o justifică. Însă cenzurarea lor în recurs nu poate duce la modificarea dispozitivului sentinţei, dacă soluţia conţinută de acesta este legală şi temeinică.
(Decizia nr. 239/R-COM/30.01.2012)
I. Prin sentinţa nr. 1780/3.10.2011, pronunţată în dosarul nr. 4068/90/2009, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată de creditoarea reclamantă SC P. SRL pentru anularea hotărârii adunării creditorilor din 4.04.2011. De asemenea, a respins cererea aceleiaşi creditoare pentru anularea hotărârii adunării creditorilor din 14.06.2011.
În motivare, s-a arătat că prin sentinţa nr. 1840/21.12. 2009 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC D. SRL Rm.Vâlcea iar prin sentinţa nr. 140/25.01.2011 s-a dispus trecerea debitoarei la procedura falimentului şi dizolvarea societăţii.
Creditoarea SC P. SRL a solicitat anularea procesului verbal de şedinţă şi a hotărârii adunării creditorilor din data de 4.04.2011 cu privire la angajarea unui evaluator pentru evaluarea bunurilor imobile proprietatea debitoarei cu motivarea că şedinţa a fost convocată nelegal doar de doi creditori la locuinţa creditoarei B. M., iar punctele de pe ordinea de zi au fost dezbătute anterior în şedinţa din 22.02.2011.
Însă, întrucât la termenul de judecată din data de 3.10.2011 reprezentantul creditoarei reclamante a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără obiect faţă de desfăşurarea ulterioară a procedurii, judecătorul sindic - în temeiul principiului disponibilităţii - a respins cererea ca rămasă fără de obiect.
S-a mai arătat în motivarea sentinţei că prin cererea înregistrată la data de 17.06.2011, aceeaşi creditoare SC P. SRL a solicitat anularea hotărârii adunării creditorilor din data de 14.06.2011 cu privire la întocmirea unui raport cuprinzând cauzele insolvenţei şi cu privire la dispoziţia de formulare de către lichidator a unei cereri prevăzute de art. 138 în situaţia în care se vor învedera cauze de răspundere.
Creditoarea a arătat că raportul cu cauzele insolvenţei a fost întocmit de către fostul administrator judiciar B. E. care a constatat că starea de insolvenţă se datorează unor cauze obiective, raportul fiind validat de către instanţă. Astfel, hotărârea de a se întocmi un nou raport asupra cauzelor insolvenţei este tardivă şi nelegală.
Cu privire la această cerere, judecătorul sindic a reţinut că este real că administratorul judiciar B. E., desemnată iniţial la cererea debitoarei, a întocmit un raport asupra cauzelor insolvenţei, însă acest practician a fost înlocuit ulterior deschiderii procedurii cu actualul lichidator N. N. SPRL.
Noul lichidator nu poate fi ţinut de concluziile vechiului practician, ci este îndreptăţit şi chiar obligat să-şi exprime propria opinie asupra cauzelor insolvenţei, indiferent de motivele pentru care administratorul iniţial a fost înlocuit. Faptul că termenul pentru întocmirea raportului a expirat nu presupune nelegalitatea lui, pentru că acest raport nu produce prin el însuşi efecte juridice obligaţionale. Raportul asupra cauzelor insolvenţei constituie doar o constatare a practicianului, iar persoanele responsabile nu au o acţiune în anularea raportului în condiţiile în care constatările le-ar fi defavorabile; acestea se pot apăra în contextul unei acţiuni în răspundere, răsturnând concluziile raportului.
II. Prin sentinţa nr. 1789/3.10.2011, pronunţată în acelaşi dosar nr. 4068/90/2009, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a respins contestaţia formulată de debitoarea SC D. SRL, prin administrator special G. V.M., şi de creditorii G. I. şi SC P. SRL împotriva tabelului definitiv actualizat la data de 15.08.2011.
Totodată, a admis contestaţia formulată de creditoarea Banca Română de Dezvoltare (BRD) – Sucursala Rm.Vâlcea şi a anulat planul de distribuţie nr. 251/19.09.2011.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că în procedura falimentului, la data de 16.08.2011, lichidatorul a depus la dosar tabelul definitiv actualizat după distribuţia parţială realizată la data de 2.08.2011.
La data de 22.08.2011 debitoarea, prin administrator special, şi creditorii G. I.şi SC P. SRL au formulat contestaţie împotriva acestui tabel cu motivarea că tabelul definitiv consolidat este cel din 23.05.2011, iar lichidatorul nu trebuie să modifice tabelul creditorilor la fiecare repartiţie, modificând şi cotele procentuale ale creanţelor în funcţie de repartiţiile făcute până în acel moment, întrucât această modificare procentuală prejudiciază pe unii creditori, iar pe alţii îi dezavantajează. Potrivit art. 70 din Legea nr. 85/2006 o creanţă a unui creditor cu mai mulţi debitori solidari va fi înscrisă în toate tabelele de creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet acoperită. Nici o reducere a sumei creanţei prevăzute în tabelul de creanţe nu va fi făcută în vreunul dintre tabelele de creanţe ale debitorilor, până ce creditorul nu a fost deplin satisfăcut, în numerar sau în bunuri. Modificarea cotelor procentuale ale creditorilor va conduce pe viitor la distribuirea incorectă a sumelor încasate.
Judecătorul sindic a constatat ca fiind neîntemeiată contestaţia, pentru cele ce urmează:
Potrivit art. 122 din Legea nr. 85/2006 la fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de administrare a lichidării, care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1. Planul de distribuire între creditori cuprinde în mod obligatoriu următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea: a) ajustările aduse tabelului definitiv de creanţe;b) sumele distribuite deja; c) sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile efectuate deja; d) sumele ce fac obiectul distribuirii; e) sume rămase de plată după efectuarea distribuirii.
Legea nu precizează expres semnificaţia termenului de ajustare însă din contextul articolului susmenţionat rezultă că ajustarea reprezintă operaţiunea de scădere din totalul creanţei fiecărui creditor a sumelor distribuite până în momentul respectiv, la repartiţiile anterioare. Ca atare, lichidatorul era chiar obligat să ajusteze tabelul definitiv consolidat în raport de repartiţiile anterioare iar prin înscrisul contestat a realizat această operaţiune.
Contestatorii susţin în mod eronat că în acest fel s-ar modifica nelegal cotele procentuale ale creditorilor ceea ce ar afecta legalitatea repartiţiilor viitoare.
Judecătorul sindic a mai arătat că, întrucât în cadrul falimentului creanţele sunt ordonate pe clase după natura lor conform art. 123, iar repartiţiile parţiale respectă cota falimentară a fiecărei creanţe în interiorul aceleiaşi clase, proporţia creanţelor se păstrează neschimbată în interiorul fiecărei categorii. Concursul creditorilor în faliment presupune aplicarea unei cote falimentare egale în interiorul unei categorii şi nu în totalitatea creanţelor, întrucât legea prevede o ierarhizare, o ordine de preferinţă a plăţilor după natura creanţelor; în cadrul unei repartiţii sunt plătite mai întâi creanţele situate în ordinea de preferinţă superioară; ceea ce contează este ca în fiecare categorie repartiţia să fie proporţională cu cota procentuală deţinută în categoria respectivă.
Textul art. 70 este inaplicabil în speţă, deoarece priveşte o altă situaţie şi anume aceea a dreptului creditorului cu mai mulţi debitori solidari de a-şi vedea îndeplinită obligaţia integral din partea fiecărui debitor; din această cauză creanţa este înscrisă integral în fiecare procedură, fără a ţine cont de repartiţiile din celelalte proceduri; problema repartiţiilor în plus este rezolvată numai după achitarea integrală a creanţei. Creditoarea BRD, a cărei situaţie a fost invocată de contestatorii drept exemplu, nu se află în această situaţie, întrucât celălalt debitor este doar garant ipotecar, obligaţia acestuia fiind reală şi nu personală; garantul ipotecar nu răspunde în solidar cu debitorul principal pentru toată suma, ci numai în limita valorii bunurilor afectate garanţiei; de altfel, această creditoare nu a avut ea însăşi obiecţiuni faţă de ajustarea tabelului creditorilor.
Pentru aceste considerente, judecătorul sindic a respins contestaţia faţă de tabelul definitiv actualizat la 15.08.2011.
Cu privire la contestaţia formulată de BRD – Sucursala Rm.Vâlcea, judecătorul sindic a arătat următoarele:
La data de 19.09.2011 lichidatorul judiciar a depus la dosar planul de distribuţie în etapa a II-a a falimentului a sumelor realizate din valorificarea bunurilor până la această dată.
Împotriva acestui plan de distribuţie, la data de 23.09.2011, a formulat contestaţie creditoarea Banca Română de Dezvoltare - Sucursala Râmnicu Vâlcea arătând că în mod greşit lichidatorul a inclus creanţa bancară la punctul 8 din ordinea de distribuire prevăzută de art.123, deşi creanţa respectivă trebuia inclusă la punctul 7 din acelaşi articol; astfel creanţa bancară a fost supusă concursului celorlalte creanţe chirografare şi, în consecinţă, cota de repartiţie a fost diminuată nelegal.
Din examinarea planului de distribuţie contestat, judecătorul sindic a constatat că lichidatorul a cuprins creanţa BRD, rezultată din credit bancar, alături de toate celelalte creanţe chirografare înscrise în tabelul creditorilor.
Potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2006 creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: (…) 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.
Potrivit art. 125 din aceeaşi lege titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 123.
Creditoarea contestatoare a arătat în dezbateri că acceptă concurenţa creditorilor SC CEZ Vânzare SA, Asociaţia de proprietari, SC G. C. şi SC Pr. SRL, însă nu şi concurenţa SC P. SRL, G. I., B. M., SC I. T. SRL. S-a apreciat de către judecătorul sindic faptul că această precizare fixează şi limitele contestaţiei în sensul că instanţa este învestită să se pronunţe dacă creanţele creditorilor SC P. SRL, G. I., B. M., SC I.T. SRL se încadrează la punctul 7 din art. 123 sau într-o poziţie inferioară.
Creanţa creditoarei SC P. SRL provine dintr-un împrumut acordat debitoarei prin contractul din 15.10.2009. Ca atare nu poate fi încadrată la punctul 7 din art. 123, întrucât nu rezultă din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări şi nici din chirii; deşi este o operaţiune de creditare, punctul 7 cuprinde numai creditele bancare, astfel că nici sub acest aspect nu poate fi inclusă la punctul 7 în ordinea de repartiţie.
Pe de altă parte s-a reţinut că, deşi administratorul SC P. SRL este G. V., soţia asociatului unic al debitoarei, G.I., creanţa acestei creditoare nu poate fi considerată subordonată în sensul art. 123 pct. 9 deoarece creditarea nu este realizată direct de către asociaţi; aşa fiind, în repartiţia falimentară creanţa creditoarei SC P. SRL trebuie încadrată la punctul 8 al art. 123.
Creanţa creditorului G.I. provine dintr-un împrumut acordat debitoarei prin contractul de împrumut din 8.08.2009. Cum creditorul G.I. era la momentul împrumutului asociatul unic al debitoarei (aşa cum este şi în prezent) creanţa acestuia se plasează în ordinea de repartiţie la punctul 9 al art. 123, respectiv în categoria creanţelor subordonate.
Creanţa creditoarei B. M. reprezintă contravaloarea părţilor sociale deţinute de soţul ei decedat, B. D., în societatea debitoare. Această creanţă nu se încadrează în nici una din categoriile prevăzute de art. 123 pct. 7 din Legea nr. 85/2006, astfel încât trebuie situată la punctul 8 din art. 123.
Creanţa creditoarei SC I.T. SRL , stabilită la suma de 1.524.729 lei prin sentinţa nr. 140 din 25.01.2011, pronunţată în dosarul de insolvenţă şi devenită irevocabilă prin decizia nr. 1045/R/COM din 20.04.2011 pronunţată în dosarul nr. 4068/90/2009, are ca sursă rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare nr. 366 din 28.01.2008 prin care creditoarea a achitat debitoarei suma de 2.178.271 lei pentru achiziţionarea unor apartamente proprietatea debitoarei; antecontractul a fost rezoluţionat de drept prin efectului pactului comisoriu inserat de părţi în convenţie, iar suma care trebuie restituită creditoarei după aplicarea clauzei penale a fost stabilită aşa cum s-a arătat mai sus la nivelul de 1.524.729 lei.
Textul art. 123 pct. 7 se referă la creanţele rezultate din livrări de produse. În speţă, societatea debitoare a avut ca obiect de activitate construirea în vederea vânzării a unor apartamente într-un bloc de locuinţe iar creanţa creditoarei provine dintr-o astfel de convenţie care se circumscrie obiectului de activitate al debitoarei, adică din voinţa comună a părţilor de a vinde - cumpăra apartamentele construite. Expresia „livrări de produse” nu trebuie înţeleasă în sensul univoc de livrări către debitoare, ci şi livrări ale debitoarei către beneficiari, întrucât legea nu distinge sub acest aspect. Deşi între părţi s-a încheiat doar un antecontract de vânzare cumpărare, această convenţie are ca obiect obligaţia părţilor de a încheia un contract de vânzare cumpărare a unor bunuri proprietatea debitoarei, care au fost realizate în vederea vânzării prin realizarea obiectului de activitate al debitoarei. Cu alte cuvinte apartamentele pot fi considerate, în sensul art. 123 pct. 7 „produse” pe care debitoarea le oferă spre vânzare şi pe care le-a edificat pentru acest scop.
Ca atare, s-a concluzionat că creanţa creditoarei SC I.T. SRL trebuie plasată la punctul 7 al art. 123 în ordinea de prioritate a plăţilor.
De asemenea, s-a concluzionat în sensul că în speţă lichidatorul a inclus în planul de distribuţie toate creanţele chirografare, fără nicio distincţie, deşi – după distincţiile de mai sus - creanţele creditorilor B. M. şi SC P. SRL trebuiau plasate la punctul 8 şi plătite numai după achitarea integrală a creanţelor de la punctul 7, iar creanţa creditorului G. I. trebuie plasată la punctul 9 al art. 123.
I. Împotriva sentinţei nr.1780/3.10.2011 a formulat recurs, în termenul legal, creditoarea SC P. SRL Rm.Vâlcea, invocând dispoziţiile art.304 pct.7, 8, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, creditoarea a arătat că soluţia judecătorului sindic de respingere ca nefondată a cererii de anulare a hotărârii adunării creditorilor din data de 14.06.2011 cu privire la întocmirea unui raport cuprinzând cauzele insolvenţei şi cu privire la dispoziţia de formulare de către lichidatorul judiciar a cererii prevăzute de art.138 din legea insolvenţei, în situaţia în care se vor învedera cauze de răspundere, este nelegală şi netemeinică.
În cauză, raportul prevăzut la art.20 alin.1 lit.b) şi art.59 alin.1 a fost deja legal întocmit la data de 08.02.2010de administratorul judiciar B. E., astfel încât hotărârea creditorilor de a se întocmi un „raport cauzal” este nelegală, dar şi tardivă în raport cu termenul prevăzut de lege de 40 de zile de la desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar.
Prin raportul întocmit de administratorul judiciar la data de 08.02.2010 s-a constatat că motivele insolvenţei debitoarei s-au datorat unor „factori obiectivi” neimputabili membrilor organelor de conducere.
Raportul a fost aprobat de adunarea creditorilor şi validat de judecătorul sindic, fără a fi atacat de către una din persoanele interesate.
Introducerea pe ordinea de zi a propunerii privind formularea acţiunii de antrenare a răspunderii personale a organelor de conducere conform art.138 din Legea nr.85/2006 s-a făcut la solicitarea creditoarei B. M., solicitare care a fost exprimată la modul general, fără a se arăta în concret care ar fi faptele care se încadrează în dispoziţiile art.138 şi legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi starea de insolvenţă a debitoarei.
II. Împotriva sentinţei nr.1789/03.10.2011 a formulat recurs, în termenul legal, creditorii B. M. şi BRD Groupe Societe Generale SA - prin Sucursala Rm.Vâlcea.
1. Creditoarea B. M. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art.123 din Legea nr.85/2006 – privind ordinea plăţii creanţelor în cazul falimentului - deoarece drepturile de moştenire privind părţile sociale, nu sunt prevăzute de legiuitor în niciunul din punctele de la 1-6.
În conformitate cu art.46 („dreptul la moştenire este garantat”) din Constituţia României, drepturile moştenitorilor sunt garantate. Or, în cazul de faţă, necuprinderea expresă a drepturilor de moştenire într-unul din punctele 1-6 ale art.123 din Legea nr.85/2006, contravine prevederilor Constituţiei României. Recurenta creditoare B. M. a mai arătat că drepturile de moştenire trebuie încadrate la pct.5 al art.123 din Legea nr.85/2006.
Recurenta creditoare a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând următoarele:
În tabelul definitiv al creanţelor recurenta creditoare a fost cuprinsă cu suma de 2.250.354 lei. În procedura falimentului, prima distribuţie de sume a provenit din valorificarea unui bun ipotecat de BRD Vâlcea, iar cea de-a doua distribuţie de sume provine din valorificarea unor bunuri care nu sunt sub ipotecă. Pentru distribuţia unor astfel de sume trebuia să se respecte principiul caracterului colectiv al procedurii insolvenţei, în sensul satisfacerii intereselor tuturor creditorilor.
Având în vedere că în cauza de faţă debitoarea nu acoperă cu active masa credală cu suma de 2.731.605 lei, lichidatorul judiciar a procedat corect prin stabilirea unei cote falimentare, distribuind sume la toţi creditorii, deoarece fondurile încasate provin din bunuri neipotecate de către debitoare. Lichidatorul judiciar a mai ţinut cont şi de faptul că BRD s-a înscris cu o creanţă de aceeaşi valoare şi în tabelul creditorilor al debitoarei SC I. G. C. SRL, unde, de asemenea, are garanţii ipotecare îndestulătoare, precum şi de faptul că deşi BRD Vâlcea a obţinut sentinţe definitive de investire cu formulă executorie a două bilete la ordin, întârzie să le execute. Ca atare, pentru creditele acordate, BRD Vâlcea îşi poate acoperi creanţa în totalitate şi nu trebuie să mai beneficieze de sume din valorificarea bunurilor neipotecate.
Recurenta B. M. a mai arătat că, având în vedere că trebuia să fie despăgubită în trei luni de la notificarea decesului soţului (survenit la 04.06.2008), în mod eronat judecătorul sindic a modificat planul de distribuire întocmit de lichidatorul judiciar, dispunând că creanţa ei că nu se încadrează la pct.7 din art.123, ci la pct.8. În acest fel recurentei creditoarei nu i s-a repartizat nicio sumă şi nu va beneficia nici în viitor de distribuiri de sume atâta timp cât bunurile supuse valorificării pentru lichidarea societăţii nu acoperă pasivul.
2. Recurenta creditoare BRD Groupe Societe Generale SA, prin Sucursala Rm.Vâlcea, a criticat sentinţa prin care a fost admisă contestaţia şi s-a dispus anularea planului de distribuţie nr.251 din 19.09.2011, întocmit de lichidatorul judiciar, arătând că, deşi aparent îi este favorabilă, soluţia este netemeinică şi nelegală, pentru motivele prevăzute la art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că a formulat contestaţie împotriva Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare în perioada iulie-septembrie 2011 şi a Planului de distribuire parţială, întocmite de lichidatorul-judiciar, întrucât creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, trebuie plătite conform pct.7 al art.123 din Legea nr.85/2006, iar nu conform pct. 8, cum greşit a procedat lichidatorul. Prin distribuirea către BRD a sumei de 51.246 lei în baza art.123 pct.8, recurenta a fost prejudiciată, în sensul că i s-a repartizat o sumă mai mică decât i se cuvenea potrivit dispoziţiilor art.123 pct.7 din aceeaşi lege.
Punctul de vedere al lichidatorului judiciar faţă de contestaţia BRD a fost că a realizat distribuirea sumelor în baza art.123 pct.8 din Legea nr.85/2006, pentru că aşa a considerat moral, precizând că I. T. SRL este un creditor care a adus bani în societate, dar nu a invocat un temei legal în acest sens, cu atât mai mult cu cât acest creditor nu a formulat contestaţie la planul de distribuire nr.251/19.09.2011, în sensul că n-ar fi de acord cu situarea sa la pct.8 al art.123. Abia în şedinţa de judecată din data de 03.10.2011, când nu mai era în termen să formuleze contestaţie, creditoarea I.T. SRL a susţinut că şi creanţa ei s-ar încadra în prevederile art.123 pct.7, deoarece are la bază un contract de prestări servicii şi livrări de bunuri, dar nu a depus niciodată la dosarul cauzei un astfel de contract.
Nici creditoarea B. M. nu a formulat contestaţie în termen legal la planul de distribuire nr.251/19.09.2011 în sensul că nu ar fi de acord cu situarea sa la pct.8 al art.123. De asemenea, tot în şedinţa din data de 03.10.2011, aceasta a solicitat să se constate încadrarea creanţei sale la pct.7 din ordinea de preferinţă prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006, deşi BRD a precizat în dezbateri că acceptă concurenţa creditorilor CEZ Vânzare SA, Asociaţia de proprietari, SC G. C. şi SC Pr., întrucât doar aceştia deţin creanţe rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări şi se încadrează în prevederile art.123 pct.7 din aceeaşi lege.
Deşi prin sentinţa nr.1789/2011 a fost admisă contestaţia formulată şi s-a dispus anularea planului de distribuire nr.251/19.09.2011, întocmit de lichidatorul judiciar, soluţia - deşi aparent favorabilă - o prejudiciază cu suma de 63.810 lei, prin interpretarea eronată a sintagmei „livrări de produse” pe care creditorul I. T. SRL le-ar fi efectuat faţă de debitoarea SC D. SRL, fără să existe un contract de livrări de produse depus la dosarul cauzei. Interpretarea corectă a sintagmei de mai sus este cea dată de explicaţia din Dicţionarul economiei de piaţă, potrivit căreia livrarea de produse înseamnă acţiunea prin care un furnizor transmite unui beneficiar dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale sau serviciilor, urmate de plata lor, pe baza unei facturi, aviz de expediţie etc.
Prin soluţia dată, judecătorul sindic a făcut o interpretare greşită a legii şi a dispus trecerea creditorului chirografar I. T. SRL de pe poziţia 8, cum era legal plasată, fără ca acesta să fi contestat expres, în termenul legal, planul de distribuire, la poziţia 7 din ordinea de preferinţă prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006, cu consecinţa prejudicierea BRD cu suma de 63.810 lei, repartizată către IFN T. SRL.
Prin decizia nr. 239/R-COM din 30 ianuarie 2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile declarate de creditoarele Buşe Maria şi BRD Groupe Societe Generale S.A. - Sucursala Rm. Vâlcea împotriva sentinţei nr. 1789 din 03 octombrie 2011, şi recursul declarat de creditoarea S.C. P. S.R.L. – prin administrator G.V. M., împotriva sentinţei nr. 1780 din 03 octombrie 2011.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
I. Examinând sentinţa nr. 1780/3.10.2011, dată în camera de consiliu, prin prisma motivelor de recurs invocate de creditoarea SC P. SRL, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
În mod corect a apreciat judecătorul sindic că lichidator desemnat în cauză după înlocuirea celui iniţial are posibilitatea de a-şi exprima propriul punct de vedere asupra cauzelor insolvenţei şi asupra persoanelor care au cauzat insolvenţa, fără ca raportul întocmit de el în acest sens să fie considerat nelegal.
În speţă, practicianul în insolvenţă B. E. - desemnat iniţial ca administrator judiciar la solicitarea debitoarei în insolvenţă – a întocmit raportul sus menţionat, însă, ulterior, practicianul respectiv a fost înlocuit cu practicianul care în prezent este lichidator judiciar.
În condiţiile acestea, dacă practicianul nou desemnat şi/sau creditorii apreciază că se impune întocmirea unui nou „raport cauzal”, acesta se poate realiza, întrucât nu există interdicţie legală nici expresă, nici implicită în acest sens.
Este adevărat că la începutul procedurii administratorul judiciar trebuie să întocmească raportul în condiţiile şi termenul prev. de art. 21 alin. 1 lit. b) şi art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Acest raport este necesar pentru a se decide cu celeritate măsurile ce trebuie luate în procedură în legătură cu redresarea activităţii debitorului ori cu falimentul acestuia, măsuri la care trebuie să se facă referire în conţinutul raportului, şi nu doar pentru a se angaja răspunderea în condiţiile art. 138.
Însă, nefiind interzis de lege şi impunându-se în fapt, în practică sunt frecvente situaţiile în care raportul prev. de art. 21 alin. 1 lit. b) şi art. 59 alin. 1 a fost completat după expirarea termenului de 40 de zile.
Astfel de situaţii sunt cele în care practicianul în insolvenţă găseşte elemente noi care ar putea atrage aplicarea art. 138 ori practicianul nou desemnat arată că anumite elemente nu au fost corect stabilite de practicianul desemnat anterior, fie din eroare, fie din lipsa unor date complete.
O situaţie similară cu cea în care intervine completarea raportului este şi cea din speţă. De altfel, chiar practicianul desemnat iniţial ca administrator judiciar a precizat în Raportul său depus la dosarul de insolvenţă pentru termenul din data de 8.02.2010 că îşi rezervă dreptul să completeze capitolul referitor la „Răspunderea membrilor organelor de conducere” cu privire la faptele şi persoanele vinovate de cauzarea stării de insolvenţă, în scopul antrenării răspunderii conform art. 138, în măsura în care astfel de fapte vor fi relevate de analizele ce vor continua să fie făcute asupra activităţii debitoarei. De asemenea, respectivul administrator judiciar a arătat că ar putea fi susţinută existenţa faptei prev. de art. 138 alin. 1 lit c) (continuarea, în interes personal, a unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi), dar că, la acel moment, nu se putea dovedi „interesul personal”.
Faptul că adunarea creditorilor a mandat pe practicianul desemnat ulterior să întocmească raportul cauzal, deşi a fost întocmit deja unul în cauză, este un aspect de oportunitate care nu poate fi cenzurat în sine de judecătorul sindic, ci doar din punct de vedere al legalităţii măsurii. Or sub acest aspect, aşa cum s-a arătat mai sus, câtă vreme nu există prevedere contrară imperativă a legii, măsura nu poate fi desfiinţată.
Faptul că în hotărârea adunării creditorilor nu s-au indicat faptele ce trebuie cercetate şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi starea de insolvenţă a debitoarei nu atrage nelegalitatea măsurii, aşa cum invocă recurenta creditoare SC P. SRL, întrucât lichidatorul este cel care are abilitatea de a cerceta dacă există astfel de fapte şi astfel de legătură de cauzalitate atât în temeiul legii, cât şi în temeiul mandatului dat de adunarea creditorilor.
Este adevărat că, potrivit art. 138 din Legea insolvenţei „Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.”, însă această dispoziţie legală nu poate fi considerată ca interzicând refacerea/completarea/suplimentarea raportului cauzal fie de către practicianul desemnat iniţial, fie de cel desemnat ulterior ori de câte ori se constată că acest lucru se impune întrucât primul raport nu a fost complet ori s-au descoperit elemente noi care interesează o acţiune în antrenare.
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, raportul depus de primul practician nu a fost complet în privinţa cauzelor şi persoanelor care se fac vinovate de starea de insolvenţă a debitoarei.
Ca atare, pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul SC P. SRL împotriva sentinţei nr. 1780/3.10.2011.
II. 1. Examinând sentinţa nr. 1789/3.10.2011 prin prisma motivelor de recurs invocate de creditoarea B.M., Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
În privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoz. art. 123 din Legea nr. 85/2006 pentru faptul că textul legal respectiv contravine art. 46 din Constituţia României, care garantează dreptul la moştenire, Curtea a dispus la termenul din data de 25.01.2012 respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Cât priveşte fondul recursului, se constată că în cursul falimentului s-a procedat la valorificarea bunurilor debitoarei SC Dancomar SRL, iar cu prilejul celei de-a doua distribuiri de sume a fost întocmit Planul de distribuire nr. 251/19.09.2011 în care la categoria „creanţe chirografare” au fost înscrise creanţele creditorilor BRD – Sucursala Rm.Vâlcea, I. T. SRL, B. M., G. I., Pr. SRL, P.r SRL, G. C, Asociaţia de Proprietari M.şi CEZ Vânzare Craiova, toate încadrate în dispoz. art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006, care reglementează categoria creanţelor chirografare de plătit în faliment, altele decât cele care se bucură de o reglementare specială şi se prioritate la distribuire.
Creanţa recurentei B. M. reprezintă contravaloarea părţilor sociale deţinute de soţul ei decedat, B. D., în societatea debitoare. Aşa cum a arătat în mod corect judecătorul sindic, această creanţă nu se încadrează în nici una din categoriile prevăzute de art. 123 pct. 7 din Legea nr. 85/2006, astfel încât trebuia situată la punctul 8 din art. 123.
S-a constat că B. M. nu a contestat în faţa judecătorului sindic plasarea creanţei sale în poziţia pct. 8 din art. 123, astfel că schimbarea poziţiei acesteia nu ar putea surveni direct în urma recursului.
Creanţa BRD – Sucursala Rm.Vâlcea este o creanţă bancară, rezultată dintr-un credit bancar, ceea ce atrage încadrarea acesteia la poziţia 7 din cadrul art. 123, deci într-o poziţie superioară faţă de cea în care este aşezată creanţa recurentei B. M. şi cu prioritate la distribuirea de sume.
Faptul că BRD s-a înscris cu aceeaşi sumă şi la masa credală a SC Inter G. C. SRL nu este relevant în sine, fără dovezi şi explicaţii suplimentare din partea recurentei, pentru a constata că BRD nu era îndreptăţită să participe şi la distribuirile de sume din procedura deschisă faţă de SC D. SRL ori nu era îndreptăţită să beneficieze de repartizări conform art. 123 pct. 7.
SC IGC SRL este o altă persoană juridică decât debitoarea din procedura de faţă, iar raporturile BRD cu prima pot fi diferite de cele încheiate cu cea de-a doua.
Împrejurarea că unor creditori sau lichidatorului nu i se pare moral ca un creditor să participe la proceduri concursuale deosebite pentru recuperarea uneia şi aceleaşi creanţe nu este motiv de nelegalitate în absenţa unei norme legale care să fie astfel încălcate.
Nu poate fi reţinut nici argumentul că BRD a învestit cu formulă executorie două bilete la ordin, fără însă a începe executarea silită faţă de SC D. SRL, întrucât în cursul procedurii insolvenţei nu mai poate fi derulată în mod separat nicio acţiune judiciară sau extrajudiciară ori măsură de executare silită asupra debitorului sau bunurilor sale, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Concluzionând în sensul că în mod corect a dispus judecătorul sindic înscrierea creanţei BRD la pct. 7 din art. 123, iar a creanţei recurentei la pct. 8 – aşa cum a şi fost înscrisă de către lichidator – Curtea, văzând dispoz. art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul formulat de B. M. împotriva sentinţei nr. 1789/3.10.2011 ca nefondat.
2. În ce priveşte recursul declarat de creditoarea BRD Groupe Societe Generale S.A. - Sucursala Rm. Vâlcea, Curtea a constatat, de asemenea, că acesta nu poate fi primit, în sensul că soluţia pronunţată de judecătorul sindic şi cuprinsă în dispozitivul sentinţei este corectă.
Curtea a avut în vedere faptul că recursul nu poate viza considerentele sentinţei, ci doar dispozitivul acesteia, întrucât doar acesta intră în autoritate de lucru judecat şi doar acesta este susceptibil de punere în executare.
Prin urmare, o dispoziţie care nu este cuprinsă în dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu poate fi cenzurată în recurs, în măsura în care calea de atac este declarată exclusiv pentru considerente.
Este adevărat că dispoziţia instanţei este reflectată în considerente, acestea fiind partea din hotărâre care explică în fapt şi drept soluţia şi care, astfel, o justifică. Însă cenzurarea lor în recurs nu poate duce la modificarea dispozitivului sentinţei, dacă soluţia conţinută de acesta este legală şi temeinică.
Ca atare, în speţă, Curtea a constatat că soluţia pronunţată de judecătorul sindic - aceea de admitere a contestaţiei formulate de creditoarea Banca Română de Dezvoltare (BRD) – Sucursala Rm.Vâlcea şi de anulare a planului de distribuţie nr. 251/19.09.2011 - este legală şi temeinică, însă pentru următoarele considerente, care urmează să substituie considerentele instanţei de fond:
Aşa cum s-a arătat mai sus, cu prilejul examinării recursului formulat de creditoarea B. M., este corectă încadrarea creanţei BRD în categoria prev. de pct. 7 al art. 123, astfel încât să nu suporte concurenţa creanţelor creditorilor B. M., SC P. SRL şi G. I., pe care BRD le-a contestat.
Însă şi creanţa SC IT SRL se înscrie în dispoz. art. 123 pct. 8, aşa cum a şi înscris-o lichidatorul, iar nu la pct. 7 – cum s-a reţinut în considerentele sentinţei.
Astfel, SC IT SRL nu a contestat, potrivit art. 122 alin. 3 din legea insolvenţei, înscrierea sa la pct. 8, iar în aceste condiţii situarea creanţei sale într-o altă poziţie nu poate fi realizată de judecătorul sindic din oficiu sau prin valorificarea unei apărări invocate de creditoarea respectivă împotriva contestaţiei altui creditor.
Obiectul cererii cu a cărei soluţionare a fost învestit judecătorul sindic a fost schimbarea poziţiei creanţei BRD de la pct. 8 la pct. 7 al art. 123 astfel încât această creditoare să nu suporte nelegal concursul creditorilor SC P. SRL, G. I., B. M., SC I. T. SRL. Ca atare, această solicitare a fost soluţionată prin dispozitivul sentinţei în sensul admiterii contestaţiei BRD şi anulării planului de distribuire nr. 251/19.09.2011.
Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea a respins şi recursul formulat de BRD Groupe Societe Generale S.A. - Sucursala Rm. Vâlcea împotriva sentinţei nr. 1789/2011.
2. Procedura insolvenţei. Plan de distribuţie. Cheltuieli de conservare şi administrare a imobilelor. Situaţia impozitelor pe imobile.
Art.121 şi art.123 din Legea nr.85/2006
Dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 se aplică în cazul obţinerii fondurilor din vânzarea bunurilor grevate şi are înscrisă la poziţia 1 acoperirea cheltuielilor de conservare şi administrare, categorie ce se regăseşte şi la art.123, care priveşte însă celelalte bunuri.
În cauză, imobilele vândute erau grevate şi se aflau pe raza unei alte localităţi decât municipiul Turda, astfel încât şi în măsura în care s-ar aprecia că taxele şi impozitele locale aferente bunurilor intră în categoria cheltuielilor de conservare şi administrare a acestora, se au în vedere astfel de cheltuieli pentru terenurile vândute, adică, sumele datorate Primăriei Budeşti cu titlu de taxă şi impozit
Creditoarea-recurentă se poate situa la poziţia 1 în art.123, pentru bunurile negrevate (sau pentru sumele rămase în urma distribuirii tuturor creanţelor de la art.121), sau, la aceeaşi poziţie, în art.121, în măsura în care s-ar fi înstrăinat bunuri grevate, aflate pe raza municipiului Turda
.
(Decizie nr. 181/R-COM/25.01.2012)
Prin cererea formulată de 23 mai 2011, creditorul Municipiul Turda a contestat planul de distribuire a creanţelor din dosarul de insolvenţă privind pe debitoarea S.C. PD S.R.L.
În motivare s-a arătat că, în condiţiile art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006, creanţele născute după deschiderea procedurii sunt plătite în temeiul documentelor din care rezultă, fără a se înscrie la masa credală, în ordinea la care se referă art.123 din Legea nr.85/2006, cu observarea dacă acestea sunt cheltuieli aferente procedurii.
În aceste condiţii, creanţa de 52.411,51 lei, născută ulterior intrării debitoarei în procedura falimentului (19.10.2007), trebuia plătită cu ocazia distribuţiei realizate.
Prin sentinţa nr.1890/2011 Tribunalul Vâlcea a respins contestaţia, reţinând că în cauză sunt incidente disp.art.121 din Legea nr.85/2006, dispoziţii respectate cu ocazia distribuţiei, conform planului 4, prin aceea că suma obţinută din vânzarea imobilelor aflate pe raza comunei Budeşti au fost împărţite prin acoperirea cheltuielilor de procedură, iar diferenţa a fost virată în favoarea creditorului garantat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea, criticând-o pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut că, în mod greşit instanţa a reţinut că-i sunt aplicabile dispoziţiile art.121 şi nu cele ale art.123 pct.1 din Legea nr.85/2006, în temeiul cărora se plătesc, cu prioritate, cheltuielile aferente procedurii, categorie în care se înscrie şi creanţa recurentei.
Această creanţă este reprezentată de taxe şi impozite datorate după deschiderea procedurii, categorie ce este înscrisă la pct.1 din art.123 al Legii nr.85/2006.
Examinând critica formulată se constată că ea este nefondată pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În cadrul procedurii de insolvenţă a debitoarei s-au vândut, cu suma de 182.770 lei, la 4 mai 2011, mai multe imobile aparţinând acesteia (f.46-50), imobile situate pe raza comunei Budeşti, judeţul Vâlcea.
Suma astfel obţinută a fost distribuită conform planului nr.4/12.05.2011 (f.31), în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006, în sensul că, pentru creanţa de la pct.1 s-a alocat suma de 99.497,87 lei, pentru cea de la pct.4 s-a alocat suma de 1.000 lei (sumă regularizată din distribuţia anterioară), iar în favoarea creditorului garantat s-a plătit suma de 75.078,63 lei.
Un prim aspect care se impune a fi reţinut şi care, de altfel, este esenţial în cauză este acela că bunurile din a căror vânzare s-a obţinut valoarea distribuită sunt bunuri ce fuseseră afectate unor garanţii şi ele se află situate pe raza comunei Budeşti, judeţul Vâlcea.
Distribuirea sumelor obţinute cu ocazia lichidării patrimoniului unei debitoare-falite se face potrivit ordinii la care se referă art.121 şi 123 din Legea nr.85/2006, diferenţa dintre cele două fiind însă esenţială şi determinată de existenţa sau nu a unor garanţi asupra bunurilor supuse vânzării.
Dacă art.121 reglementează distribuţia fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor grevate, art.123 priveşte distribuţia fondurilor obţinute din înstrăinarea celorlalte active din patrimoniul falitei.
Acest aspect rezultă în mod expres din textele enunţate, inclusiv din menţiunile de la pct.1 pentru fiecare din cele două planuri de distribuţie. Astfel, potrivit art.121 „(1) Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1) taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24;”, iar potrivit art.123 „Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4).”
În concluzie, dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 se aplică în cazul obţinerii fondurilor din vânzarea bunurilor grevate şi are înscrisă la poziţia 1 acoperirea cheltuielilor de conservare şi administrare, categorie ce se regăseşte şi la art.123, care priveşte însă celelalte bunuri.
În cauză, imobilele vândute erau grevate şi se aflau pe raza unei alte localităţi decât municipiul Turda, astfel încât şi în măsura în care s-ar aprecia că taxele şi impozitele locale aferente bunurilor intră în categoria cheltuielilor de conservare şi administrare a acestora, se au în vedere astfel de cheltuieli pentru terenurile vândute, adică, sumele datorate Primăriei Budeşti cu titlu de taxă şi impozite.
Creditoarea-recurentă se poate situa la poziţia 1 în art.123, pentru bunurile negrevate (sau pentru sumele rămase în urma distribuirii tuturor creanţelor de la art.121), sau, la aceeaşi poziţie, în art.121, în măsura în care s-ar fi înstrăinat bunuri grevate, aflate pe raza municipiului Turda.
Pentru toate aceste considerente s-a apreciază că este nefondat recursul contestatoarei şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins.
3. Procedura insolvenţei. Propunere de intrare în faliment. Procedură generală. Procedură simplificată. Distincţie. Aprobarea propunerii privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală
Art. 54 alin. (5) sau art. 60 alin. (3) şi art.107 din Legea nr.85/2006
Ipoteza prevăzută la art.107 lit.D nu presupune doar depunerea de către administratorul judiciar a raportului prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, ci aprobarea acestui raport, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60 alin. (3) din Legea 85/2006.
Din interpretarea sistematică a celor două ipoteze alternative ale art.107 lit.D din Legea 85/2006, rezultă că acest text se referă fie la aprobarea raportului cuprinzând propunerea de intrare în faliment de către judecătorul sindic, în procedura simplificată, în situaţia în care debitorul se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2) şi, în consecinţă, trebuie supus procedurii simplificate prevăzute de lege, fie la aprobarea propunerii privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală prevăzută la alin.2 al aceluiaşi text, în cazul în care debitorul nu se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2).
(Decizie nr. 310/R-COM/08.02.2012)
Deliberând, asupra recursului de faţă, constată următoarele:
În cadrul procedurii insolvenţei deschisă împotriva debitoarei SC KP SRL Rm.Vâlcea, prin sentinţa nr.865 din 18 iunie 2009, a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care s-a propus intrarea debitoarei în faliment, potrivit art.54 alin.3 sau art.60 alin.3 din Legea privind procedura insolvenţei şi că desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii debitoarei.
Prin sentinţa nr.2402 din 24 noiembrie 2011, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a admis cererea privind procedura insolvenţei, a dispus trecerea la procedura falimentului debitoarei, a desemnat lichidator judiciar BNP C. SPRL Craiova, care va îndeplini dispoziţiile art.25 şi urm. din Legea nr.85/2006, cu un onorariu de 400 lei lunar, în temeiul art.107 alin.2 din Legea insolvenţei a dispus dizolvarea societăţii debitoarei şi ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, fixat termen maxim de predare a gestiunii către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii, la 12 ianuarie 2012, a dispus notificarea deschiderii procedurii, a fixat termen limită pentru depunerea cererilor de creanţă născute în timpul procedurii, a fixat termen limită pentru verificarea acestora, termen limită pentru întocmirea şi afişarea tabelului definitiv, iar în temeiul art.113 din aceeaşi lege s-a dispus sigilarea bunurilor din averea debitoarei şi îndeplinirea celorlalte operaţiuni de lichidare.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit art.107, sunt îndeplinite condiţiile deschiderii procedurii falimentului, ca unică soluţie pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea SC D. I. SRL Piteşti, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii formulate de administratorul judiciar privind trecerea la procedura falimentului, pentru următoarele motive:
1. Nu este îndeplinită prima condiţie despre care instanţa face vorbire „aprobarea raportului administratorului judiciar prin care se propune intrarea în faliment”, deoarece cota deţinută din creanţele împotriva averii debitorului o plasează în poziţia majoritară, iar votul creditoarei a fost împotriva trecerii debitoarei la procedura falimentului.
2. Afirmaţia potrivit căreia continuarea activităţii debitoarei aduce pierderi averii acesteia este nemotivată, câtă vreme lipsesc cu desăvârşire de la dosarul cauzei datele care să contureze situaţia reală a patrimoniului acesteia, iar măsura trecerii la procedura falimentului poate fi dispusă numai când aceste date sunt cunoscute în totalitate.
3. Cererea în care s-a solicitat să se constate îndeplinite condiţiile art.22 alin.2 din Legea nr.85/2006 şi să dispună înlocuirea administratorului judiciar nu a fost soluţionată anterior trecerii la procedura de faliment.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat.
Astfel, potrivit art.107 din Legea nr.85/2006:
„Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în faliment în următoarele cazuri:
A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic;
c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, în condiţiile prevăzute la art. 94, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60 alin. (3).”
Din considerentele sentinţei atacate nu rezultă care ipoteză a textului de lege a fost avută în vedere de judecătorul sindic la pronunţarea sentinţei de intrare în faliment.
Din invocarea în considerente a aprobării raportului administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60 alin. (3) se desprinde concluzia că ipoteza avută în vedere este cea prevăzută de art.107 lit.D din Legea nr.85/2006.
Or, Curtea reţine că, în cauză, la dosarul cauzei nu a fost depus un astfel de raport, ci doar o cerere a administratorului judiciar de intrare în procedura falimentului (fila 55 dosar fond), întemeiată pe o altă ipoteză a art.107, respectiv cea de la lit.A pct.b) şi c).
De altfel, ipoteza prevăzută la art.107 lit.D nu presupune doar depunerea de către administratorul judiciar a raportului prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, ci aprobarea acestui raport, potrivit art. 54 alin. (5) sau art. 60 alin. (3) din Legea 85/2006.
Din interpretarea sistematică a celor două ipoteze alternative ale art.107 lit.D din Legea 85/2006, rezultă că acest text se referă fie la aprobarea raportului cuprinzând propunerea de intrare în faliment de către judecătorul sindic, în procedura simplificată, în situaţia în care debitorul se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2) şi, în consecinţă, trebuie supus procedurii simplificate prevăzute de lege, fie la aprobarea propunerii privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală prevăzută la alin.2 al aceluiaşi text, în cazul în care debitorul nu se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2).
Astfel, potrivit art.54 din Legea 85/2006: „(1) Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din procedura generală.
(2) Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2) şi, în consecinţă, trebuie supus procedurii simplificate prevăzute de prezenta lege, caz în care va cuprinde documentele doveditoare şi propunerea de intrare în faliment în procedura simplificată. Administratorul judiciar va notifica propunerea de intrare în faliment prin procedura simplificată creditorilor care au depus cerere introductivă şi debitorului, prin administratorul special, depunând la instanţă, odată cu cererea, dovada îndeplinirii procedurii de notificare.
(3) Judecătorul-sindic va supune propunerea prevăzută la alin. (2), privind intrarea în faliment a debitorului în procedura simplificată, dezbaterii părţilor într-o şedinţă publică, care va avea loc în maximum 15 zile de la primirea raportului administratorului judiciar.
(4) În cadrul şedinţei de judecată prevăzute la alin. (3), judecătorul-sindic, după ascultarea părţilor interesate, va da o sentinţă prin care va aproba sau va respinge, după caz, concluziile raportului supus dezbaterii.
(5) În cazul aprobării raportului prevăzut la alin. (4), judecătorul-sindic va decide, prin aceeaşi sentinţă, intrarea în faliment a debitorului, în condiţiile art. 107 alin. (1) lit. D.”
În cauză, prin sentinţa nr.865/C/18.06.2009, Tribunalul Vâlcea a decis deschiderea procedurii generale de insolvenţă, astfel încât erau incidente dispoziţiile art.60 alin.3 din Legea 85/2006, iar nu cele ale art.54 alin.5 din acelaşi act normativ.
Potrivit art. 60 alin. (3) din Legea 85/2006: „În cazul aprobării de către adunarea generală a creditorilor a propunerii administratorului judiciar prevăzute la art. 59 alin. (2), judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă, intrarea în faliment a debitorului, în condiţiile art. 107 alin. (1) lit. D.”
Propunerea la care face trimitere alineatul 3 este cea la care se referă art.60 alin.1 din acelaşi act normativ, respectiv propunerea de intrare în faliment a debitorului în procedură generală: „În cadrul şedinţei adunării generale a creditorilor prevăzute la art. 59 alin. (4), administratorul judiciar îi va informa pe creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris cu privire la propunerea de intrare în faliment a debitorului în procedură generală.”
Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi text, „Adunarea generală a creditorilor va aproba propunerea administratorului judiciar, prevăzută la art. 59 alin. (2), prin votul titularilor a cel puţin două treimi din creanţele prezente la vot. Indiferent de rezultatul votului, propunerea nu va fi aprobată în cazul în care unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună peste 20% din creanţele cuprinse în tabelul preliminar de creanţe, îşi anunţă intenţia de a depune, în termenul legal, un plan de reorganizare a debitorului.” Or, în cauză, nu s-a făcut dovada convocării şi ţinerii Adunării generale a creditorilor în scopul aprobării propunerii administratorului judiciar de intrare în faliment a debitorului în procedură generală.
Pronunţându-se în lipsa atât a raportului administratorului judiciar, cât şi a convocării Adunării generale a creditorilor, instanţa de fond nu a cercetat însăşi fondul cauzei, ci a dispus intrarea în faliment a debitoarei fără a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul invocat, respectiv art. 107 alin. (1) lit. D din Legea 85/2006.
Or, aceste lipsuri nu pot fi suplinite de Curte în recurs, instanţa de control judiciar fiind lipsită de posibilitatea de a cenzura hotărârea instanţei de fond, atâta vreme cât această cenzură ar viza tocmai raportul administratorului judiciar şi hotărârea Adunării generale a creditorilor, care în cauză lipsesc.
Prin urmare, conform art.312 alin.5 C.proc.civ., întrucât judecătorul sindic nu a analizat fondul cauzei, ci a dispus intrarea debitoarei în faliment în temeiul art. 107 alin. (1) lit. D din Legea 85/2006, fără a verifica întrunirea condiţiilor prevăzute de art.60 din acelaşi act normativ, recursul a fost admis, iar sentinţa casată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, la judecător sindic, pentru ca acesta să pună în vedere administratorului judiciar întocmirea unei propuneri motivate şi convocarea Adunării generale a creditorilor în scopul aprobării acestei propuneri, aşa cum cere textul menţionat, urmând ca, potrivit art.60 alin.3 din acelaşi act normativ să se pronunţe asupra propunerii numai în măsura în care aceasta a fost aprobată de către Adunare.
4. Anulare incident bancar. Condiţii. Anularea titlului ulterior raportării incidentului. Consecinţe
Art.1 alin.1 din Regulamentul nr.1/2001 al BNR
Faptul că ulterior completării cecului şi prezentării sale la plată, cu consecinţa intervenirii incidentului major, s-a constatat că cecul nu a fost completat potrivit înţelegerii, raportându-se la o creanţă care nu întruneşte condiţia de a fi lichidă, nu poate fi imputat Băncii, care la momentul constatării incidentului a procedat potrivit dispoziţiilor legale.
Anularea ulterioară a titlului nu se repercutează asupra incidentului constatat, deoarece vizează raportul fundamental între părţi, or, scopul constatării incidentelor cu consecinţa posibilă a interdicţiei bancare de a emite cecuri, are în vedere tocmai protejarea terţelor persoane, aşa cum este declarat în art.1 alin.1 din Regulamentul nr.1/2001, conform cu care Centrala Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile utilizatorilor.
(Decizie nr. 344/R-COM/10.02.2012)
Prin cererea înregistrată sub nr. 3151/90/2006 reclamanta SC A. SRL Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată pe pârâtele SC U. SA Râmnicu Valcea şi BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA – SUCURSALA VÂLCEA solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea interdicţiei bancare de a emite cecuri luată de către pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA – SUCURSALA VÂLCEA prin somaţia nr. 343 din 4 mai 2006 în temeiul art. 27-30 din Regulamentul nr. 1/2001 al BNR.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta SC U. SA a completat în fals o filă de cec, lăsată de reclamantă în alb ca garanţie pentru plata chiriei, cu suma de 787.510.000 lei ROL şi pe fondul unor neînţelegeri între părţi a prezentat cecul la plată, ştiind că reclamanta nu are disponibil în cont pentru decontare. Suma menţionată în cec nu are corespondent în raportul fundamental, pârâta completând fila de cec cu nerespectarea înţelegerii între trăgător şi beneficiar.
Pârâta SC U. SA, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii arătând că cecul a fost completat conform înţelegerii dintre părţi întrucât reclamanta s-a obligat să plătească prejudiciul nerealizat de către pârâtă prin împiedicarea folosirii spaţiului comercial ce a constituit obiectul litigiului.
Prin încheierea din 26 iunie 2006 cauza a fost suspendată în temeiul art. 244/1 din codul de procedură civilă până la soluţionarea opoziţiei reclamantei la executarea cecului.
La data de 2 august 2011 reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei arătând că opoziţia a fost soluţionată irevocabil prin admiterea cererii şi anularea cecului. Cauza a fost repusă pe rol iar reclamanta a solicitat admiterea cererii invocând şi argumentul admiterii opoziţiei şi anulării cecului.
Pârâta SC UNIVERS SA a solicitat respingerea cererii ca rămasă fără de obiect întrucât durata măsurii interdicţiei a expirat.
Tribunalul a constatat că excepţia lipsei de obiect este nefondată. Deşi durata interdicţiei a expirat instanţa are obligaţia să verifice legalitatea măsurii adoptate de către banca pârâtă prin prisma consecinţelor interdicţiei şi a eventualei răspunderi pentru adoptarea unei măsuri nelegale.
Prin sentinţa nr. 1905/17 Octombrie 2011 Tribunalul Vâlcea a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Râmnicu Vâlcea, împotriva pârâtelor SC U. SA Râmnicu Valcea, . şi BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA – SUCURSALA VÂLCEA,.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că Regulamentul nr. 1/2001 al BNR prevede că este incident de plată major incidentul de plată determinat de înregistrarea uneia dintre următoarele situaţii: c1) în cazul cecului: - cecul a fost refuzat din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare; - cecul a fost refuzat la plată din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare.
Potrivit art. 28 din acelaşi act normativ în cazul refuzului la plată al unui cec ca urmare a producerii unui incident de plată major asupra contului unui client banca va lua în aceeaşi zi bancară următoarele măsuri: a) va notifica incidentul de plată la CIP printr-o cerere de înscriere a refuzului bancar în FNC , care va cuprinde şi declaraţia de interdicţie bancară; b) va adresa titularului de cont o somaţie, conform modelului prezentat în anexa nr. 5, prin care îi va notifica acestuia interdicţia de a emite cecuri pe timp de un an începând cu data înregistrării la CIP a incidentului de plată major şi obligaţia de a restitui băncii (băncilor) al cărei (căror) client este formularele de cec aflate în posesia sa şi/sau a mandatarilor săi.
În aplicarea dispoziţiilor legale susmenţionate banca verifică numai regularitatea formală a cecului, respectiv condiţiile de validitate prevăzute de art. 1 din Legea nr. 59/1934. Raportul fundamental din care a rezultat cecul este şi rămâne străin băncii, care nu are a se preocupa de înţelegerile dintre părţi, întrucât din literalitatea obligaţiilor cambiale rezultă că obligaţia se naşte chiar din titlu, desprinsă de raportul fundamental dintre trăgător şi beneficiar.
Ca atare, s-a reţinut că banca pârâtă a adoptat în mod legal măsura interdicţiei din moment ce la prezentarea cecului nu exista disponibil în contul emitentului. Faptul că ulterior cecul a fost anulat în opoziţia trăgătorului nu invalidează măsura interdicţiei, deoarece, aşa după cum rezultă din decizia nr. 2/2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3595/90/2008 opoziţia a fost admisă pentru completarea cecului cu nerespectarea înţelegerilor iniţiale la emiterea lui, aşadar pentru o excepţie personală în sensul art. 264 din Norma cadru nr. 6/1994 a BNR şi nu pentru o excepţie formală care s-ar fi impus băncii în sensul că înainte de a verifica disponibilul banca este obligată să verifice regularitatea formală a titlului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C.A. S.R.L. solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii, iar pe fond admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În motivare, se arată că hotărârea instanţei de fond este rezultatul aprecierii eronate a probelor administrate, instanţa neţinând seama de faptul că reclamanta a solicitat anularea interdicţiei bancare de a emite cecuri, luată de pârâta B.C.R. S.A. - Sucursala Vâlcea prin somaţia nr.343/4.05.2006, în temeiul art.27-30 din Regulamentul B.N.R. nr.1/2001.
Prin decizia nr.2/21.02.2011 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3595/90/2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr.1585/22.06.2011 pronunţată în dosarul nr.3595/90/2008 al Curţii de Apel Piteşti s-a admis opoziţia la executare şi s-a dispus anularea cec-ului seria BB 300-01210508 emis la 4 mai 2006 pentru suma de 78.751 lei, confirmând susţinerile potrivit cu care S.C. U. S.A. a completat în mod abuziv cecuri.
Instanţa în mod greşit a ţinut cont de cererea formulată la 4.05.2006 la B.C.R. Sucursala Vâlcea prin care recurenta sesiza faptul că cecul este completat în fals, urmând să fie refuzat la plată.
Se critică sentinţa ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, de vreme ce art.259 din Normele cadru nr.7/1994 arată că pentru ca un cec să fie valabil nu este necesar să întrunească condiţiile esenţiale menţionate în art.1 din Legea cecului, chiar din momentul emiterii sale, ci el trebuie să întrunească aceste condiţii, în momentul prezentării la plată, completarea cec-ului trebuind să se facă în conformitate cu înţelegerea dintre trăgător şi primitor.
Cum în decizia nr.2/2011 s-a reţinut că nu a existat nici o înţelegere între părţi, legat de completarea cecului, în mod greşit reclamantei i-a fost pusă interdicţie bancară.
De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că această cauză a fost suspendată, societatea reclamantă nefăcându-se vinovată de introducerea la plată a cecului.
S.C.U. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că la prezentarea la plată, Banca verifică numai regularitatea formală a cecului, respectiv condiţiile de validitate prevăzute de art.1 din Legea nr.59/1934.
De asemenea, prin hotărârile judecătoreşti invocate de către recurentă a fost admisă opoziţia pentru completarea cecului cu nerespectarea înţelegerilor iniţiale în emiterea lui, nu pentru că ar fi fost completat în fals, cum eronat a susţinut recurenta, ca atare, pentru o excepţie personală în sensul art.264 din Norma B.N.R. nr.7/1994.
S.C. U. S.A. a formulat în recurs concluzii scrise.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.2 pct.c), c1) din Regulamentul B.N.R. nr.1/2001 în forma în vigoare la data introducerii la plată a cec-ului, este incident de plată major, incidentul de plată, în cazul cecului, refuzul cecului din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare.
Art.28 din acelaşi regulament, arată că în cazul refuzului la plată al unui cec ca urmare a producerii unui incident de plată major asupra contului unui client, banca va lua în aceeaşi zi bancară măsura notificării incidentului de plată la CIP printr-o cerere de înscriere a refuzului bancar în FNC, care va cuprinde şi declaraţia de interdicţie bancară şi va adresa titularului de cont o somaţie, prin care îi va notifica acestuia interdicţia de a emite cecuri pe timp de un an începând cu data înregistrării la CIP a incidentului de plată major şi obligaţia de a restitui băncii (băncilor) al cărei (căror) client este formularele de cec aflate în posesia sa şi/sau a mandatarilor săi.
Prin urmare, la momentul stabilirii interdicţiei bancare de a emite cecuri, banca era obligată să verifice existenţa ipotezei textului art.2 pct.c) c1), fără a efectua alte verificări, scopul interdicţiei bancare fiind acela de a proteja persoanele care intră în raport juridic cu emitentul cecului.
Refuzul la plată din lipsă parţială de disponibil în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare atrage automat pentru bancă aplicarea dispoziţiilor art.28 din Regulamentul B.N.R. nr.1/2001, în vigoare la momentul incidentului, în niciuna din situaţii Banca nefiind ţinută să analizeze raportul juridic fundamental care a întemeiat emiterea cecului.
Din hotărârile judecătoreşti invocate (filele 73-87 dosar fond) rezultă că instanţele au statuat într-o procedură de contestaţie la executare, întemeiată pe art.400 Cod procedură civilă, în care s-au invocat prevederile Legii nr.59/1934, referitor la nevalabilitatea titlului.
Curtea reţine că prin sentinţa Judecătoriei Rm.Vâlcea din 10.10.2006 (fila 74), ulterioară incidentului bancar, a fost respinsă opoziţia la executare, astfel că într-un prim control jurisdicţional, instanţa a constatat legalitatea actelor de executare şi implicit a titlului, context în care nu se putea pretinde băncii, cu depăşirea limitelor art.28 din Regulamentul nr.1/2001, verificarea validităţii titlului prezentat la plată.
Faptul că ulterior completării cecului şi prezentării sale la plată, cu consecinţa intervenirii incidentului major, s-a constatat că cecul nu a fost completat potrivit înţelegerii, raportându-se la o creanţă care nu întruneşte condiţia de a fi lichidă, nu poate fi imputat Băncii, care la momentul constatării incidentului a procedat potrivit dispoziţiilor legale.
Anularea ulterioară a titlului nu se repercutează asupra incidentului constatat, deoarece vizează raportul fundamental între părţi, or, scopul constatării incidentelor cu consecinţa posibilă a interdicţiei bancare de a emite cecuri, are în vedere tocmai protejarea terţelor persoane, aşa cum este declarat în art.1 alin.1 din Regulamentul nr.1/2001, conform cu care Centrala Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile utilizatorilor.
Susţinerile recurentei, relative la faptul că instanţa nu a ţinut seama de cererea depusă la 4.05.2006 de către recurentă, la B.C.R. Sucursala Vâlcea prin care sesiza că cecul este completat în fals, urmând să fie refuzat la plată, nu au relevanţă în condiţiile în care, pe de o parte aceste afirmaţii nu au fost reţinute de instanţe în hotărârile menţionate, în care s-a arătat că cecul fusese lăsat garanţie în alb pentru acoperirea diferenţei de 1.700 lei, fără însă ca cecul să fi fost completat cu această sumă, ci cu o sumă mult mai mare, fiind în discuţie lichiditatea creanţei. Pe de altă parte, cererea a fost înregistrată ulterior constatării incidentului bancar şi transmiterii informaţiei în CIP, respectiv la 5.05.2006.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
5. Procedura insolvenţei. Plan de reorganizare. Contract de leasing reziliat anterior confirmării planului. Obligaţie de restituire. Nelegalitatea includerii bunului făcând obiectul contractului de leasing reziliat în planul d reorganizare.
Art. 1 şi art.13 alin.1 din O.G. nr.51/1997
Art.11 alin.2. art.49, art.90 alin.1 şi art.102 din Legea nr.85/2006
Din modul în care art.49 din Legea nr.85/2006 defineşte perioada de observaţie nu rezultă că împrejurarea că debitorul a formulat o cerere de reorganizare împiedică ea însăşi pe proprietarul unui bun asupra căruia debitorul nu este în măsură să justifice un drept de folosinţă să preia bunul său din patrimoniul debitoarei.
Având în vedere faptul că planul de reorganizare a intervenit numai ulterior rezilierii contractelor de leasing, bunurile formând obiectul acestor contracte reziliate nu puteau face obiectul planului de reorganizare, ci trebuiau restituite în temeiul clauzei contractuale prevăzute la art.4 pct.2.B., clauză opozabilă judecătorului sindic, în temeiul dispoziţiilor art.13 alin.1 din O.G. nr.51/1997 şi art.90 din Legea nr.85/2006.
(Decizia nr. 581/R-COM/7.03.2012)
Deliberând asupra recursului de faţă, constată că;
La data de 12.12.2009, debitoarea S.C. B.P.T. S.R.L. a solicitat a fi supusă procedurii generale de insolvenţă, manifestându-şi intenţia de a-şi reorganiza activitatea.
Constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile art.27-30/art.1 alin.2 din lege, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea debitoarei şi, în temeiul art.32 alin.1 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a constatat că aceasta este în încetare de plăţi şi s-a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva sa.
În consecinţă, s-au dispus şi măsurile imediate prevăzute de legea procedurii insolvenţei şi, prin încheierea din 17.11.2009, a fost deschisă procedura generală de observaţie pentru debitoare, care a depus şi un plan de reorganizare a activităţii.
La data de 11.02.2011 creditoarea S.C. U. L. C. IFN S.A. a solicitat, în contradictoriu cu debitoarea S.C. B.P.T. S.R.L., restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing încheiate cu aceasta nr.62493/B.P.-2-001 şi nr.64435/B.P.-2-002 şi menţionate în cerere.
S-a arătat în motivare că la data de 26.11.2009 s-au încheiat între părţi contractele de mai sus, iar la data de 26.11.2010 au fost reziliate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale privind plata ratelor de leasing de către debitor.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.11 alin.2 şi art.90 alin.1 din Legea nr.85/2006, art.1 şi art.13 din O.U.G. nr.51/1997.
Tribunalul Comercial Argeş, prin încheierea din data de 5 aprilie 2011 a respins cererea formulată de S.C. U. L. C. IFN S.A. - Societate Administrată în Sistem Dualist.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, prin încheierea din 17.11.2009 a fost deschisă procedura generală de observaţie ce priveşte pe debitorul S.C. B.P.Trans S.R.L. Piteşti la solicitarea acestuia.
Tribunalul a apreciat că perioada de observaţie reprezintă perioada cuprinsă de la data deschiderii procedurii şi data confirmării planului de reorganizare, perioadă în care debitorul este îndreptăţit să procedeze la desfăşurarea activităţilor curente. Perioada de observaţie este dată pentru a stabili dacă afacerea debitorului poate continua, iar perspectivele reorganizării sunt reale şi exploatarea societăţii comerciale a debitorului trebuie să aibă loc în condiţii foarte apropiate de cele existente în cursul exploatării normale, aşa cum s-au desfăşurat ele înainte de deschiderea procedurii, deoarece, în caz contrar, şansele redresării nu au perspectivă de reuşită.
S-a reţinut că societatea creditoare este înscrisă la masa credală cu întreaga creanţă rezultată din contractele de leasing, existând posibilitatea recuperării sumelor datorate de către debitor, dacă cele două contracte vor fi menţinute, întrucât rezilierea acestora este o operaţie ce va îngreuna realizarea planului de reorganizare care a fost depus la dosar.
Faţă de cele reţinute, instanţa a considerat că cererea creditorului de restituire a bunurilor menţionate în acţiune este neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs creditoarea S.C.U.L.C. IFN S.A.. – Societatea Administrată în Sistem Dualist, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie prin prisma următoarelor motive de recurs, încadrate în drept în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă:
1. Hotărârea instanţei este lipsită de temei legal, motiv prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs se arată că instanţa face o apreciere greşită asupra modului de desfăşurare a procedurii susţinând, fără să motiveze în vreun fel, că în perioada de observaţie, creditorii nu ar putea să obţină preluarea unor bunuri din patrimoniul debitoarei, deşi debitoarea nu justifică un drept asupra acestora.
Se susţine că acest raţionament contravine dispoziţiilor art.47 din Legea nr.85/2006.
2. Hotărârea instanţei este dată cu încălcarea legii, motiv prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, întrucât instanţa prin sentinţa pronunţată invalidează scopul dispoziţiilor art.90 din Legea nr.85/2006.
Recurenta susţine că scopul acestor reglementări este protejarea intereselor creditorilor în raport cu societatea creditoarea, care refuză să aducă la îndeplinire o obligaţie legală, respectiv restituirea bunurilor asupra cărora nu poate invoca vreun drept.
Se mai arată că, deşi nu s-a contestat măsura rezilierii, care a intervenit anterior investirii instanţei cu cererea de restituire, respectiv la data de 26.11.2009 şi care conduce la pierderea dreptului de folosinţă a bunului din partea utilizatorului, instanţa face abstracţie de natura raportului contractual dintre cele două părţi şi omite faptul că administratorul judiciar nu se pronunţase anterior în sensul menţinerii contractelor de leasing.
Susţine recurenta că, în mod eronat, instanţa face o apreciere cu privire la măsura rezilierii, deşi această sancţiune a intervenit, conform convenţiei părţilor, în temeiul unui pact comisoriu de gradul IV, fără intervenţia instanţei şi fără ca debitorul să fie notificat.
În sfârşit, se critică sentinţa judecătorului sindic sub aspectul faptului că este pronunţată prin raportare la planul de reorganizare ce urmează a fi depus, deşi la data soluţionării cererii de restituire a bunului, debitoarea nu solicitase încuviinţarea de principiu a planului de reorganizare, acesta nefiind nici măcar supus aprobării.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.49 alin.1 din Legea nr.85/2006, pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, fie sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art.28 alin.1 lit.h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, fie sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
Din modul în care art.49 din Legea nr.85/2006 defineşte perioada de observaţie, nu rezultă că împrejurarea că debitorul a formulat o cerere de reorganizare împiedică ea însăşi pe proprietarul unui bun asupra căruia debitorul nu este în măsură să justifice un drept de folosinţă să preia bunul său din patrimoniul debitoarei.
Este adevărat că, potrivit art.102 alin.1 din Legea nr.85/2006: „Când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan”.
Însă, în cauză, contractele de leasing ce au avut ca obiect bunurile a căror restituire se solicită, au fost reziliate unilateral, în temeiul pactului comisoriu de gradul III cuprins în contractul părţilor, respectiv la art.4 pct.2.B, care prevede: „În cazul în care Finanţatorul optează pentru rezilierea contractului de leasing financiar ca urmare apariţiei unui caz de culpă, conform Secţiunii 4.1 de mai sus, contractul de leasing financiar încetează de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nici o altă formalitate prealabilă, cu predarea bunurilor ce formează obiectul leasingului către Finanţator. Data rezilierii va fi considerată data la care Finanţatorul a înţeles să-şi exercite opţiunea de a rezilia contractul şi pe care a inserat-o în notificarea de reziliere transmisă Utilizatorului” (fila 65 dosar recurs).
Astfel, prin notificarea nr.1776/26.11.2009, transmisă prin Biroul executorului judecătoresc N.M., creditoarea-recurentă a comunicat rezilierea contractelor de leasing nr.64435 şi nr.62493, în temeiul art.4.4.1 din contract, începând cu data de 26.11.2009, având în vedere ratele restante în sumă de 229.010,60 lei şi a pus în vedere Utilizatorului, respectiv debitoarea-intimată obligaţia de predare a obiectului leasingului până la data de 7.12.2009 (fila 4).
Este adevărat că prin încheierea din 17.11.2009 a fost deschisă procedura generală de observaţie în ceea ce priveşte pe debitoarea-intimată S.C. B.P.T. S.R.L. Piteşti, însă la acel moment nu exista un plan de reorganizare propus, acesta fiind înregistrat la Tribunalul Comercial Argeş abia la data de 15.04.2011 şi supus votului Adunării creditorilor în data de 12.15.2011, fiind confirmat de către judecătorul sindic prin sentinţa nr.920/F/31 mai 2011.
Prin urmare, la momentul la care a intervenit rezilierea contractului, debitoarei îi revenea obligaţia de a restitui bunurile în temeiul clauzei contractuale prevăzute la art.4 pct.2.B. din contractele de leasing.
De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art.13 alin.1 din O.G. nr.51/1997: „Drepturile locatorului/finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situaţia în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie”.
Este adevărat că textul art.13 alin.1 din O.G. nr.51/1997 trimite la aplicarea prevederilor legale în materie de insolvenţă, însă, sub acest aspect Curtea reţine că nici dispoziţiile art.90 din Legea nr.85/2006 nu se opun preluării bunului de către societatea de leasing în ipoteza în care contractul a fost reziliat ca urmare a neplăţii ratelor de leasing, iar utilizatorul nu mai poate justifica dreptul său de folosinţă.
Astfel, potrivit art.90 alin.1 din Legea nr.85/2006: „Dacă un debitor deţine marfă în calitate de consignatar sau orice alt bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să îşi recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului”.
Prin urmare, având în vedere faptul că planul de reorganizare a intervenit numai ulterior rezilierii contractelor de leasing, bunurile formând obiectul acestor contracte reziliate nu puteau face obiectul planului de reorganizare, ci trebuiau restituite în temeiul clauzei contractuale prevăzute la art.4 pct.2.B., clauză opozabilă judecătorului sindic, în temeiul dispoziţiilor art.13 alin.1 din O.G. nr.51/1997 şi art.90 din Legea nr.85/2006.
Pentru aceste motive, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, iar încheierea modificată în sensul că s-a admis cererea de restituire formulată de către creditoarea-recurentă S.C.U.L.C. IFN S.A.. a bunurilor formând obiectul contractelor de leasing nr.64435 şi nr.62493 încheiate cu debitoarea S.C. B.P.T. S.R.L. Piteşti şi a dispus restituirea bunurilor menţionate în cererea de restituire.
6. Procedură de insolvenţă. Distribuirea către creditori a fructelor reprezentând chirii ale bunului ipotecat. Aplicarea art.123 sau a art.121 din Legea nr.85/2006
Art.121 şi art.123 din Legea nr.85/2006
Art.1777 Cod civil
Preţul locaţiunii pentru imobilul ipotecat în favoarea recurentei trebuie să se distribuie în conformitate cu dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.123 din acelaşi act normativ.
Ipoteca se extinde de drept şi asupra fructelor civile percepute după trecerea la faliment, chiar dacă o astfel de menţiune nu a fost inserată expres în contractul de garanţie, iar art.121 din Legea nr.85/2006 se referă la „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului .
În condiţiile în care toate cheltuielile pentru întreţinerea bunului ipotecat sunt scăzute din preţul obţinut prin vânzarea acestuia, apare ca fiind nejustificat ca fructele produse să nu urmeze acelaşi regim.
(Decizia nr. 726/R-COM/09.03.2012)
Prin contestaţia formulată la 7 octombrie 2010, creditoarea B.R.D. S.A. – Sucursala Rm.Vâlcea a solicitat modificarea raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare până la 16 septembrie 2011 şi planul de distribuire între creditorii debitoarei SC I. G. C. SRL.
Astfel, s-a susţinut că chiria obţinută din locaţiunea unui spaţiu comercial şi dobânda aferentă acesteia se impune a fi distribuită conform art.121 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.123 din acelaşi act normativ, motivat de faptul că spaţiul ce a produs fructele este ipotecat în favoarea creditoarei, aşa încât aceasta se impune a fi plătită în mod prioritar.
Şi în varianta în care suma ar urma să se repartizeze în condiţiile art.123, actele practicianului în lichidare se impun a fi modificate, aşa încât singurul creditor de la pct.7 este creditorul bancar, iar cei nominalizaţi la poziţiile 3-8 se încadrează în pct.8 şi 9 întrucât drepturile lor nu decurg din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări.
Prin încheierea din 2 noiembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a disjuns contestaţia formând un dosar asociat în care s-a pronunţat sentinţa nr.2792/2011. Prin această hotărâre contestaţia a fost respinsă, reţinându-se că susţinerea este neîntemeiată câtă vreme se distribuie în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006 doar fondurile obţinute din vânzarea bunurilor cu privire la care există constituite drepturi în favoarea creditorilor şi nu fondurile din fructele produse de aceste bunuri.
A fost apreciată ca neîntemeiată şi susţinerea privind creditorii nominalizaţi în Plan la poziţiile 3-8, creditori despre care s-a arătat ca sunt înscrişi corect la pct.7 de către lichidatorul judiciar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea B.R.D. Groupe Societe Generale – Sucursala Vâlcea, invocând dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:
- este eronată interpretarea instanţei potrivit căreia fondurile obţinute din închirierea spaţiului comercial se distribuie în condiţiile art.123 din Legea nr.85/2006, când, în realitate, acestea primesc regimul la care se referă art.121, aspect ce rezultă şi din prevederile art.2383 alin.1 şi 2 din Codul civil, aşa cum, implicit, a fost de acord şi lichidatorul judiciar;
- şi soluţia pronunţată faţă de cea de-a doua susţinere trebuie privită pe de o parte ca fiind nemotivată, iar pe de altă parte ca nefondată, câtă vreme nu s-a făcut dovada că sumele pretinse de creditorii B. M., S.C. P. S.R.L., S.C. P. S.R.L., G. I., S.C. N. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. privind din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări.
Examinând criticile formulate, Curtea, în majoritate, a apreciat că sunt fondate, aşa cum se va arăta mai jos:
Prima critică, a cărei admitere lipseşte de interes cea de-a doua susţinere, priveşte distribuirea sumei de 131.105,56 lei reprezentând contravaloare chirie club Short Grup SRL şi dobânda aferentă acesteia de 35,26 lei. Potrivit distribuirii realizate de lichidatorul judiciar, din aceste sume s-a dedus cea de 30.224,35 lei, reprezentând utilităţi aferente lunilor februarie-septembrie 2011, asigurarea clubului, onorariul lichidatorului, taxe pentru primărie, comisioane bancare şi cheltuieli de procedură creditate de lichidator si nerecuperate până în prezent de 504,55 lei.
Valoarea rămasă a fost distribuită în condiţiile art.123 din Legea nr.85/2006 şi nu în conformitate cu dispoziţiile art.121 din acelaşi act normativ.
Potrivit art.121 alin.1 „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 11. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.”, iar potrivit art.123 „Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4); 2. creanţele izvorâte din raportul de muncă; 3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; 4. creanţele bugetare; 5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; 6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.”
Problema pe care instanţa de control judiciar o are de rezolvat, în raport de primul motiv de recurs, este aceea de a statua dacă fructele civile ale bunului ipotecat se distribuie ca pentru creanţe garantate, urmând aşadar regimul acesteia, sau ca pentru creanţe chirografare. Sumele din chirii aparţin proprietarului bunului, debitorul, important fiind numai dacă ele se împart între toţi creditorii în ordinea prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006 sau în condiţiile art.121 din aceeaşi lege, pentru creditorii ipotecari ai bunului, urmând ca numai diferenţa în plus să rămână în averea debitorului, pentru a fi distribuită tuturor creditorilor.
O primă observaţie care se impune este aceea că se discută în cauză efectele a doua contracte de ipotecă încheiate la 12.05.2008 şi la 20.09.2007, deci sub imperiul Codului civil anterior, act normativ care nu cuprindea dispoziţia înscrisă la art.2383 alin.2 din noul cod la care trimite recurenta.
Este aşadar real că în Codul civil de la 1864 nu existau dispoziţii pentru astfel de situaţii, însă acest aspect trebuie privit şi prin prisma reglementării pe care o cuprindea Codul comercial în materia falimentului şi potrivit căreia sumele de bani ce aparţineau falitului se distribuiau cu prioritate creditorilor garantaţi după ce din suma totală obţinută se scădeau cheltuielile de administrare şi de procedură (art.822). Astfel, creditorii garantaţi aveau oricum prioritate la distribuire, indiferent dacă sumele de bani proveneau din bunul ce era afectat garanţiei lor.
Fostul Cod civil cuprindea însă o reglementare privind extinderea dreptului de ipotecă de drept, în art.1777 potrivit căruia „Ipoteca se întinde asupra tuturor amelioraţiilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat” şi astfel creditorul ipotecar beneficia de o mărire a garanţiei sale.
În aceste condiţii este de acceptat o astfel de extindere şi asupra fructelor civile mai ales după notarea trecerii la faliment a persoanei juridice, procedură ce implică lichidarea patrimoniului prin vânzarea bunurilor.
De altfel, această notare are valoarea înscrierii unei somaţii de natura celei la care se referă art.498 Cod procedură civilă. Efectele recunoscute ale acestei notări sunt cele ale indisponibilizării bunului, indisponibilizare ce se produce de principiu şi prin deschiderea procedurii de insolvenţă, interzicând debitorului să încheie acte cu privire la patrimoniul său.
Când astfel de acte sunt încheiate însă valabil, pot determina o delegare de natura celei la care se referă art.499 Cod procedură civilă şi care permite creditorului să încaseze veniturile produse de bun, inclusiv din contractul de la locaţiune încheiat anterior notării de către debitor sau ulterior de către lichidator.
Se impune aşadar aprecierea că, dacă imobilul ipotecat este închiriat sau arendat, toate fructele naturale sau civile produse de bun după transcrierea somaţiei, respectiv a trecerii la faliment, sunt imobilizate şi devin gajul creditorilor urmăritori, titulari ai garanţiei, fiind puse deoparte pentru a servi la despăgubirea lor.
Această optică a legiuitorului român se apreciază că susţine concluzia potrivit căruia ipoteca se extinde de drept şi asupra fructelor civile percepute după trecerea la faliment, chiar dacă o astfel de menţiune nu a fost inserată expres în contractul de garanţie, iar art.121 din Legea nr.85/2006 se referă la „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului (...)”.
Concluzia este susţinută şi de alte două argumente: unul de echitate şi un altul prevăzut expres de actualul Cod civil.
Argumentul de echitate este determinat de faptul că potrivit aceluiaşi art.121 din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor ipotecate se plătesc cu prioritate „taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art.10, art.19 alin.2, art.23 şi 24”.
Aşadar, din preţul obţinut cu ocazia vânzării bunului ipotecat se achită dincolo de cheltuielile de procedură toate cheltuielile de conservare şi administrare, aşa cum în cauză sunt enumerate utilităţile la mai mulţi operatori, cheltuielile cu asigurarea, taxele şi impozitele locale.
În condiţiile în care toate cheltuielile pentru întreţinerea bunului ipotecat sunt scăzute din preţul obţinut prin vânzarea acestuia, apare ca fiind nejustificat ca fructele produse să nu urmeze acelaşi regim.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument, acesta este reprezentat de dispoziţiile citate de recurentă, respectiv art.2383 din actualul Cod civil, text ce reglementează extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului şi legiferează în mod expres rezolvarea susţinută mai sus. Astfel, potrivit lui, „(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale”.
Alineatul 1 priveşte situaţia fructelor naturale şi industriale, însă el a fost citat avându-se în vedere trimiterea pe care alin.2 o face. Acest alineat priveşte fructele civile şi legiferează extinderea ipotecii de la momentul notării deschiderii procedurii de insolvenţă, situaţie în care opozabilitatea se asigură chiar şi faţă de locatar.
Este real că textul nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit şi contractelor de garanţie, însă el ilustrează pe de o parte voinţa actuală a legiuitorului, iar pe de altă parte, confirmă concluzia de mai sus, potrivit căreia în absenţa unui text expres interpretarea care trebuie să se dea în doctrină şi jurisprudenţă este aceea a extinderii ipotecii pentru fructele civile ale unui bun ipotecat, percepute ulterior notării deschiderii procedurii.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că preţul locaţiunii pentru imobilul ipotecat în favoarea recurentei trebuie să se distribuie în conformitate cu dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.123 din acelaşi act normativ.
Faţă de această statuare, s-a apreciat că devine inutilă verificarea celei de-a doua critici, critică ce are un caracter subsidiar primei, prin aceea că fiind distribuită chiria după regula aplicabilă creditorilor garantaţi, recurenta oricum nu mai participă la repartizarea aceleiaşi sume în categoria celorlalţi creditori înscrişi în tabel.
În baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, cu majoritate, a fost admis recursul şi modificată sentinţa, în sensul modificării raportului asupra fondurilor obţinute şi planului de distribuţie, în sensul mai sus arătat.
Opinie separată
În opinia separată s-a apreciat că recursul se impunea a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima critică, privitoare la distribuirea sumei de 131.105,56 lei reprezentând contravaloare chirie club S. G. SRL şi dobânda aferentă acesteia de 35,26 lei, s-a apreciat că aceasta este nefondată faţă de dispoziţiile de lege lata ale Codului civil şi Legii nr.85/2006.
Astfel, potrivit distribuirii realizate de lichidatorul judiciar, din sumele provenind din chiria acestui bun s-a dedus suma de 30.224,35 lei, reprezentând utilităţi aferente lunilor februarie-septembrie 2011, asigurarea clubului, onorariul lichidatorului, taxe pentru primărie, comisioane bancare şi cheltuieli de procedură creditate de lichidator si nerecuperate până în prezent de 504,55 lei.
Valoarea rămasă a fost distribuită în condiţiile art.123 din Legea nr.85/2006 şi nu în conformitate cu dispoziţiile art.121 din acelaşi act normativ.
Potrivit art.121 alin.1 din Legea nr.85/2006: „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 11. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.”.
Potrivit art.123 din acelaşi act normativ: „Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4); 2. creanţele izvorâte din raportul de muncă; 3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; 4. creanţele bugetare; 5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; 6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.”
Aşa cum s-a arătat şi în opinia majoritară, problema pe care instanţa de control judiciar o are de rezolvat sub aspectul acestei prime critici este aceea dacă fructele civile ale bunului ipotecat se distribuie ca şi fonduri obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, urmând aşadar regimul ipotecii, sau ca şi fonduri obţinute din vânzarea unor bunuri negarantate.
Această chestiune urmează a fi rezolvată sub imperiul Codului civil de la 1864, întrucât se discută în cauză efectele a două contracte de ipotecă încheiate la 12.05.2008 şi la 20.09.2007, deci sub imperiul acestui Cod, act normativ care nu cuprindea dispoziţia înscrisă la art.2383 alin.2 din noul cod la care trimite recurenta.
Potrivit art. 483 şi art. 523 din Codul civil din 1864, chiriile constituie fructe civile, care se dobândesc de către proprietar de la zi la zi, prin simpla curgere a timpului, în virtutea dreptului său de accesiune.
Prin urmare, sumele din chirii aparţin proprietarului bunului, în speţă, chiria obţinută din închirierea unui bun al debitorului supus procedurii de insolvenţă, ipotecat în favoare unui creditor, intrând în averea debitorului, care include, potrivit art.3 pct.2 din Legea 85/2006, totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Cod de procedură civilă.
Urmează a se stabili dacă ele se împart între toţi creditorii în ordinea prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006 sau în condiţiile art.121 din aceeaşi lege, pentru creditorii ipotecari ai bunului, urmând ca numai diferenţa în plus să rămână în averea debitorului, pentru a fi distribuită tuturor creditorilor.
În opinia minoritară s-a susţinut că, a aprecia că sumele provenind din chiria bunului trebuie distribuite în condiţiile art.121 din aceeaşi lege, pentru creditorii ipotecari ai bunului, echivalează cu a extinde efectele ipotecii şi asupra fructelor imobilului, în speţă a considera că dreptul de ipotecă grevează inclusiv dreptul asupra chiriilor provenind din cedarea folosinţei imobilului.
Ţinând seama doar de reglementarea de lege lata aplicabilă cauzei, în speţă Codul civil din 1864, în opinia minoritară, s-a susţinut că această interpretare încalcă cel puţin trei principii aplicabile în materie de ipotecă, în regimul vechiului Cod.
Astfel, un prim principiu aplicabil este cel al specializării ipotecii, principiu de vocaţie generală, care ţine de esenţa, iar nu de natura garanţiei, dezvoltat în jurul art.1774 Cod civil şi care presupune identificarea exactă a obiectului ipotecii. Necesitatea specializării ipotecii este determinată în special de asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr-o informare corectă şi completă a terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară, iar nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea absolută. De menţionat că inclusiv Noul Cod civil păstrează acest principiu, inclusiv în situaţia ipotecării tuturor bunurilor prezente şi viitoare (ipotecarea universalităţilor).
Or, din contractul de ipotecă depus la fila 21 din recurs rezultă fără dubiu că ipoteca poartă asupra imobilului, iar nu şi asupra fructelor rezultând din cedarea folosinţei acestuia.
În al doilea rând, în regimul vechiului Cod civil, potrivit art. 1775, bunurile viitoare ale debitorului nu puteau fi obiectul unei ipoteci, această soluţie fiind consacrată doar de noul Cod civil (art.2372 Cod civil).
Or, dreptul la chiria bunului ipotecat nu este altceva decât un bun viitor, respectiv fructele ce urmează a fi culese după momentul constituirii ipotecii din închirierea imobilului ipotecat.
În al treilea rând, în aceeaşi reglementare a Codului civil 1864, potrivit art. 1751 din Codul civil, mobilele nu puteau fi ipotecate.
Or, este acceptat în doctrină şi jurisprudenţă că dreptul asupra chiriei este un drept de creanţă, având natura juridică a unui bun mobil. Soluţia ipotecii asupra chiriilor prezente şi viitoare produse de un imobile este consacrată doar de art.2379 din Noul Cod civil, o astfel de ipotecă fiind însă supusă formalităţilor de înscriere în Cartea Funciară şi în privinţa chiriilor, deşi o astfel de ipotecă are natură mobiliară.
De altfel, în opinia minoritară s-a arătat că, dacă s-ar fi dorit de către creditoare obţinerea unei garanţii asupra chiriilor imobilului grevat în favoarea sa printr-o ipotecă, sub regimului vechiului Cod civil, ea ar fi putut obţine în favoarea sa înscrierea unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile art.2 lit.a, art.4 lit.d din Titlul VI, Regimul garanţiilor reale mobiliare din Legea 99/1999, bunul afectat garanţiei constituindu-l în acest caz chiar dreptul de creanţă asupra chiriei, potrivit art.7 coroborat cu art.6 alin.5 lit.g, ipoteca asupra imobilului neextinzându-se în vechea reglementare şi asupra fructelor (bunuri mobile) ale imobilului.
Acolo unde legiuitorul vechiului Cod a vrut să extindă efectele ipotecii a spus-o expres, aşa cum este cazul art. 1777 din codul civil, potrivit căruia „ipoteca se întinde asupra tuturor amelioraţiunilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat”, text care nu poate fi aplicat prin analogie, date fiind tocmai rigorile principiului specializării în materie de ipotecă, citat mai sus.
Referirea din opinia majoritară la fostele dispoziţii ale art.822 din Codul comercial în materia falimentului, potrivit cărora sumele de bani ce aparţineau falitului se distribuiau cu prioritate creditorilor garantaţi după ce din suma totală obţinută se scădeau cheltuielile de administrare şi de procedură, astfel încât creditorii garantaţi aveau oricum prioritate la distribuire, indiferent dacă sumele de bani proveneau din bunul ce era afectat garanţiei lor a fost considerat în opinia minoritară ca fiind fără consecinţe asupra cauzei deduse judecăţii, dat fiind că legiuitorul Legii nr.85/2006 a optat pentru o soluţie diferită în materia distribuirii veniturilor obţinute din vânzarea bunurilor debitorului, consacrată în art.121, respectiv 123, din care reiese că intenţia sa a fost aceea de a atenua prioritatea absolută la distribuire a creditorilor garantaţi.
În sfârşit, art.498 şi art.499 din Codul de procedură civilă, invocate, de asemenea în opinia majoritară nu slujesc, în opinia minoritară soluţiei adoptate, ele putând fi folosite mai degrabă ca un contraargument.
Astfel, art. 498 din codul de procedură consacră inopozabilitatea închirierilor făcute de debitor după data înscrierii somaţiei arătate la art. 497 alin. (1), statuându-se în acelaşi timp că închirierile anterioare înscrierii somaţiei sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi adjudecatarului.
Art. 499 consacră în fapt o altă modalitate de executare silită, respectiv executarea veniturilor bunului imobil, modalitate de executare ce presupune formalităţi specifice potrivit acestui text, respectiv: „După primirea somaţiei debitorul poate cere instanţei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni.
(2) Instanţa sesizată potrivit alin. (1) va cita părţile în camera de consiliu şi se va pronunţa de îndată prin încheiere irevocabilă. În caz de admitere a cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.
(3) Pentru motive temeinice creditorul poate solicita instanţei reluarea urmăririi înainte de expirarea termenului de 6 luni, dispoziţiile alin. (2) fiind aplicabile în mod corespunzător.”
Rezultă din textul citat că această modalitate de executare este iniţiată la cererea debitorului şi este alternativă urmăririi silite imobiliare, care se suspendă pe durata executării veniturilor imobilului urmărit. Or, o astfel de reglementare ar fi fără logică dacă s-ar admite teza din opinia majoritară, potrivit căreia efectele ipotecii s-ar extinde automat şi asupra fructelor, astfel încât creditorul ar putea executa silit, cu drept de preferinţă, atât imobilul cât şi veniturile sale.
Prin urmare, în opinia minoritară, aprecierea - desprinsă din textele citate, făcută în soluţia majoritară, potrivit căreia, dacă imobilul ipotecat este închiriat sau arendat, toate fructele naturale sau civile produse de bun după transcrierea somaţiei, respectiv a trecerii la faliment, sunt imobilizate şi devin gajul creditorilor urmăritori, titulari ai garanţiei, fiind puse deoparte pentru a servi la despăgubirea lor- este eronată, Codul de procedură civilă reglementând expres o procedură specială prin care debitorul (iar nu creditorul) poate obţine ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni, iar prin admiterea cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.
Această optică a legiuitorului român a fost în opinia minoritară apreciată ca fiind în defavoarea concluziei potrivit căruia ipoteca se extinde de drept şi asupra fructelor civile percepute după trecerea la faliment.
Argumentul susţinut în opinia majoritară ca fiind unul de echitate, întemeiat pe faptul că potrivit aceluiaşi art.121 din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor ipotecate se plătesc cu prioritate „taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art.10, art.19 alin.2, art.23 şi 24” demonstrează, în opinia mea, doar faptul că, acolo unde legiuitorul a dorit ca anumite accesorii (cheltuieli de conservare şi administrare) să urmeze soarta bunului ipotecat a spus-o expres.
În sfârşit, argumentul reprezentat de dispoziţiile citate de recurentă şi însuşit în opinia majoritară, respectiv art.2383 din actualul Cod civil, text ce reglementează extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului, nu este el însuşi de natură a justifica soluţia adoptată în opinia majoritară.
Astfel, chiar potrivit acestui text: „(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale”.
Pe de o parte, textul nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit şi contractelor de garanţie, iar pe de altă parte, el ilustrează tocmai o manifestare nouă de voinţă actuală a legiuitorului, în sensul ca dreptul de ipotecă să se extindă asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei, în condiţiile de publicate expres prevăzute de text. Or, consacrarea expresă a acestei soluţii este tocmai consecinţa faptului că, în lipsa unui astfel de text expres, nici în vechea şi nici în noua reglementare, efectele ipotecii nu pot fi extinse dincolo de cuprinsul a ceea ce este înscris în contractul de ipotecă ca fiind obiectul acesteia, dat fiind principiul specializării ipotecii, excepţie făcând îmbunătăţirile aduse imobilului, excepţie consacrată expres de art. 1777 din Codul civil din 1864 şi care este de strictă interpretare.
În sfârşit, chiar şi în noua reglementare, extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului este supusă unor formalităţi care în speţă nu au făcut obiectul verificării, printre care comunicarea deschiderii procedurii insolvenţei către locatar.
Pentru toate aceste considerente s-a apreciat că preţul locaţiunii pentru imobilul ipotecat în favoarea recurentei trebuia să fie distribuit în conformitate cu dispoziţiile art.123 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.121 din acelaşi act normativ, astfel încât această primă critică din recurs se impunea a fi respinsă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, referitoare la faptul că recurenta participă la repartizarea aceleiaşi sume în categoria şi a altor creditori înscrişi în tabel, s-a apreciat că, în primul rând, Curtea nu ar putea decide modificarea planului de distribuire în defavoarea acestora fără ca aceştia să fi fost citaţi, în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum cer dispoziţiile art.8 alin.3 teza a II-a din Legea nr.85/2006, întrucât dreptul la apărare al acestora ar fi grav încălcat, ceea ce ar echivala cu o nesocotire a dreptului la un proces echitabil consacrat de art.6 din C.E.D.O..
Prin urmare, faţă de această critică se impunea, în opinia minoritară, repunerea cauzei pe rol pentru citarea şi a celorlalţi creditori, în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum cer dispoziţiile art.8 alin.3 teza a II-a din Legea nr.85/2006.
Cum însă în cauză, în opinia majoritară s-a apreciat că analiza acestei critici nu se mai impune, dat fiind că prima critică a fost găsită ca neîntemeiată, a rezultat automat că nu se mai impune repunerea cauzei pe rol.
Prin urmare, în opinia minoritară, chiar dacă în condiţii de contradictorialitate soluţia sub acest aspect ar putea fi alta, în condiţiile nelegalei citări a celorlalţi creditori care ar fi afectaţi de modificarea raportului, respectiv a planului de distribuţie, nu s-ar putea decide în favoarea recurentei în lipsa analizării şi a apărărilor acestora.
În limitele acestor constrângeri procesuale, s-a apreciat că se impunea respingerea şi a acestei critici şi, în consecinţă, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, respingerea recursului.
SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE
CU MINORI ŞI DE FAMILIE
1. Repunerea în termenul de recurs. Condiţii.
Art.364 coroborat cu art.385/3 alin.2 Cod pr. penală
Cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpaţi este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.364 coroborate cu art.385/3 alin.2 Cod pr.penală.
Astfel, potrivit textului pre-citat, „Apelul/recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca făcut în termen, dacă instanţa de apel/recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile”.
Nu poate constitui o cauza temeinică, astfel cum susţin inculpaţii, omisiunea instanţei de a le comunica sentinţa penală nr.126 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, din moment ce o atare obligaţie nu exista, având în vedere că inculpaţii participaseră la dezbaterile asupra fondului cauzei. Sub acest aspect, sunt dispoziţiile art.360 Cod pr.penală, potrivit cărora „Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare”.
Din actele dosarului, rezultă că inculpaţii nu se află în niciuna din aceste situaţii, ei fiind prezenţi cu ocazia judecăţii (dezbaterile asupra fondului din data de 7 septembrie 2011).
(Decizia penala nr. 69/R din 24 ianuarie 2012)
Prin sentinţa penală nr.126 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, au fost condamnaţi inculpaţii PPD, BM si BMD pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, in conditiile art. 57 Cod penal.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca inculpaţii BM, BMD şi PPD, în noaptea de 4/5 ianuarie 2009, au sustras un laptop cu accesoriile şi geanta de transport aferente. Ulterior, bunurile sustrase au fost restituite părţii vătămate.
Impotriva sentinţei au formulat recurs inculpaţii BM şi BMD, solicitând:
-repunerea în termenul de recurs, deoarece au fost plecaţi din localitate la momentul pronunţării hotărârii, şi cu toate că au solicitat comunicarea hotărârii, acest fapt nu s-a întâmplat;
-schimbarea modalităţii de executare în art.86/1 sau art.86/7 Cod pen.
Curtea De Apel Piteşti, prin decizia penala nr. 69/R din 24 ianuarie 2012, a fost respinsa cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpaţii BM şi BMD.
Au fost respinse, ca tardive, recursurile aceloraşi inculpaţi, Curtea retinand urmatoarele:
Cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei ce au avut loc la data de 7 septembrie 2011 la Judecătoria Bălceşti, inculpaţii BM şi BMD au fost prezenţi, menţiune făcută în practicaua hotărârii încheiată la acea dată.
Inculpaţii, însă, au formulat recurs la data de 6 octombrie 2011, peste termenul de 10 zile prevăzut de art.385/3 Cod pr.penală.
Cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpaţi este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.364 coroborate cu art.385/3 alin.2 Cod pr.penală.
Astfel, potrivit textului pre-citat, „Apelul/recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca făcut în termen, dacă instanţa de apel/recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile”.
Nu poate constitui o cauza temeinică, astfel cum susţin inculpaţii, omisiunea instanţei de a le comunica sentinţa penală nr.126 din 21 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Bălceşti, din moment ce o atare obligaţie nu exista, având în vedere că inculpaţii participaseră la dezbaterile asupra fondului cauzei. Sub acest aspect, sunt dispoziţiile art.360 Cod pr.penală, potrivit cărora „Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare”.
Din actele dosarului, rezultă că inculpaţii nu se află în niciuna din aceste situaţii, ei fiind prezenţi cu ocazia judecăţii (dezbaterile asupra fondului din data de 7 septembrie 2011).
Faptul că pronunţarea hotărârii s-a amânat, în mod legal, până la data de 21 septembrie 2011, nu obliga instanţa la comunicarea dispozitivului hotărârii, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art.360 alin.2 Cod pr.penală, o atare obligaţie există numai în cazurile prevăzute de art.171 alin.2 Cod penal (între altele când inculpatul este arestat preventiv, ceea ce nu este cazul în speţă).
In concluzie, în baza textelor de lege anterior citate, se va respinge cererea inculpaţilor de repunere în termenul de recurs, se vor respinge ca tardive recursurile formulate de aceştia.
Respingerea ca tardive a recursurilor exonerează instanţa de control judiciar de a analiza motivele de recurs invocate de recurenţi.
2. Elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002. Concurs de infracţiuni.
Art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002
Art.34 alin.1 lit. b Cod penal
Fapta inculpatului de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul care nu avea drept de circulaţie , întrucât acesta nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulaţie şi nu avea drept de circulaţie în România constituie infracţiunea art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002.
Săvârşirea a 4 infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice în concurs justifică aplicarea unui spor de pedeapsă aşa cum prevăd dispoziţiile art.34 alin.1 lit. b Cod penal.
(Decizia penală nr. 40/R din 17 Ianuarie 2012)
Prin sentinţa penală nr.262 din 25 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, a fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.87 alin. 1, pentru infracţiunea prev. de art. 85 alin. 4, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. 2, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit, în concurs real infracţiunile prevăzute de art. 87 alin. 1, art. 85 alin. 4, art. 86 alin. 2 şi art. 85 alin. 4 din OUG nr. 195/2002, aratând, în esenţă, următoarele:
Inculpatul a condus autoturismul înmatriculat în Italia, pe un drum judeţean, avand în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,10 g%o, respectiv 1,00 g%o. Din acest motiv, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. 3 din OUG nr. 195/2002, inculpatului i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice.
Deşi s-a luat această măsură, din nou, la cateva zile, inculpatul s-a urcat la volanul aceluiaşi autoturism şi, deşi avea suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, iar autoturismul respectiv nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de circulaţie şi nu avea drept de circulaţie în România, acesta a condus din nou autovehiculul pe drumurile publice.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 40/R din 17 Ianuarie 2012, a admis recursul parchetului, a casat sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în urma contopirii, a acordat un spor de pedeapsa, a majorat termenul de încercare, menţinand, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.
Pentru a pronunta aceasta decizie, Curtea a retinut urmatoarele:
Inculpatul a fost condamnat pentru 4 infracţiuni, şi anume aceea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibabţie alcoolică în sânge ce depăşeşte limita legală, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul care nu avea drept de circulaţie (două fapte) şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia i-a fost suspendată exercitarea acestui drept, fapte prev de art.87 alin.1, art.85 alin.4, art.86 alin.2 şi art.85 alin.4 din O.U.G. nr.195/2002.
Pentru toate aceste fapte, pentru care s-a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului de către prima instanţă, pedepsele au fost aplicate sub limita minimă prevăzută de lege, având în vedere că în cauză a fost aplicată procedura recunoaşterii vinovăţiei, ce poate atrage, conform art.320/1 alin.7 Cod pr.penală, pedepse mai mici, sub această limită, aşa cum a stabilit prima instanţă.
Curtea constată, însă, că, desi inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, în condiţiile art.320/1 Cod pr.penală şi nu are antecedente penale, cuantumul pedepsei rezultante aplicate în cauză, de 8 luni închisoare, pentru aceste 4 infracţiuni care prezintă, realmente, un pericol social, este prea mic, având în vedere şi faptul că inculpatul anterior a mai încălcat regulile de circulaţie rutieră.
De aceea, curtea apreciază că, întrucât inculpatul a săvârşit 4 infracţiuni în concurs, se impune aplicarea unui spor, aşa cum prevăd dispoziţiile art.34 alin.1 lit.b Cod penal, spor pe care instanţa de recurs îl apreciază a fi în cuantum de 8 luni, ce se va adăuga la pedeapsa cea mai grea stabilită de prima instanţă de 8 luni închisoare, astfel că inculpatul urmează a executa, în urma aplicării acestui spor de 8 luni, 1 an şi 4 luni închisoare.
3. Soluţionarea pe cale amiabilă a laturii civile a cauzei. Cerinţe.
Art. 161 din Codul de procedură penală
Potrivit art. 161 din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.
Acordul la care se referă textul legal sus-citat presupune îndeplinirea simultană a două condiţii:
a) recunoaşterea (totală sau parţială) de către inculpat a pretenţiilor civile, acesta exprimându-şi, astfel, acordul de a fi obligat la plata de despăgubiri, în măsura recunoaşterii (conform art. art. 161 alin. 3 din Codul de procedură penală);
b) acordul exprimat de partea responsabilă civilmente privind suportarea plăţii despăgubirilor la care va fi obligat inculpatul, în solidar cu acesta;
Instanţa de fond a apreciat, că nu se poate considera, că partea responsabilă civilmente este de acord cu plata despăgubirilor dacă nu se obligă ea însăşi să plătească, în solidar, sumele solicitate cu acest titlu, astfel nu se poate interpreta în sensul de acord privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile o astfel de manifestare de voinţă care vizează poziţia procesuală a unei alte părţi din proces, şi anume asigurătorul de răspundere civilă auto, faţă de care poziţia exprimată este inopozabilă.
Astfel fiind, instanţa a reţinut că poziţia procesuală exprimată nu poate fi considerat că satisface cerinţele unui acord în sensul prevăzut de art. 161 Cod procedură penală.
Decizia penală nr.74/R din 27 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.607 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-au admis, în parte, acţiunile civile intentate de părţile civile M şi C, Spitalul UUMC „Dr.CD” Bucureşti, Serviciul AJ Vâlcea şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Garda Financiară şi cu asigurătorul de răspundere civilă auto A la plata de despăgubiri civile şi cheltuieli de spitalizare/transport şi acordare de asistenţă medicală de urgenţă prespitalicească, astfel:
În baza art. 191 alin. (1) şi (3) Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Garda Financiară la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că, prin sentinţa penală nr. 208 din 23 martie 2011, în baza art. 178 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea în cauză a prevederilor art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală, instanţa a dispus condamnarea inculpatului, pentru infracţiunea de ucidere din culpă în formă agravată.
S-a reţinut, în esenţă, că la data de 29.03.2010, pe D.N. 67 , inculpatul, care conducea autoturismul V a provocat din culpă un accident rutier în urma căruia a rezultat decesul victimei MA, director coordonator al Gărzii Financiare, SJ Vâlcea, ocupant al locului din dreapta faţă al acestui autoturism.
Potrivit prevederilor art. 320/1 alin. 5 Cod procedură penală, s-a disjuns latura civilă a cauzei, s-a dispus formarea unui nou dosar, stabilind termen de judecata la data de 06 aprilie 2011.
Hotărârea pronunţată pe latura penală a cauzei a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de inculpat.
Revenind la sentinţa penală nr.607 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a constatat următoarele:
Ca situatie premisa, prima instanta a retinut ca, prin cererea depusă la dosar la data de 15.02.2011, M, soţia supravieţuitoare a victimei decedate, s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea asigurătorului de răspundere civilă auto A la plata de despăgubiri materiale si morale.
De asemenea, prin cererea depusă la dosar la date de 22.02.2011, C, fiica victimei decedate, s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea în solidar a inculpatului, părţii responsabile civilmente Garda Financiară şi a asigurătorului de răspundere civilă auto A la plata de despăgubiri materiale si morale.
De asemenea, în cauză s-au constituit părţi civile şi Serviciul AJ Vâlcea, pentru cheltuieli ocazionate cu transportul şi acordarea asistenţei medicale de urgenţă prespitalicească victimei precum şi Spitalul UUMC „Dr.CD” Bucureşti, pentru cheltuieli ocazionate de internarea victimei în perioada anterioară decesului.
În declaraţia dată în şedinţa publică din 16 martie 2011, inculpatul a învederat că este de acord cu plata cheltuielilor de transport şi spitalizare a victimei, precizând că recunoaşte în totalitate pretenţiile tuturor părţilor civile.
La data de 11.05.2011, parte civilă C şi-a majorat pretenţiile civile solicitând obligarea în solidar a inculpatului, părţii responsabile civilmente Garda Financiară şi a asigurătorului de răspundere civilă auto A, la plata despăgubirilor materiale si morale intr-un cuantum mai mare.
Inculpatul şi asigurătorul de răspundere civilă auto nu au fost de acord cu această cerere, pe motiv că a fost depăşit momentul procesual până la care putea fi formulată, respectiv momentul audierii inculpatului.
Prin adresa nr.../2011, partea responsabilă civilmente Garda Financiară a învederat că, potrivit art. 161 din Codul de procedură penală, este de acord cu declaraţia inculpatului din data de 16 martie 2011, sub aspectul recunoaşterii în totalitate a pretenţiilor civile în cauză, în sensul că nu are obiecţiuni cu privire la acordarea despăgubirilor de către asigurătorul A.
La termenul de judecată din 22 iunie 2011, această situaţie a fost pusă în discuţia părţilor şi, dubă dezbateri, deliberând, instanţa a constatat că partea responsabilă civilmente a exprimat o poziţie nesusceptibilă de a produce efecte juridice, arătând că este de acord cu declaraţia inculpatului sub aspectul recunoaşterii pretenţiilor civile în sensul că nu are obiecţiuni cu privire la acordarea despăgubirilor civile de către asigurător şi nu în sensul că ar fi de acord chiar partea responsabilă civilmente cu plata acestora.
Prin urmare, a conchis că nu poate fi considerat că partea responsabilă civilmente este de acord cu plata despăgubirilor dacă nu se obligă ea însăşi să plătească prejudiciul, astfel nu se poate interpreta în sensul de acord privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile o astfel de manifestare de voinţă care vizează poziţia procesuală a unei alte părţi din proces, şi anume asigurătorul de răspundere civilă auto, faţă de care poziţia exprimată este inopozabilă.
Astfel fiind, a reţinut că poziţia procesuală exprimată nu poate fi considerată că satisface cerinţele unui acord în sensul prevăzut de art. 161 Cod procedură penală.
În aceste condiţii, judecata a continuat, fiind administrate probele încuviinţate părţilor civile, respectiv proba testimonială, constând în audierea martorilor MA şi OV – pentru partea civilă M şi a martorilor GLI şi IM – pentru partea civilă C precum şi proba cu înscrisuri.
In continuare, examinând dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
1. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii părţii civile C de majorare a pretenţiilor civile – mai exact a sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri morale – instanţa a apreciat, că potrivit art. 15 alin.2 din Codul de procedură penală, constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
Acest text de lege trebuie interpretat în concordanţă cu art. 14 alin.1 din Codul de procedură penală care prevede că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Având în vedere că unul din elementele indispensabile ale răspunderii civile (delictuale) este prejudiciul, suma de bani sau pretenţia de altă natură vizată de partea păgubită care constituie expresia valorică, cuantificabilă, a prejudiciului trebuie menţionată expres în cuprinsul cererii prin care instanţa penală este învestită, în condiţiile art. 14 alin.1 din Codul de procedură penală, cu soluţionarea acţiunii civile, ca urmare a alăturării acesteia acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
În condiţiile în care textul art. 15 alin.2 din Codul de procedură penală prevede un moment procesual maxim până la care persoana vătămată se poate constitui parte civilă – şi anume până la citirea actului de sesizare – este de la sine înţeles că doar până la acest moment pot fi majorate pretenţiile civile menţionate în cererea (iniţială) de constituire ca parte civilă.
În cauză, a reţinut instanţa de fond, este de observat că momentul procesual arătat – citirea actului de sesizare, care, potrivit art. 322 din Codul de procedură penală constituie primul act efectuat în cursul cercetării judecătoreşti – nu a fost atins până în prezent, întrucât soluţionarea laturii penale a cauzei s-a făcut prin parcurgerea procedurii simplificare a recunoaşterii vinovăţiei, care, prin excepţie, este lipsită de această etapă a unei judecăţi tipice.
În acest sens, este util de evocat textul art. 3201 alin.1 din Codul de procedură penală: „Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală”.
În concluzie, instanţa de fond a apreciat că cererea de majorare este admisibilă.
2.În cauză, într-adevăr, doar Garda Financiară are calitate de parte responsabilă civilmente – derivând din calitatea sa de comitent faţă de prepusul sau, inculpatul, care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu decurgând din funcţia de conducător auto îndeplinită în interesul angajatorului (art. 1000 alin. 3 Cod civil).
Potrivit art. 24 alin.3 din Codul de procedură penală şi art. 1003 Cod Civil, în procesul penal comitentul parte responsabilă civilmente răspunde civil în solidar cu prepusul inculpat pentru pagubele cauzate terţilor în timpul exercitării funcţiei deţinute.
Pe de altă parte, A– societate cu care partea responsabilă civilmente a încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie (RCA), poliţa fiind valabilă la data producerii accidentului rutier, are în cauză poziţia distinctă a unui asigurător de răspundere civilă (astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii).
Potrivit art. 161 din Codul de procedură penală, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.
Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.
Acordul la care se referă textul legal sus-citat presupune îndeplinirea simultană a două condiţii:
a) recunoaşterea (totală sau parţială) de către inculpat a pretenţiilor civile, acesta exprimându-şi, astfel, acordul de a fi obligat la plata de despăgubiri, în măsura recunoaşterii (conform art. art. 161 alin. 3 din Codul de procedură penală);
b) acordul exprimat de partea responsabilă civilmente privind suportarea plăţii despăgubirilor la care va fi obligat inculpatul, în solidar cu acesta;
Instanţa de fond a apreciat, că nu se poate considera, că partea responsabilă civilmente este de acord cu plata despăgubirilor dacă nu se obligă ea însăşi să plătească, în solidar, sumele solicitate cu acest titlu, astfel nu se poate interpreta în sensul de acord privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile o astfel de manifestare de voinţă care vizează poziţia procesuală a unei alte părţi din proces, şi anume asigurătorul de răspundere civilă auto, faţă de care poziţia exprimată este inopozabilă.
Astfel fiind, instanţa a reţinut că poziţia procesuală exprimată nu poate fi considerat că satisface cerinţele unui acord în sensul prevăzut de art. 161 Cod procedură penală.
Rezolvarea acestei chestiuni pe cale de încheiere premergătoare fondului s-a impus din considerente lesne de înţeles: în funcţie de modul de rezolvare a problemei, soluţionarea laturii civile a cauzei ar fi parcurs un traseu diferit, mai exact fără administrarea de alte probe în cazul în care instanţa ar fi constatat că poziţia părţii responsabile civilmente reprezintă un acord în sensul art. 161 Cod procedură penală şi, dimpotrivă, după procedura de drept comun, care presupune administrarea de probe în dovedirea pretenţiilor civile, în cazul în care ar fi considerat că acest acord nu este valabil.
3. Neîndeplinirea condiţiilor arătate la subpunctul precedent se răsfrânge şi asupra recunoaşterii în totalitate a pretenţiilor civile de către inculpat (conform declaraţiei din data de 16 martie 2011).
Astfel, din economia textului art.161 din Codul de procedură penală se desprinde ideea că în toate cazurile în care se pune problema soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor civile, atunci când în cauză există şi parte responsabilă civilmente este necesară pe de o parte participarea sa la încheierea tranzacţiei sau a acordului de mediere iar pe de altă parte exprimarea acordului privind recunoaşterea de către inculpat a pretenţiilor civile.
Concluzia se desprinde în urma interpretării gramaticale a textului citat, în care este folosită conjuncţia copulativă „şi” din enunţul „inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii”, precum şi din prevederea posibilităţii de recunoaştere de către inculpat a pretenţiilor, condiţionată însă de acordul părţii responsabile civilmente.
În acest ultim sens, instanţa de fond a reamintit că, spre deosebire de termen, care afectează numai executarea, condiţia, ca modalitate a actului juridic, afectează însăşi existenţa actului – adică naşterea sau desfiinţarea lui, astfel că în caz de recunoaştere condiţionată, neîndeplinirea condiţiei (acordul părţii responsabile civilmente) atrage implicit nevalabilitatea actului juridic civil al recunoaşterii dreptului pretins de partea civilă (mai exact ineficacitatea actului de recunoaştere a pretenţiilor civile).
Soluţia este deopotrivă logică şi raţională, întrucât aşa cum s-a mai arătat în cele ce preced, în cazul în care, în limitele dreptului său de opţiune, partea civilă a solicitat în acelaşi proces penal despăgubiri atât de la inculpat cât şi de la partea responsabilă civilmente, operează de drept solidaritatea legală, conform art. 1003 Cod civil, pe care părţile nu o pot înlătura în nici un mod.
În aceste condiţii, fiecare din debitorii obligaţiei de plată a eventualelor despăgubiri – atât inculpatul cât şi partea responsabilă civilmente – aflaţi într-o poziţie identică în raportul juridic obligaţional (fiecare este ţinut pentru plata întregii sume, creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia) trebuie să aibă în mod egal libertatea de a dispune, astfel că în lipsa acordului unuia, recunoaşterea este inopozabilă celuilalt, or tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut expres că ambele părţi trebuie să-şi exprime acordul în privinţa recunoaşterii, anterior soluţionării litigiului dedus judecăţii.
Într-adevăr, s-ar putea susţine că acest mod de a privi lucrurile se îndepărtează de unul din principiile fundamentale ale dreptului civil şi anume principiul disponibilităţii care cuprinde, printre altele, dreptul fiecărei persoane de a dispune liber de dreptul său, inclusiv prin recunoaşterea dreptului (pretenţiilor) altei părţi, prin încheierea unei tranzacţii, etc., dacă nu sunt nesocotite normele imperative de procedură sau interesul public.
Astfel fiind, fiind liber să decidă cu privire la bunurile sale, inculpatul ar avea dreptul de a achiesa la pretenţiile părţii civile, fără a mai cere acordul altei persoane.
Art. 161 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede, însă, că „în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii.”
Dacă s-ar accepta teza conform căreia inculpatul poate recunoaşte pretenţiile civile şi fără acordul părţii responsabile civilmente sau cu acordul formal al acesteia, neproducător, însă, de efecte juridice, deoarece a fost dat de parte fără intenţia de a se obliga, atunci, potrivit cererii părţii civile (care a solicitat aplicarea prevederilor privind răspunderea solidară) şi în virtutea art. 1003 Cod civil, instanţa ar lua act de recunoaşterea făcută de inculpat i-ar obliga în solidar pe inculpat şi partea responsabilă civilmente, deşi aceasta din urmă nu a înţeles să se oblige la plata de despăgubiri.
Această interpretare nu a fost primită de instanţa de fond, întrucât este contrară legii (civile) la care face referire art. 161 din Codul de procedură penală, lipsind una din condiţiile esenţiale de valabilitate a convenţiilor şi anume „consimţământul valabil al părţii ce se obligă” (art. 948 Cod civil).
În ipoteza în care partea civilă preferă să obţină despăgubiri de la inculpat potrivit declaraţiei acestuia de recunoaştere a pretenţiilor, poate să renunţe la cererea de obligarea şi a părţii responsabile civilmente, în solidar cu inculpatul, la plata aceloraşi despăgubiri, urmând ca instanţa să ia act de această renunţare şi să oblige pe inculpat la plata de despăgubiri în măsura recunoaşterii făcute de acesta, întrucât în acest caz nu mai necesar acordul părţii responsabile civilmente (aceasta fiind scoasă din proces), principiul disponibilităţii redevenind pe deplin aplicabil.
În cauză, însă, instanţa a obligat la despăgubiri nu în măsura recunoaşterii făcute de inculpat – care este ineficientă în cauză – ci în măsura dovedirii pretenţiilor civile, cu luarea în considerare a principiilor generale ale răspunderii civile delictuale.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.74/R din 27 ianuarie 2012, in complet majoritar, a admis recursul declarat de partea responsabilă civilmente Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Garda Financiară, a casat în parte şi rejudecând, a inlăturat din sentinţă obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Au fost respinse, ca nefondate, recursurile partilor civile C si M si al asiguratorului de raspundere civila A.
Opinia majoritara se intemeiaza pe urmatoarele argumente:
Criticile care au fundamentat nemulţumirea părţii responsabile civilmente vizau, în esenţă, faptul că în acest proces singurul care ar trebui să suporte despăgubirile este asigurătorul de răspundere civilă, în baza contractului de asigurare şi a calităţii sale de garant.
Calitatea ANAF este aceea de parte responsabilă civilmente, şi derivă din raportul de prepuşenie existent între aceasta şi inculpat, iar răspunderea civilă solidară se întemeiază în cazul său pe ideea de culpă în alegere, pentru că cel care se foloseşte de avantajele activităţii unei persoane, trebuie în aceeaşi măsură să-şi asume şi consecinţele negative ale acestei activităţi.
Solidaritatea reprezintă, însă, o garanţie veritabilă pentru victima accidentului, ce are posibilitatea, în acest cadru, să solicite repararea integrală a prejudiciului de la oricare dintre debitorii solidari.
Totuşi, hotărârea primei instanţe este criticabilă, sub aspectul faptului că obligă ANAF, prin Garda Financiară, să plătească statului cheltuieli judiciare.
Cum în faţa instanţelor de judecată statul este reprezentat de ANAF, ar fi, prin urmare, inacceptabil să-şi plătească sieşi cheltuieli de judecată, operând, prin urmare, o confuziune între calităţile de debitor şi creditor în aceeaşi cauză, ceea ce în opinia curţii este inacceptabil, perspectivă în raport cu care recursul ANAF este întemeiat.
Totodată, curtea apreciază neîntemeiate recursurile părţilor civile şi asigurătorului de răspundere civilă, ţinând seama de următoarele argumente:
2.In ce priveşte recursul părţii civile M, curtea reţine din declaraţia dată de inculpat în şedinţa din 16 martie 2011, că acesta a fost de acord să acopere prejudiciile cauzate Spitalului J, recunoscând în totalitate pretenţiile tuturor părţilor civile.
Se observă, aşadar, o deosebire sensibilă de nuanţă în termenii declaraţiei, iar în ceea ce privesc pretenţiile părţilor civile, este evident că inculpatul doar le-a recunoscut, ceea ce în nici un caz nu echivalează cu disponibilitatea la plată.
Este, în opinia curţii, evident că recunoaşterea unei sume de bani nu echivalează cu dorinţa de a o plăti, iar atunci când inculpatul s-a manifestat în această manieră, cu doar o propoziţie mai sus, a precizat expres, spunând că este de acord să acopere prejudiciile unităţilor sanitare.
Prima instanţă a sesizat în mod corect distincţia, neînsuşindu-şi punctul de vedere al părţii civile din această perspectivă, astfel că nu se poate pune problema încălcării disponibilităţii care, în substanţă, nici măcar nu a existat.
Opinia separata a fost exprimata în sensul admiterii recursurilor declarate de părţile civile, partea responsabilă civilmente şi al asigurătorului, sub aspectul înlăturării obligării inculpatului şi al părţii responsabile civilmente în solidar cu asigurătorul la plata despăgubirilor materiale şi morale către părţile civile şi obligarea asigurătorului la plata acestor despăgubiri.
4. Încetarea procesului penal. Consecinţe asupra soluţionării acţiunii civile exercitate de o unitate spitalicească.
Art. 313 din Legea nr.95/2006
Art.998-999 Cod civil
În caz de împăcare a părţilor, inculpatul este obligat să plătească despăgubiri civile unităţii spitaliceşti pentru cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate, fiind întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.
Decizia penală nr. 38/R din 17 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.2336 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. h C.p.p., s-a încetat procesul penal privind pe partea vătămată C, şi pe inculpatul M, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 al. 2, 4 C.p..
În art. 346 C.p.p., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă a părţii civile Spitalul JU.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în data de 02.07.2009, a provocat un accident de circulaţie, intrând în coliziune cu autoturismul condus de partea vătămată C, care a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale.
In prezenta cauză, Spitalul JU, unitate medicală la care a fost internată partea vătămată şi a primit îngrijiri medicale pentru refacerea stării de sănătate a învederat ca se constituie parte civilă în cauză cu suma de 528,51 lei, reprezentând despăgubiri materiale (cheltuielile medicale ocazionate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate C).
In cauză a fost introdusă şi societatea de asigurare E cu care inculpatul se afla în relaţii contractuale de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse terţelor persoane la momentul producerii accidentului.
Partea vătămată C şi inculpatul, prezenţi la termenul de judecată din data de 10.11.2011, au arătat că s-au împăcat şi au solicitat să se ia act de manifestarea lor de voinţă şi să se dispună încetarea procesului penal.
Ţinând cont de poziţia exprimată de părţi şi de dispoziţiile art. 132 C.p., conform cărora împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, instanţa a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.p.p..
Instanţa de fond a avut în vedere şi modificarea art. 184 C.p. adusă de art. XX pct. 3 din Legea nr. 202/2010, potrivit căreia „Pentru faptele prevăzute la alin. 2 şi 4, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”, fapt ce conduce la posibilitatea stingerii litigiului pe cale amiabilă chiar în situaţia infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 al. 2, 4 C.p..
In ceea ce priveşte acţiunea civilă a părţii civile Spitalul JU instanţa de fond a constatat, că raportat la modalitatea de stingere a litigiului de care părţile au înţeles să se prevaleze, se găseşte în imposibilitate de a evalua condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum sunt prevăzute de art.998 şi următoarele Cod civil. In lipsa unei cercetări judecătoreşti efective, condiţiile răspunderii civile delictuale nu pot fi apreciate, pentru a se stabili existenta sau inexistenta prejudiciului invocat de partea civilă, a faptei ilicite a inculpatului, a culpei acestuia şi respectiv a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a inculpatului şi prejudiciul suferit de partea civilă.
Prin urmare, în baza art. 346 C.p.p., instanţa de fond a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a părţii civile Spitalul JU, aceasta având posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile faţă de inculpat şi faţă de asiguratorul de răspundere civilă printr-o acţiune distinctă.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea civilă Spitalul Judeţean Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că în mod greşit prima instanţă luând act de împăcarea părţilor pentru infracţiunea prevăzută de art.184 alin.2 şi 4 Cod penal, nu a dispus şi obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente la plata cheltuielilor de spitalizare, în cuantum de 528,51 lei, aşa cum au fost solicitate.
In acest sens, arată partea civilă, că deşi a suportat întregul cost al asistenţei medicale acordată victimei C, internat în spital datorită accidentului rutier produs de inculpat, în urma căruia aceasta a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 90 zile de îngrijiri medicale, prima instanţă în mod nelegal a lăsat nesoluţionată acţiunea sa civilă introdusă în cauză.
Acţiunea civilă, arată partea civilă, nu putea fi stinsă, întrucât împăcarea părţilor a operat numai între inculpat şi partea vătămată nu şi faţă de spital, constituit parte civilă în cauză, care trebuie să-şi recupereze prejudiciul conform legii şi pe care l-a dovedit în întregime cu actele şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
In speţă, sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, existenţa unui prejudiciu şi un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, fiind aplicabile astfel atât dispoziţiile art.998 – 999 Cod civil, cât şi ale art.313 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 38/R din 17 ianuarie 2012, a admis recursul partii civile Spitalul JU, a casat sentinţa, obligand inculpatul, în solidar cu asigurătorul E la 528,51 lei către partea civilă Spitalul JU, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală a părţii vătămate C.
Pentru a pronunta decizia, Curtea a prezentat urmatoarele argumente:
Temeiul juridic invocat de prima instanţă, şi anume art.346 Cod pr.penală, vizând lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile a părţii civile Spitalul JU, nu corespunde situaţiilor exprese prevăzute de acest text, cu referire la nesoluţionarea acţiunii civile, respectiv atunci când instanţa pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art.10 alin.1 lit.b Cod pr.penală, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art.10 alin.1 lit.f şi j, precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile.
Aceasta, deoarece în cauză temeiul juridic al încetării procesului penal a fost împăcarea părţilor, care este exclus de la lăsarea nesoluţionată a laturii civile a cauzei, aşa cum se observă faţă de cele menţionate mai sus.
Cum legea procesuală penală este de strictă interpretare, curtea consideră că soluţia pronunţată de către instanţă, sub aspectul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile a părţii civile Spitalul JU, este nelegală.
In acest sens, curtea arată că se impun a fi aplicate prevederile art.313 din Legea nr.95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, în care se arată în mod expres că „Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund, potrivit legii, şi sunt obligate să suporte cheltuielile efectiv ocazionate de asistenţa medicală acordată”.
Aşadar, potrivit acestui text de lege special, care se coroborează cu prevederile art.998-999 Cod civil, inculpatul trebuie să răspundă şi să suporte cheltuielile ocazionate de internarea medicală a unei părţi vătămate, desigur, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acesteia, existenţa unui prejudiciu şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Or, în cauză, se constată chiar din faza de urmărire penală, din probele administrate în această fază, cum este recunoaşterea faptei inculpatului, care a pătruns pe sensul de mers al părţii vătămate, intrând în coliziune cu maşina acesteia - parte vătămată care nu a mai putut evita accidentul şi care a suferit leziunile menţionate în certificatul medico-legal de circa 90 zile îngrijiri medicale în vederea vindecării - care se coroborează cu declaraţiile martorilor, precum şi cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că inculpatul este vinovat de producerea accidentului, existând şi celelalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale menţionate, printre care li legătura de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul produs, respectiv leziunile suferite de victimă şi, implicit, cheltuielile efectuate de spital pentru tratarea şi vindecarea acesteia.
Aşadar, în cauză sunt incidente prevederile legii speciale ale art.313 din Legea nr.95/2006, aşa cum au fost menţionate mai sus, inculpatul urmând a fi obligat să suporte el cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată, chiar dacă s-a împăcat cu partea vătămată.
De altfel, ar fi nefiresc ca prin împăcarea părţilor, instanţa să fie împiedicată să rezolve pretenţiile părţii civile Spitalul JU, deoarece nici partea vătămată, nici inculpatul, nu pot să dispună asupra drepturilor terţei persoane, ci numai asupra propriilor lor drepturi conferite de lege.
5. Potrivit deciziei nr. 42/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării.
Art.72 Cod penal
Art. 85 Cod penal
Potrivit deciziei nr. 42/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, într-un recurs în interesul legii, instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării, sunt aplicabile exclusive dispoziţiile art. 85 din Codul penal referitoare la anularea suspendării (nu şi prevederile art. 83 Cod penal, referitoare la revocarea suspendării) iar pedeapsa ce va fi executată va fi stabilită prin parcurgerea mai multor etape succesive, după cum urmează:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;
- se va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a dus la condamnarea cu suspendare condiţionată cu cea care a atras anularea acesteia, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, putându-se adăuga şi un spor de pedeapsă;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi după regulile privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adăuga un nou spor de pedeapsă.
Constatând că în cauză se regăseşte ipoteza sus-menţionată, în considerarea caracterului obligatoriu al deciziei amintite, instanţa va proceda în consecinţă.
Decizia penală nr. 60/R din 24 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.651 din 2 noiembrie 2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 80 Cod penal si art 320/1 Cod pr. pen., a condamnat pe inculpatul major T la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată – 2 acte materiale comise la datele de 21. 01. 2010 şi 22. 01. 2010.
În baza art. 85 Cod penal, a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 240/24. 04. 2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 89/R/MF/02. 02. 2010 a Curţii de Apel Piteşti.
A descontopit această pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente, de:
- 2 ani închisoare, aplicată pentru comiterea la data de 02.10.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. b şi c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal;
- 1 an închisoare, aplicată pentru comiterea la data de 15.10.2008 a unei infracţiuni de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.
În baza art. 865 Cod penal rap. la art. 85 Cod penal, a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru comiterea la data de 14.04.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a şi b Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal prin sentinţa penală nr. 89/03.02.2010 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă la data de 26.05.2010, prin nerecurarea deciziei penale nr. 77/A/05.05.2010 a Tribunalului Vâlcea.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) Cod penal, a contopit pedepsele (descontopite) a căror executare a fost iniţial suspendată, respectiv de 2 ani închisoare, 1 an închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în prezenta cauză şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care se adaugă un spor de 6 luni închisoare, noua pedeapsă rezultantă fiind de 3 ani închisoare.
În baza art. 208 alin. (1), art. 209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea în cauză a prevederilor art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală, a condamnat pe acelaşi inculpat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată – 3 acte materiale comise la o dată din cursul lunii iulie 2010 şi la datele de 30.07.2010 şi 27.09.2010.
3. În baza art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e, g şi i Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea în cauză a prevederilor art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală, a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în formă continuată – 9 acte materiale comise în perioada 25.02.2011 – 27.07.2011.
În baza art. 40 Cod penal rap. la art. 33 lit. a, 34 lit. b Cod penal, a contopit noua pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, aplicată la punctul 1 de mai sus, cu pedepsele de 2 ani închisoare şi 3 ani închisoare stabilite pentru infracţiunile de la punctele 2 şi 3 de mai sus şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care se adaugă un nou spor, de 1 an închisoare, pedeapsă rezultantă finală fiind de 4 ani închisoare.
A aplicat inculpatului prevederile art. 57 Cod penal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că :
La data de 21.01.2010, 22.01.2010, in cursul lunii iulie 2010, in seara de 30.07.2010, la data de 27.09.2010, la data de 26.02.2011, la data de 15.05.2011, la data de 17.05.2011, la data de 15.06.2011, la data de 18.07.2011, la data de 20.07.2011, la data de 29.07.2011, la data de 23.07.2011, la data de 26.07.2011, inculpatul Ta sustras bunuri de la mai multe parti vatamate.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatului, reiese că acesta a suferit anterior două condamnări pentru comiterea în timpul minorităţii a unor infracţiuni contra patrimoniului.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 240/24. 04. 2009 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 89/R/MF/02. 02. 2010 a Curţii de Apel Piteşti, a fost condamnat la:
- 2 ani închisoare, pentru comiterea la data de 02.10.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. b şi c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal;
- 1 an închisoare, aplicată pentru comiterea la data de 15.10.2008 a unei infracţiuni de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.
Pedepsele stabilite au fost contopite şi s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, stabilindu-se un termen de încercare de 3 ani.
Prin sentinţa penală nr. 89/03.02.2010 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, rămasă definitivă la data de 26.05.2010, prin nerecurarea deciziei penale nr. 77/A/05.05.2010 a Tribunalului Vâlcea, a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni cu suspendarea condiţionată, sub supraveghere, a executării şi cu aplicarea prevederilor art. 110 Cod penal, cu termen de încercare de 4 ani – pentru comiterea la data de 14.04.2008 a unei infracţiuni de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a şi b Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal.
Se observă, aşadar, că toate aceste fapte au fost comise de inculpat înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele, aflându-se, totodată, în concurs cu infracţiunea de furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. e Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal – expusă la paragraful I punctele 1 – 2 de mai sus, comisă la datele de 21.01.2010 şi 22.01.2010.
Având în vedere că la data de 02. 02. 2010 una din aceste sentinţe a rămas definitive, sfera concursului de infracţiuni, cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie pluralitate intermediară, nefiind întrunite condiţiile legale referitoare la starea de recidivă (faptele anterioare fiind comise în timpul minorităţii).
Potrivit deciziei nr. 42/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, într-un recurs în interesul legii, instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării, sunt aplicabile exclusive dispoziţiile art. 85 din Codul penal referitoare la anularea suspendării (nu şi prevederile art. 83 Cod penal, referitoare la revocarea suspendării) iar pedeapsa ce va fi executată va fi stabilită prin parcurgerea mai multor etape succesive, după cum urmează:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;
- se va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce a dus la condamnarea cu suspendare condiţionată cu cea care a atras anularea acesteia, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, putându-se adăuga şi un spor de pedeapsă;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi după regulile privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adăuga un nou spor de pedeapsă.
Constatând că în cauză se regăseşte ipoteza sus-menţionată, în considerarea caracterului obligatoriu al deciziei amintite, instanţa va proceda în consecinţă.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 60/R din 24 ianuarie 2012 , a respins, ca nefondat, recursul inculpatului, intrucat individualizarea judiciară a pedepsei respectă criteriile prevăzute de art.72 Cod penal.
Relevant este şi aspectul că inculpatul are antecedente penale. A mai fost condamnat de 2 ori pentru săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiuni şi a beneficiat de suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de sancţiunea unei amenzi administrative.
Sporul acordat de prima instanţă la pedeapsă este justificat, având în vedere numărul mare de acte materiale şi infracţiuni săvârşite de către inculpat.
6. Recidiva postcondamnatorie. Cerinţe. Pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. d şi e Cod penal.
Art.37 lit. a Cod penal
Art. 64 lit. d şi e Cod penal
În conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.3 Cod pr.penală, „interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.d şi e Cod penal, se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă”.
Revenind la speţă, se constată că inculpatul nu a săvârşit o infracţiune care să aibă legătură cu o eventuală calitate de tutore sau curator. Aceasta, deoarece, ca şi în cazul drepturilor părinteşti, interdicţia exercitării dreptului de a fi tutore sau curator este determinată de săvârşirea unor infracţiuni care le fac nedemne de a îndeplini pe viitor îndatoririle legate de această calitate, cum ar fi, de exemplu, săvârşirea faptei de rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal), raportul sexual cu o minoră (art.198 Cod penal) etc., făcând ca persoana condamnată să nu mai prezinte garanţii morale pentru a fi tutore sau curator.
Altfel spus, pedeapsa complementară şi accesorie a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator (art.64 lit. e Cod penal) poate fi dispusă numai dacă se constată o legătură între infracţiunea săvârşită şi calitatea de tutore sau curator, în sensul că săvârşirea faptei relevă nedemnitatea în exercitarea drepturilor derivate din calitatea respectivă. Aplicarea pedepselor respective (complementară şi accesorie) constituind o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, se justifică numai dacă acestea sunt consonante cu dispoziţiile prevăzute de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul ca instanţa să-şi formeze convingerea că, în raport cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu interesul minorului, limitarea exercitării acestui drept este o măsură necesară pentru protejarea minorului şi, ca atare, urmăreşte un scop legitim. In speţă, însă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute nici de art.64 lit. e Cod penal, anterior citat, şi nici de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu va aplica această pedeapsă.
Decizia penală nr.20/R din 12 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.225 din 11 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul a fost condamnat la 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art.197 alin.2 lit.a Cod penal, cu aplicaţia art.37 lit.a Cod penal, dispunându-se ca executarea pedepsei principale să se facă prin privare de libertate, potrivit art.57 Cod penal.
S-a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art.71 Cod penal, privind pedeapsa accesorie în limitele prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:
Inculpatul a suferit mai multe condamnări, ultima fiind de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.145/2010 a Judecătoriei Câmpulung, fiind liberat condiţionat la data de 6 iulie 2011.
Deşi liberat condiţionat, inculpatul nu şi-a corijat conduita, dimpotrivă, la scurt timp, a săvârşit o altă infracţiune.
Astfel, în seara de 16 iulie 2010, între orele 20,30-22,30, inculpatul, prin constrângere şi ameninţare, împreună cu numiţii CG şi BFI (condamnaţi pentru aceeaşi faptă într-o cauză separată) a întreţinut, la data de 16 iulie 2010, în locuinţa sa, raport sexual cu partea vătămată PE.
Impotriva sentinţei a formulat recurs si parchetul, care, printre altele, a susţinut ca:
-în mod greşit s-a reţinut starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, deşi în raport de menţiunile din fişa de cazier judiciar, rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile privind recidiva postexecutorie (art.37 lit.b Cod penal);
-în mod greşit instanţa nu a aplicat inculpatului, ca pedeapsă complementară şi accesorie, interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.e Cod penal („dreptul de a fi tutore sau curator”), fapta comisă impunând aplicarea unei atare sancţiuni.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.20/R din 12 ianuarie 2012, a admis recursul parchetului, a casat, in parte, sentinţa înlăturand aplicarea art.37 lit.a cod penal şi aplicand art.37 lit.b Cod penal.
Pentru a pronunta aceasta decizie, Curtea a constatat că este fondat, dar, în parte, recursul formulat de parchet, în sensul că prima instanţă a reţinut greşit starea de recidivă prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, deşi din fişa de cazier judiciar rezultă că sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la recidiva postexecutorie prevăzută de art.37 lit.b Cod penal.
Prima instanţă a stabilit corect situatia de fapt însă, a reţinut în mod incorect starea de recidivă în care inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost condamnat.
Din fişa de cazier judiciar rezultă că inculpatul a suferit 9 condamnări, ultima fiind de 1 an, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal, prin sentinţa penală nr.145 din 4 mai 2010, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, definitivă prin decizia penală nr.833 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Argeş.
Se observă, că infracţiunea din prezenta cauză (săvârşită la data de 16 iulie 2010) este concurentă cu infracţiunea de vătămare corporală pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, hotărâre rămasă definitivă la data de 25 octombrie 2010 (decizia penală nr.833 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului Argeş). In raport de această situaţie, prima instanţă, nu numai că nu putea reţine starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art.37 lit.a Cod penal, dar era obligată să facă aplicaţiunea dispoziţiilor art.36 Cod penal, respectiv să contopească pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu cea de 1 an închisoare, aplicată prin sus-citata sentinţă. Contopirea celor două pedepse nu se poate face, însă, în calea de atac, deoarece, altfel, l-ar lipsi pe inculpat de posibilitatea exercitării unei căi de atac, urmând ca situaţia sa juridică să se rezolve printr-o cerere separată, formulată în baza textului sus-citat.
Inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art.37 lit.b Cod penal, în raport de condamnarea de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.237 din 6 mai 2005, de Judecătoria Câmpulung, pedeapsă executată în perioada 30 martie 2004 – 12 septembrie 2007, fiind liberat condiţionat; restul de pedeapsă rămas neexecutat este de 476 zile. La data de 16 iulie 2010, când s-a săvârşit fapta, se împlinise termenul de liberare condiţionată, dar nu şi cel de reabilitare, împrejurare faţă de care, prima instanţă trebuia să reţină în sarcina inculpatului recidiva postexecutorie, prevăzută de art.37 lit.b Cod penal.
Prin urmare, admiţându-se recursul parchetului, se va înlătura aplicarea dispoziţiilor art.37 lit.a Cod penal, şi se va reţine recidiva postexecutorie, prevăzută de art.37 lit.b Cod penal; cazul de casare este cel prevăzut de pct.17/2 Cod pr.penală, prin hotărârea pronunţată făcându-se o aplicare greşită a legii.
Este neîntemeiat motivul de recurs invocat de parchet referitor la neaplicarea dispoziţiilor art.64 lit.e Cod penal, ca pedeapsă complementară şi accesorie.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.3 Cod pr.penală, „interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.d şi e Cod penal, se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă”.
Revenind la speţă, se constată că inculpatul nu a săvârşit o infracţiune care să aibă legătură cu o eventuală calitate de tutore sau curator. Aceasta, deoarece, ca şi în cazul drepturilor părinteşti, interdicţia exercitării dreptului de a fi tutore sau curator este determinată de săvârşirea unor infracţiuni care le fac nedemne de a îndeplini pe viitor îndatoririle legate de această calitate, cum ar fi, de exemplu, săvârşirea faptei de rele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod penal), raportul sexual cu o minoră (art.198 Cod penal) etc., făcând ca persoana condamnată să nu mai prezinte garanţii morale pentru a fi tutore sau curator.
Altfel spus, pedeapsa complementară şi accesorie a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator (art.64 lit.e Cod penal) poate fi dispusă numai dacă se constată o legătură între infracţiunea săvârşită şi calitatea de tutore sau curator, în sensul că săvârşirea faptei relevă nedemnitatea în exercitarea drepturilor derivate din calitatea respectivă. Aplicarea pedepselor respective (complementară şi accesorie) constituind o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, se justifică numai dacă acestea sunt consonante cu dispoziţiile prevăzute de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul ca instanţa să-şi formeze convingerea că, în raport cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu interesul minorului, limitarea exercitării acestui drept este o măsură necesară pentru protejarea minorului şi, ca atare, urmăreşte un scop legitim. In speţă, însă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute nici de art.64 lit.e Cod penal, anterior citat, şi nici de art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu va aplica această pedeapsă.
7. Nerespectarea hotărârii judecătoreşti. Elementele constitutive ale infracţiunii.
Art. 271 alin 2 Cod penal
Fapta inculpaţilor de a folosi suprafaţa de teren respectivă, precizând, totodată, că nu vor permite niciodată părţii vătămate să intre în posesia acestuia, pe motiv că terenul li se cuvine, iar hotărârea judecătorească deţinută de T este nelegală şi netemeinică şi nu înţeleg să o respecte vreodată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 271 alin 2 Cod penal.
În speţă hotărârea judecătorească irevocabilă în baza căreia partea vătămată deţine suprafaţa de teren sus-menţionată - sentinţa civilă nr. 9561/19.03.1993 a Judecătoriei Rm. Vâlcea - reprezintă un act prin care se aplică legea şi se înfăptuieşte justiţia şi care trebuie să se bucure de prestigiu şi trebuie respectată întocmai, fiind prezumată legal că reprezintă adevărul în cauza în care a fost dată.
Decizia penală nr.26/R din 12 ianuarie 2012
Prin sentinţa penală nr.276 din data de 02.11.2011, pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art. 271 alin. 2 Cod pen., au fost condamnaţi inculpaţii Ş şi G.
În baza art. 348 C.pr.pen. rap. la art. 170 C.pr.pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, sens în care au fost obligaţi inculpaţii să lase părţii vătămate în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 0,27 ha. situat în comuna V, punctul “B”), deţinut de proprietarul T în baza sentinţei civile irevocabile nr. 9651/19.10.1993 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, să respecte întocmai dreptul de proprietate al acestuia şi să se abţină de la orice act sau faptă care ar putea împiedica normala şi liniştita folosinţă a terenului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr.9561/19.03.1993 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de partea vătămată T (împreună cu alţi moştenitori ai autorului comun TE), împotriva pârâtei NV (mama inculpatei Ş, respectiv soacra inculpatului G), fiind obligată pârâta să respecte reclamanţilor deplina proprietate şi posesie asupra terenului situat în pct.”B” în suprafaţă de 0,27 ha.,de pe raza comunei V.
După rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii mai sus arătate, la data de 12.03.1998, reclamanţii s-au adresat executorului judecătoresc VI în vederea punerii în posesie, fapt pentru care s-a întocmit procesul - verbal de punere în posesie.
După punerea în posesie, inculpaţii au continuat să stăpânească terenul de 0,27 ha, motiv pentru care au fost cercetaţi de către organele de urmărire penală, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârii judecătoreşti, iar prin ordonanţa din data de 12.02.2009, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea învinuitei Ş sancţiunii amenzii administrative în sumă de 1.000 lei pentru fapta săvârşită în cursul anului 2008.
După aplicarea acestei sancţiunii, în cursul anului 2009, inculpaţii au continuat să ocupe terenul respectiv, fapt ce a determinat partea vătămată să se adreseze din nou Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu cu o nouă plângere, solicitând condamnarea acestora deoarece nu îi respectă dreptul de proprietate asupra terenului deţinut în baza sentinţei civile nr. 9561/19.03.1993 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea.
În urma acestei plângeri organul de cercetare penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor cu motivarea că, deoarece, după anul 2008 nu s-a realizat o repunere în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii nu se poate vorbi de o nouă infracţiune prev. de art.271 al. 2 Cod penal, nefiind întrunite în cauză elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
În cursul urmăririi penale, inculpaţii au arătat că nu au văzut dacă cu ocazia punerii în posesie executorul judecătoresc a delimitat terenul părţii vătămate prin înfigerea unor ţăruşi, însă deşi ambii cunosc existenţa sentinţei civile nr. 9561/19.03.1993 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, recunosc că au cosit fânul de pe acest teren ( în cazul inculpatei ) şi au strâns acest fân rezultat.
Cu ocazia audierii, inculpaţii nu au negat săvârşirea faptei ci dimpotrivă, au declarat că au folosit suprafaţa de teren respectivă, precizând, totodată, că nu vor permite niciodată părţii vătămate să intre în posesia acestuia, pe motiv că terenul li se cuvine, iar hotărârea judecătorească deţinută de T este nelegală şi netemeinică şi nu înţeleg să o respecte vreodată.
Poziţia inculpaţilor este extrem de fermă, de neclintit şi dă în vileag pe de o parte rezoluţia infracţională evidentă în baza căreia au comis fapta prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte necesitatea aplicării unei pedepse, o altă sancţiune fiind vădit insuficientă şi inadecvată.
În pofida numeroaselor demersuri întreprinse de partea vătămată şi de organele statului, deşi inculpata Ş a fost sancţionată cu amendă cu caracter administrativ, aceasta susţinută şi de soţul său a continuat să folosească suprafaţa de teren ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ignorând orice încercare de normalizare a situaţiei şi orice tentativă de restabilire a legalităţii. Mai mult, au fost formulate numeroase acţiuni judiciare cu scopul de a tergiversa în continuu valorificarea drepturilor legitime ale părţii vătămate, toate fiind respinse ca nefondate de instanţele judecătoreşti.
Nucleul vinovăţiei cu care au comis infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este suficient de bine conturat şi rezidă în reaua-credinţă manifestă a acestora. Pentru inculpaţi, hotărârea judecătorească irevocabilă în baza căreia T deţine suprafaţa de teren sus-menţionată - sentinţa civilă nr. 9561/19.03.1993 a Judecătoriei Rm.Vâlcea - nu reprezintă nicidecum un act prin care se aplică legea şi se înfăptuieşte justiţia şi care trebuie să se bucure de prestigiu şi trebuie respectată întocmai, fiind prezumată legal că reprezintă adevărul în cauza în care a fost dată.
Pentru inculpaţi hotărârea judecătorească irevocabilă, considerată de la bun început „nelegală şi netemeinică”, este un lucru demn de ignorat şi de contestat în permanenţă, nefiind altceva decât expresia unui „abuz”. Aceştia au susţinut în faţa instanţei că respectiva hotărâre este obţinută de partea vătămată cu ajutorul unor acte false care în prezent nu corespund realităţii cu atât mai mult cu cât inculpaţii deţin proprietatea terenului în discuţie în baza unui certificat de moştenitor, care nu era eliberat la data pronunţării hotărârii respective.
Având în vedere probele administrate în cauză instanţa a constatat că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prev. de art. de art.271 al. 2 Cod penal, constând în aceea că în vara anului 2009, s-au introdus pe terenul părţii vătămate în suprafaţă de de 0,27 ha.,de pe raza comunei V, în pct. .”B”, iar inculpata Ş a cosit fânul existent pe acesta, după care împreună cu soţul său inculpatul G, a strâns recolta depozitând-o într-o claie.
Instanţa a respins apărările inculpaţilor, motivând că într-un stat de drept hotărârile judecătoreşti, fiind acte de aplicare a legii, definitive trebuie respectate întocmai, nefiind permis ca o persoană care se consideră nemulţumită de efectele acesteia să o poată contesta decât tot pe cale judiciară, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea nici faptul că sentinţa civilă nr.9561/19.03.1993 pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, nu a fost pusă în executare după fapta inculpatei Ş, din anul 2008, astfel încât nerealizându-se o repunere în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii nu se poate vorbi de o nouă infracţiune prev. de art.271 al. 2 Cod penal, nu a fost acceptată de instanţă atâta timp cât hotărârea respectivă a fost pusă în executare de executorul judecătoresc, care în procesul – verbal încheiat la data de 12.03.1998, arată că „ terenul a fost pichetat cu 9 ţăruşi de lemn.”
Instanţa a constatat că ar fi putut fi vorba de inexistenţa infracţiunii, dacă în cauză nu se respecta o hotărâre judecătorească pentru care s-ar fi prescris executarea, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar deoarece aşa cum s-a arătat deja hotărârea a fost pusă în executare.
În conformitate cu prevederile art. 348 C.pr.pen. rap. la art. 170 C.pr.pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, sens în care instanţa a dispus obligarea inculpaţilor să lase părţii vătămate în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă de 0,27 ha. situat în comuna V, punctul “B”, deţinut de proprietarul T în baza sentinţei civile irevocabile nr. 9651/19.10.1993 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, să respecte întocmai dreptul de proprietate al acestuia şi să se abţină de la orice act sau faptă care ar putea împiedica normala şi liniştita folosinţă a terenului.
Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.26/R din 12 ianuarie 2012, a respins, ca nefondate, recursurile formulate de inculpaţii Ş şi G şi de partea civilă T, retinand, in esenta, ca faptele comise de inculpaţi, împrejurările săvârşirii acestora şi vinovăţia lor au fost corect stabilite de prima instanţă, găsindu-şi corespondent în probele administrate în cauză.
................
................
In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.
To fulfill the demand for quickly locating and searching documents.
It is intelligent file search solution for home and business.