Portalul instanţelor de judecată - Prima pagină



Curtea de Apel Ploieşti

Decizii Relevante

Trimestrul I 2012

[pic]

Întocmit

Grefier Documentarist,

Luciu Ana - Maria

Cuprins

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

• Aplicarea dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală de către prima instanţă în urma manifestării de voinţă a inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii simplificate. Renunţarea de către inculpat la această opţiune cu ocazia judecării apelului împotriva hotărârii de condamnare.

• Revizuire sentinţă penală.Condiţii pentru admiterea cererii.

• Înlocuire tratament medical. Instanţa competentă să soluţioneze recursul.

• Liberare provizorie sub control judiciar. Recurs. Admisibilitate.

• Menţinere măsură arestare preventivă. Recurs nefondat.

• Executarea hotărârilor penale. Schimbări în executarea unor hotărâri penale definitive. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente judecate în cauze separate.

• Căile de atac ordinare. Recursul. Soluţiile la judecata recursului. Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. Acţiunea civilă exercitată în procesul penal. Constituirea ca parte civilă. Infracţiunile silvice.

• Drept procesual penal. Acţiune civilă alăturată celei penale. Întinderea daunelor morale acordate părţilor civile aflate în raporturi de rudenie cu autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

• Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Evaziune fiscală - art.6 şi art.9 din Legea nr.241/2005. Elemente constitutive. Subiect activ. Inexistenţa unor atribuţiuni legale ale inculpatului pe linia îndeplinirii obligaţiilor fiscale ale societăţii, concomitent cu dovada contrară în sensul că o altă persoană exercita în fapt şi în drept aceste atribuţii.

• Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Situaţii.

• Individualizare pedepse.

• Sustragerea de componente ale căii ferate, incidenţă.

• Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Lipsa dezbaterilor şi a acordării ultimului cuvânt inculpatului. Nulitate.

• Lipsa antecedentelor penale şi recunoaşterea comiterii faptei din perspectiva gravităţii infracţiunii şi a circumstanţelor reale ale faptei.

• Condiţiile şi procedura aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin.1-3 Cod proc.pen.

• Regimul juridic al cheltuielilor judiciare în cazul încetării procesului penal prin împăcarea părţilor.

• Revocarea suspendării condiţionate a pedepsei prevăzută de art.83 Cod penal. Situaţia în care aceste dispoziţii legale nu sunt incidente.

• Evaziune fiscală. Condiţii privind posibilitatea aplicării unei sancţiuni administrative.

• Recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti străine. Competenţă. Investire. Pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru pedeapsa de un an şi şase luni din Codul penal bulgar. Substituire cu pedeapsa închisorii de un an şi sase luni închisoare pentru ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 din Codul penal român.

• Legea penală mai favorabilă. Aplicarea dispoziţiilor art.741 C.pen. pentru fapte comise anterior declarării ca neconstituţional a textului introdus prin Legea nr. 202/2010 privind „Mica reformă în justiţie”.

Secţia a I Civilă

• Contestaţie în anulare tardivă. Aplicarea dispoziţiilor art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, în raport de dispoziţiile pct. 10 al art. III din Legea nr. 276/2009.

• Nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere. Încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă şi a art. 6 din Convenţia pentru Aplicarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

• Reprezentativitatea organizaţiilor sindicale la nivel de unitate.Condiţii.

• Plasament. Stabilirea interesului real al copilului

• Cerere pentru instituirea tutelei. Calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.

• Contestaţie în anulare formulată după depăşirea termenului prevăzut de lege. Invocarea dreptului de acces la justiţie pentru admiterea cererii de repunere în termen.

• Încetarea contractului de muncă în baza art. 65 din Codul muncii. Condiţii care trebuie să fie îndeplinite atunci când se dispune o atare măsură.

• Concediere colectivă. Contract colectiv de muncă. Criterii privind concedierea stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil.

• Incadrarea în grupe de munca.Reglementare.Procedura.Probe.

• Netimbrarea căii de atac, conform dispoziţiilor instanţei, atrage nulitatea cererii. Interesul statului de a percepe costurile procedurii şi interesul părţilor de a le fi evaluate pretenţiile în faţa justiţiei .

• Incidenţa dispoziţiile art. 322 pct. 1 C.proc.civ., în conformitate cu care „ revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”; excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, a necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti, astfel cum este reglementat in dispoziţiile art. 158 pct. 1 C.proc.civ.

• Dispoziţiile art. 119 pct.12 C.proc.civ. conform cărora „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.”- omisiunea instanţei de a se pronunţa în legătură cu aceasta

• Respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii în procesul civil, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 129, art. 312, art. 335 C.proc.civ., în aplicarea dispoziţiile art. 480, art. 481, art. 584, art. 616, art. 786 Cod civil

• Reducerea cheltuielilor de judecată. Onorariu de avocat.

• Deosebiri între decizia de încetare contract de muncă şi concediere prevăzute de Codul muncii.

• Nulitatea sentinţei pentru nesemnare minută.

• Casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Inexistenta dezbaterilor asupra cererilor deduse judecatii. art. 304 , art.105 cu referire la art. 129 alin. 5 şi art. 147 si urm. Cod proc. civ.

• Nulitate recurs. Art. 301, 3021, art. 303 şi art. 306 C.proc. civ.

• Aplicarea dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă privind dreptul la c/val masă caldă, ajutor de Paşti, primă de vacanţă şi sporul de 100% pentru sâmbete duminici şi sărbători legale, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, personalului contractual bugetar .

• Concediere nelegală.

• Drepturi salariale neacordate

• Sancţiune disciplinară

• Salarizarea personalului din instituţii publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009. Aplicarea prevederilor speciale ale OUG nr.1/2010 în ceea ce priveşte salarizarea acestui personal.

• Beneficiari ai dispoziţiilor Legii nr. 341/2004 – Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit de pe urma revoltei muncitoreşti anticomuniste din Braşov din noiembrie 1987. Modul de calcul al indemnizaţiilor cuvenite recurenţilor reclamanţi.

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

• Suspendarea executării unui act administrativ. Îndeplinirea cumulativa a condiţiilor de admisibilitatea a suspendării.

• Excepţia de nelegalitate .Cercetarea excepţiei de nelegalitate, potrivit art.4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se poate face oricând în cadrul unui proces , putându-se admite dacă au fost încălcate dispoziţiile legale la data emiterii actului administrativ.

• Sediul social înregistrat la ORC. Necesitatea primirii corespondenţei la sediul social declarat la ORC.

• Prejudiciu de imagine, respectiv daune morale acordarea acestora se face proporţional cu lezarea imaginii reclamantei şi cu poziţia pârâtei faţă de prejudiciul adus părţii adverse.

• Prescripţia dreptului la acţiune în cazul prestaţiilor scuccesive. Recunoaşterea dreptului a carei acţiune se prescrie.

• Competenţa materială de soluţionare în fond a cererilor având ca obiect obligarea autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor la plata de despăgubiri.

Decizii Relevante

Trimestrul I 2012

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

[1] Aplicarea dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală de către prima instanţă în urma manifestării de voinţă a inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii simplificate. Renunţarea de către inculpat la această opţiune cu ocazia judecării apelului împotriva hotărârii de condamnare.

C.proc.pen., art. 3201

Aplicarea disp. art.3201 Cod procedură penală de către prima instanţă în urma manifestării de voinţă a inculpatului de judecare a cauzei conform procedurii simplificate. Renunţarea de către inculpat la această opţiune cu ocazia judecării apelului împotriva hotărârii de condamnare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 29 din 24 februarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.416 din 25 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-au hotărât următoarele :

A fost condamnat inculpatul F.M.C., , după cum urmează:

În baza dispoziţiilor art.20 Cod penal raportat la dispoziţiile art.197 alin.1 şi 3 teza I.a Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 204 Cod penal, a dispoziţiilor art. 21 alin.2. Cod penal şi a dispoziţiilor art. 3201 alin.1-4,6 şi 7 Cod procedură penală, infracţiunea de tentativă la viol în formă calificată, faptă din data de 17.05.2010, parte vătămata D.B.A.M, reprezentanţi legali I. (fostă D) M. şi D.V., la 8 (opt) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 64 literele a,b, şi e Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsa complementară.

În baza dispoziţiilor art.192 alin.1 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin.1-4,6 şi 7 Cod procedură penală, infracţiunea de violare de domiciliu, faptă din data de 17.05.2010, parte vătămata I (fosta D) M, la 2 (doi) ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art.20 Cod penal raportat la dispoziţiile art.197 alin.1 şi 3 teza a I-a Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art.204 Cod penal, a disp. art.21 alin.2 Cod penal şi a disp. art.3201 alin.1-4, 6 şi 7 Cod procedură penală, infracţiunea de tentativă la viol în formă calificată, faptă din data de 1.06.2011, parte vătămata I.C.D., reprezentanti legali, I.C. şi I.I., la 8 (opt) ani închisoare şi 3 (trei) ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art.64 literele a,b si e Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară.

În baza disp. art.192 alin.1 Cod penal, cu aplicarea disp. art.3201 alin.1-4, 6 şi 7 Cod procedură penală, infracţiunea de violare de domiciliu, faptă din data de 1.06.2011, părte vătămată I.C., la 2 (doi) ani închisoare.

În baza disp.art.197 alin.1 şi 3 teza a I.a Cod penal, cu aplicarea disp. art. 3201 alin.1-4,6 şi 7 Cod procedură penală, infracţiunea de viol în formă calificată, faptă din data de 9.06.2011, parte vătămată S.D.I., reprezentanţi legali S.E. şi S.A., la 16 (şaisprezece) ani închisoare şi 6 (şase) ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp.art.64 literele a,b,si e Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară.

În baza disp.art.192 alin.1 Cod penal, cu aplicarea disp. art.3201 alin.1-4,6 şi 7 Cod procedură penală infracţiunea de violare de domiciliu, faptă din data de 9.06.2011, parte vătămată S. E., la 2 (doi) ani închisoare.

În baza disp. art.33 lit.a, a disp. art.34 litera b şi art.35 alin.1 şi 3 Cod penal, s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului, urmând ca în final acesta să execute pedeapsa cea mai grea şi anume aceea de 16 (saisprezece) ani inchisoare şi 6 (şase) ani interzicerea drepturilor prevazute de disp. art. 64 lit.a,b şi e Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară.

S-au aplicat dispoziţiile art.71 Cod penal raportat la disp. art.64 lit.a,b, şi e Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege.

Pedeapsa complementară aplicată inculpatului se va executa în condiţiile prev. de disp.art. 66 Cod penal.

În baza disp. art.350 alin.1. Cod procedură penală s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, măsură dispusă prin încheierea de şedinţa din Camera de consiliu nr.30 din data de 3.07.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul penal nr. 5984/105/ 2011, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă cu nr. 224/U/3.07.2011, de aceiaşi instanţa pe numele inculpatului.

În baza disp. art.88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 2.07.2011, la zi.

A fost obligat inculpatul la 600 lei cheltuieli judiciare catre stat, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul avocatului din oficiu se va avansa din fondurile Ministerului de Justiţie către Baroul de Avocati Prahova.

În baza disp. art.3201 alin.1 şi 5 cod procedură penală raportat la disp.art. 347 şi 348 şi 353 Cod procedură penală s-a dispus disjungerea soluţionării cauzei în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile şi cheltuielile judiciare avansate de părţi, fiind necesară administrarea de probatorii sub aceste aspecte.

În virtutea rolului activ instanţa de judecată, în baza art.320 Cod procedură penală rap. la disp. art.76 Cod procedură penală a explicat persoanelor vătămate că se pot constitui părţi civile în cauză, înainte de citirea actului de sesizare al instanţei.

Astfel, înainte de citirea actului de sesizare al instanţei, au fost luate declaraţii reprezentanţilor legali ai părţilor vătămate D.V., I. C., S.E. şi S. A.

La termenul de judecata din data de 26.10.2011, instanta a pus în discuţia părţilor regularitatea actului de sesizare al acestuia potrivit art.300 al.1. Cod procedură penală, constatând că a fost legal sesizată cu soluţionarea cauzei, iar actul de sesizare (rechizitoriu) cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege.

La termenul de judecată din data de 16.11.2011, după consultarea cu apărătorul său, inculpatul F.M.C. a arătat că solicită ca judecarea cauzei să se facă în condiţile prevăzute de disp. art.3201 şi următoarele Cod procedură penală, pe baza recunoaşterii vinovăţiei, arătând în declaratiile luate în sedinţa publică că recunoaşte în întregime toate faptele pentru care a fost trrimis în judecată, în modalitatea descrisă în actul de sesizare al instanţei şi solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmarire penală, pe care le cunoaşte şi şi le însuşeşte.

Instanţa a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii inculpatului de a se judeca potrivit disp.art. 3201 şi următoarele Cod procedură penală şi constatând că nu există niciun impediment legal de respingere a acesteia, a admis cererea de judecare potrivit disp. art.3201 şi următoarele Cod procedură penală, pe baza recunoaşterii vinovăţiei făcute de inculpat.

S-a procedat la ascultarea inculpatului, care a precizat că solicită ca judecarea cauzei să se facă în condiţiile prevăzute de disp.art.3201 şi următoarele Cod procedură penală, respectiv pe baza recunoaşterii vinvoţiei sale, în sensul că recunoaşte toate faptele pentru care a fost trimis în judecată în modalitatea descrisă în actul de sesizare al instanţei, arătând pe scurt şi modul în care a procedat la comiterea faptelor penale şi precizând faptul că nu solicită administrarea altor probatorii în cauză şi îşi însuşeşte toate probatoriile efectuate în faza de urmărire penală inclusiv expertiza medico- legală psihiatrică efectuată în cauză prin care s-a stabilit că avea discernământ la data săvârşirii faptelor, solicitând doar probe cu acte în circumstanţiere şi arătând că recunoaşte şi regretă toate faptele pe care le-a comis, urmând ca la stabilirea pedepsei ce i se va aplica instanţa să nu acorde un spor de pedeapsă, dată fiind atitudinea sinceră a acestuia.

Examinând probele administrate în faza de urmărire penală, aşa cum prevăd disp.art. 3201 alin.1 şi următoarele Cod procedură penală, precum şi declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei de judecată în condiţiile art.3201 Cod procedură penală, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea faptelor reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare al instanţei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a exercitat apel inculpatul F. M.C, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de apel pe care inculpatul le-a depus la dosar, în memoriul înaintat instanţei, precum şi în susţinerile orale, în ziua judecăţii, apelantul a arătat, în esenţă, că nu este autorul faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat prin hotărârea apelată, că recunoaşterea faptelor atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa primei instanţe de judecată a avut loc în condiţiile în care a fost manipulat şi amăgit de pastorul S.C. care l-a învăţat ce trebuie să declare pentru a beneficia de o pedeapsă redusă.

A mai precizat apelantul inculpat că atât în perioada cercetărilor din cursul urmăririi penale cât şi la instanţă a fost supus unui tratament specific pentru depresie şi anxietate, iar declaraţiile pe care le-a dat în aceste condiţii nu reflectă adevărul şi nu pot fi reţinute de instanţă.

A arătat apelantul că nu este autorul faptelor, nu a săvârşit acte de natură sexuală asupra minorelor ci doar a stat de vorbă cu ele şi le-a condus de la intrarea în bloc până la uşa apartamentelor şi că, nerecunoscând săvârşirea infracţiunilor aşa cum sunt prevăzute în rechizitoriu, nu îi mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 3201 Cod procedură penală sens în care solicită să fie judecat pentru fiecare faptă potrivit procedurii de drept comun şi să fie administrate probele necesare.

În concluziile susţinute de apărătorul inculpatului s-a reiterat ipoteza conform căreia datorită tratamentului urmat pentru afecţiunile psihice de care suferă inculpatul, acesta a suferit o alterare comportamentală care a durat de la începutul stării de detenţie, în cursul urmăririi penale şi la prima instanţă.

Faţă de aceste considerente, s-a solicitat, în principal, admiterea apelului, achitarea inculpatului întrucât probele nu conduc la reţinerea stării sale de vinovăţie sau trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare, potrivit regulilor de drept comun, cu administrarea de probe, iar în subsidiar, se solicită a se reindividualiza pedepsele aplicate, cu luarea în considerare a circumstanţelor personale ale inculpatului, cu consecinţa aplicării unor pedepse într-un cuantum mai redus.

Curtea, verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept astfel cum impun dispoziţiile art. 371 alin. 2 şi art.372 alin. 1 Cod procedură penală, a reţinut că faptele, împrejurările în care au fost comise şi vinovăţia inculpatului F.M.C. s-au stabilit în mod corect la primul grad de jurisdicţie, având deplin suport probator în probele administrate, ce au fost complet analizate şi just apreciate.

A reţinut instanţa de apel faptul că judecata a avut loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ca urmare a declaraţiei inculpatului de recunoaştere în totalitate a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, în modalitatea descrisă în actul de sesizare a instanţei, cu menţiunea cunoaşterii probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care şi le însuşeşte, declaraţie ce a fost dată conform dispoziţiilor art. 3201 alin. 2 Cod procedură penală şi în urma căreia inculpatul a beneficiat de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, conform alineatului 7 al aceluiaşi articol.

Curtea a reţinut că prima instanţă, conform dispoziţiilor legale şi în urma manifestării de voinţă a inculpatului, după punerea în discuţie a admisibilităţii cererii şi constatând că nu există niciun impediment legal de respingere a acesteia, a admis-o şi s-a procedat conform dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penal.

Curtea a constatat astfel, că inculpatul, în declaraţia dată în faţa primei instanţe cu această ocazie, a arătat că recunoaşte în integralitate infracţiunile prezentate în actul de sesizare a instanţei arătând pe scurt modul în care a acţionat, nedorind administrarea altor probe ci dorind doar ca pe baza atitudinii sincere şi a aplicării procedurii simplificate să nu i se acorde un spor la pedeapsă.

A mai arătat inculpatul că îşi însuşeşte toate probele administrate în cursul urmăririi penale inclusiv expertiza medico-legală psihiatrică prin care s-a stabilit că la data comiterii faptelor avea discernământ.

În acest sens, alături de declaraţia dată conform art. 3201 Cod procedură penală, au fost avute în vedere: declaraţiile părţilor vătămate, ale reprezentanţilor legali ai acestora, procesul verbal de conducere în teren, de cercetare la faţa locului şi planşa foto, procese-verbale de recunoaştere din grup/ de pe planşe foto, proces verbal de verificare listinguri telefonice, raport expertiză medico-legală-parte vătămată S. D. I./adresă SML, raport expertiză medico-legală psihiatrică-inculpat F. M.C., raport de constatare tehnico-ştiinţific, raport profil psihologic inculpat F.M. C.; declaraţiile martorilor P.C.V., C.S., N.C.G., B.G, F. C., declaraţia martorului audiat sub altă identitate „G. I”.

Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect a reţinut prima instanţă situaţia de fapt precum şi încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.

Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect vinovăţia inculpatului pentru fiecare din aceste infracţiuni, vinovăţia rezultând fără putinţă de tăgadă din probele administrate.

Dovezile administrate ce vizează aspectele referitoare la victime, la mijloacele folosite, la locul ales pentru comiterea faptelor, la perioada din zi în care a ales să acţioneze, conduc firesc la concluzia că inculpatul a premeditat actele săvârşite. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, inculpatul a plănuit să folosească cloroform pentru a întreţine raporturi sexuale cu minore cu vârste de până la 12 ani. Inculpatul a ales să acţioneze într-o zonă unde sunt mai multe şcoli, deci mai mulţi copii, se deplasa în zonă, observa copiii, alegea pe acele minore care îi plăceau, urmărea traseul acestora, programul, locul de joacă. Faptul că inculpatul cunoştea vârsta părţilor vătămate rezultă atât din declaraţiile acestuia cât şi din declaraţia martorului C.S. căruia inculpatul i-a mărturist acest lucru, cât şi obsesia sa de a avea relaţii sexuale cu minori.

De altfel, în faza de urmărire penală s-a efectuat şi o expertiză medico-legală psihiatrică, având ca obiective să se stabilească dacă inculpatul suferă de vreo afecţiune psihică şi în ce constă, eventual, aceasta; dacă în raport de împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunilor există temeiuri care să conducă la concluzia că în momentul comiterii infracţiunilor, acesta a acţionat fără discernământ sau cu discernământul diminuat, iar în situaţia în care discernământul este diminuat să se aprecieze ce măsură de siguranţă se impune conform dispoziţiilor art. 113 sau 114 Cod penal.

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 508/07.07.2011 a arătat că inculpatul prezintă diagnosticul “tulburare de personalitate polimorfă” are capacitatea psihică de înţelegere şi apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale, concluzionând că la datele comiterii tentativelor de viol şi viol (17.05.2010,1.06.2011, 09.06.2011) avea discernământul păstrat.

Concluziile raportului de expertiză au fost însuşite de inculpat cu ocazia ascultării sale în prima instanţă, conform dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală.

Invocarea în apel a unor aspecte privind modul în care s-a realizat evaluarea sa, faptul că a urmat un tratament pe perioada procesului, despre care acuză că i-a alterat modalitatea în care a înţeles să dea declaraţii în faţa organelor judiciare, privind afecţiunile psihice ale unora dintre membrii familiei sale, traumele şi abuzul cărora a fost supus în copilărie, nu au fost de natură a aprecia că în cauză se impune efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice. Aşa cum s-a arătat şi cu ocazia respingerii acestei cereri la data de 21.02.2011, toate aceste aspecte au fost avute în vedere cu ocazia efectuării expertizei, inclusiv tratamentul pe care acesta îl urma ( aşa cum rezultă din raportul de evaluare psihologică filele 314-322 d.u.p.), iar pe de altă parte nu au fost prezentate date sau acte medicale din trecutul inculpatului, necunoscute până acum şi, care să susţină afirmaţiile acestuia.

În raport de cele arătate, Curtea a constatat că în mod corect s-a dispus condamnarea inculpatului F.M.C. pentru cele 6 infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, la câte o pedeapsă cu închisoarea.

Referitor la individualizarea pedepselor aplicate, Curtea a constatat că pedepsele aplicate inculpatului pentru fiecare din infracţiunile comise se înscriu în coordonatele individualizării legale, fiind realizată conform criteriilor prev. de art. 72 Cod penal.

Astfel, la stabilirea pedepsei pentru fiecare faptă s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru infracţiunile comise, de gradul de pericol social al faptelor, dar şi de persoana inculpatului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, în condiţiile în care inculpatul este infractor primar şi a recunoscut faptele, beneficiind în acest sens de dispoziţiile art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Modul în care instanţa de fond a realizat individualizarea, criticat de altfel de apelant sub aspectul pedepsei prea mari care a fost stabilită spre executare, este însă un mod corespunzător de apreciere şi dozare a pedpsei.

Astfel, este de reţinut faptul că inculpatul a acţionat cu premeditare împotriva unor minore cu vârste cuprinse între 8 şi 10 ani, lipsite de posibilitatea de a se apăra, cărora le-a fost pusă în primejdie dezvoltarea psihică şi fizică, cu grave urmări mai ales în ceea ce o priveşte pe minora S.D.I. care a fost inclusă alături de părinţi săi în programul de consiliere psihologică de către D.G.J. pentru P. C.

A fost reţinut, în mod corect, gradul ridicat de pericol social al faptelor comise de inculpat, precum şi periculozitatea deosebită a acestuia, fiind de menţionat şi dovezile administrate pentru dovedirea atracţiei pe care o simţea (şi pe care a şi recunoscut-o de altfel) pentru minorele cu vârste de până la 12 ani, respectiv declaraţia martorului cu identitate protejată şi fotografiile pe care acesta le-a pus la dispoziţia anchetatorilor şi care îl înfăţişează pe inculpat privind minore într-un parc şi stând de vorbă cu ele, raportul privind profilul psihologic al inculpatului, declaraţiile martorului N.C. din care rezultă predilecţia inculpatului de a sta în preajma copiilor, aspect remarcat şi de alte persoane din comunitatea respectivă.

Toate aceste aspecte, coroborate cu modalitatea în care a înţeles să acţioneze asupra minorelor pentru satisfacerea dorinţei de ataşament sexual cu acestea conduc la reţinerea gravităţii deosebite a faptelor de tentativă de viol şi viol în formă calificată, justificând pedepsele stablite de instanţa fondului, fiind de natură a realiza funcţiile şi scopul pedepsei prevăzute de art. 52 Cod penal, critica vizând cuantumul pedepselor, fiind, astfel, nefondată.

Referitor la critica privind neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală, în raport de noua atitudine procesuală a inculpatului în sensul nerecunoaşterii faptelor, Curtea a apreciat, de asemenea, că este nefondată.

Astfel, sub un prim aspect, este de amintit faptul că cel care a investit instanţa de apel prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri este inculpatul F.M. C, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 372 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. Din acest punct de vedere, acceptarea ideii că inculpatul poate renunţa în apel la efectele aplicării procedurii simplificate în sensul reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, ar însemna acceptarea încălcării principiului neagravării situaţiei în propriul apel, ceea ce nu este permis.

Pe de altă parte, din analizarea dispoziţiilor art.3201 Cod procedură penală, rezultă faptul că nu se prevede şi posibilitatea renunţării pe parcursul procesului la opţiunea judecării potrivit procedurii simplificate întrucât atunci când legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitate de a reveni asupra unei manifestări de voinţă a prevăzut-o expres (de exemplu, renunţarea la apel sau recurs).

Rezultă astfel, că după ce prima instanţă admite, prin încheiere, cererea inculpatului de judecare potrivit procedurii prevăzută de art. 3201 Cod procedură penală, inculpatul nu mai poate renunţa la această opţiune, cu atât mai mult în instanţa de apel, şi nu mai poate cere judecarea sa sau rejudecarea potrivit procedurii de drept comun.

Singura situaţie în care instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun este cea prevăzută de dispoziţiile art. 3201 alin. 8 Cod procedură penală şi anume, atunci când instanţa respinge cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate.

În aceste condiţii, împotriva hotărârii de condamnare, pronunţate în urma procedurii simplificate, inculpatul poate exercita calea de atac a apelului sau recursului, dar numai sub aspectul încadrării juridice a faptei şi al individualizării pedepsei, neputând renunţa la opţiunea de a fi judecat potrivit procedurii simplificate.

Curtea a constatat astfel că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art.3201 Cod procedură penală în raport de manifestarea de voinţă a inculpatului şi de actele şi lucrările dosarului, iar nemulţumirea inculpatului privind cunatumul pedepsei nu poate conduce la neaplicarea dispoziţiilor legale care reglementează judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate şi reluarea judecăţii potrivit procedurii de drept comun.

Concluzionând, sub aspectele analizate, Curtea a apreciat că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, iar apelul inculpatului F. M.C. s-a respins conform dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, ca nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 383 alin. 11 Cod procedură penală s-a menţiniz starea de arest a apelantului inculpat, iar conform dispoziţiilor art. 383 alin. 2 Cod procedură penală s-a computat durata reţinerii şi a arestării preventive la zi.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.

Onorariul apărătorului din oficiu s-a avansat din fondurile M.J. în contul B. P.

(Judecător Ioana Cristina Ţolu)

[2] Revizuire sentinţă penală.Condiţii pentru admiterea cererii.

C.proc.pen., art. 394 alin. 1 lit. a

Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art.394 alin.1 lit.a C.proc.pen. este dublu condiţionată, în sensul că presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi pot dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 164 din data de 9 februarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.5 din data de 07 noiembrie 2011, Judecătoria VM, în baza art.401 rap. la art.403 alin.3 Cod procedură penală, a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul LG cu privire la sentinţa penală nr.447 din 26 septembrie 2005 pronunţată în dosarul R.1005/2005 al Judecătoriei VM.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2011, condamnatul LG a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.447 din 26 septembrie 2005 pronunţată în dosarul R.1005/2005 al Judecătoriei VM.

În motivarea cererii revizuentul a arătat că instanţa nu a cunoscut faptul că la data de 20/21 ianuarie 2002 era reţinut în arestul IPJ Buzău, pentru 5 zile, şi a fost acuzat că a pătruns în locuinţa numitului DF din satul Costesti, prin fortarea unui oblon si a usii de acces, de unde a sustras un televizor Philips si o drujbă electrică, deşi la acea dată era arestat şi nu avea cum să săvârsească această faptă.

S-a dispus ataşarea dosarului nr.1005/2005.

Instanţa de fond a constatat că, prin sentinţa penală nr.447 din 26 septembrie 2005, revizuentul LG a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, în perioada mai 2000 – februarie 2002 în dauna părţilor vătămate TI, FM, SI, CM – administrator la SC T SNC Măneciu, JE, DIR, DF, EM şi CG.

În baza art.449 lit.a şi b Cod penal, s-a admis cererea de contopire a pedepselor la care a fost condamnat de Judecătoriile Ploieşti, Slobozia, Buzău, Râmnicu Sărat şi Pătârlagele, urmând ca revizuentul să execute pedeapsa de 11 ani închisoare.

Instanţa de fond a mai reţinut că din considerentele hotărârii a cărei revizuire a fost cerută rezultă că inculpatul a pătruns în locuinta părtii vătămate DF din satul Costesti, prin fortarea unui oblon si a usii de acces în noaptea de 20/21 ianuarie 2002, iar din această locuintă a sustras un televizor marca Philips si o drujbă electrică, bunuri evaluate la 10 milioane lei.

Prin adresa nr.223685 din 10 august 2011, Inspectoratul de Politie Judetean Buzău a comunicat Parchetului de pe lângă Judecătoria VM că LG a fost reţinut în Centrul de Retinere şi Arestare Preventivă al IPJ Buzău la data de 20 ianuarie 2002, ora 13,00, iar la data de 25 ianuarie 2001 a fost pus în libertate la expirarea mandatului de arestare preventivă.

În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, la data de 9 septembrie 2004, revizuentul a declarat că recunoaşte şi regretă faptele aşa cum au fost prezentate în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria VM, iar cu privire la partea vătămată DF a arătat că acesteia i-a furat un TV Philips şi o drujbă electrică în valoare de 10.000.000 lei (fila 51 dosar 1352/2004).

În declaraţia dată în faţa organelor de poliţie revizuentul a arătat că a forţat uşa de acces, după care a pătruns în locuinţă, de unde a sustras un televizor color Philips şi o drujbă electrică, a pus aceste bunuri în autoturism, după care le-a transportat la domiciliul său şi apoi le-a vândut în piaţa din Nehoiu.

Instanţa de fond a constatat că din probele existente nu rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, astfel că a respins-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuentul condamnat LG, arătând, în esenţă, că nu este vinovat de comiterea infracţiunii, întrucât la data pretinsei fapte, respectiv la data de 20/21 ianuarie 2002 era reţinut în Arestul IPJ Buzău, aşa cum rezultă din adresa nr.223685 din 10 august 2011 a Inspectoratului de Politie Judeţean Buzău.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurent, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că, prin cererea formulată, revizuentul a arătat că a fost condamnat pe nedrept, pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, respectiv cea din data de 20/21 ianuarie 2002, când era reţinut în Arestul IPJ Buzău.

În memoriul depus la dosar, recurentul revizuent a prezentat aceleaşi motive, arătând că pedeapsa foarte mare i-a fost aplicată şi datorită faptului că una dintre părţile vătămate din dosarul de fond, unde a fost condamnat şi un alt coinculpat, este judecător la Curtea de Apel P, însă revizuentul nu a participat şi la săvârşirea acelei fapte.

Potrivit referatului nr.267/III/6/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria VM, în cauza de faţă nu este incident niciunul dintre cazurile de revizuire prevăzute de art.394 C.pr.pen., întrucât fapta pentru care revizuentul a fost condamnat a fost săvârşită în cursul zilei de 20.01.2002, până la momentul reţinerii şi depunerii sale în Arestul IPJ Buzău, care a avut loc la ora 1300.

Având în vedere concluziile referatului arătat anterior şi actele dosarelor de fond, apel şi recurs, Curtea a constatat că susţinerile revizuentului sunt neîntemeiate în raport cu probele administrate cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit declaraţiilor date de revizuent cu ocazia judecării cauzei pe fond, acesta a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa, formulând chiar un autodenunţ, fapte pe care le-a descris în mod amănunţit, declaraţiile sale cu privire la fapta săvârşită în dauna părţii vătămate DF coroborându-se cu declaraţia acestei părţi vătămate, care a arătat că a sosit chiar în ziua de 20.01.2002 la locuinţa din care au fost sustrase bunuri.

Totodată, Curtea a constatat că instanţa de fond care a dispus condamnarea revizuentului a reţinut că fapta săvârşită de acesta este în formă continuată, respectiv în conţinutul său intrau acte materiale comise în perioada mai 2000 – februarie 2002.

Curtea a mai reţinut că revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art.394 alin.1 lit.a C.pr.pen. este dublu condiţionată, în sensul că presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi pot dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de revizuentul condamnat LG împotriva sentinţei penale nr.5 din data de 07 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria VM în dosarul nr.2855/331/2011.

În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, a obligat recurentul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei reprezintă onorariul apărătorului din oficiu, avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului P.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[3] Înlocuire tratament medical. Instanţa competentă să soluţioneze recursul.

C.proc.pen., art. 27 pct. 3, art. 42, art. 430 şi art. 431

Recursul declarat împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat o cerere de înlocuire a tratamentului medical formulată de unitatea sanitară este dat în competenţa de soluţionare a tribunalului şi nu a curţii de apel, hotărârea pronunţată de judecătorie făcând parte din categoria celor pronunţate în materia executării hotărârilor penale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 397 din 21 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr.361 din data de 22.12.2011, Judecătoria C a respins ca inadmisibilă sesizarea petentului Spitalul Municipal Câmpina în contradictoriu cu intimata CS.

În temeiul art.192 alin.3 Cod proc.penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr.195/21.03.2005, admiţând sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria C, în conformitate cu art.113 cod penal şi art.162 Cod proc.penală, Judecătoria C a dispus obligarea făptuitoarei CS la a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire.

S-a reţinut din actele medicale depuse la dosarul cauzei că aceasta din 1996 suferă de o boală psihică, fiind internată în repetate rânduri la Spitalul de Psihiatrie Voila, cu diagnosticul tulburare afectivă bipolară. Această soluţie a rămas definitivă la 01.09.2005 prin decizia penală nr.755 pronunţată de Curtea de Apel P.

Instanţa de fond a mai reţinut că, urmare a rămânerii definitive a sentinţei penale, Direcţia de Sănătate Publică Prahova, prin unitatea sanitară Spitalul mun. Câmpina, a procedat la luarea în evidenţă a făptuitoarei în vederea efectuării tratamentului medical psihiatric până la însănătoşire. Cu adresa emisă sub nr.1920/25.07.2011 Spitalul municipal Câmpina a comunicat Judecătoriei C că pacienta a efectuat tratamentul medical timp de 3 ani, starea de sănătate fiind stabilă, opinând că aceasta poate fi scoasă de sub incidenţa art.113 Cod penal.

Potrivit art.430 Cod penal, unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat în vederea efectuării tratamentului medical este obligată să comunice instanţei de executare dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a-l urma, în cazul în care acesta se sustrage de la tratament după prezentare ori când măsura dispusă de instanţă nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament, ori dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.

De asemenea potrivit art.437 Cod penal, revocarea măsurilor de siguranţă se poate dispune numai în cazul celor aplicate prin art.115 şi 116 Cod penal, în situaţia în care temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat.

Prima instanţă a reţinut că încetarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical nu se regăseşte pentru cazurile prevăzute de lege în care se poate sesiza instanţa de judecată, efectuându-se numai o comunicare adresată biroului executări penale din cadrul instanţei de executare. Pe cale de consecinţă, a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria C şi petenta CS.

În motivarea recursului declarat, Parchetul de pe lângă Judecătoria C a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, întrucât cererea formulată de unitatea sanitară a fost o cerere de înlocuire a tratamentului medical, iar instanţa trebuia să soluţioneze cauza pe fond.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că Spitalul municipal Câmpina a sesizat instanţa de fond, prin adresa nr.1920/25.07.2011, cu privire la faptul că pacienta CS s-a prezentat la tratamentul medical timp de 3 ani, iar starea sa de sănătate este stabilă. Prin aceeaşi adresă s-a arătat că medicul specialist consideră că pacienta poate fi scoasă de sub incidenţa art.113 Cod penal, urmând să respecte tratamentul prescris.

Curtea a apreciat că, din cuprinsul sesizării Spitalului municipal Câmpina, rezultă că aceasta este de fapt o cerere de înlocuire a tratamentului medical dispus a fi efectuat de pacienta CS, formulată potrivit art.430 şi art.431 C.pr.pen.

Potrivit dispoziţiilor art.27 pct.3 C.proc.pen., ca instanţă de recurs, printre altele, tribunalul judecă … recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale ….

Având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat că instanţa de fond a înaintat în mod greşit către Curtea de Apel P recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria C şi de petenta CS.

Faţă de aceste considerente, în baza art.42 rap. la art.27 pct.3 C.proc.pen., Curtea a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Tribunalului P.

În baza art.192 alin.3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[4] Liberare provizorie sub control judiciar. Recurs. Admisibilitate.

C.proc.pen. , art. 1602, art. 38515 alin. 1 pct. 2 lit. d

Împrejurarea că un inculpat recurent nu recunoaşte activitatea infracţională desfăşurată nu reprezintă, în lipsa altor elemente concrete coroborate, un factor suficient care să conducă la concluzia respingerii, ab initio, a unei cereri de liberare provizorii sub control judiciar, din contră, cererea fiind admisibilă dacă există suficiente date din care să se poată aprecia că inculpatul va şti să îşi administreze situaţia sa juridică.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 78 din 20 ianuarie 2012.

Prin încheierea din data de 18.01.2012 a Tribunalului Dâmboviţa în baza disp. art. 160/8a alin. 6 C.pr.pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M., în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni.

Pentru a pronunţa încheierea respectivă, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 21.12.2012 sub nr. 6150/120/2011**/a6, inculpatul C. M., a solicitat să fie pus în libertate provizorie sub control judiciar arătând că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

În motivarea cererii apărătorul inculpatului a arătat că prin încheierea pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa la 29.06.2011, faţă de C. M., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de disp. art. 8 din Legea nr. 39/2003, 270 alin. 3 rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006, modificată şi 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea disp. art. 33 lit. a C.pen., a fost luată măsura arestării preventive.

Cererea formulată în numele său, având ca obiect liberare provizorie sub control judiciar îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prev. de disp. art. 160/2 alin. 1 C.pr.pen., în sensul existenţei unui proces cu acţiunea penală pusă în mişcare, inculpatul fiind arestat preventiv pentru infracţiuni comise cu intenţie, prevăzute de lege cu pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani.

Sub aspectul disp. art. 160/2 alin. 2 C.pr.pen. – inculpatul C.M. a solicitat a se avea în vedere că nu este recidivist şi nu există date concrete care să justifice temerea că acesta va săvârşi o altă infracţiune, sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cursul procesului penal.

Tribunalul a apreciat că cererea formulată de către inculpat este neîntemeiată.

Prin rechizitoriul nr. 101/D/P/2010 din 26.09.2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.M. pentru infracţiunile prevăzute de art.8 din Legea 39/2003, art.270 alin.3 din Legea 86/2006, modificată rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplic art. 41 alin. 2 C.pen., art.9 alin. 1 lit. b din legea 141/2005, cu aplic. disp. art. 33 lit. a C.pen., acesta fiind implicat într-o filieră care se ocupa cu introducerea în ţară a ţigărilor de contrabandă în vederea comercializării lor ilegală.

S-a reţinut ca situaţie de fapt, că activitatea infracţională s-a desfăşurat pe filiera Grecia, în sensul că inculpatul deţinea o firmă de transport care se ocupa cu transportul de portocale din Grecia de unde se transportau ţigările de contrabandă, care erau introduse în ţară şi vândute altor persoane.

Investită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul C.M., instanţa a constatat că aceasta nu poate fi admisă, pe de o parte pentru că de la momentul menţinerii arestării preventive şi până în prezent nu există date care să justifice îndeplinirea condiţiilor pentru liberarea provizorie a acestui inculpat, iar pe de altă parte, nici celelalte condiţii prevăzute de textul de lege în materie, respectiv art.160/2 alin.2 C.pr.pen. nu pot fi apreciate ca fiind îndeplinite.

Inculpatul este cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni grave pentru care există şi în prezent indicii temeinice privind presupunerea rezonabilă că acesta le-ar fi comis.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi învederând că poate fi cercetat şi în stare de libertate, nemaiexistând vreun motiv pentru a fi ţinut în continuare în stare de arest preventiv.

Recursul este întemeiat.

Presupusele infracţiuni săvârşite de inculpatul C.M., şi pe care acesta le neagă, sunt grave aducând atingere, în principal, bugetului consolidat al statului, prin prejudicierea acestuia de importante resurse financiare.

Aceasta nu înseamnă însă că inculpatul recurent nu poate beneficia de judecarea sa în stare de libertate, după ce a petrecut în stare de arest preventiv o perioadă de aproximativ 7 luni, răstimp în care s-a şi dispus trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul nr. 101/D/P/2010 din 26.10.2011 al D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Dâmboviţa.

În acest moment procesual, inculpatul îndeplineşte toate condiţiile cerute de art. 160/2 alin. 1 şi 2 C.pr.pen. pentru admiterea cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar, în pofida unei aprecieri contrare din partea Tribunalului Dâmboviţa, care însă nu a motivat concret opţiunea sa, mărginindu-se la consideraţii generale, lipsite de consistenţa argumentelor.

Curtea, a constatat că din materialul de la dosarul cauzei nu rezultă împrejurarea că inculpatul C.M. ar mai fi tentat să comită alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă ori prin alte asemenea fapte.

Faptul că inculpatul recurent nu recunoaşte activitatea infracţională imputată nu reprezintă, în lipsa altor elemente concrete coroborate, un element care să conducă la o concluzie de respingere a cererii, din contră, existând suficiente date din care se poate aprecia că respectivul va şti să administreze situaţia sa juridică în condiţiile unei libertăţi supravegheate conform art. 160/2 alin. 3 şi 3/1 C.pr.pen.

Faţă de cele astfel reţinute, Curtea, în baza art. 385/15 alin. 1 pct. 2 lit. d C.pr.pen. a admis recursul declarat de inculpatul C.M., în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, împotriva încheierii din 18.01.2012 a Tribunalului Dâmboviţa, în dosarul nr. 6150/120/2011**/6. a casat încheierea atacată şi în baza art. 160/2 C.pr.pen a admis cererea inculpatului dispunând liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia.

( Judecător Mihai Viorel Tudoran )

[5] Menţinere măsură arestare preventivă. Recurs nefondat.

C.proc.pen., art. 3001 alin. 3, art. 38515 alin. 1 pct.1 lit. b

Intenţia inculpatului de a aplica, până la începerea cercetării judecătoreşti, pentru procedura simplificată privind recunoaşterea vinovăţiei prev. de art. 320/1 C.pr. pen., nu poate reprezenta un element indubitabil de care să se ţină seama pentru o eventuală cercetare în stare de libertate a acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 425 din 23 martie 2012.

Prin încheierea din data de 19.03.2012 a Tribunalului Dâmboviţa în baza dispoziţiilor art. 300/1 alin. 3 C.proc.pen. a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului M.S.G., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de disp. art.257 alin.1 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 678/2000.

Pentru a pronunţa încheierea respectivă Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că faţă de inculpat a fost luată măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 23.02.2012 şi până la data de 22.03.2012 prin încheierea nr. 5 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 1619/120/2012.

Instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 143 C.pr.pen., dar şi prevederile art. 148 lit. f C.pr.pen., existând indicii că inculpatul este autorul infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C.pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în luna mai 2011 acesta a pretins suma de 7000 euro, redusă ulterior la 6000 euro, denunţătorului I.A.F., în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă un inspector din cadrul Ministerului Învăţământului pentru angajarea surorii denunţătorului I.A.C. ca profesoară în cadrul Inspectoratului Şcolar Dâmboviţa, bani din care a primit efectiv suma de 3000 euro în luna iulie 2011.

Măsura preventivă a rămas definitivă, prin încheierea din data de 27.02.2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 1619/120/2012 fiind respins recursul promovat de inculpat.

Înainte de expirarea arestării preventive inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 16.03.2012 întocmit în dosarul nr. 502/P/2011 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Cu ocazia discutării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, inculpatul a învederat instanţei că recunoaşte şi regretă fapta comisă, invocând, prin apărător, faptul că nu mai subzistă temeiurile prevăzute de lege pentru menţinerea măsurii, considerentele potrivit cărora ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică, fiind pur formale. În ceea ce priveşte suma primită, aceasta nu a fost încă restituită denunţătorului şi nici pusă la dispoziţia instanţei.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, instanţa a reţinut că în cauză există indicii din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul faptei reţinută în sarcina sa în actul de sesizare, respectiv date susceptibile să convingă un observator obiectiv că inculpatul este autorul acestei infracţiuni.

Totodată, instanţa a constatat că în cauză există îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 148 lit. f C.pr.pen., atât sub aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, cât şi al existenţei probelor că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Măsurile luate împotriva persoanelor care sunt acuzate şi faţă de care există indicii rezonabile că au comis infracţiuni de corupţie trebuie să reflecte nu doar din punct de vedere penal măsura, ci şi mesajul de descurajare transmis prin intermediul sistemului juridic. Ori, prin adoptarea faţă de inculpat, la nici o lună de la arestare, a altei măsuri preventive, restrictive de libertate, s-ar crea în rândul opiniei publice credinţa că justiţia nu acţionează suficient de ferm faţă de cei acuzaţi de astfel de infracţiuni.

S-a apreciat că prin menţinerea respectivei măsuri nu i se încalcă inculpatului nici unul din drepturile prevăzute şi garantate de Constituţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării sale nepresupunând o analiză asupra fondului cauzei şi a vinovăţiei.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.S.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi învederând că poate fi cercetat şi în stare de libertate cât timp şi-a recunoscut fapta şi are de gând să fie cercetat în procedura simplificată prev. de art. 320/1 C.pr.pen..

Curtea, examinând încheierea recurată în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385/6 alin. 3 C.pr.pen., a constatat că recursul este nefondat.

În acest sens, se reţine că inculpatul este cercetat pentru o faptă de corupţie, faptă care, în pofida susţinerilor inculpatului din calea sa de atac, face parte dintru-un fenomen de amploare în ţara noastră şi care impune, în consecinţă măsuri ferme şi severe de combatere.

Recurentul inculpat se află în stare de arest de aproximativ 1 lună, răstimp în care, este evident că nu avea cum să se modifice temeiurile avute în vedere înainte de luarea măsurii preventive împotriva sa.

Chiar dacă inculpatul intenţionează să aplice pentru desfăşurarea procesului penal în procedura simplificată prev. de art. 320/1 C.pr.pen. făcând demersuri în acest sens, acest lucru nu este deocamdată cert, dosarul abia fiind înregistrat la instanţa de fond, iar în plus intenţia inculpatului de a aplica, până la începerea cercetării judecătoreşti, pentru procedura simplificată privind recunoaşterea vinovăţiei prev. de art. 320/1 C.pr. pen., nu poate reprezenta un element indubitabil de care să se ţină seama pentru o eventuală cercetare în stare de libertate a acestuia

Faţă de cele astfel reţinute, Curtea, în baza art. 385/15 alin. 1 pct. 1 lit. b) C.pr.pen. a respins recursul ca nefondat.

( Judecător Mihai Viorel Tudoran )

[6] Executarea hotărârilor penale. Schimbări în executarea unor hotărâri penale definitive. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente judecate în cauze separate.

Cod penal , art. 36 rap. la art. 34 şi art. 35

C.proc. pen., art. 449 alin. 1 lit. a)

Conform art.449 alin.1 lit.a) Cod proc. penală comb. cu art.36 rap. la art.34 şi art.35 Cod penal, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă dacă se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru infracţiuni concurente, din oficiu sau la cererea acestuia, instanţa de executare competentă locului de deţinere este obligată să dispună modificarea pedepsei în a cărei executare se afla la acea dată, în sensul recontopirii pedepselor ce intră în compunerea cumulului juridic determinat prin sentinţele penale repuse în discuţie.

Restabilirea pedepsei celei mai grele de executat conform art.34 lit.b) Cod penal impune obligatoriu descontopirea pedepselor rezultante în componentele iniţiale, inclusiv atunci când la rândul lor acestea din urmă sunt alcătuite din pedepse aplicate prin alte sentinţe pentru infracţiuni judecate separat ori pedepse pentru care cu autoritate de lucru judecat s-a dispus revocarea graţierii condiţionate dispusă printr-o lege specială.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 91 din 23 ianuarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.454 din 18 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis cererea privind contopirea pedepselor formulată de condamnatul, în prezent deţinut în Penitenciarul Mărgineni, privind pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr.16/2006 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia penală nr.4339/2006 a Î.C.C.J. Secţia Penală şi sentinţa penală nr.1086/2005 a Judecătoriei Târgovişte, definitivă prin neapelare la data de 20 septembrie 2005, dispunându-se ca în final acesta să execute pedeapsa de 17 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit. a) şi lit.b) Cod penal.

Verificând sentinţa atacată, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, în raport de motivele de reformare invocate de unitatea de parchet, rezultă că prima instanţă a stabilit greşit starea de fapt iar dispoziţiile legale ce reglementează contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente judecate separat, din care pentru parte s-a revocat beneficiul graţierii condiţionate prin hotărâri anterioare, consecinţă a comiterii acestora în termenul de încercare de 3 ani prevăzut de legea specială, au fost greşit interpretate.

Conform art.449 alin.1 lit.a) Cod proc. penală comb. cu art.36 rap. la art.34 şi art.35 Cod penal, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă dacă se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru infracţiuni concurente, din oficiu sau la cererea acestuia, instanţa de executare competentă locului de deţinere este obligată să dispună modificarea pedepsei în a cărei executare se afla la acea dată, în sensul recontopirii pedepselor ce intră în compunerea cumulului juridic determinat prin sentinţele penale repuse în discuţie.

Restabilirea pedepsei celei mai grele de executat conform art.34 lit.b) Cod penal impune obligatoriu descontopirea pedepselor rezultante în componentele iniţiale, inclusiv atunci când la rândul lor acestea din urmă sunt alcătuite din pedepse aplicate prin alte sentinţe pentru infracţiuni judecate separat ori pedepse pentru care cu autoritate de lucru judecat s-a dispus revocarea graţierii condiţionate dispusă printr-o lege specială.

Condamnatul se află în executarea pedepsei de 17 ani şi 1 lună închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.15 din 16 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr.4339 din 6 iulie 2006 a ÎCCJ-Secţia Penală, obiect al mandatului de executare nr.27/2006 emis de prima instanţă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni, primită spre competentă soluţionare, prin sentinţa penală nr.657/9 iunie 2011 Tribunalului Dâmboviţa, ca primă instanţă sesizată conform art.449 alin.2 Cod proc. penală, acesta a solicitat contopirea pedepsei menţionate cu aceea de 3 ani şi 1 lună închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1086/26 august 2005 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, definitivă prin neapelare la data de 20 septembrie 2005, susţinând că infracţiunile stabilite în sarcină la pronunţarea celor două hotărâri, sunt concurente în sensul art.33 lit.a) Cod penal.

Din considerentele sentinţei penale nr. 15/2006 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor calificat la data de 18 ianuarie 2005, deci mai înaintea pronunţării sentinţelor penale nr.717/3 mai 2005 şi nr.1086/26 august 2005 ale Judecătoriei Târgovişte, prin care a fost condamnat pentru furturile calificate comise la 6 august 2004 şi 25 august 2004, astfel că în mod legal prima instanţă a constatat că faptele sunt concurente în sensul art.33 lit.a) Cod penal, impunându-se contopirea pedepselor conform art.36 alin.2 Cod penal.

Faţă de dispoziţiile legale citate în precedente era necesar a se observa că pedeapsa rezultantă de 17 ani şi 1 lună închisoare aplicată prin această hotărâre, intrată sub puterea lucrului judecat prin decizia penală nr.4349/6 iulie 2006 a ÎC.C.J. Secţia Penală, este alcătuită din pedeapsa cea mai grea rezultată din cumulul juridic efectuat conform art.34 lit.b) Cod penal între pedeapsa de 17 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exerciţiului drepturilor stabilită pentru omor calificat prev. de art.174, art.175 lit.i) cu aplic. art.37 lit.a) Cod penal, faptă ce a format obiectul judecăţii cauzei pe fond şi aceea de 3 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală nr.717/3 mai 2005 a Judecătoriei Târgovişte.

Separat de aceasta, se impunea a se reţine că pedepsele rezultante de executat determinate atât prin sentinţa de mai sus, cât şi prin sentinţa penală nr.1086/26 august 2005 a Judecătoriei Târgovişte, sunt alcătuite în final prin cumul aritmetic compus din pedepsele de 17 ani, respectiv de 3 ani închisoare,- aplicate pentru faptele ce au constituit obiectul cauzei -, la care s-a adăugat sancţiunea de 1 lună închisoare stabilită prin sentinţa penală nr.813/14 iulie 2003 a Judecătoriei Târgovişte, definitivă prin decizia penală nr.692/10 noiembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, a cărei graţiere condiţionată s-a revocat conform art.7 din Legea nr.543/2002.

În atare situaţie, raportat la principiile ce guvernează contopirea pedepselor în cazul infracţiunilor concurente judecate în cauze separate şi respectiv obligativitatea revocării beneficiului graţierii în cazul constatării comiterii cu intenţie a acestuia mai înaintea expirării termenului de încercare prevăzut de actul normativ de clemenţă, rezultă că sentinţa adoptată în primă instanţă este nelegală.

Astfel, admiţându-se cererea condamnatului s-au contopit pedepsele rezultante de 17 ani închisoare şi 3 ani şi 1 lună închisoare aplicate în final prin sentinţele penale nr.15/2006 a Tribunalului Dâmboviţa şi nr.1086/2005 a Judecătoriei Târgovişte, fără ca mai înainte să se procedeze la repunerea lor în pedepsele componente aplicate prin aceste sentinţe, prin sentinţele penale nr.717/2005 şi nr.813/2003, pronunţate de Judecătoria Târgovişte.

Mai mult, deşi cu autoritate de lucru judecat prin ambele hotărâri repuse în discuţie se dispusese revocarea beneficiului graţierii condiţionate a pedepsei de 1 lună închisoare aplicată conform art.322 alin.1 Cod penal prin sentinţa penală nr.717/2005 a Judecătoriei Târgovişte şi în lipsa constatării vreunei alte cauze ce ar fi condus la înlăturarea acestei dispoziţii, contrar prevederilor art.7 din Legea nr.543/2002 s-a contopit în pedeapsa de 17 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.15/2006, aceea de 3 ani şi 1 lună închisoare stabilită prin sentinţa penală nr.1086/2005, stabilindu-se ca în final condamnatul să execute numai 17 ani închisoare.

Cum regulile procedurale ce guvernează condiţiile şi limitele modificării hotărârilor penale intrate sub puterea lucrului judecat, inclusiv la soluţionarea cererilor de contopire a pedepselor pentru infracţiuni concurente judecate separat, sunt de strictă interpretare, se constată că într-adevăr sentinţa adoptată la primul grad de jurisdicţie este afectată de nelegalitate în sensul cazului de casare prev. de art.3859 alin.1 pct.171 Cod proc. penală.

În consecinţă, recursul exercitat de parchet se apreciază ca fiind fondat şi admiţându-se în baza art.38515 pct.2 lit.d) Cod proc. penală se va dispune casarea în parte a acesteia şi rejudecarea cauzei pe fond, înlăturându-se aspectele de nelegalitate expuse în precedente.

După descontopirea pedepselor rezultante de 17 ani şi 1 lună închisoare, respectiv 3 ani şi 1 lună închisoare în componentele lor, urmează să se contopească pedepsele stabilite pentru infracţiunile reţinute prin sentinţele penale nr.15/2006 a Tribunalului Dâmboviţa, nr.717/2005 şi nr.1086/2005 ale Judecătoriei Târgovişte.

Totodată, menţinându-se revocarea beneficiului graţierii, se va dispune ca pedeapsa rezultantă cea mai grea de 17 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a) şi b) Cod penal să fie executată prin cumul aritmetic determinat conform art.7 din Legea nr.543/2002, deci alături de pedeapsa de 1 lună închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.813/2003 a Judecătoriei Târgovişte.

Aşa fiind se vor anula mandatele de executare emise în baza sentinţelor penale repuse în discuţie la soluţionarea prezentei cereri de contopire, emiţându-se un nou mandat de executare pentru pedeapsa rezultată de 17 ani şi 1 lună închisoare şi pedeapsa complementară privind interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a) şi b) Cod penal pe o durată de 3 ani.

( Judecător Elena Negulescu )

[7] Căile de atac ordinare. Recursul. Soluţiile la judecata recursului. Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. Acţiunea civilă exercitată în procesul penal. Constituirea ca parte civilă. Infracţiunile silvice.

C.proc.pen., art. 197 alin. 1 şi 3, art. 291 alin.1 rap. la art.15 alin.2, art. 3859 alin. 1 pct. 21, art. 4145 alin. 4

Legea nr. 46/2008 – Codul Silvic, art. 108 alin. 1 lit. b), alin. 2 lit. a), art. 110 alin. 1 lit. b), alin. 2 lit. a)

Decizia nr. II (2) din 15.03.2010 a ÎCCJ – Secţiile Unite dată în interesul legii.

Faţă de prevederile art.414/5 alin.4 cod proc. penală, dacă obiectul material al infracţiunilor silvice îl constituie vegetaţia forestieră, aceasta trebuie să se realizeze cu respectarea întocmai a Deciziei nr.2 din 15 martie 2010 a ÎCCJ – Secţiile Unite, dată în interesul legii, potrivit căreia prin săvârşirea faptei împotriva fondului forestier proprietate privată aparţinând persoanelor fizice sau juridice, sunt prejudiciate atât patrimoniul şi interesele statului, a căror reprezentare o asigură ocoalele silvice, cât şi proprietarul nominal al acestuia.

De aceea, în raport de principiile ce se degajă din dispoziţiile art. 14 şi 15 cod proc. penală privind constituirea de parte civilă în procesul penal, chiar dacă nu s-a indicat în conceptul rechizitoriului, prima instanţă este datoare să dispună introducerea în cauză a ocolului silvic, în calitate de parte civilă, reprezentant al statului, subiect pasiv principal al infracţiunilor deduse judecăţii, astfel încât să i se dea posibilitatea exercitării acţiunii civile, după caz, alături de proprietarul nominal al fondului forestier, în vederea precizării şi situaţiei recuperării prejudiciilor materiale produse de inculpaţi.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 317/R din 8 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 1487 din data de 22 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Moreni s-a dispus condamnarea coinculpaţilor la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru infracţiunile silvice prev. şi ped. de art. 108 alin. 1 lit. b), alin. 2 lit. a), respectiv art. 110 alin. 1 lit. b), alin. 2 lit. a) din Legea nr. 46/2008, ambele cu aplic. art. 37 lit. a) şi lit. b) Cod penal comb. cu art. 3201 C.proc. pen., aplicându-se conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) Cod penal, pedeapsa cea mai grea de câte 2 (doi) ani închisoare.

În latură civilă, s-a admis în parte acţiunea exercitată de partea vătămată persoană juridică, dispunându-se obligarea acestora în solidar la plata sumei de 511,70 lei cu titlu de despăgubiri civile.

Totodată, s-a luat şi măsura de siguranţă privind confiscarea specială a sumelor de câte 500 lei reprezentând contravaloarea atelajelor folosite la săvârşirea faptelor precum şi de câte 350 lei, contravaloarea lemnelor vândute martorilor cumpărători de bună credinţă.

Recursul exercitat de unitatea de parchet, este fondat.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 291 alin.1 rap. la art.15 alin. 2 Cod proc. penală, rezultă că în cazul infracţiunilor contra patrimoniului judecata la primul grad de jurisdicţie poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este legal îndeplinită, inclusiv cu partea vătămată care se poate constitui parte civilă pentru repararea pagubei, produse de inculpat, acţiune ce se porneşte în faţa instanţei penale până la citirea actului de sesizare.

Inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr.118/P/2010 din 10 ianuarie 2011 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunilor de tăiere ilegală de arbori şi furt de arbori prev. şi ped. de art. 108 alin. 1 lit. b), alin.2 lit. a) respectiv prev. şi ped. de art.110 alin.1 lit.b), alin. 2 lit.a) din Legea nr.46/2008 – Codul Silvic, ambele cu aplic. art. 37 lit. a) şi b) şi art. 33 lit. a) Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că folosindu-se de topoare şi atelaje hipo împrumutate, pe baza înţelegerii prealabile, la datele de 30 iunie 2009, 01 iulie 2009 şi 03 iulie 2009, împreună, aceştia au tăiat fără drept, de pe picior şi sustras un număr de 51 salcâmi de dimensiuni mari, din pădurea proprietatea privată a părţii civile persoană juridică, cauzându-se fondului forestier un prejudiciu în sumă de 511,70 lei, reprezentând contravaloarea a 6,227 m.c. material lemnos, adică peste 5,95 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă de pe picior.

Din adresele aflate în dosarul de urmărire penală rezultă cu certitudine că potrivit contractului nr. 16/20 decembrie 2007, încheiat cu proprietarul persoană juridică, la momentul comiterii faptelor, perimetrul forestier pe care se aflau în vegetaţie arborii tăiaţi ilegal, era în administrarea Regiei Locale Ocolul Silvic Pădurile Făgăraşului R.A.

Ca urmare, în cursul cercetărilor penale, aceasta din urmă s-a constituit parte civilă cu suma de 511,70 lei despăgubiri civile, la care s-a adăugat suma de 97,22 lei TVA, menţionându-se că reprezintă contravaloarea pagubei produse prin infracţiunile silvice deduse judecăţii.

Pe de altă parte, din probele administrate în prima fază procesuală şi însuşite de cei doi inculpaţi potrivit art. 3201 C.proc.pen. s-a dovedit şi faptul că imediat după comiterea sustragerilor, materialul lemnos a fost valorificat unor martori cumpărători de bună credinţă, la preţul de 120 lei/atelaj hipo, deci obţinând un beneficiu în sumă de câte 220 lei fiecare.

Mai mult, după începerea urmăririi penale, deşi au fost identificate în domiciliile acestora, bunurile nu au fost ridicate, indisponibilizându-se conform proceselor verbale încheiate la 08 iulie 2009, în custodia acestora până la finalizarea procesului.

În atari circumstanţe de fapt, faţă de prevederile art.414/5 alin.4 C.proc.pen., se impunea ca judecata cauzei în primă instanţă să se realizeze cu respectarea întocmai a Deciziei nr.2 din 15 martie 2010 a ÎCCJ - Secţiile Unite, dată în interesul legii, potrivit căreia din moment ce obiectul material al infracţiunii silvice îl constituie vegetaţia forestieră, prin săvârşirea unei atari fapte indiferent de apartenenţa fondului forestier, sunt prejudiciate atât patrimoniul şi interesele statului cât şi proprietarul nominal al acestuia.

De aceea, în raport de principiile ce se degajă din dispoziţiile art. 14 şi 15 C.proc.pen. privind constituirea de parte civilă în procesul penal, chiar dacă nu s-a indicat în conceptul rechizitoriului, prima instanţă este datoare să dispună introducerea în cauză a ocolului silvic, în calitate de parte civilă, reprezentant al statului, subiect pasiv principal al infracţiunilor deduse judecăţii, astfel încât să i se dea posibilitatea exercitării acţiunii civile, după caz, alături de proprietarul nominal al fondului forestier, în vederea precizării şi situaţiei recuperării prejudiciilor materiale produse de inculpaţi.

Aşa fiind, admiţându-se recursul exercitat de parchet, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc.pen. se va proceda la casarea în tot a sentinţei atacate şi se va trimite cauza la aceeaşi judecătorie pentru rejudecare cu introducerea în procesul penal şi a ocolul silvic respectiv, în calitate de parte civilă.

Reluându-se cercetarea judecătorească, cu respectarea întocmai a cadrului procesual determinat conform art. 292 rap. la art.15 C.proc.pen. şi Deciziei nr. 2 din 15 martie 2010 a ÎCCJ - Secţiile Unite dată în interesul legii, funcţie de probele însuşite de inculpaţi conform art.3201 cod proc. penală, după caz, nou administrate şi poziţia procesuală a celor două părţi vătămate, subiecţi pasivi ai infracţiunilor silvice imputate, instanţa de rejudecare va examina şi celelalte critici invocate de recurent, respectiv legalitatea confiscării speciale raportat la întinderea despăgubirilor civile acordate şi a beneficiilor efective obţinute din valorificarea materialului lemnos sustras.

( Judecător Elena Negulescu )

[8] Drept procesual penal. Acţiune civilă alăturată celei penale. Întinderea daunelor morale acordate părţilor civile aflate în raporturi de rudenie cu autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

La stabilirea întinderii daunelor morale, în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, nu se poate face abstracţie de raporturile de rudenie incidente între părţi, în situaţia în care inculpatul este titular al obligaţiei de dezdăunare faţă de propria sa soţie şi faţă de cumnatul său, ceea ce constituie un element de bază al aprecierii cuantumului daunelor morale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 315/R din 7 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 203/29.11.2011 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, în baza art. 14 si 346 Cod procedură penală raportat la art. 998 Cod civil, art. 49 si 50 din Legea nr. 136/1995 a fost obligat inculpatul J.D.L. alături de asiguratorul de răspundere civilă S.C. Societate de Asigurare-Reasigurare ASTRA SA, să plătească sumele de 25.000 de euro părţii civile J.C.M. si 15.000 de euro părţii civile H.S.D., în echivalent lei la data plătii efective, reprezentând daune morale.

S-au respins cererile de reactualizare a despăgubirilor, astfel cum au fost formulate, ca neîntemeiate.

S-a luat act că pretenţiile părţii civile SC Sea Cargo SRL au rămas fără obiect, prin plata despăgubirii, de către S.C. Societate de Asigurare-Reasigurare Astra S.A.

In baza art. 193 alin. 1 si2 Cod procedură penală si art. 50 din Legea nr. 136/1995, a fost obligat inculpatul, alături de asiguratorul SC Societate de Asigurare-Reasigurare Astra SA, să plătească fiecărei părţi civile H.S.D. şi J.C.M., câte 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 163 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Vălenii de Munte l-a condamnat pe inculpatul J.D.L. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

In baza art. 81 si 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe o durată de 3 ani si 6 luni, termen de încercare pentru inculpat.

Pe baza probelor administrate la urmărirea penală şi a recunoaşterii totale si necondiţionate a inculpatului, în aplicarea art. 320 indice 1 alin. 4 Cod procedură penală a fost reţinută următoarea situaţie de fapt :

La 28.08.2009, in jurul orei 15.40, inculpatul J.D.L. conducea autoturismul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare B–08–SAP, pe DN1A , din direcţia Braşov spre Ploiesti transportând ca pasageri, pe şotia sa J.C.M. şi pe H.M., mama soţiei sale.

Ajungând la km 140 + 155m,în afara localităţii Măneciu, inculpatul a pierdut controlul autoturismului şi pe un sector în pantă, într-o curbă deosebit de periculoasă, a pătruns pe contrasens, lovindu-se cu un ansamblu de autovehicule format din autotractor Iveco cu nr. HR-06-YIT şi semiremorcă Schmitz cu nr. HR-06-YIT, proprietatea S.C. Cargo SRL, condus de J.C.

Din probele administrate la urmărirea penală rezultă că vina în producerea accidentului aparţine, în exclusivitate, inculpatului care, neadaptând viteza specificului sectorului de drum si într-un moment de lipsă de concentrare, a pierdut direcţia autovehiculului.

In acest sens, sunt atât declaraţiile sale şi ale celuilalt conducător implicat în accident, declaraţia martorei S.G., care circula în spatele autotractorului şi constatările organelor de politie şi datele furnizate de diagrama tahograf a vehiculului condus de J.C.

In urma accidentului a rezultat decesul numitei H.M., raportul de cauzalitate fiind stabilit cu certitudine si prin raportul medico-legal de autopsie întocmit de SML Ploiesti.

Întrucât pentru soluţionarea completă a laturii civile a fost necesară administrarea de probe suplimentare, in temeiul art. 320 indice 1 alin. 5 Cod procedură penală s-a dispus disjungerea acesteia şi continuarea judecăţii.

Soluţionând latura civilă a cauzei, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a constatat că situaţia de fapt reţinută, pentru soluţia de condamnare a inculpatului, relevă cu evidenţă existenţa faptei şi a vinovăţiei acestuia, astfel încât pentru stabilirea răspunderii civile este necesară dovedirea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă si prejudiciu.

Practica judiciară şi doctrina au statuat, în mod constant, în definirea noţiunii de prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, că alături de prejudiciul patrimonial trebuie avut in vedere şi prejudiciul moral, nepatrimonial.

Acceptată iniţial ca „prejudiciu de agrement”, această categorie a devenit, în mod firesc, din ce în ce mai cuprinzătoare, incluzând şi suferinţa psihică determinată de decesul neaşteptat, violent, al unei persoane apropiate.

În atare condiţii, s-a reţinut că, este evident că părţile civile H.S.D. si J.C.M. au suferit un puternic şoc la decesul mamei lor, cauzat de un accident de circulaţie.

Declaraţiile martorilor B.C. şi P.E. vin să concretizeze conţinutul relaţiei afective între mama si cei doi copii şi consecinţa, pe acelaşi plan, a dispariţiei numitei H.M.

Aceasta locuia cu partea civilă J.C.M. cu care avea o relaţie foarte apropiată, era o persoană activă, cultivată, care participa atât la treburile casnice cât şi la diverse întruniri familiale şi serbări.

Din cauza ocupaţiei părţii civile H.S.D. şi a timpului liber mai redus, relaţia cu mama sa era mai puţin strânsă însă normală în raporturile părinţi copii la această vârstă. Potrivit aceloraşi martori, partea civilă o vizita pe H.M. o dată sau de două ori pe săptămână.

In aceste condiţii şi dacă luăm în considerare că autorul accidentului este ginerele victimei (soţul părţii civile J.C.M.), împrejurare ce a creat tensiuni suplimentare în familie, suferinţa morală cauzată părţilor civile prin moartea violentă a mamei a fost considerabilă.

Cu toate acestea, s-a apreciat de instanţa de fond că sumele solicitate sunt exagerate şi exced media avută în vedere de instanţele judecătoreşti în astfel de situaţii.

În acest sens, s-a observat că, deşi suferinţa morală nu poate fi cuantificată, cu atât mai mult cu cât este cauzată de pierderea celei mai apropiate fiinţe, totuşi instanţa chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor ce constituie latura civilă este obligată să stabilească o proporţie între interesele şi posibilităţile materiale ale părţilor, într-un cadru economic dat.

Toate aceste aspecte, văzute în speţa dedusă judecăţii au condus prima instanţă la aprecierea unor sume diferite, pentru fiecare parte civilă, ca echivalent al prejudiciului moral, respectiv 25.000 euro pentru J.C.M. şi 15.000 euro pentru H.S.D., în echivalent lei.

Instanţa de fond a avut în vedere şi legătura de afinitate dintre părţile civile şi inculpat care este căsătorit şi locuieşte cu J.C.M. Chiar dacă dispoziţiile speciale de dreptul familiei caracterizează despăgubirile primite de partea civilă ca bun propriu, indirect, se ajunge ca şi inculpatul să profite sau să i se impute.

In consecinţă, prima instanţă a constatat ca fiind îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, in baza art. 14 si 346 Cod procedură penală, raportat la art. 998 Cod civil, art. 49 si 50 din Legea nr.136/1995 a fost obligat inculpatul, alături de asiguratorul de răspundere civilă S.C. Societatea de Asigurare Reasigurare ASTRA S.A. să plătească fiecărei părţi civile sumele apreciate ca reprezentând daune morale.

Instanţa de fond a mai reţinut că nu există temei pentru înlăturarea răspunderii inculpatului şi răspunderea directă a asiguratorului, aşa cum s-a solicitat de către părţile civile.

De asemenea, nu există temei legal pentru reactualizarea despăgubirilor, astfel cum au fost formulate cererile stabilite unor sume în moneda euro fiind de natură să asigure o reparare eficientă, prin plata în lei, la cursul din ziua respectivă.

In baza art. 346 Cod procedură penală s-a luat act că pretenţiile părţii civile SC Sea Cargo SRL, proprietarul celuilalt vehicul implicat în accident, avariat de inculpat, au rămas fără obiect, prin plata despăgubirii de către S.C. Societate de Asigurare-Reasigurare ASTRA S.A.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs asiguratorul SC Astra SA şi părţile civile J.C.M. şi H.S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurentul asigurator a criticat întinderea daunelor morale, susţinând că acestea sunt excesive, depăşind rolul compensator pe care trebuie să-l aibă, deoarece s-a ignorat atât raportarea la nivelul venitului mediu la nivel naţional, dar mai ales, raporturile de rudenie specifice cauzei.

Din acest punct de vedere, s-a susţinut că este incontestabil faptul că victima se afla în maşina fiicei sale, condusă de către ginerele său, ale cărui abilităţi, ca şi conducător auto le cunoştea, asumându-şi astfel din proprie voinţă o conduită necorespunzătoare a acestuia în trafic.

Prin urmare, dat fiind faptul că inculpatul este soţul părţii vătămate J.C.M., daunele morale nu fac altceva decât să întregească, practic, patrimoniul familiei, fiind astfel inadmisibil ca pe calea admiterii acţiunii civile să se ajungă la situaţia în care însăşi inculpatul să beneficieze în mod direct de suma la plata căreia a fost obligat, dar în raport de care intervine răspunderea civilă a asiguratorului, ignorându-se astfel principiul evitării situaţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Cel de-al doilea motiv de recurs al asiguratorului priveşte greşita obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată către părţile civile, această măsură contravenind disp. art. 27 pct.6 şi 7 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond reducerea daunelor morale acordate fiecăreia din părţile civile precum şi înlăturarea obligării asiguratorului la plata cheltuielilor de judecată către părţile civile, acestea urmând să fie suportate de către inculpat.

Recurenţii părţi civile au criticat hotărârea tot sub aspectul întinderii daunelor morale, susţinând însă că acestea au fost stabilite într-un cuantum suficientă, fără a se respecta principiul reparaţiei integrale a prejudiciului moral cauzat, sumele acordate neconstituind o compensare adecvată şi neputându-şi atinge aşadar funcţia reparatorie de remediere a dezechilibrului generat de fapta ilicită a inculpatului.

Au mai susţinut recurenţii, că prima instanţă nu a conferit forţă probantă suficientă mijloacelor testimoniale de probă din care ar rezulta existenţa unor relaţii familiale armonioase în special în ceea ce –l priveşte pe recurentul H.S.D., cu victima accidentului, existând legături afective profunde din perspectiva cărora rezultă că sumele acordate de prima instanţă sunt insuficiente, iar la stabilirea întinderii despăgubirii instanţa nefiind datoare să ia în calcul situaţia materială a autorului prejudiciului sau a victimei, cu atât mai mult cu cât, asigurătorii plasează riscurile patrimoniale la care se expun prin încheierea unor contracte de reasigurare, aşa încât limita maximă de despăgubire valabilă la data producerii accidentului este una mult mai mare decât cea care a constituit obiectul exercitării acţiunilor civile.

S-a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinţei recurate şi majorarea daunelor morale acordate de prima instanţă, potrivit constituirilor de parte civilă, la suma de 200.000 euro.

Recursul asigurătorului este fondat, iar recursurile părţilor civile sunt nefondate.

Prima instanţă, investită cu soluţionarea laturii civile a cauzei, a constatat în mod corect întrunirea cumulativă a condiţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în persoana inculpatului, dar şi condiţiile răspunderii asiguratorului alături de inculpat aşa cum statuează Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România.

Din acest punct de vedere, prima instanţă a constatat că, în ceea ce priveşte izvorul pretenţiilor civile decurgând din fapta ilicită a inculpatului J.D.L., acesta a fost condamnat în mod definitiv, prin disjungerea laturii penale la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 al. 2 cod penal, prin sentinţa penală nr. 163/18.10.2011 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte.

S-a reţinut în fapt, în sarcina inculpatului că, la data de 28.08.2009, în timp ce conducerea din direcţia Braşov către Ploieşti, autovehiculul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare B-08-SAP, pe drumul naţional IA, în afara localităţii Măneciu a pierdut controlul asupra direcţiei de mers şi a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu un autotractor cu semiremorcă, condus regulamentar, impact din care a decedat victima H.M. soacra inculpatului (mama soţiei inculpatului J.C.M.) şi în acelaşi timp mama părţii civile H.S.D. fratele soţiei inculpatului.

Prin urmare, constatându-se existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, prin raportare la probele administrate dar şi la recunoaşterea inculpatului în condiţiile prev. de art. 320/1 cod pr. penală, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia şi a disjuns soluţionarea laturii civile a cauzei.

În cadrul acţiunii civile disjunse s-a reţinut că părţile civile au exercitat acţiune civilă în procesul penal pentru suma de 200.000 euro daune morale, reprezentând prejudiciu moral nepatrimonial produs prin decesul victimei.

Curtea constată că în speţă, în mod judicios prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ca o consecinţă a unui accident de circulaţie produs prin încălcarea normelor ce reglementează circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice, precum şi răspunderea civilă a asiguratorului într-o atare situaţie.

Însă, în ceea ce priveşte întinderea daunelor morale acordate părţilor civile, ceea ce constituie obiect al recursurilor de faţă, curtea constată că prima instanţă a stabilit cuantumuri excesive şi exagerate pentru fiecare dintre părţile civile, ignorându-se elemente esenţiale configurate în doctrina şi practica judiciară în această materie.

Astfel, este adevărat că , daunele morale au preponderent în rol compensatoriu şi reparatoriu, de acoperirea prejudiciului moral nepatrimonial produs prin fapta ilicită ce constituie infracţiune însă în egală măsură soluţiile jurisprudenţiale au evidenţiat faptul că acestea trebuie să evite îmbogăţirea fără justă cauză, limitându-se doar la a constitui o reparaţie echitabilă şi justă, prin asigurarea unei compensări suficiente, car nu exagerate, a prejudiciului moral suferit.

Este adevărat că, părţile civile au solicitat, fiecare dintre ele, sume mult mai mari decât cele stabilite de instanţa de fond, însă, în egală măsură, această instanţă a avut în vedere faptul că aceste sume nu pot căpăta semnificaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză pentru titularii lor şi nici caracterul unor amenzi excesive pentru inculpat, cu atât mai mult cu cât în cauză răspunderea penală a acestuia din urmă a fost antrenată pentru comiterea unei infracţiuni comise cu forma de vinovăţie a culpei şi nu a intenţiei.

În acelaşi timp însă, curtea observă că potrivit probelor administrate în cauză, între victimă şi părţile civile existau raporturi normale de familie, specifice celor între părinţi şi copii ţinând seama de faptul că victima H.M. era mama ambelor părţi civile.

În mod incontestabil decesul victimei a fost de natură să producă celor două părţi civile un prejudiciu moral nepatrimonial însă, nu se poate nega faptul că acest rezultat socialmente periculos s-a produs în contextul în care victima se afla în autovehiculul condus de ginerele său, inculpatul din prezenta cauză, iar accidentul a fost rezultatul culpei exclusive a inculpatului în încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice.

În atare situaţie, este evident că nu se poate face abstracţie de raporturile de rudenie incidente între părţi, constatându-se că inculpatul devine titular al obligaţiei de dezdăunare faţă de propria sa soţie şi faţă de cumnatul său.

Acest aspect constituie un element de bază al aprecierii întinderii daunelor morale, neputându-se nega faptul că între victimă şi părţile civile existau raporturi normale de familie fără a se face în vreun fel dovada existenţei unei notorietăţi personale a victimei în viaţa publică şi nici în spectrul familial, acesta fiind caracterizat de relaţii obişnuite de familie specifice, în raport de vârsta victimei de 90 de ani.

În atare condiţii, curtea apreciază că sumele stabilite de prima instanţă sunt în mod cert exagerate şi nu respectă principiul unei reparaţii juste a prejudiciului moral nepatrimonial raportat la întinderea acestuia, aşa încât prin cuantumul dispus de prima instanţă se ajunge la încălcarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, mai ales în privinţa patrimoniului soţiei inculpatului.

Prin urmare, recursul asiguratorului este fondat sub acest aspect, astfel încât constatându-se incidenţa cazului de casare prev. de art. 385/9 pct.17/2 cod pr. penală, prin hotărâre făcându-se o greşită aplicare a legii în materia răspunderii civile delictuale, sentinţa atacată va fi casată conform art. 385/15 pct.2 lit. d cod pr. penală, în sensul că se vor reduce daunele morale de la suma stabilită de prima instanţă pentru fiecare din părţile civile, la câte 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, pentru fiecare dintre părţile civile J.C.M. şi H.S.D.

La stabilirea întinderii acestei sume, curtea a avut în vedere argumentele mai sus expuse, precum şi faptul că prin decesul victimei s-au produs în mod neîndoielnic consecinţe moral nepatrimoniale echivalente în privinţa fiecăruia dintre cei doi copii ai victimei, nejustificându-se aşadar acordarea unor sume diferenţiate sub acest aspect.

Potrivit criteriilor expuse în cele ce preced, curtea apreciază că suma de 10.000 euro este suficientă şi îndestulătoare pentru acoperirea justă şi integrală a prejudiciului moral nepatrimonial produs fiecăruia dintre cele două părţi civile prin decesul mamei lor.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică a asiguratorului referitoare la greşita sa obligare la plata cheltuielilor judiciare către părţile civile în cadrul procesului penal, curtea apreciază că aceasta este nefondată, atâta vreme cât art. 50 al.1 din Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România stabilesc că „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Prin urmare, cum dispoziţiile legale în această materie sunt lipsite de echivoc, raportat la forţa juridică a legii ca act normativ edictat de forul legiuitor, curtea constată că sub acest aspect hotărârea atacată este legală şi temeinică.

În privinţa recursurilor părţilor civile, curtea le-a respins ca nefondate, potrivit raţionamentului expus mai sus, atâta vreme cât s-a apreciat că daunele morale ce le-au fost acordate prin hotărârea primei instanţe sunt exagerate şi se impun a fi reduse, consecinţa firească fiind a aprecierii ca nefondate a criticilor formulate de către cele două părţi civile.

( Judecător Cristina Georgescu )

[9] Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Evaziune fiscală - art.6 şi art.9 din Legea nr.241/2005. Elemente constitutive. Subiect activ. Inexistenţa unor atribuţiuni legale ale inculpatului pe linia îndeplinirii obligaţiilor fiscale ale societăţii, concomitent cu dovada contrară în sensul că o altă persoană exercita în fapt şi în drept aceste atribuţii.

Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, art. 6 şi art. 9

În condiţiile în care, pe perioada derulării raporturilor sale de muncă inculpatul nu a avut atribuţiuni legate de desfăşurarea operaţiunilor financiar contabile, cumulat cu faptul că o altă persoană exercita în fapt şi în drept aceste atribuţii, rezultă că nu se poate pune problema antrenării răspunderii penale al inculpatului pentru infracţiunile pentru care acesta a fost dedus judecăţii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 351 din 13 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 355/24.06.2011 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte, în temeiul dispoziţiilor art.11 punctul 2 lit.a raportate la dispoziţiile art.10 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, a fost achitat inculpatul O.E., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de dispoziţiile art.6 din Legea nr. 241/2005.

În temeiul dispoziţiilor art.11 punctul 2 lit.a raportate la dispoziţiile art.10 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală, a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii în legătură cu evaziunea fiscală prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. 1 lit. f din Legea nr. 241/2005.

În temeiul dispoziţiilor art. 346 alin. 1 şi alin. 3 din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 14 din Codul de procedură penală, s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin A.N.A.F. Bucureşti, reprezentată prin D.G.F.P. Dâmboviţa, împotriva inculpatului şi a părţii responsabile civilmente S. C. P.G.S. International – S. R. L., reprezentată prin lichidatorul judiciar C. Insolvenţă – S. P. R. L.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin adresa nr. 700.998/28.01.2010 a Gărzii Financiare Dâmboviţa către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, aflată la fila 7 din dosarul de urmărire penală, Garda Financiară Dâmboviţa a transmis spre competentă cercetare actul de control încheiat de aceasta la S. C. P.G.S.I. – S.R.L., Sucursala Târgovişte, având Codul Unic de Înregistrare 18121099, în această adresă, înregistrată sub nr.839/P/16.02.2010, arătându-se: că, în vederea verificării modului de virare la bugetul de stat a sumelor reprezentând impozit pe salarii cu reţinere la sursă pe perioada ianuarie - decembrie 2009, la S.C. P.G.S. I. S.R.L. Bucureşti, Sucursala Târgovişte, au fost întocmite următoarele invitaţii împuternicitului legal O.E., pentru a prezenta la sediul Gărzii Financiare Dâmboviţa declaraţiile de impozite pe salarii, aferente activităţii desfăşurate de societate de la 01.01.2009 şi până la 31.12.2009: invitaţia seria DB, nr. 0011081/610598/16.10.2009, transmisă prin poştă cu confirmare de primire la domiciliul împuternicitului legal, O.E., din localitatea B. judeţul Dâmboviţa; invitaţia seria …, nr…………, transmisă prin poştă cu confirmare de primire la sediul social declarat; invitaţia seria ….., nr…….., transmisă prin poştă cu confirmare de primire la domiciliul împuternicitului legal, O.E., din localitatea B. judeţul Dâmboviţa; invitaţia seria …., nr……, transmisă prin poştă cu confirmare de primire la domiciliul împuternicitului legal, O.E., din localitatea B., judeţul Dâmboviţa; invitaţia seria …., nr…., transmisă prin poştă cu confirmare de primire la sediul social declarat; invitaţia seria …, nr. …, transmisă prin poştă cu confirmare de primire la sediul social declarat; invitaţia seria .., nr. …., transmisă prin poştă cu confirmare de primire la domiciliul împuternicitului legal, O.E. din localitatea B., judeţul Dâmboviţa; că invitaţiile seria …, seria …. şi seria …, transmise prin poştă la sediul social declarat al S. C. P.G.S. I. - S. R. L. Bucureşti, Sucursala Târgovişte, au fost returnate, pe confirmările de primire fiind menţionat «Avizat destinatar lipsă domiciliu», şi «Firmă mutată, nu se cunoaşte noua adresă»; că invitaţiile seria …. şi …, transmise prin poştă la domiciliul împuternicitului O.E. au fost primite de către soţia acestuia care a semnat confirmarea de primire, respectiv de către împuternicitul legal O.E., care, de asemenea, a semnat de primire; că până la data adresei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte nu au fost puse la dispoziţia organului de control documentele solicitate.

Tot prin adresa nr.700.998/28.01.2010 a Gărzii Financiare Dâmboviţa către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte s-a mai arătat: că, în conformitate cu fişa sintetică totală editată în data de 09.10.2009, transmisă de Administraţia Finanţelor Publice Pentru Contribuabili Mijlocii Dâmboviţa, cu adresa 19.091/12.10.2009, S.C. P.G.S. I. - S.R.L. Bucureşti, Sucursala Târgovişte, nu a efectuat plata, în cel mult 30 zile de la scadenţă, a impozitului pe salarii cu reţinere la sursă, în sumă de 20.413 lei; că au fost încălcate prevederile art.4, art.9 lit.f şi art.6 din Legea nr.241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, răspunzătoare de aceasta făcându-se S.C. P.G.S. I. – S. R.L. Bucureşti, Sucursala Târgovişte, reprezentată de O.E., având codul numeric personal …..; că, în baza art.17 din Codul de procedură penală, se estimează că prejudiciul produs bugetului de stat prin săvârşirea faptei este de 20.413 lei (impozit pe salarii); că actul de control a fost înaintat Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, cu adresa nr.700999/28.01.2010,pentru continuarea controlului şi stabilirea în întregime a obligaţiilor fiscale; că, faţă de cele arătate mai sus, Garda Financiară Dâmboviţa solicită să se dispună începerea cercetărilor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute şi pedepsite de art. 4 , art. 9 lit. f şi art. 6 din Legea 241/2005, precum şi stabilirea persoanelor vinovate de săvârşirea faptelor descrise mai sus.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut ca situaţie de fapt că, în procesul-verbal încheiat în municipiul Târgovişte în data de 28.01.2010 de Garda Financiară Dâmboviţa, sub nr.700.997/28.01.2010, aflat la filele 8-9 din dosarul de urmărire penală, se arată aceeaşi situaţie de fapt mai sus reţinută de instanţă, în dosarul de urmărire penală fiind depuse, la filele 10-24, şi invitaţiile şi confirmările de primire la care se face referire în acest proces-verbal.

Instanţa de fond a mai constatat, de asemenea, că prin sentinţa comercială nr.5.759/17.11.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în cauza cu nr.15.827/3/2009 a fost admisă cererea creditoarei D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 33 alin. 6 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei deschizându-se procedura generală împotriva debitoarei S.C. P.G.S. I. – S.R.L, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr…., având Codul Unic de Înregistrare ….., în temeiul dispoziţiilor art.47 din aceeaşi lege ridicându-se debitoarei dreptul de administrare, constând în a-şi conduce activitatea, a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea, dându-se dispoziţie tuturor băncilor la care debitoarea are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al judecătorului sindic sau al administratorului judiciar, obligaţia de înştiinţare a băncilor revenindu-i administratorului judiciar, numindu-se ca administrator judiciar provizoriu pe GGE S.P.R.L., această hotărâre fiind definitivă şi executorie, fiind pronunţată cu drept de recurs, în consecinţă din data de 17.11.2009 angajatoarei inculpatului ridicându-i-se dreptul de administrare, inclusiv în ceea ce priveşte activitatea acesteia prin Sucursala Dâmboviţa, al cărei director era inculpatul.

Prima instanţă a mai observat că prin încheierea pronunţată în data de 15.06.2010 de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în cauza cu nr. 15.827/3/2009, ce a fost pronunţată cu drept de recurs, a fost desemnat administrator judiciar al S.C. P.G.S. I. – S.R.L.- C.Insolvenţă I.P.U.R.L.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că din certificatul de grefă din data de 12.04.2011, emis de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în cauza cu nr.15.827/3/2009, aflat la fila 161 din dosarul de judecată, rezultă că prin sentinţa comercială nr.2.606/05.04.2011 s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 107 alin.1 lit.B din Legea nr.85/2006, intrarea în faliment prin procedura generală a debitoarei S.C. P.G.S. International – S.R.L., lichidatoare judiciară fiind numită C. Insolvenţă S. P. R. L., această hotărâre fiind definitivă, putând fi atacată cu recurs.

Totodată, s-a constatat că din certificatul constatator nr. 3.392/05.01.2011, emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, aflat la fila 59 din dosarul de judecată, rezultă că S.C. P.G.S. International – S.R.L. se afla la acea dată în procedura generală de insolvenţă, bilanţul anual fiind nedepus la registrul comerţului pe anul 2007, mandatul administratorilor fiind expirat, bilanţul anual fiind nedepus la registrul comerţului nici pe anul 2008, inculpatul având calitatea de împuternicit al Sucursalei Dâmboviţa al S.C. P.G.S. International.S. R.L., în funcţie nespecificată, puterile fiind depline, iar durata nelimitată, din adresa nr. 6.222/07.03.2011 a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa către instanţă, aflată la filele 107-112 din dosarul de judecată, rezultând, la rubrica „Date despre administratori/lichidatori/cenzori”, că inculpatul este împuternicit al unei sucursale nespecificate, durata mandatului fiind nelimitată, însă aceste înscrieri în Oficiul Registrului Comerţului nefiind coroborate cu nici o altă probă.

Şi că în adresa administratorului special A.G., al S.C. P.G.S. International – S.R.L., către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în dosarul nr. 15.827/3/2009/15.06.2010, cu nr. de înregistrare I.295/11.05.2010, se arată că prezentul inculpat nu avea în atribuţiile de serviciu efectuarea de plăţi către terţi, inclusiv sumele datorate la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, toate plăţile, printre care cele cu salarii, cu terţii şi cele către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, rezultate din relaţiile cu terţii, inclusiv sumele datorate statului, reprezentat de A.N.A.F. fiind efectuate la sediul central al S.C. P.G.S. International – S.R.L., din municipiul Bucureşti, în consecinţă plângerea penală formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind o sesizare nelegală, formulată abuziv, cele menţionate în plângere nefiind reale, întrucât O. E. şi-a respectat în mod strict atribuţiile de serviciu, care nu implicau relaţii, de orice natură materială, cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, S.C. P.G.S. International – S.R.L. aflându-se în procedura insolvenţei prin sentinţa comercială nr. 5.759/17.11.2009, fiind numit administrator judiciar GGE S.P.R.L., şi adresa administratorului special A.G., al S. C. P.G.S, International – S. R. L., către I.P.J. Dâmboviţa, în dosarul nr. 15.827/3/2009/15.06.2010, cu nr. de înregistrare I.294/11.05.2010, având acelaşi conţinut.

Totodată, la solicitarea instanţei, lichidatoarea judiciară a părţii responsabile civilmente S.C. P.G.S. International – S.R.L., C. Insolvenţă S.P.R.L. Constanţa, a comunicat că de la numirea în funcţia de director al Sucursalei Dâmboviţa inculpatul a avut 2 fişe de post, prima fiind valabilă din data de 01.09.2005 până în data de 31.10.2007, a doua fiind valabilă în continuare, din data de 01.11.2007 până la încetarea contractului de muncă, ambele fişe de post fiindu-i aduse la cunoştinţă acestuia, care a semnat în acest sens.

Instanţa de fond a mai constatat şi că din fişa postului directorului de sucursală, aprobată de directorul general al S.C. P.G.S. International – S.R.L., din data de 01.11.2007, rezultă că inculpatul are următoarele: 1. competenţe (atribuţii, sarcini): a) asigură organizarea activităţii şi conducerea operativă curentă a Sucursalei şi cea a zonei date în răspundere, în sensul realizării obiectivelor strategice şi tactice ale societăţii, privind implementarea, derularea şi dezvoltarea activităţilor specifice de pază şi protecţie, cu managementul aferent activităţii, în care scop va asigura şi marketingul necesar; b) asigură aplicarea normelor Regulamentului de organizare şi funcţionare al societăţii şi verifică modul în care personalul respectă prevederile acestuia; c) să pună în aplicare la nivelul sucursalei prevederile sistemului integrat de management al calităţii şi protecţia mediului; d) difuzează în mod controlat documentaţia de specialitate referitoare la sistemul de management al calităţii la obiective şi retrage documentaţia perimată; e) asigură înregistrarea şi avizarea funcţionării legale a Sucursalei; f) selecţionează, angajează si concediază personalul Sucursalei în conformitate cu prevederile legilor şi actelor normative în vigoare, precum şi a hotărârilor adoptate de către conducerea societăţii; g) pe baza planului de control întocmit, verifică modul cum se execută activitatea în posturile de pază la obiectivele unde se prestează de servicii de pază; h) răspunde de executarea pregătirii profesionale a personalului de pază, conform Planului tematic anual aprobat de conducerea societăţii; i) întocmeşte planificarea anuală a concediilor şi urmăreşte efectuarea acestora de către salariaţii sucursalei; j) răspunde de păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi documentelor societăţii; k) răspunde de instruirea şi pregătirea întregului personal pe linie de sănătate şi securitate în muncă şi în domeniul situaţiilor de urgenţă conform atribuţiilor stabilite în „Anexa la Fişa postului director sucursală privind sănătatea şi securitatea muncii şi situaţiile de urgenţă”; l) solicită lunar prin raport scris nevoile de materiale şi bunuri necesare desfăşurării activităţii sucursalei; m) utilizează fondurile băneşti conform prevederilor aprobate prin raportul de necesar lunar de către acţionarii societăţii; solicitarea altor sume în afară celor alocate prin raportul de necesar lunar se va face prin raport scris, înaintat pe cale ierarhică acţionarilor societăţii conform precizărilor stabilite de conducerea societăţii în acest sens; n) răspunde de folosirea autoturismelor din dotarea societăţii (de serviciu, intervenţie) în conformitate cu legislaţia în vigoare şi dispoziţiile conducerii societăţii; o) asigură buna desfăşurare a relaţiilor Sucursalei cu organele locale de poliţie şi alte instituţii legate direct sau indirect de activitatea Sucursalei din zona de responsabilitate; p) asigură ţinerea corectă, completă şi la timp a evidenţei tehnico-operative şi financiar-primare a Sucursalei; q) asigură legătura permanentă cu conducerea societăţii, informează cel puţin decadal şi ori de câte ori este nevoie acţionarii societăţii asupra stadiului de organizare şi derulare a activităţilor Sucursalei şi ale societăţii din zona coordonată; r) ia orice măsuri de competenţa sa (inclusiv cea delegată de acţionarii societăţii), din proprie iniţiativă sau la dispoziţia acestora, pentru buna organizare şi desfăşurare a activităţii Sucursalei în zona coordonată; 2. răspunderi: răspunde în faţa conducerii societăţii de buna organizare a activităţii şi funcţionarea pe baze legale a Sucursalei în zona coordonată, precum şi de dezvoltarea activităţii specifice în zonă; limitele de competenţă sunt următoarele: a) nu poate dispune de (a înstrăina, promite a înstrăina, gaja, ipoteca, ceda folosinţa, greva cu sarcini şi servituţi) bunurile mobile şi imobile ale Sucursalei; b) nu poate dispune plăţi ale Sucursalei cu depăşirea fondurilor disponibile ale acesteia (incluzând fondurile alocate în acest scop de societate) şi c) nu poate angaja credite bancare având ca beneficiar Sucursala.

Judecătoria Târgovişte a mai constatat, de asemenea, că în adresa nr. 38.326/21.10.2010 a Activităţii de Inspecţie Fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală către S.C. P.G.S. International – S.R.L., Sucursala Dâmboviţa, se arată că organul de inspecţie fiscală, în baza legitimaţiei de serviciu, a ordinului de serviciu, a avizului de inspecţie fiscală nr. 8.438/02.02.2010 şi a adresei nr. 700999/28.01.2010 înaintate de Garda Financiară Dâmboviţa, s-a deplasat la sediul societăţii S. C. P.G.S. International - S.R.L. Bucureşti, Sucursala Dâmboviţa, din municipiul Târgovişte, înmatriculată la Oficiul Registrul Comerţului Dâmboviţa sub numărul …., având Codul Unic de Înregistrare ……, pentru continuarea controlului şi stabilirea în întregime a obligaţiilor fiscale; că, întrucât la sediul social al sucursalei nu a putut fi contactat împuternicitul legal al societăţii, domnul director O.E., s-au întocmit trei invitaţii de prezentare la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa, cu documentele financiar-contabile necesare în vederea desfăşurării inspecţiei fiscale; că se face menţiunea că, pentru neonorarea invitaţiilor transmise, organul de inspecţie fiscală a întocmit împotriva societăţii S.C. P.G.S. International - S.R.L. Bucureşti, Sucursala Dâmboviţa, sesizarea penală cu nr. 13.414/31.03.2010, şi nu raport de inspecţie fiscală; că, urmare a adresei şi sesizării penale nr. 700998/28.01.2010, emisă de Garda Financiară Dâmboviţa, S. C. P.G.S. International - S.R.L. Bucureşti, Sucursala Dâmboviţa, în baza art.17 din Codul de procedură penală, se estimează că prejudiciul produs bugetului de stat prin săvârşirea faptei este de 20.413 lei, impozit pe veniturile din salarii; că, în conformitate cu fişa de rol editată de către Administraţia Finanţelor Publice Contribuabili Mijlocii, în data de 01.03.2010, debitul restant la impozitul pe veniturile din salarii este în sumă de 31.566 lei, majorările de întârziere fiind în sumă de 4.346 lei.

De asemenea, şi prin hotărârea nr. 64/23.11.2007 a Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor S. C. P.G.S. International – S. R. L., aflată la filele 67-68 din dosarul de judecată, s-a împuternicit prezentul inculpat să o reprezinte pe aceasta în calitate de Director al Sucursalei Dâmboviţa, în faţa Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, pentru depunerea de acte necesare înfiinţării Sucursalei Dâmboviţa, ridicarea documentelor emise, obţinerea autorizaţiilor de funcţionare şi înscrierea de menţiuni, în faţa Administraţiei Finanţelor Publice Târgovişte, pentru înregistrarea în evidenţele fiscale a Sucursalei Dâmboviţa, în relaţiile juridice cu terţii, pentru a încheia contracte de prestări de servicii de pază pentru şi în interesul societăţii, pentru ducerea la îndeplinire a mandatului inculpatul semnând pentru societate, în limitele arătate.

Instanţa de fond a constatat, totodată, că din fişa postului directorului economic al S.C. P.G.S. International – S.R.L., din data de 01.03.2008, ce este parte integrantă a contractului individual de muncă nr. 4.287/21.09.2005, aflată la filele 104-105 din dosarul de judecată, rezultă că persoana cu acest post, în speţă M.R., are ca responsabilitate asigurarea întocmirii corecte şi depunerii la termen a tuturor declaraţiilor lunare şi a situaţii periodice, în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare, de asemenea, organizând, îndrumând, conducând, controlând şi răspunzând de desfăşurarea activităţii financiar-contabile a societăţii în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, răspunzând şi de îndeplinirea oricăror altor sarcini prevăzute de Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de regulamentul de aplicare a acesteia, precum şi de celelalte reglementări legale în vigoare pe linie economică şi financiar-contabilă.

Prima instanţă a reţinut că D.G.F.P.Bucureşti a comunicat, cu adresa nr. 17.145A/06.04.2011, că declaraţiile fiscale ale S.C. P.G.S. International – S.R L. au fost depuse de la sediul din municipiul Bucureşti cu semnătura administratorului Ş.N.

Inculpatul a fost salariatul părţii responsabile civilmente din data de 01.09.2005 până în data de 01.02.2010, când a fost pensionat.

Făcând analiza textelor de lege care incriminează şi sancţionează faptele pentru care instanţa a fost sesizată, s-a constatat şi că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că este infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.

De asemenea, instanţa a constatat că dispoziţiile art.9 alin. 1 lit. f din Legea nr. 241/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că este infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi fapta de sustragere de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.6 din Legea nr.241/2005, precum şi faţă de situaţia de fapt mai sus reţinută, instanţa a apreciat că nu există nici o dovadă cu privire la faptul că inculpatul avea ca atribuţii vărsarea sumelor scadente reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă ale S. C. P.G.S. International – S.R.L. Sucursala Dâmboviţa, inculpatul neavând nici calitatea de director economic fie al S.C. P.G.S. International – S.R.L, fie al Sucursalei Dâmboviţa, acesta având calitatea de director al Sucursalei Dâmboviţa, având atribuţiile şi sarcinile mai sus arătate, între care nu exista şi atribuţia de vărsare a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă şi nu existau nici atribuţii care ar putea viza acţiunea de reţinere a acestor sume, ce constituie elementul constitutiv al infracţiunii respective. Instanţa apreciază că menţiunile din Registrul Comerţului, în sensul că inculpatul are atribuţii nelimitate cu privire la Sucursala Dâmboviţa, nu au fost dovedite prin nici un mijloc de probă, nici prin probele administrate în faza de urmărire penală, nici în faza de judecată, prin probele noi administrate de instanţă. De altfel, în tot cursul urmăririi penale inculpatul a arătat că nu a avut niciodată atribuţia de vărsare a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă şi nici atribuţii care ar putea viza acţiunea de reţinere a acestor sume şi că nu a deţinut nici un document în acest sens, în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii neadministrându-se vreo probă în sens contrar, în acest sens fiind şi declaraţiile date de inculpat în data de 09.03.2010, aflată la fila 53 din dosarul de urmărire penală, în data de 30.04.2010, seria .. M, nr…., aflată la filele 54-55 din dosarul de urmărire penală, şi nota explicativă din data de 29.03.2010, aflată la filele 33-34 din dosarul de judecată.

Inculpatul a declarat că din data de 21.10.2005 a fost numit în funcţia de director operativ al părţii responsabile civilmente, la Sucursala Dâmboviţa, având ca atribuţii recrutarea, în vederea angajării, a personalului de pază, instruire şi supravegherea desfăşurării activităţii personalului în funcţia de agent de pază, contactarea şi prezentarea ofertelor de prestări servicii de pază la diverşi clienţi, societăţi comerciale, după recrutarea personalului, în vederea angajării, actele fiind comunicate la Bucureşti, în vederea legalizării şi angajării, el nedeţinând nici un document din cele solicitate de Garda Financiară Dâmboviţa, toate fiind executate şi deţinute de către personalul specializat şi autorizat al părţii responsabile civilmente, de la sediul central. Inculpatul a mai declarat că, în ceea ce priveşte plata salariilor, în momentul angajării fiecare angajat primea card de salarii de la Bancpost, pe care se efectuau plăţile salariale prin operaţiuni făcute de la centru, din municipiul Bucureşti, această declaraţie coroborându-se cu celelalte mijloace de probă şi nefiind administrată nici o probă din care să rezulte contrariul.

Faţă de toate cele mai sus reţinute de instanţa de fond, aceasta a apreciat ca fondate concluziile scrise ale inculpatului, prin apărătoarea sa, cu privire la această infracţiune, mai sus arătate.

Ca atare, instanţa a apreciat că inculpatul nu a săvârşit această faptă pentru care este trimis în judecată, actul de acuzare fiind neîntemeiat, aşa încât, în temeiul dispoziţiilor art.11 punctul 2 lit.a raportate la dispoziţiile art.10 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, a achitat pe inculpatul O.E. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 9 alin. 1 lit. f din Legea nr. 241/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a constatat că, la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, Sucursala Dâmboviţa a S.C. P.G.S. International – S.R.L. era înregistrată ca având sediul social în municipiul Târgovişte, în baza contractului de închiriere nr. 35068/03.12.2007, fapt ce rezultă din adresa nr. 7.892/17.03.2010 aflată la filele 49-50 din dosarul de urmărire penală, însă din data de 10.10.2009, din cauza problemelor financiare ale părţii responsabile civilmente, contractul de închiriere pentru spaţiul ce reprezenta sediul social al Sucursalei Dâmboviţa nu a mai fost reînnoit, după expirarea termenului de închiriere, deoarece prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială, creditoarea D.G.F.P. Bucureşti a solicitat aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 faţă de debitoarea S.C. P.G.S. International – S.R.L., arătând că aceasta are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de ea în cuantum de 2.497.526 de lei, reprezentând debite la bugetul de stat, conform titlurilor executorii emise în acest sens, situaţie de fapt care rezultă din declaraţiile inculpatului din datele de 09.03.2010 şi 30.09.2010, aflate la filele 53-55 din dosarul de urmărire penală, coroborate cu cele arătate în sentinţa comercială nr. 5.759/17.11.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în cauza cu nr. 15.827/3/2009, în acest sens.

Instanţa a mai constatat că nu s-a schimbat sediul acestei sucursale în alt loc, despre această expirare a contractului inculpatul făcând vorbire către Garda Financiară Dâmboviţa în declaraţia dată 6 zile mai târziu, în data de 16.10.2009, oricum la Registrul Comerţului existând contractul de închiriere a spaţiului ce reprezenta sediul, în care figura data expirării închirierii, acesta fiind un act supus publicităţii prin intermediul acestui Registru.

Mai mult decât atât, prin sentinţa comercială nr.5.759/17.11.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială în cauza cu nr. 15.827/3/2009 a fost admisă cererea creditoarei D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art.33 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei deschizându-se procedura generală împotriva debitoarei S.C. P.G.S. International – S.R.L., cu sediul în municipiul Bucureşti, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa sub nr. ……, având Codul Unic de Înregistrare ……, în temeiul dispoziţiilor art.47 din aceeaşi lege ridicându-se debitoarei dreptul de administrare, constând în a-şi conduce activitatea, a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea, dându-se dispoziţie tuturor băncilor la care debitoarea avea disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al judecătorului sindic sau al administratorului judiciar, obligaţia de înştiinţare a băncilor revenindu-i administratorului judiciar, numindu-se ca administrator judiciar provizoriu pe G.G.E. S.P.R. L., astfel încât dreptul de administrare, inclusiv cu privire la încheierea vreunui contract de închiriere pentru un spaţiu care să fie destinat sediului Sucursalei Dâmboviţa a părţii responsabile civilmente, nu mai aparţinea administratorilor acesteia, oricum, neaparţinând inculpatului, astfel încât acesta, în timp ce angajatoarea sa se afla în judecata procedurii arătate, să poată încheia, fără acordul vreunui administrator, un contract de închiriere pentru vreun spaţiu, în scopul arătat.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că actul de acuzare nu a dovedit nici scopul cerut de elementele constitutive ale acestei infracţiuni, rezultând, cu evidenţă, că administrarea S.C. P.G.S. International – S.R.L., din cauza cererii formulate de D.G.F.P. Bucureşti mai sus arătată, a intrat în degringoladă, aceasta finalizându-se prin ridicarea dreptului de administrare, în sensul mai sus arătat. Instanţa apreciază că acest scop nu este dovedit şi din cauza faptului că reţinerea şi vărsarea sumelor datorate de S.C. P.G.S. International – S.R.L. nu se dispunea de la sediul Sucursalei Dâmboviţa, nefiind nici o dovadă în acest sens, ci de la sediul central al S.C. P.G.S. International – S.R.L., din municipiul Bucureşti.

Faţă de toate cele mai sus reţinute de instanţa de fond, aceasta a apreciat ca fondate concluziile scrise ale inculpatului, prin apărătoarea sa, cu privire la această infracţiune, mai sus arătate.

În consecinţă, faţă de toate considerentele de fapt şi de drept mai sus arătate, instanţa a apreciat că inculpatul nu a săvârşit fapta arătată, actul de acuzare fiind neîntemeiat, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 11 punctul 2 lit. a raportate la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală, instanţa urmează să îl achite pe inculpatul O.E. pentru săvârşirea infracţiunii în legătură cu evaziunea fiscală prevăzute de dispoziţiile art.9 alin.1 lit.f din Legea nr.241/2005.

În temeiul dispoziţiilor art.346 alin.1 şi alin.3 din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 14 din Codul de procedură penală, instanţa de fond a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin A.N.A.F. , reprezentată prin D.G.F.P. Dâmboviţa, împotriva inculpatului şi a părţii responsabile civilmente S.C. P.G.S. International – S.R.L., reprezentată prin lichidatorul judiciar C.Insolvenţă – S.P.R.L., reprezentată legal prin asociatul coordonator P.A.E..

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, cât şi partea civilă ANAF – prin mandatar DGFP Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în ceea ce priveşte greşita achitare a inculpatului.

În recursul parchetului s-a susţinut că prin hotărârea atacată prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii şi de asemenea, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea acesteia contrazicând dispozitivul, 9nvocându-se cazurile de casare prevăzute de art.385/9 alin.1 pct.17/1 şi pct.9 C.pr.penală.

În acest sens s-a susţinut, în esenţă, că inculpatul a recunoscut în cursul urmăririi penale că avea cunoştinţă de faptul că societatea la care era angajat avea datorii la bugetul consolidat al statului rezultat din stopajul la sursă (declaraţia de la fila 54 dosar urmărire penală) şi că a cunoscut faptul că de la data de 10.10.2009 sediul social al societăţii nu mai funcţionează în locaţia iniţială.

Cu toate acestea, s-a arătat că inculpatul nu a anunţat organele de stat abilitate despre schimbarea sediului social, iar faptul că acesta avea calitatea de persoană împuternicită a acestei societăţi comerciale, rezultă din adresa eliberată de Oficiul Registrului comerţului la 17.03.2010.

În aceste condiţii, s-a susţinut că infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt cert dovedite, fiind indubitabil că inculpatul, în calitate de reprezentant legal al societăţii a cunoscut existenţa datoriilor către bugetul de stat rezultate din stopajul la sursă, fiind aşa dar întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art.6 din Legea 241/2005, aşa cum inculpatul a recunoscut prin declaraţia dată în calitate de învinuit în faza de urmărire penală – fila 54 dosar urmărire penală.

În ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune dedusă judecăţii, aceea prevăzută de art.9 alin.1 lit.f din Legea 249/2005, s-a arătat că de asemenea probele administrate au confirmat faptul că inculpatul nu a declarat schimbarea sediului social pentru a evita controlul fiscal şi plata obligaţiilor fiscale, prin aceea că deşi a cunoscut că de la 10.10.2009 sediul social al societăţii nu mai funcţionează în locaţia iniţială, cu toate acestea nu a anunţat organele de stat despre schimbarea de sediu intervenită.

S-a apreciat în acest sens că, susţinerea inculpatului în sensul că nu a cunoscut faptul că trebuie să declare schimbarea sediului societăţii nu-i înlătură răspunderea penală, deoarece sustragerea de la efectuarea controlului financiar fiscal creează posibilitatea săvârşirii actelor de evaziune fiscală, fără ca acestea să fie descoperite, deoarece organele fiscale nu-i cunosc sediul real, iar în concret echipa de control s-a deplasat la sediul social declarat şi în speţă a constatat că nu se desfăşoară nicio activitate economică la adresa respectivă, neputând fi contactat nici administratorul şi nici o altă persoană aparţinând acestei societăţi.

În consecinţă, s-a susţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale ambelor infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, solicitându-se admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi condamnarea inculpatului, cu aplicarea art.33 lit.a c.penal, la o pedeapsă rezultantă privativă de libertate, astfel încât scopul acesteia să poată fi atins.

Recurenta-parte civilă ANAF Bucureşti – prin D.G.F.P.Dâmboviţa, au criticat hotărârea în ceea ce priveşte greşita achitare a inculpatului precum şi greşita respingere a acţiunii civile, susţinând, potrivit motivelor scrise de recurs că, în mod eronat prima instanţă a ignorat sesizările organelor de control, Garda Financiară Dâmboviţa şi Activitatea de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Dâmboviţa din datele de 28-.01.2010, respectiv 31.01.2010, unde sunt expuse şi motivate faptele săvârşite de inculpat.

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a susţinut că în mod greşit a fost respinsă acţiunea civilă prin care s-a solicitat plata debitelor restante, în solidar cu partea responsabilă civilmente, precum şi instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile, proprietatea debitorului şi asupra veniturilor acestuia.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi condamnarea inculpatului, precum şi admiterea în totalitate a acţiunii civile, aşa cum aceasta a fost formulată.

Recursurile sunt nefondate.

Inculpatul a fost dedus judecăţii pentru comiterea în concurs real a două infracţiuni prevăzute de dispoziţiile normative speciale ce incriminează şi sancţionează evaziunea fiscală, respectiv infracţiunea prev. şi ped. de art.6 din Legea 241/2005 şi respectiv prev. şi ped. de art.9 alin.1 lit.f din Legea 241/2005, reţinându-se în sarcina acestuia, în esenţă, că în intervalul 01.01.2009 – 31.12.2009 în calitate de împuternicit - director al S.C. P.G.S. Internaţional SRL Bucureşti – sucursala Dâmboviţa, cu ştiinţă a reţinut şi nu a virat către bugetul de stat suma de 20413 lei reprezentând impozit pe salariu, cu reţinere la sursă, ce nu a fost vărsat bugetului de stat în termen de cel mult 30 de zile de la scadenţă şi totodată, s-a sustras de la efectuarea verificărilor financiare prin declararea inexactă a sediului social al societăţii al cărei reprezentant era. Într-adevăr, probele administrate în cursul procesului penal au făcut dovada faptului că inculpatul a fost angajat al SC P.G.S. Internaţional SRL Bucureşti, în calitate de director al Sucursalei Dâmboviţa, sucursală ce avea sediul în municipiul Târgovişte, figurând în acelaşi timp în evidenţele Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (filele 59-63 dosar fond) ca împuternicit al acestei sucursale.

În egală măsură se observă însă că această societate comercială, având sediul social în municipiul Bucureşti şi având asociaţi 2 persoane fizice de cetăţenie română, a constituit sucursale în mai multe judeţe din ţară (alte 21 de judeţe), marea majoritate a sediilor acestor sucursale fiind situate în localităţile reşedinţă de judeţ, unde au fost desemnate pe postul de director de sucursală şi împuternicit sucursală, alte persoane angajate ale societăţii, potrivit aceloraşi menţiuni furnizate de Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti.

Într-adevăr, la datele de 16.10.2009, 04.01.2010 şi 15.01.2010 Garda Financiară Dâmboviţa a transmis prin intermediul serviciului poştal, cu confirmare de primire, invitaţii pe numele inculpatului în calitate de reprezentant al acestei societăţi comerciale de a se prezenta la sediul Gărzii Financiare, pentru clarificarea unor aspecte legate de activitatea societăţii (filele 11-24 dosar fond). Două dintre aceste invitaţii au fost transmise la adresa la care figura sediul Sucursalei Târgovişte, respectiv adresa din Târgovişte, str.Avram Iancu, bloc 48, sc.C, et.3, ap.14, judeţ Dâmboviţa, confirmările de primire fiind returnate cu menţiunea că firma este mutată şi nu se cunoaşte noul sediu, iar una fiind transmisă la domiciliul inculpatului în calitate de reprezentant al societăţii.

La aceeaşi adresă a fost transmis de către DGFP Dâmboviţa – Activitatea de inspecţie fiscală, un aviz de inspecţie fiscală pe numele societăţii, ce a fost încunoştinţată prin acest aviz emis la 24.02.2010 că începând cu data de 9 martie 2010 va face obiectul unei inspecţii fiscale.

Însă, aşa cum a precizat inculpatul, în cursul urmăririi penale începând cu data de 10.10.2009 din cauza problemelor financiare întâmpinate de societate nu s-a mai putut prelungi contractul de închiriere pentru spaţiul ce constituia sediul social al sucursalei, iar declararea unui alt sediu nu s-a realizat deoarece societatea se afla în faliment, practic activitatea operativă fiind desfăşurată doar de către inculpat cu autoturismul aparţinând societăţii.

Referitor la invitaţiile transmise, în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că a primit două dintre acestea, prezentându-se la Garda Financiară Dâmboviţa unde a prezentat verbal datele solicitate de instituţie, neputând prezenta şi documentele ce i-au fost solicitate de către reprezentanţii acestei instituţii deoarece nu le deţine, această documentaţie referitoare la activitatea financiar fiscală a societăţii fiind deţinută la sediul social central din Bucureşti.

Într-adevăr, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, susţinerile intimatului inculpat sunt confirmate prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, respectiv prin sentinţa nr.5759/17.11.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a comercială, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC P.G.S. I. SRL Bucureşti cu sediul în Bucureşti, ulterior, la 15.06.2010 Tribunalul Bucureşti dispunând desemnarea unui administrator judiciar, iar prin sentinţa nr.2606/05.04.2011 a Tribunalului Bucureşti Secţia a VII-a comercială, dispunându-se intrarea în faliment prin procedură generală a debitoarei sus menţionate.

Aşa fiind, Curtea constată că societatea comercială al cărei angajat a fost inculpatul, în calitate de director şi împuternicit sucursală, a intrat în procedură de insolvenţă la 17.11.2009, deci chiar în perioada în care inculpatul a fost notificat să se prezinte la sediul organelor fiscale abilitate din Târgovişte, pentru efectuarea verificărilor financiar fiscale.

Or, prin declanşarea procedurii insolvenţei, instanţa a dispus şi ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, fiind numit un administrator judiciar provizoriu, aşa încât este evident că, de la acea dată inculpatul nu mai avea calitatea legală de împuternicit al sucursalei.

Separat de acest aspect, în mod judicios a reţinut prima instanţă că, chiar şi pe perioada desfăşurării activităţii de către inculpat în calitate de director de sucursală, potrivit fişei postului aprobată la 01.11.2007 de directorul general al societăţii, inculpatul avea o serie de atribuţiuni legate de desfăşurarea activităţii şi a conducerii operative curente a sucursalei, fără însă ca în atribuţiile sale să se regăsească însărcinări concrete privind efectuarea evidenţei financiar contabile, aceasta realizându-se la sediul social al societăţii, iar sucursala realizând doar o evidenţă financiară primară.

Este evident că în aceste condiţii, toate obligaţiile fiscale ale societăţii erau, în fapt şi în drept, achitate nu de către inculpat în calitate de împuternicit al sucursalei, toate sumele fiind practic virate de la sediul social central din municipiul Bucureşti, limitele împuternicirii inculpatului fiind restrânse doar la reprezentarea societăţii pentru înfiinţarea sucursalei, ridicarea documentelor emise, obţinerea autorizaţiilor de funcţionare şi înscrierea de menţiuni, reprezentare în relaţiile juridice cu terţii pentru a încheia contracte de prestări servicii, lucru care rezultă din hotărârea emisă la 23.11.2007, adoptată de Adunarea Generală extraordinară a asociaţiilor acestei societăţi comerciale.

Mai mult decât atât, în cadrul societăţii, figura angajată pe postul de director economic o altă persoană, numita M.R., care avea ca atribuţiuni asigurarea întocmirii corecte şi depunerii la termen tuturor declaraţiilor lunare şi situaţiilor periodice, organizare, îndrumarea, conducerea şi controlul activităţii financiar contabile a societăţii, această persoană fiind cea care răspunde, practic, de desfăşurarea tuturor aspectelor legate de derularea operaţiunilor financiar contabile.

Faptul că inculpatul a fost angajatul acestei societăţi comerciale pe bază de contract de muncă cu începere de la 01.09.2005 şi până la 01.02.2010, când a fost pensionat, conduce la concluzia faptului că acesta a derulat raporturi de muncă cu societatea comercială, limitele desfăşurării acestor raporturi fiind reglementate de Codul Muncii, neputându-i incumba inculpatului sarcini suplimentare în condiţiile în care acestea nu au fost prevăzute în fişa postului şi mai mult decât atât în cadrul societăţii există o altă persoană angajată ce avea atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea activităţii pe linie financiar contabilă.

Că este aşa, o confirmă şi faptul că în cauză nu au fost administrate nici un fel de mijloace de probă din care să rezulte că inculpatul ar fi avut ca atribuţii de serviciu vărsarea sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.

Este real faptul că în declaraţiile invocate în recursul parchetului, aflate la filele 53-54 dosar urmărire penală, declaraţii date de inculpat la 09.03.2010 şi 30.04.2010, acesta a recunoscut că era angajat ca director operativ al sucursalei, însă aşa cum s-a precizat mai sus, a arătat că intrarea în faliment a societăţii datorită problemelor financiar şi imposibilitatea prelungirii contractului de închiriere au condus la necesitatea schimbării sediului, însă aceste declaraţii nu pot fi apreciate ca o recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat, în condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, inculpatul a precizat în continuarea declaraţiilor că a înştiinţat despre această situaţie reprezentanţii Gărzii Financiare Dâmboviţa, unde s-a prezentat şi a adus la cunoştinţă verbal situaţia învederată, fără a putea prezenta documente deoarece nu le deţinea, acestea fiind deţinute la sediul central din Bucureşti.

Or, faptul că la finalul acestor declaraţii inculpatul a făcut precizarea că avea cunoştinţă despre faptul că societatea la care era angajat are datorii la bugetul statului, nu poate fi în nici un caz asimilat unei recunoaşteri a vinovăţiei şi cu atât mai mult, nu poate justifica concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost dedus judecăţii.

Este evident că, existenţa acestor datorii putea fi cunoscută de inculpat din moment ce acesta cunoştea faptul că societatea al cărei angajat este se află în procedura insolvenţei, acesta fiind de altfel şi elementul de bază al procedurii insolvenţei.

În plus, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, atâta vreme cât sucursala din Târgovişte şi-a desfăşurat activitatea într-un spaţiu închiriat este evident că prin intermediul publicităţii efectuate la Registrul Comerţului, durata expirării contractului de închiriere era opozabilă terţilor, cu atât mai mult organele fiscale putând solicita de la această instituţie toate datele necesare, inclusiv pe cele vizând persoanele cu atribuţiuni financiar contabile, precum şi datele necesare contactării lichidatorului judiciar ce fusese desemnat în cadrul procedurii insolvenţei.

În condiţiile în care, pe perioada derulării raporturilor sale de muncă inculpatul nu a avut atribuţiuni legate de desfăşurarea operaţiunilor financiar contabile, aspectul învederat mai sus, nu poate conduce în nici un caz la concluzia vinovăţiei inculpatului, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrunirii tuturor elementelor constitutive ale infracţiunilor deduse judecăţii.

Făcând analiza textelor legale incriminatoare ce constituie obiectul trimiterii în judecată al inculpatului, curtea constată că disp. art.6 din Legea nr.241/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că este infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.

În acelaşi sens, dispoziţiile art.9 alin.1 lit.f din Legea nr.241/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că este infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi fapta de sustragere de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Or, atâta vreme cât inculpatul nu avea nici un fel de atribuţiuni legale pe linia îndeplinirii obligaţiilor fiscale ale societăţii, făcându-se dimpotrivă dovada contrară în sensul că o altă persoană exercita în fapt şi în drept aceste atribuţii, Curtea constată că nu se poate pune problema antrenării răspunderii penale al inculpatului pentru infracţiunile pentru care acesta a fost dedus judecăţii, practic infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.6 din Legea nr. 241/2005 nefiind comisă de inculpat deoarece acesta nu avea în fapt şi în drept calitatea cerută pentru a deveni subiect activ al acestei infracţiuni şi în egală măsură lipsind în întregime elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art.9 alin.1 lit.f, deci atât latura subiectivă cât şi cea obiectivă, dar mai ales scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, nedovedindu-se prin nici un mijloc de probă că inculpatul ar fi urmărit producerea acestui scop prevăzut anume de lege.

Faţă de considerentele expuse, curtea constată că soluţia dispusă de prima instanţă este legală şi temeinică, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de către parchet.

Dimpotrivă, curtea constată că hotărârea cuprinde o amplă motivare atât a situaţiei de fapt, cât şi a tuturor elementelor ce au format convingerea completului de judecată,făcându-se o detaliată analiză a tuturor mijloacelor de probă ce au fundamentat soluţia pronunţată, neexistând nicio contradicţie între motivare şi dispozitiv, prin urmare nefiind incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.9 C.pr.penală.

Nici cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.17/1 C.pr.penală nu poate fi reţinut în speţă, atâta vreme cât din probele administrate reiese cu claritate că prima instanţă nu a făcut o greşită aplicare a legii, ci dimpotrivă a realizat o corectă apreciere a tuturor elementelor decurgând din situaţia de fapt ce au fost în mod judicios corelate şi interpretate prin prisma textelor normative invocate.

Pentru acelaşi raţionament este evident că şi recursul părţii civile este apreciat de asemenea ca nefondat, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, procedura insolvenţei societăţii comerciale al cărei angajat a fost inculpatul a fost declanşată tot la cererea unui organ fiscal şi anume direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, procedură în cadrul căreia creanţele pot fi valorificate, aşa încât nu se poate pune problema temeiniciei acţiunii civile exercitată în prezenta cauză.

(Judecător Cristina Georgescu)

[10] Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Situaţii.

C.pen., art. 85

Dacă se descoperă că cel condamnat, minor fiind, mai săvârşeşte o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii, prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă, această suspendare se anulează şi se aplică dispoziţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă, indiferent dacă momentul când este judecată fapta, descoperită ulterior, are loc după ce minorul devine major.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 221 din 22 februarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.1939 din 31.10.2011 pronunţată de Judecătoria Ploieşti inculpatul D.A.F. a fost condamnat la pedeapsa de 1an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 al.1- art. 209 al.1 lit. g Cod penal, cu aplic. art. 99 şi urm. Cod penal, cu aplic.art.3201 al.7 Cod procedură penală, faptă din data de 21/22.02.2007, parte vătămată fiind numitul U.D..

În baza art.81 s-a dispus anularea suspendării condiţionate a pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sent.pen.nr.2330/20.11.2007 a Judecătoriei Ploieşti, acesta fiind contopită cu pedeapsa aplicata prin prezenta sentinţă, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

În baza art.71 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a, b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, după împlinirea vârstei de 18 ani.

S-a luat act de faptul că partea vătămată U.D. nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal.

În baza art.118 lit. e Cod penal, s-a dispus confiscarea sumei de 200 de lei obţinută de inculpat prin vânzarea bunurilor sustrase.

Pentru a pronunţa sentinţa respectivă prima instanţă a reţinut că în noaptea de 21/22.02.2007, inculpatul D.A.F., profitând de faptul că uşa de acces în imobilul proprietatea părţii vătămate U.D. situat în Ploieşti, nu era asigurată, a pătruns în interiorul imobilului de unde a sustras o unitate centrala PC şi un monitor, în valoare totala de 1.000 lei, pe care ulterior a valorificat-o pentru suma de 200 lei.

În urma cercetării la faţa locului au fost descoperite si prelevate un număr de 5 urme papilare, si anume 2 urme ridicate de pe o cutie din carton găsită pe pardoseala încăperii despre care partea vătămata afirmă că a fost mutată din locul in care se afla, 2 urme ridicate de pe sertarele biroului pe care erau aşezate bunurile reclamate sustrase şi o urmă ridicată de pe o componentă de calculator.

În cauză a fost întocmit un raport de constatare tehnico ştiinţifică, în care s-a concluzionat că una din urmele papilare ridicate de la faţa locului, respectiv de pe cutia din carton, a fost creată de inculpatul D.A.F.

Expertiza psihiatrică, efectuată în cauza a concluzionat că inculpatul a acţionat cu discernământul păstrat.

S-a apreciat de către instanţa de fond că fapta inculpatului D.A.F. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. şi ped. de art.208 al.1, art.209 al.1 lit. g) Cod penal, cu aplic. art.99 si urm. Cod penal.

Sub raport subiectiv, s-a considerat că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, inculpatul prevăzând şi urmărind vătămarea relaţiilor sociale protejate de lege.

S-a reţinut că sub aspectul laturii obiective, că elementul material al infracţiunii a constat în acţiunea de luare a bunurilor din imobilul părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, iar urmarea imediată a faptei în producerea unui prejudiciu în patrimoniul părţii vătămate, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind dovedită prin probatoriul administrat în cauză.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului s-au avut în vedere, potrivit disp. art.72 Cod penal, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, modalitatea concretă de săvârşire a faptei, pe timp de noapte, ceea ce denotă o mai mare periculozitate, inculpatul dovedind îndrăzneală prin pregătirea atentă acţiunii, dar şi circumstanţele personale ale acestuia.

S-a mai precizat că prin sentinţa penală nr. 2330/20.11.2007 a Judecătoriei Ploieşti inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Astfel, în baza art. 85 Cod penal s-a dispus anularea suspendării condiţionate a acestei pedepse care a fost contopită cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea.

Prima instanţă a apreciat că executarea pedepsei aplicate îşi poate atinge scopul preventiv, educativ şi sancţionator, numai prin executarea acesteia în regim privativ de libertate, având în vedere că acesta a mai fost condamnat pentru fapte de acelaşi gen.

La această concluzie s-a ajuns şi datorită referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, reiese că inculpatul este cunoscut ca o persoană predispusă la comiterea de fapte antisociale, in acest sens având si concursul unor membrii din familie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul D.A.F. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, precizând prin apărătorul său că instanţa de fond a greşit când, în baza art.85 Cod penal a dispus anularea suspendării condiţionate a pedepsei de 1 închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.2330/20.11.2007 a Judecătoriei Ploieşti, întrucât din analiza prevederilor art.85 al.2 Cod penal, anularea suspendării executării pedepsei nu trebuia efectuată. Aceasta deoarece infracţiunea pentru care este cercetat în prezenta cauză a fost descoperită la data de 17.01.2011, când inculpatul era minor, iar soluţionarea cauzei s-a făcut în cursul anului 2011, când între timp a devenit major.

Examinând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate cât şi sub toate aspectele conform disp. art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este nefondată.

Astfel, analizând probele administrate în cauză, respectiv: proces-verbal de cercetare la fata locului; raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică; declaraţiile părţii vătămate precum şi declaraţiile inculpatului care în faţa instanţei de fond a solicitat judecarea cauzei în temeiul prevederilor art. 320/1 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt.

Referitor la critica invocată de către inculpat s-a constatat că fapta pentru care inculpatul a fost cercetat în acea cauză a fost comisă în data de 21/22.02.2007, iar sentinţa penală prin care a fost condamnat anterior a fost pronunţată în data de 20.11.2007 de către Judecătoria Ploieşti.

Această situaţie corespunde perfect prevederilor art. 85 Cod penal, conform cărora dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşeşte o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă, această suspendare se anulează şi se aplică dispoziţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă.

Astfel, critica inculpatului conform căruia pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2330/20.11.2007 a Judecătoriei Ploieşti, nu ar fi trebuit să fie contopită cu pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă în urma anulării suspendării condiţionate s-a apreciat că nu îşi găseşte corespondent în textul legal mai sus menţionat.

( Judecător Florentin Teişanu )

[11] Individualizare pedepse.

Cod penal, art. 52, art. 72, art. 192 alin. 2 , art. 208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. g

Aplicarea unor pedepse într-un cuantum aflat la limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator este posibilă în cazul în care prejudiciile create sunt destul de reduse, iar ulterior recuperate în natură, chiar dacă inculpatul este recidivist.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 51/R din 17 ianuarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.115 din 7.11.2011 pronunţată de Judecătoria Pogoanele, în baza art. 208 alin. 1 din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal şi a art. 320 indice 1 din Codul de procedură penală inculpatul S.V., a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, iar în baza art. 192 alin. 1 şi 2 din Codul penal cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal şi a art. 320 indice 1 Cod procedură penală la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapte din data de 22.09.2011.

În baza art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. g) din Codul penal cu aplicarea art. 39 lit. a) din Codul penal şi a art. 320 indice 1 din Codul de procedură penală acelaşi inculpat a mai fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptă din 13.08.2011.

În baza art. 33 lit. a) din Codul penal s-a constatat că infracţiunile au fost săvârşite în concurs real iar în baza art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal pedepse le aplicate au fost contopite, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 1 an închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 4 ani închisoare.

În baza art. 61 alin. 1 teza a II-a din Codul penal a fost revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 530 zile de închisoare rămas neexecutat din pedeapsa anterioara de 4 ani şi 6 luni închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penala nr.78/16.07.2007 a Judecătoriei Pogoanele, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 82/21.01.2008 a Curţii de Apel Ploieşti, rest ce a fost contopit cu pedeapsa rezultantă de 4 ani, inculpatul urmând să execute în total pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 lit. a)- b) din Codul penal.

S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 13. 08. 2011, în jurul orelor 19,00 inculpatul S.V. s-a deplasat cu atelajul tras de un cal, pe raza localităţii L. cu scopul de a sustrage lucernă.

În momentul în care a intrat cu căruţa pe o tarla cultivată cu acest gen de plantă, inculpatul a observat lângă un canal lateral o bovina nesupravegheata care păştea, moment în care a luat hotărârea să sustragă animalul. În acest sens, l-a legat de căruţa şi a plecat cu aceasta spre domiciliul sau în comuna B. jud. Buzău.

După ce acesta a ajuns pe raza localităţii de domiciliu a legat bovina de un salcâm, intr-o zona cultivata cu viţă de vie, după care a plecat la locuinţa pentru a se odihni.

În dimineaţa zilei următoare, datorita cercetărilor efectuate de organele de politie cu privire la furtul bovinei, inculpatul S.V. s-a deplasat la locul, unde a lăsat bovina legata, pentru a o lua şi a o conduce la locul de unde a sustras-o.

În apropierea localităţii B., intr-o zona cultivată cu rapiţă, inculpatul a abandonat animalul şi s-a ascuns intr-un lan de porumb în momentul în care a văzut organele de politie împreună cu alte 3 persoane ce căutau bovina sustrasa.

În seara zilei de 22 09 2011, acelaşi inculpat după ce a consumat băuturi alcoolice, în jurul orelor 1,00 în drum spre domiciliul său, a pătruns cu atelajul în curtea locuinţei părţii vătămate B. P. pe porţile de acces din spatele curţii, asigurate superficial cu un zăvor metalic de unde a sustras o ovina pe care a legat-o de picioare şi a urcat-o în căruţa.

Prezenta inculpatului a fost simţită de câinii de pază care au început să latre, fapt ce a determinat-o pe partea vătămata să iasă din locuinţă pentru a vedea ce se întâmplă.

Observând porţile de acces către stradă deschise şi o căruţă în care se afla inculpatul S.V., partea vătămata i-a cerut să oprească căruţa, însă acesta a părăsit în graba zona îndreptându-se spre marginea satului către drumul de piatra.

Inculpatul ulterior a abandonat ovina legată de picioare într-un lan de porumb situat la marginea satului M. din aceeaşi localitate B., mai sus menţionată.

A doua zi în jurul orelor 11,00 proprietarul unui teren cultivat cu porumb, martorul A.G. a descoperit ovina sustrasă, anunţând organele de politie.

Cu ocazia audierii, inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, solicitând să fie judecat dispoziţiilor art. 320/1 Cod procedură penală.

Reţinând vinovăţia inculpatului, sub forma intenţiei directe, instanţa de fond la individualizarea pedepselor a avut în vedere atât criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv: împrejurările săvârşirii faptei, gradul de pericol social concret al acesteia, limitele de pedeapsă prevăzute de lege cât şi persoana inculpatului, care este în vârsta de 28 de ani, necăsătorit, fără ocupaţie şi fără loc de muncă, cunoscut cu antecedente penale, şi care a comis anterior mai multe infracţiuni de natură diferită pentru care a suferit mai multe condamnări.

S-a mai arătat că în raport de condamnarea de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.78 din 16 07 2007 a Judecătoriei Pogoanele, definitivă prin decizia penală nr.82 din 21 01 2008 a Curţii de Apel Ploiesti, inculpatul a săvârşit ultima faptă în stare de recidivă post condamnatorie, urmând a se face aplic. art.37 lit.a C.p.

În contextul elementelor de fapt şi de drept reţinute instanţa de fond a apreciat că o pedeapsă situată cu puţin peste minimul special redus este îndestulătoare şi de natură să asigure scopul coercitiv şi educativ al pedepsei la care face referire art. 52 Cod penal.

De asemenea s-a menţionat că inculpatul a executat pedeapsa prevăzută prin sentinţa de mai sus în regim de detenţie în perioada 04.06.2007-23.06.2010 când a fost liberat condiţionat cu un rest de pedeapsa rămas neexecutat de 530 zile închisoare.

În această situaţie conform art. 61 alin. 1 teza a II-a din Codul penal s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 530 zile de închisoare rămas neexecutat din pedeapsa anterioară de 4 ani şi 6 luni închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa penală nr.78/16.07.2007 a Judecătoriei Pogoanele, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 82/21.01.2008 a Curţii de Apel Ploieşti, rest pe care îl contopeşte cu pedeapsa rezultantă.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, exclusiv prin prisma individualizării pedepsei şi în special raportat la cuantumul acesteia, iar de asemenea a criticat aplicarea sporului de 1 an închisoare.

Analizând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele conform disp. art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este fondată.

Prin examinarea probelor administrate în cauză respectiv, plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor, procesele-verbale de cercetare la fata locului, însoţite de planşe foto, coroborate cu declaraţiile inculpatului date atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond când a solicitat ca, judecata să se desfăşoare în temeiul probelor administrate în faza de urmărire penală, Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută prin sentinţa recurată este conformă realităţii.

Această situaţie de fapt, în mod justificat a fost încadrată de către instanţa de fond ca întrunind elementele constitutive a unei infracţiuni de furt în prima situaţie, iar în cea de-a doua, a unei infracţiuni de furt calificat cât şi a uneia de violare de domiciliu comise de către inculpat cu vinovăţie, în modalitatea intenţiei directe, sub forma concursului real prev. de art. 33 lit.a Cod penal.

Referitor la individualizarea pedepselor, Curtea a constatat că cele aplicate pentru infracţiunile săvârşite în data de 22.09.2011, respectiv furt calificat şi violare de domiciliu sunt mult prea aspre, raportat la urmarea imediată şi prejudiciul creat.

Astfel, se observă că inculpatul în acea dată a intrat în curtea părţii vătămate B.P. de unde a sustras o ovină, pe care însă, nu a dus-o în domiciliul său şi a abandonat-o pe un teren cultivat cu porumb unde a fost găsită de către martorul A.G.. Prejudiciul creat acestei părţi vătămate a fost iniţial unul fără o importanţă deosebită, care, în final însă s-a dovedit a nu fi unul efectiv odată cu recuperarea animalului sustras.

Faţă de aceste motive, coroborate cu atitudinea de recunoaştere adoptată de inculpat Curtea a redus pedepsele aplicate acestuia, pentru infracţiunile prev. de art. 192 alin.1 şi 2 Cod penal, cu aplic. art. 37 lit.a) Cod penal şi art. 320/1 Cod procedură penală, cât şi pentru cea prev. de art. 208-209 alin.1 lit. g) Cod penal cu aplic. art. 37 lit.a) Cod penal şi art. 320/1 Cod procedură penală, la câte 2 ani închisoare.

De asemenea ţinând cont de aceleaşi considerente, Curtea a apreciat că nu se impunea reţinerea faţă de inculpat a unui spor de pedeapsă odată cu aplicarea disp. art. 34 din Codul penal.

Pentru aceste motive, Curtea a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare în pedepsele componente.

A redus pedepsele aplicate inculpatului pentru comiterea infracţiunilor prev. de art 192 alin. 1 şi 2 C.pen. cu aplic art. 37 lit. a C.pen. şi art.320/1 C.pr.pen. şi pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin 1 – 209 alin. 1 lit.g C.pen cu aplic. art. 37 lit. a C.pen. şi art.320/1 C.pr.pen., comise în dauna părţii vătămate B.P., la câte 2 (doi) ani închisoare.

A înlăturat sporul de 1 an închisoare aplicat conform art. 34 C.pen.

A contopit pedepsele aplicate inculpatului, iar în continuare, în baza art. 61 Cod penal pedeapsa rezultantă a fost contopită cu restul de 530 zile închisoare provenit ca urmare a revocării liberării condiţionate din s.p.78/16.07.2007 a Judecătoriei Pogoanele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

De asemenea au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

(Judecător - Florentin Teişanu)

[12] Sustragerea de componente ale căii ferate, incidenţă.

Legea nr.289/2005, art. 6 alin. 1

Cod penal, art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. a)

Sustragerea unor ţevi, cabluri din cupru, sau alte asemenea obiecte care nu se află în compunerea unui tren în circulaţie sau programat pentru circulaţie, nu poate atrage aplicarea textului din lege specială care reglementează această infracţiune, ci constituie numai infracţiunea de furt calificat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 326/R din 9 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 6 din 17.01.202 pronunţată de Judecătoria Sinaia în baza art. 180 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 3201 Cod procedură penală, cu aplicarea art.74, 76 Cod penal inculpatul U.C., a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 lună pentru săvârşirea infracţiunii de lovire.

În baza art. art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. e Cod penal cu aplicarea art. 3201 Cod pr. penală, cu aplicarea art.74, 76 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat ( faptă din 23.01.2011 parte vătămată Z.N.).

În baza art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. g, i Cod penal cu aplicarea art. 3201 Cod pr. penală cu aplicarea art.74, 76 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (faptă din 29/30.05.2011 parte vătămată S.C. C.I.A. S.R.L.).

În baza art.208 al. 1 şi art. 209 al. 1 lit. a C. pen., cu aplicarea art. 6 al. 1 din Lg. nr.289/2005 Cod penal cu aplicarea art. 3201 Cod pr. penală cu aplicarea art.74, 76 Cod penal inculpatul U.C. a fost condamnat şi la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (faptă din 14.08.2011 orele 13,00 parte vătămată P.B.G.V. – Sucursala Bucureşti).

De asemenea în baza art.208 al. 1 şi art. 209 al. 1 lit. a C.pen., cu aplicarea art. 6 al. 1 din Lg. nr.289/2005 Cod penal cu aplicarea art. 3201 Cod pr. penală cu aplicarea art.74, 76 Cod penal a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat ( faptă din 28.08.2011 orele 13.40 parte vătămată CNCF CFR S.A.).

În baza art. 33 lit. a Cod penal au fost contopite aceste pedepse şi în baza art. 34 lit. b Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an şi 6 luni ani închisoare.

Conform art. 71 Cod penal s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a si art. 64 lit. b Cod penal.

În baza art. 14 şi art. 346 Cod procedură penală raportat la art. 998 – 999 Cod civil, raportat la art. 1.357 – 1.371 din Codul civil inculpatul a fost obligat să achite parţii civile S.C. C.I.A. S.R.L. suma de 1564 lei cu titlu de contravaloare prejudiciu, prejudiciul celorlalte parţi vătămate, fiind recuperat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în ziua de 14.08.2011, agenţi de ordine publică ai Poliţiei oraşului Sinaia au observat în jurul orei 13,00, mai multe persoane care cărau ţevi metalice luate din incinta şantierului, organizat în zona Haltei CF Sinaia, unde erau în curs lucrări de reparaţie a căii ferate.

La vederea şi somaţia poliţiştilor, cei în cauză au părăsit locul faptei în fugă cu excepţia inculpatului U.C., care având o ţeavă pe umăr s-a supus solicitării şi s-a predat de bună voie.

Din cercetările întreprinse în acel moment a rezultat că inculpatul împreună cu celelalte persoane au sustras din şantierul respectiv un nr. de 75 bucăţi de ţevi metalice cu o lungime de 1,5- 2,0 m. fiecare, folosite la consolidarea provizorie a terasamentului, pe care le-au aşezat în stivă lângă peronul haltei, urmând a fi transportate şi valorificate ca fier vechi.

Toate ţevile au fost recuperate în natură şi au fost restituite persoanei vătămate P.B.G.V., Sucursala Bucureşti, societatea comercială care efectua lucrările de reparaţii şi proprietară a bunurilor sustrase.

În ziua de 28.08.2011, Poliţia T.F. Sinaia a fost sesizată în jurul orei 13,40 de către martorul C.A.V., având funcţia de electromecanic SCB în cadrul Districtului CED Sinaia, cu privire la împrejurarea că două persoane, una de sex bărbătesc şi una de sex femeiesc, sustrăgeau cablu de cupru dintr-un depozit aflat în administrarea districtului, pe care îl cărau şi îl transportau pentru a fi încărcat într-o autoutilitară Ford Tranzit.

Procedându-se la intervenţie, a fost identificat inculpatul U.C., şi verificându-se autoutilitara depistată la faţa locului a fost găsit un colac de 200 m. liniari de cablu SCB, tip 24 x 1, provenind de la dezafectarea unor instalaţii vechi de pe raza staţiei CF Sinaia, ce fusese sustras, transportat şi încărcat în autovehicul de către inculpat cu ajutorul unuia dintre martori.

A fost recuperat bunul şi restituit persoanei vătămate CNCF CFR S.A. Bucureşti, care a evaluat prejudiciul la suma de 7.922,844 lei cu care însă, nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal.

În seara zilei de 23.01.2011, aflându-se împreună cu M.Ş.A. în apropierea complexului W. din Sinaia, inculpatul l-a observat pe numitul Z.N, despre care ştia că anterior îi denunţase la organele de poliţie pentru comiterea unei infracţiuni de furt.

În aceste împrejurări, inculpatul şi M.Ş.A i-au aplicat mai multe lovituri numitului Z.N., acesta căzând pe sol, moment în care i-a căzut şi telefonul mobil din buzunar, care a fost ridicat de către inculpat, după care cei doi au părăsit zona.

Ulterior telefonul a fost vândut numitului contra sumei de 150 lei, însă a fost recuperat şi restituit părţii vătămate.

La vânzarea telefonului a fost prezent şi M.Ş.A, fără însă ca acesta să cunoască provenienţa bunului, iar banii au fost daţi de cumpărător inculpatului.

În noaptea de 29/30.05.2011 inculpatul s-a deplasat în zona pieţei centrale din oraşul Sinaia, a spart un geam al magaziei barului aparţinând S.C. C.I.A. S.R.L., a pătruns în interior, de unde a sustras carne de miel, ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare, precum şi casa de marcat a societăţii, în valoare totală de 1564 lei.

În momentul în care inculpatul a spart geamul magaziei s-a tăiat la un deget, fiind găsit în aceiaşi noapte de lucrători ai Poliţiei oraşului Sinaia în această stare.

O parte din bunurile sustrase au fost recuperate şi restituite părţii vătămate.

La individualizarea pedepselor ce i-au fost aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 72 din Codul penal, respectiv pericolul social concret al faptelor săvârşite, persoana acestuia care are antecedente penale (din fişa de cazier judiciar a rezultat că a mai fost anterior condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni contra patrimoniului, ultima dată fiind arestat în data de 27.07.2001 şi eliberat condiţionat în 22.07.2003, cu un rest de pedeapsă de 385 de zile), atitudinea sinceră a acestuia, împrejurările referitoare la faptele comise, mediul din care provine inculpatul, faptul ca nu are loc de muncă şi că provine dintr-o familie cu mai mulţi copii şi cu dificultăţi financiare.

Faţă de acestea instanţa de fond a considerat că se impune acordarea unor pedepse proporţionale cu pericolul social al fiecărei fapte comise, urmând a se face aplicarea prevederilor art. 74 şi 76 lit. c) Codul Penal.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia cât şi inculpatul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În completarea căii de atac formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, procurorul de şedinţă cu ocazia soluţionării recursului a solicitat printre altele schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor comise de către inculpat în zilele de 14.08.2011 şi 28.08.2011 din câte o infracţiune prev. de art. 208 alin.1 rap. la art.209 alin.1 lit. a) Cod penal cu aplic. art. 6 alin.1 din Legea nr. 289/2005, în câte o infracţiune prev. de art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. a) Cod penal, deoarece bunurile sustrase de către inculpat nu erau în compunerea unui tren aflat în circulaţie sau programat pentru circulaţie, iar fapta acestuia nu a produs o tulburare gravă în activitatea de transport pe calea ferată sau poluarea mediului înconjurător ori degradarea gravă a solului.

Inculpatul în motivarea recursului formulat a precizat că pedeapsa rezultantă este mult prea aspră, în raport de circumstanţele comiterii infracţiunilor şi faţă de persoana sa, el recunoscând comiterea acestora.

Examinând recursurile formulate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate cât şi sub toate aspectele, Curtea a apreciat că ambele căi de atac au fost fondate.

Din probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către instanţa de fond.

Astfel, s-a constatat că inculpatul U.C. în zilele de 14.08.2011 şi 28.08.2011, la orele 13,00 şi respectiv, 13,40, în primul rând în zona Haltei CF Sinaia, iar în al doilea rând la Districtul CED Sinaia, împreună cu alte persoane a sustras pe de o parte un nr. de 75 de ţevi metalice de 1,5 - 2,0 m., iar în al doilea caz, un colac de cablu din cupru de 200 m. liniari. De asemenea, acelaşi inculpat la data de 23.01.2011, în jurul orelor 19,00, în timp ce se afla în zona magazinului W. din Sinaia, l-a lovit împreună cu învinuitul M.Ş.A pe numitul Z.N., căruia i-a sustras şi telefonul mobil, iar în noaptea de 29/30.05.2011 a pătruns prin efracţie în magazia barului aparţinând S.C. C.I.A S.R.L., de unde a sustras bunuri în valoare de 1546 lei.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor din zilele de 14 şi 28 .08.2011 s-a constatat că reţinerea şi a prevederilor art. 6 alin.1 din Legea nr. 289/2005, nu este legală pentru următorul considerent.

Acest articol de lege prevede că „sustragerea de componente ale căii ferate, de bunuri din vagoanele care sunt în compunerea unui tren aflat în circulaţie sau programat pentru circulaţie constituie infracţiunea de furt calificat şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”.

Din situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă mai sus, s-a constatat că atât ţevile sustrase din incinta şantierului organizat în zona Haltei CF Sinaia cât şi cablul de cupru sustras din incinta districtului CED Sinaia, nu se aflau în compunerea unui tren în circulaţie sau programat pentru circulaţie, care să atragă aplicarea acestui text din această lege specială.

În consecinţă, Curtea a apreciat că încadrarea juridică a faptelor din zilele mai sus menţionate este cea de furt calificat, conform art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. a) Cod penal.

Astfel, Curtea a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului, în pedepsele componente.

A schimbat încadrarea juridică a infracţiunilor comise în datele de 14.08.2011 şi 28.08.2011 din infracţiunea prev. de art. 208 alin.1 rap. la art.209 alin.1 lit. a) Cod penal cu aplic. art. 6 alin.1 din Legea nr. 289/2005 cu aplic art. 320/1 Cod procedură penală şi art. 74, 76 Cod penal, în câte o infracţiune prev. de art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. a) Cod penal cu aplic art. 320/1 Cod procedură penală şi art. 74, 76 Cod penal, texte de lege în temeiul cărora l-a condamnat pe inculpat la câte o pedeapsă de câte 1 an şi 6 luni închisoare.

Au fost contopite pedepsele mai sus aplicate cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. a) Cod penal cu aplic art. 320/1 Cod procedură penală şi art. 74, 76 Cod penal, faptă din 23.01.2011 şi cea de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin.1 rap. la art. 209 alin.1 lit. g) şi i) Cod penal cu aplic art. 320/1 Cod procedură penală şi art. 74, 76 Cod penal, faptă din 29/30.05.2011 dispunându-se ca în final inculpatul urmând să execute conform art. 33 lit. a) Cod penal şi art. 34 lit. e) Cod penal 1 an şi 6 luni închisoare.

(Judecător – Florentin Teişanu)

[13] Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Lipsa dezbaterilor şi a acordării ultimului cuvânt inculpatului. Nulitate.

C.proc.pen., art. 197 alin. 1, art. 3201, art. 340-341

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 408/R din 22 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 571 din 17 noiembrie 2011 pronunţată de J. T. a fost condamnat inculpatul P.M.C. la pedeapsa de 11 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art.321 alin.1 Cod penal, cu aplic. art.3201 Cod proc. penală şi la 4 luni închisoare pentru infracţiunea de sfidarea organelor judiciare prev. de art.2721 alin.2 Cod penal, cu aplic. art.3201 Cod proc. penală.

În baza disp. art.34 lit.b) Cod penal rap. la art.33 lit.a) Cod penal au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 11 luni închisoare.

Conform disp. art.71 Cod penal s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a) teza a II-a şi lit.b) Cod penal.

În temeiul disp. art.81 alin.1 şi 2 Cod penal şi art.71 alin.5 din acelaşi cod s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor principală şi accesorie pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 11 luni, stabilit conform art.82 alin.1 Cod penal.

În baza art.359 Cod proc. penală au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art.83 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni.

Potrivit art.88 Cod penal s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii din 08.11.2010.

În latură civilă, s-a luat act că părţile vătămate T.D.R. şi G.C. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, P. J.T., care a criticat hotărârea primei instanţe de nelegalitate, susţinând, în esenţă, că nu au fost respectate dispoziţiile procedurale ce reglementează etapa dezbaterilor şi ultimul cuvânt al inculpatului, având în vedere că la data de 11 noiembrie 2011, inculpatul a solicitat ca judecarea cauzei să aibă loc în conformitate cu prevederile art.3201 Cod proc. penală, solicitând însă amânarea judecării cauzei pentru depunerea de înscrisuri în circumstanţiere.

S-a susţinut că deşi cererea a fost încuviinţată în şedinţa publică, contrar dispoziţiei de amânare, la aceeaşi dată, fără a da cuvântul pe fondul cauzei, respectiv, procurorului de şedinţă, părţilor vătămate şi inculpatului, toţi prezenţi, prima instanţă a dispus amânarea pronunţării la data de 17 noiembrie 2011, când a fost întocmită minuta conform art. 309 Cod proc. penală.

În vederea soluţionării recursului, din oficiu, Curtea a dispus emiterea unei adrese către Judecătoria Târgovişte pentru transmiterea unei copii de pe notele din caietului grefierului de şedinţă din data de 11 noiembrie 2011 precum şi transcrierea şedinţei de judecată din aceeaşi dată, relaţii remise cu adresa nr.6221 din 13 martie 2012, filele 17-18 dosar recurs.

Prin decizia penală nr. 408 din 22 martie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de P. J. T. împotriva sentinţei penale nr.571 din 17 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte privind pe inculpatul P.M.C. a casat în tot sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare cu respectarea disp. art.340 Cod proc. penală.

La pronunţarea deciziei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Examinând încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2011 dată în dosarul nr.7956/315/2011 s-a constatat că fiind prezent în şedinţa publică de la acea dată, inculpatul, personal şi prin apărător, a învederat instanţei că doreşte să fie judecat în conformitate cu procedura simplificată prev. de art.3201 Cod proc. penală, că nu înţelege să dea declaraţie în faţa instanţei şi îşi însuşeşte probatoriul administrat în faza de urmărire penală.

La acelaşi termen, inculpatul, după consultarea cu apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat termen de două săptămâni în vederea depunerii de înscrisuri în circumstanţiere, cerere care după ce a fost pusă în discuţia procurorului de şedinţă, a fost încuviinţată de instanţă, aşa cum rezultă din notele consemnate în caietul grefierului de şedinţă, acordându-se termen la data de 24 noiembrie 2011.

Contrar primelor dispoziţii, instanţa de fond, fără a supunerii dezbaterii părţilor fondul cauzei a amânat pronunţarea pentru data de 17 noiembrie 2011, ocazie cu care a întocmit minuta conform art.309 Cod proc. penală.

În conformitate cu art.340 alin.1 Cod proc. penală, „după terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în următoarea ordine: procurorului, părţii vătămate, părţi civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului”.

De asemenea, potrivit art.341 alin.1 Cod proc. penală „preşedintele înainte de a încheia dezbaterile dă ultimul cuvânt inculpatului, personal”.

Verificând sentinţa în raport de criticile invocate şi dispoziţiile legale anterior arătate s-a constatat că deşi la termenul de judecată din 11 noiembrie 2011 au fost prezente toate părţile, respectiv părţile vătămate, inculpatul precum şi procurorul de şedinţă, instanţa, după ce a luat act de solicitarea inculpatului P.M.C. de judecare a cauzei în procedura simplificată prev. de art.3201 Cod proc. penală, introdus prin Legea nr.202/2010, nu a acordat cuvântul în dezbaterea fondului cauzei şi nici inculpatului, conform art.341 alin.1 Cod proc. penală, aşa încât, fiind pronunţată fără parcurgerea a două etape ale procesului penal, proprii judecării cauzei în primă instanţă, respectiv etapa dezbaterilor şi ultimul cuvânt al inculpatului, sentinţa este afectată de nelegalitate şi a fost casată.

De asemenea, s-a reţinut că neaplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 340 Cod proc. penală şi art. 341 alin.1 din acelaşi cod echivalează cu încălcarea garanţiilor procesuale privind asigurarea dreptului la apărare al tuturor părţilor, respectiv inculpat şi părţile vătămate dar şi cu încălcarea principiilor de bază ale procesului penal, respectiv al contradictorialităţii, publicităţii şi oralităţii şi care, potrivit art.197 alin.1 Cod proc. penală, impun anularea actului procedural astfel întocmit, motiv pentru care şi din această perspectivă, recursul declarat de unitatea de parchet a fost considerat ca fondat.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul disp. art.38515 pct.2 lit.c) Cod proc. penală, Curtea a admis recursul declarat de parchet, a casat în tot sentinţa penală nr.571 din 17 noiembrie 2011 cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu respectarea disp. art.340 - art.341 Cod proc. penală.

(Judecător Ioana Nonea)

[14] Lipsa antecedentelor penale şi recunoaşterea comiterii faptei din perspectiva gravităţii infracţiunii şi a circumstanţelor reale ale faptei.

C.proc.pen., art. 3201

Cod penal, art.74

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 132/R din 3 februarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.220 din 09 noiembrie 2011 pronunţată de J.R. în temeiul disp. art.197 alin. 1 Cod penal, cu aplic. art. 13 Cod penal şi art. 3201 alin. 7 Cod proc. penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B. E. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exerciţiului drepturilor civile prev. de art.64 alin.l lit.a) teza II şi lit.b) Cod penal, ca pedeapsă complementară.

Conform disp. art.357 alin.3 Cod proc. penală s-au interzis inculpatului drepturile civile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege, pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 alin. 2 Cod penal

Potrivit art. 350 alin. 1 Cod proc. penală s-a menţinut măsura arestării preventive luată faţă de inculpat iar în baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa de executat, durata reţinerii de 24 de ore şi durata arestării preventive de la data de 29.08.2011, la zi.

În temeiul disp. art.3201 alin.5 Cod proc. penală, s-a dispus disjungerea laturii civile, reţinându-se că pentru soluţionarea acesteia se impune administrarea de probe în faţa instanţei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

Prin Rechizitoriul nr.1583/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria R. s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B. E., pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. şi ped. de art.197 alin. l) Cod penal, reţinându-se că în noaptea de 26/27.08.2011 a întreţinut, prin constrângere, respectiv lovituri, acte sexuale nefireşti cu partea vătămata F.C.-F..

În fapt, s-a reţinut în actul de acuzare că inculpatul B. E. şi partea vătămată F.C.F. sunt lucrători sezonieri, zilieri, în comuna L. judeţul. D., fiind simple cunoştinţe.

În noaptea de 26/27.08.2011 aceştia au consumat băuturi alcoolice şi în timp ce se deplasau pe un drum agricol de pe raza comunei sus-menţionată, inculpatul, aflat într-o stare avansată de ebrietate, i-a cerut părţii vătămate să întreţină relaţii sexuale.

Deoarece acesta a refuzat, inculpatul a început să îl lovească cu pumnii şi cu picioarele până ce a căzut la pământ pentru ca apoi, profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a se apăra, întrucât era grav lovită, neputând să se mai ridice, l-a violat circa 10 minute (prin penetrarea anusului).

După aceasta, partea vătămată a reuşit să se deplaseze până la benzinăria din comună, unde imediat a venit şi inculpatul.

Aceştia au fost observaţi de un agent de poliţie aflat în patrulare, care, sesizând că ambii aveau sânge pe îmbrăcăminte, a solicitat o ambulanţă care a transportat partea vătămată la S.J.T. unde a fost internată în perioada 27-31.08.2011, suferind leziuni traumatice ce au necesitat 22-24 zile îngrijiri medicale, potrivit certificatului medico-legal nr.389/V/27.08.2011.

În ceea ce priveşte latura civilă, la termenul de judecată din data de 03.11.2011, instanţa a luat act că partea vătămată F. C. F. s-a constituit parte civilă potrivit declaraţiei dată în faza de urmărire penală (filele 36-37 d.u.p.).

La termenul de judecată din 03 noiembrie 2011 inculpatul B. E. a solicitat aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.3201 Cod proc. penală, recunoscând fapta reţinută în actul de sesizare al instanţei, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Examinând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi având în vedere declaraţia de recunoaştere în totalitate a faptei reţinută în actul de sesizare al instanţei, declaraţia dată de inculpat în faţa instanţei dar şi solicitarea acestuia ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în raport de disp. art.3201 alin.(4) Cod proc. penală, prima instanţă a reţinut că fapta este stabilită şi sunt suficiente date cu privire la persoana inculpatului care să permită stabilirea unei pedepse.

Astfel, pe baza probelor şi mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: declaraţia părţii vătămate F.C.F., declaraţiile martorilor Z.V., M. F. A., S. F., P. A., P.-N.V . planşele foto cu aspecte fixate şi urme ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului efectuată la data de 26/27.08.2011, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto reprezentandu-1 pe numitul F. C., raportul de expertiză medico-legală nr.390/V/27.08.201 efectuat de S.M.L.D, coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului date în ambele faze procesuale, s-a reţinut, în fapt, că în noaptea de 26/27.08.2011 inculpatul B. E. şi partea vătămată F. C. - F. au consumat băuturi alcoolice şi în timp ce se deplasau pe un drum agricol de pe raza comunei L., judeţul D., primul, aflat într-o stare avansată de ebrietate, i-a cerut celui de al doilea să întreţină relaţii sexuale.

Întrucât partea vătămată a refuzat, inculpatul a început să o lovească cu pumnii şi cu picioarele până a căzut la pământ şi apoi, profitând de imposibilitatea acestuia de a se apăra, întrucât era grav lovită, neputând să se mai ridice, l-a violat circa 10 minute (prin penetrarea anusului).

În drept, s-a stabilit că fapta inculpatului B.E. care în noaptea de 26/27.08.2011 a întreţinut, prin constrângere, lovituri, acte sexuale nefireşti cu partea vătămată F. C.-F., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. şi ped. de art.197 alin. l) Cod penal.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art.3201 alin.(7) Cod proc. penală, criteriile prev. de art. 72 Cod penal, circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, pe fondul consumului de alcool, după aducerea părţii vătămate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, urmare loviturilor repetate aplicate de inculpat, precum şi gradul de pericol social ridicat al faptei, având în vedere că partea vătămată a suferit traume fizice şi în special, morale.

Drept urmare, a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare într-un loc de detenţie şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art.64 alin. 1 lit.a) teza II şi lit.b) Cod penal, pe o durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În temeiul disp. art.357 alin.3 Cod proc. penală, au fost interzise inculpatului drepturile civile prev. de art.64 alin.1 lit.a) teza a II a şi lit.b) Cod penal, pe durata şi în condiţiile prev. de art.71 alin.2 Cod penal.

Având în vedere gravitatea ridicată a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului, natura relaţiilor sociale cărora li s-a adus atingere, modalitatea şi împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, dată fiind starea fizică în care aceasta se afla urmare loviturilor repetate aplicate, rezonanţa unei astfel de fapte şi impactul negativ în rândul comunităţii, în baza disp. art.350 alin.1 Cod proc. penală, a fost menţinută măsura arestării preventive luată faţă de inculpat.

Conform art.88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsa de executat, durata reţinerii de 24 de ore şi a arestării preventive începând cu data de 29 august 2011, la zi.

În temeiul art.3201 alin.(5) Cod proc. penală, s-a dispus disjungerea laturii civile, reţinându-se că pentru soluţionarea acesteia se impune administrarea de probe în faţa instanţei, stabilindu-se termen de judecată la data de 15 decembrie 2011.

Împotriva sentinţei penale nr. 220 din 09 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Răcari a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.E., care a criticat sentinţa de netemeinicie, susţinând în memoriul ataşat cauzei şi cu ocazia dezbaterilor, că pedeapsa aplicată de prima instanţă este prea mare întrucât deşi în favoarea acestuia au fost reţinute dispoziţiile cuprinse în art. 3201 Cod proc. penală nu s-a dat eficienţa corespunzătoare circumstanţelor reale şi celor personale ce operează în favoarea sa, respectiv că a recunoscut şi regretat comiterea faptei, a comis infracţiunea pe fondul consumului de alcool şi în contextul unei educaţii precare, acesta crescând într-o casă de copii, prin urmare, nu a beneficiat de educaţie din partea părinţilor.

Prin decizia penală nr. 132 din 03 februarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Pe baza probelor şi mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate F.C.F., declaraţiile martorilor Z. V, M. F. A., S. F., P. A., P.-N.V., planşele foto cu aspecte fixate şi urme ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului efectuată la data de 26/27.08.2011, procesul verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto reprezentandu-1 pe numitul F. C., raportul de expertiză medico-legală nr.390/V/27.08.201 efectuat de S.J.M.L. Dâmboviţa, coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, date atât în timpul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, în conformitate cu art. 3201 alin. 1 Cod proc. penală, prima instanţă a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă pe larg anterior, din care rezultă că în noaptea de 26/27 august 2011, inculpatul B. E. a întreţinut prin constrângere, respectiv lovituri, acte sexuale nefireşti cu partea vătămată F.C.F .

Probele şi mijloacele de probă la care s-a făcut referire anterior au fost complet analizate şi just apreciate de instanţa de fond care, reţinând vinovăţia inculpatului, în forma prevăzută de lege, respectiv intenţia, conform art. 19 alin. 1 pct. 1 lit. a) cod penal, în mod temeinic şi legal a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. 1 Cod penal, încadrarea juridică stabilită fiind corespunzătoare faptei şi vinovăţiei inculpatului.

De altfel, situaţia de fapt, împrejurările comiterii infracţiunii şi vinovăţia nu au fost contestate de către inculpat, care pe tot parcursul procesului a avut o atitudine sinceră de recunoaştere şi regret a comiterii faptei.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a infracţiunii Curtea, însuşindu-şi întrutotul argumentele avute în vedere de prima instanţă, a constatat că aceasta a evaluat în mod corespunzător criteriile cuprinse în art. 72 Cod penal, motiv pentru care a concluzionat că nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei, critica invocată de inculpat fiind nefondată.

S-a reţinut că din materialul probator administrat în cauză reiese că infracţiunea imputată inculpatului prezintă un grad de pericol social ridicat, prin raportare la împrejurările concrete de săvârşire a faptei, respectiv, pe timp de noapte, pe fondul consumului de alcool şi consecinţele deosebite produse asupra victimei, atât din punct de vedere al traumelor fizice suferite, raportul de expertiză medico-legală relevând că partea vătămată a prezentat leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur şi zgâriere cu unghiile, ce au necesitat 22-24 zile de îngrijiri medicale precum şi leziuni de violenţă la nivelul mucoasei anale, dar şi al suferinţelor psihice cauzate victimei, inerente oricărui raport sexual comis prin constrângerea acesteia.

De asemenea, fapta comisă de inculpat prezintă pericol social concret ridicat, generat de impactul pe care săvârşirea unei asemenea infracţiuni îl are asupra societăţii în general dar în mod special asupra comunităţii în care s-a produs, determinând un sentiment de insecuritate şi vulnerabilitate în rândul membrilor acesteia, astfel încât pedeapsa de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, orientată prin urmare, în apropierea limitei minime prevăzută de lege, este o pedeapsă justă, corect individualizată din perspectiva criteriilor cuprinse în art. 72 Cod penal şi nu se impune reducerea cuantumului acesteia.

S-a motivat, totodată, că inculpatul a beneficiat de dispoziţiile cuprinse în art. 3201 Cod proc. penală privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, situaţie în care, limitele de pedeapsă prevăzute de textul legal incriminator se reduc cu o treime, potrivit alineatului 7 al aceluiaşi articol, că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale şi pe tot parcursul procesului a recunoscut comiterea infracţiunii, însă, acestea nu pot fi avute în vedere ca şi circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. 1 lit. a) şi c) Cod penal, cu consecinţa reducerii cuantumului pedepsei sub minimul de 2 ani închisoare, aşa cum s-a solicitat, întrucât în raport de gravitatea sporită a faptei şi circumstanţele cauzei la care s-a făcut referire anterior, o asemenea pedeapsă nu ar putea să-şi atingă scopul preventiv-educativ şi sancţionator al pedepsei cerut de art. 52 Cod penal.

În raport de considerentele expuse, Curtea a constatat că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, sub toate aspectele, astfel că în temeiul disp. art. 38515 pct. 1 lit. b) Cod proc. penală recursul declarat de inculpat, a fost respins, ca nefondat.

(Judecător Ioana Nonea)

[15] Condiţiile şi procedura aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin.1-3 Cod proc.pen.

C.proc.pen., art. 3201 alin. 1-3

Din dispoziţiile legale care reglementează procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, rezultă cerinţele impuse de legiuitor pentru aplicarea sa corelativă cu dreptul inculpatului de a beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Aceste cerinţe privesc momentul până la care se poate face recunoaşterea vinovăţiei-începerea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, iar nu în apel sau recurs, cu excepţia situaţiilor tranzitorii-şi respectiv totalitatea infracţiunilor reţinute în actul de sesizare a instanţei iar nu doar o pentru o parte dintre acestea.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 150/R din 7 februarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.432 din 4 octombrie 2011 pronunţată de judecătorie a fost condamnat inculpatul B.E.C la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie în formă agravată, faptă prev.şi ped.de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b şi c cod penal, art. 3201 Cod procedură penală, cu aplic.art. 74,76 Cod procedură penală

S-a dispus aplicarea art. 71,64 alin. 1 lit. a, teza a II.a şi lit. b Cod penal.

În baza art.346 Cd procedură penală, s-a luat act că partea vătămată S. M. nu s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că în seara zilei de 6.11.2009 în jurul orelor 2000, aflându-se pe str. Tudor Vladimirescu din municipiul T. inculpatul i-a sustras părţii vătămate, prin smulgere, o geantă în care se aflau mai multe bunuri.

Situaţia de fapt a fost stabilită prin mijloacele de probă strânse în faza de urmărire penală.

În şedinţa publică din 28.06.2011 instanţa a dispus audierea martorului Ş.M.-V. iar la termenul de judecată din 26.07.2011 apărătorul inculpatului a depus la dosar o declaraţie notarială autentificată învederând faptul că inculpatul recunoaşte săvârşirea faptei pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi solicită aplicarea în cauză a disp. art.3201 Cod procedură penală.

A mai reţinut instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor art.3201 Cod procedură penală, judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, atunci când inculpatul declară personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită

administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

În condiţiile în care inculpatul a recunoscut comiterea faptei atât cu ocazia audierii sale în faza de urmărire penală cât şi prin declaraţia autentificată depusă la dosar, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia în baza art. 211 alin. 1 alin,. 2 lit. b şi c Cod penal, cu aplic.art.3201 cod pr.pen., probele administrate în cursul urmăririi penale şi însuşite de inculpat făcând dovada vinovăţiei sale.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au exercitat recursuri parchetul şi inculpatul.

1.Recurentul parchet a criticat sentinţa între altele, cu susţinerea că instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 3201 alin.7 Cod procedură penală în condiţiile în care pentru soluţionarea cauzei au fost acordate 5 termene de judecată, că la cel de-al treilea termen de judecată din 28.06.2011 cu procedura de citare legal îndeplinită, a fost începută cercetarea judecătorească în lipsa inculpatului prin audierea martorului Ş.M.-V. iar apărătorul său ales a depus o declaraţie autentificată prin care acesta a cerut ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pentru termenul de judecată din data de 26.07.2011 când cauza a şi fost soluţionată astfel că inculpatul a beneficiat în mod nelegal de reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.

În consecinţă, odată depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti, instituţia procedurii simplificate de judecată îşi pierde raţiunea pentru care a fost edictată, iar cererea pentru declanşarea acestei proceduri, formulată după acest moment procesual trebuia respinsă ca tardiv formulată, asa cum s-a opiniat si prin recursul în interesul legii promovat în data de 27.08.2011

Instanţa de fond avea obligaţia de a audia martorii, probă ce a fost admisă şi asupra căreia nu s-a revenit, cercetarea judecătorească nefiind finalizată, aşa încât recurentul a susţinut că se impune admiterea recursului formulat şi în temeiul art. 38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, casarea sentinţei penale atacate cu trimitere spre rejudecare de către Judecătoria Târgovişte.

2.Recurentul-inculpat a criticat sentinţa instanţei de fond, susţinând prin apărătorul desemnat din oficiu că pedeapsa aplicată este prea aspră şi nu ţine seeamă de circumstanţele sale personale, solicitând reducerea cuantumului acesteia deoarece a avut o conduită sinceră pe parcursul judecăţii.

Curtea verificând sentinţa recurată în raport de criticile aduse prin cele două recursuri, de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale care au incidenţă în cauză, dar şi sub toate aspectele, astfel cum prevede art.3856 alin.3 cod pr.pen. în limita motivelor de casare la care se referă art.3859 alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, însă pentru alte considerente decât cele vizuâna aplicarea dispoziţiilor legale ale procedurii simplificate de judecată.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză exclusiv în cursul urmăririi penale, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care recurentul-inculpat a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

Astfel, au fost valorificate mijloacele de probă administrate în faza de urmăririi penale care se coroborează în sensul art.69 cod pr.pen., cu recunoaşterea inculpatului atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond şi din care rezultă că în seara zilei de 6.11.2009 în jurul orelor 2000, aflându-se pe str. Tudor Vladimirescu din municipiul T., inculpatul i-a sustras părţii vătămate, prin smulgere, o geantă în care se aflau documente personale, carduri bancare, două telefoane mobile marca “Nokia” şi „Vodafone”, prejudiciul fiind estimat la circa 500 lei.

Această faptă care constituie infracţiunea de tâlhărie, a fost corect încadrată juridic de prima instanţă în dispoziţiile art. 211 alin. 1 alin,. 2 lit. b şi c Cod penal.

Curtea constată că sub un prim aspect recurentul-parchet a criticat sentinţa recurată în privinţa greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art.3201 cod pr.pen., în condiţiile în care instanţa de fond a acordat inculpatului beneficiul reducerii legale cu o treime a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de tâlhărie agravată, deşi declaraţia acestuia de recunoaştere a faptei şi solicitarea de a fi judecat pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, au fost făcute după începerea cercetării judecătoreşti, contrar textului legal sus-arătat.

Potrivit art. 3201 alin.1-3 cod pr.pen. până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Din aceste dispoziţii legale care reglementează procedura de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, rezultă cerinţele impuse de legiuitor pentru aplicarea sa corelativă cu dreptul inculpatului de a beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Aceste cerinţe privesc momentul până la care se poate face recunoaşterea vinovăţiei-începerea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, iar nu în apel sau recurs-şi respectiv totalitatea infracţiunilor reţinute în actul de sesizare a instanţei iar nu doar o parte dintre acestea.

În cauza de faţă sesizarea instanţei a avut loc la data de 8 martie 2011, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 12 aprilie 2011 când avocatul ales al inculpatului a solicitat amânarea pentru a pregăti apărarea inculpatului ce a lipsit din instanţă la acest termen.

Şi pentru termenul de judecată ulterior-acordat la 24 mai 2011-inculpatul a lipsit, împotriva sa fiind emis mandat de aducere cauza fiind amânată la 28 iunie 2011, pentru când s-a dispus citarea martorilor din actul de sesizare a instanţei.

La acest din urmă termen în instanţă s-au prezentat un martor care a şi fost audiat şi apărătorul ales al inculpatului care a declarat că acesta din urmă înţelege să fie judecat conform procedurii simplificate de judecată, conform art.3201 cod pr.pen, urmând a depune la dosar o declaraţie autentificată în acest sens.

Instanţa de fond a lăsat această solicitare nedezlegată în condiţiile în care procesul-verbal de îndeplinire a mandatului de aducere-depus la fila26-menţiona că inculpatul nu a fost găsit la domiciliu, fiind plecat în Spania.

În dispozitivul încheierii de şedinţă, prima instanţă a menţionat că amână judecata la 26 iulie 2011 pentru lipsa martorilor din acte a căror citare a dispus-o din nou.

La termenul de judecată de la 26 iulie 2011a lipsit din nou inculpatul dar apărătorul ales al acestuia a depus înscrisul autentic de recunoaştere a vinovăţiei.

Cauza este amânată din nou pentru lipsa fişei actualizate de cazier judiciar al inculpatului, iar audierea martorilor din actul de sesizare este”proorogată”fără a se stabili până la ce moment procesual durează această măsură, după care la termenul ulterior acordat la 4 octombrie 2011, se pronunţă sentinţa de condamnare, conform art.3201 alin.7 cod pr.pen.

Din modalitatea de administrare a justiţiei expusă în cele ce preced nu rezultă când a început cercetarea judecătorească ca moment procesual decisiv pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.3201 cod pr.pen., fiindcă aceasta are drept obiect administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale ca cerinţă a principiilor nemijlocirii, oralităţii şi contradictorialităţii şedinţei de judecată precum şi a administrării oricăror altor probe necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Actele de cercetare judecătorească sunt expres arătate în art.322-331 cod pr.pen.care reglementează şi ordinea de efectuare a lor : citirea actului de sesizare a instanţei, ascultarea inculpatului, ascultarea părţii vătămate şi civile, a părţii responsabile civilmente, a martorilor, prezentarea mijloacelor materiale de probă, admiterea de noi probe şi administrarea lor.

Începerea cercetării judecătoreşti est marcată întotdeauna de actul iniţial cu care această fază procesuală debutează : citirea actului de sesizare a instanţei, moment procesual deosebit de important căci marchează pragul până la care se pot face: constituiri de parte în proces, se pot invoca excepţiile sancţionate cu nulitatea relativă, se aplică procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei inculpatului.

Cum în niciuna din încheierile de şedinţă de la termenele de judecată acordate în cauză nu s-a menţionat că s-a dat citire actului de sesizare a instanţei pe de o parte, iar pe de alta, încă de la înregistrarea dosarului au fost citaţi cei 5 martori din acte(fila 1)fără ca această măsură procesuală să fie dispusă de judecător deoarece fişa dosarului denumită”rezoluţie”nu cuprinde nici un fel de măsuri pentru primul termen de judecată(fila 2) rezultă că cercetarea judecătorească nu a început până la termenul de judecată din 26 iulie 2011 când la dosar a fost depus înscrisul autentic de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat, astfel că solicitarea acestuia, prin intermediul apărătorului ales ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor strânse la urmărirea penală, a fost corect încadrată în dispoziţiile procedurii instituite de art.3201 cod pr.pen., în condiţiile în care încă de la prima declaraţie inculpatul B. a recunoscut comiterea infracţiunii pentru care ulterior a şi fost trimis în judecată.

În aceşti termeni, Curtea a constatat că această critică a recurentului-parchet nu se justifică.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[16] Regimul juridic al cheltuielilor judiciare în cazul încetării procesului penal prin împăcarea părţilor.

C.proc.pen., art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. b, art. 191 alin. 3

Plata cheltuielilor judiciare către stat în cazul încetării procesului penal prin împăcarea părţilor este reglementată de dispoziţiile art.192 alin.1, pct.2 lit.b cod pr.pen., indicate în sentinţa recurată ca fiind temeiul juridic al obligării inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC Instal-Grup SRL Slatina, la suma de 280 lei cu acest titlu.

În acelaşi timp însă temeiul juridic al solidarităţii obligaţiei de plată a acestor cheltuieli îl constituie prevederile art.191 alin3 din acelaşi cod potrivit cu care partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată în solidar cu inculpatul la repararea pagubei, va fi obligată în solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 188/R din 14 febriuarie 2012.

Prin sentinţa penală nr.545 din 11 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria T s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A.D.F.în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. 1 punctul 2 lit. b din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. h din Codul de procedură penală, prin împăcarea părţilor

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S. C. I. Grup-S. R. L., la plata cheltuielilor judiciare către stat inclusiv onorariul apărătorului din oficiu iar în temeiul dispoziţiilor art. 192 alin.1 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, partea civilă M.G. a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pe baza declaraţiilor părţilor, în temeiul disp. art. 11 alin.1 pct. 2 lit. b rap. la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. h Cod pr.pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de dispoziţiile art. 184 alin. 2 şi alin. 4 din Codul penal, prin împăcarea părţilor.

Instanţa a luat act că asigurătorul de răspundere civilă S. C. Groupama Asigurări-S. A. a plătit către părţii vătămate suma de 40.199,00 lei, prin ordinul de plată nr. 867/23.03.2011, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de inculpat prin fapta pentru care a fost trimis în judecată, pe de o parte iar pe de alta că inculpatul a despăgubit partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă T. cu suma de 3.857,48 de lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale victimei.

În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin.1 pct. 2 lit. b cod pr.pen, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente S. C. Instal Grup-S. R. L. la plata cheltuielilor judiciare către stat în care se include şi suma reprezentând onorariul din oficiu al apărătorului acestuia, iar potrivit art. 192 alin.1 pct 2 lit. b din acelaşi cod a fost obligată partea vătămată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a exercitat recurs parchetul criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 192 alin. 1 punctul 2 lit. b cod proc. pen. datorită obligării inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC Instal-Grup SRL Slatina, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în condiţiile în care partea responsabilă civilmente nu a fost obligată la repararea pagubelor produse prin accidentul rutier din data de 04.11.2009, acestea fiind achitate de asigurător.

Potrivit art. 191 alin. 3 Cod procedură penală, dacă partea responsabilă civilmente este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, va fi obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţă (decizia nr. 270/30.08.2004 a Curţii de Apel laşi) părţile responsabile civilmente pot fi obligate în solidar cu inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare numai în măsura în care sunt obligate în solidar cu aceştia la repararea pagubei.

Pentru aceste considerente în temeiul art. 38515 pct. 2 lit.d Cod procedură penală recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale atacate, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, urmând să se dispună obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Curtea, examinând hotărârea recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu conform art.3856 alin.3 Cod pr.pen.,în limitele motivelor de casare prev.de art.3859 alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed :

Plata cheltuielilor judiciare către stat în cazul încetării procesului penal prin împăcarea părţilor este reglementată de dispoziţiile art.192 alin.1, pct.2 lit.b cod pr.pen., indicate în sentinţa recurată ca fiind temeiul juridic al obligării inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC Instal-Grup SRL , la suma de 280 lei cu acest titlu.

În acelaşi timp însă temeiul juridic al solidarităţii obligaţiei de plată a acestor cheltuieli îl constituie prevederile art.191 alin3 din acelaşi cod potrivit cu care partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată în solidar cu inculpatul la repararea pagubei, va fi obligată în solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În condiţiile în care prin sentinţa recurată s-a dispus încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor, regimul juridic al cheltuielilor judiciare este reglementat de dispoziţiile legale sus-citate care au fost însă greşit aplicate de instanţa de fond, cum în mod corect a susţinut recurentul-parchet prin calea de atac exercitată.

Partea responsabilă civilmente SC Instal-Grup SRL nu a fost obligată prin sentinţă la repararea vreunei pagube, astfel că instituirea obligaţiei sale solidare cu aceea a inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat excede dispoziţiilor legale şi atrage incidenţa cazului de recurs prev.de art.38515 pct.172 Cod pr.pen., cu consecinţa admiterii recursului, conform art.38515 pct.2 lit.d Cod pr.pen., casării în parte a sentinţei penale nr.545/11.11.2011 a judecătoriei în sensul înlăturării obligaţiei părţii responsabile civilmente S.C. Instal Group SRL de la plata cheltuielilor judiciare către stat, suma de 280 lei, la care a fost obligat inculpatul cu acest titlu, urmând a fi suportată numai de acesta.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[17] Revocarea suspendării condiţionate a pedepsei prevăzută de art.83 Cod penal. Situaţia în care aceste dispoziţii legale nu sunt incidente.

Cod penal, art.305 alin.4

Art.305 alin.4 Cod penal stabileşte că revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 336/R din 12 martie 2012.

Prin sentinţa penală nr.191 din data de 13 decembrie 2011 pronunţată de judecătoriei a fost condamnat între alţii inculpatul G. V la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la furt calificat, faptă din data de 09/10.01.2011, în baza art.20 Cod penal rap. la art. 208 alin.1-art.209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.37 lit. a Cod penal; la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, faptă din data de 09/10.01.2011 în baza art.192 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal.

În baza art.83 Cod penal, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.96/22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, definitivă prin nerecurare, pedeapsă care se adaugă la pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare, respectiv 3 ani închisoare, rezultând pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare şi respectiv 4 ani închisoare..

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.71, art.64 lit.a, b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a Cod penal.

S-a constatat că inculpatul a săvârşit cele două infracţiuni, de tentativă la furt calificat şi de violare de domiciliu, în concurs real, conform art.33 lit.a Cod penal.

În baza art.34 al.1 lit.b Cod penal, s-au contopit pedepsele rezultante de de 2 ani şi 6 luni inchisoare şi de 4 ani închisoare, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art.71 şi 64 lit. a şi b Cod penal, cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a Cod penal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că în noaptea de 09/10.01.2011, inculpatul G. V. împreună cu un alt făptuitor,au luat hotărârea de a fura animale. În baza acestei rezoluţii infracţionale cei doi au intrat în curtea părţii vătămate E. C. pe o poartă aflată în spatele locuinţei. Nereuşind să deschidă lacătul ce asigura uşa de la grajdul animalelor au dărâmat peretele, cu intenţia de a pătrunde in interior, iar prin gaura făcută au văzut 2 vaci, mai multe oi şi capre.

În timpul săvârşirii activităţii infracţionale la locuinţa părţii vătămate s-a aprins un bec motiv pentru care, fiindu-le teamă să nu fie prinşi, au renunţat la continuarea săvârşirii infracţiunii, părăsind curtea.

La faţa locului organele de poliţie au descoperit mai multe urme de încălţăminte în zăpadă, care conduceau la locuinţa celor doi inculpaţi.

A constatat instanţa de fond că situaţia de fapt rezultă din mijloacele de probă administrate, respectiv:declaraţia părţii vătămate, procesul verbal de cercetare la faţa locului, însoţit de planşele fotografice, procesul verbal de reconstituire, declaraţiile cele doi inculpaţi.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul G.V. a săvârşit infracţiunea de tentativă la furt în stare de recidivă postcondamnatorie, potrivit prevederilor art.37 lit. a Cod penal, astfel cum reiese din fişa de cazier judiciar a acestuia, acesta săvârşind fapta în termenul de încercare al pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.96 din 22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, definitivă prin nerecurare.

Pentru aceste motive, în baza art.83 Cod penal, instanţa de fond a revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei anterioare pe care a adăugat-o la pedepsele aplicabile pentru infracţiunile de faţă, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa totală cea mai grea prin privarea de libertate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri ambii inculpaţi, deci şi G. V. pe care însă nu le-au motivat.

Ulterior, în şedinţa dezbaterilor de astăzi, prin apărătorul desemnat din oficiu, recurenţii-inculpaţi au criticat sentinţa atacată sub aspectul individualizării pedepselor, solicitând admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate şi reducerea acestora.

Curtea, examinând hotărârea recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu conform art.3856 alin.3, în limitele motivelor de casare prev.de art.3859 alin.3 Cod pr.pen., a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed :

Din analiza coroborată a materialului probator administrat în faza de urmărire penală, rezultă că instanţa de fond, în baza propriului examen, în mod judicios, temeinic şi motivat a stabilit vinovăţia celor doi inculpaţi pentru comiterea, în concurs real de fapte penale a infracţiunilor de violare de domiciliu şi tentativă de furt calificat pentru care au fost trimişi în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin sentinţă şi constând în esenţă în aceea că în noaptea de 09/10.01.2011, hotărând să fure animale din grajdul părţii vătămate E. C. au intrat în curte pe poarta din spatele locuinţei, au dărâmat un perete de la grajd, iar prin gaura făcută au văzut 2 vaci, mai multe oi şi capre.Fiindcă în locuinţa victimei s-a aprins un bec inculpaţii au renunţat la sustragerea animalelor şi au fugit.

Cei doi inculpaţi nu au fost audiaţi la instanţa de fond deşi împotriva acestora s-au emis mai multe mandate de aducere.

Ei au fost audiaţi în faţa instanţei de recurs, în temeiul art.38514 alin.11 Cod pr.pen., la termenele de judecată din 21 februarie 2012 şi respectiv 12 martie 2012.

Cu acest prilej, cei doi recurenţi-inculpaţi au recunoscut comiterea infracţiunilor, confirmând starea de fapt reţinută de instanţa fondului.

Criticile privind greşita individualizare a pedepselor nu sunt întemeiate, astfel că sub acest aspect Curtea a constatat că hotărârea recurată este legală şi temeinică.

Cu toate acestea, sentinţa primei instanţe a fost parţial reformată sub aspectul laturii penale şi numai în privinţa recurentului-inculpat G. V. pentru care a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei anterioare aplicate prin sentinţa penală nr.96 din 22.05.2009 a Judecătoriei Mizil-definitivă prin nerecurare şi care s-a stabilit că reprezintă primul termen al recidivei poscondamnatorii în care acesta se află.

Din fişa de cazier a acestui inculpat şi copia sentinţei penale nr.96 din 22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, aflată la filele 41-42 dosar fond rezultă că pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendare condiţionată stabilită prin sentinţa sus-menţionată i-a fost aplicată pentru comiterea infracţiunii de abandon de familie, faptă prev.şi ped.de art.305 Cod penal.

Art.305 alin.4 cod penal stabileşte că revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie.

Este adevărat că infracţiunile comise de acest inculpat în noaptea de 09/10.01.2011 au fost săvârşite înlăuntrul termenului de încercare stabilit prin sentinţa anterioară de condamnare însă faptele penale de violare de domiciliu şi tentativă de furt calificat nu se circumscriu cerinţei legale şi obligatorii arătate în textul legii pentru a fi incidente dispoziţiile art.83 cod penal.

În aceste circumstanţe, Curtea a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei anterioare fiindcă inculpatul Gheorghe Victor nu a comis din nou infracţiunea de abandon de familie, ceea ce atrage incidenţa cazului de recurs prev.de art.3859 alin.1 pct.172 Cod pr,pen.

Astfel fiind, în conformitate cu art.38515 alin.1, pct.2 lit.d Cod pr.pen, a admis recursul exercitat de acest inculpat cu consecinţa casării în parte, în latură penală, a sentinţei recurate şi după rejudecare, Curtea a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 4 ani închisoare aplicată inculpatului G. V. în pedepsele componente de:

-2 ani şi 6 luni închisoare compusă la rândul ei din pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.20 Cod penal rap. la art. 208 alin.1- art.209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.37 lit. a Cod penal şi 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 96/22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, pedeapsă a cărei suspendare condiţionată a fost revocată conform art. 83 Cod penal;

-4 ani închisoare compusă la rândul ei din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.192 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal şi 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 96/22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, pedeapsă a cărei suspendare condiţionată a fost revocată conform art. 83 Cod penal.

A descompus pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare şi de 4 ani închisoare în pedepsele componente de:1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.20 Cod penal rap. la art. 208 alin.1-art.209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.37 lit. a Cod penal şi de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 96/22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, pedeapsă a cărei suspendare condiţionată a fost revocată conform art. 83 Cod penal şi respectiv de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.192 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal şi de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 96/22.05.2009 a Judecătoriei Mizil, pedeapsă a cărei suspendare condiţionată a fost revocată conform art. 83 Cod penal.

A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 83 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 96/22.05.2009 a Judecătoriei Mizil în cazul celor două infracţiuni pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză iar în baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod penal vor fi contopite pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.20 Cod penal rap. la art. 208 alin.1-art.209 alin.1 lit.a, g şi i Cod penal cu aplicarea art.37 lit. a Cod penal şi de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.192 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

(Judecător Simona Petruţa Buzoianu)

[18] Evaziune fiscală. Condiţii privind posibilitatea aplicării unei sancţiuni administrative.

Legea nr. 241/2005, art. 10

C.pen., art. 181

Din analiza dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 şi art. 181 alin. 2 C.pen. rezultă că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, aplicarea unei sancţiuni administrative este condiţionată suplimentar atât de valoarea prejudiciului cât şi de recuperarea acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Decizia penală nr. 273/R din 28 februarie 2012.

Prin sentinţa penală nr. 196 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Mizil, în baza art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art.42 alin.2 Cod pen şi art.3201 Cod procedură penală rap. la art.63 alin.3 Cod pen, a fost condamnată inculpata P. C., la o pedeapsă de 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracţiunii de nevărsare la bugetul de stat a impozitelor şi contribuţiilor cu stopare la sursă, în perioada noiembrie 2006 – ianuianuarie 2007.

În temeiul art.71 Cod penal, i s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a-II-a şi b Cod penal pe durata executării pedepsei.

În temeiul art. 81 C.pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare într-un termen de încercare de 3 ani în conformitate cu dispoziţiile art. 82 C.pen.

În temeiul art. 71 al. 5 C.pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului.

În baza art. 359 C.p.pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra disp. art. 83 C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei în cazul comiterii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare sau în cazul neexecutării obligaţiilor civile.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 14 C.p.p.şi 346 C.p.p. rap. la art. 998-999 C.civ. s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Natională pentru Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, cu sediul în Ploieşti, str. …., nr….., jud. Prahova.

A fost obligată inculpata la plata sumei de 5050 lei reprezentând obligaţii de plata nedeclarate şi neachitate, actualizată cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective, către partea civilă Agenţia Natională pentru Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.

În baza art. 13 din Legea nr.241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, dispune comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

A fost obligată inculpata plata sumei la 300 lei cheltuieli judiciare .

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În perioada noiembrie 2006 – ianuarie 2007, inculpata in calitate de administrator al S.C. S.C. B.I. S.R.L. Inoteşti a reţinut şi nu a virat suma de 6550 lei, din care impozit pe veniturile din salarii în cuantum de 1376 lei, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în cuantum de 985 lei, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în cuantum de 672 lei si contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi în cuantum de 104 lei, la care se adaugă majorări in suma de 3413 lei.

Prin fapta inculpatei, de a reţine şi de a nu vira cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, a fost prejudiciat bugetul de stat cu suma menţionată în adresa nr.19138/20.09.2010 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a oraşului Mizil .

Instanţa a constatat că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu este corectă, fiind dovedită cu ajutorul mijloacelor de probă administrate în cauză respectiv: adresa nr.19138/20.09.2010 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a oraşului Mizil, sesizarea formulată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Prahova, fişa sintetică totală, declaraţii privind obligaţiile de plată la bugetul de stat depuse pentru perioada noiembrie 2006 - decembrie.2007, adresa nr.2016/27.06.2011 emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă (fila 45), extrasul de cont bancar (filele 47-49), declaratii învinuită.

În cursul urmăririi penale inculpata a avut o atitudine parţial sinceră, recunoscând şi regretând fapta comisă, declarând că nu a achitat datoriile către bugetul de stat datorită faptului că în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007 a întrerupt activitatea comercială desfăşurată de S.C. B. I. S.R.L. Inoteşti şi nu a cunoscut faptul că în această perioadă subzistă obligaţia de a achita creanţele fiscale constând in impozit pe venituri din salarii şi contribuţiile la fondurile speciale, deşi din extrasul de cont comunicat de către Banca Comercială Română SA infirmă susţinerile acesteia.

Având în vedere dispoziţiile art.58 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, inculpatul în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. B.I. S.R.L. Inoteşti înregistrată ca plătitor de salarii şi de venituri asimilate salariilor avea obligaţia de a calcula şi reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri precum şi de a-l vira la bugetul consolidat al statului până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile.

Deşi inculpata a susţinut că în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007 a întrerupt activitatea fără a aduce la cunoştinţă această situaţie Administraţiei Finanţelor Publice a oraşului Mizil, din probele administrate în faza de urmărire penală, respectiv extrasul de cont comunicat de către Banca Comercială Română S.A. ( filele 47-49) rezultă că în perioada respectivă au fost efectuate tranzacţii bancare aferente contului curent al cărui titular era S.C. B.I. S.R.L. Inoteşti.

Totodată, prin adresa nr. 2016/27.06.2011 emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă (fila 45) se comunică faptul că în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007, S.C. B.I. S.R.L.Inoteşti a figurat ca având doi salariaţi, care nu au prezentat carnetele de muncă în vederea completării perioadei lucrate la S.C. B. I. S.R.L. Inoteşti.

Prin urmare, în drept fapta inculpatei P. C. care in calitate de administrator al S.C. B. I. S.R.L. Inoteşti, în perioada noiembrie 2006 – ianuarie 2007 a reţinut şi nu a virat în cel mult 30 de zile de la scadenţă suma 6550 lei dintre care impozit pe veniturile din salarii în cuantum de 1376 lei, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în cuantum de 985 lei, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în cuantum de 672 lei şi contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi în cuantum de 104 lei, la care se adaugă majorări în suma de 3413 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. si ped. de art. 6 din Legea nr. 241 /2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

Astfel, având în vedere declaraţiile privind obligaţiile fiscale de plată la bugetul de stat, respectiv bugetele asigurărilor sociale şi fondurile speciale, depuse lunar în perioda noiembrie 2006 – ianuarie 2007 la A.F.P.O. Mizil, inculpata a reţinut şi nu a virat suma de 9018 lei reprezentând impozite pe venituri din salarii şi contribuţii cu reţinere la sursă, omisiune ce constituie elementul material al infractiunii de evaziune fiscală prev. si ped. de art. 6 din Legea nr.241/2005 .

Sub aspectul laturii subiective, inculpata a săvârşit infracţiunea cu intenţie indirectă în accepţiunea art. 19 alin. 1 lit. b C. Pen., întrucât a avut sau trebuia să aibă reprezentarea faptului că nevirarea sumelor deja reţinute salariaţilor era aptă de a conduce la fraudarea fiscală a statului şi implicit prejudicierea bugetului consolidat al statului, deşi nu a urmărit direct acest rezultat a acceptat producerea lui cât timp nu a virat la data scadenţei sumele reţinute la sursă.

La individualizarea pedepsei, instanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C.Pen., a avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite, determinat atât de modul în care inculpata a acţionat, cât şi de importanţa valorilor sociale lezate. Instanţa a avut astfel în vedere gradul de pericol social al faptei de evaziune fiscală, săvârşite de inculpată, pericol sporit prin aceea că fapta s-a săvârşit, în mod continuat, prin reţinerea şi nevirarea în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007 la bugetul de stat a sumei de 6550 lei reprezentand impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii cu reţinere la sursă.

La toate acestea contribuie şi faptul că prin activitatea sa infracţională a fost afectat unul din cele mai importante valori sociale protejate de legea penală – bugetul general al statului, indiferent de contextul social si economic existent. În acest sens, trebuie amintit faptul că prejudiciul cauzat părţii vătămate Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală, nu a fost recuperat integral.

De altfel, s-a avut în vedere şi faptul că inculpata deşi legal citată, în faza judecăţii, nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată.

Relativ la infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr.241/2005 pentru care inculpata a fost trimisă în judecată instanţa a reţinut că pedeapsa prevăzută acelaşi act normativ este închisoarea de la 1 an la 3 ani sau amenda.

Tot în aplicarea dispoziţiilor art. 72 Cod Penal a fost avută în vedere persoana inculpatei, conduita sa înainte şi după săvârşirea infracţiunii, inculpata încercând să acopere prejudiciul creat prin achitarea a sumei de 1300 lei. De altfel, din fişa de cazier judiciar rezultă că aceasta nu este cunoscută cu antecedente penale, fiind la prima încălcare a unei norme juridice de drept penal însă această împrejurare nu poate fi considerată o circumstanţă atenuantă legală conform dispoz art.74 lit.a întrucât lipsa antecedentelor penale constituie o stare de normalitate, iar nu o performanţă.

Astfel, în baza art. 6 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art. 41 alin.2 C.p. si art.3201 alin.7 C.pr.pen a fost condamnată inculpata P.A., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscala, faptă săvârşită in perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007.

Natura faptei săvârşite şi circumstanţele producerii acesteia au determinat instanţa a aprecia că aplicarea acestei pedepse accesorii se impune, şi în consecinţă, în temeiul art.71 cod penal şi art.3 din Protocolul nr.1 adiţional C.E.D.O., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a) teza a II-a şi lit.b) cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

Având in vedere datele ce caracterizează persoana inculpatei (infractor primar, căsătorit ) precum şi faptul că aceasta a acoperit parţial prejudiciul, instanţa a apreciat că sunt suficiente temeiuri pentru ca scopul educativ-preventiv al pedepsei să poată fi atins prin suspendarea condiţionată a executării acesteia conform art. 81 Cod penal, pe durata termen de încercare calculat conform art.82 Cod penal (compus din pedeapsa aplicată căreia i se va adăuga un interval fix de timp de 2 ani).

Ca urmare a suspendării condiţionate a executării pedepsei principale, instanţa conform art.71 alin.5 cod penal a dispus şi suspendarea executării pedepsei accesorii iar conform art.359 cod procedură penală a atras inculpatei atenţia asupra art.83 şi 84 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul în care în cursul termenului de încercare de 3 ani, va săvârşi din nou o infracţiune sau cu rea credinţă nu va achita despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat.

Sub aspectul laturii civile, în privinţa infractiunii savarsite în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007, întrucât prejudiciul cauzat nu a fost recuperat, partea vătămata Agenţia Natională pentru Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, s-a constituit parte civilă, în cursul urmăririi penale, pentru suma de suma de 6550 lei dintre care impozit pe veniturile din salarii în cuantum de 1376 lei, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în cuantum de 985 lei, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în cuantum de 672 lei şi contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi în cuantum de 104 lei, la care se adaugă majorări în suma de 3413 lei.

Ulterior partea civilă şi-a restrâns cuantumul pretenţiilor la suma de 5050 lei (fila 58 d.u.p) ca urmare a achitării parţiale a prejudiciului de către inculpată, respectiv suma de 1500 lei conform chitanţelor fiscale depuse în faza de urmărire penală la filele 60 şi 64 din dosarul de urmărire penală.

Instanţa a constatat că din probatoriul administrat (adresa Administraţia finanţelor publice a oraşului Mizil, sesizarea formulată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova, fişa sintetică totală, declaraţii privind obligaţiile de plată la bugetul de stat depuse pentru perioada noiembrie 2006 – decembrie 2007, declaratii învinuită) rezultă foarte clar că prejudiciul invocat de partea vatamata este cert.

Fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 Cod Civil, în sensul că s-a dovedit că prin fapta săvârşită cu vinovăţie, inculpata a cauzat părţii civile un prejudiciu, în temeiul art. 14 şi art. 346 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 998 – 999 Cod Civil instanţa a admis în totalitate acţiunea civilă şi a obligat inculpata, la plata sumei de 5050 lei, reprezentând obligaţii de plata neachitate şi penalităţi de întârziere, către partea civilă Agenţia Natională pentru Administrare Fiscală-Ministerul Finanţelor Publice.

Referitor la S.C. B.I. S.R.L. Inoteşti instanţa a reţinut faptul că această persoană juridică a fost radiată în urma procedurii insolvenţei conform Certificatului emis de grefa Tribunalului Prahova (fila 39 d.u.p).

În baza art. 13 din Legea nr.241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

În temeiul art.191 al. 1 Cod procedură penală a obligat inculpata la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au exercitat recurs partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova şi inculpata P. C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului formulat, partea civilă a susţinut că, în mod eronat, instanţa de fond a obligat inculpata la plata sumei de 5050 lei, reprezentând obligaţii de plată nedeclarate şi neachitate, actualizată cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective, şi nu la suma cu care această instituţie s-a constituit parte civilă.

Se arată că, la data de 1.10.2010, Direcţia Generală a Finaţelor Publice Prahova a formulat plângere împotriva inculpatei, în calitate de administrator al SC B. I. SRL, pentru infracţiunea prevăzută de art.246 Cod penal, întrucât aceasta a reţinut şi nu a virat suma totală de 6550 lei, reprezentând impozit salarii, CAS asiguraţi, CASS asiguraţi, şomaj asiguraţi, pentru perioada noiembrie 2006 - ianuarie 2007. Fără a motiva în nici un fel, instanţa de fond a obligat pe inculpata P. C. la plata unei sume mai mici decât cea cu care s-a constituit parte civilă in cauza de faţă.

De asemenea, recurenta-parte civilă critică sentinţa atacată şi sub aspectul că aceasta a obligat numai pe inculpată, în calitate de administrator, la plata prejudiciului, şi nu în solidar cu societatea pe care a administrat-o, aceasta având, potrivit legii, calitatea de parte responsabilă civilmente. Mai mult, prima instanţă nu a acordat creanţele accesorii creanţei principale, deşi acestea sunt expres prevăzute de lege.

Se mai arată că acordarea creanţelor accesorii creanţei principale, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat de stat (dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere ) este obligatorie, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală.

Totodată, se arată că, potrivit dispoziţiilor exprese ale Codului civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

Având în vedere considerentele expuse, recurenta-parte civilă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte latura civilă şi obligarea inculpaţilor în solidar la plata sumei de 6550 iei plus accesoriile calculate până la data efectivă a plătii.

Recurenta inculpată P. C., în motivele scrise de recurs, a susţinut că se poate observa din materialul probator şi din declaraţiile sale că a avut o poziţie procesuală sinceră, recunoscând fapta comisă şi că această fapta este lipsită de pericolul social al unei infracţiuni. Inculpata a recunoscut faptul că nu a achitat sumele datorate în termenul stabilit, întrucât a avut probleme financiare, din cauza faptului că societatea mergea în pierdere, iar în perioada respectivă neavând loc de muncă nu a dispus de sumele necesare pentru a efectua aceste plăţi. Lipsa relei credinţe reiese atât din faptul că societatea la data de 21.04.2011 a achitat suma de 1300 lei la bugetul de stat cu chitanţa nr. 5239747 cât şi din încercarea inculpatei de a achita întreaga sumă restantă, încercare însă fără rezultat, întrucât societatea intrând în insolvenţă, obligaţiile fiscale ale debitorului radiat din Registrul Comerţului au fost scăzute din evidenţa curentă, debitoarea neputându-şi achita datoria întrucât datoria nu mai exista.

Se mai arată de recurentă că, potrivit procesului-verbal nr.94 de scădere din evidenţă a obligaţiilor fiscale încheiat la 29.06.2011, debitorul SC B.I. SRL a fost radiat din Registrul Comerţului,iar în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvrnului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, obligaţiile fiscale înregistrate de debitorul radiat din Registrul Comerţului scăzându-se din evidenţa curentă a Administraţiei Finanţelor Publice a oraşului Mizil.

Referitor la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscala, prevăzută de art.6 din L.241/2005, faţă de prejudiciul cauzat părţii civile pentru care s-a încercat achitarea integrală, de poziţia procesuală a inculpatei, care, în cursul urmăririi penale a recunoscut săvârşirea faptei, aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, se apreciază că scopul preventiv educativ al pedepsei ar putea fi atins şi prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Curtea, examinând atât motivele de recurs invocate, actele şi lucrările dosarului, cât şi din oficiu sub toate aspectele, conform art.3856 alin.3 Cod procedură penală, constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare.

În cursul urmăririi penale, inculpata a recunoscut în totalitate a faptele reţinute în sarcina sa, poziţie menţinută şi în cursul judecăţii, beneficiind astfel de aplicarea dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală.

Aşadar, reţinând că pronunţarea hotărârii de condamnare se întemeiază pe probe sigure, certe şi decisive, care nu lasă loc niciunui dubiu în privinţa vinovăţiei inculpatei P. C., Curtea constată că instanţa de fond a soluţionat corect acţiunea penală dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte critica inculpatei referitoare la evaluarea greşită, în opinia sa, a gradului de pericol social al infracţiunii reţinute în sarcina sa, făcută de instanţa de fond, Curtea relevă că, potrivit art. 17 cod penal, una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii este aceea de a fi o faptă care prezintă pericol social, prevederea pericolului social având valoarea unei norme juridice ce serveşte deopotrivă legiuitorului când incriminează fapta cât şi judecătorului în aprecierea concretă a acestui pericol. Această trăsătură esenţială se materializează, aşa cum se prevede în art. 18 cod penal, prin două aspecte, în sensul că prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante, arătate generic în art. 1 Cod penal, iar pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse.

Prin dispoziţiile art. 18 cod penal, s-au consacrat criteriile legale de diferenţiere a pericolului social al infracţiunii de pericolul social al altor fapte extrapenale, iar în art. 181 Cod penal s-au prevăzut criteriile legale pe baza cărora se poate stabili dacă fapta săvârşită prezintă sau nu gradul de pericol social necesar pentru caracterizarea acesteia ca infracţiune, acestea referindu-se la modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit de făptuitor, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi persoana şi conduita făptuitorului.

Prin urmare, la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de toate aceste criterii şi nu doar de cele privind persoana făptuitorului, şi, prin aprecierea ce o fac asupra pericolului social concret, organele de aplicare a legii penale nu pot face operă de dezincriminare a faptei, ci doar de aplicare a legii în limitele stabilite de aceasta.

Distinct de aceste dispoziţii cu caracter general, prevăzute în Partea Generală a Codului Penal, în Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, modificată, în Capitolul III intitulat ,,Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor”, s-au prevăzut condiţiile în care o persoană cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală poate beneficia de asemenea cauze.

Astfel, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de această lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, aplicarea unei sancţiuni administrative este condiţionată atât de valoarea prejudiciului cât şi de recuperarea acestuia.

În cauză, Curtea constată, în primul rând, că toate criteriile de apreciere a gradului de pericol social, atât cele prevăzute în art. 18 cod penal cât şi cele prevăzute în art. 181 alin. 2 C.pen., analizate în raport de fapta dedusă judecăţii, nu converg în constatarea lipsei acestui pericol social.

În concret, referitor la aceste criterii, Curtea apreciază că instanţa de fond, care a dispus condamnarea inculpatei, a justificat deplin de ce fapta săvârşită de inculpată prezintă gradul de pericol social necesar pentru caracterizarea acestei ca infracţiune şi impune aplicarea unei pedepse corespunzătoare.

Astfel, nu poate fi apreciată ca lipsită în mod vădit de importanţă fapta inculpatei săvârşită în mod continuat, prin reţinerea şi nevirarea în perioada noiembrie 2006-ianuarie 2007 la bugetul de stat a sumei de 6550 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii cu reţinere la sursă, activitate prin care au fost prejudiciate veniturile către bugetul de stat, într-un context în care asemenea fapte au crescut ca număr, constatându-se necesitatea găsirii unor mijloace adecvate de contracarare, inclusiv a unei riposte ferme din partea organelor judiciare. În plus, prejudiciul creat nu a fost recuperat în totalitate până în prezent.

În al doilea rând, lipsa pericolului social concret a faptei nu poate rezulta doar din perspectiva criteriului privind persoana inculpatului, lipsind de importanţă celelalte criterii prevăzute de art. 181 alin. 2 C.pen., obligatoriu a fi analizate cu ocazia aprecierii asupra acestei trăsături a infracţiunii.

Or, în raport de toate aceste criterii, Curtea constată că fapta inculpatei prezintă gradul de pericol social al infracţiunii pentru care a fost condamnată.

În plus, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, modificată, aplicarea unei sancţiuni administrative inculpatei P.C. nu este posibilă, având în vedere că până la acest moment nu a achitat în totalitate prejudiciul creat.

În raport de toate aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de inculpată este nefundat şi urmează să fie respins ca atare.

Referitor la recursul declarat de partea civilă ANAF- Direcţia Generală a Finaţelor Publice Prahova, ce vizează doar latura civilă a cauzei, Curtea constată că şi acesta este nefundat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică şi sub acest aspect.

După cum corect a reţinut instanţa de fond, Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, s-a constituit parte civilă, în cursul urmăririi penale, pentru suma de suma de 6550 lei, compusă din impozit pe veniturile din salarii în cuantum de 1376 lei, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în cuantum de 985 lei, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în cuantum de 672 lei şi contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi în cuantum de 104 lei, la care se adaugă majorări în suma de 3413 lei.

Ulterior partea civilă, prin adresa nr. 7270/03.05.2011, şi-a restrâns cuantumul pretenţiilor la suma de 5050 lei (fila 58 d.u.p) ca urmare a achitării parţiale a prejudiciului de către inculpată, respectiv suma de 1500 lei conform chitanţelor fiscale depuse în faza de urmărire penală la filele 60 şi 64 din dosarul de urmărire penală.

Instanţa a constatat că din probatoriul administrat (adresa Administraţia finanţelor publice a oraşului Mizil, sesizarea formulată de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova, fişa sintetică totală, declaraţii privind obligaţiile de plată la bugetul de stat depuse pentru perioada noiembrie 2006 – decembrie 2007, declaratii învinuită) rezultă foarte clar că prejudiciul invocat de partea vatamata este cert.

Fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 Cod Civil, în sensul că s-a dovedit că prin fapta săvârşită cu vinovăţie, inculpata a cauzat părţii civile un prejudiciu, în temeiul art. 14 şi art. 346 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 998 – 999 Cod Civil instanţa a admis în totalitate acţiunea civilă şi a obligat inculpata, la plata sumei de 5050 lei, reprezentând obligaţii de plata neachitate şi penalităţi de întârziere, către partea civilă Agenţia Natională pentru Administrare Fiscală-Ministerul Finanţelor Publice.

Referitor la S.C. B.I. S.R.L. Inoteşti instanţa a reţinut faptul că această persoană juridică a fost radiată în urma procedurii insolvenţei conform Certificatului emis de grefa Tribunalului Prahova (fila 39 d.u.p).

Acest aspect este confirmat şi de partea civilă care, prin adresa nr. 9792/22.06.2011 (fila 56 dos. u.p.), a comunicat că S.C. B.I. S.R.L. a fost radiată şi, ca urmare a acestei împrejurări, toate obligaţiile restante ale acestei societăţi vor fi scăzute din evidenţele de plătitor, iar Agenţia Natională pentru Administrare Fiscală nu se mai constituie parte civilă.

Toate aceste mijloace de probă dovedesc că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă laturii civile, atât în privinţa cuantumului prejudiciului cât şi în privinţa persoanelor care trebuie să achite acest prejudiciu, S.C. B.I. S.R.L. nemaiputând fi citată şi obligată la despăgubiri cât timp s-a probat că a fost radiată.

În atari condiţii, Curtea a constatat că recursul declarat de partea civilă nu are nici un fundament în actele dosarului, susţinerile formulate fiind contrazise chiar de propriile înscrisuri depuse anterior la dosarul cauzei.

În consecinţă, constatând netemeinicia criticilor formulate de recurente, lipsa oricărui caz de casare, Curtea a respins recursurile ca nefondate, menţinând astfel sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

( Judecător Daniel Dinu)

[19] Recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti străine. Competenţă. Investire. Pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru pedeapsa de un an şi şase luni din Codul penal bulgar. Substituire cu pedeapsa închisorii de un an şi sase luni închisoare pentru ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 din Codul penal român.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală modificată prin Legea nr. 224/2006.

Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive de la Haga din 28 mai 1970.

Pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru un an şi şase luni conform art. 343 paragraful 1B din Codul penal bulgar, aplicată unui cetăţean român cu domiciliul în România, printr-o hotărâre definitivă pronunţată în Bulgaria, pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 din Codul penal român echivalează cu pedeapsa închisorii de un an şi şase luni închisoare a cărei executare este suspendată sub supraveghere conform art. 861 C.pen.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Sentinţa penală nr. 11 din 20 ianuarie 2012.

Prin cererea formulată de Ministerul de Justiţie al Bulgariei s-a solicitat printr-o adresă din data de 1 aprilie 2011 către Ministerul Justiţiei din România recunoaşterea şi executarea sentinţei nr. 26 din data de 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Varna privind pe cetăţeanul român B.M.A., cu domiciliul în municipiul Ploieşti, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 107 din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Varna.

Prin sentinţa penală nr.11 din data de 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a admis cererea de investire a instanţei formulată de autorităţile judiciare bulgare privind pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru un an şi şase luni închisoare conform art. 343 paragraful 1B din Codul penal bulgar, aplicată cetăţeanului român B.M.A prin sentinţa penală nr. 26 din data de 22 februarie 2010 a Tribunalului Varna din Bulgaria, modificată şi rămasă definitivă prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Varna. Prin hotărârea penală rămasă definitivă s-a reţinut în fapt că în ziua de 10 iulie 2009 prin încălcarea regulilor de circulaţie şi conducerea unui autoturism pe drumul principal E 87 în direcţia Varna, a pătruns pe contrasens unde a avut loc un impact frontal cu un alt autoturism în care se afla victima, care a decedat.

Pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru un an şi şase luni conform art. 343 paragraful 1B din Codul penal bulgar, aplicată unui cetăţean român cu domiciliul în România, printr-o hotărâre definitivă pronunţată în Bulgaria, pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 din Codul penal român echivalează cu pedeapsa închisorii de un an şi şase luni închisoare a cărei executare este suspendată sub supraveghere conform art. 861 C.pen.

Temeiul de drept al acestei recunoaşteri îl constituie disp. art. 131 alin. 1 lit. a – g din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, republicată şi prevederile Convenţiei Europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive adoptată la Haga la 28 mai 1970, ratificată de România prin Ordonanţa de Guvern nr. 90/1999.

(Judecător Traian Logojan)

[20] Legea penală mai favorabilă. Aplicarea dispoziţiilor art.741 C.pen. pentru fapte comise anterior declarării ca neconstituţional a textului introdus prin Legea nr. 202/2010 privind „Mica reformă în justiţie”.

Cod penal, art.741 şi art. 13

În cazul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art.9 din Legea 241/2005 (infracţiune economică), comisă anterior intrării în vigoare a Legii 202/2010, achitarea prejudiciului cauzat bugetului de stat de către inculpat, ulterior primului termen de judecată, nu poate conduce la aplicarea dispoziţiilor art.10 din legea evaziunii fiscale, nefiind îndeplinită condiţia procedurală, dar poate atrage aplicarea dispoziţiilor mai favorabile prevăzute de art.74/1 C.pen., chiar dacă a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. nr. 573/2011 a Curţii Constituţionale, întrucât aplicarea acestuia nu este condiţionată de achitarea prejudiciului până la primul termen de judecată, ci până la pronunţarea sentinţei de către prima instanţă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Sentinţa penală nr. 54 din 23 martie 2012.

Prin sentinţa penală în baza art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, cu art.74 lit.a Cod penal şi art.76 lit.d Cod penal, a fost condamnat inculpatul C.D., la 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art.71,64 lit.a teza a-II-a, b şi c Cod penal.

În baza art.81 Cod penal a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei.

În baza art.82 Cod penal a fost stabilit un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, din care 6 luni reprezintă pedeapsa aplicată şi 2 ani termenul prevăzut de lege.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal.

În baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a fost suspendată şi executarea pedepselor accesorii.

În baza art.346 Cod procedură penală a fost respinsă acţiunea civilă formulată de către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti luându-se act că inculpatul a achitat prejudiciul în sumă de 10.612 lei cauzat bugetului consolidat al statului prin comiterea faptei.

În baza art.13 din Legea nr.241/2005 la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, instanţa va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului copie de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti definitive.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscala prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 constând în aceea că în calitate de administrator al SC„D.C.” SRL, , nu a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii în perioada 01.01.2009 – 30.06.2009 vânzarea unei cantităţi de mărfuri în valoare de 57393 lei şi prin această modalitate s-a sustras de la plata unui impozit pe profit în cuantum de 1449 lei şi a unui TVA în valoare de 9163 lei, suma totală cu care a prejudiciat bugetul consolidat al statului fiind de 10612 lei, din care a achitat suma de 2000 lei, conform chitanţei seria TS 4 A nr.5310449 / 03.11.2010.

Existenta faptei si vinovăţia inculpatului sunt atestate de materialul probator administrat în cauză, respectiv: recunoaşterea autorului din cuprinsul declaraţiei dată în cadrul cercetării judecătoreşti, recunoaştere ce nu a fost făcută însă în condiţiile art. 3201 C. pr. Pen., şi care se coroborează cu nota de constatare nr. CG nr. 8383/7/07.2009 întocmită de Garda Financiara Dâmboviţa in urma controlului efectuat de aceasta instituţie la SC D.C. SRL, raportul de inspecţie fiscala nr. 30558/28.09.2009 întocmit de DGFP Dâmboviţa in urma inspecţiei fiscale generale efectuata la SC D.C. SRL in perioada 21-28.09.2009, documentele vizând firma controlata constând in bilanţ de verificare sept.2008-mai 2009, declaraţii depuse privind obligaţiile la bugetul de stat si bilanţ contabil din 31.12.2008, nota explicativa data de inculpat la cererea organelor de control, decizie de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala.

Ca urmare, se apreciază că fapta inculpatului care în calitate de administrator al SC„D.C.” SRL, nu a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii în perioada 01.01.2009 – 30.06.2009 vânzarea unei cantităţi de mărfuri în valoare de 57393 lei şi prin această modalitate s-a sustras de la plata unui impozit pe profit în cuantum de 1449 lei şi a unui TVA în valoare de 9163 lei, suma totală cu care a prejudiciat bugetul consolidat al statului fiind de 10612 lei, constituie infracţiunile de evaziune fiscala prevăzute de art.9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, actele materiale constând in omisiunea evidenţierii, în actele contabile, a operaţiunilor comerciale efectuate, prin acesta realizându-se venituri nefiscalizate.

Pe latura civila, instanţa de fond a constatat că ANAF, in temeiul art. 119-169 Cod proced. fiscala si art. 14-16 Cod proced. penala, s-au constituit parte civilă în cauză cu suma de 33 180, 21 lei, titularul cererii apreciind în acest cuantum prejudiciul produs de inculpat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscala, la care s-ar adăuga obligaţii suplimentare si nedeclarate datorate bugetului consolidat al statului.

Analizând materialul probator, cu referire îndeosebi la documentaţia întocmită de Garda Financiara Dâmboviţa în urma controlului efectuat la firma administrată de inculpat, instanţa de fond a constatat că prejudiciul produs prin chiar fapta de evaziune fiscala dedusa judecaţii este în cuantum de 10 612 lei, apreciindu-se ca sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale doar cu privire la acesta suma, respectiv existenta faptei ilicite, constând în încălcarea normelor de drept penal substanţial, a prejudiciul cert atât în privinţa existentei cât şi a posibilităţii de evaluare, a legăturii de cauzalitate intre fapta si prejudiciu dedusa inclusiv din prevederile de drept penal care statornicesc răspunderea, inclusiv răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte penale precum şi vinovăţia inculpatului, constând în intenţia cu care a acţionat, diferenţa până la 33 180, 21 lei reprezentând alte obligaţii fiscale neachitate de SC D.C. SRL, ce exced obiectului cauzei.

Prejudiciul în cuantum de 10.612 lei a fost acoperit de inculpat, în parte, respectiv 2000 lei in faza de urmărire penală, iar restul în faza de judecată, dovadă făcută în acest sens cu chitanţele nr. 53 10449/3.11.2010 depusă în dosarul de urmărire penală, nr. 5314204/11.03.2011(fila 13 dos. fond ) respectiv nr. 5316639/14.06.2011(fila 30 dosar fond).

Mai mult decât atât, din adeverinţa emisa de AFP Titu depusă de inculpat (fila 47) rezultă că suma de 33731 lei constituie creanţa recuperata de partea civila in urma atragerii răspunderii patrimoniale, aceasta suma rezultând din adiţionarea sumelor enumerate cuprinse in adresa depusa la dosarul cauzei de partea civila( fila 31 dosar fond) reprezentând TVA, dobânzi TVA, impozit microîntreprinderi si impozit pe profit .

Ca urmare instanţa a respins acţiunea civilă promovată în cauză, luând act că inculpatul a achitat prejudiciul în sumă de 10.612 lei cauzat bugetului consolidat al statului prin comiterea faptei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul C.D. şi partea civilă ANAF prin D.G.F.P. Dâmboviţa.

În motivarea scrisă a apelului partea civilă critică sentinţa pentru greşita respingere a acţiunii civile. Se susţine că în speţă nu sunt aplicabile disp. art. 346 alin. 3 Cod procedură penală pentru a se putea respinge acţiunea civilă, inculpatul fiind condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală. De asemenea, nu s-a observat că ANAF s-a constituit parte civilă cu suma de 33.180,21 lei, în timp ce inculpatul a achitat suma de 10.612 lei, iar cu privire la majorările de întârziere instanţa nu s-a pronunţat.

În motivarea orală a apelului inculpatul, prin apărătorul său, solicită desfiinţarea sentinţei şi aplicarea disp. art. 10 din Legea nr. 241/2005 deoarece a achitat prejudiciul până la pronunţarea sentinţei.

În subsidiar, inculpatul solicită achitarea sa pentru lipsa de pericol social al infracţiunii (art. 18/1 Cod penal).

Examinând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 371 Cod procedură penală Curtea constată că apelul inculpatului este fondat pentru următoarele considerente.

Inculpatul C.D. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât în calitate de administrator al SC D.C. SRL nu a înregistrat în evidenţa contabilă a firmei, pentru perioada 01.01.2009-30.06.2009, vânzarea unor mărfuri în valoare de 57.393 lei, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit în sumă de 1.449 lei şi TVA în valoare de 9.163 lei (în total 10.612 lei) din care a achitat suma de 2.000 lei.

Această situaţie de fapt descrisă în actul de sesizare a fost reţinută şi de către prima instanţă şi nici nu a fost contestată de către apelanţi.

În esenţă, Curtea reţine că inculpatul C.D. este administratorul firmei SC D.C. SRL, iar în urma unui control al Gărzii Financiare Dâmboviţa s-a constatat că în perioada 01.01.2009 – 30.06.2009 acesta nu a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii facturile de comercializare a unor mărfuri în valoare de 57.393 lei (notă de constatare seria CG nr. 8383/07.07.2009). Actele de control sus menţionate, au fost însuşite de către inculpat, care a şi plătit suma de 2.000 lei pentru prejudiciul imputat de partea civilă.

În declaraţia dată în faţa primei instanţe inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor imputate prin rechizitoriu.

Fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă anterior, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului în sensul că sunt incidente disp. art. 10 din Legea nr. 241/2005, Curtea consideră că aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 241/2005 în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de această lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate (…). Dacă prejudiciul cauza şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă.

După cum se poate lesne observa aplicarea textului este condiţionată de achitarea integrală a prejudiciului până la primul termen de judecată, ceea ce în cauza de faţă nu a avut loc.

Curtea constată însă că prejudiciul ce a fost achitat de inculpat până la pronunţarea sentinţei este în legătură directă că aplicarea altui text de lege favorabil (art. 74/1 Cod penal). În acest sens este de elucidat, în primul rând, cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat întrucât partea civilă invocă, prin apelul declarat, neacordarea majorărilor de întârziere şi alte penalităţi aferente.

Prin rechizitoriul nr. 1290/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa inculpatul C.D. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, cu un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă totală 10.612 lei, prejudiciu stabilit în urma controalelor de către Garda Financiară şi D.G.F.P. Dâmboviţa.

Această sumă imputată inculpatului C.D. a fost achitată până la pronunţarea sentinţei primei instanţei, lucru confirmat de partea civilă (filele 30,31 şi 47 dosar fond). Totodată, din adresa ANAF – AFP Titu rezultă că în urma încheierii procedurii de insolvenţă şi radierea societăţii D.C. SRL s-a emis borderou de scădere pentru obligaţiile societăţii pentru suma de 33.731 lei şi debitarea cu această sumă a administratorului firmei C.D. reprezentând creanţe recuperate în urma atragerii răspunderii patrimoniale.

În aceste condiţii Curtea constată că în mod justificat prima instanţă a stabilit că prejudiciul cauzat de inculpat în prezenta cauză este în sumă de 10.612 lei şi care a fost achitat părţii civile. Diferenţele solicitate de partea civilă reprezentând majorări, penalităţi etc. au fost incluse în suma solicitată în procedura insolvenţei.

Opinând că prejudiciul cauzat de către inculpat a fost corect stabilit şi totodată achitat părţii civile (în acest sens apare ca nefondat apelul acestei părţi), instanţa de apel va constata că în cauză este incident un alt text de lege, aşa cum s-a menţionat (art. 74/1 Cod penal).

Potrivit art. 74/1 Cod penal în cazul săvârşirii infracţiunii de (…) ori a unor infracţiuni economice prev. de legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prev. de lege se reduc la jumătate, (alin. 1), iar dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă (…).

În primul rând textul (fără a mai intra în comentarii privind natura juridică şi lacunele constatate de organele competente) nu condiţionează achitarea prejudiciului cauzat de către inculpat până la primul termen de judecată, aşa cum stabileşte disp. art. 10 din Legea nr. 241/2005, ci până la soluţionarea cauzei în primă instanţă.

În al doilea rând, deşi, disp. art. 74/1 Cod penal a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 573/2011 a Curţii Constituţionale, el poate fi interpretat şi aplicat în cazul în care este incident, ca o lege penală mai favorabilă inculpatului. Astfel, acest articol a intrat în vigoare odată cu Legea nr. 202/2010 privind mica reformă, fiind deci „activ” în perioada judecării cauzei de către tribunal (instanţa fiind sesizată la data de 09.12.2011), fiind declarat neconstituţional la data de 03.05.2011 de către instanţa de contencios constituţional.

În aceste condiţii, chiar dacă disp. art. 74/1 Cod penal a fost declarat neconstituţional iar aplicarea sa încetează, conform art. 147 din Constituţia României, dispoziţiile sale mai favorabile pot fi aplicate conform art. 13 Cod penal. Această interpretare este prevăzută expres şi în noul Cod penal (art. 5 alin. 2) adoptat din Legea nr. 286/2009.

Având în vedere aceste ultime argumente, Curtea va conchide că faţă de inculpat sunt incidente disp. art. 74/1 Cod penal.

În privinţa temeiului încetării procesului penal se poate observa că acest text prevede aplicarea unei sancţiuni administrative, ori, acest lucru înseamnă (deşi textul este lacunar ) o schimbare a răspunderii penale cu o răspundere administrativă. Opinăm în acest sens, întrucât o sancţiune administrativă nu este decât consecinţa unei răspunderi administrative. Nu se poate interpreta că aplicarea acestei sancţiuni constituie o cauză de nepedepsire (art.10 lit. i C.p.p.) întrucât acesta din urmă are în vedere alte aspecte şi presupune nepedepsirea autorului atunci când intervin (ex. art. 22, 30, 260 alin. 2, 264 alin. 3 Cod penal etc.).

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 379 alin. 1 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală a admis apelul inculpatului, a desfiinţat hotărârea atacată şi în consecinţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. i) Cod procedură penală cu aplic. art. 74/1 şi art. 13 Cod penal a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 74/1 alin. 2 teza a II-a rap. la art. 91 lit. c) Cod penal ia aplicat inculpatului C.D. o amendă administrativă de 1.000 lei.

A fost înlăturat din sentinţă disp. art. 13 din Legea nr. 241/2005 întrucât inculpatul nu a fost condamnat pentru fapta imputată.

În baza art. 379 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală a fost respins ca nefondat apelul părţii civile ANAF Bucureşti, prin reprezentant DGFP Dâmboviţa.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

(Judecător Paul Frăţilescu)

Decizii Relevante

Trimestrul I 2012

Secţia I Civilă

[21] Contestaţie în anulare tardivă. Aplicarea dispoziţiilor art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, în raport de dispoziţiile pct. 10 al art. III din Legea nr. 276/2009.

Cod procedură civilă, art. 103, art. 319 alin. 2 teza a II-a

Legea nr. 276/2009 pct. 10 art.III

În situaţia în care hotărârea instanţei de recurs fusese comunicată contestatorilor, conform dispoziţiilor pct. 10 art. III din Legea nr. 276/2009, în vigoare la data pronunţării deciziei, termenul pentru formularea contestaţiei în anulare, reglementat de art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, se calculează de la data comunicării deciziei pronunţată de instanţa de recurs, contestată în cauză.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1 din 9 ianuarie 2012.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul nr. 2785/204/2007/a1 cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorii AG, CM şi AV, în contradictoriu cu intimaţii AP, AOC, AV, AM şi APA, împotriva deciziei civile nr. 644 pronunţată la data de 15.09.2010 de Curtea de Apel Ploieşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de contestatori împotriva deciziei civile nr. 166/2010 pronunţată de Tribunalul Prahova.

La termenul de judecată din data de 9.01.2012, în temeiul disp. art. 137 Cod proc. civilă raportat la art. 103 Cod proc. civilă coroborat cu art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, Curtea, din oficiu, a invocat şi a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare.

La data de 9.01.2012, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia civilă nr. 1, prin care a respins ca tardiv formulată contestaţia în anulare declarată de contestatorii AV, AG şi CM, reţinând următoarele:

Ca prim aspect, Curtea a reamintit că, potrivit dispoziţiilor art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, contestaţia în anulare îndreptată împotriva hotărârii irevocabile care nu se aduce la îndeplinire pe calea executării silite, trebuie să fie formulată în termen de 15 zile libere de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, ori, în speţă, hotărârea contestată, prin care s-a constatat nulitatea recursurilor declarate de contestatori împotriva deciziei nr. 166/3.03.2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost comunicată acestora la data de 6.10.2010 şi respectiv 7.10.2010, conform dovezilor aflate la filele 56, 57 şi 59 dosar.

S-a menţionat, sub acest aspect, că în cauză, datorită faptului că la momentul pronunţării deciziei nr. 644/15.09.2010 a Curţii de Apel Ploieşti, contestată în prezenta cauză, erau în vigoare dispoziţiile pct. 10 art. III din Legea nr. 276/2009, care impuneau comunicarea hotărârii irevocabile ( obligaţie ce a fost respectată în speţă) Curtea a avut în vedere, la analizarea dispoziţiilor art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, termenul obiectiv de 15 zile, ipoteza termenului de un an

aplicându-se doar pentru situaţiile anterioare acestui text de lege şi respectiv ulterioare abrogării sale, în care hotărârile revocabile nu se comunică părţilor.

În considerarea tuturor acestor argumente, reţinând că în speţă, contestaţia în anulare a fost formulată la data de 15.06.2011, conform ştampilei aplicată pe plicul de expediere (fila 16 dosar nr. 5016/1/2011 al ÎCCJ), în condiţiile în care decizia contestată le-a fost comunicată contestatorilor încă din 6 şi respectiv 7 octombrie 2010, Curtea, faţă de împrejurarea că termenul de 15 zile reprezintă un termen de decădere, în temeiul dispoziţiilor art. 103 Cod proc. civilă raportat la art. 319 alin.2 teza a II-a Cod proc. civilă, a procedat la respingerea contestaţiei în anulare ca tardiv formulată.

Stabilind culpa procesuală a contestatorilor, în temeiul art. 274 Cod proc. civilă, Curtea i-a obligat pe aceştia să plătească intimaţilor AP şi APA suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în contestaţie, conform chitanţei aflată la fila 15 dosar.

(Judecător Andra Corina Botez)

[22] Nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere. Încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă şi a art. 6 din Convenţia pentru Aplicarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Cod procedură civilă, art. 129 alin. 6, art. 304 pct. 5

CEDO, art. 6

Nesoluţionarea de către instanţa de fond a tuturor capetelor de cerere cu care fusese legal învestită, constituie o încălcare flagrantă atât a dispoziţiilor legislaţiei naţionale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 129 alin. 6 Cod pr. civilă, cât şi a prevederilor legislaţiei europene, statuate de art. 6 din Convenţia pentru Aplicarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, hotărârea astfel pronunţată fiind susceptibilă de casare, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 5 Cod pr. civilă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 460 din 6 februarie 2012.

Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul nr. 6259/120/2011 cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul CD, în contradictoriu cu intimaţii CCS, AES şi MADR, împotriva sentinţei civile nr. 2159/25.10.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a învederat că prima instanţă a refuzat să analizeze şi să se pronunţe asupra cererilor formulate la pct. 2, 3, 4, 5 şi 6 din acţiune, hotărârea astfel pronunţată fiind, în acelaşi timp, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. 5 Cod proc. civilă.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a schimbat, prin interpretarea clauzelor contractelor colective şi individuale de muncă, înţelesul acestora, stabilind eronat că recurentei i s-a determinat salariul în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 330/2010 şi ale OUG nr. 1/2010, în realitate acesta fiind stabilit conform contractului individual de muncă nr. 602/2006.

A apreciat recurenta că tribunalul a ignorat dispoziţiile art. 263 alin.4 Codul muncii şi ale art. 1 din OUG nr. 1/2010, conform cărora orice contract de muncă existent la momentul intrării în vigoare a Legilor nr. 329/2009 şi respectiv nr. 330/2009 va continua să reprezinte legea părţilor şi să producă efecte juridice, neexistând o încetare ope legis a acestora.

Totodată, a învederat recurenta, nicio lege bugetară adoptată în această perioadă nu interzice expres, pentru anii 2009 şi 2010, acordarea de prime angajaţilor din instituţiile publice centrale sau locale, finanţate integral de la bugetul de stat, iar dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 330/2009 nu sunt aplicabile în speţă, întrucât se referă la contractele încheiate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

A susţinut recurenta că însăşi intimata a recunoscut că, contractele individuale de muncă ale reclamanţilor nu au suferit nicio modificare, caz în care, plata drepturilor salariale trebuie să se realizeze integral, conform dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul muncii.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

Intimaţii nu s-au prezentat în instanţă şi nu au depus întâmpinare.

La data de 6.02.2012 Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia civilă nr. 430 în care a admis recursul declarat de reclamantul CD şi a casat sentinţa civilă nr. 2159/25.10.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, pentru următoarele considerente:

Ca prim aspect, Curtea a reamintit că, dispoziţiile art. 129 alin. 6 Cod proc. civilă reglementează obligaţia instanţei de a hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, ceea ce implică, pe de o parte, faptul că instanţa nu poate depăşi limitele investirii sale, iar pe de altă parte, obligaţia de a nu lăsa nesoluţionate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată.

În pricina pendinte judecăţii, Curtea a reţinut că, potrivit cererii de chemare în judecată, aflată la filele 1- 8 dosar fond vol. I, reclamanţii au investit instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni complexe, în cadrul căreia pretenţiile au fost structurate sub forma a şase capete de cerere, respectiv :

- obligarea pârâtelor la plata integrală a salariilor, indemnizaţiilor şi a altor drepturi salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă şi contractele individuale de muncă şi, pe cale de consecinţă să dispuneţi anularea reducerii cu 25% a acestora până la expirarea CCM, respectiv 3.10.2010;

- obligarea pârâtelor la plata a 10% din fondul de premiere, conform art. 43 alin. 1 lit. a din CCM încheiat la nivelul Agenţiei Domeniilor Statului – valabil pentru anii 2008 – 2010, înregistrat la DMPS Bucureşti sub nr. 5648 şi conform art. L lit. b din contractele individuale de muncă, astfel cum au fost modificate şi completate prin actul adiţional nr. 1/26.11.2009, înregistrat la DMPS Bucureşti sub nr. 5130;

- obligarea pârâtelor la plata tichetelor de masă, respectiv contravaloarea în bani a acestora, pentru zilele lucrătoare din perioada 01.10.2009 până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei, potrivit art. 43 alin.1 şi 2 lit. b din CCM şi art. L lit. b din CIM;

- obligarea pârâtelor la plata indexată a salariului de bază cu indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică potrivit art. 40 alin.2 din CCM şi CIM;

- obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii, în valoare de 100 lei pe zi de întârziere de la data pronunţării sentinţei şi până la data plăţii efective, pentru nerespectarea fiecărei obligaţii dintre cele prevăzute la punctele 1 – 4;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorată pentru fiecare dintre obligaţiile prevăzute la punctele 1 – 4, de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.

Examinând sentinţa, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat decât asupra primului capăt de cerere, având ca obiect anularea diminuării de 25% a drepturilor salariale ale reclamanţilor, în considerentele sentinţei neexistând nicio menţiune cu privire la pretenţiile formulate în celelalte capete de cerere.

O atare omisiune a arătat instanţa de recurs constituie o încălcare flagrantă atât a dispoziţiilor legislaţiei naţionale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 129 alin. 6 Cod proc. civilă, la care s-a făcut referire anterior, cât şi a prevederilor legislaţiei europene, statuate de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea a reamintit, sub acest aspect, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, instanţa europeană a menţionat constant, în hotărârile pronunţate, că acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „analizate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, art. 6 implicând astfel, în sarcina instanţelor, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, necesar pentru a le putea aprecia pertinenţa.

Neprocedând astfel şi omiţând a se pronunţa asupra capetelor de cerere formulate la pct. 2 – 6 din acţiune, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod proc. civilă şi ale art. 6.1 din Convenţie, impunându-se, a constatat Curtea, în raport de nesoluţionarea fondului cauzei, admiterea recursului şi casarea sentinţei, conform art. 304 pct. 5 Cod proc. civilă coroborat cu art. 312 alin. 1, 2, 3, 4 Cod proc. civilă, cu trimiterea cauzei, spre o legală şi completă soluţionare, aceleiaşi instanţe de fond.

(Judecător Andra-Corina Botez)

[23] Reprezentativitatea organizaţiilor sindicale la nivel de unitate.Condiţii.

Legea nr. 62/2011- Legea dialogului social, art. 223 şi art. 51 alin.1 lit. c

Conform art. 223 din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, reprezentativitatea organizaţiilor sindicale constatată până la data intrării în vigoare a menţionatei legi produce efecte după data intrării în vigoare a acesteia numai în condiţiile în care întruneşte criteriile de reprezentativitate prevăzute de menţionata lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1569 din 23 aprilie 2012.

Prin decizia civilă nr. 1569/23 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de sindicatul S.R.L.D.B.C., a modificat în tot sentinţa civilă nr. 693/30 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea petentei Federaţia F.R.L.R. de constatare a îndeplinirii de către ea a condiţiilor de reprezentativitate la nivel de unitate.

Conform art. 223 din Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, reprezentativitatea organizaţiilor sindicale constatată până la data intrării în vigoare a menţionatei legi produce efecte după data intrării în vigoare a acesteia numai în condiţiile în care întruneşte criteriile de reprezentativitate prevăzute de menţionata lege.

Reprezentativitatea organizaţiilor sindicale la nivel de unitate (ceea ce se solicită a se constata în cazul în speţă de petentă) este condiţionată, potrivit art. 51 alin. 1 lit. C din Legea nr. 61/2011, de îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei criterii – au statut legal de sindicat; au independenţă organizatorică şi patrimonială; numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin jumătate plus unu din numărul angajaţilor unităţii.

Or, în cazul în speţă, petenta F.R.L.R. nu îndeplineşte cumulativ condiţiile anterior menţionate de reprezentativitate la nivel de unitate, neavând statut legal de sindicat, ci de federaţie sindicală (constituită din mai multe sindicate) ce i-ar permite reprezentativitatea la nivel de sector de activitate sau grup de unităţi (conform art. 51 alin. 1 lit. B din Legea nr. 62/2011) şi, nicidecum, la nivel de unitate.

În considerarea acestor argumente, Curtea, în temeiul art. 312 Cod proc. civilă coroborat cu art. 51 alin. 4 din Legea nr. 62/2011, a admis recursul, a modificat în tot sentinţa civilă nr. 693/30.01.2012 a Tribunalului Prahova, în sensul că, în baza art. 223 coroborat cu art. 51 alin. 1 lit. C din Legea nr. 62/2011, a respins ca neîntemeiată cererea petentei de constatare a îndeplinirii de către ea a condiţiilor de reprezentativitate la nivel de unitate.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[24] Plasament. Stabilirea interesului real al copilului

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Practica judecătorească şi literatura de specialitate au statuat în mod constant că stabilirea interesului real al copilului trebuie să aibă loc luându-se în considerare nu numai situaţia materială şi locativă, ci în special climatul moral şi familial.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1170 din 26 martie 2012.

Prin decizia civilă nr. 1170/26.03.2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul I.D. împotriva sentinţei civile nr. 181/25.01.2012 a Tribunalului Dâmboviţa, apreciind-o ca fiind legală şi temeinică.

Practica judecătorească şi literatura de specialitate au statuat în mod constant că stabilirea interesului real al copilului trebuie să aibă loc luându-se în considerare nu numai situaţia materială şi locativă, ci în special climatul moral şi familial.

Or, în cazul în speţă, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, probatoriul administrat în cauză concluzionează că sunt indicii temeinice că mediul din familia tatălui influenţează negativ dezvoltarea psihică a copilului, fiind lipsit de afecţiune, de siguranţă emoţională şi chiar fizică.

Este de menţionat că ne aflăm în faţa unei situaţii de excepţie, iniţiativa sesizării Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa aparţinând însăşi copilului, care, de altfel, şi în faţa instanţei de judecată şi-a exprimat dorinţa de a locui cu bunicii materni, refuzând confortul material asigurat de familia tatălui pentru un confort psihosocial pe care îl găseşte la bunicii materni.

În acest context, este cert că rămânerea copilului în mediul familial al tatălui ar fi contrară intereselor sale.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[25] Cerere pentru instituirea tutelei. Calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Legea nr. 272/2004, art. 39

Deciziei nr. III/ 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 272/2004 şi a Deciziei nr. III/ 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că tutela nu face parte din categoria măsurilor de protecţie specială.

Invocarea de către intimaţi a faptului că hotărârea instanţei de fond este supusă numai căii de atac a recursului, avea drept punct de plecare dispoziţiile art. 127 din lege, care statuează că „hotărârea de fond este definitivă şi executorie”.

Capitolul XI din Legea nr. 272/2004 prevede reguli speciale de procedură, iar din interpretarea normelor cuprinse în acesta, rezultă, în mod evident, că dispoziţiile art. 124-129 se referă exclusiv la măsurile de protecţie specială.

Că este aşa, reiese din trimiterea pe care art. 124 o face la măsurile de protecţie specială, precizând instanţa competentă să le soluţioneze, precum şi din art. 125 unde se menţionează şi procedura de soluţionare, sub aspectul audierii copilului, al citării părţilor, participării obligatorii a procurorului şi a fixării termenelor de judecată.

În condiţiile în care art. 129 prevede că dispoziţiile acestei legi referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă, printr-o interpretare logică, rezultă că acest text încheie seria articolelor care reglementează regulile de procedură doar pentru măsurile de protecţie specială, iar art. 126, 127 şi 128 (anterioare art. 129) care stabilesc ziua când se pronunţă hotărârile, calea de atac ce poate fi exercitată şi termenul în care poate fi formulată, vizează doar măsurile de protecţie specială, măsuri printre care nu se numără şi tutela.

Un alt argument care vine să susţină ideea că prevederile art. 124-129 se referă doar la măsurile de protecţie specială (din categoria cărora nu face parte şi tutela) se deduce nu numai din aşezarea textelor, ci şi din împrejurarea că, ulterior, în art. 130 şi art. 131, se face vorbire de „toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi”.

Prin urmare, atunci când legiuitorul a vrut să facă trimitere la toate cauzele care privesc aplicarea acestei legi, a menţionat expres acest lucru, iar câtă vreme, prevederile art. 124-129 vizează doar măsuri de protecţie specială, regulile de procedură stabilite în privinţa acestora reprezintă o situaţie de excepţie şi nu pot fi extinse, prin analogie, şi în cazul tutelei.

În atare împrejurare, sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă sub aspectul căii de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată de prima instanţă, aceasta fiind suspusă atât apelului, cât şi recursului,din moment ce nu există o reglementare specială care să prevadă în această materie numai recursul.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 372 din 1 februarie 2012.

Prin decizia civilă nr. 372 din 1 februarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţiile inadmisibilităţii şi a autorităţii de lucru judecat, a admis recursul formulat de pârâţii R.I. şi R.V. împotriva deciziei nr.1495 pronunţată la 15 noiembrie 2011 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta D.G.A.S.P.C.G., D.G.A.S.P.C.V., D.G.A.S..P.C.T., S.R., S.M., C.L.T.M. şi C.L.H, a casat decizia si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, ca instanţă de apel pentru următoarele considerente:

Principalul motiv al recursului formulat a vizat faptul că în mod greşit Tribunalul Prahova a soluţionat ca recurs calea de atac declarată împotriva sentinţei primei instanţe, situaţie în care, în opinia recurenţilor, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 1 C.pr.civilă.

Pe de altă parte, intimaţii au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi a autorităţii de lucru judecat, plecând de la ideea diametral opusă celei expuse anterior, şi anume faptul că, în speţă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată –instituirea tutelei- calea de atac ce putea fi exercitată era doar aceea a recursului, care în mod corect a fost soluţionată de Tribunalul Prahova, iar în acest context nu se mai putea formula un alt recurs împotriva hotărârii deja pronunţată în recurs.

Întrucât pentru a răspunde, atât excepţiilor invocate, cât şi motivelor de recurs, se impunea a fi lămurită o singură problemă, vizând calea de atac ce poate fi exercitată împotriva unei hotărâri privind instituirea tutelei, instanţa a răspuns susţinerilor părţilor pe baza unor considerente comune.

Conform art. 39 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi (aşa cum era cazul de faţă) are dreptul la protecţie alternativă, în alin. 2 al aceluiaşi text menţionându-se că protecţia prevăzută la alin.(1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege şi adopţia.

În articolele imediat următoare (40,41,42) se punctează situaţiile în care se instituie această măsură, instanţa competentă să o dispună şi modalitatea în care se realizează, dar şi persoanele care pot avea calitatea de tutore.

Pentru lămurirea exactă a regimului juridic al tutelei, s-a impus a se examina caracterul acestei măsuri. În acest sens, relevantă este decizia nr. III/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că în cazul cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei, competenţa materială de soluţionare a acesteia revine instanţei de drept comun, respectiv judecătoriei.

În cuprinsul acestei decizii s-a statuat , în urma examinării prevederilor Legii nr. 272/2004, că între măsurile de protecţie specială a copilului, reglementate de acest act normativ, nu se regăseşte şi aceea a tutelei, ci doar plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată, aşa cum sunt ele menţionate în art. 55. Prin urmare, tutela nu face parte din categoria măsurilor de protecţie specială.

Invocarea de către intimaţi a faptului că hotărârea instanţei de fond este supusă numai căii de atac a recursului, are drept punct de plecare dispoziţiile art. 127 din lege, care statuează că „hotărârea de fond este definitivă şi executorie”.

Capitolul XI din legea nr. 272/2004 prevede regulile speciale de procedură, iar din interpretarea normelor cuprinse în acesta, rezultă, în mod evident, că dispoziţiile art. 124-129 se referă exclusiv la măsurile de protecţie specială.

Că este aşa, reiese din trimiterea pe care art. 124 o face la măsurile de protecţie specială, precizând instanţa competentă să le soluţioneze, precum şi din art. 125 unde se menţionează şi procedura de soluţionare, sub aspectul audierii copilului, al citării părţilor, participării obligatorii a procurorului şi a fixării termenelor de judecată.

În condiţiile în care art. 129 prevede că dispoziţiile acestei legi referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă, printr-o interpretare logică, rezultă că acest text încheie seria articolelor care reglementează regulile de procedură doar pentru măsurile de protecţie specială, iar art. 126, 127 şi 128 (anterioare art. 129) care stabilesc ziua când se pronunţă hotărârile, calea de atac ce poate fi exercitată şi termenul în care poate fi formulată, vizează doar măsurile de protecţie specială, măsuri printre care nu se numără şi tutela.

Un alt argument care vine să susţină ideea că prevederile art. 124-129 se referă doar la măsurile de protecţie specială (din categoria cărora nu face parte şi tutela) se deduce nu numai din aşezarea textelor, ci şi din împrejurarea că, ulterior, în art. 130 şi art. 131, se face vorbire de „toate cauzele care privesc aplicarea prezentei legi”.

Prin urmare, atunci când legiuitorul a vrut să facă trimitere la toate cauzele care privesc aplicarea acestei legi, a menţionat expres acest lucru, iar câtă vreme, aşa cum s-a expus anterior, prevederile art. 124-129 vizează doar măsuri de protecţie specială, regulile de procedură stabilite în privinţa acestora reprezintă o situaţie de excepţie şi nu pot fi extinse, prin analogie, şi în cazul tutelei.

În atare împrejurare, sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă sub aspectul căii de atac de care este susceptibilă hotărârea pronunţată de prima instanţă, aceasta fiind suspusă atât apelului, cât şi recursului, atâta vreme cât nu există o reglementare specială care să prevadă în această materie numai recursul.

În virtutea rolului activ, reglementat art. 129 C.pr.civilă, instanţa are obligaţia ca, din oficiu, să procedeze la calificarea corectă a căii de atac ce se exercită împotriva unei hotărâri, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile legale incidente cauzei.

În condiţiile în care, în speţa de faţă, potrivit argumentelor expuse în precedent, hotărârea în materia tutelei este susceptibilă, atât de apel, cât şi de recurs, rezultă că în mod greşit Tribunalul Prahova a soluţionat ca recurs calea de atac declarată împotriva hotărârii judecătoriei, deşi avea obligaţia (indiferent de menţionarea căii de atac indicată în dispozitivul sentinţei şi de denumirea pe care i-a dat-o partea ce a exercitat-o) de a proceda la calificarea acesteia ca apel şi de a o soluţiona în consecinţă.

În materia procesuală inadmisibilitatea este sancţiunea care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe altă cale procesuală, fiind prin urmare o cauză de respingere a cererii prin care aceasta se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.

Din moment ce tribunalul trebuia să soluţioneze pricina ca instanţă de apel, Curtea a apreciat că nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii prezentului recurs invocată de intimaţi şi a respins-o.

Pe de altă parte, susţinerile intimaţilor potrivit cărora recursul ar fi inadmisibil, chiar dacă s-a făcut o calificare greşită a căii de atac de către tribunal, au fost înlăturate, întrucât, pe de o parte, contraveneau normelor de interpretare a dispoziţiilor legale, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 14/2009 (invocată de aceştia în susţinerea punctului lor de vedere) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 299 C.pr.civilă, referitoare la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunţată de tribunal în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greşite calificări a căii de atac exercitate de parte, tocmai pe considerentul că nu există o practică neunitară a instanţelor sub acest aspect, deciziile anexate recursului în interesul legii (a căror soluţie a fost însuşită şi de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fiind în sensul admiterii recursului împotriva unei decizii a tribunalului prin care calea de atac a fost greşit calificată ca fiind recurs.

Totodată, a fost respinsă şi excepţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere argumentele expuse anterior, precum şi faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 166 C.pr.civilă şi art. 1201 Cod civil.

În raport de toate aceste considerente instanţa a apreciat că Tribunalul Prahova calificând greşit calea de atac exercitată de pârâţi ca recurs, în loc de apel, a soluţionat cauza în complet nelegal constituit, încălcând astfel normele imperative privind compunerea instanţei.

O atare situaţie, a determinat incidenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civilă, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, Curtea a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza tribunalului pentru a proceda la soluţionarea acestuia ca instanţă de apel.

(Judecător Veronica Grozescu)

[26] Contestaţie în anulare formulată după depăşirea termenului prevăzut de lege. Invocarea dreptului de acces la justiţie pentru admiterea cererii de repunere în termen.

Cod procedură civilă, art. 319 alin.2

Potrivit art. 319 alin.2 C.pr.civilă, în cazul hotărârilor care nu sunt susceptibile de executare contestaţia se poate introduce în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când a rămas irevocabilă.

Dovada momentului la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre poate fi făcută prin orice mijloace de probă, atât de către acesta, cât şi de către intimat .În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat că în ipoteza în care împotriva aceleiaşi decizii contestatorul a mai formulat anterior o altă contestaţie, o atare împrejurare reprezintă dovada deplină a datei la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare o solicită.

Raportat la data de 10 august 2011 ca fiind data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei de recurs, promovarea unei alte contestaţii în anulare la 1 noiembrie 2011 apare ca fiind realizată peste termenul legal, motiv pentru care excepţia tardivităţii a fost admisă.

În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea cererii de repunere în termen, a dreptului de acces la justiţie, consacrat de CEDO şi Constituţia României, instanţa a reţinut că în cauza Botten împotriva Norvegiei CEDO a reamintit că modalitatea de aplicare a art. 6 în ceea ce priveşte noţiunea de proces echitabil şi prin urmare dreptul de acces la instanţă, depinde de caracteristicile procedurii interne şi de rolul cuvenit instanţelor în ordinea juridică internă, urmând să se ţină seama de natura situaţiei, de competenţa instanţelor, de modul în care interesele reclamantului au fost expuse şi prezentate în faţa instanţei şi, în special, de natura problemei pe care acesta a trebuit să le soluţioneze.

Din moment ce contestatorul a beneficiat de o judecată în primă instanţă şi în recurs, în ceea ce priveşte problemele deduse judecăţii, dar şi de o examinare a solicitărilor sale în cadrul căii extraordinare a contestaţiei în anulare, având totodată posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de actele şi lucrările aflate la dosarul cauzei, nu se poate susţine că prin respingerea cererii de repunere în termen i se încalcă accesul la justiţie.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 48 din 11 ianuarie 2012.

Prin decizia civilă nr. 48 din 11 ianuarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de repunere în termen formulată de contestatorul M.R.A., a admis excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare şi a respins contestaţia în anulare a deciziei civile nr. 468 din 8 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti formulată de contestatorul M.R.A., în contradictoriu cu intimaţii M.T. şi S.T. prin M.F.P.- D.G.F.P.D., ca tardiv introdusă.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că prin decizia nr. 468/08.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (decizie atacată pe calea prezentei contestaţii), s-a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul S.R.- M.F.P. - DGFP Dâmboviţa împotriva sentinţei civile nr. 496/24 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi s-a admis recursul declarat de pârâtul M.T.- prin primar, dispunându-se, modificarea în tot a sentinţei mai sus-menţionate, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.

În baza aceleiaşi hotărâri a fost respins, ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.R.A., expunându-se în considerente argumentele pentru care în opinia instanţei s-a impus pronunţarea soluţiei respective.

Analizând dispozitivul acestei decizii, rezultă că este vorba de o hotărâre nesusceptibilă de executare silită, iar potrivit art. 319 alin.2 C.pr.civilă, în cazul unor asemenea hotărâri contestaţia se poate introduce în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când a rămas irevocabilă.

Din conţinutul textului de lege mai sus menţionat, rezultă că, în această ipoteză, termenul de exercitare a contestaţiei este de 15 zile şi curge de la momentul la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, însă acest termen trebuie să se situeze până la împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Nerespectarea termenului pentru declararea contestaţiei determină decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, respectiv stinge dreptul nevalorificat în termenul prevăzut de lege.

Conform art. 103 C.pr.civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În alineatul 2 se stipulează că în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Acest text de lege reglementează nu numai sancţiunea decăderii, ci şi o repunere în termen suis generis, respectiv în condiţii restrictive. Sub acest din urmă aspect, s-a subliniat că existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa părţii nu constituie singura condiţie pentru a se acorda beneficiul repunerii in termen, ci este necesar ca împrejurarea respectivă să intervină înlăuntrul termenului legal.

În cauză, se susţine de către contestator că, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în recurs nu i-a fost comunicată la domiciliul ales, la momentul formulării primei contestaţii în anulare nu a putut proceda la motivarea sa, întrucât nu cunoştea conţinutul hotărârii atacate. Având în vedere că abia la data de 24 octombrie 2011 a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii de recurs, când, după plata taxei de timbru, i s-a eliberat o copie de către grefa Curţii de Apel Ploieşti, contestatorul a apreciat că abia de la acea dată curge termenul contestaţiei, iar formularea acţiunii la 1 noiembrie 2011 s-a realizat în termenul legal.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că la data de 9 iunie 2011 s-a redactat decizia nr. 468/08.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în faza procesuală a recursului, iar în condiţiile în care era vorba de o hotărâre irevocabilă, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la momentul respectiv, nu se dispunea comunicarea sa părţilor din proces.

Cert este că împotriva acestei decizii s-a formulat de către M.R.A. la data de 17.06.2011, o primă contestaţie în anulare motivată pe scurt şi după ce la 27 iulie 2011, s-a acordat acestuia un prim termen pentru lipsă de apărare , la data de 10 august 2011 s-a procedat la judecarea pricinii, prin decizia civilă nr.543/10.08.2011 dispunându-se respingerea excepţiei inadmisibilităţii, precum şi respingerea contestaţiei ca nefondată pe considerentul că „ în raport de textele legale invocate de contestator se constată că nu se verifică în speţă niciunul din cazurile limitativ înscrise în lege”.

Lecturând practicaua deciziei pronunţată 10.08.2011, a rezultat că urmare a respingerii unei noi cereri pentru lipsă de apărare formulată de apărătorul contestatorului, dosarul a fost lăsat la a doua strigare , iar la momentul când aceasta a pus concluzii pe fondul cauzei a învederat că invocă dispoziţiile art.317 şi 318 teza II C.pr.civilă, precizând că nu are cunoştinţă de motivarea deciziei de recurs.

Dovada momentului la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre poate fi făcută prin orice mijloace de probă, atât de către acesta, cât şi de către intimat.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a statuat că în ipoteza în care împotriva aceleiaşi decizii contestatorul a mai formulat anterior o altă contestaţie, o atare împrejurare reprezintă dovada deplină a datei la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare o solicită.

Din moment ce hotărârea instanţei de recurs era motivată înainte de promovarea primei contestaţii în anulare, dosarul de recurs se afla ataşat la dosarul având ca obiect contestaţia în anulare la termenul din 10 august 2011, când s-a soluţionat prima contestaţie în anulare, având în vedere argumentele expuse anterior, este evident că la această dată-10 august 2011, contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea atacată şi, prin urmare, termenul de 15 zile reglementat de art. 319 alin. 2 C.pr.civilă, curge de la acest moment.

Raportat la data de 10 august 2011 ca fiind data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei de recurs, promovarea prezentei căi de atac la 1 noiembrie 2011 apare ca fiind realizată peste termenul legal, motiv pentru care excepţia tardivităţii urmează a fi admisă.

Susţinerile contestatorului în sensul că ar fi luat cunoştinţă de conţinutul deciziei de recurs la 24 octombrie 2011 (când a solicitat grefei instanţei o copie de pe această hotărâre) nu au putut fi primite, având în vedere considerentele prezentate mai sus, dar şi împrejurarea că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă că la data de 24 octombrie 2010 contestatorul ar fi formulat o cerere de eliberare a unei copii de pe decizia nr. 468/08.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea cererii de repunere în termen, a dreptului său de acces la justiţie, consacrat de CEDO şi Constituţia României, instanţa a reţinut că în cauza Botten împotriva Norvegiei CEDO a reamintit că modalitatea de aplicare a art. 6 în ceea ce priveşte noţiunea de proces echitabil şi prin urmare dreptul de acces la instanţă, depinde de caracteristicile procedurii interne şi de rolul cuvenit instanţelor în ordinea juridică internă, urmând să se ţină seama de natura situaţiei, de competenţa instanţelor, de modul în care interesele reclamantului au fost expuse şi prezentate în faţa instanţei şi, în special, de natura problemei pe care acesta a trebuit să le soluţioneze.

Din moment ce contestatorul a beneficiat de o judecată în primă instanţă şi în recurs, în ceea ce priveşte problemele deduse judecăţii, dar şi de o examinare a solicitărilor sale în cadrul căii extraordinare a contestaţiei în anulare, având totodată posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de actele şi lucrările aflate la dosarul cauzei, nu se poate susţine că prin respingerea prezentei cereri de repunere în termen i se încalcă accesul la justiţie.

Câtă vreme s-a făcut dovada datei la care contestatul a luat cunoştinţă de hotărârea atacată, iar acesta, potrivit art. 103 C.pr.civilă, nu a probat existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa sa, care l-a împiedicat să formuleze prezenta contestaţie in termenul legal, solicitarea sa privind repunerea în termen de declarare a contestaţiei a fost respinsă.

În raport de argumentele prezentate, în baza art. 103 C.pr.civilă, instanţa a respins cererea de repunere în termen, iar în temeiul art. 137 C.pr.civilă coroborat cu art. 319 alin. 2 C.pr.civilă, a admis excepţia tardivităţii şi a respins, ca tardivă, contestaţia formulată.

(Judecător Veronica Grozescu)

[27] Încetarea contractului de muncă în baza art. 65 din Codul muncii. Condiţii care trebuie să fie îndeplinite atunci când se dispune o atare măsură.

Codul muncii, art. 65

Potrivit art. 65 din Codul muncii (în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere şi atacării acesteia în instanţă) angajatorul poate dispune concedierea salariatului pentru motive care nu ţin de persoana acestuia, ca urmare a desfiinţării locului său de muncă, desfiinţare care trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecţia acelor posturi pe care le desfiinţează în cazul în care apreciază că o atare măsură este de natură să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii sale, acesta fiind liber să gestioneze politica de personal in direcţiile pe care le consideră oportune.

Prin urmare, singurul îndreptăţit să decidă în ceea ce priveşte modificarea structurii sale interne şi a măsurilor de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în activitate, este angajatorul, iar cenzurii instanţei este supusă numai legalitatea măsurii concedierii, nu şi oportunitatea acesteia.

În condiţiile în care la nivelul angajatorului a avut loc în anul 2010 o reorganizare a departamentului în care îşi desfăşura activitatea recurenta, hotărâtă de societate în scopul de a-şi păstra competitivitatea şi de a reduce pierderile financiare, nu înseamnă că desfiinţarea postului său de muncă nu a avut o cauză reală şi serioasă, fiind lipsit de relevanţă faptul că în urmă cu un an societatea avusese profit în activitate.

Pe de altă parte câtă vreme postul contestatoarei nu se mai regăseşte în organigrama societăţii în lunile ulterioare încetării raportului său de muncă, fiind suprimat din structura angajatorului şi, totodată, nu s-a probat împrejurarea că acelaşi post ar fi fost reînfiinţat, rezultă că desfiinţarea lui a fost efectivă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1008 din 14 martie 2012.

Prin decizia civilă nr. 1008 din 14 martie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de

contestatoarea N.I.S. împotriva sentinţei civile nr.2390 pronunţată la 19 octombrie 2011 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata S.C.K.R.S.C.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că nemulţumirea exprimată de reclamantă prin calea de atac promovată vizează împrejurarea că desfiinţarea locului său de muncă nu a fost efectivă şi nu a avut la bază o cauză serioasă şi reală, în conformitate cu art. 65 alin. 2 din Codul muncii.

În scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, Codul Muncii prevede numeroase garanţii menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, iar printre acestea, se numără stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului sau pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii, salariatul putând contesta în justiţie legalitatea şi temeinicia motivelor concedierii.

Potrivit art. 65 din Codul muncii (în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere şi atacării acesteia în instanţă) angajatorul poate dispune concedierea salariatului pentru motive care nu ţin de persoana acestuia, ca urmare a desfiinţării locului său de muncă, desfiinţare care trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Prin decizia nr. 2254/14.06.2010 a încetat contractul de muncă al contestatoarei, în temeiul art. 65 alin. 1 din CM, iar în cuprinsul acesteia s-a menţionat că s-a desfiinţat postul de asistent manager în cadrul Departamentului Logistică cauzat de reorganizarea acestui departament, ca urmare a fluctuaţiilor pieţei şi scăderii vânzărilor, în contextul crizei generale apărută la finele anului 2008, nevoia unităţii de a-şi păstra competitivitatea şi de a reduce pierderile financiare şi faptul că departamentul Logistică urma a fi reorganizat pentru a răspunde nevoilor nou apărute.

Deşi se susţine de către contestatoare că rezultatele financiare ale societăţii în cursul anului 2009 au fost unele foarte bune, care i-au permis realizarea unui profit substanţial, iar în acest context rezultă că desfiinţarea locului său de muncă nu a avut o cauză reală şi serioasă apărările sale nu pot fi primite.

Angajatorul, fiind un agent economic cu capital privat, are posibilitatea să-şi organizeze activitatea în conformitate cu cerinţele unei funcţionări eficiente, iar în raport cu aceasta, să dimensioneze numărul de personal angajat pe diferite posturi pentru nevoile sale reale.

Legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecţia acelor posturi pe care le desfiinţează în cazul în care apreciază că o atare măsură este de natură să conducă la o mai bună desfăşurare a activităţii sale, acesta fiind liber să gestioneze politica de personal in direcţiile pe care le consideră oportune.

Prin urmare, singurul îndreptăţit să decidă în ceea ce priveşte modificarea structurii sale interne şi a măsurilor de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în activitate, este angajatorul, iar cenzurii instanţei este supusă numai legalitatea măsurii concedierii, nu şi oportunitatea acesteia.

În condiţiile în care la nivelul angajatorului a avut loc în anul 2010 o reorganizare a departamentului în care îşi desfăşura activitatea recurenta, hotărâtă de societate în scopul de a-şi păstra competitivitatea şi de a reduce pierderile financiare, nu înseamnă că desfiinţarea postului de muncă al contestatoarei nu a avut o cauză reală şi serioasă, fiind lipsit de relevanţă faptul că în urmă cu un an societatea avusese profit în activitate. În acest context, raportat la considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu pot fi primite criticile recurentei.

O altă nemulţumire a vizat împrejurarea că desfiinţarea postului nu a fost efectivă.

Este de necontestat că anterior emiterii deciziei atacate pe calea prezentei acţiuni societatea angajatoare a emis o altă decizie, cu nr. 2212/7.06.2010, având un conţinut identic cu cea de faţă, care nu a fost comunicată contestatoarei, precum şi o convenţie de încetare a contractului de muncă în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, convenţie care nu şi-a produs efecte, întrucât nu a fost semnată de contestatoare.

Existenţa acestor două înscrisuri nu denotă împrejurarea că desfiinţarea postului ocupat de contestatoare nu a fost efectivă.

Din înscrisurile existente la dosar, reiese că în cadrul societăţii intimate, contestatoarea a ocupat funcţia de asistent manager în cadrul Departamentului Logistică, superiorul ei direct fiind Directorul Naţional Logistică. Dacă în Organigrama Centrului Logistică K.P. la data de 1.06.2010 figura funcţia de Director Naţional Logistică, ocupată de domnul S.K. (al cărui asistent manager era recurenta) urmată de funcţia de Director Logistică, în lunile următoare, aşa cum reiese din organigramele societăţii, respectiv la 1.07.2010 , 1.09.2010 şi 1.10.2010 funcţia de Director Naţional Logistică şi de asistent manager al acestuia, nu mai figurau.

De altfel, adeverinţa nr. 3290/19.01.2011 emisă de intimată confirmă faptul că domnului S.K., care a ocupat funcţia de director naţional logistică la K.R., începând cu 1.06.2009, ca urmare a detaşării sale de la K.G., i-a încetat detaşarea la data de 20.05.2010, ca urmare a necesităţii optimizării rezultatelor financiare ale societăţii, iar o atare situaţie a impus şi reorganizarea departamentului logistică.

Aspectele manageriale ce pot determina reducerea unor posturi din structura de personal pot fi din cele mai diverse, întrucât activitatea unui agent economic trebuie permanent eficientizată, fie global, fie în privinţa anumitor sectoare şi diviziuni, indiferent de rezultatele financiare înregistrate.

În condiţiile în care postul contestatoarei nu se mai regăseşte în organigrama societăţii în lunile ulterioare încetării raportului său de muncă, fiind suprimat din structura angajatorului şi, totodată, nu s-a probat împrejurarea că acelaşi post ar fi fost reînfiinţat, rezultă că desfiinţarea postului acesteia a fost efectivă.

Împrejurarea că în cursul lunii septembrie 2010 ar fi fost dat un anunţ de societatea angajatoare, pentru recrutarea unui asistent manager Administraţie, nu înseamnă că desfiinţarea postului contestatoarei nu a fost efectivă, din moment ce anunţul privea un alt departament decât cel unde lucrase contestatoarea (administrativ, şi nu logistică) şi, totodată, nu s-a făcut dovada că anunţul respectiv s-a concretizat prin ocuparea postului de către o altă persoană.

Pe de altă, preluarea atribuţiilor postului desfiinţat de către persoanele care au rămas, nu fac dovada menţinerii vechiului loc de muncă, ci reprezintă un mecanism de eficientizare a muncii.

Având în vedere faptul că din probele administrate a rezultat, fără dubiu, că, în speţă, desfiinţarea postului contestatoarei a fost efectivă şi nu s-a făcut în scopul înlăturării acesteia, instanţa a considerat că nu pot fi primite criticile recurentei sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, motiv pentru care în baza art. 312 C.pr.civilă, a respins recursul formulat, ca nefondat.

(Judecător Veronica Grozescu)

[28] Concediere colectivă. Contract colectiv de muncă. Criterii privind concedierea stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Codul Muncii, art.55 lit.c), art.58, art.59, art.60(1), art.65 alin.1, art.68

Este obligatorie respectarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate in situatia concedierii colective,criterii inserate in decizia de incetare a contractului individual de munca conform clauzelor CCM la nivel de unitate.Angajatorul are obligatia de a face dovada respectarii acestor criterii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 995 din 13 martie 2012.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr.4599/120/2011 din 21.07.2011 reclamanta Federaţia Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România, în numele salariatului V. F., în contradictoriu cu CNFC CFR SA Bucureşti, a solicitat anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă nr.RU/2/1217 din 27.06.2011 ca fiind nelegală şi netemeinică, repunerea salariatului în situaţia anterioară emiterii deciziei, anume reintegrarea în funcţia de lăcătuş montator agregate energetice şi de transport, cu obligarea intimatei la despăgubiri echivalente drepturilor salariale cuvenite şi neîncasate actualizate cu rata inflaţiei şi la plata cheltuielilor de judecată.

A apreciat reclamanta că desfacerea contractului de muncă al membrului său de sindicat este abuzivă şi netemeinică întrucât s-a aplicat cu încălcarea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă în vigoare – sindicatul nu a fost invitat să participe la şedinţele Consiliului de administraţie pentru elaborarea programului de reorganizare şi restructurare a companiei, program care nu conţine motive obiective şi cauze reale de desfiinţare a unor funcţii şi posturi.

In fine, a arătat că pârâta nu a motivat în decizia contestată în baza căror analize a constatat că sunt cauze concrete şi reale de concediere, ce criterii de disponibilizare obiectiv legale a avut pentru fiecare salariat concediat.

Pârâta a formulat întâmpinare apreciind ca legală şi temeinică soluţia pe care a luat-o, deoarece concedierile colective au fost generate de aplicarea măsurilor cuprinse în programul de restructurare şi redresare economico-financiară a CN CFR SA pentru anul 2011 conform recomandărilor Ministerului Transportului şi Infrastructurii; programul de restructurare a fost adoptat şi aplicat conform prevederilor legale (reprezentanţii salariaţilor au discutat cu administraţia pârâtei despre concedieri conform procesului verbal încheiat cu ocazia acelor întâlniri; s-a comunicat reclamantei intenţia de concediere cât şi toate informaţiile relevante, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art.69 al.1 din Codul muncii şi art.61 din CCM din 2011-2012).

In concret, s-a precizat că postul de lăcătuş montator pe care salariatul a fost angajat a fost desfiinţat urmare programului de restructurare. De asemenea, în cadrul companiei nu există posturi de muncitor necalificat sau posturi conforme pregătirii salariatului (electromecanic) şi nici nu există personal care să îndeplinească condiţii de vârstă standard şi stagiu de cotizare, care să fi fost pensionat şi să cumuleze mai multe funcţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2139 din data de 24.10.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis contestaţia formulată de către V. F., s-a anulat decizia nr.RU.2/1217/27.06.2011 emisă de către pârâtă şi s-a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară emiterii deciziei atacate, în sensul reintegrării sale pe funcţia ocupată anterior.

De asemenea, a fost obligată pârâta CNFC CFR SA Bucureşti către contestator la plata drepturilor salariale, începând cu data emiterii deciziei atacate (27.06.2011) până la data reintegrării efective, actualizată cu rata inflaţiei.

S-a apreciat că decizia nr. RU/2/1217/27.06.2011 emisă de pârâtă şi prin care începând cu data de 28.07.2011 a încetat contractul colectiv de muncă nr. RU/5/33/16.04.2007 al salariatului V.F, având funcţia de lăcătuş montator agregate energetice şi de transport în cadrul diviziei linii – secţia specială exploatare material rulant din cadrul societăţii pârâte, este nefondată.

Astfel, decizia de concediere a fost emisă de pârâtă cu încălcarea prevederilor art.69 al.2 şi 3 din Codul muncii, republicat, referitoare la criterii obiective de selecţie a personalului ce urmează a fi disponibilizat ca urmare a restructurării societăţii pârâte, întrucât desfiinţarea locului de muncă din program nu a vizat funcţii sau posturi unicat, ci mai multe locuri de muncă ocupate de salariaţii care exercită meserii identice.

Din actele depuse de părţi la dosar a rezultat că în societatea pârâtă au rămas posturi de lăcătuş montator identice cu cel pe care a lucrat contestatorul, astfel că se impunea ca pârâta să selecteze personalul disponibilizat pe criterii efectiv obiective.

S-a constatat că societatea pârâtă nu a avut în vedere primul criteriu obiectiv prevăzut de dispoziţiile art.69 al.3 din Codul muncii urmat de celelalte criterii prevăzute de dispoziţiile art.62 alin.2 lit.d, art.61 alin.8 şi 9 din contractul colectiv de muncă pe 2011-2012, mai mult, deşi decizia contestată enumeră – dar numai formal – toate criteriile de disponibilizare, nu arată în mod precis care sunt acele criterii aplicabile salariatului.

Desfacerea contractului de muncă al acestei persoane, prin concediere colectivă, este nelegală şi netemeinică şi sub aspectul nerespectării criteriilor sociale de concediere prevăzute în contractul colectiv de muncă 2011-2012, V. F. fiind un salariat divorţat şi obligat la plata unei pensii lunare de întreţinere de 300 lei lunar în favoarea minorei în vârstă de 14 ani.

In consecinţă, s-a constatat că, atâta timp cât în societatea pârâtă nu s-au desfiinţat toate posturile de lăcătuş montator, similar aceluia pe care a lucrat şi salariatul, atâta timp cât situaţia lui socială mai sus arătată impunea o analiză obiectivă a criteriilor de disponibilizare colectivă, s-a constatat în baza art.68, 69 din Codul muncii şi ale 61 din contractul colectiv de muncă 2011-2012 că acţiunea formulată de reclamantă este fondată, fiind admisă, anulată decizia de concediere şi s-a dispus reintegrarea contestatorului salariat pe funcţia ocupată anterior concedierii cu plata drepturilor salariale cuvenite şi de care a fost lipsit.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta,aceasta susţinand că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că desfiinţarea locului de muncă al salariatului s-a făcut cu încălcarea art. 69 alin 2 si 3 din Codul muncii, întrucât din probatoriul administrat a rezultat că prevederile legale invocate de instanţă în motivarea hotărârii atacate, au fost respectate.

Susţine recurenta că prevederile art.69 alin.(1) din Codul Muncii, republicat, art. 61 din CCM 2011/2012, au fost ,de asemenea, respectate.

Recurenta invocă prevederile art. 69 alin 3 din Codul muncii, potrivit cărora: „Criteriile prevăzute la alin. (2) lit. d) se aplică pentru departajarea salariaţilor după evaluarea realizării obiectivelor de performanţă” care, în opinia sa, au fost respectate.

Învederează că fostul salariat are ca studii şcoala profesională, specializare electromecanic şi în cadrul companiei nu există posturi conform pregătirii pe care o are şi de asemenea, nu există nici posturi de muncitor necalificat.

Arată că salariatul a fost concediat în urma departajării care s-a făcut funcţie de criteriile prevăzute de lege, în urma căreia conducerea subunităţii în care îşi desfăşoară activitatea a stabilit că fostul salariat, divorţat, tatăl unui copil minor dat spre îngrijire fostei soţii, având un comportament recalcitrant, angajat la CFR după ce fostul angajator SELC Basarab i-a desfăcut contractul de muncă disciplinar, să fie trecut pe lista salariaţilor care urmau să fie concediaţi.

Mai arată recurenta că în posturile existente în schema organizatorică a subunităţii în care fostul salariat şi-a desfăşurat activitatea, au fost păstraţi doi salariaţi care au pregătire corespunzătoare, au vechime mai mare în muncă la CFR şi în subunitate şi implicit mai multă experienţă, nu au abateri disciplinare, au spirit de echipă, sunt disciplinaţi şi nu în ultimul rând, au copii minori în întreţinere.

Consideră, că susţinerile reclamantei FS.T.F.R sunt cu atât mai mult neîntemeiate cu cât în cadrul C.N. CF „ CFR" SA - SRCF Bucureşti nu există personal care să îndeplinească condiţiile de vârsta standard şi stagiu de cotizare care să nu fi fost pensionat şi că nu există personal care să cumuleze mai multe funcţii.

De asemenea, menţionează că prevederile art. 61 alin 9 din CCM 2011/2012, pe care reclamanta susţine că le-ar fi încălcat, se aplică doar în cazul în care ambele posturi ale salariaţilor căsătoriţi, respectiv soţ si soţie, sunt supuse restructurării, nicidecum pentru orice posturi din cadrul companiei.

Examinând sentinţa atacată, Curtea a constatat că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Prin decizia nr. RU2/1217/27.06.2011 emisă de Directorul Sucursalei Regionala CF Bucureşti, contestatorului-intimat i-a încetat contract individual de muncă nr. RU 5/33/16.04.2007,acesta deţinând funcţia de lăcătuş montator agregate energetice şi de transport în cadrul Sucursalei Regionala CF Bucureşti-Divizia Linii-Secţia Specială Exploatare Material Rulant, contract de muncă încetat în temeiul art. 55 lit.c)., art. 58 coroborat cu art.65 alin.1 şi art. 68 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului.

În cuprinsul deciziei sunt enumerate criteriile de stabilire a ordinii de prioritate care s-au avut în vedere la concediere, respectiv cele prevăzute de art. 61 (8) şi 61(9) din CCM al CNCF „ CFR” SA pe anul 2011-2012 cu aplicarea art. 59 şi 60(1) din Codul muncii republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub aspectul respectării criteriilor de disponibilizare în cazul intimatului-contestator Curtea a reţinut următoarele:

Recurenta susţine, în primul rând că intimatul are ca studii, şcoala profesională-specializare electromecanic, iar în cadrul companiei nu există posturi conform pregătirii. În continuare, arată aceasta că intimatul-contestator este divorţat, tatăl unui copil minor aflat în întreţinerea fostei soţii, a avut un comportament recalcitrant, fiind angajat la CFR după desfacerea disciplinară a contractului de muncă de către fostul angajator SELC Basarab. În schimb, au fost păstraţi în schema organizatorică a subunităţii, doi salariaţi cu pregătire corespunzătoare, vechime mai mare la CFR, mai multă experienţă şi fără abateri disciplinare, cu copii minori în întreţinere.

Din fişele de evaluare a performanţelor profesionale ale intimatului şi a celorlalţi doi salariaţi, cu funcţii identice, păstraţi de recurentă rezultă că la evaluarea din 15.06.2011 contestatorul a primit nota finală 4,1, numitul M .R. nota finală 4, iar numitul I. G., nota finală 4,3.

Prin urmare, raportându-se la acest criteriu de disponibilizare, Curtea a reţinut, pe de o parte, că acesta nu se regăseşte printre cele invocate în decizia de încetare a contractului individual de muncă, contestată în cauză, respectiv cele prevăzute de art. 61(8) şi 61 (9) din CCM pe anul 2011-2012.Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care ar fi apreciat drept criteriu valabil din punct de vedere al performanţelor profesionale constată că intimatul-contestator se situa între primii doi angajaţi cu aceeaşi funcţie astfel încât nu se impunea concedierea sa. În plus, existenţa unei eventuale abateri disciplinare anterioare, ce ar fi determinat desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă la o altă societate, nu este dovedită şi nu reprezintă de altminteri, un criteriu de disponibilizare, potrivit contractului colectiv de muncă pe anii 2011-2012.

În ce priveşte criteriile de disponibilizare prevăzute de art. 61 alin.8 din CCM 2011-2012, acestea nu sunt aplicabile intimatului care nu se află niciuna din situaţiile invocate de acest articol.

Referitor la aplicarea şi incidenţa în cauză a art.61 alin.9 din CCM 2011-2012 astfel cum a fost invocat în decizia contestată, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 61 alin.9 lit.b)., la luarea măsurii desfacerii contractelor individuale de muncă va fi avut în vedere drept criteriu minimal, ca măsură să afecteze mai întâi, persoanele care nu au copii în întreţinere, iar potrivit lit.c). a aceluiaşi articol, măsura să afecteze în ultimul rând pe femeile care au în îngrijire copii, bărbaţi văduvi sau divorţaţi, care au în îngrijire copii, pe întreţinătorii unici de familie, precum şi pe salariaţii, bărbaţi sau femei, care mai au cel mult trei ani până la pensionare la cererea lor.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, potrivit sentinţei civile nr. 289/10.02.2009 a Judecătoriei Răcari, contestatorul-intimat este obligat la plata unei pensii de întreţinere în sumă de 300 lei lunar pentru minora rezultată dintr-o căsătorie a acestuia, neputându-se, deci, aprecia că acesta nu are obligaţii pecuniare faţă de un minor, întrucât obligaţia de plată lunară a unei pensii de întreţinere reprezintă, în fapt, obligaţia de a contribui la întreţinerea unui minor.

Pe de altă parte, susţinerile recurentei în sensul că şi ceilalţi doi salariaţi, păstraţi în funcţii identice cu a contestatorului au copii minori în întreţinere, nu au fost dovedite, iar în situaţia în care aceste afirmaţii ar fi conforme cu realitatea, incidente în cauză sunt disp. art. 61 alin.11 din CCM 2011-2012 care stipulează că în ipoteza în care două sau mai multe persoane salariate sunt în aceeaşi situaţie, disponibilizarea se va face cu consultarea sindicatelor.

Ori, recurenta nu a făcut dovada faptului că la situaţii egale s-a procedat la consultarea sindicatelor, punctual, cu referire la fiecare din cei trei salariaţi.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod pr.civilă a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Iuliana Lucăcel)

[29] Incadrarea în grupe de munca.Reglementare.Procedura.Probe.

Ordinul nr.50/1990, art. 1

Decretul nr.247/1977, art.2 alin.2 lit.a

Simpla existenţă a condiţiilor grele de muncă într-un sector de activitate nu este un motiv pentru acordarea automată a grupei I de muncă, ci pentru aceasta trebuie urmată procedura prevăzută de Ordinul nr.50/1990.

Grupele de muncă nu pot fi acordate pentru orice funcţie, prin adăugare la cele expres prevăzute în anexele Ordinului nr.50/1990 care a suferit în timp completări şi modificări.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 770 din 28 februarie 2012.

Prin acţiunea civilă înregistrata sub nr. 4238/105/2010, reclamanţii V. V., P. C. şi V. G. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi U.M. 01934 B., solicitând instantei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că în perioadele menţionate expres în acţiune au lucrat efectiv, în procent de 100 %, din programul de lucru, în locuri de muncă, în condiţii care se încadrează în grupa a-I-a de muncă şi obligarea pârâtei la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că în perioadele menţionate în acţiune au avut calitatea de salariaţi în cadrul pârâtei, îndeplinind diferite funcţii şi au lucrat efectiv 100 % din program în secţii cuprinse în grupa a-I-a de muncă, deoarece în secţiile în care au lucrat se foloseau materii prime care prin prelucrare emanau substanţe radioactive, noxe şi gaze toxice, fiindu-le aplicabile prevederile art. 1 din HG nr. 559/1990 şi ale Ordinului nr. 50/1990 emis de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii întrucât reclamanţii nu se încadrează în grupa de muncă solicitată.

În cauză s-au administrat proba cu acte şi proba cu expertiză specialitatea salarizare –normare.

Prin sentinţa civilă nr. 2447, Tribunalul Prahova a admis, în parte, acţiunea precizată şi a constatat că reclamanţii beneficiaza de grupa a I-a de muncă, în procent de 100% în perioadele menţionate expres în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expertul specialitatea salarizare-normare, parte integrantă din prezenta sentinţă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii formulată de reclamanţi privind rectificarea carnetelor de muncă.

Tribunalul a reţinut că potrivit raportului de expertiza efectuat în cauză de expertul specialitatea salarizare-normare, cărţilor de muncă existente la dosar, proceselor verbale, extraselor, reclamanţii, având diferite funcţii în cadrul pârâtului, şi-au desfaşurat activitatea în perioadele menţionate expres în cuprinsul raportului de expertiză în mediu toxic, în condiţii dăunătoare, grele, vătămătoare, periculoase pentru organismul uman, încadrându-se în categoria activităţilor reglementate de Ordinul nr. 50/1990, Legea nr. 226/2006 şi Ordinul nr. 572/2006, ceea ce înseamnă că au lucrat efectiv în locuri de muncă care se încadrează în grupa a I-a de muncă, în procent de 100 %.

Potrivit Ordinului 50/1990 „ beneficiază de încadrarea în grupele I şi II, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului personalului care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştrii, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele 1 şi 2”.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 226/2006, Ordinul nr. 572/2006, stipulează că sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care potrivit legii sunt încadrate în condiţii speciale.

Aşadar, din analiza probelor administrate în cauză, reiese că instalaţiile, locurile de muncă unde au lucrat reclamanţii sunt cuprinse în anexa la H.G. nr. 559/1990, art. 1 şi respectiv pct.13 din H.G. nr. 456/1990, art. 1 pct. 21, precum şi în categoria situaţiilor reglementate de Legea nr. 226/2006, Ordinul nr. 572/2006, ceea ce înseamnă că în perioadele menţionate expres în cuprinsul raportului de expertiză au lucrat efectiv în locuri de muncă care se încadrează în grupa a-I-a de muncă, în procent de 100 % din programul de lucru.

Apărările pârâtei, în sensul că reclamantii nu ar beneficia de grupa a-I-a de muncă, în condiţiile în care funcţiile pe care le-au îndeplinit nu fac parte din categoria meseriilor care se înscriu în cadrul acestor grupe prevăzute de normele legale sus-menţionate, iar locurile de munca în care şi-au desfăşurat activitatea reclamanţii nu s-ar încadra în categoria celor beneficiare de grupa a I-a de muncă, nu pot fi avute în vedere, întrucat din cuprinsul raportului de expertiza salarizare normare, efectuat în cauză, coroborat cu toate actele depuse la dosar, reiese cu certitudine că reclamanţii au desfăşurat activitate efectiv în locurile de muncă care se încadrează în categoria celor prevăzute de normele legale sus-menţionate pentru acordarea grupei a I-a de muncă.

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat recurs pârâţii sustinand că instanta de fond în mod greşit a achiesat la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul specialitatea normare-salarizare.

Arată că Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, ativităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele de I şi II de muncă în vederea pensionării prevede la art. 5, existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele proprii ale unităţii.

La pct. 6 ordinul prevede că, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă, se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seamă de condiţiile de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective.

La punctul 5 al Ordinului nr. 50/1990 se prevede că încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe de muncă cu condiţia ca persoanele respective să lucreze în aceste locuri cel puţin 50% din programul de lucru pentru grupa I a şi respectiv 70% pentru grupa a II a de muncă .

Arată recurenţii că la pct. 15 se prevede că: dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, se face pe baza înregistrărilor acestora în carnetul de muncă, conform metodologiei de completare a acestuia stabilitze de Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale.

Susţin aceştia că pentru punerea în aplicare a Ordinului nr. 50/1990 la data de 2.10.1990 la UM 01394 Bucov s-a întrunit comisia stabilită prin OZU nr. 204/3.10.1990 pentru a analiza şi a încadra personalul civil în grupele de muncă I şi II.

La sfârşitul acestei activităţi s-a încheiat procesul-verbal nr. 845 din data de 3.10.1990 în care funcţiile pe care erau încadraţi reclamanţii nu au fost nominalizate, deoarece nu întruneau condiţiile prevăzute la punctele 5, 6 şi 7 ale Ordinului nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, ativităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării.

Procesul-verbal nr. 845/1990 a fost înscris în Ordinul de zi nr. 209/1990.

Activitatea desfăşurată de reclamanţi nu este nominalizată în anexele 1 şi 2 ale Ordinului nr. 50/1990 şi nici în cele ale Ordinului nr. 125/1990 ca făcând parte din activităţile care beneficiază de grupe de muncă.

În ciuda acestui fapt expertul a ajuns la concluzia că, condiţiile existente la locul de muncă al reclamanţilor, prezenţa în mediul de muncă a noxelor profesionale peste limitele admisibile, răspunsul organismului la agresiunea noxei

profesionale, dovedesc că aceştia îndeplinesc dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, republicat, pentru încadrarea în grupa I de muncă, conform Anexei 1 poziţia 75, prestând la locul de muncă inclus în această grupă o proporţie de 100% din programul de lucru.

Mai arată recurenţii că, deşi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză, prin care au arătat că, concluzia expertului este greşită deoarece pct. 75 din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 50/1990 statuează că personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale care lucrează la locurtile de muncă sau la activităţile încadrate în grupa I şi a II de muncă, conform Decretului nr. 247/1977, beneficiază de grupa de muncă aprobată pentru cadrele militare, instanţa a respins aceste obiecţiuni pentru ca apoi să-şi însuşească părerea expertului şi să-şi întemeieze soluţia pe un temei de drept greşit.

Consideră că pentru a se ajunge la o concluzie corectă era suficient ca expertul să lectureze numai Decretul nr. 247/1977 şi ar fi constatat că un strungar, un turnător şi un lăcătuş construcţii metalice dintr-o unitate de reparaţii tehnică din Ministerul Apărării Naţionale nu se regăsesc printre personalul specificat la art. 2 alin. 2 pct. A sau alin. 3 pct. A.

Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 pct. A sau alin. 3 pct. A din Decretul nr. 247/1977 în grupa I de muncă se încadrează cu caracter permanent:

- personalul care execută tunele, galerii, deschideri de mine, precum şi orice alte lucrări în subteran;

- personalul care execută prelucrarea materialelor radioactive;

- scafandrii şi chesionerii;

- personalul de pe platformele de foraj marin;

- personalul ambarcat pe nave purtătoare de rachete sau torpile…..;

- personalul navigant din aviaţia militară….

Arată că încadrarea intimaţilor-reclamanţi la punctul 75 din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 50/1990 nu are nicio legătură cu activitatea desfăşurată de aceştia, această încadrare făcându-se în mod eronat.

Referitor la interpretarea Buletinelor de determinări de toxicologie în mediul de muncă emise de către Inspectoratul de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă Prahova sau a celor emise de structura de specialitate din cadrul Ministerului arată că, după intrarea în vigoare a Ordinului nr. 50/1990, unitatea a consemnat în ordinul de zi atât locurile de muncă care se încadrează în grupa I şi II de muncă cât şi personalul care desfăşoară activităţi în aceste locuri.

De asemenea,consideră recurentul că unitatea a respectat prevederile pct. 5 al Ordinului nr. 50/1990 deoarece pentru determinarea condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe, unitatea a solicitat Inspectoratului de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă Prahova să determine aceste noxe.

Astfel, potrivit Buletinului de determinări de toxicologie sanitară în mediul de muncă nr. 3043/1998 emis de Inspectoratul de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă Prahova nu s-au înregistrat depăşiri de noxe.

Susţin că, potrivit acestor buletine de determinare a noxelor depuse la dosar nu s-au constatat depăşiri ale cotelor admise ale valorilor, iar dacă s-au constatat depăşiri ale acestor cote la unele locuri de muncă, spre exemplu la bancul de rodaj, personalul care îşi desfăşura activitatea la acele locuri de muncă a fost încadrat conform prevederilor legale în grupa a II a de muncă.

Astfel, consideră că activitatea desfăşurată de intimaţii-reclamanţi în funcţiile de sudor electric, lăcătuş nu se încadrează în grupa a II a de muncă, deoarece nu sunt prevăzute în anexele Ordinului nr. 50/1990.

De asemenea, mai arată recurenţii că sporurile acordate conform art. 8 lit. c din HG nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare au recompensat munca desfăşurată de reclamanţi în condiţii apropiate de condiţiile grele şi vătămătoare care se încadrează în grupe de muncă.

Totodată, arată că nu este corect faptul ca personalul care, într-adevăr a lucrat permanent în locurile de muncă unde nivelul noxelor era depăşit să fie defavorizat şi toţi angajaţii şi foştii angajaţi să fie încadraţi pe această cale în grupele I şi II de muncă.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a constatat că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:

Acordarea grupelor de muncă a fost reglementată prin Ordinul nr.50/1990, cu modificările ulterioare, în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000 care l-a abrogat. Locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării sunt prevăzute în mod expres în acest Ordin.

Potrivit art.1 din Ordinul nr.50/1990, în grupa I de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr.1.

În speţă reclamanţii-intimaţi sunt foşti salariaţi ai recurentei UM 01394 Bucov care au exercitat diverse funcţii, respectiv turnător formator, sudor şi lăcătuş montator .

Instanţa de fond şi-a însuşit pe deplin concluziile raportului de expertiză contabilă, fără temei legal însă, neavând în vedere următoarele aspecte :

Coroborând dispoziţiile pct.2 şi 3 din Ordinul nr.50/1990 se constată că încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă este condiţionată de prestarea activităţii la locurile de muncă şi activităţile prevăzute, în anexele 1 şi 2.

În mod eronat raportul de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond încadrează activitatea reclamanţilor intimaţi la pct.75 din anexa nr.1 a Ordinului nr.50/1990 care statuează că „ personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale care lucrează la locurile de muncă sau activităţile încadrate în grupa I sau II de muncă, conform Decretului nr.247/1977 beneficiază de grupa de muncă aprobată pentru cadrele militare”.

Aceasta întrucât , potrivit art.2 alin.2 lit.A din Decretul nr.247/1977 privind încadrarea în grupa I de muncă se încadrează cu caracter permanent personalul care execută tunele, galerii, deschideri de mine, precum şi orice alte lucrări în subteran; personalul care execută prelucrarea materialelor radioactive; scafandrii şi chesionerii; personalul de pe platformele de foraj marin, personalul ambarcat pe nave purtătoare de rachete sau torpile; persoanlul navigant din aviaţia militară, etc.”

Ori, niciunul dintre cei trei reclamanţi-intimaţi nu au lucrat în astfel de locuri de muncă şi nici nu au prestat activităţile enumerate.

Este adevărat că reclamanţii-intimaţi au lucrat în condiţii grele de muncă, fapt confirmat şi de înscrisurile depuse în recurs ( filele 29-35), pentru care au beneficiat de sporuri la salariu pentru condiţii grele, condiţii vătămătoare.

Dar simpla existenţă a condiţiilor grele de muncă într-un sector de activitate nu este un motiv pentru acordarea automată a grupei I de muncă, ci pentru aceasta trebuie urmată procedura prevăzută de Ordinul nr.50/1990.

Grupele de muncă nu pot fi acordate pentru orice funcţie, prin adăugare la cele expres prevăzute în anexele Ordinului nr.50/1990 care a suferit în timp completări şi modificări.

Buletinele de determinări de toxicologie sanitară, prin ele însele, nu sunt suficiente pentru încadrarea reclamanţilor-intimaţi în grupa I de muncă, aceasta cu atât mai mult cu cât unitatea angajatoare şi-a îndeplinit obligaţia de a stabili, în considerarea şi aplicarea Ordinului nr.50/1990 categoriile de personal civil ce urmau a fi încadrate, urmare a locurilor de mncă în care îşi desfăşurau activitatea şi a funcţiei exercitate în grupe de muncă ( procesul verbal nr.845/3.10.1990).

Memoriul tehnic privind acordarea grupei de muncă înregistrat sub nr. A 1099/15.07.1999 propune acordarea grupei a II-a de muncă pentru locurile de muncă din halele de producţie, iar adresa nr.A 1242/20.10.1999 reprezintă doar un răspuns la memoriul mai sus-menţionat care nu confirmă, în nici un caz, dreptul reclamanţilor-intimaţi la grupa I de muncă, astfel cum aceştia solicită.

Pentru considerentele mai sus menţionate, Curtea, văzând dispoziţiile art.312 alin.2 şi 3 Cod proc.civ., a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi a respins în totalitate acţiunea precizată ca neîntemeiată.

(Judecător Iuliana Lucăcel)

[30] Netimbrarea căii de atac, conform dispoziţiilor instanţei, atrage nulitatea cererii. Interesul statului de a percepe costurile procedurii şi interesul părţilor de a le fi evaluate pretenţiile în faţa justiţiei .

Legea nr. 146/1997

În cazul în care procedura de citare a fost legal îndeplinită nu poate fi primită susţinerea părţii că nu a avut cunoştinţă de proces, în condiţiile în care nu a făcut nicio dovadă referitoare la vreo imposibilitate de a cunoaşte termenul.

Dacă nu s-a făcut dovada că partea a satisfăcut cerinţa timbrajului, se anulează cererea de apel, ca netimbrată.

Soluţia este corectă şi din perspectiva faptului că partea nu a susţinut şi nici nu a dovedit că taxa de timbru era exorbitantă în raport cu posibilităţile sale materiale şi dreptul subiectiv a cărui protecţie o solicita.

Astfel, a existat un echilibru just între interesul statului de a percepe costurile procedurii şi interesul părţii de a-i fi evaluate pretenţiile în faţa justiţiei, iar neîndeplinirea obligaţiei de a timbra calea de atac a fost sancţionată corect de tribunal prin anularea apelului ca netimbrat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 58 din 12 ianuarie 2012.

Prin cererea înregistrată la OCPI Dâmboviţa sub numărul 20342/2011 petenta IAR, a formulat ,,plângere împotriva încheierii nr. 20324 din dosarul 20324/02.09.2005”, solicitând ca ,, în baza art. 72 şi 73 ( 1) din Ordinul 633/2006 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară” să se dispună trimiterea de îndată Judecătoriei pentru soluţionarea şi pronunţarea pentru anularea încheierii nr. 20324.

La Judecătoria Târgovişte cauza a fost înregistrată sub nr. 683/315/2011, iar prin sentinţa civilă nr.1491/13.042011, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată, s-a respins ca fiind inadmisibilă formulată de petenta IAR, împotriva încheierii de carte funciară nr.20342/02.09.2005 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară D-ţa, în contradictoriu cu intimata TM.

A reţinut instanţa de fond că nu este încălcat în vreun fel dreptul de acces la instanţă pentru că dreptul de acces efectiv la justiţie presupune tocmai obligaţia instanţei de a analiza cererea cu care a fost învestită, analizare care poate avea loc şi dacă s-a pronunţat soluţionând procesul pe calea excepţiei şi nu a fondului.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel petenta IAR, apel pe care însă nu l-a motivat.

Tribunalul a dispus citarea apelantei pentru termenul din data de 26.09.2011 cu menţiunea de a timbra apelul cu taxă de timbru de 4 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei, sub sancţiunea anulării apelului ca netimbrat, având în vedere disp. art.11 din Legea nr.146/1997.

Deşi a fost înştiinţată, apelanta petentă nu a depus la dosar dovada plăţii taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei şi a timbrului judiciar de 0,3 lei.

Prin decizia civilă nr. 696 din 16 septembrie 2011, tribunalul a anulat apelul, ca netimbrat.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art.20 alin.1 şi 2 din Legea nr.146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Având în vedere că apelanta nu a achitat taxa judiciară de timbru, deşi a fost înştiinţat să îndeplinească această cerinţă, după cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare ( fila 6 dosar apel), în temeiul art.20 (3) din Legea nr.146/1997 şi art.35 (5) din Ordinul nr.760/C/22 aprilie 1999, care prevăd sancţionarea cu anularea cererii a neîndeplinirii obligaţiei de plată a taxei până la termenul stabilit, tribunalul a anulat apelul ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta IAR, susţinând că nu a primit citaţia prin care s-a stabilit termenul din 26 septembrie 2011, pentru judecarea apelului.

Mai arată recurenta că, din analiza procesului verbal de îndeplinire a procedurii de citare se constată că citarea s-a realizat prin afişare la data de 27 iunie 2011, astfel că ea nu a primit niciodată citaţia şi nu cunoaşte unde a fost afişată, ori pe uşa apartamentului, ori pe uşa principală a blocului în care se află apartamentul său.

În oricare din aceste variante actul de procedură trebuia să întrunească prevederile art. 100 Cod proc.civ.

Mai arată că nu se paote susţine că a cunoscut termenul de judecată deoarece era interesul său şi nu putea să-1 ignore fie el şi sub aspectul plăţii taxei de timbru şi a timbrului judiciar.

La data de 17 octombrie 2011 la Oficiul Poştal nr 10 Bucureşti nu s-a prezentat nici un proces verbal întocmit la data afişării citaţiei 27 iunie 2011.

Cât priveşte motivul de recurs susţine că se încadrează în prevederile art. 304 alin. 5 Cod proc civ. coroborat cu art. 105 alin. 2 Cod proc civ.

Pentru fondul cererii motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 304 alin. 7,8,9,11 C.pr.civ.

Se susţine că interpretarea greşită a stării de fapt de către instanţa de fond, prin care s-a ignorat inadmisibilitatea intabulării în cartea funciară a hotărârilor pronunţate în cadrul unei acţiuni în constatare date în baza art. 111 Cod proc.civilă, a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, instanţa de recurs urmând a aplica prevederile legale în acest sens.

Cererea sa iniţială cât şi precizările ulterioare au fost ignorate de instanţa de fond prin motivări care au schimbat înţelesul lămurit şi vădit al acestora.

De aceea, în temeiul art. 312 Cod proc. civ. solicită admiterea recursului, casarea cele două hotărâri atacate şi pe fond admiterea cererii, sau trimiterea cauzei pentru rejudecare, pentru faptul că nu a fost legal citată, actul de procedură fiind viciat.

Intimata TM a formulat întâmpinare, răspunzând punctual criticilor invocate de petentă în motivele de recurs.

Curtea examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, actelor şi lucrărilor dosarului, dispoziţiilor legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele motive:

Cererea de apel a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 16 iunie 2011, iar urmare repartizării aleatorii primul termen de judecată a fost la 26 septembrie 2011.

Potrivit rezoluţiei judecătorului, apelanta a fost citat cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei şi un timbru judiciar de 0,30 lei.

Din cuprinsul citaţiilor comunicate părţilor, mai exact cea a apelantei petente, rezultă că a fost înscrisă taxa judiciară de timbru care trebuia achitată, dovada de îndeplinire a procedurii de citare fiind datată 27 iunie 2011 – fila 6 dosar apel.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită potrivit disp. art.92 alin.3 şi 4 C.pr.civ., astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei că nu a avut cunoştinţă de proces, în condiţiile în care nu a făcut nicio dovadă referitoare la vreo imposibilitate de a cunoaşte termenul.

Cu toate că a fost citată cu această menţiune, recurenta nu a făcut dovada pentru termenul de judecată din data de 26 septembrie 2011 că a satisfăcut cerinţa timbrajului, astfel că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art.20 din Legea nr.146/1997 cu modificările şi completările ulterioare şi a anulat apelul petentei, ca netimbrat.

Recurenta nu a susţinut şi nici nu a dovedit că taxa de timbru era exorbitantă în raport cu posibilităţile sale materiale şi dreptul subiectiv a cărui protecţie o solicita.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, cu ocazia analizării dreptului la un proces echitabil şi accesul la justiţie, că dreptul la justiţie nu este absolut, ci el se pretează la limitări pentru că el comandă, prin chiar natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, 13.07.1995).

În cauza de faţă a existat un echilibru just între interesul statului de a percepe costurile procedurii şi interesul recurentei de a-i fi evaluate pretenţiile în faţa justiţiei, iar neîndeplinirea obligaţiei de a timbra apelul a fost sancţionată corect de tribunal prin anularea apelului ca netimbrat.

Referitor la celelalte susţineri formulate de recurentă şi care privesc fondul cauzei, curtea nu le va mai analiza, întrucât instanţa de apel a anulat apelul, iar, în această situaţie, în recurs nu se pot formula critici decât cu privire la legalitatea acestei soluţii. Curtea nu poate analiza aspecte de fond, de vreme ce instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra fondului.

Concluzionând, Curtea, văzând şi disp. art.304 C.pr.civ., a apreciat că recursul petentei este nefondat şi l-a respins ca atare în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[31] Incidenţa dispoziţiile art. 322 pct. 1 C.proc.civ., în conformitate cu care „ revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”; excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, a necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti, astfel cum este reglementat in dispoziţiile art. 158 pct. 1 C.proc.civ.

Cod Procedură civilă, art. 322 pct. 1, art. 158 pct. 1

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 693 din 22 februarie 2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la 14.12.2011 revizuientul SÎV Buzău a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr.799 din 31 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, intimaţi fiind SAM R, PC R şi CL R, solicitând modificarea în tot a deciziei menţionate în sensul admiterii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr.1393/22.11.2010 a Tribunalului Buzău, iar pe fond admiterea acţiunii ca întemeiată.

Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 322 alin.1 Cod pr. civilă care statuează că revizuirea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, iar decizia civilă nr.799/31.03.2011 a Curţii de Apel Ploieşti este o hotărâre care nu evocă fondul, constată că excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire cu privire la această decizie este întemeiată, urmând a fi admisă potrivit art.137 Cod pr. civilă, conform căruia instanţa este ţinută a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură sau de fond ce fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Pe cale de consecinţă, ca urmare admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive, în baza art.322 şi următ. Cod pr. civilă, va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire deciziei Curţii de Apel Ploieşti nr. 799 din 31 martie 2011.

Totodată, în ceea ce priveşte cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 1393 din 22 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Buzău, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 22 .02.2012, având în vedere dispoziţiile art.323 alin.1 Cod pr. civilă, care statuează că cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea a cărei revizuire se cere, Curtea, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti şi pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 158 şi următ. Cod pr. civilă, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Tribunalului Buzău.

(Judecător Popa Aurelia)

[32] Dispoziţiile art. 119 pct.12 C.proc.civ. conform cărora „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.”- omisiunea instanţei de a se pronunţa în legătură cu aceasta

Cod procedură civilă, art. 119 pct. 12

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1114 din 21 martie 2012.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte sub nr. 46/331/2011, reclamantul BLI a chemat în judecată pe pârâta DAG, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să-i fie lui încredinţată spre creştere şi educare minora BB şi pârâta să fie obligată să plătească pensie de întreţinere pentru minoră.

Criticile formulate de recurentă au fost apreciate ca întemeiate de către Curte, care, invocând nulităţile prevăzute de dispoziţiile art.304 pct. 9 Cod pr. civilă, ce priveau aspecte de fond ale cauzei şi care impuneau administrarea de probatorii din partea instanţelor anterioare pe linia cererii formulate de încredinţare a minorei rezultate din convieţuirea părţilor.

Astfel, Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că recurenta pârâtă, cu ocazia primei judecăţi, a formulat la data de 19.01.2011 o întâmpinare (fila 9 dosar fond) în care pe versoul acesteia a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, urmând ca minora să-i fie încredinţată spre creştere şi educare, iar tatăl să fie obligat la plata unei pensii de întreţinere, în raport de venitul minim pe economie.

În raport de această cerere, Curtea a apreciat că are caracterul unei cereri reconvenţionale, întemeiată pe disp.art.119 alin.2 şi 3 Cod pr. civilă, iar instanţele nu s-au pronunţat asupra acesteia şi drept consecinţă nu a efectuat probatorii pe linia acestei cereri, considerente pentru care, conform disp.art.312 Cod pr. civilă raportat la art.315 Cod pr. civilă, a admis recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Vălenii de Munte.

(Judecător Popa Aurelia)

[32] Respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii în procesul civil, astfel cum este reglementat prin dispoziţiile art. 129, art. 312, art. 335 C.proc.civ., în aplicarea dispoziţiile art. 480, art. 481, art. 584, art. 616, art. 786 Cod civil

C. proc.civ., art. 129, art. 312, art. 335

Cod civil, art. 480, art. 481, art. 584, art. 616, art. 786

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 274 din 25 ianuarie 2012.

Prin decizia civilă nr. 274/25.01.2012 s-a admite recursurile formulate de reclamanta GL de pârâţii DS, DF, DA, DG, GGM, DM, DD, DM împotriva deciziei civile nr.247 pronunţată la 27 aprilie 2011 de Tribunalul Prahova, s-a casat decizia tribunalului şi nr.247/27.04.2011 şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Ploiesti sub nr. 15224/2004, reclamanta GL a chemat în judecată pe pârâţii DM şi DC, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile părţilor, pârâţii sa fie obligaţi sa respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra fâşiei de teren acaparate din proprietatea reclamantei.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că această cauză se află într-un al doilea ciclu procesual, reţinând următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanta GL, Curtea apreciază că toate criticile formulate de aceasta sunt întemeiate.

În mod greşit instanţele au respins acţiunea formulată de aceasta pe motiv că nu are calitate de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 468 mp, ci numai un drept de folosinţă şi ca atare nu poate promova o acţiune în grăniţuire, ignorând în totalitate ordinul prefectului nr.72/31.05.1993 şi adeverinţa nr.46761/1997 eliberată de Primăria Ploieşti, depuse la dosar de către recurentă, cu care aceasta a făcut dovada că este proprietara terenului.

În raport de aceste acte, instanţele au încălcat principiul oralităţii şi contradictorialităţii în procesul civil, întrucât nu au pus în discuţie existenţa titlului de proprietate al recurentei reprezentat de acestea, şi drept consecinţă, apreciind inexistenţa unui titlu de proprietate, nu au intrat în cercetarea fondului, a obiectului acţiunii iniţiale, astfel cum a fost precizat, în principal grăniţuire şi obligarea pârâţilor să respecte dreptul recurentei de proprietate, stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de teren pretins a fi acaparată.

De asemenea, Curtea apreciază că în mod greşit instanţele deşi au încuviinţat probatorii noi, ca urmare a parcurgerii cauzei într-un al doilea ciclu procesual, procedând la efectuarea a cinci expertize tehnice de specialitate, niciuna din acestea nu au avut ca obiectiv în mod explicit dacă s-a acaparat vreo suprafaţă din terenul recurentei, astfel cum s-a pretins de către aceasta.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii DS, DM, DS, DA, DF, ADE, DGA, DGM, DMI, DD, DC şi BDC, Curtea apreciază că acesta este întemeiat numai în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la prima critică formulată de către pârâţi în sensul că ambele instanţe în mod greşit au respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei GL, astfel cum a fost formulată de către aceştia, Curtea apreciază că este nefondată, având în vedere că din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului în mod corect instanţele au reţinut că această excepţie a fost invocată doar în cuprinsul concluziilor scrise, depuse după închiderea dezbaterilor asupra fondului, faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii, nu poate atrage nelegalitatea hotărârii, ci dimpotrivă dacă ar fi procedat astfel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi dreptul la apărare conform art. 6 din CEDO.

Celelalte critici formulate de către pârâţi sunt întemeiate, dat fiind faptul că instanţele nu au analizat, atât titlul de proprietate al reclamantei, dar şi cel ale pârâţilor, datând din anul 1966, pe care l-au depus la dosar, nu au intrat în cercetarea fondului, în a verifica dacă reclamanta şi-a extins imobilul prin edificarea unui beci cu chepeng, acaparând astfel o suprafaţă de teren ce ar aparţine pârâţilor, aşa cum se pretinde de către aceştia, şi în funcţie de aceasta stabilirea unei contravalori pentru pagubele cauzate prin construirea accesului la beci şi retragerea construcţiei de acces la beci pe vechea linie de hotar.

În consecinţă, având în vedere admisibilitatea criticilor formulate, astfel cum au fost prezentate mai sus, Curtea, în conformitate cu disp.art.312 al.1 raportat la disp.art.315 Cod pr. civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru completarea de probatorii pe linia obiectivelor sus menţionate.

În principal, Curtea a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care să ţină cont de obiectul cererilor formulate de părţi coroborate cu actele şi lucrările dosarului, precum şi alte probatorii de care părţile înţeleg să se folosească pe linia celor stabilite de către Curte.

(Judecător Popa Aurelia)

[33] Reducerea cheltuielilor de judecată. Onorariu de avocat.

Legea 51/1995, art. 36 (1)

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 752 din 27 februarie 2012.

Prin Decizia nr. 752 din 27 februarie 2012 s-a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea SCASRL Galaţi- cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la punctul de lucru din ............. împotriva deciziei civile nr. 518/27 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu debitorii B.D.L., domiciliat in ......BEJ M. M. A., cu sediul in ...şi terţul poprit SCPSA, cu sediul in.......

În fapt prin prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 2412/281/2011, creditoarea SCASRL a solicitat înfiinţarea popririi pentru suma de 48.352 lei, pe care terţul poprit SCPSA o datorează debitorului său BDL, în tranşe lunare, cu titlu de salariu şi fixarea unui termen pentru validarea popririi cu respectarea prevederilor art.273 şi art.274 din Codul muncii.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că prin decizia civilă nr.546/2009, debitorul a fost obligat la plata sumei de 48.352 lei, motiv pentru care la data de 17.08.2009 a depus la BEJ M. M.A. cererea de executare înregistrată sub nr.207/17.08.2009, dispunându-se de către instanţa de judecată încuviinţarea executării silite, contestaţia la executare formulată de debitor fiind admisă pe motivul nerespectării disp.art.273 şi art.274 Codul muncii.

A susţinut creditoarea că, ulterior, a început executarea conform Codului muncii, transmiţând titlul executoriu în original la noul angajator al debitorului, respectiv SCPSA, care era obligat să înfiinţeze poprirea asupra veniturilor debitorului, însă terţul poprit nu s-a conformat, fiind nevoită să solicite validarea popririi.

Terţul poprit a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca fiind prematur formulată, întrucât debitorul, deşi este angajat pe durată nedeterminată, a beneficiat de concediu fără plată în proporţie de80 %.

La rândul său, debitorul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând nerespectarea dispoziţiilor art.452 – 463 C.pr.civ şi anume că poprirea nu a fost înfiinţată de către executorul judecătoresc şi mai mult chiar, în perioada noiembrie 2010-martie 2011, terţul poprit a efectuat restrângeri de activitate prin trimiterea salariaţilor săi în concediu fără plată, invocând totodată şi excepţia perimării executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr.207/2009 al BEJ M. M. A.

După administrarea probei cu acte, prin sentinţa civilă nr.4260/18.04.2011, Judecătoria Ploieşti a respins cererea de validare poprire ca neîntemeiată, reţinând că, referitor la susţinerile debitorului în sensul că nu s-a dispus încuviinţarea executării silite şi astfel poprirea nu poate fi înfiinţată, nu pot fi avute în vedere, întrucât potrivit Codului muncii executarea sumelor stabilite ca daune se face prin reţineri lunare, creditorul adresându-se noului angajator pe baza titlului executoriu transmis în acest scop.

A mai arătat instanţa de fond că neîntemeiate sunt şi susţinerile debitorului, în sensul că s-au încălcat disp.art.452, 463 C.proc.civ., întrucât poprirea nu a fost înfiinţată de executorul judecătoresc, astfel că nu se poate dispune validarea popririi, instanţa invocând în acest sens disp.art.258-259 C.proc.civilă.

Cu privire la cererea de validare poprire, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art.409 C.proc.civ., salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum, astfel încât atât timp cât din înscrisurile depuse de către terţul poprit a realizat în perioada octombrie 2010-februarie 2011 un venit sub salariul minim pe economia naţională, înseamnă că nu este vorba de o nerespectare a obligaţiilor de către terţul poprit, întrucât acesta nu putea efectua reţinerile din salariu în conformitate cu prevederile art.409 C.proc.civ., caz în care cererea de validare poprire este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel creditoarea, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea, cât timp deşi terţul poprit i-a transmis adresa nr.1464/20.10.2010 prin care o informa că virarea sumelor se va face începând cu lichidarea lunii octombrie 2010 conform disp.art. 456 alin.1 C.proc.civ. şi menţiunilor din adresa de înfiinţare a popririi, a omis să procedeze la consemnarea şi indisponibilizarea sumelor de bani în contul creditoarei, caz în care instanţa avea obligaţia să dea o hotărâre prin care să oblige terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, potrivit disp.art.460 C.proc.civ.

A precizat apelanta că, pentru a dispune validarea popririi, instanţa verifică exclusiv existenţa titlului executoriu şi a raportului juridic valabil între debitor şi terţul poprit, fără posibilitatea de a extinde limitele raportului obligaţional tripartit astfel născut.

Un alt motiv de apel a vizat şi faptul că, deşi instanţa şi-a întemeiat soluţia şi pe prevederile art.409 C.proc.civ, nu a luat în considerare faptul că în luna ianuarie 2011 debitorul a realizat un venit de 531 lei, care este mai mare decât venitul minim net naţional, de 510 lei, poprirea putând fi înfiinţată asupra părtii ce depăşea jumătate din acest cuantum şi, mai mult, chiar instanţa nu a ţinut cont de prevederile art.276 alin.1 Codul muncii, conform căruia constituie contravenţie şi se sancţionează ca atare nerespectarea dispoziţiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe ţară.

Prin decizia civilă nr. 518/27.10.2011, Tribunalul Prahova a respins apelul declarat de creditoarea SCASRL, ca nefondat, obligând apelanta la plata sumei de 6200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SCPSA.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia nr. 456R/15 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a admis recursul declarat de creditoare împotriva sentinţei civile 1558/2008 a Tribunalului Galaţi, în sensul că s-a modificat în tot sentinţa, s-a admis acţiunea formulată de creditoare şi a fost obligat debitorul B. D. L. să plătească acesteia suma de 48.352 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, până la recuperarea integrală a acesteia, decizie irevocabilă.

În baza acestui titlu executoriu, a reţinut tribunalul, creditoarea a procedat la executarea silită a debitorului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând debitorului, până la concurenţa sumei de 48.352 lei plus cheltuieli de executare, sens în care s-a format dosarul de executare nr. 207/2009 al BEJ M. M. A., contestaţia la executare prin care debitorul a solicitat anularea tuturor formelor de executare întocmite în dosarul de executare nr.207/2009 fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 8251/23.06.2010.

Ulterior, creditoarea a transmis debitoarei cerere de înfiinţare a popririi asupra drepturilor băneşti cuvenite debitorului în calitate de salariat al terţului poprit, sens în care a remis acestuia titlul executoriu în vederea reţinerilor lunare şi virarea acestora către creditoare.

Prin adresa nr. 1464/20.10.2010, terţul poprit a comunicat creditoarei că,

într-adevăr, debitorul este salariatul acestei societăţi, iar începând cu lichidarea lunii octombrie 2010, societatea înfiinţează poprirea asupra drepturilor băneşti cuvenite debitorului pentru perioada cât va avea calitatea de angajat al societăţii, salariat cu privire la care, din statele de salarii depuse la dosar ,reiese că în luna octombrie 2010 a avut o prezentă la lucru de 5 zile, realizând un venit de 109 lei, în luna noiembrie 2010 prezenta a fost de 6 zile, realizând un venit de 159 lei, în luna decembrie 2010 prezenţa a fost de 5 zile, realizând un venit de 137 lei, în luna ianuarie 2011 a avut o prezenţă de 6 zile, realizând un venit de 531 lei, iar în luna februarie 2011 a avut o prezentă de 4 zile, realizând un venit de 298 lei.

Pe de altă parte, a arătat tribunalul, debitorul a avut o prezenţă la lucru în perioada octombrie 2010 – februarie 2011 de 4-6 zile, realizând venituri mai mici decât cuantumul salariului minim pe economie.

Ca atare, a reţinut instanţa de apel, atât timp cât din probele administrate nu reiese că executorul judecătoresc a emis adresă de înfiinţare poprire în baza căreia terţul poprit are obligaţia de a înfiinţa poprirea, înseamnă că, în lipsa unei adrese de înfiinţare poprire emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în materia executării silite prin poprire, terţul poprit nu avea nicio obligaţie de a înfiinţa poprirea, de a consemna sumele de bani şi a trimite dovada executorului judecătoresc, adresa de înfiinţare poprire emisă de către creditoare către terţiul poprit fiind nelegală şi nu putea da naştere unei asemenea obligaţii din partea terţului poprit. De altfel, din nicio probă administrată nu rezultă că s-ar fi înfiinţat poprirea de către executorul judecătoresc la fostul angajator al debitorului, pentru a nu mai fi necesară o nouă adresă de înfiinţare a popririi la noul angajator, astfel încât în mod corect terţul poprit nu a procedat la înfiinţarea popririi şi consemnarea sumelor de bani datorate creditorului său în calitate de salariat.

O dovadă în sensul că nu există o adresă de înfiinţare poprire din parte executorului judecătoresc o constituie, a motivat tribunalul, tocmai solicitarea creditoarei de a se înfiinţa poprirea, or, înfiinţarea popririi de către instanţa de judecată are loc numai în anumite cazuri expres prevăzute de lege şi care nu se circumscriu prezentei cauze.

Faptul că art.274 Codul muncii prevede că, atunci când contractul individual de Codul de procedură silită în materia executării silite prin poprire.

Dacă reţinerile din salariu s-ar face în mod automat, doar pe baza titlului executoriu transmis de către creditor, în lipsa unei adrese de înfiinţare a popririi emisă de către executorul judecătoresc, a precizat tribunalul, ar însemna ca, creditoarea să nu poată solicita validarea popririi conform art.460 Cod civ., validare care are loc în cazul existenţei unei adrese de înfiinţare a popririi emisă de către executorul judecătoresc, în baza căreia terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile.

Pe de altă parte, chiar dacă în cauză ar fi existat o adresă de înfiinţare a popririi emisă în condiţii legale, cererea de validare a popririi formulată de către creditoare nu ar putea fi reţinută, a arătat instanţa de apel, în condiţiile în care debitorul a realizat în perioada octombrie 2010 – februarie 2011 un venit sub nivelul venitului minim pe economie naţională, caz în care nu poate avea loc validarea popririi, o asemenea măsură încălcând dispoziţiile art.409 C.proc.civ.

În aceste împrejurări, pretenţia creditoarei de a se dispune înfiinţarea popririi şi acordarea unui termen pentru validarea acesteia a fost apreciată ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei Tribunalului Prahova a declarat recurs SCASRL pentru următoarele motive:

O primă critică este întemeiată pe cuantumul cheltuielilor de judecată , solicitând diminuarea acestora în baza art. 274 alin.3 c.p.civ., întrucât instanţa de judecată este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul pentru apărătorul ales plătit de partea care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei .

Susţine recurentul că pornind de la caracterul rezonabil pe care Curtea Europeană îl invocă drept temei legal al acordării cheltuielilor de judecată ,deşi în ceea ce priveşte raporturile civile dintre avocat şi client orice imixtiune este inadmisibilă, în speţă trebuie apdeciat că prin reducerea onorariului plătit de PIRITEX SA apărătorului său ales nu se poate încălca de către instanţă prev.art.31 din Legea nr. 51/1995 şi nici ale Stautului profesiei de avocat .Contractul de asistenţă juridică producându-şi efectele pe deplin între părţile contractante în lumina principiului prev. de art. 1270 c.civ. potrivit căruia obligaţiile şi întinderea acestora astfel cum au fost convenite între părţi rămân neatinse , însă efectele acestui contract nu trebuie să se repercuteze faţă de terţe persoană, pârâtul trebuie să obţină rambursarea sumei reprezentând onorariu avocat în măsura în care se stabileşte realitatea , necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestuia.

De asemenea recurenta susţine că instanţa are posibilitatea să-l oblige pe cel care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul , apreciind că aceasta din urmă a săvârşit un abuz de drept ,deci o faptă care angajează răspunderea civilă delictuală a părţii care a câştigat procesul .

Precizează recurentul că faţă de munca depusă , de complexitatea cauzei , suma pretinsă ca şi onorariul de avocat este exorbitantă şi nu li se poate imputa nici o culpă pentru că a încercat să obţină o hotărâre judecătorească în calitate de creditor.

Se solicită diminuarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina lor cu titlu de cheltuieli de judecată.

CURTEA a reţinut următoarele:

Critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată , solicitând diminuarea acestora în baza art. 274 alin.3 c.p.civ., întrucât instanţa de judecată este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul pentru apărătorul ales plătit de partea care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei urmează a se respinge ca nefondată întrucât între partea căzută în pretenţii (recurenta din cauza de faţă)şi care a fost obligată de către instanţa de judecată la plata cheltuelilor de judecată şi avocatul părţii adverse ce a probat un onorariu de avocat (factura nr.SGB 001523 ,fila 25 ds.apel) nu există vreun raport juridic contractual sau delictual care ar ţine instanţa de judecată a-l avea în vedere .

Prevederile art.274 alin. 3 c.p.civ.rămân inaplicabile în privinţa raportului juridic dintre client şi avocatul său, acest raport fiind supus dispoz.art.36 din Legea nr. 51/1995 ,legea profesiei de avocat potrivit căruia Contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului..

Cu alte cuvinte instanţa de judecată ,nu intervine în executarea contractului de asistenţă juridică, nici nu îl controlează , modifică sau anulează , contractul se menţine în integralitatea sa.

Aşa cum s-a mai arătat între partea căzută în pretenţii (recurenta din cauza de faţă) şi avocatul părţii adverse nu există vreun raport juridic contractual sau delictual care ar ţine instanţa de judecată a-l avea în vedere .Rezultă că nu se poate reţine o răspundere civilă delictuală pentru că între persoanele mai sus arătate nu există nici un raport juridic şi nici nu sunt întrunite condiţiile pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală.

Deşi recurentul arată că faţă de munca depusă , de complexitatea cauzei , suma pretinsă ca şi onorariu de avocat este exorbitantă şi nu li se poate imputa nici o culpă pentru că a încercat să obţină o hotărâre judecătorească în calitate de creditor, Curtea va reţine că faţă de dispoz. art. 36 din Legea nr. 51/1995 nu se poate dispune reducerea cuantumului onorariului de avocat mai ales că recurenta a pierdut procesul.

Faţă de aceste considerente în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ se va respinge recursul ca nefondat .

(Judecător Elena Staicu)

[34] Deosebiri între decizia de încetare contract de muncă şi concediere prevăzute de Codul muncii.

Art. 62 - (1) În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 lit. b) - d), angajatorul are obligaţia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii.

(3) Decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.

Art. 56 alin.2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. c)-j), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 214 din 23 ianuarie 2012.

Prin D e c i z i a NR. 214/23 ianuarie 2012 s-a admis recursul declarat de pârâtul S.L.I.C.T., cu sediul în ...................................împotriva sentinţei civile nr. 2051/13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantul T.M., .............. în consecinţă:

Modifică în tot sentinţa civilă nr. 2051/13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în sensul că respinge ca neîntemeiată contestaţia.

În fapt prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 3998/120/2010 reclamantul T.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.L.I. C.T. anularea procesului verbal din 28.07.2010, a Hotărârii nr. 124/29.07.2010 şi a Deciziei nr. 126/02.08.2010, cât şi obligarea pârâtului la reintegrarea pe postul avut anterior, precum şi la plata salariilor şi a celorlalte drepturi cuvenite din momentul încetării contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că potrivit dispoziţiilor statutului şi ale regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului de coordonare al S.L.I. Cost, care face parte ca anexă la statut conform art.4 din cap. XIII, pentru convocarea unei şedinţe extraordinare a Consiliului de coordonare se procedează conform art.4 alin.2 din Regulament, convocarea se face prin telefonogramă de către Biroul Executiv. Conform documentelor, nu a fost depusă în data de 26.07.2010 nici o cerere scrisă pentru convocarea unei şedinţe extraordinare.

Un alt motiv nestatutar este încălcarea dispoziţiilor art. 17 din cap. VI al Statutului, potrivit căruia „Consiliul de coordonare este statutar întrunit în majoritatea simplă a membrilor săi”. În baza sentinţei civile nr. 1975/01.04.2009 numărul membrilor Consiliului de coordonare este de 25, majoritatea simplă fiind reprezentată de 13 membri.

Conform evidenţelor din luna iunie 2010, numărul participanţilor cu drept de vot la această întrunire a fost de numai 9, întrucât 9 persoane nu mai aveau calitatea de membrii ai Consiliului de coordonare iar VA a participat numai ca persoană fizică.

Reclamantul a mai arătat că au fost încălcate şi dispoziţiile art.8 alin.1 din Regulament, potrivit căruia „Şedinţele Consiliului de Coordonare sunt prezidate de Preşedintele SLI COS”, că Preşedintele are competenţe, conform statutului de a convoca Adunarea Generală Extraordinară şi şedinţele Consiliului de Coordonare, că s-au încălcat prevederile art.4 cap.V, potrivit cărora pentru introducerea unui vot de neîncredere este nevoie de cererea scrisă a cel puţin o treime din membrii Consiliului de Coordonare şi că discutarea revocării şi supunerea la vot s-au făcut într-un cadru nestatutar.

A mai arătat că în ceea ce priveşte decizia nr. 126/02.08.2010 aceasta contravine dispoziţiilor Codului muncii întrucât nu s-a urmat procedura reglementată de acesta cu privire la concediere, decizia neîndeplinind condiţiile de fond şi formă. Se arată că decizia a fost dispusă fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile şi că nu cuprinde menţiune prevăzute de art. 268 Codul muncii, astfel că este lovită de nulitate absolută.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 61, 62, 267, 268 Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 2051/13 octombrie 2011, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de reclamant , a dispus anularea deciziei nr. 126/02.08.2010, emisă de pârât, a obligat pârâtul să îl reintegreze pe postul deţinut anterior concedierii şi a obligat pârâtul să îi plătească salariile şi celelalte drepturi cuvenite de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, actualizate cu indicele de inflaţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că :

Cu ocazia întrunirii Consiliului de Coordonare al SLI COS din 28.07.2010 s-a hotărât revocarea domnului T.M. din funcţia de preşedinte la SLI COS începând cu 29.07.2010, ocazie în care au fost întocmite procesul-verbal al întrunirii din 28.07.2010, hotărârea Consiliului de Coordonare nr. 124/29.27.2010, precum şi decizia de concediere nr. 126/2.08.2010, toate aceste înscrisuri fiind contestate în cauza de faţă de către reclamantul T.M..

La termenul de judecată din 16.12.2010 tribunalul a disjuns cererile de contestare a procesului verbal şi hotărârii Consiliului de Coordonare şi a declinat judecarea lor în favoarea Judecatoriei Targoviste.

La 19.04.2011 Judecatoria Targoviste a luat act de renuntarea la judecata celor doua cereri formulate de catre reclamantul T.M., astfel cum rezultă din extrasul ECRIS şi din încheierea din 19.04.2011 aflată la fila 163 dosar.

Motivul pentru care reclamantul T.M. a ales să renunte la judecată, a reţinut instanţa, a fost acela că prin hotararile nr. 5 si 6 din 2011 ale Adunarii Generale Extraordinare a SLI Cos au fost anulate înscrisurile contestate, respectiv procesul verbal al întrunirii din 28.07.2010 şi hotărârea Consiliului de Coordonare nr. 124/29.27.2010.

In cauză, a motivat instanţa, tribunalul a rămas investit cu cererea de contestare a deciziei de concediere nr. 126/02.08.2010 emise de Consiliul de Coordonare al SLI Cos.

S-a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. 2 Codul muncii, decizia de concediere se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.

Tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte motivarea în drept, aceasta consemnează ca temei al încetării contractului individual de munca art. 55 lit. c Codul muncii, care stabileşte cu titlu general că un contract individual de muncă poate înceta ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege.

S-a menţionat că, textul nu poate constitui însă singur temei al încetării contractului individual de muncă, tocmai datorită ipotezei pe care o presupune şi anume concedierea ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi, motiv pentru care stabileşte că numai în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, se poate ajunge la concediere. Aceste cazuri, a arătat tribunalul, sunt prevăzute în textele următoare ale Codului muncii şi vizează motive de concediere care ţin de persoana salariatului sau care nu ţin de persoana salariatului, precum şi demisia, caz în care iniţiativa aparţine salariatului. Prin urmare, pentru evitarea abuzurilor din partea oricăreia dintre părţile semnatare ale contractului individual de muncă, legiuitorul a stabilit condiţii exprese şi limitative pentru care se poate pune capăt raporturilor de muncă.

In cazul de faţă, a motivat prima instanţă, decizia de concediere nu arată care este temeiul legal al concedierii reclamantului T.M., neputându-se şti dacă încetarea contractului sau de muncă s-a produs disciplinar sau ca urmare a încetării de drept sau pentru alte motive din cele prevăzute de lege.

Nici din punct de vedere faptic, a reţinut instanţa de fond, nu se poate considera că decizia de concediere cuprinde descrierea faptei ce a condus la încetarea raporturilor de muncă, faptul că raporturile de muncă încetează ca urmare a revocării din funcţia de preşedinte al SLI COS nu are corespondent în temeiul legal, decizia de concediere necuprinzând nici termenul în care poate fi contestată şi nici instanţa judecătorească la care se contestă.

A apreciat tribunalul că, toate aceste lipsuri ale deciziei de concediere contestate sunt prevăzute de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel că nerespectarea

prevederilor legale minimale în redactarea deciziei de concediere este de natură să producă prejudicii celui concediat şi să îl expună abuzurilor angajatorului, motiv pentru care a constatat nelegalitatea emiterii deciziei de concediere.

Sub aspectul temeiniciei deciziei de concediere, tribunalul a reţinut că, atât procesul verbal al întrunirii Consiliului din 28.07.2010, cât şi hotărârea acestuia nr. 124/29.27.2010 au fost anulate de hotărârile nr. 5 si 6 ale Adunării Generale Extraordinare a SLI COS din data de 17.01.2011.

Prin urmare, a reţinut instanţa de fond, decizia de concediere, fiind un act accesoriu, urmează soarta actului principal, iar cum hotărârea de revocare din funcţia de preşedinte a fost anulată de hotărârea generala extraordinara, atunci nu poate subzista nici decizia de concediere emisa in temeiul actelor anulate.

De altfel, a reţinut tribunalul, calitatea de preşedinte al SLI COS este confirmata şi de certificatul de grefă al Judecătoriei Târgovişte, în care se arată că „urmare a verificărilor efectuate, în ceea ce priveşte componenţa organului de conducere, a rezultat că numitul T.M. deţine funcţia de preşedinte al organizaţiei sindicale încă din anul 2007….”.

Faptul că ulterior, un nou Consiliu de Coordonare a emis o nouă hotărâre, nr. 120/23.08.2011 în care se arată „confirma revocarea domnului T.M. din funcţia de preşedinte al SLI COS, hotărâtă de vechiul Consiliu de Coordonare în data de 28.07.2010, ca fiind realizată în conformitate cu prevederile statutare”, a constatat prima instanţă, nu este de natură să conducă la concluzia ratificării unui act juridic nul şi care în orice caz nu poate produce efecte decât de la data emiterii sale. De asemenea, actele juridice nule absolut nu pot fi supuse confirmării.

In ceea ce priveşte mandatul domnului V. A. de a semna decizia de concediere contestata, tribunalul a reţinut că dreptul său de semnatură rezidă în prevederile Statului SLI Cos, unde se arata că în lipsa preşedintelui, actele vor fi semnate de către vicepreşedinte, iar susţinerea reclamantului că acesta fusese concediat disciplinar nu subzistă, câtă vreme a fost reintegrat prin revocarea dispoziţiei nr. 91/23.06.2010 de concediere disciplinară prin decizia nr. 115/15.07.2010 emisă de Consiliul de Coordonare.

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a formulat recurs S. L. I. C. S.T., pentru următoarele motive:

Un prim motiv este că cererea de chemare în judecată formulată de fostul preşedinte al S.L.I.C.T.- T.M. A trebuia respinsă, întrucât decizia nr. 126/2010 de încetare a contractului său individual de muncă a fost emisă în mod nelegal pentru următoarele considerente:

Prin dispoziţia nr. 91/2010, contestatorul a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al vicepreşedintelui de sindicat, VA, conform art. 264 alin.1 lit. f Codul Muncii, hotărâre ce a fost anulată de Consiliul de Coordonare prin dispoziţia nr. 93/2010, considerându-se că măsura a fost luată cu încălcarea statului SLI Târgovişte şi a Regulamentului de ordine interioară.

Se precizează în continuare că potrivit procesului-verbal din 25.06.2010 încheiat ca urmare a şedinţei Consiliului de Coordonare al S.L.I.C.T. şi a dispoziţiei nr.9495/2010 s-a hotărât retragerea dreptului preşedintelui T.M.-A de a semna singur documentele care emanau de la sindicat, acestea urmând să fie semnate şi de vicepreşedintele VA, iar în caz de refuz şi de liderul de sindicat al secţiei OE2 , DS.

De asemenea, se arată că în baza procesului-verbal din 28 iulie 2010, a hotărârii nr. 124/2010 a aceluiaşi Consiliu de Coordonare, contestatorul a fost revocat din funcţia de preşedinte al sindicatului începând cu 29 iulie 2010, iar prin decizia nr. 126/2.08.2010 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 29 iulie 2010, fiind revocat din funcţia de preşedinte al S.L.I.C.T..

A mai precizat recurentul că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 3998/120/2010, contestatorul a solicitat anularea procesului-verbal din 28 iulie 2010, a hotărârii nr. 124/29.07.2010, a deciziei nr. 126/2.08.2010, reintegrarea pe postul deţinut anterior, plata salariilor şi a celorlalte drepturi cuvenite din momentul încetării contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă, însă Tribunalul Dâmboviţa a dispus disjungerea primelor două capete de cerere, care urmau a fi soluţionate de Judecătoria Târgovişte şi s-a dispus suspendarea celui de-al treilea capăt de cerere până când hotărârea pronunţată în cauza ce a pricinuit suspendarea va deveni irevocabilă.

Cauza disjunsă a format obiectul dosarului nr. 1327/315/2011 al Judecătoriei Târgovişte care, prin încheierea din 19.04.2011, a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii privind anularea acestor acte, încheiere devenită irevocabilă prin nerecurare.

Se mai susţine de recurent că la data de 17.01.2011, s-a convocat aşa-zisa Adunare Generală Extraordinară, contestatorul redactând şi semnând hotărârile nr. 5 şi 6 din 20 ianuarie 2011, în cuprinsul cărora a menţionat că Adunarea Generală a Sindicatului a anulat procesul-verbal din 28 iulie 2010 şi hotărârea nr. 124/2010.

La data de 10.02.2011, contestatorul a obţinut sentinţa nr. 624/2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, prin care s-a luat act de modificările survenite în componenţa organelor de conducere ale S.L.I.C.T., conform Adunării Generale din 17.01.2011, hotărâre modificată în tot prin decizia nr. 5/2011 a Tribunalului Dâmboviţa, prin respingerea cererii formulată de către contestator.

Pe de altă parte, urmare a şedinţei Consiliului de Coordonare al S.L.I.C.T. din 7.07.2011, Judecătoria Târgovişte a pronunţat încheierea din 27.07.2011, prin care s-a luat act de componenţa reală a Consiliului de Coordonare, iar prin hotărârea 119/23.08.2011 a forului de conducere al sindicatului s-a confirmat revocarea din funcţia de preşedinte a contestatorului.

Concluzionează recurentul că, atâta timp cât procesul-verbal din 28.07.2010 şi hotărârea nr. 124/29.07.2010 nu au fost desfiinţate, în mod legal prima instanţă nu putea dispune anularea deciziei nr. 126/2010 de încetare de drept a contractului individual de muncă al contestatorului.

Se critică de recurent motivarea instanţei de fond, care s-a efectuat în baza hotărârilor nr. 5 şi 6 din 20 ianuarie 2011, iar prin decizia nr. 126/2.08.2010 s-a realizat concedierea fostului preşedinte al sindicatului, că aceasta conţine un temei de drept

greşit, nu cuprinde descrierea faptei, termenul în care poate fi contestată şi nici instanţa judecătorească la care se poate contesta, situaţie în care este lovită de nulitate absolută.

Arată recurentul că procesul-verbal din 28 iulie 2010 şi hotărârea nr. 124/29.07.2010 nu puteau fi anulate prin hotărârile nr. 5 şi 6 din 20 ianuarie 2011, iar prin decizia nr. 126/2.08.2010 nu s-a constatat încetarea contractului individual de muncă al contestatorului prin concediere, ci potrivit art. 55 lit. c Codul Muncii, ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi, în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege.

Se arată de recurent că instanţa trebuia să constate că, în cauză, contractul individual de muncă al contestatorului a fost încheiat pe perioadă determinată şi a fost prelungit numai până la 31 martie 2009, motiv pentru care nu putea fi reîncadrat în funcţia de preşedinte al S.L.I.C.T..

Se solicită înaintarea dosarului Curţii de Apel Ploieşti.

La data de 18.01.2012, T.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că instanţa de fond a analizat hotărârea judecătoriei prin care s-au rezolvat primele două capete de cerere, formulate iniţial în cadrul procesului de faţă şi disjunse, după care a analizat condiţiile formale ale deciziei nr. 126/2010 şi a constatat că nu întruneşte condiţiile de validitate prevăzute de Codul Muncii în vigoare la data respectivă, invocând art. 62 Codul Muncii - Secţiunea a III-a, ce se referă la concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului.

Precizează că instanţa de fond a conchis că decizia, în lipsa temeiului legal al încetării contractului de muncă, face imposibilă constatarea că încetarea are caracter disciplinar sau s-a produs de drept ori pentru alte motive prevăzute de lege.

Curtea a reţinut următoarele:

Este fondată critica recurentului că nu trebuia admisă cererea contestatorului-intimat prin care solicita anularea dispoziţiei nr. 126/2010, pentru următoarele considerente:

Analizând decizia menţionată, se poate observa că, contractul de muncă al intimatului-contestator a încetat începând cu data de 29.07.2010, urmare a revocării sale din funcţia de preşedinte al S.L.I.C.T., în temeiul prevederilor statului S.L.I.C.T. - Cap.V - Principii de revocare şi conform art. 55 Codul Muncii.

În noul Cod al muncii, încetarea de drept a contractului de muncă este prevăzută în art. 56, iar la litera i) se menţionează că, la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată, contractul individual de muncă încetează de drept.

Contractul de muncă al contestatorului a fost încheiat pe perioadă determinată, între 18.05.1999- 5.09.2001, ulterior fiind prelungit numai până la 31 martie 2005, conform deciziei nr. 2/4.02.2001 şi până la 31.03.2009 potrivit deciziei nr. 5/18.04.2005 a S.L.I.C.T..

Ca atare, contractul contestatorului a fost încheiat pe perioadă determinată şi potrivit textului de lege mai sus menţionat, acesta nefiind reînnoit, a încetat de drept la data de 31 martie 2009.

Este adevărat că potrivit procesului-verbal din 28.07.2010 s-a dispus revocarea din funcţie a contestatorului, iar prin hotărârea nr. 124/29.07.2010 s-a hotărât revocarea aceluiaşi contestator din funcţia de preşedinte al S.L.I.C.T., începând cu data de 29.07.2010, acte ce au rămas irevocabile, ca urmare a faptului că, prin încheierea din 19.04.2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. 1327/315/2011 al Judecătoriei Târgovişte, contestatorul a renunţat la judecata privind anularea celor două acte, încheiere devenită irevocabilă prin nerecurare.

Chiar dacă contestatorul-intimat a dispus prin hotărârile nr. 5 şi 6 din 20.01.2011 anularea procesului-verbal din 28.07.2010 şi a hotărârii nr. 124/2010, Curtea va reţine că la data respectivă contestatorul era deja revocat din funcţie, aşa cum s-a menţionat mai sus, astfel că nu mai putea emite acte în numele sindicatului, acte care au fost de altfel semnate numai de către acesta.

Mai mult, prin încheierea din 27.07.2011 a Judecătoriei Târgovişte pronunţată în dosar nr. 7459/315/2011 s-a admis cererea formulată de S.L.I.C.T. şi s-a luat act de componenţa Consiliului de Coordonare ales cu prilejul Adunării Consiliului de Coordonare al Sindicatului din data de 7.07.2011.

Se poate constata că, din Consiliul de Coordonare al acestui sindicat nu face parte contestatorul T.M..

Având în vedere faptul că prin dispoziţia nr. 126/2010 s-a dispus încetarea contractului de muncă, Curtea va reţine că prin art. 56 alin.2 Codul Muncii se prevede că decizia pentru cazurile de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective.

Ca atare, textul legal nu prevede obligativitatea motivării în fapt şi în drept, aşa cum este în cazul deciziei pentru concediere, prevăzută de art. 62 alin.3 Codul Muncii.

Drept urmare, decizia nr. 126/2010 respectă întocmai dispoziţiile art. 56 alin.2 din Codul Muncii, fiind vorba despre o încetare a contractului de muncă şi nu de o concediere.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza disp. art. 312 alin . 3 Cod proc. civilă coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, va admite recursul, va modifica în tot sentinţa, în sensul că va respinge contestaţia ca neîntemeiată.

Se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

(Judecător Elena Staicu)

[35] Nulitatea sentinţei pentru nesemnare minută.

Art. 261 alin. 1 Cod pr.civilă prevede că „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde”

    1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

    2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

    3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;

    4. arătarea concluziilor procurorului;

    5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

    6. dispozitivul;

    7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;

    8. menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

Prin decizia nr. 830/5 martie 2012 s-a admis recursul declarat de reclamanta P.O.S. – prin primar C. D., cu sediul în oraşul ..... împotriva sentinţei civile nr. 1013/13 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta V.I., domiciliată în oraşul .....

Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 830 din 5 martie 2012.

În fapt prin acţiunea înregistrată sub nr.3911/105/2010 la Tribunalul Prahova reclamanta P.O.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta V.I. ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea paratei la plata sumei de 3044 lei reprezentând contravaloare norma hrană în perioada martie 2006- decembrie 2007.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr.47/02.02.2010 a Tribunalului P., pronunţată în dosarul nr. 5487/105/2008 irevocabilă prin respingerea recursului s-a admis în parte sesizarea Curţii de Conturi a României şi s-a stabilit răspunderea juridică a P. O. S., C. D. precum şi a numitelor B.M. şi F. G. C. pentru suma de 291.156 lei reprezentând ajutoare acordate funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul P. S., sume care au reprezentat ajutoare de Paşti şi de Crăciun acordate funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Primăriei Slănic, la nivelul anului 2006, precum şi contravaloarea normei de hrană pentru perioada martie 2006- decembrie 2007 care au fost distribuite fiecărui angajat de către cei trei cărora le-a fost angajată răspunderea juridică.

Reclamanta a arătat că aceste sume au fost efectiv încasate de fiecare salariat, sens în care apreciază că în situaţia în care s-ar începe executarea în contra celor trei dacă personalul contractual şi funcţionarii publici nu ar fi la rândul lor obligaţi la restituirea acestor sume care conform sentinţei este obligatoriu să se constituie venituri la bugetul C. L. S., ar opera instituţia îmbogăţirii fără justă cauză dat fiind că sumele de bani pentru care s-a stabilit răspunderea juridică a Primarului oraşului S. şi celor două contabile nu au fost însuşite de aceştia ci, aşa cum a arătat distribuite salariaţilor din cadrul P.O. S.apreciindu-se la un moment dat că ele reprezintă cheltuieli nu de salarizare ci de protecţie socială a angajaţilor cum de altfel era stipulat şi la nivelul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură.

Pe baza probatoriului administrat în cauză, Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 1013 din data de 13 mai 2011 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada martie 2006-19.07.2007, respingând acţiunea pentru aceasta perioadă ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.S. în contradictoriu cu pârâta V.I. obligând pârâta să restituie reclamantei contravaloarea normei de hrană încasată necuvenit, pentru perioada 20.07.2007- decembrie 2007.

Prin aceeaşi sentinţă a obligat pârâta să plătească reclamantei 500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa nr.47/2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.5487/105/2008 de Tribunalul Prahova, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ II a fost admisă sesizarea Curţii de Conturi a României şi stabilită răspunderea juridică a pârâţilor C. D., B. M. şi F. G. C. pentru suma de 291.156 lei reprezentând plăţi nelegale/ajutoare acordate funcţionarilor publici şi personalului contractual al P. o. S., precum şi dobânzi aferente de 15.662 lei şi obligaţi aceşti pârâţi să plătească în solidar sumele precizate către bugetul oraşului Slănic.

În urma verificării contului de execuţie a bilanţului contabil pe anul 2007 s-a constatat că în perioada aprilie 2006- iunie 2008 au fost acordate angajaţilor primăriei ajutoare (prime de Paşti, Crăciun, pentru hrană în sumă totală de 291.156 lei.

A apreciat astfel instanţa de fond că, în mod corect Curtea de Conturi a României a considerat că acestea sunt asimilate veniturilor din salarii, aspect menţionat expres de disp. art. 55 alin. 1 din codul fiscal, concluzie care rezulta si din împrejurarea ca aceste ajutoare nu se regăsesc printre sumele care nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, enumerate limitativ în carul dispoziţiilor art. 55 alin. 4 din Codul fiscal.

S-a reţinut că acordarea acestor ajutoare este nelegală şi constituie practic un prejudiciu adus bugetului local, astfel că, în mod legal au fost calculate dobânzi aferent generate de indisponibilizarea nelegală a acestor sume.

Responsabilitatea pentru acordarea acestor ajutoare aparţine pârâţilor C. D., primar/ordonator de credite, B. M.contabil şi F. G. C. inspector de specialitate care au atribuţii în ce priveşte aprobarea şi controlul legalităţii efectuării plăţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 270 din codul muncii, tribunalul a reţinut că salariaţii răspund patrimonial de pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, răspundere care a fost angajata in baza hotărârii judecătoreşti sus menţionate si care implica implicit recuperarea acestei pagube de către angajator,în speţă angajarea răspunderii patrimoniale a paratei a fost dovedită prin existenta cumulativa a celor trei condiţii reglementate de art.270 Codul muncii.

Drept urmare, s-a reţinut că atâta timp cât s-a statuat în mod irevocabil ca ajutoarele acordate pârâtei sunt nelegale şi au produs o pagubă efectivă şi reală a acesteia, pârâtul încasând din eroare ceea ce nu este cuvenit, este obligat să o restituie, fiind nedatorată.

Astfel, în ceea ce priveşte perioada martie 2006- 19.07.2007 instanţa a apreciat că dreptul material la acţiune este prescris pentru aceasta perioada, având in vedere data introducerii acţiunii 19.07.2010.

Pentru aceste considerente tribunalul a admis în parte acţiunea în temeiul disp. art.270 şi 281 din Codul Muncii şi a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea normei de hrană încasată necuvenit pentru perioada 20.07.2007- decembrie 2007, ca sumă încasata necuvenit.

Împotriva sentinţei Tribunalului Prahova a formulat recurs P.... pentru următoarele motive:

O primă critică este că instanţa de fond a invocat din oficiu şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada martie 2006- 19 iulie 2007 în raport de data introducerii acţiunii formulată de recurentă.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că acţiunea promovată de reclamantă reprezintă modalitatea de executare a dispoziţiilor cuprinse în raportul Curţii de Conturi cu privire la recuperarea şi aducerea la bugetul C. L., având caracterul unei acţiuni în regres.

Susţine recurenta că până la momentul la care instanţa de fond s-a pronunţat definitiv asupra legalităţii şi temeiniciei raportului Curţii de Conturi nu se putea discuta despre o restituire efectivă către bugetului C. L. S. a sumelor înscrise în raportul Curţii de Conturi, astfel că dreptul material la acţiune s-a născut la data la care s-a pronunţat sentinţa prin care a fost angajată răspunderea juridică a persoanelor responsabile cu distribuirea sumelor de bani către salariaţii primărie, respectiv la data de 02.02.2010, dată de la care curge termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 2 şi următorul din Decretul-Lege 167/1958.

La termenul de judecată din 5 martie 2012 Curtea, în temeiul art. 129 alin.4 Cod proc. civilă coroborat cu art. 306 alin.2 raportat la art. 258 alin.1 Cod proc. civilă, a invocat din oficiu şi a pus discuţie un motiv de nulitate de ordine publică a sentinţei recurate, vizând nesemnarea minutei de către un membru al completului de judecată.

Conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflicte de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, iar în speţă minuta este semnată doar de doi membri ai completului de judecată.

Curtea a reţinut următoarele:

Art. 261 alin. 1 Cod pr.civilă prevede că „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde”

    1. arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;

    2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;

    3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;

    4. arătarea concluziilor procurorului;

    5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

    6. dispozitivul;

    7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;

    8. menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

Din analiza acestui text de lege se constată că există o reglementare cu caracter imperativ ce rezultă din expresia folosită de legiuitor: „va cuprinde”

Ca atare, lipsa unor menţiuni din hotărâre atrage nulitatea prev. de art. 105 alin. 2 teza 1 Cod pr.civilă., iar nesemnarea minutei de către un membru al completului de judecată nu poate fi acoperită prin semnarea ulterioară de cei care aveau această obligaţie.

Astfel, în baza disp. art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 5 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

(Judecător Elena Staicu)

[36] Casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Inexistenta dezbaterilor asupra cererilor deduse judecatii. art. 304 , art.105 cu referire la art. 129 alin. 5 şi art. 147 si urm. Cod proc. civ.

C.proc. civ., art. 304 , art.105 cu referire la art. 129 alin. 5 şi art. 147

Pronunţarea unei hotărâri fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor cererile deduse judecăţii, precum şi necesitatea administrării unor probatorii în cauză, încalcă, atât dispoziţiile art.129 alin.5 Cod pr. civilă, cât şi art.147 şi următ. Cod pr. civilă.

Această operaţiune încalcă nu numai principiul contradictorialităţii, principiu ce guvernează procesul civil, ci şi dreptul la apărare al părţilor consacrat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţie ce are aplicabilitate directă în dreptul intern, conform art.20 din Constituţia României.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 384 din 1 februarie 2012.

Prin decizia civilă nr. 348 din 1 februarie 2012 s-a admis recursul, formulat de reclamantul R.M. împotriva sentinţei civile nr. 1898 pronunţată la 16 septembrie 2011 de Tribunalul Prahova, s-a casat sentinţa sus menţionată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că din practicaua sentinţei civile nr. 1898/16.09.2011, ce face obiectul prezentei cereri de recurs, rezultă faptul că la termenul la care s-a pronunţat hotărârea în cauză, tribunalul a pus în discuţie excepţia necompetenţei instanţei în soluţionarea cererii dedusă judecăţii, excepţie invocată din oficiu, supunând dezbaterii părţilor prezente în sală doar acest aspect.

Cu ocazia deliberării s-a constatat că nu se impune admiterea excepţiei necompetenţei instanţei, tribunalul procedând la respingerea acesteia, dar şi la analiza fondului cauzei, dispunând respingerea acţiunii fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

S-a apreciat că această operaţiune încalcă nu numai principiul contradictorialităţii, principiu ce guvernează procesul civil, ci şi dreptul la apărare al părţilor consacrat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţie ce are aplicabilitate directă în dreptul intern, conform art.20 din Constituţia României.

Pronunţarea unei hotărâri fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor cererile deduse judecăţii, precum şi necesitatea administrării unor probatorii în cauză, încalcă, atât dispoziţiile art.129 alin.5 Cod pr. civilă, cât şi art.147 şi următ. Cod pr. civilă.

Pe cale de consecinţă, Curtea, constatând incidenţa dispoziţiilor art.105 Cod pr. civilă, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art.304 pct. 5 Cod pr. civilă cu referire la dispoziţiile art. 312 alin.3 Cod pr. civilă pentru a dispune, ca urmare a admiterii recursului declarat în cauză, casarea hotărârii ce face obiectul controlului judiciar, reţinându-se totodată, cu ocazia rejudecării, ca Tribunalul Prahova să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, precum şi administrarea oricăror probatorii ce vor fi considerate necesare pentru aflarea adevărului în cauză, urmând a fi avute în vedere şi celelalte critici inserate în cererea de recurs, care nu mai pot fi analizate de către Curtea de Apel, faţă de soluţia ce s-a impus a fi pronunţată.

(Judecător Mioara Grecu)

[37] Nulitate recurs. Art. 301, 3021, art. 303 şi art. 306 C.proc. civ.

C.proc.civ., art. 301, 3021, art. 303 şi art. 306

Potrivit art. 301 Cod pr. civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 3021 Cod pr. civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Tot astfel, art. 303 Cod pr. civilă arată că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 271 din 25 ianuarie 2012.

Prin decizia civilă nr. 271 din 25 ianuarie 2012 a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta P.V., invocată, din oficiu, de către instanţă şi s-a constatat nulitatea recursului formulat de reclamanta P.V., împotriva deciziei civile nr.264 din 22 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că decizia civilă atacată nr.264 din 22 septembrie 2011 a Tribunalului Dâmboviţa a fost comunicată recurentei reclamante P.V. la data de 14.10.2011, conform dovezii de îndeplinire a procedurii ataşată la dosarul de apel, fila 33.

S-a constatat că, potrivit art. 301 C.proc.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar conform art. 3021 C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

Tot astfel, art. 303 C.proc.civ. arată că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Instanţa a reţinut că, din analiza cererii de recurs ataşată la dosarul cauzei, fila 3, reiese că recurenta reclamantă nu a indicat niciunul din motivele de recurs limitativ şi expres prevăzute de art. 304 Cod pr. civilă şi nu a dezvoltat în niciun caz motivele de nelegalitate sau netemeinicie pentru ca instanţa să aibă posibilitatea de a le încadra în vreunul din cazurile în care se poate solicita recurarea unei hotărâri, precizând doar ca decizia pronunţată în apel este nelegală şi netemeinică.

Depunerea motivelor de recurs la data de 25.01.2012, cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii, fără a fi solicitată repunerea în termenul de motivare a recursului, nu poate complini lipsa motivării recursului în condiţiile art. 303 C.proc.civ.

Potrivit art. 306 C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică, care pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor.

Cum în speţa de faţă, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs a constatat că nu sunt incidente niciunul din motivele de ordine publică prevăzute de lege şi care ar atrage nulitatea hotărârilor atacate, iar recursul nu a fost motivat în înţelesul textelor legale susmenţionate, Curtea, a admis excepţia nulităţii recursului şi a constatat nul recursul declarat de către reclamanta P.V..

(Judecător Mioara Grecu)

[38] Aplicarea dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă privind dreptul la c/val masă caldă, ajutor de Paşti, primă de vacanţă şi sporul de 100% pentru sâmbete duminici şi sărbători legale, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, personalului contractual bugetar .

Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, art. 7

O.U.G. nr. 1/25.01.2010 privind unele masuri in domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar, Legea nr. 330 /2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, art. 3

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 se interzice negocierea unor clauze ale contractelor colective de muncă referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 130 din 17 ianuarie 2012.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova reclamanţii B. I,,ş.a. au solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. P ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună obligarea pârâtei la respectarea CCMU I-A, 13567 J/22.05.2009 şi a acordului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, obligarea pârâtei la plata c. valorii mesei calde, respectiv 10 lei/zi, începând cu data de 01.01.2010 şi până la data plăţii efective, la plata ajutorului de Paşte pentru anul 2010, la plata primei de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, la plata sporului de 100% pentru sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate de la apariţia Legii nr. 330/2009 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dreptului special pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 74 lei/ luna net până la data plăţii efective.

In motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 29.01.2010 li s-a adus la cunoştinţă încheierea unui proces verbal prin care pârâta elimina prima de vacanţă, contravaloarea mesei calde, ajutorul de Paşte şi dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă.

Au mai arătat reclamanţii că pentru sâmbetele şi duminicile efectiv lucrate se acorda un spor de 50% din salariul de bază, acest spor fiind acordat, însă începând cu 01.01.2010 acesta trebuia acordat în procent de 100%.

In acest sens, de la data apariţiei legii mai favorabile, sporul pentru orele efectiv lucrate, sâmbăta şi duminica trebuia acordat în proporţie de 100%.

La cerere s-au ataşat înscrisuri.

Pârâta DGASPC P legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că acordul colectiv se aplică numai funcţionarilor publici, reclamanţii neavând această calitate, fiind personal contractual.

Raportat la contravaloarea mesei calde s-a arătat că plata acestor drepturi s-a făcut în baza CCMU, care şi-a încetat aplicabilitatea la data de 25.11.2009.

Cu privire la ajutorul de Paşte s-a arătat că se afla în imposibilitate de a-l acorda, întrucât prin OUG nr.114/23.12.2009 nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou şi de vacanţă personalului din cadrul instituţiilor publice locale şi centrale.

In ce priveşte plata primei de vacanţă s-a menţionat că drepturile solicitate au fost acordate tot în bază CCMU 2007-2009 care a fost valabil până la data de 20.11.2009.

La termenul de judecată din data de 17.02.2011, s-a depus la dosar o cerere de intervenţie în interesul pârâtei, din partea Consiliului Judeţean Prahova prin care a arătat ca pârâta a fost înfiinţată prin hotărârea Consiliului Judeţean Prahova nr.123/2004, ca instituţie publică în subordinea Consiliului Judeţean Prahova, finanţarea acesteia asigurându-se din bugetul judeţului Prahova.

In cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 513 din data de 18 martie 2011 Tribunalul Prahova a respins cererea de intervenţie formulată de terţul intervenient C J Ph, ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C. Ph, a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor, membri de sindicat, drepturile salariale cuvenite şi neachitate constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) începând cu 01.01.2010 şi până la 25.05.2010, contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010, primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010 până în luna mai 2010, sporul de 100% pentru sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 şi până la data de 22.05.2010 şi s-a respins în rest acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

În conformitate cu CCM nr. I/A/13567/J/22.05.2009 încheiat între mai multe sindicate (printre care şi Sindicatul Liber al D.G.A.S.P.C. Ph , reprezentant al reclamanţilor în prezenta cauză) şi pârâta D.G.A.S.P.C. Ph , personal contractual încadrat în cadrul pârâtei – membrii de sindicat - are dreptul în cazul acordării raportului săptămânal sau al sărbătorilor legale, în alte zile decât sâmbăta şi duminica şi sărbătorile legale, la un spor de până la 50% din salariul de bază (art.15 al.4,lit.”c1”) pentru orele efectiv lucrate, au dreptul la plecarea în concediu la o primă de vacanţă egală cu salariul brut din luna anterioară plecării în concediu (art. 15 alin. 6), tichete cadou cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun în cuantum de 650 lei net pe eveniment, o masă caldă în cuantum de 10 lei pe zi sau în situaţia în care aceste obligaţii nu se pot îndeplini în natură, se va achita suma netă de 10 lei pe zi (art. 28 din CCM).

Referitor la dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă prevăzut de art. 52 de CCMU tribunalul a apreciat că acesta se va putea acorda începând cu 01.01.2010 în limitele bugetului negociat între părţi.

Prima instanţă a considerat că la data de 29.01.2010, sindicatele (inclusiv sindicatele din prezenta cauză) şi pârâta au încheiat Procesul – verbal nr. 2352/29.01.2010 prin care s-au adus la cunoştinţă modificările legislative, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi OUG/2010 şi faptul că o parte din drepturile solicitate prin prezenta acţiune, nu vor mai fi acordate, însă semnăturile de pe respectivul înscris echivalează cu o luare la cunoştinţă a acestor modificări legislative şi implicit a reducerii unor drepturi de natură salarială, nu şi un acord în acest sens.

În această situaţie, în conformitate cu art.244 Codul Munci, instanţa de fond a apreciat că această aducere la cunoştinţă nu poate echivala cu un act adiţional de modificare a CCM.

Menţionează instanţa de fond că potrivit art. 236 alin. 4 din Codul Muncii, CCM indicat cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, executarea acestuia fiind obligatorie pentru părţile semnatare, nerespectarea clauzelor contractuale putând fi constată în instanţa de judecată.

Având în vedere că CCM este valabil până la data de 22.05.2010, iar în conformitate cu Legea nr. 330/2009, CCM legal încheiat produce efecte până la data la care sunt valabile, prima instanţă a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant (membri de sindicat) drepturile salariale cuvenite şi neachitate, constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei (pentru anul 2010) cu menţiunea că suma de achitat a fost menţionată de către părţi ca fiind în tichete cadou, plată primă de vacanţă (conform CCM), cât şi sporul de 100% pentru orele efectuate sâmbăta şi duminica (conform prevederilor Legii nr. 330/2009 şi începând cu data intrării în vigoare a acestei legi) urmând ca toate aceste drepturi să fie acordate până la data expirării termenului pentru care a fost încheiat CCM.

Instanţa de fond a considerat că, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 114/2009 întrucât nu există o solicitare privind plata unor tichete cadou sau de vacanţă ci, o primă de Paşti, în echivalent tichete.

Referitor la cererea privind acordarea dreptului special pentru refacerea capacităţii de muncă, prevăzut de art. 52 din CCM, această cerere a fost respinsă, întrucât art. 52 din CCMU, acest drept nu se va mai acorda începând cu 01.01.2010, decât în limitele bugetului aprobat, buget ce nu mai prevede posibilitatea acordării acestui drept salarial.

Cu privire la cererea de intervenţie, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât în cauza se urmăreşte acordarea unor drepturi salariale în temeiul unui CCMU care reprezintă legea părţilor, însuşit de acestea prin semnătură, neavând nicio legătură cu modalitatea de finanţare a pârâtei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiei art. 282-289 CM şi a CCM nr. IA 13567/22.05.2009 al DGASPC Prahova, prima instanţă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor, membri de sindicat, drepturile salariale cuvenite şi neachitate constând în contravaloarea masă caldă (10 lei/zi net) începând cu 01.01.2010 şi până la 25.05.2010, contravaloare primă Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010, primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010 până în anul 2010, sporul de 100% pentru sâmbete, duminici şi sărbători legale efectiv lucrate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 şi până la data de 22.05.2010, a respins în rest acţiunea şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs pârâta D.G. A.S.P.C. , criticând-o ca nelegală şi netemeinică, invocând în acest sens disp.art.304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului se menţionează că drepturile solicitate de către reclamanţi şi prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 al DGASPC Prahova au fost preluate din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţilor de asistenţă socială încheiat pe perioada 2007-2009.

Deşi s-a învederat instanţei că aceste drepturi nu au mai putut fi acordate începând cu data de 01.01.2010, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice ale administraţiei locale şi a Ordinului nr. 32/42/15.01.2010 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice pentru monitorizarea şi controlul aplicării prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, acte normative prin care se interzicea acordarea unor drepturi ce nu sunt prevăzute în legi sau hotărâri ale Guvernului, instanţa a apreciat în mod eronat că dispoziţiile imperative ale actelor normative susmenţionate nu se pot aplica contractelor colective de muncă aflate în vigoare, ci numai noilor contracte de muncă, încheiate după data de 01.01.2010.

In considerente instanţa a reţinut că reclamanţii au dreptul la toate solicitările formulate, în bază Contractului Colectiv de Muncă care e legea părţilor, că respectarea prevederilor CCM e obligatorie pentru părţi atâta timp cât contractul nu a fost modificat sau renegociat.

Faţă de aceste afirmaţii, recurenta consideră ca hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cu nesocotirea normei de drept substanţial potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă. Aceasta regula ţine seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.

In acest sens, Legea nr. 330/2009 nu face distincţie între contractele colective deja încheiate la data apariţiei ei şi cele care urmează a fi încheiate ulterior, ea doar stipulează că în cursul anului 2010 nu se vor mai acorda anumite drepturi, fără însă a preciza în mod expres că se aplica doar contractelor colective încheiate după intrarea ei în vigoare. Având în vedere că drepturile solicitate de sindicate urmau a fi acordate în cursul anului 2010, faţă de limitările prevăzute pentru acest an, a considerat că se află în imposibilitatea acordării lor pe parcursul anului 2010.

Arată recurenta că art. 5 alin 2 din CCM se stipulează: „In situaţia în care, în privinţa drepturilor ce decurg din prezentul Contract de Muncă, intervin reglementari legale mai favorabile salariaţilor, acestea vor completa de drept contractul colectiv de muncă”.

Aşa cum rezultă din interpretarea acestui articol, în situaţia unor reglementari legale mai favorabile, acestea urmau a fi acordate de drept, fără a mai fi necesară încheierea unui act adiţional la contract.

Raţionamentul prin analogie permite deducerea din opoziţia acestei ipoteze a următoarei consecinţe: unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi legi şi aceeaşi soluţie, respectiv, dacă intervin reglementari legale care interzic acordarea unor drepturi, acestea vor completa de drept CCM, fără a mai fi necesară încheierea unui act adiţional.

Consideră că motivarea instanţei, referitoare la faptul ca neacordarea drepturilor pentru anul 2010 nu a fost consfinţită prin act adiţional, încalcă acest raţionament, atâta timp cât, dacă ar fi intervenit reglementări mai favorabile nu ar mai fi fost nevoie de niciun act adiţional.

Un alt motiv de recurs este faptul că reclamanţii au solicitat obligarea recurentei la plata ajutorului de Paşte, respectiv 650 lei pentru anul 2010, deşi CCM al DGASPC prevedea că salariaţii „beneficiază de tichete cadou pentru Paşte şi Crăciun în cuantum de 650 Ron net / eveniment, cu încadrare în veniturile proprii ale instituţiei şi în limita resurselor bugetare” şi nu de o sumă netă.

Deşi nu exista o altă prevedere legală pentru acordarea unei prime de Paşte personalului contractual şi nici nu era stipulat în CCM al DGASPC acest drept în forma solicitată de către reclamanţi, ci sub forma de tichete cadou, instanţa de fond, în mod eronat, a obligat instituţia recurentă la plata sumei de 650 lei, reprezentând ajutorul de Paşte pentru anul 2010, în echivalent tichete.

Având în vedere însă, că prin Ordonanţa 114/2009 privind unele măsuri financiar-bugetare, la art. 1 alin.(2) se prevede că „în bugetele pe anul 2010 ale instituţiilor publice centrale şi locale,..., indiferent de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete cadou şi tichete de vacanţă personalului din cadrul acestora”, consideră că nu este posibilă acordarea de tichete cadou, indiferent pentru ce ar fi ele echivalent.

În continuare, recurenta susţine că tot cu aplicarea greşită a Legii nr. 330/2009, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor referitoare la plata sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale efectiv lucrate începând cu data apariţiei legii mai favorabile. Astfel, deşi instanţa de fond a apreciat, iniţial, că prevederile Legii nr. 330/2009 nu se aplică contractelor colective în vigoare la data apariţiei acesteia, revine asupra acestei aprecieri şi face aplicarea legii mai favorabile deşi, la Cap. IV al Legii nr. 330/2009 „ Modul de stabilire în primul an de aplicare a legii”, la art.30 alin.7 se precizează că „Prevederile art.19 alin.2, art.20 şi art. 24 (acordarea sporului de 100%) nu se aplică în anul 2010”.

Astfel, chiar dacă în anexele specifice fiecărui domeniu de activitate sunt prevăzute aceste sporuri, aplicarea lor se subordonează prevederilor generale ale Legii 330/2009, în cazul de faţă restricţiile impuse pentru anul 2010, primul an de aplicare.

In susţinerea motivărilor sale, recurenta face trimitere şi la prevederile OUG 1/2010 care la art.5alin.1 lit.b prevede:,,sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare se acordă în aceleaşi cuantumuri de la 31 decembrie 2009 numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009.

Sporul de 50% acordat în prezent este cel din luna decembrie 2009.

Potrivit adresei nr. 6343 dosar II/A/2 a C. J. P. - ordonator principal de credite, în bugetul judeţului pe anul 2010, şi implicit, în bugetul DGASPC P nu au fost prevăzute fonduri pentru categoriile de cheltuieli solicitate de sindicate, în consecinţa, nu putea angaja resurse financiare pentru plata ilegală a unor drepturi interzise de lege.

Instanţa de fond a apreciat faptul că un proces verbal încheiat între părţi nu are valoarea unui act adiţional de natură să modifice clauzele contractului colectiv de muncă astfel cum prevăd dispoziţiile Codului Muncii, caz în care procesul-verbal nu poate produce efecte în sensul modificării clauzelor contractuale, constând în eliminarea unor drepturi prevăzute în mod expres în contractul colectiv de muncă.

Consideră recurenta că, faţă de imperativitatea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, aprecierea instanţei de fond că numai în bază unui act adiţional la contractul colectiv de muncă acesta se poate modifica, este eronată.

Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii .

Prin decizia civilă nr. din data de … Curtea de Apel Ploiesti a admis recursul formulat de DGASPC P şi a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a dispus respingerea şi a capetelor de cerere privind obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor-membri de sindicat drepturilor salariale constând în contravaloarea mesei calde începând cu 1.01.2010 până la 25.05.2010, contravaloarea primei de Paşte în sumă de 650 lei pentru anul 2010, primei de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu pentru salariaţii ce au efectuat concediul de odihnă pe anul 2010, sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbători legale efectiv lucrate, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi până la data de 22.05.2010 ca neîntemeiate.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că În ceea ce priveşte plata contravalorii mesei calde, respectiv 10 lei/zi începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi până la data plăţii efective, instanţa reţine că prin art. 28(3) din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 s-a stipulat ca măsură de protecţie socială, în vederea obţinerii unui randament cât mai ridicat la locul de muncă asigurarea pentru fiecare salariat prezent, în fiecare zi lucrătoare a unei mese calde servită în incinta instituţiei, în cuantum de 10 lei/net/zi. În măsura în care această obligaţie nu va putea fi îndeplinită în natură se stipulează obligaţia angajatorului de a achita, odată cu plata salariului, pentru fiecare zi lucrată în cursul lunii anterioare, a sumei nete de 10 lei/zi .

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 se interzice negocierea unor clauze ale contractelor colective de muncă referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare.

Această normă nu contravine dispoziţiile generale ale art. 236 alin. 1 Codul muncii, care precizează obiectul contractului colectiv de muncă, ci se corelează pe deplin cu aceasta, având caracterul unei norme speciale, cu caracter derogatoriu care exclude de la negociere, în cazul salariaţilor bugetari, drepturile salariale rezervate reglementării legale.

Or, reclamanţilor, care au calitatea de personal contractual în cadrul unei instituţii bugetare li s-a recunoscut, în pofida interdicţiei legale enunţate de art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă acordarea mesei calde sau a contravalorii acesteia.

Respectarea disciplinei bugetare reprezintă un interes general subsumat noţiunii de ordine publică, or demersul reclamanţilor acreditează ideea posibilităţii adăugării la lege.

Art. 3 din O.U.G. nr. 1 din data de 25 ianuarie 2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar stabileşte că prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii – cadru nr. 330/2009.

Ori, acordarea mesei calde nu este prevăzută în dispoziţiile Legii – cadru nr. 330/2009, astfel încât aceasta nu poate fi acordată. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile O.U.G nr. 55 /2010 privind unele măsuri de reduce a cheltuielilor publice care au determinat ca, începând cu data de 1 iulie 2010 să fie retrase prin rectificări bugetare, sumele prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2010 reprezentând drepturi aferente contractului colectiv de muncă.

În ce priveşte acordarea ajutorului de Paşte în sumă de câte 650 lei pentru anul 2010, potrivit art. 27 din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009, salariaţii D.G.A.S.P.C. P i beneficiază de tichete cadou (Crăciun şi Paşte) în cuantum de 650 RON/net/eveniment cu încadrare în veniturile proprii ale instituţiei şi în limita resurselor bugetare.

Însă, prin art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 114/23.12.2009 privind unele măsuri bugetare este stipulat că „în bugetele pe anul 2010 ale instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de finanţare şi de subordonare nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora”.

Prin urmare, şi sub acest aspect, dispoziţia legală mai sus-menţionată limitează dreptul intimaţilor-reclamanţilor de a beneficia de acest drept salarial suplimentar.

Referitor la prima de vacanţă pentru reclamanţii care au efectuat concediul pe anul 2010 până în luna mai 2010, potrivit art. 15(6) din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009, la plecarea în concediul de odihnă cuvenit în fiecare an calendaristic, personalul contractual beneficiază de o primă de vacanţă egală cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează conform legii.

În considerarea dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 1/25.01.2010 şi a Legii – cadru nr. 330/2009, lege care nu prevede acordarea acestei prime de vacanţă, dreptul solicitat de reclamanţii-intimaţi nu îşi regăseşte reglementare legală, fiind incidente, prin urmare, dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. În mod asemănător nici dreptul special pentru refacerea capacităţii de muncă, convenit de părţi la suma de 74 lei/lună net, nu are suport în legislaţia actuală.

În ce priveşte acordarea sporului de 100% pentru sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale efectiv lucrate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi până la data de 22 mai 2010, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 1/2010 sporurile , indemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea – cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţie de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare se acordă în acelaşi cuantum de la 31.12.2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea – cadru nr. 330/2009.

Chiar şi în prezenţa acestor dispoziţii legale mai sus-menţionate, acordarea sporului în procent de 50% conform art. 15(5) lit. c1) din Contractul colectiv de muncă nr. IA 13567/J/22.05.2009 şi nu în procent de 100% din salariul de bază conform dispoziţiilor art. 20 din partea a II-a, Cap. III, Secţiunea a 2-a „Sporuri” din Legea nr. 330/2009 apare ca fiind cea corectă, deoarece art. 30 alin. 7 Cap. IV din acelaşi act normativ se stipulează că prevederile art. 20 nu se aplică în anul 2010.

Susţinerile intimaţilor-reclamanţi în sensul că prevederile Legii - cadru nr. 330/2009 nu pot fi aplicabile unui contract colectiv de muncă legal încheiat ce nu a fost niciodată anulat şi ale cărui clauze pot fi modificate numai prin acordul părţilor, nu pot fi primite, aceasta, pe de o parte, pentru că dispoziţiile Legii nr. 330/2009 nu disting între contractele colective de muncă aflate în derulare şi cele ce urmează a fi încheiate iar pe de altă parte, întrucât, deşi, contractul este legea părţilor, pentru aplicarea acestui principiu de drept este necesar ca acel contract să nu încalce dispoziţii imperative ale legii.

Potrivit art. 157 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 ( Codul muncii) sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate din de la bugetul de stat, bugetele locale, etc. se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale . Este real faptul că şi pentru salariaţii instituţiilor publice se pot încheia  contracte colective de muncă, dar prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale , astfel cum se prevede expres atât în art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 cât şi prin art. 3 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional .

În sensul celor mai sus-arătate este şi practica instanţei constituţionale . Astfel, dispoziţiile  art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 au făcut în mai multe rânduri obiectul controlului de constituţionalitate, în Decizia nr. 768 din data de 18 septembrie 2007 Curtea Constituţională instanţa apreciind că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale (prevederile art. 41 alin. (2) şi alin. (5) din Constituţie, referitoare la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţia socială a muncii, respectiv la negocieri colective şi la caracterul obligatoriu al convenţiilor colective), pentru următoarele considerente:

„Conform principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte constituie legea părţilor, iar în conţinutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minimal prevăzut de lege şi de contractul colectiv încheiat la nivel superior.

Contractele colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.

Art. 137 alin. (1) din Constituţie prevede că: « (1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege ». În aceste condiţii se impune ca şi drepturile salariale ale salariaţilor instituţiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin convenţii colective”.

Prin urmare, cum sporurile şi stimulentele salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată nu se regăsesc în acte normative speciale privind salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, respectiv OG nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi ale altor drepturi ale personalui bugetar, sau Legea nr. 330/2009, pentru considerentele mai sus-arătate, Curtea nu poate da eficienţă juridică prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat în dauna dispoziţiilor imperative ale legii, pentru perioada dedusă judecăţii.

Mai mult, acestea contravin şi dispoziţiilor imperative ale art. 14(3) şi 23(1) din Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale, potrivit cărora nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, iar ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Altfel spus şi în deplin acord cu art. 7 din Legea nr. 130/1996, privind Contractul colectiv de muncă, numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, or drepturile salariale ale funcţionarilor publici şi personalului contractual din instituţiile bugetare se suportă din fondurile alocate special de la bugetul de stat, în principal şi de la bugetul local, iar dispoziţiile legale în materia salarizării acestui personal, sunt dispoziţii speciale cu caracter imperativ care derogă de la dispoziţiile generale, sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot face obiectul negocierilor la încheierea contractelor colective de muncă.

(Judecător Elena Lazăr)

[39] Concediere nelegală.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 563 din 17 februarie 2012.

Prin decizia civilă nr.563/17.02.2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de contestatoarea ŞR (fostă V) împotriva sentinţei civile nr. 2177 din 6.10.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul în contestaţie SGG, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia şi a anulat Ordinul nr.127/17 februarie 2009, dispunând reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii ordinului.

Totodată, a fost obligată intimata la despăgubiri reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate, de la data concedierii şi până la data reintegrării efective şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale. De asemenea, a fost obligat intimatul la 1500 lei cheltuieli de judecată către recurentă.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1458/105/2009, contestatoarea ŞR a chemat în judecată pe intimatul SGG, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Ordinului Secretarului General al Guvernului nr.127/17.02.2009 prin care în mod abuziv s-a dispus încetarea raportului de muncă între cele două părţi, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la data reintegrării efective, precum şi obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 80.000 euro.

În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că la data de 01.04.2006, ca urmare a câştigării concursului organizat pentru ocuparea unui post de consilier în cadrul Autorităţii de Control a Guvernului (A.C.G.), instituţie fără personalitate juridică din cadrul Cancelariei Primului Ministru, a fost angajată cu contract pe perioadă nedeterminată în funcţia arătată, cu precizarea că A.C.G. şi-a schimbat ulterior denumirea în Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică, fiind preluată de la Cancelaria Primului Ministru de către Secretariatul General al Guvernului ( S.G.G.).

A apreciat contestatoarea că în această situaţie Secretariatul General al Guvernului a preluat contractele de muncă ale personalului, inclusiv al său de la angajatorul iniţial care a fost Cancelaria primului Ministru, invocând faptul că această reorganizare nu a fost una efectivă ci doar pur formală, întrucât nu s-a făcut altceva decât să se schimbe denumirea unei structuri fără personalitate juridică, atribuţiile si competentele rămânând aceleaşi.

Totodată, contestatoarea a învederat că ordinul de concediere este lovit de nulitate absolută, întrucât sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 68 Codul muncii, care stipulează că prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive ce nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.

A considerat contestatoarea că numărul angajaţilor concediaţi la data de 17.02.2009 din cadrul D.C.G. a fost de 61, din numărul total de peste 300, astfel că nu există situaţia unei concedieri colective.

S-a mai arătat că disponibilizarea nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind incidente prevederile art. 76 Codul muncii, fiind făcută fără a se efectua etapele obligatorii ale concedierii colective.

În plus, intimata avea obligaţia de a-i oferi un alt loc de muncă, în condiţiile în care la câteva zile de la desfiinţarea D.C.G. s-a aprobat noua structură organizatorică, cu un număr de 77 de posturi în plus.

De asemenea, desfiinţarea locului de muncă nu a fost reală şi serioasă, potrivit prevederilor art. 65 Codul muncii, decizia de concediere nemotivând în fapt cauza acestei măsuri şi, întrucât la data de 11.02.2009- data intrării în vigoare a OUG 3/2009- avea un contract de muncă încheiat cu S.G.G., modificarea acestuia în alte condiţii decât cele expres prevăzute de lege, respectiv Codul muncii, este lovită de nulitate absolută.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova Secţia Civilă, solicitând declinarea spre competentă soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Reclamanta a solicitat suspendarea judecării cauzei faţă de împrejurarea că OUG nr.3/2009, care a fost invocată în ordinul de concediere a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a decis în şedinţa din 9.07.2009 că legea de aprobare a ordonanţei este neconstituţională, astfel încât s-a apreciat că nu se impune luarea acestei măsuri, suspendare fiind obligatorie doar în ipoteza invocării excepţiei de neconstituţionalitate a unei prevederi legale, în cadrul litigiului aflat pe rol, condiţie neîndeplinită în cauză.

Prin sentinţa civila nr.1429/20.07.2009, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de intimată şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ care, prin decizia civilă nr. 1831/14.10.2009 a admis recursul declarat de contestatoare, a modificat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii Tribunalului Prahova - Secţia civilă.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că potrivit dispoziţiilor HG nr.405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului, în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor legale, raporturile juridice la care participă această autoritate sunt raporturi juridice de drept administrativ, iar actele emise de autorităţi publice, cum este şi intimatul, nu sunt supuse dreptului comun, ci regimului juridic de drept administrativ,

Astfel, actul de angajare al contestatoarei la autoritatea intimată nu este un contract individual de muncă, ci un act de numire în funcţie contractuală, deoarece aşa cum rezultă şi din decizia nr.1039/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, Curtea Constituţională, în mod corect, a reţinut că personalul încadrat în fostul departament de Control al Guvernului şi în Departamentul de Luptă Antifraudă este, potrivit legii, personal contractual, cu excepţia funcţiilor de demnitate publică.

Prin urmare, raporturile de muncă stabilite sunt guvernate de Codul muncii, reglementarea de drept comun în aceasta materie.

A mai apreciat instanţa de control judiciar că regimul juridic aplicabil naşterii, modificării ori stingerii raporturilor de muncă trebuie să respecte legea menţionată, orice modificare cu privire la aceste fapte fiind necesar a se încadra în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Codul muncii.

Ulterior, prin art.33 din OUG nr.25/2007 s-a prevăzut preluarea de către Secretariatul General al Guvernului a personalului Autorităţii de Control a Guvernului, care-si schimbase denumirea în Departamentul de Control al Guvernului.

Acest act normativ nu a reglementat vreo modificare cu privire la natura juridică a funcţiilor ocupate de personalul Departamentului de Control al Guvernului, acesta rămânând în continuare personal contractual, potrivit prevederilor dreptului comun.

În aplicarea acestor prevederi S.G.G. a preluat personalul D.C.G. începând cu data de 2.05.2007, înregistrându-se, totodată, menţiunea corespunzătoare în carnetele de muncă ale personalului preluat, neexistând nici un act normativ care să reglementeze împrejurarea că angajarea personalului din cadrul DCG/SGG se face prin act de numire în funcţie contractuală, aşa după cum nu există niciun act normativ care să reglementeze în mod special aceste raporturi de muncă.

Prin urmare, neexistând o asemenea reglementare speciala, a apreciat instanţa de recurs că este de netăgăduit că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele ale Codului muncii, angajarea făcându-se în baza unui contract individual de muncă.

Potrivit disp.art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004 „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”, cu precizarea că de altfel, însuşi intimatul a menţionat în carnetul de muncă, cu ocazia închiderii acestuia, „încetat contractul individual de muncă conform art.65 şi 73 alin.1 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii”.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost reînregistrată sub nr.1458/105/11.11.2009.

La termenul de judecată din data de 19.02.2010 contestatoarea a depus la dosar o notă de şedinţă prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, faţă de împrejurarea că în prezent are domiciliul în are domiciliul în Bucureşti, sector 6, str. …… nr., bl., sc. et., ap..

Prin sentinţa civilă nr.250/19.02.2010, Tribunalul Prahova Secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei invocată de contestatoare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, reţinând că potrivit actelor aflate la dosar, reclamanta are domiciliul în Bucureşti, sector 6, str. ……nr.4, bl., sc. et., ap..

Dispoziţiile art.284 alin.2 Codul muncii stipulează că cererile privind conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul şi, cum în prezent contestatoarea are domiciliul în Bucureşti, sector 6, str…. nr.4, bl., sc. et., ap., competent din punct de vedere teritorial să soluţioneze acţiunea este Tribunalul Bucureşti şi, nicidecum Tribunalul Prahova, mai ales că acţiunea vizează un conflict de muncă şi anume, restituirea unor sume de bani derivând din raporturile de muncă care au existat între părţi, normele Codului muncii care reglementează competenţa teritorială, având un caracter absolut de la care părţile nu pot deroga.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Civilă Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, cauza a fost înregistrată sub nr. 22804/3/2010.

Prin sentinţa nr.7132/13.10.2010, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova şi, constatând ivit conflictul negativ de competentă între cele două instanţe, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului şi emiterii regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr.2704/23.03.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei ca fiind în favoarea Tribunalului Prahova, reţinându-se împrejurarea că schimbarea domiciliului contestatoarei în Bucureşti, pe parcursul derulării procesului, nu este de natură a influenţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei şi, mai mult decât atât, normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială au un caracter absolut de la care părţile nu pot deroga.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova cauza a fost înregistrată sub nr.5106/105/2011.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.2177 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins ca neîntemeiată contestaţia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut că între Cancelaria Primului Ministru, în calitate de angajator şi contestatoarea V (actual Ş) R, în calitate de salariată, s-a încheiat contractul individual de muncă nr.68/01.04.2006 în baza căruia aceasta din urmă îşi desfăşura activitatea în cadrul Cancelariei Primului Ministru, în funcţia de consilier, pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 1.04.2006.

Prin actele adiţionale nr.1/1.09.2006, nr.2/4.09.2006, nr.3/1.02. 2007, nr.4/1.03.2007 şi nr.5/1.04.2007 părţile contractante au convenit modificarea contractului individual de muncă numai în ceea ce priveşte salariul de bază lunar brut, celelalte prevederi ale contractului rămânând nemodificate.

La data de 28.05.2007 Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.314/52 prin care a dispus, potrivit Deciziei Primului Ministru nr. 156/25.05.2007 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale Departamentului de Control al Guvernului ca, începând cu data de 28.05.2007, contestatoarea să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Departamentului de Control al Guvernului - Direcţia Control, Programare Infrastructură, în funcţia de consilier.

Dată fiind Decizia Primului Ministru nr.208/2009 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale corpului de control ale Primului Ministru, Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.127/27.02.2009 prin care s-a dispus ca, începând cu data comunicării acestui ordin, se acordă contestatoarei care avea funcţia de consilier în cadrul departamentului, preavizul de 15 zile lucrătoare prevăzut de lege, pe data expirării preavizului raporturile de muncă ale acesteia încetând.

Astfel, potrivit art.VII alin.1 din OUG nr.3/11.02.2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului „pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, se desfiinţează”, alin.2 al aceluiaşi text de lege stipulând că „în cadrul aparatului de lucru al Guvernului se înfiinţează Corpul de Control al Primului Ministru, ca departament fără personalitate juridică, în subordinea primului ministru şi în coordonarea, din punct de vedere administrativ financiar, a secretarului general a Guvernului”.

Reţinându-se că, în speţă, contestatoarea a îndeplinit funcţia contractuală de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului, date fiind textele de lege menţionate în precedent, este evident că această entitate a fost desfiinţată şi, nicidecum supusă reorganizării, cum a pretins contestatoarea.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit disp.art.1 din OUG nr.49/2005 – în vigoare la data angajării contestatoarei – Autoritatea Naţională de Control (înfiinţată prin OUG nr.11/2004) a fost desfiinţată, înfiinţându-se, în cadrul Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea de Control a Guvernului, structură fără personalitate juridică.

Comparând atribuţiile care reveneau Departamentului de Control al Guvernului, astfel cum erau reglementate de art.33 alin.3 din OUG nr. 25/2007 cu principalele atribuţii ale Corpului de Control al Primului Ministru, astfel cum sunt definite şi prevăzute de OUG nr.3/2009, s-a reţinut că acestea sunt diferite, fapt care a condus la concluzia că a operat o desfiinţare reală şi efectivă, iar nu o simplă reorganizare a structurii din care făcea parte contestatoarea.

Dată fiind situaţia de fapt, este evident că Departamentul de Control al Guvernului nu a fost supus reorganizării, ci acesta a fost desfiinţat, astfel cum s-a prevăzut prin dispoziţiile imperative ale art.VII alin.1 din OUG nr.3/2009, structura nou înfiinţată, respectiv Corpul de Control al Primului Ministru, înfiinţat prin acelaşi act normativ, având atribuţii şi competenţe noi, evidenţiindu-se şi modificări ale naturii raportului de subordonare.

Temeiul juridic al concedierii contestatoarei îl reprezintă, aşadar, art.65 Codul muncii care se referă la concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, această împrejurare constând în încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.

Dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţie socială, consacrate de art.41 din Constituţie, în acord cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale şi, Codul muncii, în scopul eliminării oricăror discriminări la angajare şi în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care, foarte importantă, este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă.

Acesta poate înceta şi din iniţiativa angajatorului pentru motive ce ţin de persoana salariatului, dar si pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţiuni a unităţii, această din urmă situaţie regăsindu-se în speţa dedusă judecăţii.

Constatându-se că în speţă a operat desfiinţarea efectivă a unei structuri organizatorice, s-a apreciat că Ordinul nr.127/17.02.2009 contestat în prezenta cauză, este legal întocmit, răspunzând necesităţilor momentului respectiv, în cuprinsul acestuia fiind menţionate actele normative care au stat la baza emiterii, motivele care au condus la concediere, acordarea perioadei de preaviz contestatoarei şi indicarea instanţei competente a soluţiona o eventuala contestaţie formulată împotriva acestuia.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut şi buna-credinţă dovedită de intimat, care a întreprins demersurile necesare în scopul protejării salariaţilor disponibilizaţi, solicitând Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti comunicarea listei cu locurile de muncă vacante.

Astfel, prin adresa nr.9840/24.02.2009 a AMOFM Bucureşti s-a înaintat intimatului, prin secretarul său general, în anexă, lista locurilor de muncă vacante pentru studii superioare, valabile pentru o săptămână, context în care s-a reţinut preocuparea intimatului în ceea ce priveşte stimularea angajării forţei de muncă.

Aşa fiind, prima instanţă a reţinut că ordinul a cărei nulitate se solicită a se constata este pe deplin justificat şi este emis cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie, fiind impus de desfiinţarea efectivă şi reală a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea că, în speţă, contestatoarea nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se referă la condiţiile în care personalul fostului departament în care a funcţionat contestatoarea poate fi preluat în actuala structură, nou înfiinţată.

Reţinându-se legalitatea Ordinului nr.127/17.02.2009, tribunalul a apreciat, pe cale de consecinţă, ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere, prin reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior, câtă vreme, aşa cum s-a mai arătat, structura în cadrul căreia aceasta a fost angajată, a fost efectiv desfiinţată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorare şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective în funcţie, instanţa de fond a reţinut netemeinicia acestuia raportat la soluţia dată capetelor anterioare de cerere, cu precizarea că nu se justifică acordarea unui salariu compensatoriu, în condiţiile în care, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2007-2010.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata sumei de 80.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciile cauzate ca urmare a concedierii, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada pretinsului prejudiciu suferit de contestatoare ca urmare a concedierii, o soluţie contrară fiind de natură a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.

Susţinerea contestatoarei în sensul că prin concedierea dispusă în cauză, dar pe deplin justificată, raportat la necesităţile socio-economice ale epocii respective, i-ar fi fost afectat un drept fundamental, respectiv dreptul la muncă, cauzându-i astfel pretinse prejudicii morale prin afectarea onoarei, prestigiului şi demnităţii, nu a fost reţinută ca un argument în sprijinul pretenţiei dedusă judecăţii, câtă vreme, aşa cum s-a mai arătat, în scopul protejării salariaţilor disponibilizaţi, intimatul a întreprins eforturi constante în vederea identificării locurilor de muncă vacante care să răspundă pregătirii profesionale.

Astfel, simplele aprecieri subiective ale contestatoarei nu au fost în măsură şi, în niciun caz, nu au dovedit pretinsul prejudiciu moral invocat de aceasta, în condiţiile în care încetarea raporturilor de muncă a avut loc în condiţii de deplină legalitate, astfel încât ordinul contestat îşi va produce pe deplin efectele în vederea cărora a fost emis.

Pentru considerentele arătate, prima instanţă a constatat că prezenta contestaţie este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.

Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs în termen legal contestatoarea, considerând-o nelegală şi netemeinică în raport de prevederile art. 304 Cod pr.civilă întrucât este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întemeindu-se pe prevederile unui act normativ declarat neconstituţional de Curtea Constituţională, care la 23 iunie 2009 a fost sesizată în privinţa neconstituţionalităţii legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, act normativ în baza căruia s-a dispus concedierea, iar prin decizia nr.1039/9 iulie 2009 Curtea a constatat neconstituţionalitatea acesteia, constatând că întreaga ordonanţă de urgenţă aprobată prin lege, este lovită de neconstituţionalitate.

A mai susţinut contestatoarea că şi motivarea dată de Tribunalul Prahova în soluţia de respingere a contestaţiei este necorespunzătoare, pentru că această instanţă reţine că ordinul a cărui nulitate se solicită a se constata este emis cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie, fiind impus de desfiinţarea efectivă şi reală a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea că, în speţă, contestatoarea nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se referă la condiţiile în care personalul fostului Departament în care a funcţionat contestatoarea poate fi preluat în actuala structură nou înfiinţată, respectiv bunul renume şi încrederea Primului Ministru, condiţii asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat arătând că încadrarea numai pe baza încrederii acordate de Primul Ministru este una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane, această prevedere constituind premizele încheierii sau încetării unor contracte individuale de muncă pe baza unor criterii aleatorii, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective.

Contestatoarea a arătat prin motivele de recurs că prin hotărârea atacată s-a interpretat şi s-a aplicat contradictoriu legea, care fiind unică, trebuie interpretată în mod unic, astfel ca în cazuri similare să se obţină soluţii identice, că din Corpul de Control al Primului Ministru în februarie 2009 au fost concediaţi 61 angajaţi care au atacat dispoziţiile individuale de concediere şi au solicitat anularea actului, repunerea în situaţia anterioară cu plata drepturilor salariale cuvenite şi în toate cazurile instanţele de judecată au dat câştig reclamanţilor, apreciind că ordinele de concediere au fost date cu încălcarea Codului Muncii şi măsura concedierii a fost luată în baza unui act normativ declarat neconstituţional.

Contestatoarea recurentă a făcut trimiteri la hotărâri pronunţate în cazurile celorlalţi angajaţi în Corpul de Control al Guvernului şi care au fost concediaţi şi, de asemenea, a făcut trimiteri ample la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În dovedirea susţinerilor sale contestatoarea a depus copia deciziei nr. 1039/9 iulie 2009 a Curţii Constituţionale şi soluţiile pronunţate în speţele similare de Tribunalul Alba, Tribunalul Dâmboviţa, Tribunalul Bucureşti.

Examinând hotărârea atacată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum şi a dispoziţiilor legale care au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea constată că recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare astfel:

Din actele depuse la dosar rezultă că la momentul intrării în vigoare a OUG 3/2009 prin care se desfiinţa Departamentul de Control al Guvernului acesta era prevăzut cu un număr de 69 posturi iar Secretariatul General al Guvernului cu 216 posturi conform deciziei Primului Ministru.

Din toţi aceşti angajaţi au primit votul de încredere al Primului Ministru 7 din foştii salariaţi ai departamentului desfiinţat, restul fiind concediaţi, ceea ce înseamnă că faţă de disp. art. 68 din Codul Muncii în realitate a operat o concediere colectivă, situaţie în care angajatorul trebuia să îndeplinească anumite obligaţii reglementate de art.69-71 Codul Muncii.

Desfiinţarea locului de muncă al reclamantei s-a făcut în baza OUG nr. 3/2009 care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea recurenta, adoptarea acestei măsuri trebuind să se facă conform dispoziţiilor Codului Muncii referitoare la procedura anterioară concedierii colective, întrucât art.1 alin.2 din Codul Muncii arată că dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

Mai mult decât atât, se constată că măsura concedierii a fost luată în temeiul unui act normativ al cărui conţinut a fost declarat neconstituţional.

Prin decizia nr. 1039/9 iulie 2009 publicată în M.O. partea I nr. 582/21 august 2009, Curtea Constituţională a constatat că legea de aprobare a OUG nr.3/2009 este neconstituţională, că disp. art. VII alin.2 şi art.VIII alin.4 indicate ca temeiuri de drept ale concedierii încalcă atât disp. art. 41 din Constituţia României ce instituie libertatea muncii, cât şi disp. art. 16 din Constituţie, din moment ce a instituit condiţii care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile Codului Muncii, poziţionând persoanele vizate, deci şi pe recurentă, în situaţia de vădită de nelegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi.

Aceeaşi Curte a constatat că textele în temeiul cărora s-a dispus măsura concedierii instituie o prezumţie de culpă profesională în sarcina personalului căruia i s-a retras încrederea Primului Ministru sau nu i se acordă încredere pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii care guvernează concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului, consacrat prin art. 61-64 Codul Muncii.

S-a constatat de către Curte că, Corpul de Control al Primului Ministru preia toate reprezentările şi competenţele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative în vigoare şi a mai reţinut că, condiţia introdusă prin OUG nr.3/2009 care prevede încadrarea numai pe baza încrederii acordate de Primul Ministru este una esenţialmente subiectivă, care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a unei persoane.

În acest context, Curtea constată că încetarea contractului individual de muncă al reclamantei recurente în baza prev. art. VIII alin.16 din OUG nr.3/2009 este lipsită de temei legal pentru că încalcă egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite de art. 16 şi 41 din Constituţia Românei.

Încetarea raportului de muncă al recurentei în baza prev. art. 65 alin.1 Codul Muncii nu poate fi, de asemenea reţinută, deoarece conform acestui text, concedierea pe motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.

Nu se poate reţine desfiinţarea contractului individual de muncă al salariatului în baza art. 65 Codul Muncii în lipsa desfiinţării locului de muncă, aceasta fiind cerinţa esenţială a concedierii dispuse, motivul principal al acestei măsuri.

Cum în ordinul contestat nu s-a prevăzut că desfacerea contractului de muncă al reclamantei este urmare a desfiinţării locului său de muncă, este cert că acest ordin este nelegal.

În realitate, măsura concedierii reclamantei, în ciuda faptului că s-a menţionat în ordin art. 65 alin.1 Codul Muncii, este o concediere pe criterii ce ţin de persoana recurentei, respectiv de corespunderea profesională a acesteia pe ideea de culpă profesională în sarcina sa că persoana căreia nu i se acordă încrederea Primului Ministru pentru preluare, aşa cum s-a reţinut şi în motivarea deciziei Curţii Constituţionale, astfel că s-ar fi aplicat art. 61 lit.d din Codul Muncii iar angajatorul trebuia să respecte procedura de concediere prevăzută de lege.

În fapt, postul reclamantei nu a fost desfiinţat efectiv şi real, fiind preluat în structura nou înfiinţată, noua structură prevăzând 67 posturi conform deciziei Primului Ministru nr.208/2009, iar fostul departament avea 64 angajaţi, posturile fiind reînfiinţate în cadrul Corpului de Control al Primului Ministru.

În raport de aceste considerente, Curtea constată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este într-adevăr lipsită de temei legal, dată cu aplicarea greşită a legii şi că sub acest aspect recursul este întemeiat.

Întemeiată este şi cealaltă critică adusă de recurentă hotărârii instanţei de fond pentru că, din actele existente la dosar rezultă că au fost concediaţi mai mulţi angajaţi, că toţi au atacat în instanţă ordinele de concediere emise la aceeaşi dată, aceştia obţinând câştig de cauză în faţa instanţelor din Bucureşti, Dâmboviţa, Alba, prin hotărârile depuse la dosar admiţându-se acţiunile acestora.

Soluţia dintr-un litigiu dedus judecăţii, cea care corespunde adevărului, nu poate fi decât una singură şi ea trebuie să se impună cu autoritate ca să promoveze astfel ideea că adevărul şi dreptatea fiind unice, impun ca într-un stat de drept în speţe similare să se pronunţe hotărâri similare, pentru că altfel s-ar încălca principiul siguranţei publice, neputându-se ca unui cetăţean să nu i se recunoască un drept, în vreme ce, în condiţii similare, poate chiar identice, în condiţiile aplicării aceluiaşi text de lege, acelaşi drept este recunoscut altui cetăţean.

Faţă de considerentele arătate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, motiv pentru care urmează ca în conformitate cu disp. art. 312 pct.3 Cod pr.civilă raportat la art. 304 pct.9 Cod pr. civilă l-a admis şi pe cale de consecinţă a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a anulat Ordinul nr.127/17 februarie 2009 cu consecinţa reintegrării contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii ordinului şi obligării intimatei la plata despăgubirilor reprezentând salariile indexate, majorate şi reactualizate, de la data concedierii şi până la data reîncadrării efective a recurentei reclamante.

Cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamantă nu a fost admisă faţă de faptul că aceasta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu, nu a dovedit existenţa vreunei vătămări, fiind vorba de susţineri ale acesteia cu privire la afectarea imaginii şi demnităţii.

(Judecător Eliza Marin)

[40] Drepturi salariale neacordate

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1038 din 14 martie 2012.

Prin decizia civilă nr.1038/14.03.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul SNPDR împotriva sentinţei civile nr. 2276 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu pârâta CNADNR SA.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr.5220/120/2011, SNPDR a chemat în judecată pe pârâta CNADNR SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să plătească salariaţilor indicaţi expres în acţiune drepturile salariale neacordate pentru salariul aferent lunii mai 2011, conform majorării salariului de bază al fiecărui salariat, stabilită prin Hotărârea nr. 1/28.04.2011 cu aplicare de la 01.05.2011, determinate pentru fiecare salariat ca fiind suma ce reprezintă diferenţa dintre salariul brut recalculat conform majorării salariului de bază, prin indexarea cu 12,5 % la care se adaugă o majorare în cuantum fix de 105 lei, în această ordine şi salariul brut acordat şi plătit efectiv pentru luna mai 2011 pe baza salariului de bază al fiecărui salariat stabilit anterior intrării în vigoare a CCM nr.78/28.04.2011; plata de daune interese conform art.101 din CCM nr.78/28.04.2011, respectiv plata de penalităţi conform art.120 din Codul de procedură fiscale aplicate la valoarea drepturilor salariale neacordate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

În motivarea cererii, s-a arătat că în data de 28.04.2011 a fost încheiat contractul colectiv de muncă nr.78/28.04.2011, iar prin hotărârea nr.1/28.05.2011 s-a stabilit majorarea salariului de bază al fiecărui salariat într-un cuantum unitar aplicabil la salariul de bază al tuturor salariaţilor din cadrul CNADR SA, că prin anexa nr.2 s-au stabilit şi limitele minime şi maxime ale salariilor de încadrare pentru fiecare funcţie, astfel încât cu data de 1.05.2011 toţi salariaţii trebuiau să aibă calculat salariul brut pe baza unui salariu de bază stabilit în limita grilei de salarizare, însă pârâta nu şi-a respectat obligaţia cu privire la termenul de aplicabilitate, plătind drepturile salariale aferente majorării salariului de bază pentru fiecare salariat începând cu 1.06.2011 şi nu cu 1.05.2011.

Prin întâmpinare pârâta a invocat atât excepţia inexistenţei coparticipării procesuale active şi respingerea ca neîntemeiată a cererii în raport de prevederile art.47 Cod pr. civilă întrucât reclamanţii nu pot forma o singură parte procesuală având cauze (temeiuri) diferite ale acţiunii, respectiv propriul contract de muncă, precum şi excepţia lipsei dovezii cu privire la calitatea de sindicalişti, în condiţiile în care calitatea de reprezentant al sindicatului se poate exercita exclusiv cu privire la salariaţii care se află în raporturi sindicale cu entitatea în cauză la data formulării cererii introductive de instanţă.

Pe fondul cauzei s-a invocat inaplicabilitatea hotărârii pe care a fost întemeiată cererea reclamantul, aceasta fiind menită doar să traseze modul unitar în care vor fi tratate contractele individuale de muncă cu ocazia negocierilor individuale, fără a putea să creeze direct drepturi individuale conform legii, că hotărârea nr.1 nu modifică în mod explicit contractul colectiv de muncă, deoarece este încheiat în aceeaşi zi cu data CCM 2011, hotărârea nefiind înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Muncă, aşa cum obligă art.31 al.2 din Legea nr.130/1996 şi art.150 al.2 din Legea nr.62/2011 aplicabilă în prezent în materia modificării contractelor colective de muncă.

S-a mai arătat că hotărârea în discuţie este un înscris fără efecte juridice în raporturile de muncă, iar însuşi textul hotărârii invocate stabileşte că se va concretiza prin întocmirea şi încheierea actelor adiţionale în acest sens în teren de maximum 30 de zile lucrătoare de la data intrării în vigoare a CCM pe 2011.

După analizarea probatoriilor administrate, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr.2276/08.11.2011 prin care a respins atât excepţia inexistenţei coparticipării procesuale active, excepţia lipsei dovezii de membri de sindicat cât şi acţiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la acordarea unor diferenţe de drepturi salariale aferente lunii mai 2011, invocând Hotărârea nr.1/28.04.2011 prin care a susţinut că s-au majorat salariile de bază prin indexarea cu 12,5 % la care s-a adăugat o majorare în cuantum fix de 105 lei, precum şi obligarea la daune interese şi penalităţi aplicate la valoarea drepturilor salariale neacordate.

Cu privire la excepţia inexistenţei coparticipării procesuale active, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată şi a respins-o întrucât potrivit art.47 Cod pr. civilă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comune, ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză, în speţă salariaţii reprezentaţi de reclamant au invocat Hotărârea nr.1/28.04.2011, iar obiectul cauzei este reprezentat de un drept ce izvorăşte din aceasta, fiind îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, chiar dacă raporturile acestora cu pârâta au la bază contracte individuale de muncă.

In legătură cu excepţia lipsei dovezii calităţii de membrii de sindicat, tribunalul a constatat că este neîntemeiată întrucât la fila 60 dosar există dovada calităţii acestora de membrii de sindicat.

Referitor la pretenţiile reclamantului privind plata unor diferenţe de drepturi salariale pentru luna mai 2011, tribunalul a constatat că, potrivit contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii pârâte înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr.78/28.04.2011, s-a prevăzut că modificarea acestuia se poate face prin act adiţional în condiţiile legii ori de câte ori părţile convin aceasta, iar modificările se comunică pentru înregistrate, în scris, la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti şi devin aplicabile de la data înregistrării.

Prin Hotărârea nr.1/28.04.2011 s-a convenit de către reprezentanţii CNADR SA şi reprezentanţii sindicatelor ca începând cu data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă pentru anul 2011, salariul de bază al fiecărui salariat să fie indexat cu 12,5 % şi majorat cu suma fixă de 105 lei în această ordine, urmând a fi întocmite şi încheiate actele adiţionale în acest sens în termen de maxim 30 de zile de la data intrării în vigoare a CCM 2011.

Această hotărâre reprezintă o modificare a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, iar potrivit prevederilor acestuia menţionate mai sus, produce efecte de la data înregistrării la Inspectoratul Teritorial de Muncă al municipiului Bucureşti.

Totodată, a fost avut în vedere art.150 din Legea nr.62/2011 potrivit cu care modificările aduse contractului colectiv de muncă se consemnează într-un act adiţional semnat de toate părţile care au încheiat contractul, se transmite în scris organului la care a fost înregistrat contractul colectiv de muncă şi produce efecte de la data înregistrării acestuia sau de la o dată ulterioară potrivit convenţiei părţilor.

În speţă, s-a constatat că actul adiţional la contractul colectiv de muncă nu a fost înregistrat, astfel încât acesta nu poate să producă efecte de la data de 28.04.2011, nefigurând în anexa la contractul colectiv de muncă care a fost prezentat pentru înregistrare la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, astfel că s-a apreciat de tribunal că nu se poate spune că a fost înregistrat odată cu contractul colectiv de muncă.

Au fost considerate întemeiate susţinerile pârâtei din întâmpinare în sensul că angajatorul şi-a rezervat un drept de punere în aplicare a obligaţiei de a acorda această majorare, menţionându-se că se va concretiza prin întocmirea şi încheierea actelor adiţionale, în acest sens, în termen de maximum 30 zile lucrătoare de la data intrării în vigoare a CCM 2011 - termen care a fost respectat deoarece au fost încheiate acte adiţionale la contractele individuale de muncă ce urmau să producă efecte începând cu data de 01.06.2011.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamanta, considerând-o nelegală şi netemeinică în raport de prev. art. 304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă susţinând în esenţă că în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că prin hotărârea nr. 1/28 aprilie 2011 se aduc modificări contractului colectiv de muncă nr. 78/28 aprilie 2011 şi aplicarea acesteia este condiţionată de înregistrarea la ITM Bucureşti, calificând hotărârea ca un act adiţional la contractul colectiv de muncă nr.78/2011, că în fapt hotărârea a fost emisă pentru majorarea în mod unitar a salariilor de încadrare pentru toţi salariaţii, majorare determinată de aplicarea corespunzătoare a majorării limitelor minime ale salariilor de încadrare conform noii grile d salarizare prevăzute în Anexa 2 la CCM 78/2011 cu respectarea prevederilor legale, că majorarea limitelor salariale necesita a fi puse imediat în aplicare pentru respectarea prev. art. 8 alin.3 din Legea 130/1996 în vigoare la momentul încheierii şi înregistrării Contractului colectiv de muncă (corespondent al prevederilor art. 132 alin.4 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în vigoare din data de 15 mai 2011).

Mai susţine recurenta că termenul de 30 de zile pentru încheierea actelor adiţionale la contractele individuale de muncă ale salariaţilor era o obligaţie legală din punct de vedere formal, care nu deroga de la termenul de aplicare a majorării salariilor de încadrare stabilit conform hotărârii nr.1/28 aprilie 2011 ca fiind de la data intrării în vigoare a CCM 78/28 aprilie 2011, instanţa interpretând greşit faptul că angajatorul şi-a „rezervat un drept” pentru punerea în aplicare, obligaţia fiind asumată fără echivoc cu privire la termenul cu care se acordă majorarea unitară a salariilor de încadrare, susţinând că încheierea actelor adiţionale ulterior cu menţiunea că se aplică de la 1 iunie 2011 nu echivalează cu o renunţare la dreptul salarial acordat.

Aceeaşi recurentă a arătat prin motivele de recurs că instanţa a dat caracter de legalitate măsurii angajatorului care în mod unilateral şi prin arbitrariu a aplicat hotărârea nr. 1/28 aprilie 2011 cu nerespectarea termenului de acordare a majorării unitare a salariilor de încadrare, angajatorul aplicând hotărârea cu începere de la 1 iunie 2011 şi nu de la 1 mai 2011.

În dovedirea susţinerilor sale recurenta a depus la dosar copie de pe decizia nr. 1762/20.12.2011 prin care pârâta intimată a decis să se acorde salariaţilor CNADR-SA doar în luna decembrie 2011 o indexare de 12,5% şi o compensare de 105 lei aferentă unei luni aplicate la salariul de bază valabil la data de 1 mai 2011 la care să se aplice indemnizaţia de conducere şi sporurile permanente.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicate în cauză, Curtea reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică formulată de recurentă şi care se referă la greşita apreciere a caracterului hotărârii nr. 1/28 aprilie 2011 este neîntemeiată.

Din actele dosarului rezultă că potrivit contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii înregistrat la ITM Bucureşti sub nr.78/28 aprilie 2011, acesta putea fi modificat, ori de câte ori părţile conveneau acest lucru, printr-un act adiţional încheiat în condiţiile legii, modificări care de asemenea trebuiau comunicate pentru înregistrare Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti, ele având aplicabilitate de la data înregistrării lor.

La data de 28 aprilie 2011reprezentaţii CNADR –SA şi reprezentanţii sindicatelor au convenit, prin hotărârea nr.1, ca începând cu data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă pentru anul 2011 salariul de bază al fiecărui salariat să fie indexat cu 12,5% şi majorat cu o sumă fixă de 105 lei în această ordine, care se va concretiza prin întocmirea şi încheierea actelor adiţionale în acest sens în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă.

Atâta vreme cât această hotărâre a adus modificare la clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, în mod corect instanţa de fond a apreciat că aceasta este în fapt un act adiţional la contractul de muncă, astfel că şi ea urma să-şi producă efectele de la momentul înregistrării la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti.

Această hotărâre, care în fapt este act adiţional la CCM, nu a fost înregistrat la ITM Bucureşti, astfel încât să poată produce efecte de la data de 28 aprilie 2011 şi în aceste condiţii nu s-au respectat disp. art. 150 din Legea 62/2011 a Dialogului social în conformitate cu care modificările aduse contractului colectiv de muncă de consemnează într-un act adiţional (în speţă hotărârea nr. 1) semnat de părţile care au încheiat contractul şi se transmite în scris organului la care a fost înregistrat şi CCM, el urmând a produce efecte de la data înregistrării acestuia sau de la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor.

Cea de-a doua critică referitoare la faptul că instanţa a reţinut greşit că angajatorul „şi-a rezerva un drept” pentru punerea în aplicare a hotărârii nr.1/28 aprilie 2011 şi că încheierea actelor adiţionale ulterior, cu menţiunea că se aplică de la 1 iunie 2011, nu echivalează cu o renunţare a dreptului salarial acordat, este neîntemeiată deoarece prin hotărârea nr.1/28 aprilie 2011 s-a prevăzut că această indexare şi majorare de salariu se va concretiza prin întocmirea şi încheierea actelor adiţionale în acest sens în termen de maximum 30 de zile lucrătoare de la data intrării în vigoare a CCM pe anul 2011.

De vreme ce s-a făcut această menţiune prin hotărârea nr. 1, în mod corect a reţinut instanţa că angajatorul şi-a rezervat dreptul de punere în aplicare a obligaţiei de majorare salarială în termenul respectiv, termen care de altfel a şi fort respectat întrucât s-a făcut dovada că s-au încheiat acte adiţionale la contractele individuale de muncă care urmau să-şi producă efectele de la 1 iunie 2011.

Părţile, semnând această hotărâre, au fost de acord cu toate clauzele prevăzute în cuprinsul ei, astfel că şi sub acest aspect recursul este nefondat,m neputându-se susţine că instanţa a dat doar o aparenţă de legalitate hotărârii nr.1 şi atitudinii arbitrare şi unilaterale a angajatorului.

Pentru toate considerentele arătate, Curtea constată că în cauză nu sunt întrunite disp. art. 304 pct.8, 9 Cod pr.civilă, astfel că faţă de disp. art.312 pct.1 Cod pr.civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Eliza Marin)

[41] Sancţiune disciplinară

Practica judecătorească şi literatura de specialitate au statuat în mod constant că stabilirea interesului real al copilului trebuie să aibă loc luându-se în considerare nu numai situaţia materială şi locativă, ci în special climatul moral şi familial.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 1192 din 27 martie 2012.

Prin decizia civilă nr.1192 din 27.03.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC MSR SRL împotriva sentinţei civile nr.2368 din 21.11.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimatul-reclamant SN.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr.7008/120/2011, contestatorul SN în contradictoriu cu intimata SC MSR SRL a contestat decizia nr.79/03.10.2011 prin care a fost sancţionat disciplinar.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost sancţionat pe baza unor acuzaţii nesincere, formulate de inginerul tehnolog VI; că dovada nevinovăţiei rezultă din referatul încheiat de acesta şi ultimele rapoarte de producţie întocmite în timpul activităţii.

Contestatorul a menţionat că sancţiunea aplicată are ca efect neacordarea unor drepturi salariale.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, motivând că prin sesizarea întocmită de inginerul tehnolog al punctului de lucru – VI, s-a menţionat că salariatul SN a avut ieşiri nervoase faţă de şefii ierarhici şi colegi, că a adus critici neîntemeiate asupra proceselor tehnologice şi condiţiilor de lucru, încălcând atribuţiile din fişa postului referitoare la colaborarea cu tehnologul secţiei, executarea comenzilor în timpii stabiliţi de tehnolog, îndeplinirea sarcinilor de serviciu trasate de şeful de secţie, la data abaterii, VI.

Intimata a mai susţinut că faptele săvârşite justifică aplicarea sancţiunii cu avertisment, că contestatorul a refuzat să primească decizia de sancţionare, că aplicarea sancţiunii nu are efecte faţă de drepturile salariale acordate integral în luna septembrie 2011.

Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr.2368 din 21.11.2011, a admis contestaţia şi a anulat decizia nr.79/03.10.2011 emisă de intimată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 79/03.10.2011 emisă de intimată, în temeiul disp. art. 247, 248 alin.1 lit a) art.250 şi următoarele din Codul muncii, s-a dispus sancţionarea contestatorului cu avertisment scris, reţinându-se că a încălcat obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, de a respecta disciplina muncii, precum şi cele stabilite prin fişa postului, de a colabora cu tehnologul secţiei pentru stabilirea corectă a produselor fasonate, precum şi raporturile de subordonare faţă de şeful de schimb, stabilite prin fişa postului, cu consecinţa creării unui climat destabilizator la locul de muncă.

Conform dispoziţiilor art. 247 (2) din Codul muncii abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Prin urmare, una din condiţiile esenţiale ale abaterii disciplinare este vinovăţia salariatului.

La aplicarea sancţiunii disciplinare s-a avut în vedere sesizarea întocmită de VI la data de 28.09.2011, prin care a menţionat că contestatorul prezintă „probleme serioase de comportare şi disciplină la locul de muncă”, având „întotdeauna obiecţii asupra programului de lucru şi a modului de lucru, verbal, cât şi în scris, în rapoartele operatorilor”, că „are ieşiri nervoase de faţă cu personalul de conducere”.

Sesizarea se referă la aspecte generale ale comportării contestatorului la locul de muncă, fără a se arăta în concret personalul de conducere faţă de care a avut ieşiri nervoase.

Faţă de împrejurarea că se arată în concret doar abaterea de obiecţii asupra programului de lucru şi a modului de lucru, instanţa a verificat dacă menţiunile consemnate în scris în raportul de producţie din 27.09.2011 constituie abatere disciplinară.

Contestatorul a sesizat prin raportul de producţie aspecte care conduc la diminuarea productivităţii datorită modului de organizare a timpului de lucru, uneltelor şi materialelor neperformante în procesul de producţie, în scopul îndeplinirii sarcinilor de serviciu privind optimizarea activităţii la locul de muncă, aşa cum se prevede în fişa postului (punctul c - atribuţii sarcini generale, primul subpunct). Instanţa de fond a constatat că observaţia respectivă, chiar subiectivă, adresată verbal sau scris şefilor ierarhici nu poate constitui abatere disciplinară datorită lipsei vinovăţiei. Mai mult, chiar formularul (Raport de producţie), prin rubrica „observaţii” obligă pe operator să consemneze aspectele care ţin de optimizarea procesului de producţie.

Ţinând cont de cele arătate, precum şi de faptul că în decizie nu sunt arătat în concret faptele prin care s-au încălcat raporturile de subordonare şi de colaborare, în raport de dispoziţiile art. 266 din Codul muncii, republicat, tribunalul a admis contestaţia şi a anulat decizia de sancţionare.

Împotriva sentinţei în termen legal a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că instanţa a apreciat greşit că la aplicarea sancţiunii disciplinare a fost avută în vedere doar sesizarea nr.639/28.09.2011 când, în realitate, recurenta a solicitat şi un referat din partea şefului ierarhic, cel mai în măsură să facă o apreciere asupra celor întâmplate,referat pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere, că instanţa a apreciat greşit că decizi de sancţionare nu arată în concret faptele care constituie încălcarea obligaţiilor prevăzute în contractul individual de muncă, când, în fapt s-a arătat că obligaţia prevăzută în contractul individual de muncă încălcată de intimatul contestator este aceea de a respecta disciplina muncii, şi că oricum nu se putea reţine în cuprinsul deciziei de sancţionate cuvintele injurioase folosite de contestator.

S-a mai susţinut că în ce priveşte nerespectarea obligaţiilor înscrise în fişa postului angajatului, instanţa a interpretat greşit susţinerile contestatorului, că în fapt angajatul încearcă să justifice modul defectuos în care-şi desfăşoară activitatea şi întârzierile înregistrate în procesul de producţie, că operatorul trebuie să respecte timpii de producţie stabiliţi de tehnolog şi să colaboreze cu acesta conform ordinii de priorităţi stabilite de şefii ierarhici, în speţă de numitul VI cel care a întocmit sesizarea şi care are dreptul să schimbe ordinea de executare a unei comenzi cu alta ori de câte ori apreciază că aceasta se impune.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicate în cauză, Curtea reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr.79/3 octombrie 2011 emisă de recurentă s-a aplicat contestatorului intimat sancţiunea disciplinară a avertismentului scris, reţinându-se că acesta a încălcat obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă de a respecta disciplina muncii şi cele stabilite prin fişa postului de a colabora cu tehnologul secţiei pentru stabilirea corectă a realizării produselor fasonate, precum şi raporturile de subordonare faţă de şeful de schimb stabilite prin fişa postului, cu consecinţa creării unui climat destabilizator la locul de muncă.

La aplicarea acestei sancţiuni, recurenta a avut în vedere sesizarea întocmită de VI la 28 septembrie 2011 în care acesta arătat că intimatul prezintă serioase probleme de comportare şi disciplină la locul de muncă, având obiecţii asupra programului de lucru şi a modului de lucru, verbal şi în scris în rapoartele operatorilor şi că are ieşiri nervoase de faţă cu personalul de conducere.

De asemenea, recurenta a avut în vedere atunci când a emis decizia de sancţionare şi referatul întocmit de CB, aflat la fila 16 dosar fond.

În raport de aceste documente pe care societatea recurentă le-a avut în vedere atunci când a aplicat sancţiunea disciplinară şi care au fost depuse la dosar, instanţa de fond în mod corect a apreciat că sesizarea susmenţionată se referă la aspecte generale ale comportamentului contestatorului intimat la locul de muncă.

Este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de fond a ignorat referatul întocmit de CB, pentru că şi în acest referat se reiau la modul general aspecte legate de comportamentul contestatorului intimat la locul de muncă, fără a se face descrierea în concret a acestui comportament.

Decizia de sancţionare, la rândul ei, reţine ca abateri disciplinare săvârşite de intimat, aspecte generale ale comportamentului acestuia fără referiri concrete nici la conduita intimatului şi nici la persoanele faţă de care acesta ar fi avut un comportament necorespunzător.

În acest mod s-au încălcat de către recurentă disp. art. 247(2) din Codul Muncii în conformitate cu care abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi constă într-o acţiunea sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de salariat prin care acesta încalcă normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Mai mult decât atât, în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimatul a sesizat scris prin raport aspecte care duc la diminuarea productivităţii datorită, în esenţă modului de organizare a timpului de lucru, uneltelor neperformante utilizate în procesul de producţie.

Aşa fiind, criticile recurentei referitoare la faptul că în mod greşit instanţa a considerat că nu se poate reţine în sarcina intimatului săvârşirea vreunei abateri disciplinare sunt neîntemeiate, astfel că şi recursul de faţă fiind neîntemeiat, recursul a fost respins ca atare faţă de disp. art. 312 pct.1 Cod pr.civilă, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de modificare a hotărârii prev. de art. 304 Cod pr.civilă.

(Judecător Eliza Marin)

[42] Salarizarea personalului din instituţii publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009. Aplicarea prevederilor speciale ale OUG nr.1/2010 în ceea ce priveşte salarizarea acestui personal.

OUG nr.1/2010, art.1 alin.1, 3, 4 şi 5

Întrucât intimata face parte din categoria autorităţilor ce au trecut, potrivit Legii nr.329/2009, de la sistemul de finanţare integral din venituri proprii la sistemul de finanţare integral de la bugetul de stat, iar contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul instituţiei intimate şi-a încetat aplicabilitatea la data de 30.03.2010, în cauză erau aplicabile dispoziţiile cu caracter special ce vizează asemenea autorităţi sau instituţii publice, prevăzute de art.1 alin.1, 3, 4 şi 5 din OUG nr.1/2010, iar nu dispoziţiile cu caracter general consacrate de art.7 alin.2, art.30 alin.5 şi 6 şi art.5 alin.1 din OUG nr.1/2010, invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 688 din 21 februarie 2012.

Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, Sindicatul ... în calitate de reprezentant al reclamantei ..., a chemat în judecată pe pârâta ... solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:anularea deciziei nr. 36/29.03.2010 şi a deciziei nr. 174/29.03.2010, ambele emise de pârâtă; obligarea pârâtei să respecte contractul individual de muncă negociat şi încheiat între părţi, privitoare la cuantumul salariului de încadrare;obligarea pârâtei la reîncadrarea reclamantei, cu un salariu de bază compus din salariul de încadrare menţionat în contractul individual de muncă şi de care a beneficiat în luna decembrie 2009, la care să se adauge cuantumul sporurilor şi indemnizaţiilor care se includ în salariu, prevăzute în notele la anexele Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv: sporul de vechime, indemnizaţia de dispozitiv şi sporul de confidenţialitate;obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre salariul pe care era îndreptăţită să-l primească reclamanta şi salariul acordat ( cu sporurile incluse în acesta).

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de angajat al pârâtei, în funcţia de expert gradul II ocupată prin concurs, a beneficiat de salariul de încadrare de 2.033 lei şi de sporurile expres indicate.

S-a precizat de către reclamantă că la reîncadrarea personalului pârâtei pe funcţii asimilate cu funcţiile din Ministerul Administraţiei şi Internelor, s-a emis decizia nr. 36 din 29.03.2010, decizie pe care o consideră nelegală, întrucât nota de fundamentare indicată, în baza căreia s-a întocmit această decizie, nu este un act administrativ şi nu există un act administrativ de aprobare a statelor de personal, care să cuprindă noile funcţii asimilate celor existente în MAI.

Reclamanta a contestat şi decizia nr. 174/29.03.2010, prin care a fost reîncadrată pe altă funcţie şi cu un alt salariu, arătând că i s-a înmânat concomitent cu decizia respectivă şi un act adiţional la contractul individual de muncă, salariul de bază stabilit fiind mai mic decât cel negociat prin contractul individual de muncă.

Actele contestate, a arătat reclamanta, sunt emise în contradicţie cu prevederile art.7 alin.2 din Legea nr. 330/2009, ce statuează că „realizarea trecerii de la actualul sistem de salarizare la noul sistem de salarizare se realizează în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a prezentei legi nicio persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit actualelor reglementări”.

A susţinut reclamanta că pârâta nu a respectat nici dispoziţiile art. 30 alin.5 din aceeaşi lege şi nici dispoziţiile art.5 alin.1 din OUG nr. 1/2010, în care se menţionează că începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avute la această dată, fără a fi afectate de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, prevăzute în art. 10 din Legea nr. 329/2009.

Reclamanta a arătat că prin actul adiţional la contractul individual de muncă, angajatorul i-a cerut să fie de acord cu diminuarea drepturilor salariale, iar stabilirea salariului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale, salariul neputând fi modificat în mod unilateral.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Sindicatului ...pentru reclamantă, întrucât aceasta nu mai are calitatea de salariat; excepţia tardivităţii contestaţiei, precum şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, motivat de faptul că prin decizia nr. 355/20.09.2010 reclamantei i-a încetat contractul de muncă, în urma concedierii colective, conform art. 65 şi următoarele din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că în temeiul Legii nr. 329/2009, instituţia a fost reorganizată prin reducerea numărului de posturi şi trecerea de la sistemul de finanţare integral din venituri proprii la sistemul de finanţare integral de la bugetul de stat, ordonator principal de credite devenind Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar potrivit art. 1 alin.3 din OUG nr. 1/2010, reîncadrarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice care şi-au schimbat regimul de finanţare în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.329/2009, după încetarea contractului colectiv de muncă, se face prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine sau în finanţare, după caz. Referitor la drepturile salariale stabilite la reîncadrare, acelaşi act normativ prevede că acestea se stabilesc la nivelul prevăzut în luna decembrie pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia care îl preia în finanţare, prevederi ce au fost respectate în cauză.

Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a MAI, pentru a fi obligat, în situaţia căderii în pretenţii a ANRSC, să aloce şi să vireze sumele necesare plăţii drepturilor băneşti către reclamantă având în vedere raportul de subordonare financiară dintre pârâtă şi MAI.

Prin sentinţa civilă nr.4268/29.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pe motiv că petenta domiciliază în judeţul Buzău, în cauză este vorba de un litigiu de muncă, astfel că, în raport de art.2 pct.1 lit.c şi art.284 din Codul muncii, competenţa de soluţionare a pricinii aparţine Tribunalului Buzău.

Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 1489 din 07.11.2011, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost angajată unităţii pârâte, având la 31.12.2009 un salariu de bază lunar brut de 2033 lei, spor de confidenţialitate 10% şi indemnizaţie dispozitiv 25%.

S-a mai reţinut că potrivit art. 7 alin.1 din Legea nr. 329/2009, finanţarea pârâtei s-a făcut integral de la bugetul de stat, iar prin actul adiţional la contractul de muncă nr. 195/2007, la 25.01.2010 reclamantei i s-a menţinut salariul de bază lunar brut de 2033 lei până la data de 31.03.2010, când unitatea pârâtă, făcând aplicarea art. 1 alin.3, 4 şi 5 din OUG nr. 1/2010, i-a stabilit reclamantei un salariu de bază lunar brut de 1725 lei şi nu i s-a mai acordat sporul de confidenţialitate de 10%, de care reclamanta beneficia la 31.12.2009, conform HG nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, spor menţionat în contractul colectiv de muncă şi în contractul individual de muncă al reclamantei.

Instanţa de fond a apreciat că unitatea pârâtă a procedat corect la reîncadrarea pe funcţie a reclamantei începând cu 31.03.2010, data expirării contractului colectiv de muncă, prin asimilare cu funcţiile din MAI, ca urmare a faptului că pârâta este finanţată de la bugetul de stat.

S-a arătat că pârâta a depus la dosar statul de funcţiuni pentru anul 2010, valabil începând cu 31.03.2010, din care rezultă că urmare acţiunii de asimilare a funcţiei deţinute de reclamantă la instituţia pârâtă cu funcţiile din MAI, aceasta a fost reîncadrată în funcţia de expert, gradul profesional II, cu un salariu de bază de 1380 lei stabilit conform art. 4 alin.1 din OUG nr. 1/2010 şi indemnizaţie de dispozitiv de 345 lei.

Totodată, s-a reţinut că statul de funcţiuni a fost aprobat de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a avut la bază Nota de fundamentare nr. 290769 din 23.03.2010, prin care s-a realizat operaţiunea de asimilare a funcţiei prevăzută în art. 1 alin.3 din OUG nr. 1/2010.

În baza acestor documente, legal emise, cu respectarea OUG nr. 1/2010, preşedintele pârâtei a emis decizia nr. 36/29.03.2010, prin care s-a aprobat reîncadrarea, după expirarea contractului colectiv de muncă, a personalului din instituţie, pe vechile funcţii, stabilite de Ministerul Administraţiei şi Internelor în calitate de ordonator de credite, prin asimilarea cu funcţiile din MAI, precum şi salariile de care beneficiază personalul pârâtei, stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare din MAI.

După aprobarea Notei de fundamentare şi a statului de funcţiuni, începând cu data de 31.03.2010, unitatea pârâtă a emis decizia individuală nr. 174/29.03.2010, prin care reclamanta a fost reintegrată în funcţie, cu un salariu diminuat de la 2033 lei, la 1725 lei, salariu contestat de reclamantă.

Raportat la cele mai sus reţinute, tribunalul a concluzionat că în cazul reclamantei nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin.1 din Legea-cadru nr. 330/2009, potrivit căruia „realizarea trecerii de la actualul sistem de salarizare la noul sistem se face în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a prezentei legi nicio persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care a beneficiat potrivit actualelor reglementări” şi nici ale art. 30 alin.5 din aceeaşi lege, potrivit căruia, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31.12.2009 îşi va păstra salariul avut fără a fi afectat de măsura de reducere a cheltuielilor de personal, deoarece: a) prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus finanţarea integrală de la bugetul de stat, ordonator de credite fiind MAI b) contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ANRSC a încetat la 31.03.2010; c) potrivit art. 1 alin.3 din OUG nr. 1/2010, reîncadrarea salariaţilor ANRSC şi stabilirea salariului s-a făcut prin asimilare cu funcţiile din MAI finanţate de la buget; d) dispoziţiile art. 30 alin.5 din Legea-cadru nr. 330/2009, prin care se prevede menţinerea salariilor cu ocazia reîncadrării pe funcţii, se aplică numai salariaţilor care s-au aflat şi în anul 2009, şi în 2010 sub regimul juridic al finanţării de la bugetul de stat, iar dispoziţiile art. 1 alin.3 din OUG nr. 1/2010 au caracter special şi se aplică cu precădere.

Instanţa de fond a constatat că stabilirea salariului reclamantei este o măsură legală şi temeinică, astfel încât a respins acţiunea şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu precizarea că excepţiile lipsei calităţii de reprezentant al sindicatului, tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocate de pârâtă, sunt neîntemeiate faţă de considerentele expuse mai sus.

Împotriva sentinţei primei instanţe, a formulat recurs Sindicatul ... în calitate de reprezentant al reclamantei, criticând sentinţa ca nelegală şi netemeinică.

S-a arătat că prin decizia nr.36/29.03.2010 s-a aprobat reîncadrarea personalului intimatei-pârâte pe funcţii asimilate cu cele din MAI deşi nu exista un act normativ sau act administrativ prin care să se aprobe asimilarea acestor funcţii.

S-a mai susţinut că s-a arătat instanţei de fond faptul că având în vedere că pârâta a trecut în subordinea MIRA, personalul trebuia sa fie reîncadrat în funcţii similare personalului din MIRA, iar noul salariu de bază este mai mic decât cel stabilit în luna decembrie 2009, astfel că actele contestate au fost emise în contradicţie cu prevederile art. 7 alin.2 din Legea nr. 330/2009, la care s-a făcut referire.

S-a mai învederat că pârâta nu a respectat modalitatea de stabilire a salariilor reglementată la capitolul IV din Legea nr. 330/2009, pentru primul an de aplicare a legii, respectiv art. 30 alin.5, invocându-se şi alin.6 al art.30 din Legea nr.330/2009.

Totodată, s-a arătat că la stabilirea noilor salarii au fost încălcate şi disp.art.5 alin.1 din OUG nr. 1/2010, ce stipulează că începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avute la această dată, fără a fi afectate de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009 prevăzute la art. 10 din Legea nr. 329/2009, salariul fiind stabilit cu încălcarea legilor invocate ca temei legal în cuprinsul deciziilor care stau la baza diminuării salariului.

În privinţa modalităţii de modificare a salariului, s-a susţinut că nu s-a respectat chiar principiul de bază al încheierii contractelor de muncă, respectiv negocierea salariului, iar pârâta nu a respectat principiul dreptului câştigat, deşi acesta este garantat şi prin litera şi spiritul Legii nr. 330/2009, tribunalul neobservând nici faptul că deşi reîncadrarea s-a făcut pe funcţii similare, drepturile salariale acordate nu respectă prevederile art. 1 alin. 4 din OUG 1/2010, în sensul ca drepturile salariale stabilite nu sunt cele prevăzute la nivelul lunii decembrie 2009 pentru funcţia similară celei în care a fost reîncadrat.

Prin decizia civilă nr. 688 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că

prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, intimata- pârâtă ANRSC a fost reorganizată prin reducerea numărului de posturi şi trecerea de la sistemul de finanţare integral din venituri proprii la sistemul de finanţare integral de la bugetul de stat, ordonator principal de credite devenind Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Potrivit art. 1 alin.1 din OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţie a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţiilor publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor- cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral - cum este cazul intimatei-pârâte din pricina de faţă - sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

De asemenea, s-a arătat că în conformitate cu art.1 alin.3 din OUG nr.1/2010, după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin.1 va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine sau în finanţare, după caz, iar potrivit alin.4 al art.1, drepturile salariale ale personalului reîncadrat potrivit alin.3 sunt stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia care îl preia în structură, subordine sau în finanţare, după caz, iar acestui personal i se acordă şi sporurile prevăzute în notele la anexa nr. I/1 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care se includ în salariul de bază, precum şi indemnizaţia de conducere, după caz.

În fine, potrivit alin.5 al art.1 din OUG nr.1/2010, cuantumul individual al drepturilor salariale, inclusiv al sporurilor prevăzute la alin.4, se stabileşte de conducătorul instituţiei sau autorităţii publice, astfel încât să se asigure încadrarea în cheltuielile de personal aprobate, cu avizul ordonatorului principal de credite.

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul intimatei-pârâte, , şi-a încetat aplicabilitatea la data de 30.03.2010, potrivit actului adiţional înregistrat sub nr.289/28.12.2009 la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului Bucureşti, astfel cum corect a reţinut şi tribunalul, împrejurare necontestată în recurs.

Curtea a reţinut că asimilarea cerută de prevederile legale sus-menţionate s-a făcut cu funcţii ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă MAI, pentru personalul contractual.Asimilarea s-a stabilit prin nota de fundamentare nr.290769/Adm.P./DGRU/23.03.2010 aprobată de ordonatorul principal de credite, cu funcţii ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă MAI, iar contrar susţinerilor recurentei, nota respectivă reprezintă un act administrativ, acest act nefiind atacat pe calea contenciosului administrativ de către recurentă.

Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală Resurse Umane a transmis ANRSC, cu adresa nr.290836/Adm.P./DGRU/26.03.2010, statul de personal la data de 31.03.2010, avizat de către ordonatorul principal de credite -Ministrul Administraţiei şi Internelor, iar pentru punerea în aplicare a prevederilor OUG nr.1/2010, mai sus arătate, cu avizul ordonatorului principal de credite, Preşedintele ANRSC a adoptat decizia nr.36/2010, prin care au fost aprobate reîncadrarea personalului ANRSC pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din MAI şi drepturile salariale de care beneficiază personalul ANRSC la nivelul lunii decembrie 2009 pentru funcţiile asimilate celor pe care acesta este reîncadrat, conform statului de personal din anexă, care face parte integrantă din decizie, astfel cum se prevede expres la art.3 din decizie.

S-a concluzionat astfel că este neîntemeiată critica din recurs potrivit căreia anexa la decizia nr.36/29.03.2010 nu ar fi un stat de personal.

De asemenea, s-a reţinut că în baza prevederilor OUG nr.1/2010, ale Legii nr.330/2009 şi deciziei nr.36/29.03.2010 a Preşedintelui ANRSC a fost emisă ulterior decizia nr.174/29.03.2010 a Preşedintelui ANRSC, prin care, începând cu data de 31.03.2010, reclamanta a fost reîncadrată în funcţia de expert, grad profesional II, gradaţia de bază ( corespunzătoare tranşei de vechime), la Direcţia control, sesizări şi relaţii cu publicul- Serviciul sesizări şi relaţii cu publicul, poziţia 50 în statul de personal, pentru care i s-a stabilit un salariu de bază de 1725 lei.

De vreme ce intimata-pârâtă face parte din categoria autorităţilor ce au trecut, potrivit Legii nr.329/2009, de la sistemul de finanţare integral din venituri proprii la sistemul de finanţare integral de la bugetul de stat, iar contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ANRSC şi-a încetat aplicabilitatea la data de 30.03.2010, s-a arătat că în cauză erau aplicabile dispoziţiile cu caracter special ce vizează asemenea autorităţi sau instituţii publice, prevăzute de art.1 alin.1, 3, 4 şi 5 din OUG nr.1/2010, mai sus citate, iar nu dispoziţiile cu caracter general consacrate de art.7 alin.2, art.30 alin.5 şi 6 şi art.5 alin.1 din OUG nr.1/2010, invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii şi reiterate în recurs sau principiul dreptului câştigat la care se face referire în recurs.

A mai arătat instanţa de control că fiind vorba de salariile unor angajaţi din instituţii şi autorităţi publice finanţate integral din venituri de la bugetul de stat, acestea se stabilesc potrivit prevederilor legale sus-menţionate, ce au fost respectate în cauză de către intimata-pârâtă, nefiind nevoie de acordul reclamantei pentru a se proceda în acest sens, drepturile salariale cuvenite reclamantei începând cu data de 31.03.2010 nefiind stabilite prin negociere.

S-a pretins în recurs că deşi reîncadrarea s-a făcut pe funcţii similare, drepturile salariale acordate nu respectă prevederile art. 1 alin. 4 din OUG 1/2010, în sensul că drepturile salariale stabilite nu sunt cele prevăzute la nivelul lunii decembrie 2009 pentru funcţia similară celei în care a fost reîncadrată recurenta, însă, a constatat curtea, această susţinere nu s-a făcut pe parcursul judecării pricinii la prima instanţă, iar pe de altă parte, nici nu s-a arătat care ar fi fost nivelul drepturilor ce ar fi trebuit stabilite şi pentru care anume considerente.

Salariul de bază lunar brut stabilit reclamantei prin decizia nr.174/29.03.2010 a Preşedintelui ANRSC a fost de 1725 lei.Acesta, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, este format dintr-un salariu de bază de 1380 lei şi un spor de dispozitiv de 25%, în cuantum de 345 lei, inclus în salariul de bază. Reclamantei nu i-a fost menţinut sporul de confidenţialitate de 10%, deoarece aceasta nu avea, potrivit art. 6 din HG nr. 781/2002, acces la informaţiile secrete de serviciu, permis numai în baza unei autorizaţii scrise.Salariul de bază aferent lunii decembrie 2009 pentru postul de expert II în cadrul MAI a fost, conform adresei nr.289632/Adm.P./DGRU/16.02.2010 a MAI către intimata-pârâtă, de 1380 lei, corect avut în vedere de către intimata-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 Cod pr.civilă l-a respins, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei prev.de art.304 pct.9 şi art. 3041 Cod pr.civilă, invocate practic în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.

(Judecător Popescu Vera Andrea)

[43] Beneficiari ai dispoziţiilor Legii nr. 341/2004 – Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit de pe urma revoltei muncitoreşti anticomuniste din Braşov din noiembrie 1987. Modul de calcul al indemnizaţiilor cuvenite recurenţilor reclamanţi.

Legea nr. 341/2004, art. 4, art. 5

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

Decizia civilă nr. 817 din 1 martie 2012.

Prin Decizia nr. 817 din 1 martie 2012 a Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1530 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta C. J. P. B. şi a modificat în tot hotărârea menţionată în sensul că pe fond admite acţiunea în parte.

Pe cale de consecinţă instanţa a obligat pârâta la calcularea începând cu luna ianuarie 2011 a indemnizaţiilor cuvenite recurenţilor reclamanţi în temeiul Legii nr. 341/2004 în funcţie de câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale potrivit Legii nr. 287/2010 şi să plătească acestora diferenţa dintre indemnizaţia calculată conform prezentei hotărâri şi cea efectiv încasată începând cu luna ianuarie 2011.

A fost respinsă cererea recurenţilor reclamanţi privind anularea răspunsurilor emise de intimata pârâtă.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că recurenţii reclamanţi sunt beneficiarii dispoziţiilor Legii nr. 341/2004 – Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit de pe urma revoltei muncitoreşti anticomuniste din Braşov din noiembrie 1987.

La baza raportului juridic litigios a stat modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 4, respectiv art. 5 din respectivul act normativ în ceea ce modul de calcul al indemnizaţiilor cuvenite recurenţilor reclamanţi.

Potrivit art. 4 al. 2 din Legea nr. 341/2004 persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la alineatul 1 au dreptul la o indemnizaţie lunară reparatorie, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare care vor fi aplicaţi asupra salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

Alineatul 4 al aceluiaşi articol prevede că de o indemnizaţie lunară reparatorie, calculată prin aplicarea coeficientului de 1,10 la salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata, beneficiază şi persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art. 3 al. 1 lit. b pct. 3 numai dacă au un venit mai mic decât salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

La rândul său art. 5 al. 1 lit. m din actul normativ menţionat dispune că anumite categorii de persoane beneficiază de acordarea unei indemnizaţii lunare echivalentă cu un coeficient de 0,6, calculat conform prevederilor art. 4 al. 2.

Dintr-o interpretare coroborată a dispoziţiilor legale arătate rezultă că baza de calcul a drepturilor la care sunt îndreptăţiţi beneficiarii Legii nr. 341/2004 este dată de salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

Ori, pentru anul 2011 bugetul asigurărilor sociale de stat a fost aprobat prin Legea nr. 287/2010.

Potrivit art. 15 din acest din urmă act normativ câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2011 este de 2.022 lei.

Împrejurarea că aferent anului 2011 legea bugetului asigurărilor sociale de stat utilizează sintagma „ câştig salarial mediu utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat”, în loc de „ salariu mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat”, nu poate conduce la concluzia că suntem în prezenţa unui vid legislativ, iar indemnizaţiile trebuie raportate la sumele prevăzute pentru anul 2010, aşa cum susţine în mod eronat intimata.

În realitate, actele normative trebuie interpretate în mod coroborat şi în scopul pentru care au fost edictate.

În cauza pendinte legiuitorul prin dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 341/2004 a urmărit să stabilească un criteriu la care să se raporteze indemnizaţiile cuvenite şi anume suma utilizată la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat aferent anului pentru care se face plata.

De altfel, acesta nu este singurul act normativ care foloseşte ca indicator de referinţă salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Tocmai pornind de la această situaţie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 11/2011 privind utilizarea indicatorului de referinţă câştigul salarial mediu brut în actele normative din domeniul muncii şi protecţiei sociale.

Chiar dacă acest din urmă act normativ nu face referire în mod expres la Legea nr. 341/2011 din preambul său se reţine că la adoptare s-a avut în vedere împrejurarea că Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2011 nr. 287/2010 utilizează la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat indicatorul de referinţă câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, că există acte normative care stabilesc drepturi în raport cu indicatorul de referinţă salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi că nepromovarea sa poate conduce la apariţia unor disfuncţionalităţi în aplicarea unor alte legi.

Faţă de cele învederate Curtea a apreciat ca fondate criticile recurenţilor privitoare la modul în care trebuie calculate indemnizaţiile cuvenite acestora.

De asemenea au fost considerate ca fondate şi criticile vizând reţinerea în mod greşit de către instanţa de fond ca incidente în soluţionarea cauzei a dispoziţiilor art. 14 lit. d din Legea nr. 118/2010 şi art. 5 al. 2 din Legea nr. 285/2010.

Primul din cele două acte normative reglementează unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Împrejurarea că la art. 14 lit. d din aceasta se menţionează că de la data intrării în vigoare a legii se reduc cu 15% şi indemnizaţiile prevăzute de Legea nr. 341/2004 nu are nici o legătură cu baza de calcul a respectivelor indemnizaţii.

Pe de altă parte, chiar art. 16 al. 2 din Legea nr. 118/2010 face trimitere pentru anul 2011 la respectarea prevederilor legii bugetului asigurărilor sociale de stat.

În ceea ce priveşte Legea nr. 285/2010 acesta reglementează materia salarizării în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, categorie în care nu pot fi încadraţi recurenţii.

Sub aspectul petitiul referitor la anularea răspunsurilor emise de către intimată Curtea a constatat că acestea nu reprezintă în fapt acte care să se bucure de forţă juridică şi care să poată face obiect de contestare pe cale judiciară.

În realitate, respectivele răspunsuri reprezintă simple punte de vedere ale intimatei faţă de cererile adresate acesteia de către recurenţi.

(Judecător Adriana Maria Radu)

Decizii Relevante

Trimestrul I 2012

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

[44] Suspendarea executării unui act administrativ. Îndeplinirea cumulativa a condiţiilor de admisibilitatea a suspendării.

Legea nr.554/2004, art.14 al.1

Pentru suspendarea executării unui act administrativ fiscal este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004. Instanţa de contencios administrativ trebuie să exmineze ambele condiţii de admisibilitate şi să motiveze de ce consideră că acestea sunt îndeplinite.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 274 din 25 ianuarie 2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Buzău sub nr. 6425/114/2011, reclamanta SC D.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună. în baza art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actelor reprezentate de decizia nr. 282/16.08.2011 emisă de pârâtă şi actele subsecvente acesteia, respectiv decizia de impunere nr. F-BZ 948/26.05.2011, împreună cu raportul de inspecţie fiscală F-BZ 545/26.05.2011, dispoziţia nr. 242/26.05.2011, fişa nr. 948/26.05.2011 şi celelalte documente întocmite în legătură cu controlul fiscal şi care au legătură cu decizia de impunere nr. F-BZ 948/26.05.2011.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a formulat contestaţie împotriva actelor indicate mai sus, formându-se dosarul nr. 5627/114/2011 al Tribunalului Buzău, cu termen de judecată la 02.11.2011, această situaţie se impune, având în vedere că este iminentă luarea de măsuri de sechestru şi executare, deoarece contestaţia formulată nu suspendă de drept, aceste proceduri, fiind expuşi unei pagube iminente, care poate duce inclusiv la falimentul societăţii şi desfacerea contractelor individuale de muncă , pe perioadă nedeterminată a celor 8 angajaţi.

Pârâta DGFB Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ motivat de faptul că art. 215 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat cu modificările şi completările ulterioare prevede :”instanţa poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei”. De asemenea, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ stipulează că suspendarea executării unui act fiscal poate fi dispusă atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: depunerea unei cauţiuni de până la 20 % din cuantumul sumei contestate; existenţa unui caz bine justificat; prevenirea unei pagube iminente.

Pârâta a mai arătat că măsura suspendării actelor administrative este una excepţională care se poate dispune doar în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ, respectiv cea a cazului bine justificat şi pentru prevenirea unei cauze iminente. În acest sens, reclamanta doar a susţinut şi nu a făcut dovada că, în speţă , există un prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind o situaţie de excepţie.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 3663 din data de 25 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de reclamantă şi dispus suspendarea executării actelor fiscale conteastate, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de drept comun.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit disp art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente , după sesizarea în condiţiile art. 7 din acelaşi act normativ, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cauza dedusă judecăţii, prin decizia nr. F-BZ 948/26.05.2011, pârâta urmare controlului efectuat a apreciat că societatea reclamantă datorează bugetului de stat impozit pe profit suplimentar în sumă de 48.529 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 26.756 lei , TVA în sumă de 446.848 lei şi majorări în cuantum de 149.796 lei.

S-a mai reţinut că, prin probele administrate în cauză, reclamanta a dovedit existenţa unui caz justificat astfel cum este instituit prin textul de lege invocat, în sensul că prin punerea in executare a deciziei nr. F-BZ 948/26.05.2011, societatea comercială ar fi grav prejudiciată prin paralizarea întregii activităţi economice a acesteia, imposibilitatea onorării contractelor încheiate cu agenţii economici de natură să conducă şi la acordarea de penalităţi şi indisponibilizarea personalului angajat cu contract de muncă individual pe perioadă nedeterminată.

Tribunalul a apreciat că, în raport de împrejurările expuse, ce se constituie într-un caz bine justificat în sensul legii, se impune suspendarea executării deciziei până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de drept comun, pentru prevenirea unei pagube iminente ce s-ar materializa în încetarea efectivă a activităţii reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii realizării obiectului de activitate al societăţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta DGFP Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii crererii de suspendare.

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea primei instanţe de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, intrând într-o adevărată polemică cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscale, care însă nu poate fi analizată de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare, mai ales că actele precizate se bucură de prezumţia de legalitate, până în momentul anulării lor de către o instanţă judecătorească.

S-a mai arătat că suspendarea executării actelor administrative este reglementată ca o situaţie de excepţie, că reclamanta a găsit resursele necesare în vederea achitării cauţiunii dispusă de către instanţă, că ea nu a făcut dovada producerii unei pagube iminente ce s-ar cauza prin executarea actelor administrative contestate, precum şi că reclamantei nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului ca urmare a încălcării dispoziţiilor art.302 ind.1 c.pr.civ. şi excepţia tardivităţii acestuia, , iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că criticile recurentei reprezintă o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, că recurenta a omis prevederile art.6 din CEDO, care pun pe picior de egalitate părţile din prezenta cauză, că nu există vreo prezumţie de vinovăţie a reclamantei, astfel că devine aplicabil principiul prezumţiei de nevinovăţie şi principiul in dubio pro reo, că nu există o prezumţie de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, precfum şi că există în cauză un caz bine justificat, constând în împrejurările în care au fost întocmite actele de control, în absenţa unor anexe ce nu au fost comunicate, în greşelile de procedură privind încălcarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de a fi ascultat, în modalitatea sumară de apreciere a activităţii societăţii şi neanalizarea tuturor documentelor ce ar fi putut duce la lămurirea situaţiei de fapt.

Intimata a mai arătat că este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, ca urmare a faptului că reclamanta se află în derularea unui program cu fonduri europene, demarat prin intermediul Ministerului Dezvoltării şi Turismului, că a angajat 8 persoane, că orice incident în activitatea sa ar genera o întrerupere a programului de finanţare, ceea ce ar genera concedierea angajaţilor, falimentul societăţii şi imposibilitatea de a achita la bugetul de stat eventualele datorii, precum şi că instanţa de fond a dispus în mod corect suspendarea executării actelor administrativ-fiscale contestate.

La termenul de judecată din data de 9.01.2012, Curtea a luat act de faptul că intimata-reclamantă înţelege să renunţe la excepţia tardivităţii formulării recursului, după care a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinar, excepţie pe care ulterior a respins-o, ca neîntemeiată, motivat de faptul în prezenta cauză, hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă decât de calea de atac a recursului, putând fi verificată sub toate aspectele, potrivit disp. art. 3041 Cod pr.civilă. În plus, motivele invocate de către recurentă pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art.304 pct.9 c.pr.civilă.

În cauză, intimata a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă ce a fost încuviinţată de către instanţă.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurentă, Curtea constată următoarele :

De principiu, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumându-se deci că acesta este legal emis până la proba contrară, probă ce cade în sarcina celui care invocă nelegalitatea actului administrativ. Ca urmare, Curtea consideră că nu pot fi reţinute susţinerile intimatei-reclamante, privind inexistenţa unei astfel de prezumţii de legalitate, aceasta fiind fundamentată pe caracterul special al actului administrativ, respectiv pe împrejurarea că este emis de către o autoritate sau instituţie publică, în regim de putere publică, în vederea aplicării în concret a dispoziţiilor legale.

Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de susţinerile intimatei privind prezumţia de nevinovăţie şi principiul in dubio pro reo, principii de drept specifice materiei penale, care nu pot fi aplicate tale quale în materia civilă, ci decât cu luarea în considerare a specificului acesteia, respectiv al actelor administrative.

De asemenea, actul administrativ  unilateral este  el însuşi un titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice într-un stat de drept şi o democraţie constituţională, astfel că măsura suspendării executării actului administrativ - ca operaţie juridică de  întrerupere vremelnică a efectului acestuia - apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex officio).

Curtea constată că în cauza reclamanta-intimată nu a facut dovada îndeplinirii cumulative a conditiilor de admisibilitate prev. de disp. art.14 al.1 din Legea nr.554/2004 act., întrucât nu a facut dovada existentei unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente – în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t şi ş din Legea nr.554/2004 - critica recurentei-pârâte privind acest aspect fiind astfel întemeiată.

Astfel, în cadrul sentinţei recurate prima instanţă doar a constatat existenţa acestei condiţii de admisibilitate a suspendării, fără însă să arate de ce apreciază că aceasta este îndeplinită sau care sunt imprejurările legate de starea de fapt si de drept, de natura sa creeze o indoiala serioasa in privinta legalitatii actului administrativ - in sensul disp. art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004.

În acest sens, Curtea reţine că instanţa de fond s-a mărginit doar să menţioneze că “ reclamanta a dovedit existenţa unui caz bine justificat.. în sensul că prin punerea în executare a deciziei.. societatea comercială ar fi grav prejudiciată prin paralizarea întregii activităţi economice..imposibilitatea onorării contractelor.. si indisponibilizarea personalului…”

Or, în realitate, Curtea consideră că argumentele avute în vedere de către prima instanţă nu se referă la cazul bine justificat, ci la cea de-a doua condiţie de admisibilitate a suspendării executării actului administrativ, respectiv la necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Practic, Curtea constată că instanţa de fond a motivat prima condiţie de admisibilitate prin considerente ce se referă la cea de-a doua condiţie, precizată, astfel că este evident faptul că instanţa de fond nu a motivat existenţa cazului bine justificat.

Curtea mai reţine, de altfel, că nici în cererea introductivă (filele nr.3,4 ) şi nici ulterior (filele nr.25 şi 111) în faţa instanţei de fond reclamanta nu a arătat concret şi dovedit care este îndoiala de legalitate de care sunt afectate actele administrativ-fiscale a căror supendare a executării a solicitat-o .

Abia în recurs, prin întâmpinare, intimata-reclamantă a încercat să completeze această lacună a cererii sale introductive, prin învederarea unor aspecte care, în opinia sa, se circumscriu unui caz bine justificat.

Faţă de acestea, Curtea consideră că ele nu dovedesc îndeplinirea primei condiţii de admisibilitate a supendării executării actelor administrativ-fiscale contestate.

Astfel, intimata reclamantă a invocat doar aspecte generice, cum ar fi împrejurările întocmirii actelor de control, lipsa şi necomunicarea unor anexe, modalitatea de apreciere a activităţii societăţii, neanalizarea tuturor documentelor ce ar putea conduce la lămurirea situaţiei, fără însă să arate concret care sunt acele împrejurări ce atrag nelegalitatea actului, care sunt anexele lipsă şi necomunicate, precum şi importanţa acestora ori care sunt documentele neanalizate şi rolul acestora faţă de constatările organelor fiscale.

Ca urmare, Curtea consideră că aceste aspecte generice, menţionate anterior, nu pot justifica un caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004, întrucât acestea nu pot genera o îndoială rezonabilă şi serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative contestate.

Referitor la nesocotirea dispoziţiilor art.9, ar.12, art.15 şi art.28, Curtea consideră că susţinerile intimatei nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile art.212 şi 213 nu impun obligaţia ascultării contestatorului cu ocazia soluţionării contestaţiei, decât cu ocazia introducerii altor persoane în procedură ( punctul acestuia de vedere fiind consemnat, atât în note explicative, cât şi în cuprinsul contestţiei), iar contestatorul nu a precizat concret în ce mod s-au încălcat în cauză celelelte principii invocate de intimată.

Ca urmare, Curtea constată că reclamanta nu a oferit şi probat indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate a actelor administrativ fiscale a căror suspendare a executării a solicitat-o sau cel puţin pentru crearea unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii acestora.

Ca urmare, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind dovedită condiţia producerii unei pagube iminente societăţii reclamante, ca urmare a executării silite a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere – împrejurare analizată de către prima instanţă şi dovedită prin probele administrate în cauză de către intimată ( vizând, în esenţă, circumstanţele activităţii reclamantei şi consecinţele prejudiciabile posibile asupra acesteia), Curtea consideră că cererea reclamantei nu poate fi primită, ca urmare a împrejurării că nu este îndeplinită în mod cumulativ şi prima condiţie de admnisibilitate a suspendării, privind existenţa cazului bine justificat.

De altfel, înscrisurile depuse de către intimata reclamantă în faţa instanţei de recurs privesc exclusiv situaţia economico-financiară a societăţii (derularea programului cu fondurile europene, obligaţiile asumate de către societate prin contractele asumate..etc) – fiind astfel incidente doar în ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, acestea nefăcând vreo dovadă cu privire la condiţia de admisibilitate a suspendării privind existenţei cazului bine justificat.

Curtea mai reţine că ambele condiţii de admisibilitate trebuie să existe în mod cumulativ, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză. De altfel, in jurisprudenta sa constantă ICCJ –Sectia Contencios Administrativ si Fiscal a statuat că „hotărârea judecătorească prin care se dispune suspendarea executării actului administrativ trebuie să fie motivată atât cu privire la existenţa cazului bine justificat, cât şi cu privire la  prevenirea unei pagube iminente ( ex. decizia ICCJ – SCAF nr.1571/2008), obligaţie ce nu a fost respectată de către instanţa de fond.

Pentru toate aceste considerente Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neintemeiată.

(Judecător Ionel Stănescu)

[45] Excepţia de nelegalitate .Cercetarea excepţiei de nelegalitate, potrivit art.4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se poate face oricând în cadrul unui proces , putându-se admite dacă au fost încălcate dispoziţiile legale la data emiterii actului administrativ.

Legea nr. 554/2044, art. 4

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 298 din 23 ianuarie 2012.

Prin decizia nr. 298 pronunţată la 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii BMC şi ILA, împotriva sentinţei nr.3752 din data de 2 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâţii PRIMARUL COMUNEI COSTEŞTI, şi CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI COSTEŞTI şi a respins cererea recurentelor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Prin excepţia de nelegalitate înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 3698/114/2011, reclamantele BMCG şi ILA au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Comunei Costeşti şi Consiliul Local al Comunei Costeşti, să se dispună anularea hotărârilor consiliului local şi a planurilor de urbanism zonal emise de Consiliul local şi puse în executare de primar, prin care a fost concesionat nelegal terenul revendicat de reclamante în natură, din anul 2000 şi până în prezent, în loturi pentru construirea de imobile cu destinaţia de locuit sau de spaţii comerciale.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 3752 din data de 2 noiembrie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Consiliul local Costeşti şi a respins excepţia de nelegalitate a actelor administrative promovată de reclamante.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii BMCG şi ILA, întemeiat pe disp. art. 304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în materie, art. 304 şi 3041 Cod pr.civilă, a respins recursul ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Obiectul prezentului litigiu este invocarea excepţiei de nelegalitate de către reclamante a HCL Costeşti nr.7/2007, nr.10/2004 şi nr.27.2001. Prin HCL nr.7/2007 s-a aprobat extinderea Planului Urbanistic Zonal în suprafaţă de 158240 ha situat în satul Spătaru, com. Costeşti. Prin HCL nr.10/2004 s-a aprobat planul urbanistic zonal în suprafaţă de 22,97 ha teren în continuarea satului Spătaru, com. Costeşti, în vederea construirii de locuinţe, o bază sportivă şi parcare auto cu spaţii pentru prestării servicii, comerţ, iar prin HCL nr.27/2001 s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal al satului Spătaru, com. Costeşti pentru noul cvartal de locuinţe în suprafaţă de 9,5 ha.

Ceea ce este esenţial în cauză, este că reclamantele se referă la o suprafaţă de teren de 56 ha pentru care încă nu s-a reconstituit dreptul de proprietate, iar după ce acesta va fi reconstituit, pe vechiul amplasament mai există încă 70,71 ha teren, aşa cum înseşi reclamantele au precizat.

Pe de altă parte, prin hotărârile în discuţie nu s-a dispus concesionarea terenului, ci s-a aprobat numai planul urbanistic zonal, neputându-se spune că s-au încălcat disp. art. 14 din legea nr.51/1990.

De asemenea, nu s-au încălcat nici dispoziţiile art. 15 din Legea nr.213/1998 privind organizarea licitaţiilor, deoarece în fapt nu s-a concesionat nicio suprafaţă de teren.

De menţionat este şi împrejurarea că instanţa nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, instanţa a motivat şi reţinut corect că, numai după reconstituirea dreptului de proprietate, urmează a se vedea dacă hotărârile în discuţie aduc atingere dreptului de proprietate al reclamantelor şi dacă au fost încălcate dispoziţiile legale la momentul adoptării lor.

Aşa fiind, nu se poate spune că aceste hotărâri sunt date cu exces de putere, în vederea blocării restituirii terenului reclamantelor, cu încălcarea Constituţiei, a legilor şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum eronat s-a motivat.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că motivele de recurs sunt nefondate, văzând şi disp. art. 312 (1) Cod pr.civilă a respins recursul ca nefondat.

În baza art. 274 Cod pr.civilă, a respins şi cererea recurentelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[46] Sediul social înregistrat la ORC. Necesitatea primirii corespondenţei la sediul social declarat la ORC.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 1013 din 27 februarie 2012.

Prin decizia nr. 1013 din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, a respins, ca nefondat, recursul promovat de reclamanta SC CC 2007 SRL, împotriva sentinţei nr.2334 din data de 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA ORAŞULUI TITU.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub numărul 3821/120/2011, reclamanta SC CC 2007 SRL a chemat în judecată pârâta Primăria Oraşului Titu, solicitând anularea actului administrativ fiscal constând în înştiinţare de plată a impozitelor şi taxelor pentru anul 2011 nr. 1345/28.02.2011, ca fiind întocmit cu încălcarea dispoziţiilor legale, reîncadrarea obiectului impozitului în categoria prevăzuta la art.258 pct. 4 din Codul Fiscal, precum si aplicarea unei baze de calcul in funcţie de categoria de folosinţa a terenului, reducerea majorărilor in interiorul limitelor legale admise prin HG 956/2009 prin care Consiliile Locale pot ajusta prin HCL impozitele si taxele locale pentru anul in curs, emiterea unui nou act administrativ-fiscal privind obligaţiile contribuabilului cu respectarea prevederilor legale in vigoare, precum si a drepturilor contribuabililor in raport de dispoziţiile legale interne si europene şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 2334 din data de 6 octombrie 2011, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei prealabilă prevăzută de dispoziţiile Codului de procedură fiscală invocată de către pârâta Primăria oraşului Titu, prin întâmpinare, şi a respins cererea formulată de către reclamanta SC CC 2007 SRL

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC CC 2007 SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, recursul fiind întemeiat pe disp.art. 304 pct.9 şi 3041 Cod pr.civilă.

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în materie, art. 304 şi 3041 Cod pr.civilă, urmează să respingă recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cum bine a motivat prima instanţă, recurenta-reclamantă nu a respectat termenul de 30 de zile de la comunicarea înştiinţării de plată nr.1345/28.02.2011, prev. de art. 207 din OG nr.92/2003 privind Codul de pr.fiscală pentru formularea contestaţiei.

Potrivit acestui text de lege, nerespectarea acestui termen se sancţionează cu decăderea. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că înştiinţarea în discuţie a fost comunicată la sediul reclamantei, în data de 22.03.2011, iar la confirmarea de primire există semnătura destinatarului.

Împrejurarea că administratorul societăţii nu a fost în ţară la data de 22.03.2011, aşa cum pretinde recurenta, nu este dovedită. Pe de altă parte, cât timp nu este lichidată, o societate are obligaţia de a funcţiona la sediul social existent şi de a-şi lua măsurile necesare pentru primirea corespondenţei.

Referitor la celălalt motiv de recurs, şi anume că termenul de 30 de zile curge de la 20.04.2011, şi nu de la 22.03.2011, şi acest motiv este nefondat.

Astfel, în data de 22.04.2011 s-a expediat reclamantei somaţia şi titlu executoriu (fila 36 dosar fond), iar la 22.03.2011 s-a expediat acesteia înştiinţarea de plată nr. 1345/2011 ( fila 17 dosar fond).

Ca atare, sentinţa criticată este legală şi temeinică, motivele de recurs sunt nefondate, motiv pentru care, Curtea văzând şi disp.art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[47] Prejudiciu de imagine, respectiv daune morale acordarea acestora se face proporţional cu lezarea imaginii reclamantei şi cu poziţia pârâtei faţă de prejudiciul adus părţii adverse.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 33 din 26 martie 2012.

Prin decizia nr. 33 din 26 martie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, a admis apelul formulat de pârâta SC C SA PLOIEŞTI, împotriva sentinţei nr.3494 din data de 15 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamanta SC M S.R.L, şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 400.000 lei despăgubiri, respectiv 368.100 lei despăgubiri materiale şi 31.900 lei daune morale, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, a obligat intimata reclamantă la 4310, 5 lei cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă, a respins cererea intimatei reclamante de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 744/120/2011, reclamanta SC M SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C SA Ploieşti, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 lei reprezentând prejudiciu suferit, precum şi la cheltuieli de judecată .

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 30.07.2010 datorită coroziunii pe bypassul conductei transport ţiţei firul 2 Silişte – Ploieşti, conducta proprietatea pârâtei, s-a produs o avarie în comuna Nucet sat Ilfoveni la intrarea conductei în acumularea nr. 5 Ilfoveni, în urma căreia s-a devastat ţiţei pe luciul apei ce aparţinea DA Argeş –Vedea, urmare poluării accidentale, societatea reclamantă a suferit pierderi afective datorate atât mortalităţii cât şi a reducerii numărului de pescari sportivi.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză prin sentinţa nr. 3497 din 15 decembrie 2011 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea şi a obligat pârâta la 500.000 lei despăgubiri şi la 12.113 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâta SC C SA întemeiat pe disp.art. 282 Cod pr. civilă.

Curtea, urmează să admită apelul şi să schimbe în parte sentinţa pentru considerentele următoare:

Aşa cum bine a reţinut prima instanţă, pârâta apelantă nu a contestat poluarea lacului, ci numai prejudiciul la care a fost obligată.

Astfel, incidentul s-a produs ca urmare a cedării unui ventil care închidea un tronson de conductă, cedare care a dus la evacuarea uni cantităţi mari de ţiţei în Acumularea Ilfoveni, respectiv de 1000 litri, iar pârâta a luat măsurile de remediere, inclusiv a ecologizat zona.

Expertul judiciar pe bază de documente contabile a stabilit existenţa unui prejudiciu în două variante, cu diferenţe nesemnificative.

Astfel, prejudiciul înregistrat de societatea reclamantă ca urmare a evenimentului din data de 30.07.2010 prin compararea încasărilor medii din pescuit sportiv pe primele trei luni anterioare evenimentului cu cele din lunile ulterioare, până la data de 31.07.2011, este de 368.100 lei.

Problema care se pune, în discuţie, în acest dosar este însă cuantumul prejudiciului de imagine, Curtea apreciind că aceasta a fost acordat într-un cuantum mare raportat la prejudiciu propriu-zis.

Ca atare, se apreciază că suma de 31.900 lei reprezentând daune morale este suficientă pentru lezarea imaginii reclamantei, cu atât mai mult cu cât, pârâta a luat toate măsurile pentru remedierea situaţiei respective .

Aşa fiind , Curtea văzând şi disp.art. 296 Cod pr. civilă a admis apelul.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 400.000 lei despăgubiri, respectiv 368.100 lei despăgubiri materiale şi 31.900 lei daune morale.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În baza art. 274 Cod pr. civilă a obligă intimata reclamantă la 4310, 5 lei cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă.

A respins cererea intimatei reclamante de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[44] Prescripţia dreptului la acţiune în cazul prestaţiilor scuccesive. Recunoaşterea dreptului a carei acţiune se prescrie.

Decretul nr.167/1958

În cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită. Totodată, plata unei facturi nu poate constitui o recunoaştere a altei creanţe, faţă de care curge un termen de prescripţie diferit, şi cu atât mai mult a unei creanţe constatată printr-o factură ulterioară .

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 654 din 9 februarie 2012.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 5682/120/12.09.2011, creditoarea SC G SRL Târgovişte a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC C I SRL.

În motivarea cererii, creditoarea a învederat că suma de 106.191,51 lei, pentru care se solicită deschiderea procedurii, reprezintă rest sold la facturile emise de creditoare, că această sumă reprezintă valoarea prestaţiei asumate conform contractului de prestări servicii nr. 3/01.08.2008, prestaţie achitată în parte, conform facturilor fiscale emise de creditoare, menţionate mai sus, data scadentă a facturilor invocate fiind prevăzută la art.11.1 din contractul menţionat, precum şi că toate facturile emise au fost confirmate de primire, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a debitoarei, însă au fost achitate doar în parte.

În dovedirea cererii, s-a ataşat, în copie, contractul de prestări servicii nr. 3/2008, convocarea la conciliere, corespondenţa purtată între părţi, facturile fiscale invocate în cerere, extrase de cont vizând dovada parţială a plăţii .

La data de 5 decembrie 2011 debitoarea SC C I SRL a formulat contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii.

În cuprinsul contestaţiei, debitoarea a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, motivat de faptul că pentru facturile nr. 1018/15.02.2008, nr.1023/15.04.2008, nr. 1025/15.05.2008, nr. 1028/15.06.2008, nr. 1031/15.07.2008 şi nr.1034/15.08.2008 s-a prescris dreptul la acţiune, învederând că, până la data de 12.09.2011 când a fost introdusă acţiunea la instanţă, creditoarea nu a emis nici o somaţie de plată, notificare de punere în întârziere sau orice alt act ce putea întrerupe termenul de prescripţie de 3 ani.

Pe fondul contestaţiei sale, debitoarea a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de prestări servicii nr.3 /01.2008, pe o durată de 12 luni, având ca obiect „ prestarea serviciilor de consultanţă de piaţă şi pregătire oferte în vederea participării la licitaţii de construcţii pe teritoriul României ”, cu o valoare de 42.000 Euro, fără TVA, iar conform acestui contract, debitoarea era obligată să o achite lunar în conformitate cu prevederile art.2.2 din Contract.

Creanţa pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii nu are caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, întrucât, pentru a-şi dovedi prestarea serviciilor, creditoarea avea obligaţia încheierii unui act, semnat de ambele părţi contractante, din care să reiasă clar îndeplinirea obligaţiilor contractuale, fapt care nu s-a întâmplat, întrucât prestatorul nu a efectuat niciun serviciu în favoarea beneficiarului;

S-a mai arătat că debitoarea nu se află în stare de insolvenţă, aşa cum este definită de art.3 alin.1 din Legea nr. 85/2006, dovadă fiind contractele de execuţie lucrări şi registrul imobilizărilor care au fost anexate contestaţiei, iar valoarea activelor sale este cu mult mai mare decât valoarea creanţei SC G SRL.

S-au ataşat contestaţiei certificat de atestare fiscală, registrul imobilizărilor, contracte de lucrări nr. 2334/21.11.2011, nr. 37/12.04.2010, nr. 3234/1.09.2011 şi nr. 1475/18.02.2011, dovada achitării taxei de timbru (chitanţa nr.1017618/28.11.2011 pentru suma de 120 lei şi timbre judiciare în valoare de 1,2 lei).

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa nr. 817 din data de 19 decembrie 2011, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de debitoare, a respins contestaţia formulată de debitoarea SC C I SRL la cererea de deschidere a procedurii, a admis cererea formulată de creditoarea SC G SRL pentru deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC C I SRL, dispunând deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă a acesteia şi restul măsurilor aferente.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că părţile au încheiat contractul prestare de servicii nr.3 din data de 01.2008 cu valabilitate 12 luni, în temeiul căruia creditoarea urma să presteze debitoarei servicii de consultanţă de piaţă şi pregătire de oferte în vederea participării la licitaţii de construcţii pe teritoriul României, iar debitoarea în calitate de achizitor se obliga să plătească prestatorului preţul convenit 42.000 Euro, la care se adaugă TVA.

Conform art.11 din Contract, achizitorul avea obligaţia de a efectua plata către prestator în termen de 3 zile de la emiterea facturii de către prestator. Contractul a fost însuşit de către debitoare prin semnătură şi prin aplicarea ştampilei.

În aplicarea acestei convenţii, creditoarea a emis mai multe facturi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 14-25, în sumă totală de 137.046 lei, facturile fiind însoţite de confirmări de primire din partea debitoarei SC CI SRL.

La data de 05.05.2011 creditoarea SC G SRL a convocat la conciliere debitoarea SC CI SRL, urmare faptului că pe parcursul derulării contractului nr.3/2008, debitoarea a achitat numai suma de 30.853,49 lei, conform facturilor nr. 1015, nr.1018, nr.1021, nr. 1023, nr. 1025, nr. 1028, nr. 1031, nr. 1034, nr. 1039, rămânând un sold debitor de 106.192,51 lei.

Cum debitoarea nu s-a prezentat la conciliere pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, creditoarea a ales calea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru recuperarea creanţei în cuantum de 106.192,51 lei, apreciind că există suficiente informaţii privind incapacitatea debitoarei de a plăti această creanţă considerată certă, lichidă şi exigibilă.

Prin contestaţia depusă, debitoarea SC CI SRL a solicitat, în principal, respingerea cererii de deschidere a procedurii, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pe care judecătorul sindic a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în cauză devenind incidente disp. art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Plata parţială a facturilor emise de creditoare, precum şi extrasele de cont ce atestă plata parţială a acestor facturi de către SC C I SRL către SC G SRL reprezintă o recunoaştere implicită a creanţei şi este de natură a face incidente disp. art.16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, în sensul întreruperii prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că judecătorul sindic a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de debitoarea SC CI SRL .

Cu privire la fondul contestaţiei la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, contestaţie ce a fost analizată înaintea cererii principale potrivit disp. art.33 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a constatat că motivele pentru care debitoarea SC C I SRL consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de Legea nr. 85/2006 nu sunt dovedite.

După cum s-a expus, debitoarea SC C I SRL a susţinut că nu se află în incapacitate de plată în înţelesul pe care îl dau acestei noţiuni disp. art.3 alin.1 din Legea nr. 85/2006, în sensul că societatea dispune de suficiente fonduri pentru achitarea datoriilor exigibile.

Contestarea stării de insolvenţă presupune, în raţiunea textului de lege, posibilitatea debitorului de a face faţă datoriilor sale cu fondurile băneşti la data scadenţei.

Debitoarea susţine prin contestaţia formulată şi prin înscrisurile depuse la dosar că nu se află în stare de incapacitate de plată, deoarece în prezent are încheiate cu diverse instituţii multiple contracte de lucrări, valoarea contractelor în derulare la data promovării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei fiind de 30.827.979,75 lei fără TVA, ori starea de incapacitate de plată nu poate fi contestată pe aspectul unei bune derulări a afacerilor debitorului şi nici pe existenţa unor creanţe de recuperat de la proprii debitori.

Prin urmare, reţine judecătorul sindic, creditoarei care a iniţiat procedura nu-i pot fi opuse propriile creanţe ale debitorului, pentru înlăturarea aspectelor de insolvenţă invocate într-o asemenea acţiune, după cum nu-i sunt opozabile nici raporturile contractuale ale debitorului său cu terţii.

Nici cealaltă susţinere a debitoarei, în sensul că în cauză creditoarea nu a făcut dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile nu poate fi primită de judecătorul sindic.

Potrivit art.379 alin.3 Cod pr.civ. „creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.

După cum s-a expus, facturile ce stau la baza creanţei scadente, în cuantum total de 106.191,51 lei au fost emise în aplicarea contractului prestare de servicii nr. 3/2008, contract însuşit de debitoare prin semnătură şi aplicarea ştampilei.

Nesemnarea facturilor de către administratorul societăţii debitoare nu poate conduce la concluzia inexistenţei unei obligaţii în sarcina debitoarei, având în vedere că potrivit art.155 alin.6 din Legea nr. 571/2003 semnarea şi ştampilarea facturilor emise în baza raporturilor contractuale nu este obligatorie.

Chiar mai mult, prin actele depuse la dosar, creditoarea a făcut dovada deplină a faptului că facturile emise în baza contractului prestare de servicii nr.3/2008 au fost confirmate de primire de către debitoare, fiind înregistrate în evidenţa contabilă a debitoarei, atât timp cât din extrasele de cont existente la dosar rezultă plata parţială a unora dintre aceste facturi.

De altfel, până la data luării la cunoştinţă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, debitoarea nu a întreprins niciun demers faţă de primirea facturilor emise de către creditoare şi chiar a refuzat să dea curs invitaţiei la concilierea lansată de creditoare cu adresa nr.1/05.05.2011.

Întrucât debitoarea-contestatoare nu a făcut dovada, în condiţiile art.1169 Cod pr.civ., a susţinerilor sale, judecătorul sindic a respins, cu consecinţa prevăzută de art. 33 alin.4 din Legea nr.85/2006, contestaţia formulată de debitoare împotriva cererii de deschidere a procedurii.

În concluzie, judecătorul sindic a reţinut că societatea creditoare deţine împotriva debitoarei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă (fiind vorba de obligaţia debitoarei de a plăti o sumă de bani, având în vedere facturile care fac referire la debitoare, cât şi contractul încheiat între părţi), într-un cuantum superior celui minim reglementat de Legea nr.85/2006, dar şi că debitoarea contestatoare nu a răsturnat prezumţia de insolvenţă născută din neplata datoriilor în termen de 90 zile de la scadenţă.

Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs debitoarea, solicitând modificarea acesteia, iar pe fond admiterea contestaţiei sale şi respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de SC C I SRL.

În motivarea cererii, recurenta-debitoare a arătat că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al creditoarei, motivat de faptul că debitoarea a făcut plăţi parţiale cu privire la facturile emise de către creditoare, întrucât recurenta a achitat doar facturile nr.1021/2008 şi nr.1015/2008, iar faţă de facturile invocate de către creditoare nu a făcut nicio plată, astfel că nu poate fi vorba despre o recunoaştere a acestora, de natură să conducă la întreruperea termenului de prescripţie.

Recurenta a mai arătat că prima instanţă nu a arătat care sunt actele de recunoaştere a datoriei şi data acestora, pentru a se putea calcula momentul întreruperii prescripţiei, că prescripţia a început să curgă la data scadenţei facturilor, care era, conform prevederilor contractuale, la 3 zile de la emiterea lor, că la data sesizării instanţei (12.09.2011) singura factură neprescrisă era cea cu nr.1039/15.10.2008, în valoare de 15692,47 lei, al cărei cuantum era inferior valorii prag reglementată de dispoziţiile art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006, precum şi că în cauză era incident termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958.

Recurenta a mai învederat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile de incidenţă a procedurii insolvenţei, întrucât facturile emise de către creditoare şi neachitate reprezintă contravaloarea unor servicii ce nu au fost prestate de către creditoare, că, potrivit prevederilor contractului încheiat de către părţi, prestarea serviciilor trebuia efectuată în conformitate cu temele de proiectare şi cu graficul de prestare, iar facturile trebuiau emise doar după aprobarea proiectului de către beneficiar, că nu s-a făcut dovada existenţei unor teme de proiectare, grafic de prestare sau aprobarea vreunui proiect privitor la acele servicii, precum şi că facturile trebuiau să fie însoţite de către documente care să justifice prestarea serviciilor, respectiv situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, studii de fezabilitate.. etc, precum şi că, faţă de lipsa acestora, creanţa invocată de către creditoare nu este certă, exigentă şi lichidă.

Recurenta a mai învederat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de recurs (decizia nr.951/2010), că debitoarea nu se află în stare de insolvenţă, în sensul dispoziţiilor art.3 pct.1 din Legea nr.85/2006, că are contracte în derulare în valoare de 30.827.979,75 lei fără TVA, că are imobilizări corporale în valoare totală de 5.641.253,62 lei – a căror valoare este mult superioară creanţei invocată de către intimata-debitoare, precum şi că în prezent nu înregistrează nicio creanţă la bugetul de stat sau cel local.

În dovedirea recursului, recurenta a depus la dosar înscrisuri, respectiv copia ordinelor de plată nr.100/2008 şi 195/2008, decizia nr.951/2010 a Curţii de Apel Ploieşti şi decizia nr.1650/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, în extras, precum şi certificatele de atestare fiscală nr.935/2011 şi nr. 23310/2011.

La termenul de judecată din data de 9.02.2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei debitoare de amânare a judecăţii în vederea pregătirii apărării, motivat de faptul că aceasta a fost citată în faţa instanţei de recurs cu respectarea termenului reglementat de dispoziţiile art.114 ind.1 al.3 din c. pr.civ., precum şi că procedura de soluţionare a litigiilor în materia insolvenţei se face cu celeritate, conform dispoziţiilor art.8 al.3 din Legea nr.85/2006 – avându-se în vedere şi dezacordul recurentei-intimate de amânare a judecăţii, în sesnul solicitat de către intimată.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate de către recurentă şi a dispoziţiilor art.304 pct.9 şi art.304 ind.1 c.pr.civ., Curtea consideră că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :

Astfel, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al creditoarei, invocată de către debitoarea-pârâtă, reţinând incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie, reglementat de art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale precizate, în vigoare la data emiterii facturilor şi la momentul sesizării instanţei de fond, „prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel în folosul căruia curge prescripţia”.

Curtea constată că în cauză facturile invocate de către intimata-creditoare au la bază pretinse servicii periodice şi succesive, prestate în baza unui contract încheiat de către părţi, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art.12 din Decretul nr.167/1958, conform cărora” în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita”.

Aşadar, prin voinţa legiuitorului, faţă de fiecare creanţă constatată prin facturile emise de către intimata-creditoare a curs un termen de prescripţie diferit, începând de la data scadenţei fiecărei facturi - care a fost stabilită de către părţi la 3 zile de la data emiterii acestora.

Curtea consideră că, de principiu, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie poate întrerupe doar termenul de prescripţie a acestui drept.

Curtea consideră că se poate aprecia că plata unei facturi reprezintă o recunoaştere a creanţei achitate, însă în materia prescripţiei extinctive este lipsită de relevanţă o astfel de constatare, de vreme ce creanţa a fost achitată, nemaipunându-se deci problema prescripţiei dreptului la acţiune în vederea valorificării acesteia.

Însă, în niciun caz plata unei facturi nu poate constitui o recunoaştere a altei creanţe, faţă de care curge un termen de prescripţie diferit.

Aşadar, plata celor două facturi nu putea constitui un caz de întrerupere a termenului de prescripţie pentru celelalte facturi invocate de către creditoare, întrucât recunoaşterea nu privea drepturile de creanţă pentru care curgeau prescripţii diferite.

Curtea consideră că se putea reţine acest caz de întrerupere a termenului de prescripţie, doar în cazul existenţei unei manifestări de voinţă a debitoarei, prin care aceasta să fi recunoscut fiecare din facturile invocate în cererea introductivă – împrejurare ce nu rezultă în prezenta cauză.

Pe de altă parte, Curtea consideră că recunoaşterea reţinută de către instanţa de fond putea să producă efecte juridice doar pentru termene de prescripţie pendinte, respectiv care începuseră anterior să curgă.

Or, toate facturile invocate de creditoare sunt ulterioare primei plăţi făcute de debitoare (15.01.2008), astfel că la acest moment nu se putea pune problema vreunei întreruperi, întrucât nu curgea niciun termen de prescripţie.

Totodată, reţinând raţionamentul instanţei de fond - care însă, aşa cum s-a arătat anterior, este greşit -, cea de-a doua plată (15.03.2008) putea întrerupe, eventual, doar termenul de prescripţie pentru factura nr.1018 /15.02.2008, întrucât doar pentru aceasta începuse să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, pentru celelalte prescripţia extinctivă începând să curgă ulterior.

Ca urmare, sunt corecte susţinerile recurentei, privind faptul că, la data sesizării instanţei de judecată, singura factură pentru care nu se prescrisese dreptul material la acţiune, raportat la termenul general de prescripţie prevăzut de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, era ce cu nr.1039 din 15.10.2008, în valoare de 15692,47 lei .

Curtea consideră că în mod corect recurenta a învederat faptul că, raportat la cuantumul acesteia, nu era îndeplinită condiţia cuantumului mimin al creanţei pentru care se putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei, creanţa precizată fiind inferioară limitei prag prevăzută de art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006 (45.000 lei).

Curtea mai reţine, în subsidiar, că sunt întemeiate şi criticile recurentei privind faptul că intimata-creditoare - care a sesizat instanţa de judecată şi căreia îi revenea sarcina probei, potrivit dispoziţiilor art.1169 c.civ, în vigoare la acel moment - nu a făcut dovada că serviciile au fost prestate cu respectarea clauzelor contractuale negociate de către părţi (care nu au fost contestate de către acestea), respectiv că serviciile au fost prestate conform unor teme de proiectare şi a unui grafic de prestare, precum şi că facturile au fost emise după aprobarea proiectelor de către recurenta-debitoare.

Or, în aceste condiţii, apare ca justificată apărarea recurentei-creditoare privind faptul că creanţa invocată drept temei pentru deschiderea procedurii insolvenţei sale nu este una certă, lichidă şi exigibilă, în sensul dispoziţiilor art.3 pct.6 din Legea nr. 85/2006 şi art. 379 din c. pr. civilă, precum şi că în cauză nu există o incapacitate a sa de plată ( câtă vreme este solvabilă, face plăţi curente şi nu înregistrează debite restante la bugetul de stat şi local), ci un refuz de plată, respectiv o situaţie litigioasă între părţi – care urmează a fi soluţionată potrivit dreptului comun în materie.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale precizate anterior şi ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c. pr. civilă, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi, pe fond, a admis contestaţia debitoarei şi a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei acesteia, ca neîntemeiată.

(Judecător Ionel Stănescu)

[44] Competenţa materială de soluţionare în fond a cererilor având ca obiect obligarea autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor la plata de despăgubiri.

Legea nr.290/2003

Legea nr.554/2004

Codul de procedură civilă

Soluţia de principiu a ÎCCJ – SCAF din 23 noiembrie 2009

Competenţa materială de soluţionare în fond a cererilor având ca obiect obligarea A.N.R.P. la plata de despăgubiri, în temeiul Legii nr.290/2003, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar nu curţii de apel.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia nr. 81 din 12 martie 2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr.97/42/2012, reclamanta Speianu Constanţa a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti şi Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea în solidar a celor doi pârâţi să plătească în termen de 20 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, suma de 134.767,20 lei reprezentând prima tranşă şi să constate refuzul nejustificat al pârâţilor de a plăti această sumă cu titlu de despăgubiri, să dispună amendarea cu 20% din salariul minim brut pe economie, pe fiecare zi de întârziere, a reprezentantului legal al ANRP, să oblige pârâta precizată să plătească dobânda medie bancară anuală aferentă sumei datorate şi neachitate, să oblige pârâţii la plata de penalităţi de întârziere de 50 lei pentru7 fiecare zi de întârziere scursă de la momentul împlinirii unui an de la emiterea hotărârii nr.138/2010 a Comisiei Judeţene Buzău, precum şi să dispună investirea cu formulă executorie a acestei hotărâri.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin hotărârea Comisiei Judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr.290/2003Buzău nr.138 /28.09.2010, s-a dispus plata unei compensaţii băneşti de 336.918 lei, eşalonat în două tranşe, respectiv 40% în primul an şi restul în cel de al doilea an, că pârâta nu a respectat prevederile art.18 al.5 lit.c din HG 1120/2006, pentru a achita prima tranşă până la data de 28.09.2011, refuzând să răspundă notificării ce i-a fost adresată în acest scop, astfel că se impune obligarea acesteia să plătească suma precizată, actualizată cu dobânda solicitată.

Reclamanta a mai precizat că dispoziţiile art.24 al.1 din Legea nr.554 /2004 prevăd posibilitatea amendării conducătorului autorităţii sau instituţiei publice care se fac vinovate de neexecutarea titlului executoriu/hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, iar dispoziţiile alin 2 al aceluiaşi articol prevăd posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a refuzului de executare.

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr.290/2003, HG 1120/2006 şi ale Legii nr.554/2004.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar certificatul de deces nr.898595, copie carte de identitate, cererea din 12.10.2011, adresa nr.12772/2010, hotărârea nr.138/2010 cu anexă, extrase de pe portalul ICCJ şi al Curţii de Apel Ploieşti, precum şi sentinţa nr.189/2008 a acestei ultime instanţe.

Prin întâmpinare, Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, ainvocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

De asemenea, A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea solicitărilor reclamantei.

La termenul de judecată din data de 12.03.2012, faţă de dispoziţiile art.159 ind.1 al.4 c.pr.civilă, Curtea a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, pe care a pus-o în discuţia părţii prezente şi faţă de care a rămas apoi în pronunţare.

Examinând excepţia precizată, Curtea a constatat următoarele :

Astfel, obiectul principal al prezentei acţiuni îl constituie obligarea pârâţilor la plata unei sume reprezentând prima tranşă din despăgubirile stabilite în baza prevederilor Legii nr.290/2003, prin hotărârea nr.138/2010 emisă de către Comisia Judeţeană Buzău pentru aplicarea acestei legi, plată solicitată în temeiul prevederilor art.18 al.5 din HG 1120/2006, restul capetelor de cerere ( plata de dobânzi, penalităţi de întârziere, aplicarea unei amenzi pentru neexecutare..etc ) fiind accesorii acestuia.

Curtea a reţinut că prevederile art.8 alin.(5) şi (6) din Legea nr.290/2003, statuează că „hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare”, precum şi că „hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege."

De asemenea, dispoziţiile legale citate - care sunt norme cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de prevederile art.10 alin.(l) din Legea nr.554/2004 - prevăd competenţa exclusivă a Secţiei de contencios administrativ a tribunalului în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect contestarea hotărârilor A.N.R.P. -Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de raţiune, competenţa materială este aceeaşi şi în privinţa acţiunilor având ca obiect obligarea A.N.R.P. de a emite asemenea hotărâri sau de a efectua plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile Comisiilor Judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr.290/2003, concluzie fundamentată pe principiul de drept specialia generalibus derogant.

De altfel, această soluţie de principiu a fost stabilită şi de către plenul judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa de unificare a practicii judiciare din data de 23 noiembrie 2009.

Aşadar, în cauză competenţa de soluţionare a capătului principal de cerere revine Tribunalului Buzău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal - concluzie dedusă din dispoziţiile art.10 al.3 din Legea nr.554/2004, precum şi din împrejurarea că reclamanta a sesizat instanţa de contencios administrativ (apreciată a fi competentă) de la domiciliul ei, iar nu de la sediul pârâţilor (Curtea de Apel Bucureşti)-, astfel că faţă de restul capetelor de cerere devin aplicabile dispoziţiile art.17 din codul de procedură civilă.

În consecinţă, Curtea a considerat că excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, este întemeiată, astfel că a admis-o şi, potrivit dispoziţiilor art.158 şi următoarele C.pr.civ., a declinat competenţa de judecată a prezentei cereri în favoarea Tribunalul Buzău – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

(Judecător Ionel Stănescu)

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download