CADRAN POLITIC



NOUA DIMENSIUNE A TERORISMULUI INTERNAŢIONAL

Autor: Virginia MIRCEA

Ediție digitală ISBN 978-606-92103-4-5

Ediție tipărită a fost publicată de Editura Cadran Politic în anul 2010

Cuvânt înainte de Academician Mircea Malița

Prefaţă de Conf. univ. dr. Cornel Codiţă

EDITURA

Cadran Politic

„Terorismul este o metodă de luptă– una deosebit de crudă şi de dăunătoare – şi nu un set de adversari sau cauzele pe care le urmăresc aceştia.” Paul R. Pillar

CUPRINS

1. CUVÂNT ÎNAINTE

2. PREFAȚĂ

3. INTRODUCERE

4. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA TERORISMULUI

5. CE ESTE TERORISMUL

3.1 Etimologia termenului

3.2 Definiţie

3.3 Şcoli de gândire privind natura terorismului

6. VIOLENŢA CA ACŢIUNE SIMBOLICĂ

Cultura violenței

Violența structurală

7. CARACTERISTICILE TERORISMULUI

8. MOTIVAŢII ŞI OBIECTIVE

9. TIPOLOGII

7.1 Statutul actorilor

7.2 Dimensiunea grupărilor teroriste

7. 3 Structura organizaţiei teroriste

7.4 Niveluri de ameninţare în care sunt angajate grupările teroriste

8. PRINCIPIILE DE OPERARE ALE ORGANIZAŢIILOR TERORISTE

8.1 Organizarea acţiunii teroriste

8.2 Tactici şi ameninţări teroriste

8.2.1 Terorismul tradiţional

8.2.2 Noul terorism

9. ETIOLOGIA CONFLICTELOR VIOLENTE

9.1 Cauzele profunde ale terorismului internaţional

9.3 Natura conflictului

9.4 Sursele terorismului – violenţa ca expresie a neputinţei

10. PREVENIREA ŞI SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR VIOLENTE

CARE GENEREAZĂ TERORISM

10.1 Rolul actorilor non-statali în securitatea internaţională

11. EVOLUŢIA TERORISMULUI ÎN SECOLUL XXI

11.1 Tendinţe în terorism

ANEXA 1 Statistică. Incidente teroriste pe ţări

ANEXA 2 Statistică. Acte de terorism - număr de răniţi pe cap de locuitor

ANEXA 3 - Grupările teroriste ale căror activităţi pot afecta stabilitatea internaţională

BIBLIOGRAFIE

Cuvânt înainte

Terorismul este o plagă. Poate fi inclus în maladiile cronice ale omenirii, o catastrofă de mărimea celor naturale, dar făcut de mâna oamenilor, la fel ca şi războiul. Ştiri despre manifestările teroriste sunt zilnic. Atentate cu bombe, autori invizibili şi victime nevinovate.

Maladia e veche şi pare că nu se dezlipeşte de om de-a lungul istoriei sale. Nu erau raidurile nomazilor însoţite de jafuri şi abuzuri săvârşite periodic, cu câteva mii de ani înainte de Hristos, mijloace de intimidare a populaţiilor agricole paşnice? Atât războaiele, cât şi teroarea ca forme de violenţă organizată au adunat doctorii politologi la capul bolnavului să-i explice boala şi să-i caute remediul. Teorii peste teorii şi volume peste volume s-au adunat în biblioteci şi arhive vaste transformând literatura asupra subiectului într-o regiune greu penetrabilă.

De aceea văd în volumul scris de dr. Virginia Mircea un act aproape temerar. A face ordine în ideile şi scrierile asupra subiectului e ca şi a curăţa spaţiile lui Augias. Şi totuşi, un rezultat remarcabil a fost înregistrat. Autoarea, care şi-a atestat capacitatea de a controla surse documentare vaste, în cartea sa despre Islam („Islamul şi soarta lumii – Fundamentalismul islamic ca ideologie politică”, 2009 – n.a.) reuşeşte şi de data aceasta să pună ordine în datele, teoriile şi soluţiile posibile ale temei terorismului. Repertoriul parcurs este de-a dreptul impresionant. La cele aproape 200 de trimiteri la surse sunt adăugate peste 100 de pagini de anexe documentare.

Ordinea şi clarificarea introduse în acest vast teritoriu este un merit al cărţii, care nu face decât să ne pregătească pentru o analiză riguroasă, introdusă cu tact şi măsură. Dacă nu ar fi decât o mărturie a spiritului ştiinţific, ar fi destul să descurajeze amatorismul şi improvizarea caracteristice la numeroase studii de ştiinţe politice.

Capitolul definiţiilor, bogat în citarea diferitelor soluţii date, este util pentru clarificări conceptuale pregătitoare. Astfel se distinge între internaţional şi transnaţional. Ultima noţiune vizează acţiuni în mai multe ţări, în timp ce statele au un sistem internaţional. Înţelegem de ce terorismul transcende cetăţenia actorilor. Culege adepţi indiferent de mediul naţional din care provin. În privinţa unei definiţii, conduce încet, dar sigur spre tema care câştigă teren. Terorismul este violenţă folosită în scop politic, nu este război, deşi are tangenţe cu el. Lucrează subteran, clandestin, camuflat. În capitolul „Şcoli de gândire” apar mai clar distincţiile. Are drept bază: ideologia, etnonaţionalismul şi extremismul religios. Așadar, componenta religioasă e doar a treia ca însemnătate. Are drept scopuri imediate, politice desigur, intimidarea populaţiilor din ţări declarate ostile, răspândirea generalizată a fricii şi a sentimentului de insecuritate.

Neostentativ, ajungem la erorile care se fac în reacţia şi măsurile de combatere a terorismului. Dacă nu e război, a-i declara război nu are sensul proclamat. Nu va fi învins prin măsuri militare sau de forţă, oricât efort s-ar dedica acestei căi, ca soluţie. A proceda reactiv, prin metoda acţiune-reacţie, nu este o cale eficientă. Cum se explică faptul că în materie de pace ONU a adoptat acţiuni de supraveghere a păcii, de stabilire a păcii, dar nu şi acţiuni de construire a păcii? Dacă nu este în principal o mişcare religioasă, confruntarea cu Islamul, oricât de răspândită, nu ţine. Dacă este transnaţională, măsurile internaţionale nu sunt suficiente.

Capitolul „Violenţa ca acţiune simbolică” este revelator pentru înţelegerea fenomenului. Terorismul are mesaj. Acordă importanţă majoră transmiterii lui. Urmărește popularitatea, publicitatea şi pătrunderea în mass-media. Vrea să rămână mereu, prin actele sale necurmate, în atenţia generală.

Cititorul este îndemnat la reflecţii şi concluzii proprii. Dacă are drept ţintă populaţii civile, întreţine terorismul scopuri de a obţine putere statală proprie? Dacă nu vrea să desfiinţeze marile puteri ale lumii, are cel puţin ambiţii de a se instala în locul lăsat liber de un mic stat slăbit? În această fază ni se semnalează doar conivenţe statale. Terorismul este interesat să obţină sprijin de la statele care îl pot ajuta cu bani şi arme. E o complicitate ascunsă, curentă în şantaj sau faimoasa taxă de protecţie a mafiilor. De unde dispune de arme şi bani, în special arme? Oricâtă forţă umană ar angaja în reţelele sale, ea ar fi ineficientă în absenţa armelor, explozibilului, mijloacelor tehnice de comunicare rapidă, a folosirii marilor avantaje aduse de globalizare prin desfiinţarea limitelor anterioare de spaţiu şi timp.

Studiul anatomic şi fiziologic al terorismului este realizat minuţios şi edificator. La fel evoluţia lui istorică. Este urmat de cercetarea atentă a conflictelor şi a violenţei, în care autorităţi ca Burton pentru conflicte şi Galtung pentru violenţă sunt chemate la bară, ceea ce se întâmplă rar în literatura relaţiilor internaţionale. Capitolul de „Etiologia conflictelor violente” ne pregăteşte pentru pasul esenţial de a înţelege, dincolo de violenţă, cauzele acesteia. Este o schimbare de perspectivă care mută terenul de la manifestările violenţei la planul minţii umane, unde se făuresc viziunile.

Istoria îndelungată, evoluţia continuă, schimbarea conjuncturilor ne fac să recunoaştem că orice abordare pe termen scurt sau eradicarea rapidă cu strategiile şi resursele actuale sunt sortite eşecului. Nevoia de a-l considera proces de termen lung face ca studiile prospective să fie implicate în stăvilirea şi eventuala eradicare a terorismului.

Este ceea ce autoarea întreprinde în capitolul final „Evoluţia terorismului în secolul al XXI-lea”. În locul tonului dominant al cărţii, neutru şi echilibrat, această parte cu totul remarcabilă sună trâmbiţele unui avertisment sumbru, dar lucid.

Terorismul este departe de a-şi fi epuizat mijloacele. Alternează perioadele de acţiune cu cele de observaţie şi de adaptare la situaţii noi. De la „reţea” trece la „reţea destructurată”, cu capacităţi crescute de a se ascunde. Gradul de sofisticare a acţiunilor creşte şi în ceea ce priveşte strategia şi în ceea ce constituie mijloacele. Apoi, teroriştii amatori, cu bucata (part-time), care apelează la mijloace locale, improvizate. Competenţa operaţională a profesioniştilor creşte. Au celulare de unică folosinţă, îşi însuşesc rapid tehnologiile informatice de comunicare, vizează accesul la arme nucleare, biologice, chimice, urmăresc procesul de proliferare pe plan mondial, care nu dă semne de încetineală. Componenta religioasă este în creştere, trăieşte şi se dezvoltă pe stratul gros de deficienţe şi probleme nerezolvate ale lumii dezvoltate pe care o contestă. Este pentru autoare un prilej de a parcurge lista slăbiciunilor civilizaţiei actuale şi costul ridicat al recurgerii la metode ineficiente şi eronate în combaterea fenomenului terorist. „Sărăcia, încrederea scăzută, conflictele etnice şi sociale, inegalitatea politică, susţinută de intoleranţa etnică şi de radicalism şi manipulare de lideri maniaci nu arată un semn de declin în viitor.”

Iată de ce, pe lângă celelalte merite ale sale, cartea dr. Virginia Mircea aduce o contribuţie esenţială la studiile prospective, ce trebuie întreprinse ca simple cerinţe ale supravieţuirii.

Academician Mircea Maliţa

Prefață

Luare aminte pentru cititor

Dacă te-ai hotărât, bun şi ales Cititorule, să iei această carte în mână, atunci înseamnă că interesul ţi-a fost deja stârnit de subiectul propus şi de numele autorului. Când deschizi întâia pagină aştepţi, pe bună dreptate, ca rândurile ei să-ţi mai dea un motiv pentru a lua cartea cu tine şi a-i da citire, în întregime. Mă grăbesc să-mi îndeplinesc rolul, care cu generozitate mi-a fost încredinţat, şi îţi înfăţişez nu unul, ci mai multe motive pentru care merită să-i dedici interesul şi timpul, de la prima până la ultima pagină.

Ca multe alte noţiuni cu care operează atât specialiştii domeniului, cât şi omul de rând, cufundat în baia de ştiri, analize şi comentarii asupra fenomenelor vieţii internaţionale, termenul „terorism” circulă pe nevăzute şi adesea cu prea puţină băgare de seamă, între paginile efemere ale jurnalelor şi anunţurilor de ştiri şi cărţile groase, care ascund limbajul adesea greu de urmărit şi descifrat, al „experţilor”. Termenul de terorism a ajuns să rivalizeze, ca frecvenţă a utilizării, cu cel de casă, ţară, copil sau mamă. Cu toate acestea, precizia conceptuală este departe de a fi caracteristica sa principală. Dimpotrivă, diferenţele accentuate se păstrează, nu doar între „şcoala europeană” şi cea „americană”, ci şi între vorbitorii aceloraşi comunităţi de specialişti. Ceea ce este însă şi mai grav, aceste deosebiri sunt tot mai puţin semnalate de cei care folosesc noţiunea, chiar şi în context academic. Rezultatul este tipic pseudo-comunicării, adică, după zisa românească: „Una vorbim, başca ne-nţelegem!” Cartea aceasta conţine cheia clarificărilor de care Cititorul a simţit întotdeauna nevoie, dar nu prea a avut de unde să le ia. Fie că interesul faţă de subiect este pur informativ, sau dimpotrivă, susţinut de valenţe profesionale, parcurgerea muchiilor, a unghiurilor şi a faţetelor specifice conceptelor de „terorism” şi „terorism internaţional” oferă nu doar satisfacţia clarificării, ci şi tensiunea descoperirii unui univers de idei cu care, în realitate, nu suntem deloc chiar atât de familiari, după cum ne place să credem.

Nu cred să existe alt motiv mai temeinic, capabil să susţină interesul lecturii, decât impactul pe care ideile şi argumentele autorului îl au asupra gândirii noastre, a cititorilor; calitatea şi insolitul spaţiilor tematice prin care ne poartă. Din acest punct de vedere, cartea pe care ne-a dăruit-o Virginia Mircea este mai mult decât incitantă; e de-a dreptul provocatoare. Vrea cineva o mostră? Iat-o! Demitizarea politică a „terorismului internaţional” ca sursă fundamentală a răului din lumea contemporană; mai mult, îndrăzneala, aş zice chiar fronda de a reaşeza subiectul cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri, adică de a trata terorismul aşa cum susţine chiar motoul ales, ca pe o metodă a luptei politice şi nu ca pe un set de adversari sau de obiective pe care aceştia le urmăresc. Mai doreşte cineva şi altă mostră? Atunci poate că nu este lipsit de interes să descoperiţi, odată cu lectura cărţii, faptul că rădăcinile fenomenului numit terorism internaţional se află nu doar în realităţile sociale sau în natura diferitelor conflicte care împart şi separă lumea, ci şi în „laboratoarele de încercare” ale serviciilor speciale şi de spionaj, care „s-au jucat” cu această „unealtă” aproape pe tot parcursul Războiului Rece!

Din punct de vedere „tehnologic”, lucrarea pune la dispoziţia cititorului nu doar elaboratele conceptuale şi demersul de investigaţie al autorului, ci şi două dintre uneltele cele mai importante ale studiului: o bază semnificativă de date asupra fenomenului terorist şi una dintre cele mai atent selecţionate, deci mai relevante, bibliografii asupra subiectului. Economia de timp pentru viitorii cercetători ai diferitelor aspecte ale terorismului internaţional este uriaşă, ceea ce relevă nu doar probitatea profesională a autoarei, ci şi generozitatea omului, pentru care sensurile activităţii de cercetare nu se consumă doar în „diagnoza subiectului”, ci şi în contribuţia la zestrea celor care, în viitor, vor căuta la rândul lor să deschidă noi căi de înţelegere a subiectului.

Pentru a-şi asigura „succesul de public”, nu puţine cărţi considerate importante pentru domeniul relaţiilor internaţionale ocolesc cu grijă aspectele spinoase, prea din cale-afară controversate. Iar dintre acestea, aş aminti tema „etiologiei” şi a legăturii dintre alte aspecte ale conflictualităţii internaţionale şi terorism. Cartea de faţă nu numai că se leapădă de acest păcat, mai mult, face o incursiune cât se poate de echilibrată şi nepărtinitoare între ipotezele de lucru şi speculaţiile cu pretenţii de „teorii”, atât de la modă şi în domeniul nostru, al relaţiilor internaţionale. În locul falşilor idoli, autoarea aşază cu grijă pe raft ideile şi argumentele care au rezistat cercetării sistematice.

Aproape toate cărţile importante dedicate subiectului „terorism internaţional”, indiferent dacă sunt publicate în Europa sau în Statele Unite, sunt marcate într-o mare măsură de unidimensionalitate. La modă a redevenit perspectiva istorică, ceea ce nu-i rău în sine, dar este cu totul insuficientă pentru a înţelege fenomenul în toată complexitatea sa. Când nu fac inventarul şi descrierea adesea amănunţită a diferitelor evenimente, pe care le asociem cu fenomenul terorismului internaţional, abordările „standard” se mulţumesc să urmărească doar una dintre faţetele problemei: rolul ideologiilor în producerea şi susţinerea terorismului internaţional, mai ales a celor direct inspirate de discursul religios; inegalităţile sociale structurale din cadrul diferitelor societăţi, pe terenul cărora se dezvoltă zonele de recrutare şi bazele de pregătire a teroriştilor; marile dezechilibre ale dezvoltării care se regăsesc la nivelul balanţei dintre macroregiunile lumii; factori civilizaţionali şi competiţia dintre modelele care coexistă istoric etc. Ei bine, cartea aceasta are meritul unei scrutări a subiectului pe „lungimi de undă” foarte diferite, ceea ce are ca rezultat o adevărată „hologramă” a fenomenului numit terorism internaţional.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, cititorul va fi încântat să descopere, pe tot parcursul lecturii, că un subiect deloc simplu şi ale cărui aspecte nu se lasă descoperite decât după o lungă şi asiduă cercetare poate fi tratat într-o manieră care nu sacrifică nici un moment claritatea şi, mai mult, foloseşte un limbaj pentru care eleganţa este nu un artificiu stilistic, ci o proprietate intrinsecă.

La bună lectură!

Cornel Codiţă

1. INTRODUCERE

Problema terorismului internaţional reprezintă o provocare conceptuală pentru disciplina Relaţiilor Internaţionale, care a încercat de-a lungul istoriei sale să înţeleagă conflictele şi colaborarea dintre actorii statali, şi nu rolul jucat de actorii non-statali în securitatea internaţională. Însă terorismul internaţional este el însuşi un fenomen internaţional care are impact asupra nivelelor generale de securitate şi stabilitate internaţională şi, ca atare, face parte din domeniul pe care relaţiile internaţionale ar trebui să îl poată înţelege şi explica.

Terorismul este un fenomen socio-politic care a existat de-a lungul timpului în diferite forme. Accepţiunea modernă a fenomenului îşi are rădăcina în sistemul internaţional de state naţionale, iar succesul său depinde de existenţa mass-media pentru a crea sentimentul de teroare în rândul maselor. Pentru a combate eficient terorismul, reducând acest fenomen şi ţinându-l sub control – dacă nu eliminându-l în totalitate – trebuie să îl înţelegem foarte bine. Orice act de terorism şi orice campanie teroristă trebuie analizate şi pot fi înţelese doar în contextele mai largi în care se găsesc.

Există întotdeauna persoane dispuse să folosească violenţa pentru a-şi îndeplini scopuri politice sau de grup. Terorismul este adesea un război nedeclarat, ascuns, care astăzi are capabilităţi letale şi poate ucide mii de oameni instantaneu şi poate ameninţa naţiuni întregi.

Terorismul este o armă de intimidare şi coerciţie menită să forţeze autorităţile şi guvernele să îndeplinească cererile teroriştilor[1]. În societăţile deschise precum cele din Statele Unite şi Europa există libertate de circulaţie, armele sunt relativ uşor de procurat, iar aceşti factori facilitează grupările teroriste şi organizarea de violenţe politice. Democraţiile, în special societăţile liberal democratice, sunt de aceea foarte vulnerabile la violenţe politice şi acte de terorism[2].

După cel de-al Doilea Război Mondial tehnologia a avut un mare impact asupra dezvoltării ameninţărilor teroriste. [3] Apariţia explozivilor plastici şi a armelor automate compacte a oferit teroriştilor capacitatea de a-şi exploata ţintele şi a maximiza efectele. Tendinţele actuale de adaptare a teroriştilor la noile tehnologii deschid calea pentru noi forme de violenţă. Posibilitatea ca o organizaţie teroristă să dobândească arme de distrugere în masă (WMD) sporeşte şi mai mult nivelul pagubelor posibile, dincolo de orice ne-am imaginat până acum.[4]

Ameninţarea terorismului fluctuează în funcţie de mişcările politice şi conflictele din întreaga lume. Unele ţări sunt scutite de ravagiile acestuia, în timp ce altele sunt afectate dramatic. Unele probleme mobilizează mai mulţi indivizi decât altele şi în perioade diferite de timp. Formele timpurii de terorism (zeloţii sau asasinii) erau motivate în principal de factori religioşi. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu ascensiunea naţionalismului ca forţă politică majoră, grupările cu motivaţii religioase au cunoscut un declin, iar cele motivate de naţionalism au înflorit. Valul de terorism de după al Doilea Război Mondial, îndeosebi din anii 1960, a fost caracterizat de ascensiunea grupărilor etno-naţionale şi ideologice. Aceasta s-a datorat în mare măsură mişcărilor anti-coloniale care au cuprins Asia, Africa şi Orientul Mijlociu după război. Abia în anii 1980, după Revoluţia Islamică din Iran, revirimentul terorismului religios şi-a adus o contribuţie semnificativă la violenţele teroriste. Aşa cum vom vedea, probleme ca globalizarea, asimilarea diverselor forme de identitate ameninţate (mai ales identităţi religioase, culturale sau etnic-naţionale) şi conflictele pentru resursele de apă, petrol, etc. au determinat formarea unor noi grupări care au recurs la violenţă politică în numele cauzelor lor. Trebuie să înţelegem că nu există un singur tip de terorism sau terorist, nu există o cauză unică împărtăşită de toţi. Singurul lucru pe care îl au în comun teroriştii este disponibilitatea de a recurge la violenţă. Sursele şi cauzele care motivează oamenii să facă acest lucru variază şi se schimbă în timp. Aceasta este una din problemele care au împiedicat dezvoltarea unor teorii care să explice terorismul. Ceea ce astăzi este o ameninţare poate să nu rămână aşa o perioadă lungă sau ne poate bântui decenii la rând înainte să dispară; în viitor vor apărea noi forme de violenţă politică prin care predecesoarele vor fi înlocuite.

Numeroşi observatori fac distincţie între sursele interne şi cele internaţionale ale terorismului. Acesta se poate dovedi un instrument util în compararea grupărilor teroriste din întreaga lume şi ajută la identificarea statelor implicate în forme de terorism susţinut de stat. Însă majoritatea analizelor asupra terorismului făcute de agenţiile guvernamentale sunt conservatoare, iar politicile lor de combatere a acestui fenomen reflectă această preferinţă. În loc să se concentreze asupra unor soluţii pe termen lung sau a eliminării unor condiţii preliminare care au condus la apariţia terorismului, acestea recurg la forţă pentru a contracara ameninţarea. Sunt folosite în acest scop serviciile de informaţii, poliţia, justiţia şi unităţi militare speciale. În multe cazuri această tactică dă rezultate cel puţin pe termen scurt. Însă, indiferent de eficacitatea acestor instituţii în gestionarea aspectelor tactice şi imediate ale răspunsului la terorism, ele nu rezolvă problemele fundamentale socio-economice, politice şi culturale care au dat naştere terorismului. Previziunea pe termen lung a acestei lucrări este că terorismul, ca formă de violenţă politică, va rămâne o problemă importantă a secolului al XXI-lea.

Demersul ştiinţific al acestei lucrări este examinarea terorismului în contextul realităţilor politice, culturale, sociale, religioase şi economice în care apare şi se dezvoltă. Prezentarea şi analiza sa vor încerca să fie nu doar contextuale, ci, în măsura în care se poate, şi holistice. Combinarea nivelurilor de analiză micro şi macro poate contribui la identificarea „ingredientelor” necesare, suficiente sau favorabile pentru apariţia şi folosirea terorismului[5]. Cauzele, factorii favorabili şi consecinţele terorismului sunt legate intrinsec de interacţiunile dintre, şi dinamica actorilor politici, fie ei guverne şi opoziţii, diverse grupuri şi facţiuni, sau organizaţii teroriste şi „publicul” lor[6]. Tiparul legăturilor între organizaţiile teroriste este de asemenea un obiect de studiu complex. Reţeaua de legături cuprinde adesea diferite nivele şi ţări. Terorismul din zilele noastre este rareori limitat de graniţele de stat. Aproape toate organizaţiile teroriste au legături internaţionale, există o colaborare reciprocă permanentă între aceste grupări, iar zona-ţintă este oriunde în lume. Fenomenul legăturilor transnaţionale este în plină expansiune, state şi grupări mai noi susţinând o gamă vastă de activităţi teroriste.[7] Se vorbeşte adesea despre terorismul internaţional în termeni prea vagi sau imprecişi, ceea ce îngreunează înţelegerea corectă a amplorii şi a dimensiunilor sale şi studierea în detaliu a tendinţelor sale în timp. Problema definirii acestui fenomen poate afecta şi modul în care este perceput de mass-media, de opinia publică, de comunitatea academică şi elitele politice din societăţile noastre. Ar putea chiar afecta procesul decizional legat de măsurile guvernamentale menite să ţină sub control natura şi amploarea acestor violenţe, precum şi acordul general pe care trebuie să se bazeze o cooperare guvernamentală eficientă pentru a putea combate riscurile şi ameninţările intrinseci acestui fenomen. Ar trebui, prin urmare, să adoptăm criterii mai precise, mai exacte pentru definirea terorismului internaţional, astfel încât, pe cât posibil, să se evite unele din neînţelegerile obişnuite legate de definirea şi analiza conceptului. Aceste inadvertenţe au subminat validitatea a numeroase rapoarte, cronologii şi baze de date folosite pentru a dezvolta o imagine corectă a terorismului internaţional.

Este evident că terorismul internaţional este în mare măsură analog altor tipuri de terorism. Un act de violenţă poate fi considerat terorism dacă impactul său (anxietatea sau teama) asupra unei societăţi sau a unei părţi din ea este mult mai mare decât consecinţele sale materiale – cu alte cuvinte distrugerea intenţionată a oamenilor şi a bunurilor. Cei care îndeamnă la acest lucru sau care practică terorismul fac aceasta pentru a schimba atitudinea şi comportamentul liderilor politici şi ale cetăţenilor. În general, ei acţionează sistematic şi imprevizibil, alegând ţinte care au o relevanţă simbolică în contextele lor culturale sau structurile instituţionale – ţinte adesea alese pe bază de oportunism – şi folosind distrugerile pentru a transmite mesaje şi a conferi credibilitate ameninţărilor. Aceasta face ca terorismul să devină o formă extremă de propagandă şi de control social. Poate fi folosit de actori foarte diferiţi, cu scopuri foarte diferite, inclusiv politice. Caracterizându-l drept internaţional, se fac anumite presupuneri privind scopurile şi dimensiunile sale, însă, în ceea ce priveşte definiţia terorismului internaţional, există foarte puţină precizie analitică.

Terorismul transnaţional şi cel internaţional sunt adesea confundate, când de fapt primul îl include pe al doilea, dar nu şi invers[8]. Într-un fel sau altul, terorismul transnaţional traversează graniţe de stat, în esenţă deoarece autorii săi înfiinţează structuri organizaţionale sau desfăşoară activităţi violente în mai multe ţări, în general incluzând teritorii asupra cărora autorităţile cărora le adresează revendicările nici măcar nu au jurisdicţie. Cu alte cuvinte, acte de violenţă care implică mai multe ţări şi, foarte adesea, terorişti şi victime cu două sau mai multe naţionalităţi. În prezent ar fi foarte greu de numit o organizaţie implicată sistematic în activităţi de terorism care să nu îşi fi transnaţionalizat operaţiunile într-o măsură mai mare sau mai mică, fie pentru a mobiliza resursele necesare pentru a-şi menţine structura clandestină, fie pentru a-şi planifica atentatele. Mai mult, majoritatea atentatelor teroriste înregistrate în întreaga lume în ultimii ani sunt legate de obiective politice care afectează direct două sau mai multe state şi, deşi au conotaţii transnaţionale, ele nu au o amploare cu adevărat internaţională. Acestea sunt expresia terorismului transnaţionalizat, nu a celui internaţional. De aceea, problema trebuie înţeleasă în profunzime, pentru a putea fi abordată la un nivel care să aducă rezultate. Doar o înţelegere completă atât a dimensiunilor sale interne, cât şi a celor externe poate conduce la o abordare completă şi o strategie pentru combaterea ameninţării teroriste.

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA TERORISMULUI

Terorismul a apărut şi s-a manifestat în timp în diferite zone geografice şi în contexte culturale, religioase sau ideologice diferite. Istoria terorismului este la fel de veche ca dorinţa oamenilor de a folosi violenţa pentru a influenţa politica. Deşi termenul terorism este relativ nou, acte care retrospectiv pot fi definite ca acte de terorism datează de multă vreme. Asasinatele comise de zeloţi – grup de evrei care în anii 66-73 d.Hr. ucideau inamicii poporului şi colaboratorii imperiului în încercarea de a-i alunga pe cuceritorii romani din Iudeea – ar putea fi considerate o formă timpurie de terorism.

„Hashhashin”, denumire din care provine termenul actual „asasin”, a fost o sectă islamică secretă activă pe actualul teritoriu al Iranului şi Siriei, între secolele al XI-lea şi al XIII-lea d.Hr. Maniera dramatică prin care aceştia asasinau figuri politice abbaside[9] şi seljuc[10] i-a terifiat pe contemporani.

Din punct de vedere istoric terorismul a apărut pe pământul Islamului în jurul anului 1000 (anul 489 al Hagirei în calendarul musulman sau secolele al XI-lea şi al XIII-lea d.Hr. în calendarul creştin) cu secta Nizari, ramură iraniană disidentă a ismaelismului fatimid. Califul fatimid Mostanchir Bi’llah îl desemnase pe cel de-al doilea fiu pentru a-i succeda, însă o parte dintre ismaeliţi au trecut de partea fiului mai mare, Nizar (ramura îi poartă numele). Nizarii s-au refugiat în Siria şi au întemeiat comanderiile Fida’i, persoane care executau la comandă asasinate politice sau crime selective, fără a ezita să-şi sacrifice propria viaţă. Au fost numiţi la scurt timp după aceea Hashhashin, care a dat denumirea de asasin. Termenul vine de fapt de la haşaşiyya, care înseamnă consumator de haşiş. Asasini-i au fost primii care au planificat şi implementat folosirea sistematică a crimei ca armă politică. Ei au dezvoltat o doctrină religioasă care justifica asasinarea oponenţilor politici şi religioşi. În anul 1256 d.Hr. reţeaua a fost desfiinţată, iar nizarii au intrat în clandestinitate.

Terorismul în forme timpurii îl întâlnim şi în India. „Cultul Thuggee” strangula trecătorii în cadrul unui ritual de sacrificiu pentru zeiţa hindusă Kali, care a durat până în secolul al XVIII-lea. Dar terorismul nu este o tactică folosită doar de populaţiile din Levant şi Asia de Sud. Există numeroase exemple de folosire a terorii de către guverne de-a lungul secolelor, iar forma uşor recognoscibilă de terorism politic modern a fost înregistrată întâi chiar în Europa.

În ciuda rădăcinilor istorice timpurii în alte zone geografice, manifestarea sistematică a terorismului a apărut în Europa în timpul şi după Revoluţia Franceză. Însuşi termenul modern „terorism” este o invenţie franceză de la sfârşitul „Secolului Luminilor”. Revoluţia franceză a instituit, din septembrie 1793 până în iulie 1974, regimul „Marii Terori”. Scopul Terorii a fost de „a intimida duşmanii naţiunii”.

În Rusia, la sfârşitul secolului al XIX-lea lua naştere mişcarea Narodnaya Volya („Voinţa Poporului”) care se opunea regimului ţarist. Formată în principal din studenţi şi tineri intelectuali, Narodnaya Volya se pretindea a fi reprezentanta ţărănimii şi l-a condamnat la moarte pe ţarul Alexandru al II-lea, în august 1879, reuşind să îl asasineze pe 1 martie 1881. Însă speranţa că acţiunile lor vor aprinde flacăra revoluţiei în rândul ţărănimii nu s-a materializat.

Asasinarea arhiducelui Ferdinand în 1914, la Sarajevo, de către organizaţia Mâna Neagră reprezintă un act de terorism modern cu consecinţe grave. Gavrillo Princip, un naţionalist sârb profund revoltat de anexarea Bosniei şi a Herţegovinei la Imperiul Austro-Ungar în 1908, a fost unul din cei trei bărbaţi antrenaţi de organizaţie şi trimişi să îl răpească pe arhiducele Ferdinand, moştenitorul tronului, în timpul unei vizite la Sarajevo, în iunie 1914. Gavrillo Princip i-a împuşcat pe arhiduce şi pe soţia sa de la mică distanţă cu un pistol. Conflictul astfel generat între Serbia şi Austria a determinat numeroase ţări europene să se situeze de o parte sau de alta şi până la sfârşitul acelei veri asasinatul avea să provoace declanşarea Primului Război Mondial.

Totuşi există diferenţe clare între terorismul de azi şi ceea ce se practica în trecutul mai îndepărtat. În primul rând, dacă în trecut grupările şi campaniile teroriste erau mai localizate şi mai independente, astăzi există interdependenţe complexe între grupări şi diferite campanii. Grupările teroriste se inspiră unele pe altele şi sunt asemănătoare din punctul de vedere al modului în care se antrenează, al logisticii, al personalului şi al operaţiunilor. Terorismul este văzut adesea ca formă de război surogat între state naţionale şi nu doar ca lupte politice separate.[11]

În Europa secolului al XX-lea existau o multitudine de organizaţii teroriste, unele luptând pentru promovarea mişcării comuniste, altele pentru eliberarea patriei lor ş.a. Britanicii se confruntă de mult cu Armata Republicană Irlandeză (IRA). Aceasta se opune continuării dominaţiei britanice în Irlanda şi a pus la cale numeroase asasinate politice şi atentate cu bombă. După ani de încercări de a distruge fizic IRA, britanicii şi IRA au în prezent relaţii politice.

Deşi numeroase organizaţii teroriste încearcă să influenţeze un guvern pentru a promova un anumit scop, realitatea arată că terorismul este în general un instrument prea slab pentru a doborî un regim/stat modern puternic. Teroriştii din Brigăzile Roşii italiene credeau cu naivitate că guvernul poate fi înlăturat prin acţiunile lor. Brigăzile Roşii au apărut după protestele studenţeşti din întreaga lume din 1968. Serviciile secrete europene s-au infiltrat şi au zdrobit organizaţia şi multe alte grupări similare apărute în Europa după 1968, ca Facţiunea Armatei Roşii din Germania şi Action Directe din Franţa.

Gruparea Brigăzile Roşii din Italia (Brigate Rosse – BR) a fost cea mai mare, mai bine organizată şi mai puternică organizaţie teroristă armată a Europei. A fost o organizaţie de elită creată de mişcarea de protest a studenţilor din 1968. Scopul final al Brigăzilor Roşii era preluarea puterii politice din Italia. Membrii săi proveneau din universităţi şi fabrici. Organizaţia cuprindea cea mai idealistă parte a tineretului şi în diverse perioade a beneficiat de admiraţia şi sprijinul a milioane de italieni. Oamenii admirau Brigăzile Roşii ca fiind „unul din puţinele lucruri din Italia care chiar funcţionează”[12].

Sfârşitul secolului al XX-lea a adus în prim-plan numeroase acte teroriste comise de facţiuni legate de Orientul Mijlociu sau de grupările musulmane. Deşi dimensiunea internaţională a acestor activităţi a eclipsat într-o anumită măsură acţiunile teroriste desfăşurate în alte părţi ale lumii, ele au rămas în mare parte în interiorul graniţelor naţionale. Pe lângă aceste grupări teroriste o scurtă enumerare ar include teroriştii ceceni din Rusia, Tigrii Tamil din Sri Lanka şi Calea Luminată din Peru. Terorismul intra-naţional pare să capteze mult mai puţină atenţie, deşi se află la baza logică a unor acţiuni internaţionale ulterioare menite să câştige mai multă atenţie.

Începutul secolului al XXI-lea a debutat la 11 septembrie 2001 cu cel mai mare atac terorist din istorie urmat de atacul de la metroul din Madrid, în martie 2005, şi de atacul terorist din Mumbai (India) în aprilie 2008, soldat cu sute de victime care a adus în prim-plan atacurile teroriste de tipul „gherilei urbane”.

Terorismul folosit pe scară largă de diverse facţiuni din întreaga lume şi în întreaga istorie a fost practicat în numele unor doctrine religioase: sikh, hinduism, iudaism, islam, catolicism şi altele, şi sub stindardul ideologiilor politice de la stânga la dreapta în cadrul unor mişcări naţionale sau al luptelor ideologice. Terorismul scade şi creşte precum mareea; acum se izbeşte înspăimântător de ţărmul vieţii noastre, pentru ca un moment mai târziu să se retragă pentru a pregăti următorul atac.[13] Îngrijorarea legată de acest curent este că el loveşte cu o frecvenţă tot mai mare şi cu metode şi tactici tot mai brutale provocând mult mai multe victime şi pagube[14]. Toate acestea au făcut ca terorismul să devenit o prioritate pe agenda internaţională.

CE ESTE TERORISMUL

3.1 Etimologia termenului

Cuvântul „terorism” provine din limba latină terrere care înseamnă „a speria”, preluat în limba franceză terrorisme,[15] asociat adesea cu regimul terorii – „Domnia Terorii” în timpul guvernării revoluţionare din Franţa în anii 1793-1794. Unul dintre conducătorii Revoluţiei Franceze, Maximilien Robespierre, proclama în 1794: „Teroarea nu este nimic altceva decât justiţie, promptă, severă, inflexibilă; este, prin urmare, emanaţia virtuţii; nu este atât un principiu special cât consecinţa principiului general al democraţiei aplicat la cele mai presante nevoi ale ţării noastre.”[16] Agenţii Comitetului pentru Siguranţă Publică ce aplicau politicile „terorii” erau numiţi „terorişti”. Termenul „terorism” a fost inclus pentru prima dată în dicţionarele limbii engleze în 1798 şi era definit ca „utilizarea sistematică a terorii ca politică”[17]. Oxford English Dictionary încă păstrează o definiţie a terorismului ca „guvernare prin intimidare realizată de partidul la putere în Franţa între 1789-1794. În general, o politică menită să inducă teroarea în rândul celor împotriva cărora este adoptată“[18].

3.2 Definiţie

Terorismul este o tactică de luptă, un mod de acţiune ales de indivizi sau grupuri pentru a atinge anumite scopuri politice. Este perceput de agenţii săi – de regulă grupuri sau persoane care şi-au pierdut puterea sau doresc să deţină puterea – ca fiind cea mai bună cale sau singurul mod de a atinge scopurile respective. Deşi formula exactă pentru apariţia terorismului este departe de a fi înţeleasă în întregime, terorismul este rezultatul combinaţiei volatile dintre diverşi factori - istorici, politici, sociali/culturali, ideologici, religioşi, economici şi psihologici.

Întrucât terorismul este în esenţă un act simbolic, care se naşte ca rezultat al diverselor forţe istorice, atât forţele, cât şi interacţiunile dintre ele trebuie analizate cu atenţie. Exemple de terorism se regăsesc din abundenţă în cele mai diferite perioade, regiuni şi contexte.

În literatura de specialitate, cea mai veche problemă este lipsa unui consens asupra definiţiei şi tipologiilor terorismului. Cercetarea nu a avansat foarte mult de la domeniul descriptiv spre cel teoretic. De aceea, lucrările publicate până acum nu reuşesc să ofere un model explicativ complet.

Terorismul este un fenomen global uşor de recunoscut, dar greu de definit. Dicţionarul Oxford îl defineşte astfel: „Terorism: Un sistem de teroare. 1. Guvernare prin intimidare, coordonată şi aplicată de partidul la putere în Franţa în timpul revoluţiei din 1789-94; sistemul . 2. gen. Politică menită să inducă teroare în rândul celor împotriva cărora este aplicată; folosirea unor metode de intimidare; actul de a teroriza sau starea de a fi terorizat.[19] Dar interpretarea este prea restrânsă şi istorică pentru a fi utilă.”

Terorismul, în accepţiunea contemporană cea mai largă a termenului, este fundamental şi intrinsec politic. Este obligatoriu legat de putere, căutarea ei, dobândirea şi folosirea puterii pentru a opera o schimbare politică. Terorismul este, aşadar, violenţa sau ameninţarea cu violenţa, folosită pentru şi canalizată spre urmărirea unui scop politic.

Termenul „terorism” este astfel interpretat încât să servească unor interese diferite.[20] O definiţie larg acceptată este cea dată de Yonah Alexander: „Folosirea violenţei împotriva unor ţinte civile aleatorii în scopul de a intimida sau a induce o frică puternică şi generalizată, în vederea atingerii unor scopuri politice.”[21] Această definiţie este precisă şi este des folosită de teoreticieni; însă ea nu surprinde legăturile internaţionale. Biroul Federal de Investigaţii al SUA (FBI) defineşte termenul astfel: „Folosirea ilegală a forţei sau a violenţei împotriva unor persoane sau proprietăţi, pentru a intimida sau obliga un guvern, populaţia civilă sau orice parte a acestora, ca element al urmăririi unor obiective politice sau sociale.”[22]

Există însă un punct de vedere comun: terorismul este un termen peiorativ.[23] Este un cuvânt cu conotaţii intrinsec negative, folosit în general cu referire la inamici şi opozanţi. De aceea, definiţia terorismului pare să depindă de punctul de vedere şi de ideea generalizată că „acela care pentru unii este luptător pentru libertate, pentru alţii este terorist”.[24] Etichetarea unui act sau a unei organizaţii drept teroriste este, prin urmare, o decizie inevitabil subiectivă, depinzând de simpatiile sau antipatiile celui în cauză faţă de gruparea respectivă. De asemenea, sensul şi folosirea termenului s-au modificat în timp, adaptându-se la limbajul politic şi discursul fiecărei epoci. De aceea terorismul se dovedeşte tot mai greu de definit.[25]

Este de asemenea important să facem diferenţa între terorism şi alte forme de violenţă. Terorismul este adesea echivalat sau tratat ca sinonim al războiului de gherilă.[26] Există însă diferenţe esenţiale între cele două. „Gherila” se referă la un grup mai mare de indivizi înarmaţi, care acţionează ca o unitate militară, cucereşte şi ocupă teritorii şi exercită o oarecare formă de suveranitate asupra unei zone geografice bine definite şi a populaţiei sale. Teroriştii, pe de altă parte, nu operează deschis ca unităţi militare, în general nu încearcă să cucerească sau să ocupe teritorii, evită în mod deliberat confruntarea cu forţele armate şi rareori îşi exercită controlul asupra unui teritoriu sau a unei populaţii.

Există sute de definiţii ale terorismului, date de surse din cele mai diverse, cum sunt universităţi, agenţii judiciare, legislative, servicii de informaţii, armate şi alte instituţii guvernamentale şi organizaţii guvernamentale internaţionale. Termenul „terorism” are o importantă încărcătură politică şi emoţională,[27] care accentuează dificultatea unei definiţii exacte. Un studiu din 2003 al lui Jeffrey Record pentru Armata SUA citează o sursă (Schmid şi Jongman 1988) care enumera 109 definiţii ale termenului „terorism”, cuprinzând un număr total de 22 de elemente definitorii.[28]

Expertul în probleme de terorism Walter Laqueur a numărat peste 100 de definiţii şi a ajuns la concluzia că singura caracteristică generală asupra căreia există un consens este aceea că terorismul implică violenţă şi ameninţarea cu violenţa”[29]. Însă terorismul nu este deloc singura activitate care implică violenţă şi ameninţarea cu violenţa. La fel sunt războiul, diplomaţia coercitivă, certurile din stradă ş.a. Comunitatea internaţională nu a reuşit încă să dezvolte o definiţie cuprinzătoare şi general acceptată a termenului de terorism. În anii 1970 şi 1980, încercările Organizaţiei Naţiunilor Unite de a defini acest termen au eşuat, în principal din cauza diferenţelor de opinii dintre membri în ceea ce priveşte recursul la violenţă în contextul conflictelor pentru eliberare naţională şi autodeterminare.[30] De aceea, şi din motive politice, numeroase surse noi (de exemplu Reuters) evită folosirea termenului, alegând în schimb termeni mai puţin acuzatori, ca „atacatori”, „militanţi” etc.

Organizaţiile guvernamentale internaţionale fac diferenţa din punct de vedere juridic între actele de terorism şi actele criminale comise pentru alte scopuri. Organizaţia Naţiunilor Unite afirmă că problema definirii terorismului a fost dezbătută de state de mai multe decenii. O primă încercare de a ajunge la o definiţie acceptabilă internaţional a fost făcută în cadrul Ligii Naţiunilor, dar Convenţia redactată în 1937 nu a intrat niciodată în vigoare. Statele membre ONU încă nu au ajuns la o definiţie acceptată. Însă este necesar un consens asupra terminologiei, dacă se doreşte adoptarea unei convenţii unice, cuprinzătoare asupra terorismului, care să înlocuiască cele 12 convenţii şi protocoale actuale. Lipsa unui acord asupra definiţiei terorismului este un obstacol major în calea unor măsuri internaţionale semnificative pentru combaterea acestuia. Definiţiile propuse includ:

1. Convenţia Ligii Naţiunilor (1937): „Totalitatea actelor criminale îndreptate împotriva unui stat cu intenţia de a induce o stare de teroare în rândul unor anumite persoane, al unui grup de persoane sau al publicului larg.”

2. Sintagme în Rezoluţia ONU (1999): „a) Condamnă hotărât toate actele, metodele şi practicile de terorism ca fiind criminale şi nejustificabile, oriunde şi de către oricine ar fi comise; b) Reiterează că actele criminale comise cu intenţia sau scopul de a induce o stare de teroare în rândul publicului larg, al unui grup de persoane sau al unor anumiţi indivizi, în scopuri politice, sunt nejustificabile în orice situaţie, oricare ar fi consideraţiile politice, filosofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de altă natură invocate pentru a le justifica” ( Rezoluţia 51/210 Măsuri pentru combaterea terorismului internaţional).

3. O scurtă definiţie juridică propusă de Alex P. Schmid pentru United Nations Crime Branch (1992): Act de Terorism = Echivalentul pe timp de pace al crimei de război.

4. Rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate al ONU se referă la terorism şi este o autoritate principală a ONU în această privinţă, fiind adoptată sub autoritatea Capitolului VII al Chartei ONU.

5. Rezoluţia 1566 a Consiliului de Securitate ONU cuprinde următoarea definiţie: „Acte criminale, inclusiv împotriva civililor, comise cu scopul de a provoca moartea sau rănirea gravă, sau luarea de ostatici, în vederea inducerii unei stări de teroare în rândul publicului larg, al unui grup sau al anumitor indivizi, de a intimida o anumită populaţie sau de a obliga un guvern sau o organizaţie internaţională să ia sau să se abţină de la luarea unei anumite măsuri.”[31]

În ceea ce priveşte comunitatea academică, o definiţie larg acceptată este următoarea: „Terorismul este metoda care induce teama, bazată pe acţiuni violente repetate, folosită de actori (semi-)clandestini individuali, de grup sau statali, în scopuri personale, criminale sau politice, în care – spre deosebire de asasinat – ţintele directe ale violenţei nu sunt cele principale. Victimele omeneşti imediate sunt în general luate la întâmplare (ţinte întâmplătoare) sau alese intenţionat (ţinte reprezentative sau simbolice) dintr-o populaţie-ţintă, şi servesc ca generator de mesaj. Procesele de comunicare bazate pe violenţă sau ameninţarea cu violenţa dintre (organizaţia) terorist(ă), victimele (ameninţate) şi ţintele principale sunt folosite pentru manipularea publicului-ţintă, care se transformă în ţinta terorii, a revendicărilor sau a atenţiei, în funcţie de ceea ce se doreşte în primul rând: intimidarea, forţarea sau propaganda.” [32]

Profesorul Martha Crenshaw defineşte terorismul astfel: „Folosirea sau ameninţarea deliberată şi sistematică a forţei pentru a forţa schimbări în comportamentul politic. Terorismul presupune acte de violenţă simbolice, menite să comunice un mesaj politic publicului care le urmăreşte.”[33] Evitând capcana conotaţiilor peiorative, această concepţie ne oferă o definiţie de lucru utilă a terorismului. Elementele importante în această definiţie sunt:

• folosirea forţei deliberat şi sistematic – nu involuntar şi la întâmplare sau sociopat;

• utilizarea sau ameninţarea cu forţa ca acţiune simbolică – uneori o ameninţare este suficientă, dar violenţa este implicită. Totuşi violenţa este simbolică şi nu cu un scop imediat;

• comportamentul politic – un act politic, nu economic, ca în cazul infracţiunilor obişnuite, cu scopul de a modifica un comportament, şi comunicarea: publicul-ţintă se află de obicei dincolo de victimele care sunt direct afectate de actul în sine. Problema cu definiţia comportamentului politic este aceea că este atât de largă încât aproape orice act de violenţă politică poate fi văzut ca încadrându-se în această definiţie. Cu toate acestea, este un punct de plecare conceptual util.

Există numeroşi cercetători care ajung la concluzia că dificultatea definirii terorismului îşi are originea în confuzia ce înconjoară subiectul. Laqueur susţine că o singură definiţie nu va cuprinde toate formele de terorism, deoarece există mai multe forme divergente:

„După cum am văzut, terorismul a fost definit în multe feluri, şi nu se poate spune prea mult despre el cu certitudine, în afară de faptul că este o formă de folosire a violenţei de către un grup în scopuri politice, de obicei direcţionată împotriva autorităţilor, dar uneori împotriva unui alt grup etnic, a unei alte clase, rase, religii sau mişcări politice. Orice încercare de concretizare este sortită eşecului din simplul motiv că nu există un singur terorism, ci mai multe, şi diferite între ele.”[34]

Afirmaţiile lui Laqueur ne fac precauţi în încercarea de a descoperi caracteristicile unor forme divergente de terorism. Deşi suntem de acord că există numeroase forme de terorism, nu credem că aceste forme şi actori diverşi nu pot fi definiţi şi clasificaţi ştiinţific şi sistematic. O parte a problemei vine din faptul că nu doar fenomenul în sine este greu de explicat, dar există şi o diversitate a observatorilor care încearcă să îl definească. Brian Jenkins nota: „Termenul nu are o definiţie exactă sau general acceptată. Dacă ar fi doar o problemă de descriere, redactarea unei definiţii ar fi simplă: terorismul este violenţa sau ameninţarea cu violenţa menită să creeze o atmosferă de frică şi panică – într-un cuvânt, să terorizeze – şi prin aceasta să producă o schimbare socială sau politică.”[35]

Jenkins afirmă, şi are dreptate, că problema nu este una pur şi simplu de descriere; este o problemă legată de prejudecăţile observatorilor în ceea ce priveşte percepţia şi motivaţia politică. Jenkins identifică miezul acestei probleme atunci când sugerează: „Terorismul poate fi definit obiectiv prin calitatea actului, şi nu prin identitatea autorilor sau natura cauzei lor.”[36] Prin urmare, problema nu este ce e terorismul, ci acela care îl comite. Paul R. Pillar clarifică această problemă şi propune o soluţie pentru definiţie: „Mesajul (guvernului, n.a.) ar trebui să fie acela că tehnicile teroriste, în orice context, sunt inacceptabile. Ceea ce ne aduce la cel mai important punct care trebuie reţinut în legătură cu definiţiile sale: terorismul este o metodă – una deosebit de crudă şi de dăunătoare –, şi nu un set de adversari sau cauzele pe care le urmăresc aceştia.”[37] Prin urmare, dacă ne gândim la terorism ca la o metodă, şi nu un set de actori sau scopurile lor, putem fi mai puţin supuşi prejudecăţilor în postura de observatori.

Există numeroşi teoreticieni de frunte care propun definiţii ale terorismului, dar multe dintre ele sunt redundante şi se suprapun, şi nu avem suficient spaţiu pentru a le prezenta aici pe toate. Richard Shultz oferă o definiţie simplă şi concisă: „În esenţă, terorismul este îndreptat spre un scop, folosit în urmărirea unor obiective politice. Este violenţa deliberată, folosită în scopul de a afecta viziunea şi comportamentul unui anumit grup.”[38] Elementele importante aici sunt „îndreptat spre un scop” – un scop extern superior actului în sine; obiective politice – şi nu penale; violenţă deliberată – şi nu sociopată; afectarea comportamentului – este menită să comunice un mesaj şi să modifice comportamentul unui public mai larg decât ţinta imediată. În multe privinţe, această definiţie este asemănătoare celei a lui Crenshaw şi are acelaşi defect: este prea largă. Însă Shultz, ca şi Crenshaw, prinde bine esenţa terorismului.

Pentru a rezolva problema unei definiţii prea generale, să ne oprim în cele ce urmează asupra unor definiţii mai detaliate şi mai concrete. Schultz oferă mai multe detalii în definiţia de mai jos: „Terorismul politic poate fi definit ca ameninţarea cu şi/sau folosirea unor forme de violenţă politică mai accentuate decât cele normale, în diferite grade, cu scopul de a atinge anumite obiective sau ţeluri politice. Acestea sunt obiectivele pe termen scurt pe care grupul sau mişcarea caută să le îndeplinească. Ele diferă de la un grup la altul. De regulă, aceste acţiuni sunt concepute pentru a influenţa comportamentul şi atitudinile anumitor grupuri-ţintă, mult mai largi decât victimele imediate. Influenţarea comportamentelor nu este însă singurul scop al actelor de terorism. Ramificaţiile terorismului politic se pot extinde (sau nu) dincolo de graniţele naţionale.”[39]

Schultz pune accent pe următoarele elemente: forme de violenţă politică ce le depăşesc pe cele normale, existenţa unui scop, intenţia de a influenţa comportamentul unui grup-ţintă dincolo de victimele imediate şi faptul că terorismul poate avea implicaţii mai largi, depăşind graniţele naţionale. El foloseşte o serie de aproximări, ca „în diferite grade” sau „diferă de la un grup la altul” pentru a sugera că există o serie de comportamente şi obiective care nu pot fi incluse în această categorie. Aceasta pentru a acoperi gama largă de comportamente, motivaţii şi contexte legate de activităţile grupărilor teroriste. Această gamă de comportamente este considerată de la sine înţeleasă în alte definiţii.

Hoffman include şi el elemente mai concrete în definiţia sa: „Putem, aşadar, încerca să definim terorismul drept crearea şi exploatarea deliberată a fricii prin violenţă, în vederea unei schimbări politice. Toate actele de terorism implică violenţa sau ameninţarea cu violenţa. Terorismul este special conceput să aibă efecte psihologice pe scară largă, dincolo de victima/victimele imediate sau obiectul atentatului terorist. Este menit să inducă frica şi, prin urmare, să intimideze un mai larg, care poate include un grup etnic sau religios rival, o întreagă ţară, un guvern naţional, partid politic sau opinia publică în general. Terorismul este menit să genereze putere acolo unde nu există sau să o consolideze acolo unde este foarte puţină. Prin publicitatea generată de violenţa lor, teroriştii caută să dobândească influenţa, puterea şi controlul care altfel le lipsesc, pentru a impune o schimbare politică fie pe scară locală, fie internaţională.”[40]

Hoffman se concentrează pe exploatarea deliberată a fricii prin violenţă sau ameninţare, urmărirea unei schimbări politice, efectele psihologice dincolo de grupurile-ţintă, faptul că se bazează pe putere şi că foloseşte publicitatea pentru a se induce schimbarea. Aspectele legate de putere şi publicitate (mass-media şi comunicare) nu trebuie neglijate. Cea mai mare parte a puterii terorismului este derivată din răspunsul la actul de terorism şi nu din actul în sine. Această putere este aceea de a teroriza şi de a provoca frică. Frica este diseminată de mass-media şi de răspunsurile noastre colective şi individuale la actele de terorism. Modul în care răspundem la terorism după un eveniment sau incident este la fel de important ca încercările de prevenire a sa. Ignorarea sau minimizarea aspectelor psihologice şi comunicative ale terorismului înseamnă tratarea acestuia ca pe alte forme de violenţă politică, mai legitime.

În sfârşit, Alex Schmid oferă propria definiţie detaliată mai jos: „Terorismul este o modalitate de acţiune violentă repetată care inspiră anxietate, folosită de actori individuali, de grup sau statali (semi-)clandestini, în scopuri personale, criminale sau politice, în care – spre deosebire de asasinat – ţintele directe ale violenţei nu sunt ţintele principale. Victimele umane imediate ale violenţei sunt în general alese la întâmplare (ţinte întâmplătoare) sau selectiv (ţinte reprezentative sau simbolice) dintr-un anumit grup, şi servesc ca generatori de mesaj. Procesele de comunicare, bazate pe ameninţare şi violenţă, dintre terorist/organizaţia teroristă, victime aflate în pericol şi ţintele principale, sunt folosite pentru a manipula publicul-ţintă, care devine o ţintă a terorii, a revendicărilor sau o ţintă a atenţiei, în funcţie de ce se doreşte (intimidare, forţare sau propagandă).”[41]

Schmid se concentrează pe ideea de inspirare a anxietăţii/frică sau teroare şi pe natura violentă repetată a actelor de terorism. De asemenea, el afirmă că actorii pot fi indivizi, grupuri sau state şi că aceştia folosesc terorismul în scopuri personale, criminale sau politice. Afirmaţia îi contrazice pe cei care cred în caracterul politic intrinsec al terorismului şi pe cei care susţin că statele nu comit acte de terorism, ci de teroare. Este de asemenea subliniată diferenţa dintre ţintele directe şi cele principale, şi faptul că ţintele (întâmplătoare sau simbolice) sunt generatori de mesaj în procesul de comunicare menit să schimbe comportamentul publicului principal – în scopul intimidării, al forţării sau al propagandei. Schmid şi Hoffman punctează multe dintre trăsăturile care definesc terorismul ca formă distinctă de violenţă politică – ţintele indirecte şi comunicarea cu un public mai larg. Majoritatea actelor de violenţă cu scop imediat nu prezintă aceste trăsături.

După ce am explorat câteva din cele mai cuprinzătoare definiţii academice pentru terorism, trebuie să le comparăm cu definiţiile guvernamentale. În general, definiţiile guvernamentale sunt mai concise şi mai concentrate decât cele academice. În acelaşi timp însă, ele sunt şi foarte generale şi pierd din vedere elemente importante.

Hoffman ne oferă mai jos definiţiile date de guvernul SUA. Atât Departamentul de Stat, cât şi Agenţia Centrală de Informaţii folosesc Cap. 22 al Codului SUA - Secţiunea 2656f (d): „Violenţă premeditată, motivată politic, comisă împotriva unor ţinte non-combatante de grupuri subnaţionale sau agenţi clandestini, de regulă în scopul influenţării unui public.”[42]

Biroul Federal de Investigaţii (al SUA): „Folosirea ilegală a forţei sau a violenţei împotriva unor persoane sau a unor bunuri, cu intenţia de a intimida sau forţa un guvern, populaţia civilă sau orice segment al acesteia, în scopul promovării unor obiective politice sau sociale.”

Departamentul Apărării (al SUA): „Folosirea ilegală sau ameninţarea cu folosirea forţei sau a violenţei împotriva unor persoane sau bunuri pentru a forţa sau intimida guverne sau societăţi, adesea pentru a realiza obiective politice, religioase sau ideologice.”

În timp ce definiţia Departamentului de Stat include premeditarea şi statutul de non-combatant al victimelor, ea nu ia în considerare actorii statali sau efectele psihologice ale actelor de terorism. De asemenea, nu este specificat caracterul ilegal sau nelegitim al acestor acte.

Definiţia FBI acoperă caracterul ilegal al actelor, dar nu şi problema agenţilor. Se sugerează existenţa unor obiective politice sau sociale, care conferă puţină profunzime definiţiei. Definiţia Departamentului Apărării adaugă obiectivele religioase şi ideologice, şi le elimină pe cele sociale, generale. Ea menţionează caracterul ilegal, dar nu şi identitatea agenţilor.

În comparaţie cu definiţiile guvernului SUA, Schmid şi Jongman[43] ne oferă o definiţie din Legea privind prevenirea terorismului (PTA) din 1974 din Marea Britanie: „În scopul prezentei legi «terorismul este folosirea violenţei în scopuri politice, şi include orice formă de utilizare a violenţei în scopul de a induce frica în rândul publicului sau al unei părţi a acestuia».”

Această definiţie simplă şi generală este asemănătoare ca acoperire şi concizie cu cele date de guvernul SUA. Se pot include şi războaiele între state, genocidul şi o diversitate de alte tipuri de violenţă politică. Deşi sunt mai succinte decât definiţiile date de comunitatea academică, aceste definiţii îşi au propriile defecte.

Paul R. Pillar[44] rezumă patru elemente ale terorismului care apar în definiţiile guvernamentale:

1. Premeditarea – trebuie să existe intenţie şi o decizie anterioară comiterii unui act care să poată fi numit terorism – terorismul nu este provocat de furia spontană sau un impuls de moment.

2. Motivaţie politică – se exclude violenţa criminală motivată de câştiguri financiare sau răzbunare personală.

3. Victimele sunt non-combatanţi – teroriştii atacă persoane care nu le pot răspunde cu aceleaşi mijloace violente.

4. Autorii sunt fie grupuri subnaţionale, fie agenţi clandestini.

Deşi aceste patru elemente sunt esenţiale pentru o definiţie cuprinzătoare a terorismului, Pillar uită de caracterul psihologic şi comunicaţional, precum şi de diferenţa dintre victimele imediate şi ţintele secundare (publicul larg). De asemenea, Pillar exclude actorii statali, aşa cum fac majoritatea definiţiilor guvernamentale. Jonathan White rezumă criticile la adresa acestor definiţii: „Problema cu definiţiile juridice ale terorismului este că nu explică natura socială şi politică a terorismului. Violenţa este un rezultat al unor factori sociali complecşi, care depăşesc limitele juridice înguste şi restricţiile de politică externă.”[45]

Jason Burke, expert în probleme legate de activitatea islamistă, afirmă în legătură cu termenul „terorism”: „Există numeroase moduri de definire a terorismului, şi toate sunt subiective. Cei mai mulţi definesc terorismul ca «utilizare sau ameninţare cu violenţa» pentru promovarea unui anumit tip de «cauză» . Unii definesc clar tipurile de grupuri «subnaţionale», «non-statale» sau de cauză (politică, ideologică, religioasă) la care se referă. Alţii se bazează pur şi simplu pe instinctele majorităţii persoanelor care se confruntă cu situaţii în care civili nevinovaţi sunt ucişi sau răniţi de oameni înarmaţi cu explozive, arme de foc sau alt tip de armament. Niciuna din definiţii nu este satisfăcătoare, iar problemele legate de folosirea termenului persistă.“

Aşa cum am arătat mai sus, nu există o definiţie exactă, acceptată la nivel global. Aproape în orice încercare serioasă de a defini termenul, statele încercă instinctiv să elaboreze o definiţie care exclude instituţiile guvernamentale.

În prezent, majoritatea grupurilor denumite „teroriste“ neagă acuzaţiile care li se aduc. Aproape nicio organizaţie nu se descrie în mod deschis drept teroristă. Numeroase grupări descrise ca „teroriste“ îşi denumesc inamicii „terorişti”. Termenul este aplicat foarte liber şi este greu de contestat atunci când este folosit incorect, de exemplu în situaţii de război sau împotriva unor persoane non-violente. Acesta permite autorităţilor unui stat să aplice un alt standard al legii decât cea penală obişnuită, în baza unei decizii unilaterale. Termenul, aşa cum este folosit în Occident, reflectă favorizarea status quo-ului. Violenţa comisă de guvernele la putere este prezentată ca „apărare”, orice încercare de împotrivire faţă de ordinea existentă prin mijloace militare este însă adesea etichetată drept „terorism”.

Dacă am eticheta grupurile drept teroriste în funcţie de modul în care ele sunt percepute de inamicii lor, astfel de descrieri ar fi: Afganistanul sub regimul taliban; grupurile care au condus revoluţii, cum ar fi Partidul Comunist din Nepal (maoist), de regulă etichetate drept „teroriste”. Aproape toate grupările de gherilă (ca Tigrii Tamil sau rebelii ceceni) sunt acuzate de „terorism”, dar aproape toate grupările de gherilă acuză ţările împotriva cărora luptă că ar fi „teroriste”.

Din punctul nostru de vedere terorismul poate fi definit astfel:

• un act violent nelegitim, simbolic şi premeditat comis de agenţi clandestini ai unor actori statali/non-statali, cu încălcarea legilor de război şi a codurilor penale, menit să afecteze publicul, generând o stare psihologică de frică;

• scopul este să influenţeze factorii de decizie în schimbarea politicilor, a practicilor sau a sistemelor care au legătură cu obiectivele politice ale autorilor actelor respective;

• victimele sunt persoane civile care nu pot răspunde cu mijloace violente;

• obiectivele politice pot fi sistemice sau sub-sistemice;

• acţiunea este motivată de ideologie, etno-naţionalism sau extremism religios, dar fără a se limita la acestea.

Şi această definiţie suferă, ca şi altele, de limitări conceptuale, dar ea încearcă să depăşească problemele puse de o definiţie prea generală sau prea simplă pentru a fi operaţională sau prea complexă pentru a fi utilizabilă.

.

3.3 Şcoli de gândire privind natura terorismului

În Occident există trei curente mari de gândire în ceea ce priveşte natura terorismului, a cauzelor fundamentale ale acestuia. Şcoala liberală consideră că există cauze fundamentale ale terorismului şi pleacă de la ipoteza că există condiţii necesare care dau naştere terorismului. Aceste condiţii rezultă din experienţele generate de istoria colonialismului, persecuţii etnice, culturale, religioase sau ale altor minorităţi, represiune politică şi privare economică. Abordarea liberală este susţinută de cercetători şi membri ai comunităţii academice.

Şcoala conservatoare susţine că o căutare a unor cauze fundamentale este doar o încercare de a justifica actele nejustificabile ale teroriştilor. Punctul de vedere al acestei şcoli este că terorismul nu îşi are originea în condiţiile de mediu, ci este provocat de extremişti şi fanatici care aleg să încalce normele convenţionale pentru a influenţa mediul politic. Cei mai mulţi dintre susţinătorii Şcolii conservatoare sunt analişti de securitate, oficiali din armată şi poliţie şi reprezentanţi ai guvernului.

Reputatul istoric Walter Laqueur susţine că terorismul este în mare măsură o problemă de percepţie a tradiţiilor şi de calcul politic. „Istoria demonstrează că terorismul are puţin de-a face cu severitatea opresiunii măsurate după orice standard acceptabil; terorismul este în esenţă o problemă de percepţie, de tradiţii sociale şi culturale şi de calcul politic.”[46] Această opinie se regăseşte atât în şcoala liberală, cât şi în cea conservatoare, dar nu înlătură întrebările legate de existenţa sau inexistenţa unor surse fundamentale.

Şcoala radicală oferă un curent de gândire care se opune ambelor şcoli liberală şi conservatoare. Şcoala radicală consideră abordările celor două şcoli drept faţete ale aceleiaşi monede. Radicalii critică prejudecăţile pro-occidentale şi anti-orientale ale şcolilor liberală şi conservatoare. Această distincţie între viziunile celor două şcoli şi şcoala radicală a fost puternic influenţată de ideologiile Războiului Rece şi de natura lumii bipolare.

Radicalii se opun celor două curente de gândire susţinând că acestea trec cu vederea terorismul practicat de SUA şi aliaţii lor. Mai mult, ei critică viziunea celor două şcoli conform căreia terorismul este „o încercare a duşmanilor Occidentului de a destabiliza democraţia occidentală şi de a submina interesele Vestului”[47]. În consecinţă, disputa dintre abordările celor două şcoli de gândire şi şcoala radicală se referă în principal la ideologie şi la clasificarea celor care practică terorismul. Ipoteza fundamentală pusă sub semnul întrebării este aceea că aliaţii SUA nu practică niciodată terorismul, dar inamicii SUA o fac adesea.

Soluţiile recomandate de aceste şcoli în vederea contracarării terorismului sunt definite de poziţia lor în ce priveşte cauzele fundamentale. Abordarea liberală caută să elimine cauzele fundamentale ale terorii: opresiunea politică şi privaţiunile economice ş.a. Odată cauzele terorismului eliminate, grupările în cauză nu vor mai avea motive să recurgă la aceste tipuri de violenţă. Şcoala conservatoare sugerează că singura soluţie este zdrobirea rebelilor prin forţă, folosind mijloace militare şi poliţieneşti. Ei susţin că grupările care folosesc mijloace teroriste nu vor răspunde decât la forţă, nefiind de fapt interesate de soluţii politice. Aceasta este o viziune asupra terorismului în maniera realpolitik bazată pe teoriile politicii de putere şi pe modelul actorului raţional. Curentul radical argumentează că la rădăcina terorismului se află colonialismul occidental, capitalismul şi hegemonia imperialistă şi, prin urmare, Occidentul este cel care trebuie să se schimbe pentru a elimina cauzele fundamentale ale terorismului. Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi schimbările în dinamica sistemului internaţional, ar trebui să adăugăm globalizarea la lista cauzelor şi a surselor nemulţumirilor radicale.

VIOLENŢA CA ACŢIUNE SIMBOLICĂ

Terorismul, ca şi alte acte de violenţă, este menit să transmită un mesaj. Adesea autorii de acte teroriste simt că nu au niciun alt mod de a se face auziţi şi sunt hotărâţi să îşi transmită mesajul, deşi mesajul perceput nu este neapărat cel pe care autorii au dorit să îl transmită. Terorismul în multiplele sale forme este un atac asimetric al celor mai slabi împotriva celor mai puternici.[48] Terorismul, ca şi violenţa în general, nu trebuie subapreciat ca fiind ilogic sau iraţional, trebuie înţeles în primul rând ca un act simbolic care poartă şi este menit să transmită o semnificaţie. Ceea ce pentru o persoană este „terorist” pentru alta este „luptător pentru libertate”.[49]

Identitatea colectivă este mijlocul prin care individul relaţionează cu violenţa colectivă indiferent dacă aceasta este comisă de armată, de stat, de un alt colectiv sau în numele celor care se luptă pentru fiinţa lor statală. Terorismul fiind în primul rând un act de transmitere de sens, are nevoie de public – fie din rândul propriului grup, fie din rândul „inamicilor”. Înţelegerea acestei relaţii dintre terorism şi public şi forţele sociale/culturale care fac posibilă sau încurajează realizarea de acte de terorism are o importanţă vitală. Osama Ben Laden şi al-Qaeda pun probleme în sine; faptul că actele lor sunt aprobate sau legitimate de milioane de musulmani (şi poate nu numai) în întreaga lume ar trebui să fie îngrijorător.

Discursul naţional prezintă întotdeauna războaiele ca fiind purtate în numele „naţiunii” şi ca atare pentru o cauză justă. Similar, atacurile teroriste sunt adesea privite ca parte componentă a unei lupte colective (naţionale, religioase, sectoriale). Discursul – un „corpus de cunoştinţe” constând într-un grup de afirmaţii bazate pe un sistem comun de formare – reprezintă o traducere a evenimentelor violente în texte sociale mai largi şi permite indivizilor să gestioneze conexiunile complexe dintre violenţă şi convingerile etice şi între limite şi încălcarea limitelor.[50] Abia atunci când evenimentele sunt încorporate în discursuri interpretative personificate în comunităţi de discurs, violenţa politică se autovalidează şi se autosusţine[51].

Legitimarea propriei violenţe este rezultatul unui discurs despre violenţă şi conflict, precum şi al convingerilor societale despre propriul grup sau propria societate şi al credinţei într-o „lume justă”.[52] În conflictul israeliano-palestinian, mai ales, fiecare parte se percepe ca fiind victimă şi, aşadar, crede că este corect să folosească violenţa împotriva celeilalte.

Pentru a înţelege folosirea violenţei şi legitimarea ei atât de către cei care o folosesc, cât şi de victimele ei trebuie să analizăm semnificaţia pe care o are pentru ambele părţi. Violenţa trebuie privită ca un construct cultural dezvoltat de-a lungul istoriei unde modul în care oamenii înţeleg violenţa şi semnificaţia pe care aceasta o are pentru ei depinde de moment, loc, context istoric şi punctul de vedere al autorilor, al victimelor, al observatorilor etc.[53]

Cultura violenței conduce la violenţă structurală atunci când este încorporată în relaţiile juridice şi economice oficiale. Deşi actele individuale de violenţă au numeroase cauze, apariţia lor este frecvent legată de o structură mai largă şi adesea ascunsă, care induce violenţa.[54] Acest proces poate fi chiar reciproc, caz în care existenţa violenţei structurale dă naştere la şi mai multă violenţă culturală.

Tipul de violenţă diferă din punct de vedere temporal. Violenţa directă este un eveniment, violenţa structurală este un proces dinamic, iar violenţa culturală este mai puţin variabilă dată fiind transformarea lentă a culturii de bază. În majoritatea cazurilor se înregistrează un flux, o trecere de la violenţa culturală la violenţa structurală instituţionalizată şi mai apoi la erupţii de acte violente directe.

Deşi terorismul este personificarea violenţei directe, el este adesea produs de reacţia la violenţa structurală. Violenţa structurală și cultura violenței sunt strâns legate între ele. Cultura, credinţele normative şi practicile unei societăţi pot fi o sursă de violenţă prin faptul că permit dezumanizarea anumitor persoane sau grupuri.

Cultura violenţei priveşte acele aspecte ale culturii care pot fi folosite pentru a justifica sau legitima violenţa directă sau structurală. Aceste aspecte ale culturii pot include simboluri religioase, drapele, imnuri, discursuri etc. Culturile în sine nu pot fi de regulă definite ca violente sau nu, dar majoritatea culturilor prezintă anumite aspecte violente. Cultura violenței se poate manifesta în religie, ideologie, limbă, artă, ştiinţă şi cosmologie.[55]

Violenţa directă serveşte scopuri foarte diferite pentru cele două tipuri de grupuri – agenţii violenţei şi victimele. Agenţii violenţei folosesc violenţa ca mijloc de a obţine sau menţine puterea, victimele folosesc violenţa ca mod de ieşire dintr-o „cuşcă structurală de fier” de neputinţă sau ca mijloc de a se răzbuna împotriva celor care i-au adus aici.[56]

Violenţa structurală, spre deosebire de violenţa directă, este ascunsă şi, aşadar, mai greu de identificat. Dacă actele de ucidere (împuşcare sau bombardare) sunt uşor de recunoscut ca acte de violenţă, violenţa structurală trece adesea neobservată deoarece pare „normală” (sau este invizibilă) la suprafaţă. Exemple de violenţă structurală includ îngrădirea accesului anumitor persoane sau grupuri la anumite bunuri – locuri de muncă, finanţare etc. O situaţie de ocupaţie militară, ca aceea din Cisiordania şi din Fâşia Gaza de către Israel, este un exemplu deosebit de relevant de violenţă structurală. Foarte adesea, violenţa structurală rămâne neschimbată, iar ciclul violenţei continuă.

Violenţa structurală este adesea cauza violenţei directe – fie din partea victimelor violenţei structurale (împotriva celor care o comit), fie a „agenţilor” împotriva victimelor. Adesea, graniţele dintre victime şi agenţi sunt neclare, întrucât ambele (sau toate) taberele se percep, cel mai probabil, ca victime. Terorismul nu este decât un exemplu de violenţă directă, deschisă, care îşi are rădăcinile în violenţa culturală şi care este influenţată de şi la rândul său influenţează/încearcă să influenţeze violenţa structurală.

Cei care au „beneficiază” de violenţa structurală sunt provocaţi şi obligaţi să cedeze sau să îşi apere privilegiile prin violenţă deschisă. Diferenţierea rolurilor nu are nimic intrinsec instabil. Ea doar generează privaţiune relativă, dezechilibru de statut, disfuncţii multiple şi chiar terorism atunci când se bazează pe criterii care nu sunt acceptabile pentru toţi actorii implicaţi. Autoritatea fără coerciţie nu poate fi susţinută decât pe baza unui consens mereu reînnoit. Altfel spus, exercitarea autorităţii necesită participarea tuturor, „participarea activă a fiecăruia, suficientă pentru a-i satisface pe cei interesaţi”[57].

Terorismul este un produs social într-un context cultural specific, iar semnificaţia sa culturală şi motivaţiile sale de natură culturală sunt relativ independente de codurile juridice.[58] A-i face pe autorii terorismului răspunzători în faţa legii aceasta nu rezolvă problema sentimentului lor de neputinţă în cadrul legal existent. Astfel, chiar dacă actele de terorism pot avea un statut juridic special în tribunalele occidentale, a vorbi despre terorism în termeni juridici – ei înşişi produşi ai discursului hegemonic dominant la a cărui construcţie „grupurile marginalizate” oricum nu prea participă – nu contribuie cu nimic la diminuarea în viitor a actelor de terorism.

Terorismul reprezintă doar unul din multele tipuri de violenţă. Prin însăşi natura sa, violenţa este ambiguă şi nu există concepte asociate acesteia care să fie clar demarcate sau general acceptate. Însuşi procesul de definire şi clasificare a actelor în violente şi non-violente este încărcat de valoare. Iată de ce definiţiile violenţei sunt de regulă strâns legate de problema legitimităţii şi a nelegitimităţii[59] şi nicio clasificare a violenţei nu este universal acceptată. Ca şi puterea, „violenţa este în esenţă contestată: toată lumea ştie că există, dar nimeni nu este de acord asupra actelor care constituie acest fenomen”.[60]

Deşi termenul „terorism”, mai restrâns decât „violenţă”, ar putea fi ceva mai uşor de definit şi el este atât ambiguu, cât şi încărcat de valoare. Încercările de a delimita clar graniţele dintre terorism şi alte forme de violenţă politică provoacă invariabil dispute.[61] Discutarea terorismului ca fenomen separat îl scoate dintr-un context mai larg de violenţă, ale cărei forme – deşi poate denumite altfel – pot fi la fel de revoltătoare şi problematice ca terorismul în sine.

CARACTERISTICILE TERORISMULUI

Dacă formularea unei definiţii este problematică, la fel de dificilă este căutarea unor trăsături comune, tipare operaţionale, atitudini şi motivaţii ale teroriştilor. Ei sfidează încadrarea în paradigme exacte, în schimb tind să reflecte condiţiile şi cauzele unice ale unui anumit spaţiu şi anumit timp. Walter Laqueur[62], în lucrarea sa fundamentală de istorie a terorismului, ironizează încercările de catalogare a teroriştilor şi menţionează trecutul tulburat care a inclus disidenţi de stânga şi de dreapta, anarhişti, naţional-separatişti, fascişti, comunişti, extremişti religioşi şi idealişti, toţi reprezentând cele mai diverse pături sociale şi situaţii economice şi toţi organizând atentate care nu aveau legătură cu statutul represiv sau democratic al instituţiilor-ţintă. Teroriştii au provenit de-a lungul timpului din aproape toate convingerile politice şi clasele socio-economice, au folosit mijloace care au variat de la asasinate comise în linişte până la atacuri masive cu bombe şi au reflectat situaţiile adesea idiosincratice în care au luptat. Astăzi, în ciuda afirmaţiei că există o reţea teroristă globală cu scopuri comune, singura legătură adevărată între diversele tipuri de organizaţii teroriste pare a fi dorinţa lor de a utiliza violenţa. Caracterul variabil al terorismului rămâne una dintre principalele sale trăsături.

Totuşi, în ciuda caracterului diversificat al terorismului, se pot distinge anumite caracteristici generale, principii operaţionale şi tipare tactice care, deşi nu sunt universal aplicabile, oferă un punct de plecare conceptual pentru observaţie, analiză şi previziune.

Chiar Laqueur (2002) recunoaşte că terorismul prezintă o serie de trăsături generale care, chiar dacă nu permit o clasificare detaliată, oferă cel puţin un cadru de cercetare. Acest capitol caută să identifice un astfel de cadru, îndepărtându-se de ameninţările specifice prezentului şi examinând terorismul într-un context mai larg, căutând un întreg general, şi nu o sumă de componente inter-substituibile. Înainte de a începe însă, trebuie stabilite graniţele acestui demers, astfel încât cititorul să înţeleagă mai bine de ce anumite aspecte ale terorismului sunt incluse, iar altele nu.

În primul rând, vom folosi în continuare definiţia terorismului şi parametrii politici elaboraţi în capitolul anterior. Pentru mai multă claritate, discuţia se concentrează pe acele forme de terorism care încearcă să distrugă sau să reformeze radical din interior ordinea socială sau politică existentă, fie într-un stat sau o societate, fie într-un context regional mai larg sau în unul global. Aşa-numitul „terorism de stat”, simbolizat de grupuri ca naziştii lui Hitler sau grupările paramilitare de astăzi, sprijinite de autorităţi, din Africa şi America Latină, deşi îşi subjugă cu brutalitate populaţiile locale, constituie mai degrabă forme de represiune politică decât terorism. Operaţiunile militare speciale, inclusiv cele conduse prin reprezentanţi de către un stat împotriva altuia, trebuie considerate, conform dreptului internaţional, acte de agresiune şi război, oricât de violente ar fi tacticile folosite şi excluse din discuţia de faţă. Acest capitol se ocupă de teroriştii ale căror obiective principale se regăsesc în zona rebeliunii sau a revoluţiei, cei care caută prin mijloace violente să schimbe sau să desfiinţeze instituţiile politice şi sociale, politicile sau practicile curente.

Înainte de a analiza trăsăturile comune, aş vrea să subliniez descendenţa terorismului (vezi şi prezentarea de la cap. II). Contrar teoriilor multor analişti actuali, terorismul nu este nici un fenomen nou, nici o ruptură radicală de trecut. Dimpotrivă, terorismul are o istorie îndelungată, fundamentele sale fiind puse în timpul Imperiului Roman sau chiar mai devreme. Actele unor grupuri renumite de terorişti, cum au fost zeloţii evrei din Antichitate, asasinii persani din Evul Mediu, gruparea Narodnaya Volya (în traducere „Voinţa Poporului”) din secolul al XIX-lea din Rusia, teroriştii urbani anti-colonialişti din Algeria în anii 1950, mereu renăscuta Armată Republicană Irlandeză au transmis un patrimoniu de violenţă pe care al-Qaeda îl emulează şi îl perfecţionează deopotrivă, dar nu poate pretinde că l-a inventat. Cauzele, ţintele, armele şi tehnologia se pot schimba, dar, conceptual, terorismul rămâne remarcabil de constant. Ca formă de conflict violent asimetric, terorismul se inspiră dintr-o largă moştenire de asasinate, distrugeri, crime, jafuri şi atacuri la întâmplare comise timp de peste două milenii. Multe din declaraţiile zeloţilor antici din Iudeea sună înfricoşător de familiar astăzi şi au fost repetate de generaţii de terorişti. La fel, întrebările puse de autorităţi în încercarea de a combate terorismul în prezent sunt un ecou al celor puse în trecut. În evaluarea ameninţării actuale a terorismului trebuie reţinută această trăsătură: terorismul, ca şi cele două rude ale sale, crima şi războiul, nu se delimitează de experienţele din trecut. Dată fiind lunga sa istorie, nu ar trebui să ne surprindă faptul că terorismul prezintă o sumă de caracteristici esenţiale care transcend timpul şi situaţia locală. Dacă strategiile, cauzele, ţintele şi tacticile teroriştilor pot fi diferite, caracteristicile esenţiale ale terorismului au rămas remarcabil de constante.

Deşi întotdeauna se pot identifica excepţii, aceste caracteristici tind să fie repetitive:

a) Dorinţa de a schimba radical structurile sociale în care trăiesc. La nivelul său cel mai de bază şi în ciuda diferenţelor legate de condiţiile sociale şi politice, terorismul încearcă aproape invariabil să provoace o schimbare radicală a structurilor sociale în care trăiesc teroriștii. Obiectivele specifice ale teroriştilor pot diferi substanţial: de la protestele limitate, deşi uneori mortale - de la militanţii americani anti-avort, la extremismul reacţionar al fanaticilor islamişti. Cu toate acestea, toţi au în comun intenţia colectivă de a desfiinţa structurile sociale în care trăiesc. „Revoluţia”, indiferent de rădăcinile sale, face legătura între terorişti. Aceasta explică, cel puţin în parte, de ce grupări aparent fără nicio legătură între ele, ca Armata Roşie japoneză şi palestinienii, au colaborat la organizarea atentatului sângeros de la aeroportului Lod din Tel Aviv în anii 1970 sau, astăzi, membrii Armatei Republicane Irlandeze au început să îi antreneze pe teroriştii columbieni. De la începutul anilor 1970, tabere de antrenament ale teroriştilor au adăpostit indivizi şi grupuri reprezentând o gamă largă de mişcări radicale, al căror unic element comun este dorinţa aprinsă de a răsturna ordinea existentă. Al-Qaeda, descrisă adesea ca o ameninţare monolitică, ar putea fi descrisă mai corect ca o entitate care exploatează acest element comun, finanţând, antrenând, echipând sau sprijinind o serie eclectică de grupări militante, naţionaliste, etnice, religioase. Furia şi setea de schimbare radicală, şi nu vreo structură ierarhică, reprezintă liantul acestor grupări.

b) Distructiv şi sângeros – violenţa este mijloc şi scop. Pentru a produce „schimbarea revoluţionară”, terorismul recurge la violenţă; actele de terorism produc moarte sau distrugere sau ameninţă să facă acest lucru. Acest adevăr crud, oricât de evident ar părea, este adesea pierdut din vedere în dezbaterile privind motivaţiile, cauzele şi personalităţile teroriştilor, ca şi în cele despre ameninţările teroriste actuale şi viitoare. Indiferent dacă violenţa constă într-un singur asasinat sau o deturnare sau în atentate sinucigaşe cu bombă sau chiar răspândirea unor boli în toată lumea, ea provoacă pagube, suferinţe şi de cele mai multe ori moarte. Şi face acest lucru deschis, la lumina zilei. În acest sens, terorismul are o vagă asemănare cu războiul şi acest lucru îi face pe terorişti să se proclame soldaţi care luptă şi ucid în numele unei cauze superioare. Terorismul nu poate fi considerat o formă de război pentru că războaiele nu se duc împotriva civililor. Caracterul violent al terorismului l-ar plasa, în termenii lui Clausewitz, la extrema scăpată de sub control a războiului în care violenţa de dragul violenţei tinde să primeze în faţa constrângerilor sociale şi politice. Pentru terorişti, violenţa include atât mijloacele, cât şi scopul a ceea ce ei consideră a fi războiul absolut, mai ales în epoca noastră când cauzele naţionaliste, etnice şi religioase lasă prea puţin loc pentru compromisuri şi încă şi mai puţin pentru toleranţă faţă de inamici. Civilii şi non-combatanţii devin ţinte la fel de legitime ca forţele militare şi de securitate (o atitudine, să recunoaştem, nu cu mult diferită de cea care a stat la baza bombardamentelor aeriene strategice ale SUA, de acum câteva decenii), indiferent de prevederile dreptului internaţional. Chiar şi grupările teroriste mai rezervate în comiterea de atentate au foarte puţine ezitări când vine vorba de asasinarea anumitor civili sau de distrugerea anumitor ţinte civile, atunci când aceste lucruri sunt considerate necesare. Natura violenţei şi modul de alegere a ţintelor au ţinut până acum mai mult de impact şi imagine şi mai puţin de vreo reticenţă derivată din standardele juridice sau morale actuale. Terorismul indiferent de cauze sau de agenţi este înainte de orice violent, distructiv şi aproape întotdeauna sângeros.

c) Lipsa de legitimitate juridică şi morală. Oricât de valide ar fi rădăcinile sale, partea întunecată a terorismului nu poate fi justificată. Terorismul, aşa cum a fost definit şi discutat anterior şi aşa cum este el practicat, este lipsit de legitimitate; scopul nu justifică mijloacele. Lăsând la o parte retorica politică şi cauzele valide, terorismul, deşi are aparenţa şi precizia operaţiunilor militare, se îndepărtează în mod fundamental de normele asociate cu războiul sau insurgenţa bazate în cea mai mare parte pe tradiţia unui război corect şi proporţional. Deşi se pretind a fi soldaţi, teroriştii, prin actele lor, resping statutul de beligeranţi recunoscuţi deschis într-un conflict armat. Dimpotrivă, atentatele teroriste se plasează aproape în întregime în domeniul actelor criminale şi includ crima, atacul fizic, incendierea şi răpirea. Înseşi natura şi caracteristicile terorismului generează astfel o contradicţie. Dacă, aşa cum susţin unii, grupările teroriste sunt formate din insurgenţi legitimi descrişi adesea ca luptători pentru libertate a căror legitimitate trebuie recunoscută, atunci uciderea deliberată şi fără discernământ a non-combatanţilor şi distrugerea ţintelor civile constituie crime de război. Însă, tocmai aceste crime pot fi esenţiale pentru îndeplinirea cu eficacitate a intenţiei psihologice a terorismului. Spre deosebire de operaţiunile militare convenţionale sau chiar insurecţionale, terorismul trebuie să ignore constrângerile impuse de convenţiile politice şi juridice. A face altfel ar însemna ca acţiunile lor să îşi piardă toată eficienţa. Forţele militare, în majoritatea lor, sunt organizate şi trimise să lupte împotriva altor forţe militare sau paramilitare care operează, cel puţin în principiu, în conformitate cu legile obişnuite şi obligatorii ale conflictelor armate. Armatele care nu respectă aceste norme suferă consecinţele legale, aşa cum este cazul liderilor politici şi militari din fosta Iugoslavie.

Chiar şi mişcările de gherilă care încearcă să devină combatanţi legitimi apelează la standardele recunoscute pentru desfăşurarea unui război (standarde care, foarte important, interzic atacarea civililor) pentru a dobândi recunoaştere internaţională. Comportamentul, şi nu accesoriile vizibile ale mişcărilor militare sau politice, este cel de care depinde legitimitatea acestora. Teroriştii, în ciuda antrenamentului, a titlurilor şi a ţinutei de tip militar, nu au nicio intenţie de a se confrunta cu forţe militare sau politice; pentru că ar însemna să îşi provoace înfrângerea sau chiar distrugerea. Ţintele teroriştilor nu au adesea nicio valoare militară intrinsecă, iar distrugerea lor reprezintă o pierdere minoră, chiar dacă tragică, pentru inamicii lor. Natura terorismului cere lovirea exact a acestor ţinte civile şi aceasta îl defineşte ca element de infracţionalitate. Diferenţa dintre operaţiunile teroriste şi cele militare se identifică la nivelul scopului, al efectelor şi mai ales al naturii rezultatelor. Cei care definesc terorismul în termeni militari sau vorbesc despre justeţea cauzei sale scapă din vedere un element esenţial. Dacă terorismul, aşa cum afirmă unii, este o formă de război, atunci trăsăturile sale esenţiale îl definesc drept crimă de război. Oricare ar fi scopurile sale politice sau sociale, terorismul este incompatibil cu normele recunoscute sau asociate operaţiunilor militare. Această dihotomie s-ar putea dovedi cea mai specifică şi mai constantă trăsătură a terorismului.

d) Teroriştii sunt devotaţi luptei pentru o lume ideală. Dacă teroriştii încearcă să realizeze o schimbare prin violenţe adesea la întâmplare, ei fac acest lucru cu un scop. Departe de a fi o sursă de conflict, terorismul este de fapt un simptom al unui set mai larg de cauze şi trebuie văzut ca atare. Cauzele terorismului pot fi complexe şi foarte profunde; însă toate derivă din condiţii şi nemulţumiri politice, sociale, culturale şi economice fie ele percepute sau reale. Şi rămâne de discutat dacă violenţele teroriste reprezintă o mişcare populară la care se apelează doar după ce alte mijloace legitime eşuează sau pur şi simplu reprezintă o furie scăpată de sub control sau chiar un comportament psihopatic al unei părţi/a unui grup radical care funcţionează la periferia societăţii, prin care teroriştii încearcă să îşi satisfacă nemulţumirile, chiar dacă ele par de neînţeles pentru ceilalţi. Deşi multe societăţi şi grupuri suferă ca urmare a condiţiilor grele de viaţă, nu toate apelează la violenţă. Teroriştii îşi transformă nemulţumirile în violenţă prin lentile vizionare ideologice colorate în tonuri radicale, înguste, fie ele religioase, etnice, culturale, sociale sau politice. Hoffman afirmă că „teroriştii trăiesc în viitor, devotaţi prevestirii unei lumi ideale, a cărei construire defineşte victoria lor”[63]. Datorită acestei trăsături de bază şi în ciuda caracterului brutal al atacurilor lor, teroriştii nu ar trebui consideraţi iraţionali; definirea lor drept criminali fără scrupule sau drept nebuni scapă din vedere un aspect esenţial. Violenţa teroristă, înspăimântătoare cum este, trebuie văzută ca generată de o combinaţie între condiţiile actuale şi imaginile despre lumea viitoare şi nu ca o sete iraţională de violenţă.

e) Acţiunile teroriste sunt întotdeauna premeditate. Teroriştii tind să proclame explicit cauzele luptei lor şi mijloacele pe care le vor folosi. Pentru ca violenţa să aibă sens, scopul său trebuie făcut public. Anarhiştii din secolul al XIX-lea îşi publicau deschis manifestele care chemau la opoziţie faţă de tarele societăţii industriale, iar notorietatea lor provenea mai degrabă din aceste manifeste decât din atentatele de regulă slab planificate şi duse la îndeplinire.[64] Ameninţarea actuală reprezentată de terorismul islamist îi surprinde pe mulţi occidentali doar pentru că aceştia nu au auzit sau nu au luat în serios lucruri care s-au spus deschis ani la rând. Osama Ben Laden, mai ales, exploatează mass-media folosind casete video, înregistrări şi documente publicate în care îşi anunţă explicit dorinţa de a elimina influenţa Vestului asupra lumii musulmane. Chiar dacă multe din aceste mesaje şi proclamaţii sunt formulate într-o retorică pasionată, ele nu trebuie considerate simple elucubraţii ale unor nebuni. Cuvintele teroriștilor reflectă multă hotărâre şi trebuie descifrate, oricât de aberante şi haotice ar putea părea inamicilor lor. Chiar dacă aceste viziuni par multora iraţionale, pentru terorişti ele sunt reale.

f) Violenţa teroristă urmăreşte impactul psihologic. Pentru a realiza schimbarea politică sau socială dorită, violenţa teroristă caută în primul rând un impact psihologic, şi nu unul fizic. Pentru ca teroriştii să reuşească, ei trebuie să îşi terorizeze inamicii şi să câştige atenţia unui public mai larg, a cărui simpatie sau chiar sprijin deschis speră să îl obţină. În acest scop teroriştii creează nesiguranţă şi teamă. Spre deosebire de operaţiunile militare în care succesul presupune de regulă înfrângerea fizică a unei forţe inamice, terorismul foloseşte asasinatele şi distrugerile pentru a lovi în mintea, şi nu în corpul populaţiei inamice. Oricât de oribile şi catastrofice au fost atentatele de la World Trade Center din septembrie 2001, ele au provocat daune materiale reduse Statelor Unite în ansamblu, teroriştii neputând spera la o victorie în sensul militar clasic. Dar şocul produs de imaginile televizate ale celor două avioane izbindu-se de zgârie-norii din New York aproape au creat panică în rândul autorităţilor şi al publicului nu doar în Statele Unite, ci în întreaga lume. Impactul real nu a constat în distrugerile şi morţile cauzate de atentate, ci în răspunsul psihologic. Un an mai târziu, frica încă stăpânea o mare parte a Statelor Unite. Însă violenţa teroristă nu are nevoie de astfel de dimensiuni pentru a avea efect. Asasinatele politice, cum au fost cele comise de Viet Cong în anii 1960 împotriva liderilor autorităţilor locale şi a susţinătorilor lor, au ţinut mare parte a teritoriului vietnamez sub control dacă nu fizic, atunci măcar psihologic. Armata Republicană Irlandeză (IRA) şi-a păstrat de multe ori autoritatea asupra multor catolici din Irlanda de Nord recurgând la asasinate şi mutilări selective (din care cea mai cunoscută formă este "kneecapping", în care victima era mutilată printr-un glonte tras în spatele încheieturii genunchiului). Nici măcar nu este nevoie ca violenţele să fie comise, adesea simpla ameninţare cu un atentat provoacă frica, aşa cum au ajuns să înţeleagă americanii obligaţi să încerce să descifreze numeroasele mesaje de ameninţare, de regulă vagi, emise după atentatele de la World Trade Center.

g) Atragerea de partea teroriștilor a unui public regional sau global. Pe lângă insuflarea fricii în rândul inamicilor, terorismul încearcă şi să influenţeze o a doua categorie de public de regulă neafectată de actele respective şi aflată la distanţă geografică de acestea. Cu excepţia câtorva grupări izolate, apocaliptice, al căror public tinde să se limiteze la propriii membri, teroriştii se străduiesc să câştige acceptul şi susţinerea unui public mult mai larg, fie el local, regional sau internaţional. O citire superficială a scopurilor şi a declaraţiilor teroriştilor dezvăluie aproape invariabil că ei se consideră un fel de avangardă a unei mişcări politice, etnice, culturale sau religioase mult mai largi. Capacitatea de a-şi lovi inamicii liber şi la întâmplare demonstrează puterea, eficacitatea, devotamentul şi justeţea cauzei lor în faţa susţinătorilor imediaţi şi, cel mai important, în faţa unui public mai vast, adesea global, fără a cărui empatie cauza lor este sortită pieirii. Din acest motiv numeroase grupări teroriste revendică deschis atentate – ale lor sau ale altora. Chiar şi grupările care păstrează tăcerea trimit un mesaj fără cuvinte care nu scapă celor pe care încearcă să îi impresioneze. Faptul că adeseori teroriştii au slabe şanse de a câştiga publicul de partea lor şi că atentatele lor au adesea efectul opus celui scontat nu pare să îi împiedice să încerce să impresioneze. În multe cazuri, publicul vizat rămâne vag sau imposibil de definit pentru cei din afara grupării teroriste. Totuşi, oricare ar fi publicul perceput, scopul critic al terorismului este acela de a atrage atenţia acestuia; un scop care urmează a fi atins în principal sau exclusiv prin violenţă. Violenţa combină astfel şocul şi legitimitatea autodefinită – cauza extremă şi nevoia de a asigura sprijin pentru aceasta justifică morţile şi distrugerile provocate. Iată de ce teroriştii încurajează teoria, adeseori exprimată în societăţile şi mass-media liberale, conform căreia doar o cauză justă ar putea provoca astfel de măceluri. Atentatorii sinucigaşi, în ciuda imaginilor şocante pe care le generează, au reuşit să facă un public internaţional incredul, dar anterior indiferent, să-şi schimbe opinia despre cauza palestiniană. Oripilată, lumea a ajuns la concluzia că astfel de atacuri disperate trebuie să reflecte probleme profunde care au nevoie de rezolvare.

Pe deplin conştienţi că vor suferi o înfrângere tactică temporară, dar pentru a-şi consolida statutul şi a câştiga susţinere pentru cauza lor, teroriştii îşi atrag furia forţelor de securitate. Reacţia exagerată a poliţiei şi a armatei, mai ales atunci când acestea nu reuşesc să facă deosebirea între terorişti şi populaţia în rândul cărora aceştia se ascund, serveşte doar la consolidarea cauzei teroriste. Prin atacarea la întâmplare a civililor din capitala Alger, teroriştii urbani algerieni (Frontul Eliberării Naţionale-FLN) din anii 1950 au provocat deliberat răzbunarea armatei franceze, ale cărei reacţii brutale (deşi foarte eficiente, cel puţin din punct de vedere militar) au determinat algerienii indiferenţi să se alăture cauzei teroriştilor şi au provocat o criză politică internă în Franţa. Înlăturarea sângeroasă a regimului colonial din Algeria, în urma acţiunilor FNL, încă are ecouri în Paris, aproape patru decenii mai târziu.

Incursiunea forţei de apărare israeliene în Cisiordania, mai ales în Jenin, la începutul anului 2002, Intifada ca răspuns la atacurile sinucigaşe cu bombă ale palestinienilor au fost condamnate de comunitatea internaţională, atrăgând acuzaţii de crime de război. Asemănător, aparenta brutalitate americană în cel mai recent război împotriva terorismului simbolizat în ochii multor observatori de uciderea unor civili afgani în bombardamente aeriene americane îndreptate împotriva al-Qaeda şi a forţelor talibane a provocat indignarea multor musulmani din regiune anterior neutri şi a subminat sprijinul acordat SUA de aliaţii lor. Fiecare caz este o lecţie care ne spune că adevăratul teatru de operaţiuni pentru terorişti este mintea inamicilor şi, la fel de important, cea a unui public mult mai larg al cărui sprijin ar putea fi cucerit. În final, oricare ar fi nivelul de violenţe provocate, teroriştii urmăresc cu multă atenţie percepţiile pe care le generează.

h) Notorietatea. Consecinţele psihologice ale terorismului necesită atacuri rapide, neaşteptate, spectaculoase cel puţin în concepţia mass-media şi aparent la întâmplare pentru cei cărora li se adresează. Teroriştii eficienţi bulversează şi creează nesiguranţă atât în rândul victimelor, cât şi al forţelor de securitate. Teroriştii par a fi peste tot şi nicăieri, atentatul este terifiant prin efecte, dar imposibil de prevăzut. Atunci când lovesc, teroriştii o fac de aşa manieră încât victimele să nu aibă niciun dubiu privind sursa atacului măcar la modul general dacă nu concret. Zeloţii evrei ucideau soldaţii romani tăindu-le beregata în pieţele publice şi apoi dispăreau rapid; şocul resimţit de privitori, ca să nu mai vorbim de furia şi frica legiunilor romane s-au răspândit rapid în întreaga Iudee.

Revoluţionarii ruşi de acum un secol îşi făceau publice obiectivele şi îşi anunţau public viitoarele victime reuşind în cele din urmă să îl asasineze pe ţar. În ultimele decenii, mijloacele moderne de telecomunicaţii şi mass-media au transformat terorismul într-un sport cu spectatori, vizionat instantaneu în întreaga lume, în timp ce comentatorii îi analizează cauzele şi efectele.

Teroriştii palestinieni au descoperit şi au devenit maeştri în exploatarea mass-media încă de la sfârşitul anilor 1960, când imaginile transmise instantaneu ale aeronavelor deturnate explodând pe pistele iordaniene concurau la audienţă cu cele ale chipurilor răpitorilor înarmaţi privind pe ferestrele cabinelor. Frenezia mass-media a ajuns la punctul culminant odată cu publicarea pe prima pagină a ziarelor a atentatorilor mascaţi de la Jocurile Olimpice de Vară, de la München, din 1972. Atunci a luat naştere un fel de „război al ratingurilor” între grupările teroriste, care continuă şi astăzi, când concurenţa pentru publicitate în ziare şi pe posturile TV este la fel de mare. Atentatele din septembrie 2001 de la World Trade Center au fost în egală măsură menite să provoace pagube Statelor Unite şi să depăşească în spectaculozitate atentatele teroriste anterioare, care în ultimele decenii au devenit tot mai sângeroase. Prezent în jurnalele de ştiri câteva luni după aceea, evenimentul a continuat să provoace frică în SUA şi admiraţie în rândul multor musulmani. Palestinienii, într-un exemplu inovator şi înfricoşător de concurenţă, au recurs la adolescenţi sinucigaşi înlocuindu-l pe Osama Ben Laden pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Într-o lume tot mai desensibilizată la astfel de violenţe este posibil ca preocuparea principală a teroriştilor viitorului să fie nu atât unde sau când să aibă loc următoarea lovitură, ci cum să facă astfel încât noile atentate să câştige mai multă atenţie decât cele anterioare.

Având o istorie îndelungată, terorismul combină violenţele sângeroase şi şocul psihologic pentru a realiza schimbări politice şi sociale. Atacarea fără discernământ a civililor şi a non-combatanţilor îl defineşte ca fiind crimă de război. Teroriştii îşi ating scopul prin ucideri şi distrugeri reale sau doar ameninţate nu atât datorită pagubelor fizice produse, cât ca rezultat al reacţiei victimelor şi al privitorilor. Deşi fiecare campanie teroristă îşi are circumstanţele proprii şi fiecare grupare caută rezultate specifice situaţiilor sociale, culturale şi politice în care operează şi pe care încearcă să le schimbe, conceptual terorismul prezintă o serie de trăsături comune, care oferă un cadru analitic în care acesta poate fi examinat. Având în comun aceeaşi descendenţă istorică teroriştii au drept scop schimbarea violentă a situaţiei reale sau percepute care îşi are rădăcinile în cauze profunde şi adesea complexe. În acest fel, ei induc frică şi incertitudine în rândul victimelor încercând în acelaşi timp să câştige de partea lor un public mai larg, regional sau chiar global. Totuşi, chiar când cauza pentru care luptă este justă metodele sunt lipsite de legitimitate juridică şi morală; această dihotomie, poate mai mult decât oricare alta, este cea care face din terorism un subiect atât de viu disputat şi adesea greşit înţeles.

MOTIVAŢII ŞI OBIECTIVE

Un număr mare de grupări teroriste au apărut şi au devenit active în ultimele decenii ale secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Deşi au anumite caracteristici comune, aceste grupări au motivaţii şi obiective diferite.[65] Ţintele alese de terorişti ne ajută să identificăm obiectivele şi motivaţiile. Întrucât ţintele au de regulă o importanţă simbolică, înţelegerea acestora contribuie la dezvăluirea motivaţiilor ascunse şi la anticiparea localizării unor posibile atacuri ulterioare.

Într-o analiză retrospectivă a evoluţiei terorismului după cel de-al Doilea Război Mondial, este remarcabilă dezvoltarea unei tipologii bazate pe motivaţie. Dacă grupurile folosesc violenţa în numele unui grup minoritar oprimat şi victimizat, în rândul căruia beneficiază de sprijin popular semnificativ, abordarea va fi foarte diferită faţă de cazul unor fanatici religioşi izolaţi şi dispuşi să ucidă şi să moară pentru cauza lor. Cu grupurile etno-naţionale se poate negocia şi încerca să se elimine cauzele structurale profunde care au dat naştere terorismului. Însă cu cei care nu emit altă revendicare decât exterminarea duşmanilor nu se poate negocia. Înţelegerea motivaţiei indică şi soluţia – cum se pot rezolva problemele profunde care au dat naştere unor astfel de grupări. Clasificarea activităţilor teroriste în acest fel este importantă pentru că ajută la determinarea naturii ameninţării şi a răspunsului pe care îl necesită ameninţarea printr-o abordare specifică soluţionării conflictelor.

Există trei motivaţii principale ale activităţii teroriste: 1) ideologia politică; 2) etno-naţionalismul; 3) extremismul religios. Toate acestea au la bază un factor comun, şi anume percepţia că ideologia, identitatea sau religia lor este ameninţată.[66] Fanatici ofensivi şi defensivi, credincioşi şi militanţi politici, toţi au în comun convingerea absolută în justeţea cauzei proprii, în legitimitatea conducătorului lor, incapacitatea de a recunoaşte alte valori morale şi considerente şi renunţarea la gândirea critică. Aceste elemente le întăresc percepţia că identitatea lor este ameninţată şi generează ideea de a lua măsuri pentru a apăra grupul a cărui supravieţuire este în primejdie.

1. Ideologia politică

Asociate de multă vreme cu realitatea violenţei motivate politic, doctrinele ideologice reprezintă bazele unei părţi importante din grupările teroriste. Anarhiştii, nihiliştii, fasciştii şi neo-naziştii au contribuit la răspândirea terorismului pe întreaga scenă politică, până la extrema dreaptă.[67] Terorismul bazat pe ideologie este exemplificat de activităţile Bandei Baader-Meinhof şi ale Celulelor Revoluţionare din Germania de Vest, ale Brigăzilor Roşii şi ale Ordinului Negru din Italia, ale FP-25 din Portugalia, şi ale Grupo de Liberacion anti-Fascista Primero de Octubre (GRAPO) din Spania. Elementul comun al grupărilor teroriste motivate ideologic este acela că toate îmbrăţişează poziţii extremiste care nu reuşesc să motiveze mase largi de susţinători. Ele rămân izolate pe scena politică. Acesta ar putea fi un răspuns la întrebarea: „De ce extremiştii politici recurg la violenţă în loc să îşi urmărească scopurile prin mecanisme politice non-violente ca mobilizarea în partide politice şi participarea la procesul electoral?” Aceste grupări înţeleg că poziţiile lor nu sunt susţinute şi că, prin urmare, nu vor avea succes în alegeri sau referendumuri. Perspectiva de a nu-şi vedea viziunea asupra viitorului transpusă în realitate generează frustrare, iar grupările în cauză recurg la violenţă ca mijloc de a-şi exprima frustrarea şi furia. Furia poate fi privită ca un răspuns emoţional la teamă. Teroriştii se tem că visurile lor ideologice vor eşua şi că utopia pe care o visează nu se va materializa niciodată. Ei se amăgesc cu ideea că violenţa lor va fi scânteia care va porni o revoluţie care să conducă la construirea utopiei respective. Extremiştii suferă de disonanţă cognitivă, în sensul că starea de fapt şi starea dorită de ei sunt foarte diferite.

Dintre motivaţiile ideologice distingem:

a) Anarhismul. Există două şcoli de gândire anarhistă: cea individualistă şi cea religioasă. Şcoala individualistă îşi are rădăcinile ideologice în teoriile Marchizului de Sade care pleda pentru căutarea plăcerii individuale şi abolirea structurilor sociale care limitează exercitarea libertăţilor individuale. În această formă de anarhism „orice este permis”, inclusiv folosirea violenţei pentru răsturnarea structurilor sociale „opresive”. Această formă de anarhism a devenit populară în Europa şi America de Nord la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Creşterea numărului de asasinate şi atentate cu bombă în această perioadă poate fi atribuită mişcărilor anarhiste. Mişcările anarhiste contemporane sunt adesea asociate cu militanţii anti-globalizare şi, pe măsură ce globalizarea se extinde, pot apărea tot mai mulţi terorişti anarhişti care să ameninţe această schimbare. Cealaltă şcoală de gândire anarhistă aspiră la desfiinţarea structurilor politice şi înlocuirea lor cu fiinţe morale care nu au nevoie să se rănească sau să se controleze unele pe altele. Este cunoscută sub numele de şcoala religioasă, a fost popularizată de Lev Tolstoi şi se bazează pe învăţăturile creştine din „Fericirile” şi „Predica de pe Munte” din Noul Testament. Această formă de anarhism nu sprijină şi nu se implică în violenţe sau terorism.

b) Extrema stângă. Între grupările teroriste mânate de o ideologie se numără, de pildă, Facţiunea Armatei Roşii (Red Army Faction – RAF) din Germania sau Sendero Luminoso (Calea Luminoasă) din Peru. Tacticile, structura organizaţională, obiectivele şi sistemele de sprijin logistic ale acestor organizaţii sunt foarte diferite. Fiecare grupare se dezvoltă în interiorul şi se adaptează la mediul în care operează. De exemplu, RAF a îmbrăţişat ideologia marxistă pentru a-şi justifica tacticile care includ atentate cu bombă, răpiri, asasinate şi jafuri. Avea un grup de bază de 10-20 de agenţi şi o bază de sprijin de câteva sute de persoane. Între ţinte se numărau guvernul şi întreprinderile private din Germania, precum şi obiective americane şi NATO. Pe de altă parte, Sendero Luminoso este cea mai mare organizaţie subversivă din Peru, cu 4.000-5.000 de membri. Aceştia susţin interpretarea maoistă a marxismului. În timp ce RAF organiza câteva operaţiuni pe an, Sendero Luminoso a reuşit să ucidă mii de persoane în fiecare an, în campania menită să răstoarne guvernul peruan. Ceea ce au în comun aceste grupări este faptul că ambele sunt motivate în principal de o ideologie politică.

Trebuie spus că adevăraţii marxişti evită terorismul, deoarece cred că acesta fură din energia mişcării revoluţionare socialiste. Violenţele la scară redusă care nu incită masele vin în contradicţie cu teoria marxistă. Şi, prin natura sa, terorismul nu este o formă de violenţă pe scară largă sau generalizată. Odată ce depăşeşte o masă critică şi devine o mişcare a maselor, violenţa se poate transforma într-o mişcare revoluţionară sau război de gherilă, în funcţie de tactică şi ţinte. Acestea nu sunt forme de terorism, ci forme diferite de violenţă politică. Rubenstein afirmă că „nivelul de susţinere politică populară este o variabilă importantă în înţelegerea şi caracterizarea violenţei politice şi în diferenţierea ei de terorism”.[68]

c) Extrema dreaptă. Tot ideologia politică îi motivează şi pe extremiştii de alte convingeri decât marxismul. Terorismul nu este o strategie abordată de moderaţi. El poate fi folosit în momente de criză, dar nu reprezintă regula. Terorismul este o strategie a extremelor. Extremiştii de dreapta care recurg la terorism fac acest lucru pentru a contesta statul liberal în încercarea de a-l distruge şi a-l înlocui cu un stat neo-fascist, ultra-naţionalist sau omogen din punct de vedere rasial-etnic. Acestea sunt în mod evident aspiraţii politice extreme. Dacă unii consideră marxismul o „ideologie a clasei muncitoare”, poziţiile extreme ale dreptei pot fi privite ca „ideologii de excluziune”.

Este greu ca autorităţile să negocieze cu extremişti motivaţi ideologic, dacă aceştia nu fac un efort în direcţia abandonării violenţei în schimbul implicării politice non-violente. În cele din urmă, totul depinde de trăsăturile specifice ale interacţiunilor grupului, de motivaţiile lui şi de context.

2. Etno-naţionalismul

Grupările teroriste etno-naţionaliste pot adopta poziţii ideologice care sunt fie convingeri reale, fie simple pretexte. Însă principala motivaţie a existenţei lor este legată de identitatea lor ca grup etnic sau naţional. Aceste grupări reprezintă cel mai adesea minorităţi care de regulă se percep ca fiind oprimate sau ameninţate de grupurile majoritare dominante. Exemple de astfel de grupări sunt Armata Republicană Irlandeză (IRA), mişcarea separatistă bască ETA, Tigrii Tamil din Sri Lanka (LTTE) şi Hamas în Israel/Palestina. Una dintre caracteristicile care deosebesc grupările teroriste etno-naţionale de cele motivate ideologic este faptul că grupările naţionaliste au de regulă un nivel mai mare de susţinere populară din partea grupului naţional sau etnic în care au apărut. Grupările ideologice sunt de regulă izolate de mase adoptând opinii politice marginale sau nepopulare – fie de extremă dreaptă, fie de extremă stângă. Grupările teroriste etno-naţionaliste, deşi reprezintă de regulă o minoritate, se bucură totuşi de simpatie în cadrul populaţiei etnice respective. În funcţie de obiectivele lor, aceste grupări pot fi pro sau anti-stat. De exemplu, IRA provine din comunitatea minoritară din Irlanda de Nord şi luptă pentru desfiinţarea provinciei britanice, prin urmare, este o organizaţie anti-stat. UVF (Forţa Voluntarilor din Ulster), pe de altă parte, este formată din membri ai comunităţii majoritare unioniste şi acţionează ca organizaţie paramilitară (teroristă) pro-stat.

Violenţa politică de inspiraţie etno-naţionalistă a cunoscut o ascensiune continuă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu deosebire după sfârşitul Războiului Rece.

Terorismul este doar una din formele ei de manifestare. Alte forme sunt războaiele de secesiune (Cecenia), războaiele civile (Bosnia-Herţegovina) şi loviturile de stat (genocidul din Rwanda a fost provocat de o încercare de asasinat şi lovitură de stat). Această adâncire a ostilităţii etnice poate fi explicată, în parte, de globalizare şi de inegalităţile socio-economice dintre grupurile etno-naţionale concurente.

Scopurile şi obiectivele violenţei politice motivate etnic urmăresc asigurarea unui anumit nivel de autonomie sau independenţă a grupului minoritar faţă de structura statală dominantă a comunităţii majoritare. Acest tip de grupări poate recurge la diferite niveluri de ameninţare, de la cea revoluţionară, la cea separatistă, până la cea autonomă şi etnic justiţiară. Este important să identificăm motivaţia şi obiectivele lor pentru a putea înţelege caracterul ameninţării reprezentate de ele. De asemenea, unele grupări etnice şi tribale se întind pe teritoriul mai multor state şi pot viza obiective iredentiste, de recâştigare a unor teritorii pierdute. De pildă, Partidul Muncitoresc din Kurdistan (PKK) a luat naştere pentru a promova scopurile iredentiste kurde. Dat fiind că teritoriul este un element strâns legat de identitatea unui grup, „dorinţa de control teritorial este greu de disociat de identitatea etno-naţională”.[69] Grupările minoritare care nu sunt destul de puternice pentru a provoca şi câştiga un război de gherilă sau un război civil pot recurge la terorism. De asemenea, dacă în cadrul grupului minoritar curentul predominant este în favoarea status quo-ului, elementele marginale din cadrul grupului respectiv vor înfiinţa adesea grupări teroriste ca mijloc de exprimare a frustrării scopurilor lor naţionaliste, aşa cum sugerează Bruce Hoffman: „Prin urmare, ca toate grupările teroriste etno-naţionaliste/separatiste, ETA foloseşte în mod demonstrativ acte simbolice de violenţă, pentru a-şi atrage publicitate şi a câştiga susţinere, subliniind incapacitatea guvernului de a face faţă manifestărilor de naţionalism pe care le reprezintă gruparea şi, prin aceasta, pentru a pune autorităţile într-o lumină proastă şi a le obliga să cedeze revendicărilor sale iredentiste”[70].

Aşadar, obiectivele grupărilor teroriste motivate etno-naţionalist sunt asigurarea unui anumit nivel de autonomie sau de independenţă sau controlul asupra unui teritoriu, în detrimentul statului/statelor controlat(e) de majoritate. La extrema revoluţionară, ele caută să smulgă puterea din mâinile grupurilor etno-naţionale rivale şi să controleze statul în beneficiu propriu. De regulă, au mai multă susţinere în comunitatea unde iau naştere decât grupările teroriste motivate în principal de o ideologie politică. Aceasta se datorează formelor intense de identitate ameninţată pe care le percep ca minorităţi victimizate sau grupuri sub-naţionale.

3. Extremismul religios

Fanatismul religios a fost o sursă de motivaţii pentru terorism de-a lungul secolelor. Pentru occidentalii din secolul al XXI-lea care nu au aflat de războaiele din Europa secolului al XVII-lea provocate de scindările bisericii creştine, religia nu pare un motiv de violenţă. Mai mult, se poate observa că niciuna din marile religii ale omenirii nu propovăduieşte ura şi violenţa, ci dragostea pentru semeni şi pacea. Atunci cum poate religia motiva violenţa? Mark Juergensmayer oferă o explicaţie simplă: „Un motiv menţionat adesea pentru a explica de ce simbolurile religioase sunt asociate cu acte de reală violenţă este acela că religia este exploatată de oameni violenţi.”[71] Este un răspuns foarte simplu, dar satisfăcător. Teroriştii deturnează religia în interes propriu. Însă este doar un prim şi superficial răspuns la întrebarea: „De ce oamenii folosesc religia ca sursă de conflict violent şi ca motivaţie pentru terorism?” Adevărul este că simbolurile şi mitologiile multor tradiţii religioase sunt pline de imagini violente, iar istoria lor este o lungă dâră de sânge.

Tradiţiile religioase care reflectă alte tradiţii culturale nu sunt ferite de violenţă. Juergensmeyer explică de ce tradiţiile religioase reflectă adesea violenţa, afirmând că „întrucât limbajul religios se referă la tensiunea dintre ordine şi dezordine, el se referă adesea la violenţă”.[72] Aici putem identifica legătura dintre rolul dogmei religioase şi al ideologiilor politice, ambele oferind forme de ordine care să contracareze efectele haosului.

Deşi atât ideologiile politice, cât şi religia oferă forme de ordine şi legitimitate, există o diferenţă fundamentală la nivel de operare între cele două. Prima funcţionează la un nivel concret (temporal), pe când cealaltă funcţionează la un nivel spiritual (cosmic). Diferenţa este importantă deoarece afectează nivelul presupus de autoritate morală privind implicarea în violenţe. În timp ce teroristul motivat de ideologie sau interese etno-naţionale ştie că trebuie să răspundă pentru acţiunile sale în faţa semenilor săi, cel motivat religios este convins că îndeplineşte poruncile lui Dumnezeu. Aceasta influenţează profund constrângerile impuse teroriştilor şi disponibilitatea lor faţă de folosirea armelor de distrugere în masă. Juergensmeyer pune în discuţie acest aspect: „Cei care îşi doresc o justificare morală pentru recursul lor la violenţă şi care nu au aprobarea unui guvern recunoscut oficial recurg la o sursă de autoritate mai înaltă: meta-moralitatea oferită de religie. Ridicând lupta pământească la nivelul cosmicului, ei pot încălca normele morale obişnuite care le interzic să ucidă.”[73]

Această sursă superioară de autoritate morală sporeşte curajul teroriştilor cu motivaţii religioase. Pentru ei lupta nu este una între partide politice sau sisteme şi nici chiar între grupuri etnice concurente, ci o luptă între bine şi rău. Juergensmeyer analizează acest subiect: „Identificând o luptă socială pământească cu lupta cosmică între ordine şi dezordine, între bine şi rău, actorii politici se pot prevala de un mod de gândire care justifică folosirea unor mijloace violente. În mod normal, doar statul are autoritatea morală de a lua viaţa cuiva.”[74]

Teroriştii cu motivaţie religioasă nu au doar autoritatea morală de a ucide, ci au autoritate supremă de la Dumnezeu, care depăşeşte orice altă formă de autoritate. Acest fapt are implicaţii profunde pentru desfăşurarea operaţiunilor teroriste. Grupul ţintelor adecvate sau „legitime” se lărgeşte, incluzându-i pe toţi cei care nu sunt membri ai credinţei în cauză. Mai mult, dacă nu sunt membri ai credinţei, nu sunt aleşi de Dumnezeu, prin urmare, viaţa lor nu merită nicio atenţie. Iată explicaţia lui Hoffman: „Pentru teroristul religios, violenţa este în primul rând un act sacramental sau o îndatorire divină, executată în virtutea unui imperativ sau a unei obligaţii teologice. Terorismul capătă astfel o dimensiune transcendentală, iar autorii săi sunt, prin urmare, situaţi deasupra constrângerilor politice, morale sau practice.” [75]

Problema asociată cu violenţa extremistă religioasă în special este asocierea ei cu revendicări nenegociabile, bazate pe sisteme de credinţe culturale şi viziuni asupra lumii adânc înrădăcinate. Ele reprezintă valori fundamentale care nu sunt uşor de schimbat, înlocuit sau negociat. Iată de ce apropierea de grupările motivate de extremismul religios este foarte dificilă. Această lipsă a constrângerilor şi sentimentul transcendenţei sunt ilustrate şi de exemplele relatate în Laqueur.[76]

Aşa cum spunea fostul lider al Hezbollah, Abbas Mussawi: „Noi nu luptăm pentru ca duşmanul să ne recunoască existenţa şi să ne ofere ceva. Luptăm pentru a ne distruge duşmanul.” Sub-inspectorul de poliţie Beant Singh, garda de corp şi asasinul prim-ministrului Indiei Indira Gandhi, se considera un martir şi afirma că Dumnezeu îl va răsplăti pentru fapta sa.

Aceste afirmaţii ilustrează două aspecte care diferenţiază terorismul motivat religios de cel secular. În primul rând, scopul nu este un acord negociat, ci distrugerea duşmanului perceput al grupării (şi al lui Dumnezeu). În al doilea rând, violenţa în numele lui Dumnezeu nu este doar permisă, ci chiar obligatorie şi răsplătită. Aceste aspecte generează o formă de terorism mai puternică şi mai periculoasă decât cea obişnuită, motivată ideologic sau etno-naţionalist. Deşi vorbeşte de un singur tip de religie, afirmaţia lui Laqueur ar putea rezuma toate formele de terorism motivat religios: „Pe scurt, atitudinea fundamentalismului islamic faţă de violenţă este că scopul final justifică mijloacele.”[77]

Pentru cei motivaţi ideologic, scopul final este o nouă structură socio-economico-politică. Pentru cei motivaţi de etno-naţionalism, scopul este câştigarea unui anumit nivel de autonomie sau independenţă. Pentru extremiştii religioşi scopul este distrugerea inamicului. Credem că terorismul motivat religios prezintă atât trăsături ideologice, cât şi etno-naţionaliste. Dogma religioasă fundamentalistă sau extremă este echivalentul spiritual al formelor extreme de ideologie politică. Mai mult, religia este adesea un element-cheie în identitatea etnică sau culturală a indivizilor. Prin urmare, susţinem că ceea ce se poate spune despre grupurile etno-naţionale victimizate este valabil şi pentru cei care percep ameninţări similare la adresa identităţii lor religioase. De asemenea, întrucât extremismul religios joacă un rol asemănător ideologiei politice, combinarea ambilor factori într-o singură organizaţie teroristă dă naştere unui mix extrem de volatil.

Bruce Hoffman este de acord cu opiniile lui Juergensmeyer şi Laqueur. El consideră că teroriştii motivaţi religios operează la un alt nivel şi cu mize mult mai mari. „Motivele pentru care terorismul religios face atât de multe victime faţă de terorismul secular pot fi identificate în sistemele de valori, mecanismele de legitimizare şi justificare, conceptele de moralitate şi viziunile asupra lumii radical diferite, adoptate de teroriştii motivaţi religios.”[78] „Înfăptuirea unor astfel de acte de violenţă pe scară largă este, aşadar, o reflectare directă a faptului că, spre deosebire de corespondenţii lor seculari, teroriştii religioşi nu caută să câştige simpatia altui public sau a altei autorităţi decât a Dumnezeului lor sau a personalităţilor lor religioase şi, prin urmare, nu au nevoie să îşi regleze sau să-şi calibreze violenţa.”[79]

Implicaţia diferenţelor semnificative de valori şi a legitimităţii percepute ca venind de la Dumnezeu este aceea că nu există loc pentru negociere sau soluţionare a conflictelor fundamentale folosind abordări colaborative sau de câştig reciproc. Din păcate, între apropiere şi exterminare pare să nu existe prea mult spaţiu pentru politici. Magnus Ranstorp revine la motivaţia grupurilor religioase în folosirea violenţei: „Identitatea inamicului şi decizia de a folosi violenţa împotriva lui depind şi sunt modelate de gradul sporit de percepţie a unei crize care le ameninţă religia şi comunităţile”.[80]

Astfel, terorismul motivat religios are potenţialul de a genera noi curente şi noi grade de violenţă şi de acoperire a terorismului, întrucât există mai puţine constrângeri asupra folosirii violenţei decât la alte forme de terorism practicate de actori non-statali. Mai mult, în timp ce grupările etnice şi naţionale sunt prin definiţie limitate la anumite regiuni (patria-mamă), astfel de graniţe nu mai sunt valabile pentru grupările religioase care folosesc violenţa. Se poate considera că extremismul religios are aceleaşi efecte ca ideologia politică (dogma) şi etnicitatea (elemente culturale profunde). Ca atare, are potenţialul de a fi mult mai violent, complex şi greu de înţeles. Ascensiunea terorismului motivat religios poate semnala o globalizare fără precedent a acestui fenomen şi aceste probleme nu par să permită o gamă variată de opţiuni negociabile sau de politică.

Tabel 1. Motivaţie primară – aspecte comparative

| |

|Motivaţie principală |Orientare |Victime ţintă |Public ţintă |

|Ideologie politică |Anarhistă |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu ‘sistemul’ |Populaţia din “sistem” |

| |Marxistă |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu sistemul |Populaţia sistemului capitalist-imperialist |

| | |capitalist-imperialist | |

| |Fascistă |Ţinte simbolice alese pe criteriul opoziţiei faţă de fascism |Populaţia statului naţional |

| | |(guvern, clasa de mijloc, | |

| | |marxişti) | |

| |Punctuală |Ţinte simbolice alese pe criteriul problemei în cauză |Populaţia statului naţional / regiunii respective |

|Etno-naţionalism |Pro-stat |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu revoluţionarii |Populaţia statului naţional |

| | |anti-stat | |

| |Revoluţionară |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu statul |Populaţia statului naţional |

| | | | |

| |Separatistă |Ţinte simbolice bazate pe criteriul relaţiei cu statul |Populaţia statului naţional |

|Extremism religios | | | |

| |Autonomă |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu statul |Populaţia statului naţional |

| |Etnică – justiţiară |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu grupul etnic |Populaţia regiunii respective |

| |Fundamentalistă |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu viziunea |Populaţia cu o anumită viziune şi sistemele concurente |

| | |religioasă fundamentalistă |(coeziune internă) şi cele cu alte viziuni (externe) |

| |Culte şi secte |Ţinte simbolice alese pe criteriul relaţiei cu cultul sau secta |Populaţia din regiune |

TIPOLOGII

Tipologiile sunt modele utile pentru definirea terorismului. White sugerează că, „pentru a fi utilizabile, tipologiile trebuie să prezinte originile motivaţiei politice a unui grup, aria de acţiune şi domeniul său de interes şi atenţie”.[81] Majoritatea tipologiilor nu încorporează toate aceste elemente.

1. Tipologii date de motivaţia grupului terorist

Câteva dintre motivaţiile terorismului cele mai des întâlnite sunt comparate în Tabelul 2

Tabel 2.

|Wilkinson | Bell |Crozier |White |Schultz |Crenshaw [82]. |Cunningham |

| | | | | | | |

|politice | |mercenari ideologici |Ideologice |reformişti | |Ideologie |

| | | | | | |Politică |

| | | | | | | |

|criminale |criminale |anarhiste |criminale | | | |

| | | | | | | |

|susţinut de stat |autorizat |neofascist |susţinut de stat |establishment |naţionalişti |terorism de stat |

| | | | | | | |

| |revoluţionar |marxist - |gherilă |revoluţionar |revoluţionari |extremism religios|

| | |revoluţionar | | | | |

| | | | | | | |

| |endemic |naţionalist minoritar |naţionalist |revoluţionar |separatişti- minoritari |etno-naţionalism |

| | | | | | | |

| |Psihotic |grup patologic | | |anarhişti, reacţionari |grup punctual |

Există teme comune care se regăsesc în câteva din aceste tipologii. În primul rând, cinci dintre ele cuprind tipuri sprijinite de stat, autorizate sau instituţionalizate, care reflectă terorismul comis de sau pentru guverne de stat. În al doilea rând, grupurile criminale sunt incluse în trei tipologii, iar naţionalismul este menţionat în patru. Ideologia este acoperită în multe forme, de la anarhism la marxism şi neo-fascism. Aspectul revoluţionar al terorismului este menţionat şi el în patru tipologii. Acest fapt demonstrează că, deşi detaliile sunt subiect de dispută, există teme recurente în literatura şi modelele de terorism.

2. Tipologii date de aria operaţiunilor teroriste

O tipologie des citată desparte grupările teroriste în: terorism local, transnaţional şi internaţional. Ţintele şi aria de operaţiuni ale grupărilor sunt elementele care determină această clasificare.

a) Terorismul local. Aria de operaţiuni este un subiect important atât pentru analiza capabilităţilor, cât şi pentru analiza a ceea ce motivează gruparea respectivă.

Un exemplu de terorism local este atacul cu bombă comis în 1995 asupra clădirii Federal Building, din Oklahoma City, în SUA. Câţiva cetăţeni americani au comis un act terorist care nu a implicat elemente din afară graniţelor ţării.

b) Terorismul transnaţional vizează activitatea teroristă a unor grupuri care acţionează într-o anumită zonă, cum sunt Hamas, teroriştii ceceni, acţiunile teroriste din Caucazul de Nord sau sudul Thailandei. Grupările din aceste zone desfăşoară campanii violente, în principal în scopuri separatiste.

c) Terorismul internaţional. Acesta diferă de terorismul transnaţional şi de terorismul islamist, deşi aceşti termeni se referă la fenomene care se suprapun în mare măsură în prezent.

Terorismul internaţional îşi propune să distrugă pe cât posibil structura şi distribuţia puterii în regiuni întregi ale lumii şi chiar la nivelul societăţii globale. În concordanţă cu amploarea scopurilor lor declarate, indivizii şi grupurile care îl practică şi-au extins activităţile într-un număr semnificativ de ţări şi regiuni geo-politice. În multe privinţe, terorismul internaţional este asemănător cu alte forme de terorism şi este, prin definiţie, transnaţional. Însă nu toate cazurile de terorism transnaţional pot fi considerate exemple de terorism internaţional. Gruparea teroristă al-Qaeda împreună cu elementele locale şi regionale afiliate ei, precum şi numeroase celule autogenerate aliniate la structura sa reprezintă astăzi terorismul internaţional. Acest lucru se poate deduce atât din ţelul său final declarat – reînfiinţarea Califatului –, cât şi din modul în care s-a răspândit în multe ţări din lumea musulmană şi nu numai. Există însă grupări şi organizaţii islamiste care comit regulat atentate, dar nu fac parte din reţelele teroriste internaţionale care au legături cu „jihadul global neo-salafist”.

Aşa cum a demonstrat istoria recentă, configuraţia specifică a terorismului internaţional poate varia semnificativ în timp. Ne putem imagina, de pildă, că ţările care împărtăşeau aceleaşi interese geo-strategice puteau sponsoriza sau folosi organizaţii teroriste transnaţionale deja existente, conferind operaţiunilor lor un caracter internaţional. Aşa s-a întâmplat în anii 1970 şi 1980 cu o mare parte din organizaţiile teroriste sponsorizate, într-un fel sau altul, de lideri ai fostului bloc comunist, pentru a destabiliza Europa Occidentală în general şi anumite ţări din sudul acesteia în special[83]. La jumătatea anilor 1980 a existat chiar un acord oficial între unele organizaţii teroriste de extremă stângă (toate de origine autohtonă, dar interconectate şi aliniate la fostul bloc comunist) în vederea planificării şi a executării unei serii de atentate care să aibă un impact asupra facilităţilor Alianţei Nord-Atlantice din ţările vest-europene respective şi asupra percepţiei sociale a acestui sistem colectiv de apărare instaurat în timpul Războiului Rece.

Strategia pe termen lung a oricărei forme de terorism internaţional este perfect compatibilă cu obiective pe termen scurt mai limitate, atât pentru actorii individuali implicaţi în violenţe, cât şi pentru toţi aceşti actori la un loc. Obiective precum schimbarea regimului sau a afilierii politice a unei ţări sau chiar lupta pentru crearea sau desfiinţarea unui stat pot fi considerate elemente ale strategiei organizaţiilor teroriste internaţionale atâta timp cât sunt şi parte a unui proiect politic mult mai ambiţios. Însă, atunci când impactul asupra unei anumite regiuni (sau chiar asupra unei zone mai largi) al unei campanii teroriste organizate cu aceste scopuri nu este planificat de autorii violenţelor sau are doar o importanţă secundară faţă de alte obiective, mai limitate, atunci nu mai putem vorbi despre terorism internaţional. De exemplu, atentatele împotriva unor ţinte israeliene comise de organizaţii palestiniene radicale timp de mai multe decenii ar putea fi considerate, cel mai corect, manifestări de terorism naţionalist în scopul formării unui stat – neavând un caracter transnaţional pronunţat –, nu acte de terorism internaţional.

Codurile juridice şi tratatele internaţionale se referă rareori la terorismul internaţional, preferând în schimb să vorbească despre terorism în general, indiferent unde are el loc, aşa cum se procedează de regulă în texte de acest gen. Însă, atunci când se întâmplă aşa, aceste texte tind să utilizeze sintagme ce confundă terorismul internaţional cu cel transnaţional în sens larg sau, dintr-o perspectivă care nu depăşeşte jurisdicţia unui singur stat, pur şi simplu cu terorismul extern[84]. Definiţiile academice, care necesită o conceptualizare chiar mai riguroasă, adesea nu reuşesc să ofere o analiză concretă a terorismului internaţional sau tind să îl definească pur şi simplu drept o externalizare a terorismului în general, fie din partea statului, fie a actorilor non-statali, dincolo de limitele teritoriale ale ţării respective[85]. Deşi se poate spune că faţetele interne şi externe ale terorismului nu ar trebui separate în investigarea empirică a fenomenului, dezavantajul acestei abordări este acela că nu permite distincţia dintre terorismul transnaţional şi cel internaţional. Motiv pentru care cronologiile şi bazele de date despre terorism pot comite uşor o dublă eroare: pe de o parte, includerea în categoria terorismului internaţional a unor evenimente care au doar caracter transnaţional, iar pe de altă parte prezentarea drept episoade de terorism intern a unor acte comise de grupări şi organizaţii ale căror activităţi sunt transnaţionale sau ale căror scopuri şi legături implică un caracter internaţional.

La ce ne referim când vorbim de terorism internaţional? Începând din anii 1990, numeroase atentate comise în multe părţi ale lumii corespund definiţiei terorismului internaţional islamist practicat de diferite grupuri armate la nivel regional ori local, care fie sunt afiliate la al-Qaeda, fie iau această organizaţie ca punct de referinţă. Această structură teroristă a fost înfiinţată la sfârşitul anilor 1980 în Afganistan şi consolidată în prima jumătate a anilor 1990 în Sudan, apoi a reveni în Asia Centrală prin instaurarea regimului taliban în Afganistan în perioada 1996-2001. În februarie 1998 a sprijinit înfiinţarea aşa-numitului „Front Mondial pentru Războiul Sfânt împotriva Evreilor şi a Cruciaţilor”, precursorul terorismului internaţional care a izbucnit la începutul noului secol. Al-Qaeda şi diferitele grupări asociate ei din întreaga lume, precum şi numeroase grupări locale înfiinţate independent compun astăzi structura complexă, multinaţională şi multi-etnică, a terorismului internaţional[86]. Printre cele mai cunoscute acţiuni teroriste care au putut fi atribuite acestor organizaţii şi grupări sunt cele comise în august 1998 în Nairobi şi Dar es Salaam, în septembrie 2001 în New York şi Washington, în octombrie 2002 în Bali, în mai 2003 în Casablanca şi Riad şi în martie 2004 în Madrid. Însă, în ciuda retoricii sale evident anti-occidentale, terorismul internaţional de azi a sfârşit prin a avea cel mai mare impact asupra societăţilor şi populaţiilor locale din ţările musulmane.

Faptul că terorismul internaţional este în prezent de orientare islamistă este o trăsătură distinctivă a ceea este numit „al patrulea val de terorism insurgent”, deşi de peste zece ani există un nou tip de terorism islamist, diferit de versiunile imediat anterioare ale acestui tip de violenţă practicat şi de fundamentaliştii musulmani – între alţii, şiiţii sponsorizaţi de teocraţii iranieni şi agenţiile guvernamentale siriene.[87] Atât indivizii, cât şi grupurile implicate în reţeaua complexă şi extinsă a terorismului internaţional actual sunt caracterizaţi de o viziune specifică, împărtăşită, a doctrinei islamice. Concret, ei împărtăşesc atitudini şi convingeri aparţinând neo-salafismului, adică un salafism[88] violent, extrem, care diferă de versiuni la fel de puritane, dar nu la fel de agresive, ale aceleiaşi filosofii[89]. Doctrina neo-salafistă se bazează pe o interpretare inflexibilă şi atemporală a Coranului şi a Hadith (aplicarea poruncilor Profetului Mahomed)[90]; adepţii săi sunt educaţi într-o ură intensă faţă de cei pe care îi consideră necredincioşi şi dintre alte interpretări posibile, ei acceptă definiţia cea mai evident agresivă a Jihadului[91], atât în termeni de agresiune, cât şi de apărare – aceasta este baza jihadismului.

Însă nu toate grupările şi organizaţiile de inspiraţie islamistă care comit sistematic acte de terorism fac parte din reţelele teroriste internaţionale. De exemplu, Hamas, ale cărei activităţi diversificate sunt puternic transnaţionalizate, a atacat repetat interesele şi cetăţenii Israelului prin aşa-numitele Brigăzi Izz al Din al Qassam, ca modalitate de luptă pentru înfiinţarea unui stat palestinian independent, ca şi alte organizaţii teroriste, atât de inspiraţie seculară, cât şi religioasă, localizate în teritoriile ocupate. Însă, după câte se cunoaşte până în prezent, nu există nici legături oficiale, nici o armonizare strategică între aceste grupări teroriste şi al-Qaeda sau vreuna dintre grupările afiliate la aceasta. Acelaşi lucru se poate spune despre diferite mişcări armate musulmane ce acţionează în zone de conflict situate la periferia lumii islamice, cum sunt Caucazul de Nord sau sudul Thailandei. Grupările din aceste zone desfăşoară campanii violente, în principal în scopuri separatiste şi în principiu nu au nimic de-a face cu neo-salafismul şi cu scopurile pan-islamice vizate de reţelele terorismului internaţional din zilele noastre. Dar aceste grupări pot sfârşi prin a fi absorbite de o mişcare mai largă. De fapt, în ambele zone, tendinţele recente arată că lucrurile merg exact în această direcţie.

Ceea ce face ca terorismul practicat de islamiştii neo-salafiţi aliniaţi la al-Qaeda să aibă o amploare cu adevărat internaţională este scopul său ultim, aşa cum a fost el afirmat de fondatorii şi adepţii mişcării: mobilizarea comunităţii pe care ei o numesc „naţiunea musulmană” pentru unirea politică sub islam. În termenii folosiţi de cei implicaţi în reţelele jihadiste, aceasta înseamnă reînfiinţarea unui califat care să se întindă de la vestul extrem al bazinului mediteranean până în Asia de Sud-Est şi astfel convingerile lor religioase ar domina lumea. Acest scop transcende, dar coexistă cu ţelurile teritoriale ale grupărilor locale şi regionale. De asemenea, în ce priveşte cel de-al doilea criteriu menţionat mai sus pentru definirea terorismului internaţional, se estimează că mişcarea jihadului neo-salafist violent include peste douăzeci de grupări şi organizaţii de nivel local sau regional care sunt prezente în 50-60 de state, atât din interiorul, cât şi în afara lumii musulmane. Numai în 2009, au fost comise 215 atentate, soldate cu aproximativ 2680 de morţi şi 6800 de răniţi în 13 ţări şi 5 regiuni geo-politice, de către 17 grupări şi organizaţii având legături cu această reţea[92]. Terorismul internaţional este, prin urmare, în expansiune, în conformitate cu strategia şi ţelurile sale declarate. Al-Qaeda şi cele 20-30 de organizaţii locale şi regionale afiliate la ea, precum şi numeroasele celule independente constituie materialul unei forme de terorism internaţional care s-a extins în zeci de ţări în lumea islamică şi în societăţile occidentale.

Strategia pe termen lung a terorismului internaţional este perfect compatibilă cu obiective mai limitate pe termen mai scurt atât pentru fiecare actor implicat în violenţe, cât şi pentru ei toţi la un loc. Aceasta înseamnă, desigur, că terorismul internaţional este în mare asemănător cu alte tipuri de terorism. Cu toate acestea, nu toate actele de terorism transnaţional sunt şi terorism internaţional, deşi orice act de terorism internaţional este prin definiţie terorism transnaţional.

Configuraţia specifică a terorismului internaţional poate diferi semnificativ de la o perioadă la alta. Scopurile pan-islamice ale terorismului internaţional de astăzi, răspândirea reţelelor care susţin mobilizările asociate cu această violenţă, faptul că atentatele comise de grupări şi organizaţii din aceste reţele au avut loc în părţi ale lumii foarte diferite şi capacitatea demonstrată de fondatorii lor de a planifica şi executa cu succes acte de mega-terorism au condus la concluzia că terorismul internaţional de astăzi este şi global. Este de asemenea interesant de observat că aproape toate guvernele lumii sunt de acord că această formă este cea care trebuie considerată terorism internaţional şi, prin urmare, o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Mai mult, deşi indivizii şi grupările implicate în terorismul internaţional actual împărtăşesc o viziune islamistă, nu toate grupările şi organizaţiile islamiste care comit sistematic acte de terorism fac parte din reţelele jihadului neo-salafist global. Cu alte cuvinte, terorismul islamist nu este acelaşi lucru cu terorismul internaţional. Folosirea corectă a termenului de „terorism internaţional” cu referire la violenţele care îndeplinesc criteriile descrise în acest capitol este mai mult o chestiune de precizie conceptuală decât de corectitudine politică.

7.1 Statutul actorilor

Distincţia între actori statali şi non-statali subliniază diferenţele fundamentale calitative şi cantitative între terorismul susţinut de stat şi cel non-statal. Agenţii statali şi cei non-statali se angajează în forme diferite de terorism care se compun din tipuri diferite de acte şi acţiuni. Actorii statali sunt definiţi ca state naţionale şi nu îi diferenţiem în funcţie de forma de guvernare. Este irelevant dacă statul în cauză este democratic sau autoritarist deoarece ambele tipuri de guverne au sprijinit şi finanţat terorismul în diferite forme.

Actorii non-statali sunt grupări care nu sunt actori guvernamentali şi care sunt definiţi prin afilierea motivată de o multitudine de cauze posibile. Aceştia pot fi pro sau anti-stat în funcţie de scopurile şi obiectivele lor. Actorii non-statali pot ameninţa cu schimbarea prin violenţă fie la nivel sistemic, fie la un nivel sub-sistemic.

1. Actorii statali se angajează în trei forme de terorism:

a) Sprijină terorismul

Guvernele nu afirmă niciodată că susţin terorişti, dar adesea se proclamă susţinătoare ale unor „eforturi de eliberare”, „mişcări de independenţă“ sau „insurgenţi anti-comunişti“. Terorismul sprijinit de stat poate fi definit ca o formă de terorism în care un guvern oferă sprijin unor grupări externe înrudite, implicate în acţiuni de terorism, indiferent dacă statul respectiv defineşte comportamentul acelui grup ca fiind de natură teroristă sau nu. Ceea ce contează este implicarea grupării respective în acte de terorism, aşa cum a fost el definit anterior. Terorismul sprijinit de stat este direcţionat în afara graniţelor şi scopul său este de a influenţa comportamentul politic al unor grupuri-ţintă din afara statului care oferă sprijinul. Este adesea privit ca o formă de război prin interpuşi sau ca un element de politică externă. Un exemplu în acest sens este susţinerea de către Iran şi Siria a organizaţiei fundamentaliste islamice Hezbollah. Deşi localizată în principal în Liban, Hezbollah desfăşoară operaţiuni în sprijinul obiectivelor de politică externă iraniene şi siriene.

b) Practică terorismul

Acesta este definit ca unul sau mai multe acte de terorism comise direct şi deschis de un guvern naţional. Este asemănător terorismului sprijinit de stat cu excepţia faptului că în acest caz statul în cauză nu foloseşte o grupare externă ca interpus. Actele respective sunt comise de unităţi de tipul serviciilor de informaţii sau al unor unităţi militare speciale. Un exemplu ar putea fi atacul cu bombă al agenţilor libieni asupra zborului 103 al Pan Am, în 1988, la Lockerbie, Marea Britanie. Al-Qaeda poate fi definită ca organ de stat al regimului taliban din Afganistan întrucât relaţia dintre această organizaţie şi guvernul de la Kabul (1996-2001) este complexă.[93] Atacurile de la WTC, din 11 septembrie 2001 rămân un act de terorism practicat de un stat. Actul terorist practicat de stat poate fi considerat un act de război. Hoffman explică de ce guvernele pot alege terorismul ca opţiune viabilă în politica externă: „Terorismul a devenit astfel asociat cu un tip de război nedeclarat sau surogat, în care state mai slabe se pot confrunta cu rivali mai mari şi mai puternici fără riscul represaliilor.”[94] Terorismul, în multiplele sale forme, este un atac asimetric al celor mai slabi împotriva celor mai puternici. Cu toate acestea, după 11 septembrie 2001, afirmaţia lui Hoffman că acest tip de terorism elimină riscul represaliilor este contrazisă. Statele Unite au declarat război regimului taliban din Afganistan şi l-au înlăturat de la putere în toamna anului 2001.

c) Represiunea internă

Este o formă de terorism practicat de guvern asupra propriei populaţii şi prin organele de stat, de pildă Gestapo-ul lui Hitler, NKVD-ul lui Stalin şi regimul taliban din Afganistan. Acest tip de terorism poate lua forme diferite: privarea extremă de drepturi şi libertăţi civile, încălcări ale drepturilor omului, tortură, închisoare politică şi asasinate. Scopul acestui tip de terorism practicat de guvernul unui stat este de a elimina opoziţia faţă de propriul regim. Aşa cum explică White, „guvernele folosesc terorismul pentru a-şi conserva puterea politică, şi nu pentru a o obţine; adevăratul terorism de stat implică represiunea politică a oponenţilor guvernului”.[95] Terorismul de stat ca represiune internă se deosebeşte de cele două forme de terorism discutate anterior prin faptul că este direcţionat împotriva inamicilor statului din interior, şi nu din afară. Cealaltă caracteristică principală este că obiectivul său este de a menţine status quo-ul, şi nu de a-l schimba, aşa cum este cazul grupărilor teroriste non-statale.

Actori statali. Tabelul 3

|Tip de acţiune |Grup operaţional |Victime ţintă |Public ţintă |

|Sprijinit de stat/ Stat sponsor |Grupare teroristă afiliată străină|Ţinte simbolice alese pe criteriul unui inamic |Populaţia unui inamic comun sau a aliaţilor acestuia |

| | |comun | |

| | | | |

|Practicat de stat |Servicii de informaţii, unităţi de|Ţinte simbolice alese pe criteriul unui inamic |Populaţia unui inamic extern sau a aliaţilor acestuia |

| |comando |extern | |

|Represiune |Servicii de informaţii, unităţi de|Indivizi şi grupări interne considerate subversive |Populaţia naţională, în întregime sau o parte |

|internă |comando | | |

| |Poliţie, armată, sistem judiciar, | | |

| |Justiţiari | | |

| |

2. Actori non-statali

Există o gamă largă de actori non-statali implicaţi în activităţi teroriste, iar scopurile şi obiectivele lor sunt diverse. Motivaţia lor acoperă, aşa cum am arătat în capitolul anterior, întregul spectru politic, de la grupări de stânga maoiste cum este Calea Luminoasă în Peru, până la neo-naziştii de dreapta din Europa. Sunt incluse aici o multitudine de grupări etnice şi sub-naţionale care luptă pentru autonomie şi independenţă. Există grupuri care folosesc violenţa împotriva fenomenului globalizării, împotriva ameninţărilor la adresa mediului sau împotriva clinicilor care realizează avorturi. Există tot mai multe grupuri cu motivaţie religioasă, de la creştini fundamentalişti la musulmani fundamentalişti şi până la evrei ortodocşi şi secte milenariste, al căror scop este încercarea de a iniţia apocalipsa.

Analiştii au încercat să clasifice aceste grupări atât de diferite în câteva moduri, în funcţie de tactici, ţinte, caracteristici şi motivaţie (vezi Tabelul 1). Există şi o categorie mai mică a grupurilor concentrate pe o problemă punctuală, cum sunt cele care atacă clinicile de avorturi. De regulă aceste grupări prezintă şi semne de extremism ideologic, rasial (etnic) sau religios. Aceasta nu înseamnă că toate grupurile au un singur punct de interes. Unele grupări pot avea mai multe motivaţii, în timp ce fiecare membru poate avea propriile motive pentru care s-a alăturat unui anumit grup terorist.

7.2 Dimensiunea grupărilor teroriste

În această secţiune vom utiliza concepte preluate de la Paul R. Pillar, care a dezvoltat o tipologie a măsurilor de combatere a terorismului bazată pe dimensiunea grupărilor teroriste. Acesta sugerează că trebuie puse două întrebări de bază în legătură cu grupările teroriste: „Care este natura obiectivului urmărit prin terorism?” şi „Gruparea reprezintă o populaţie mai largă decât suma propriilor membri?”[96]. În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări, el descrie grupările teroriste ca fiind :

a) Unidimensionale. Grupările unidimensionale sunt cele cu o înclinaţie singulară spre violenţă ca mijloc de promovare a schimbării şi care sunt izolate de curentele sociale mai largi. Ele nu reflectă politicile sau aspiraţiile unor pături sociale mai largi. Scopurile lor sunt nerealiste şi adesea non-negociabile.

b) Multidimensionale. Gruparea reprezintă forţe sociale mai largi, aşa cum sunt grupurile etno-naţionale care militează pentru un anumit grad de autonomie sau independenţă. Ele se angajează şi în alte activităţi politice şi sociale decât violenţa şi terorismul, şi îşi mobilizează membrii pentru forme legitime de acţiune politică, de exemplu alegerile (de exemplu Sinn Fein – IRA). Scopurile lor sunt adesea dificile, dar negociabile, mai ales dacă sunt însoţite de reducerea cauzelor structurale fundamentale. În funcţie de dimensiunea grupării şi de capacitatea de a negocia o soluţie politică, Pillar alege o anumită politică de combatere a terorismului: „Dar în final trebuie să hotărâm dacă obiectivul ultim în legătură cu o anumită grupare este apropierea sau exterminarea sa”[97]. Deşi simplificată excesiv, această afirmaţie surprinde esenţa opţiunilor pe care le avem în privinţa grupărilor teroriste. Pe baza modelului său şi al tipologiei noastre, putem organiza grupările teroriste ca în Tabelul 3.

Tabelul 4: Tipuri de grupări teroriste

|Tip de dimensiune a grupării teroriste |Motivaţie principală |Motivaţie secundară |Obiectiv: nivel de schimbare dorit |Nivel de ameninţare |Politică de combatere a terorismului |

| |(non-statal) | | | | |

|Multidimensională |etno-naţionalism |pro-stat |menţinerea status quo-ului |Moderat spre redus |Apropiere |

| |etno-naţionalism |revoluţionar |sistemic |Mare |Apropiere sau exterminare |

| |etno-naţionalism |separatist |sistemic |Moderat spre mare |Apropiere |

| |etno-naţionalism |autonom |sub-sistemic |Moderat spre mic |Apropiere |

| |etno-naţionalism |justiţiar etnic |sub-sistemic |Mic |Apropiere |

| |ideologic |Punctual |sub-sistemic |Mic |Apropiere |

| |religios |culte / Secte |sub-sistemic |Mic |Apropiere |

| |extremist | | | | |

|Unidimensională |ideologic |Anarhist |sistemic |Mare |Exterminare |

| |ideologic |Anarxist |sistemic |Mare |Exterminare |

| |ideologic |Fascist |sistemic |Mare |Exterminare |

| |extremist religios |fundamentalist |sistemic |Mare |Exterminare |

Deşi nu toate grupările pot fi uşor incluse în aceste categorii şi există numeroase excepţii, este o abordare utilă, chiar dacă reducţionistă, pentru înţelegerea modului în care motivaţia şi tipul de grupare influenţează alegerea unei soluţii la problema terorismului.

Evident, înainte de luarea unei decizii de politică privind abordarea unei anumite grupări este nevoie de o analiză mult mai detaliată a fiecărei grupări în parte, dar sperăm că această matrice va fi folosită ca punct de plecare util. Trebuie să reţinem că mediul complex sau contextul în care operează grupările teroriste este şi el foarte important.

7.3 Structura organizaţiei teroriste

Gruparea teroristă este organizată în aşa fel încât să poată planifica eficient, să coordoneze şi să controleze operaţiunile, să strângă şi să prelucreze informaţii, să desfăşoare antrenamente şi să asigure sprijin logistic şi financiar pentru a-şi putea duce la îndeplinire atentatele. Fiecare organizaţie teroristă, indiferent de mărime, trebuie să fie astfel structurată încât să îndeplinească aceste funcţii. Din punct de vedere al structurii interne grupările/organizaţiile teroriste sunt organizate după două modele:

1. Structura tradiţională. Grupările teroriste preferă o structură pe celule, în care responsabilităţile specifice, cum sunt strângerea de informaţii, desfăşurarea de operaţiuni, centrul de comandă şi logistica, rămân compartimentate distinct, în primul rând din motive de securitate. Fiecare celulă îşi îndeplineşte independent funcţia specifică, de obicei fără ca celelalte celule să ştie de acţiunile ei, chiar dacă participă la aceleaşi operaţiuni. Controlul şi coordonarea acţiunilor disparate au loc la un nivel superior, de regulă printr-o celulă de comandă în care doar foarte puţini cunosc dimensiunea reală a operaţiunii desfăşurate. Astfel, dacă sunt capturaţi sau dacă trădează, membrii celulei pot divulga doar o mică parte a operaţiunii pentru că ştiu atât de puţin chiar şi despre propriile acţiuni. De exemplu, colectarea informaţiilor poate fi realizată de o celulă, în timp ce alta achiziţionează armamentul, iar o a treia se antrenează pentru o misiune fără a şti detalii despre ţintă – secret pe care conducătorii nu îl dezvăluie decât cu puţin înainte de atentat, atunci când se dă ordinul de acţiune. Niciuna dintre celule nu ştie despre existenţa celorlalte, singura lor legătură fiind ordinele primite de la un comandant pe care de multe ori nici măcar nu îl văd. Acest tip de organizare compartimentată caracterizează multe din grupările palestiniene, IRA, ETA şi o serie de alte mişcări mai mici, independente, care au lovit Europa în anii 1970 şi 1980.

c) Structura tip corporaţie multinaţională. S-a scris mult despre structura organizaţională a al-Qaeda, văzută de mulţi drept un monolit global cu legături puternice între membri, poate asemănătoare unei corporaţii multinaţionale teroriste, care a renunţat la structura tradiţională pe celule a grupărilor anterioare. Deşi structura poate fi diferită într-o oarecare măsură de cea tradiţională, multe dintre caracteristicile clasice sunt păstrate. De fapt, al-Qaeda demonstrează cât de sofisticată şi de complexă a ajuns o organizaţie teroristă. Se păstrează grade diferite de control şi influenţă pe cel puţin trei planuri organizaţionale, toate legate între ele, dar rareori operând împreună, poate cu excepţia sensului cel mai larg al sintagmei. Pe primul nivel, la vârf se află Ben Laden şi locotenenţii săi, care coordonează direct un grup de terorişti atent selectaţi şi special antrenaţi, care plănuiesc şi realizează doar atentatele cele mai complexe şi mai importante. Acest nivel furnizează finanţarea, antrenamentul, planificarea strategică şi îndrumarea spirituală care stau la baza războiului global actual declarat în fatwa (decret juridic în accepţiune musulmană) lui Ben Laden. Atentate foarte sofisticate, ca acela asupra ambasadelor SUA din Africa şi asupra World Trade Center, au fost probabil planificate şi controlate de la acest nivel. Al doilea nivel oferă o umbrelă logistică, facilităţi de antrenament şi fonduri unui număr foarte mare de grupări teroriste regionale, naţionaliste, etnice şi islamiste radicale, dar fără a se implica în operaţiunile acestora. Aceste operaţiuni pot fi coordonate într-un cadru strategic conceput de Ben Laden, dar a le atribui direct unei structuri monolitice înseamnă a-i supraestima puterea. Ben Laden pare mulţumit să îi ajute să provoace haos în numele Islamului. „Abu Sayef” din Filipine, o mişcare radicală islamică naţionalistă care recurge adesea la acte de banditism, se află la acest nivel. La al treilea nivel, în cercul cel mai de jos, găsim o serie de facţiuni şi indivizi a căror singură legătură pare a fi o credinţă comună ce include ura faţă de SUA şi Occident. Aceştia primesc sprijin moral şi uneori fonduri şi antrenament, dar acţiunile lor tind să fie independente de orice influenţă sau control. Capacitatea lor de a crea haos contribuie la scopul al-Qaeda – acela de a ţine SUA în şah şi de a transmite imaginea unei crize globale. Indivizi ca faimosul Robert Reid, supranumit „Shoe Bomber”, poate puţin dezechilibrat mintal, dar dornic şi capabil să sporească frica de terorism, sunt un exemplu al acestui al treilea nivel al al-Qaeda. Combinate, cele trei niveluri compun o ameninţare teroristă globală foarte flexibilă, care este în acelaşi timp centralizată şi descentralizată, unită şi fragmentată. Totuşi, departe de a fi o structură nouă, revoluţionară, al-Qaeda foloseşte unităţile celulare tradiţionale care caracterizează majoritatea grupărilor locale şi regionale, şi amplasează deasupra lor o umbrelă mai largă, ea însăşi compartimentată, care să furnizeze coordonare şi sprijin.

7.4 Niveluri de ameninţare în care sunt angajate grupările teroriste

Există două niveluri de ameninţare asociate cu revendicările teroriştilor:

a) Ameninţare sistemică. Revendicările de ameninţare sistemică sunt asociate mişcărilor revoluţionare – cele care vizează schimbarea unui sistem politic sau a unei structuri socio-economice în întregime. Acestea sunt cele mai ameninţătoare şi adesea, mai ales dacă sunt motivate în principal de ideologie, sunt grupările teroriste cu cel mai puţin succes din punctul de vedere al strategiei de soluţionare a conflictelor pe termen lung (de exemplu Baader-Meinhoff – RAF).

b) Ameninţarea sub-sistemică. Aceasta poate varia de la solicitarea schimbării conducerii guvernamentale (păstrându-se însă acelaşi sistem politic), la schimbarea nivelului de autonomie pentru grupuri minoritare şi grupările concentrate asupra unor probleme punctuale care doresc schimbarea unei singure politici sau a unui singur proces (de exemplu cele care atacă clinicile de avorturi sau extremiştii pentru drepturile animalelor). Actorii non-statali conduşi de oricare din cele trei motivaţii principale pot fi angajaţi în acte cu revendicări sistemice sau sub-sistemice.

PRINCIPIILE DE OPERARE ALE ORGANIZAŢIILOR TERORISTE

Poate părea surprinzător pentru cei care presupun că terorismul este lipsit de fundamentele doctrinare intrinseci operaţiunilor militare, dar principiile sale generale de operare sunt adesea expuse în manuale publicate şi în corespondenţa transmisă sistematic teroriştilor şi grupărilor teroriste prin antrenament şi îndoctrinare. Principiile după care îşi organizează acţiunile teroriste sunt o trăsătură comună a majorităţii teroriştilor pentru că acestea contribuie în mare măsură la gradul lor de succes. Modelul acestora seamănă într-un fel cu mai cunoscutele şi mai des folositele Principii ale Războiului, care reglementează operaţiunile militare convenţionale.

a) Universalismul. De-a lungul istoriei, grupările teroriste şi-au dovedit dorinţa fierbinte de a-şi face publice metodele în formă tipărită, pentru a asigura conformitatea de gândire şi acţiune, şi acelaşi lucru se întâmplă astăzi. Se pot consulta scrieri şi texte datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, cel mai faimos fiind Catehismul Revoluţionar al teroristului rus Serghei Nechaev, în aceeaşi măsură o prezentare filosofică a naturii terorismului şi un îndrumar operaţional pentru punerea sa în practică[98]. Carlos Marighella, (1969) şi-a publicat Mini-manualul de Gherilă Urbană[99], prima lucrare despre terorismul urban, care a devenit textul de căpătâi pentru multe grupări teroriste din America Latină. Armata Republicană Irlandeză şi-a publicat faimoasa Carte Verde în anii 1970, pentru a-şi antrena luptătorii. Poliţia britanică a confiscat, în anul 2002, un manual de operaţiuni al al-Qaeda, într-un raid într-o casă conspirativă din Manchester, Anglia. Manualul poate fi considerat asemănător multor altora, oferind atât îndrumare politică şi spirituală, cât şi informaţii detaliate despre aspectele practice, de la strângerea de informaţii la proceduri operaţionale şi metode de rezistenţă în cazul capturării. Pe lângă publicarea unor texte despre propriile doctrine, organizaţiile teroriste îşi împărtăşesc adesea informaţiile, formând astfel un corpus mai general de cunoştinţe operaţionale. Întâlnirile periodice şi antrenamentele colective, în care se compară tacticile revoluţionare, au reprezentat o trăsătură importantă a terorismului încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În timpul şi după Războiul Rece, state susţinătoare ale terorismului, ca Libia, Siria şi Irak (în timpul regimului Saddam), au administrat tabere de antrenament şi continuă să o facă. Antrenamentele comune au atins un apogeu al frecvenţei şi al participării în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, cu o multitudine de tabere de antrenament teroriste operate de şi pentru palestinieni şi perfecţionate de al-Qaeda, toate devenind centre internaţionale de instruire a teroriştilor. În prezent, schimburile între grupări teroriste atât de deosebite cum sunt Armata Republicană Irlandeză şi FARC, din Columbia, indică un universalism tot mai mare al doctrinei operaţionale teroriste. Acesta poate fi observat în tiparele atentatelor şi ale operaţiunilor teroriste, ceea ce reflectă clar teoriile, standardele, antrenamentul şi experienţa pe care le au în comun organizaţiile teroriste, oricare le-ar fi situaţia sau cauza specifică.

b) Acţiunea-surpriză. Pentru a obţine un impact psihologic maxim al operaţiunilor, organizaţiile se bazează în primul rând pe surpriză. Atentatele trebuie să îi ia pe inamici pe nepregătite şi în acelaşi timp să asigure o relativă siguranţă – sau măcar aparenţa sa – pentru gruparea respectivă. Dacă principiul surprizei este de multă vreme un principiu recunoscut al operaţiunilor militare, pentru terorişti el reprezintă un imperativ absolut; succesul depinde de capacitatea de a lovi acolo unde inamicul se aşteaptă cel mai puţin, evitând descoperirea şi deconspirarea. Surpriza determină şi tactica ce va fi utilizată, armele care vor fi folosite şi, adesea, chiar alegerea ţintelor. Tot elementul surpriză îi obligă pe terorişti să fie permanent conştienţi şi să se adapteze la condiţiile în schimbare, mai ales la măsurile de contracarare luate de forţele de securitate. Unii analişti ar putea susţine că această afirmaţie contrazice reputaţia istorică a teroriştilor de slabi inovatori; însă experienţa de până acum îi contrazice. Dacă unele grupări teroriste par legate exclusiv de anumite tipuri de atentate sau arme, aceste preferinţe nu trebuie considerate indicii ale unei stagnări operaţionale.

c) Inovaţia. Teroriştii tind să abordeze inovaţia foarte pragmatic: dacă o anumită tactică, metodă sau armă funcţionează, nu au motive să o schimbe. Însă teroriştii nu se repetă decât atâta timp cât pot asigura elementul-surpriză şi, atunci când şocul nu mai poate fi asigurat, îşi adaptează rapid tactica. Însă o metodă nu poate produce surprize o perioadă nelimitată.

d) Circumspecţia nivelului de violenţă. Chiar şi în cazul unor atrocităţi ca atentatul de la World Trade Center, teroriştii au demonstrat – şi continuă să o facă – o anumită circumspecţie în privinţa nivelului de violenţă pe care îl provoacă. Elementul-surpriză pare a fi determinat, pe de o parte, de nevoia de a atrage atenţia generală şi de a provoca teamă în rândul grupului-ţintă, ceea ce presupune un nivel minim de pagube şi vărsare de sânge, necesar pentru a câştiga atenţia mass-media. Pe de altă parte, violenţa nu trebuie să rănească sensibilităţile culturale ale grupului care îi susţine, efect ce ar putea marginaliza cauza teroristă. Prin urmare, teroriştii trebuie să menţină un echilibru atent, unul definit de cauza pentru care luptă, de inamicii şi potenţialii lor susţinători, şi care este de regulă specific fiecărei grupări în parte. Surpriza poate fi un act complicat de echilibrare.

e) Poziţie de relativă slăbiciune. În plus, surpriza presupune ca teroriştii să evite detectarea. Securitatea este un imperativ; deconspirarea înseamnă eşec. Motivele sunt simple. În primul rând, teroriştii acţionează cel mai adesea dintr-o poziţie de relativă slăbiciune, fiind depăşiţi ca număr şi dotare de inamici. În al doilea rând, atentatele teroriste au loc de regulă în locaţii controlate de victimele vizate. Astfel, teroriştii trebuie să acţioneze din umbră, ei depinzând de capacitatea de a-şi menţine clandestinitatea până când hotărăsc să iasă violent la lumină şi de a dispărea în umbră imediat după ce au făcut-o. Una dintre caracteristicile notabile ale terorismului şi una din cele mai frustrante pentru forţele de combatere a terorismului este legată de măsurile drastice de securitate. Dintotdeauna grupările teroriste au fost mai degrabă mici, strâns unite şi impenetrabile la încercările de infiltrare; pedeapsa pentru trădare este de regulă rapidă şi mortală. Membrii grupărilor ştiu rareori mai mult decât strictul necesar pentru a-şi îndeplini sarcinile, iar, în cazul în care unul sau mai mulţi sunt capturaţi de forţele de securitate, ei nu pot dezvălui ceea ce nu ştiu. Unul din punctele slabe ale al-Qaeda, generat de operaţiunile sale uneori planificate la nivel central şi de acoperirea globală şi birocraţia asociată acesteia, a fost reprezentat de breşele de securitate create odată cu capturarea unor membri sau a unor materiale. Documentele şi fişierele de computer descoperite în Afganistan şi alte locaţii, precum şi interogarea unor suspecţi de terorism au condus la demascarea unor operaţiuni plănuite în Balcani, Singapore şi probabil în câteva alte locaţii, inclusiv Statele Unite.

f) Inaccesibilitate prin intimidare. Majoritatea grupărilor, mai ales la nivel local şi regional, rămân extrem de suspicioase şi circumspecte. Multe din ele îşi asigură inaccesibilitatea prin intimidare – atât a propriilor membri, cât şi a populaţiei locale care ar putea şti despre activităţile lor, adesea ucigând rapid trădătorii dovediţi sau suspectaţi. Antrenamentele teroriste pun accent pe securitate, atât deschis, prin instrucţie constantă, cât şi prin îndoctrinare psihologică deliberată, uneori până la limita spălării creierului, subliniind importanţa devotamentului şi a loialităţii faţă de ceilalţi membri ai grupării şi faţă de cauză; multe unităţi mici se antrenează luni în şir, izolate şi fără să ştie nimic despre alte echipe care se antrenează în apropiere, uneori la distanţă de doar câţiva kilometri. Această combinaţie de organizaţii închise, îndoctrinare psihologică dură şi ameninţarea represaliilor imediate împotriva celor care trădează cauza are ca rezultat un sistem de securitate care le permite teroriştilor să îşi plănuiască şi să îşi execute operaţiunile într-o clandestinitate aproape impenetrabilă.

g) Meticulozitatea informaţiilor. Pentru a realiza cu eficacitate un atentat în locul şi momentul ales de ei şi pentru a se asigura că acesta provoacă teamă şi nesiguranţă, teroriştii se bazează pe informaţii detaliate, culese şi analizate cu meticulozitate. Teroriştii alocă adesea resurse substanţiale şi timp îndelungat colectării de informaţii şi supravegherii potenţialelor ţinte. Antrenamentele pun accent atât pe colectarea deschisă de informaţii, cât şi pe cea sub acoperire. Teroriştii demonstrează de multe ori o stăpânire a artei de a culege informaţii egală cu cea a serviciilor secrete cele mai bune din lume. Sofisticarea multora dintre atentate şi eforturile depuse pentru a evita detectarea lor demonstrează cât de bine îşi cunosc teroriştii victimele vizate. Informaţiile pot fi culese în mod inofensiv prin intermediul comunităţilor de imigranţi, al surselor deschise sau al internetului, pentru a evita posibila arestare sau compromiterea operaţiunii. Celule speciale, fie detaşate special, fie, cel mai adesea, integrate în societăţile-ţintă cu mult timp înainte, culeg informaţii şi realizează supravegherea anterioară atentatelor. Prezenţa celulelor teroriste în întreaga Europă şi în SUA demonstrează eforturile uriaşe de strângere de informaţii depuse de al-Qaeda. Înainte de 11 septembrie, 2001, agenţii al-Qaeda au cules informaţii timp de multe luni, probabil câţiva ani, pentru a stabili cel mai bun mod de punere în aplicare a atentatelor. Chiar cei care au deturnat avioanele s-au infiltrat în SUA cu câteva luni înainte şi au testat securitatea aeroportului; dar pregătirile lor finale şi culegerea ultimelor informaţii au avut probabil rolul de a verifica şi confirma informaţiile deja culese de alţii, care poate nu au ştiut niciodată scopul exact al sarcinilor lor.

h) Identificarea vulnerabilităţilor inamicului. Scopul operaţiunilor teroriste de a culege informaţii este alegerea ţintelor şi a formelor de atac. Ca în orice proces de prelucrare de informaţii, trebuie identificate capacităţile şi punctele slabe ale inamicului, şi clarificate în detaliu cele mai bune metode de a le evita pe primele şi de a le exploata pe ultimele. Cu toate acestea, procesul de alegere a ţintelor, specific grupărilor teroriste, se deosebeşte fundamental de cel folosit de forţele militare, atât în concepţie, cât şi ca mod de desfăşurare. Alegerea ţintelor de către unităţile militare, mai ales dat fiind accentul pus în prezent pe loviturile aeriene şi armamentul de precizie, pleacă de la identificarea unei ţinte, de regulă predefinită şi prioritizată fie după gradul de ameninţare pentru forţele aliate, fie după valoarea pe care o are pentru inamic, şi apoi se aplică o gamă variată de mijloace sofisticate de culegere a informaţiilor pentru a se contura o imagine detaliată şi a se determina cele mai potrivite arme cu care să fie realizat atacul. Multe dintre informaţii sunt legate de alegerea armelor. Dacă ţinta este localizată într-o zonă populată sau sensibilă din punct de vedere politic, se poate acorda atenţie suplimentară minimizării pagubelor colaterale. Guvernat de nevoia de a lovi o anumită ţintă, procesul este flexibil doar în privinţa alegerii armelor, şi nu a ţintelor în sine. Teroriştii abordează procesul din direcţia opusă. În loc să aleagă o anumită ţintă şi apoi să determine cel mai bun mod de a o ataca, ciclul terorist porneşte de la câteva ţinte, toate oferind o valoare de şoc asemănătoare, chiar dacă foarte diferite ca natură, şi apoi caută să identifice vulnerabilităţile care pot fi exploatate. În esenţă, terorismul inversează procesul de alegere a ţintelor, folosind informaţiile pentru a selecta una sau mai multe ţinte preferate dintr-o listă mai lungă. Procesul poate dura luni sau chiar ani, necesitând răbdare şi o reţea sofisticată de informaţii. El începe cu simpla colectare de informaţii, uneori oferite de persoane ale căror legături cu terorismul pot să se limiteze la simpatia religioasă sau etnică, şi care nici măcar nu ştiu că strâng informaţii pentru o grupare teroristă. Sursele deschise, călătoriile sau întrebările inocente vor fi apoi completate cu un proces de colectare activă de informaţii, realizat de agenţi trimişi special cu acest scop (dacă nu trăiesc deja în societatea respectivă). Gruparea teroristă, având o descriere destul de detaliată a potenţialelor ţinte, încearcă să le găsească pe cele cu cea mai favorabilă combinaţie de vulnerabilitate la atacuri şi semnificaţie psihologică şi politică şi care, dacă ar fi atacate, ar implica cele mai puţine riscuri pentru terorişti. De regulă teroriştii se concentrează mai puţin pe semnificaţia fizică sau operaţională a ţintei; orice pagubă provocată capacităţilor militare strategice ale inamicului este un beneficiu în plus, care are de obicei o importanţă secundară. Astfel, procesul de atacare a ţintei este cel care determină alegerea ţintei, şi nu invers. Deşi procesul poate fi realizat diferit de grupări diverse şi, mai ales în cazul grupărilor teroriste mai mici, poate implica aceleaşi persoane. Conceptual abordarea rămâne în mare aceeaşi: concentrarea progresivă spre identificarea ţintei celei mai vulnerabile şi mai spectaculoase din punct de vedere psihologic.

i) Securitatea organizaţiei teroriste. Grupările/organizaţiile teroriste sunt organizate într-o manieră care să asigure securitatea acesteia (vezi Structura organizaţiei teroriste). Grupările teroriste îşi maltratează propriii oameni, ca formă de pedeapsă pentru încălcarea regulilor de securitate, pentru dezertare sau trădare.

8.1 Organizarea acţiunii teroriste

a) Planificarea/alegerea ţintei. Principiile operaţiunilor teroriste se traduc într-un proces relativ direct şi identificabil de planificare tactică şi executare a atentatelor. El începe cu o determinare generală a tipului de ţintă care să fie atacată. Lista poate fi lungă, deşi este posibil ca ea să includă doar una sau câteva ţinte şi mai multe opţiuni de atac pentru fiecare. Cel mai important, acest proces pune în mişcare o serie de acţiuni independente, deşi corelate, de la antrenament la achiziţionarea de armament.

b) Culegerea informaţiilor. Cea mai importantă este culegerea şi procesarea informaţiilor, căutarea acelor ţinte care combină importanţa simbolică, vulnerabilitatea şi riscul minim de eşec sau deconspirare. Mare parte din informaţiile oferite de deţinuţii al-Qaeda şi folosite de SUA pentru a determina nivelurile de ameninţare şi a anticipa potenţiale atentate reflectă probabil această etapă a procesului. Asemănător, aşa-numitele „celule în aşteptare” din Statele Unite şi Europa par a fi însărcinate cu colectarea de informaţii iniţiale şi sprijin, şi nu cu operaţiuni active.

c) Echipa de acţiune. Odată ce au fost adunate suficiente informaţii pentru a determina ţintele şi a dezvolta un plan operaţional, următoarea etapă presupune deplasarea echipei sau a celulei care urmează să realizeze atentatul. Această celulă finalizează planurile, desfăşoară recunoaşterea în detaliu a ţintei şi, posibil, face repetiţii sau antrenamente suplimentare. Casele conspirative, documentele necesare, fondurile şi logistica vor fi fost deja rezolvate, asigurate de alte celule, care poate nu ştiu la ce contribuie eforturile lor.

d) Executarea atentatului. Odată pregătirile terminate, are loc atentatul. Acest ciclu, ce începe cu alegerea ţintelor, continuă cu strângerea de informaţii, pregătirea, deplasarea echipei de atac, pregătirile finale, ultimele informaţii şi se încheie cu executarea atacului, caracterizează majoritatea operaţiunilor teroriste, indiferent dacă fiecare etapă este realizată de o singură celulă mică, aşa cum se întâmpla cu gruparea Baader-Meinhoff în Germania în anii 1970 sau de o organizaţie complexă cu numeroase celule funcţionale, aşa cum este cazul al-Qaeda. Procesul poate dura câteva luni sau câţiva ani, sau poate fi redus la câteva zile, prin comprimarea sau suprapunerea etapelor. Imaginea populară a atentatorilor palestinieni sinucigaşi, văzuți ca nişte indivizi fanatici, care se aruncă dintr-un impuls de moment asupra unui autobuz sau a unei cafenele, este departe de adevăr. Astfel de operaţiuni sunt atent planificate de grupări palestiniene radicale, informaţiile despre ţinte sunt procesate meticulos, iar atentatorii, de regulă tineri, intră în acest ciclu către final și, după o pregătire minimală (în esenţă, cum se detonează bomba şi cum să rămână ascunşi până la momentul atacului propriu-zis), sunt trimişi sau poate chiar duşi la locul respectiv. Însă şocul şi surpriza nu trebuie să ne distragă atenţia de la pregătirea atentă care a precedat atentatul, nici de la reţeaua complexă care l-a făcut posibil.

Teroriştii au la dispoziţie o diversitate de opţiuni tactice: pot arunca în aer clădiri, deturna avioane, comite asasinate etc. Operaţiunile teroriste sunt realizate într-o manieră spectaculoasă, în valuri coordonate sau sincronizate de acţiuni simultane. Prin comparaţie, grupările care acţionau în trecut nu erau atât de distrugătoare ca acelea din zilele noastre. Noile metode, de exemplu atentatul asupra Turnurilor Gemene şi asupra Pentagonului la 11 septembrie 2001, au adăugat o nouă dimensiune tehnicii dezvoltate de terorişti cu privire la numărul de victime omeneşti. Adevăratul potenţial al grupărilor teroriste în privinţa folosirii armelor de distrugere în masă (WMD) implică posibilităţi şi consecinţe oribile.[100] Un nou tip de tehno-terorişti, care îşi folosesc abilităţile tehnice, începe de asemenea să îşi facă simţită prezenţa. Într-o epocă a informaţiei şi a tehnologiei, potenţiala ameninţare a acestui nou tip de terorism este uriaşă. Terorismul de acest tip este numit „noul terorism”.[101] O clasificare mai modernă a tacticilor şi a ameninţării teroriste poate fi făcută prin simpla distincţie între terorismul tradiţional şi noul terorism.

1 Tactici şi ameninţări teroriste

8.2.1 Terorismul tradiţional

a) Atacuri armate şi asasinate. Între atacurile armate se numără raidurile şi ambuscadele. Asasinatele constau în uciderea unei victime alese cu grijă, de obicei printr-un atentat cu bombă sau cu arme mici. Asasinatul din mersul maşinii reprezintă o tehnică des folosită de grupările teroriste nesofisticate sau cu o organizare mai slabă. De-a lungul istoriei, teroriştii au asasinat anumiţi indivizi pentru a obţine un efect psihologic. Asasinatul a fost prima tactică folosită de teroriştii islamici care acţionau în Orientul Mijlociu în secolul al X-lea (vezi capitolul II). Diplomaţii şi politicienii au fost dintotdeauna ţintele preferate de asasini, urmaţi de personalul militar şi de poliţie. Teroriştii moderni însă asasinează şi lideri culturali şi oameni de afaceri, înalţi oficiali guvernamentali şi ofiţeri.

b) Incendieri şi atacuri cu bombe incendiare. Incendierea este o altă tactică preferată de anumite grupări teroriste. În ultimii 20 de ani, aproape 14 % din totalul incidentelor teroriste au constat în incendieri, iar în majoritatea cazurilor s-a folosit un dispozitiv incendiar pentru a aprinde focul.[102] Ku Klux Klan şi alte grupări rasiste au folosit incendierea ca parte a campaniilor lor subversive.[103] Alte grupări din întreaga lume şi-au dovedit de nenumărate ori eficienţa în fabricarea şi folosirea cocktailurilor Molotov. Dispozitivele incendiare sunt ieftine şi uşor de ascuns. Incendierea şi atacurile cu bombe incendiare sunt uşor de realizat de grupări teroriste care pot fi mai slab organizate, echipate şi antrenate decât organizaţiile teroriste principale. Un act de incendiere sau un atac cu bombă incendiară asupra unei unităţi de utilitate publică, a unui hotel, a unei clădiri guvernamentale sau a unui centru industrial sugerează imaginea unui guvern incapabil să menţină ordinea.

c) Atentate cu bombă. Bombele sunt principalele instrumente ale teroriştilor. Peste jumătate din incidentele teroriste folosesc dispozitive explozive şi, ca şi alte tactici teroriste, bombele sunt folosite pentru a ucide tot mai multe persoane nevinovate. Majoritatea teroriştilor din zilele noastre au depăşit stadiul dispozitivelor explozive improvizate. Ei folosesc explozibili din construcţii, care pot fi uşor furaţi de pe şantierele din întreaga lume, sau folosesc explozibili militari care pot fi cumpăraţi de pe piaţa internaţională sau furaţi din baze militare[104]. Ascensiunea terorismului sponsorizat de stat a condus la dezvoltarea de bombe teroriste mai sofisticate. Maşina-capcană aruncată în aer în complexul militar american din Beirut pe 23 octombrie 1983 este un prim exemplu al acestei tehnologii.

d) Atacuri armate. Au devenit în ultimii câţiva ani tot mai letale. Teroriştii Sikh din India au oprit de multe ori autobuze pline cu oameni şi i-au secerat cu mitralierele pe toţi hinduşii din ele. Între victime erau femei, copii şi bătrâni hinduşi, care au fost ucişi fără discernământ de atacatori. Aceeaşi tactică a fost folosită de grupările Tamil din Sri Lanka.[105] În Peru, Calea Luminoasă (Sendero Luminoso) a făcut astfel mai mult de 10.000 de victime.

e) Luările de ostatici. Luarea de ostatici este o artă rafinată de teroriştii internaţionali care acţionează astăzi în lume. Ei au învăţat să creeze evenimente spectaculoase, care să capteze fără greş atenţia mass-media. Analizând tacticile folosite în aceste evenimente, observăm apariţia câtorva tendinţe neliniştitoare. Majoritatea situaţiilor cu ostatici din zilele noastre au loc într-un mediu mobil. Nu mai vedem ambasade ocupate, ca în anii 1970.[106] În loc de asta, observăm că situaţiile cu ostatici şi deturnările au fost combinate într-o tactică unitară.

f) Răpirea. Reprezintă o tactică destul de costisitoare pentru o grupare teroristă, cu excepţia cazului în care aceasta acţionează într-un mediu ca acelea din Beirut şi Irak, după începerea războiului, în 2003. Pentru a păzi victima şi a asigura zona în care aceasta este ţinută, este nevoie de un număr de persoane mai mare decât cel cuprins într-o celulă tactică. Şi există întotdeauna riscul ca locaţia să fie identificată de autorităţi.

g) Sabotajul. Este o tactică teroristă eficientă împotriva statelor industrializate. Utilităţile publice sunt printre ţintele cele mai frecvent alese, deoarece sunt extrem de vulnerabile şi aproape imposibil de apărat. Mai important este faptul că, atunci când sunt lovite cum trebuie, sunt afectaţi foarte mulţi oameni.

h) Ameninţarea. Poate fi o modalitate eficientă, atunci când este folosită de o grupare teroristă cunoscută sau de un stat sponsor. Dacă s-ar primi un telefon în Ulster, din partea vreunui membru al Armatei Republicane Irlandeze, care ar anunţa că într-o fabrică a fost pusă o bombă, fabrica respectivă ar fi cel mai probabil evacuată. Activitatea ar fi întreruptă, chiar dacă nu s-ar găsi vreo bombă.

i) Terorismul urban. În Alger, teroriştii urbani algerieni (Frontul Eliberării Naţionale-FLN) din anii 1950 au provocat deliberat răzbunarea armatei franceze, ale cărei reacţii brutale (deşi foarte eficiente, cel puţin din punct de vedere militar) i-au determinat pe algerienii indiferenţi să se alăture cauzei teroriştilor şi au provocat o criză politică internă în Franţa.

j) Deturnări de mijloace de transport. Deturnarea este preluarea controlului, prin forţă, asupra unui vehicul terestru sau aerian şi a pasagerilor şi/sau a încărcăturii sale. Deturnarea unui avion creează o situaţie de luare de ostatici într-o locaţie mobilă. Ea pune la dispoziţia teroriştilor ostatici din mai multe ţări şi atrage imediat atenţia mass-media. Un alt avantaj este mobilitatea, teroriştii putând duce avionul într-o ţară care le sprijină cauza, furnizându-le în acelaşi timp un scut uman care face dificil un răspuns armat.

Alte tipuri de incidente teroriste. Pe lângă actele de violenţă prezentate mai sus, există numeroase alte tipuri de violenţă care pot fi folosite în cadrul operaţiunilor teroriste. Acestea pot recurge la jafuri sau şantaj atunci când au nevoie să îşi finanţeze operaţiunile şi nu beneficiază de sponsorizarea unor state susţinătoare.

2 Noul terorism

De la sfârşitul Războiului Rece, şi mai ales după atentatele cu bombă de la New York şi Oklahoma City şi atentatele Aum Shinrikyo din Japonia (acesta din urmă cu implicaţii WMD deosebite), s-a înregistrat o schimbare dramatică în percepţia ameninţării noului terorism.[107] Deşi nu este încă o tactică obişnuită pentru cele mai multe grupări teroriste, ameninţarea potenţială poate deveni oricând realitate, aşa cum a demonstrat atentatul cu gaz din metroul din Tokyo. O categorie importantă a noului terorism este terorismul chimic, biologic, radiologic şi nuclear (CBRN). În această formă, terorismul poate atinge un nivel fără precedent al distrugerilor provocate.[108]

a) Terorism chimic. Teroriştii pot folosi agenţi chimici pentru a provoca un număr masiv de victime. Deşi aspectele tehnice implicate în anumite procese chimice ar putea fi foarte complexe, intensitatea scopului le face posibile. Folosirea gazului Sarin de către Aum Shinrikyo din Japonia demonstrează capabilitatea noilor terorişti.[109]

b) Terorism biologic. Teroriştii pot folosi agenţi biologici pentru a provoca victime în masă. Ca şi în cazul agenţilor chimici, abilităţile tehnice necesare pentru a dezvolta agenţii biologici nu sunt uşor de dobândit, însă pot fi dobândite.[110] Există cel puţin patru căi de achiziţie pe care le pot folosi teroriştii pentru a obţine capacităţi de război biologic. Acestea sunt:

• Cumpărarea unui agent biologic din una din cele 1.500 de bănci de microorganisme din lume.

• Furtul dintr-un laborator de cercetare, spital sau laborator de analize, unde astfel de agenţi sunt cultivaţi în scopul diagnosticării.

• Izolarea şi cultura agentului biologic dorit din surse naturale.

• Obţinerea de agenţi biologici de la un „stat paria”, un cercetător guvernamental nemulţumit sau un stat sponsor.

c) Terorism radiologic. Este foarte posibil ca teroriştii să împrăştie materiale radiologice în încercarea de a contamina o populaţie-ţintă sau o anumită zonă geografică.[111] Materialele ar putea fi împrăştiate cu ajutorul unor dispozitive de dispersie radiologică (DDR) ca „bombele murdare” etc. Există mai multe posibile surse de materiale ce pot fi folosite pentru a construi un dispozitiv terorist radiologic, între care deşeurile nucleare depozitate la centralele nucleare sau izotopii medicali radiologici care pot fi găsiţi în numeroase spitale şi laboratoare de cercetare.

d) Terorism nuclear. O adevărată ameninţare de distrugere în masă vine din direcţia terorismului nuclear. Tehnologia nucleară şi cunoştinţele pentru a o folosi nu sunt greu de procurat, se pot culege toate informaţiile necesare din literatura disponibilă pe piaţă.[112] Teroriştii pot racola uşor câţiva oameni de ştiinţă nemulţumiţi, care să facă treaba în locul lor. În perioada de după Războiul Rece, numeroşi astfel de oameni de ştiinţă au putut fi angajaţi în diverse scopuri. Teroriştii ar putea chiar fura un mic dispozitiv nuclear sau ar putea cumpăra unul de pe piaţa neagră. În orice caz, este foarte posibil ca o grupare teroristă să obţină un dispozitiv nuclear şi să îl folosească în scop terorist, cu rezultate catastrofale.

e) Terorism agricol. Transformarea agenţilor patogeni în arme care să distrugă animalele şi recoltele este cu mult mai uşoară decât crearea de muniţii menite să ucidă sute de persoane. Sabotarea materialelor agricole organice poate fi chiar uşoară. Toate principalele plante cultivate în scop alimentar au mai multe varietăţi, fiecare adaptată anumitor condiţii de climă şi sol şi cu grade diferite de vulnerabilitate la anumite boli.[113] La rândul lor, agenţii patogeni ai plantelor au diferite tulpini, cu grade diferite de transmisibilitate la anumite tipuri de plante. Teroriştii se pot folosi de aceste proprietăţi pentru a izola şi răspândi tulpini ale unor boli care să provoace cele mai mari pagube în rezervele agricole ale unui stat.

f) Eco-terorismul. Asemănătoare terorismului agricol este ameninţarea la adresa mediului şi a sistemului ecologic. Eco-teroriştii pot foarte uşor deteriora ecosistemul unei ţări, provocând morţi imediate şi pagube cu consecinţe majore.[114] De asemenea, aceste acte teroriste vor avea consecinţe devastatoare şi în afara zonei vizate de terorişti.

g) Cyber-terorismul. Cea mai recentă ameninţare din categoria noului terorism este reprezentată de cyber-terorişti.[115] Cyber-terorismul creşte ca importanţă, întrucât în lumea modernă ne bazăm tot mai mult pe reţelele informatice. Cyber-terorismul permite teroriştilor să îşi desfăşoare operaţiunile aproape fără a se expune vreunui risc. De asemenea, el oferă teroriştilor ocazia de a distruge sau a întrerupe funcţionarea reţelelor IT şi a computerelor. Rezultatul poate fi o întrerupere a unor activităţi guvernamentale sau economice cheie. Acest tip de terorism nu este la fel de vizibil ca alte tipuri de atacuri teroriste, dar impactul său este la fel de distructiv. Lumea actuală este foarte dependentă de computer. De fapt, folosirea tehnologiei informatice este generalizată în viaţa noastră de zi cu zi. Sistemul financiar modern, industria şi apărarea nu pot funcţiona fără computer. Hackeri pricepuţi pot accesa şi controla aceste sisteme; am văzut deja efectele acţiunilor unor hackeri izolaţi care intră în sistem. Un atac sincronizat, coordonat de terorişti, poate conduce la o cyber-isterie cu consecinţe devastatoare sau la cyber-paralizie, cu efecte la fel de nedorite.[116]

ETIOLOGIA CONFLICTELOR VIOLENTE

9.1 Cauzele profunde ale terorismului internaţional

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de două evenimente care au influenţat natura conflictului până în zilele noastre. Efectele celor două războaie mondiale au aprins pasiunile şi speranţele naţionaliştilor din întreaga lume şi au redus considerabil legitimitatea ordinii internaţionale şi a autorităţilor vremii.

Naţionalismul s-a intensificat în întreaga lume la începutul secolului al XX-lea şi a devenit o forţă deosebit de puternică în rândul popoarelor vasale diverselor imperii coloniale. Deşi nemulţumirile şi rezistenţa erau frecvente în numeroase colonii, uneori ducând chiar la confruntări deschise, identităţile naţionaliste au devenit un punct central al acestor acţiuni. Treptat, pe măsură ce naţiunile au devenit tot mai legate de conceptele de rasă şi etnicitate, evenimentele politice internaţionale au început să sprijine aceste concepte. Membrii grupurilor etnice ale căror state fuseseră înghiţite de altele sau încetaseră să mai existe ca state naţionale distincte au văzut o ocazie de a-şi îndeplini ambiţiile naţionaliste. Unele din aceste grupuri au ales terorismul ca metodă de luptă şi de a-şi face situaţia cunoscută puterilor mondiale a căror simpatie sperau să o câştige. În Europa atât irlandezii, cât şi macedonenii (1908-1913) au desfăşurat campanii teroriste ca parte a luptei lor pentru independenţă, dar au fost nevoiţi să organizeze mişcări sângeroase pentru a-şi urmări cauza. Irlandezii au reuşit parţial, macedonenii au eşuat.

Practicile de „război total” ale tuturor participanţilor la cel de-al Doilea Război Mondial au oferit şi mai multă justificare argumentului că „toată lumea o face”, în ceea ce priveşte folosirea terorii şi încălcarea legilor războiului. Desensibilizarea faţă de violenţă a oamenilor şi a comunităţilor, începută în Primul Război Mondial, s-a accelerat în cel de-al doilea. Intensitatea conflictului între două ideologii diametral opuse a condus la excese din partea tuturor participanţilor. Noile arme şi strategii care au ţintit populaţia civilă a inamicului pentru a le distruge capacitatea economică de conflict au expus practic fiecare civil la pericolele la care sunt expuşi combatanţii. Sprijinul acordat de marile puteri organizaţiilor de rezistenţă şi partizanilor care foloseau tactici teroriste a fost considerat o confirmare a legitimităţii acestora. Civilii au devenit ţinte legitime, în ciuda tuturor legilor care interzic acest lucru.

Lumea bipolară a Războiului Rece a schimbat percepţia asupra conflictelor în întreaga lume. Confruntări relativ minore au căpătat importanţă ca arene de luptă în care superputerile puteau să concureze fără să rişte escaladarea într-un război nuclear propriu-zis. Războiul dintre Est şi Vest a avut loc la periferii şi a fost limitat ca dimensiuni pentru a împiedica escaladarea conflictului între cele două blocuri. În perioada imediat de după război, terorismul a fost mai mult o alegere tactică pentru liderii revoluţiilor şi ai insurgenţelor naţionaliste. Peste tot în lume au avut loc campanii reuşite vizând câştigarea independenţei de regimurile coloniale şi în multe din ele terorismul a fost folosit ca tactică de sprijin. Atunci când a fost folosit terorismul, aceasta s-a întâmplat în cadrul unor mişcări mai largi şi în coordonare cu acţiuni politice, sociale şi militare. Chiar şi atunci când terorismul a ajuns să domine celelalte aspecte ale luptei naţionaliste (de exemplu campania palestiniană împotrivă Israelului), el era (şi este) combinat cu alte activităţi.

Întreaga perioadă a Războiului Rece, Uniunea Sovietică a furnizat asistenţă directă şi indirectă mişcărilor revoluţionare din întreaga lume. Numeroase mişcări anti-coloniale au găsit atractiv extremismul revoluţionar al comunismului. Liderii acestor „războaie de eliberare naţională” au înţeles avantajul armamentului şi al trainingului gratuit. Au înţeles de asemenea că asistenţa şi patronajul Blocului Estic însemnau o legitimitate internaţională sporită. Multe din aceste organizaţii şi indivizi au utilizat terorismul în sprijinul obiectivelor lor politice şi militare. Politica Uniunii Sovietice de a sprijini luptele revoluţionare din întreaga lume şi de a exporta revoluţia în ţările non-comuniste a creat extremişti dispuşi să utilizeze violenţa şi teroarea ca mijloc de a-şi realiza ambiţiile.

Epoca terorismului modern a început în 1968, când Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) a deturnat un avion El Al pe ruta Tel Aviv-Roma. Deşi mai fuseseră organizate deturnări de avioane şi înainte, a fost prima dată când naţionalitatea avionului (israelian) şi valoarea sa simbolică au reprezentat un scop operaţional în sine. O altă noutate a fost folosirea deliberată a pasagerilor ca ostatici pentru revendicările făcute publice faţă de guvernul israelian. Combinaţia acestor evenimente unice, la care se adaugă dimensiunea internaţională a operaţiunii, au atras atenţia mass-media în proporţie covârşitoare. Fondatorul PFLP, dr. George Habash, observa că gradul de acoperire media a fost incomparabil mai mare decât cel al luptelor cu soldaţii israelieni din teatrele de război anterioare. „Cel puţin acum lumea vorbeşte despre noi.”

Un alt aspect al acestei internaţionalizări este colaborarea dintre organizaţii extremiste în realizarea de operaţiuni teroriste. Antrenamentele comune ale grupărilor palestiniene cu radicali europeni au început încă din 1970, iar operaţiunile comune ale PFLP şi ale Armatei Roşii Japoneze (JRA) au început în 1974. De atunci, cooperarea internaţională teroristă, prin antrenamente, operaţiuni şi activităţi de susţinere, a continuat să crească şi continuă în prezent. Motivele variază, de la cele ideologice, ca în cazul alianţei din anii 1980 dintre grupările vest-europene de orientare marxistă, până la cele financiare, ca atunci când IRA şi-a trimis experţi în fabricarea bombelor în Columbia.

În anii 1990, terorismul nu era absent nici din discursul politic, nici din cercetarea ştiinţifică, dar de regulă era văzut ca element al părţii întunecate, negative a globalizării. Caracterul neaşteptat şi total al atentatelor din 11 septembrie 2001a surprins pe toată lumea, oficialităţi şi cercetători,transformând terorismul internaţional într-una din cele mai presante probleme globale contemporane. Acestuia i-au succedat o serie de atacuri coordonate împotriva SUA, în care terorişti islamici au deturnat avioane civile şi le-au folosit pentru a ataca turnurile World Trade Center din New York City şi clădirea Pentagonului din Washington, DC. Alte atentate teroriste majore au avut loc în New Delhi (atacul asupra Parlamentului indian); atacul cu maşină-capcană din Bali; atentatele din metroul londonez; atentatele cu bombă din gara Madrid şi cel mai recent atentat din Mumbai (hoteluri, staţii de tren şi un centru de ajutor evreiesc). Centrul operaţional şi strategic al terorismului islamic este, în prezent, localizat în Pakistan şi Afganistan.

Previzibil, cea mai mare atenţie a fost acordată combaterii acestei ameninţări. Destul de ciudat însă, cauzele profunde au rămas în mare parte neanalizate. Ceea ce lipseşte din majoritatea dezbaterilor este faptul că un atentat terorist are loc într-un anumit context politic şi în spatele fiecărui act de terorism se află un anumit antecedent politic. Dacă în ceea ce priveşte combaterea şi împiedicarea actelor teroriste imediate şi reducerea capacităţii financiare şi materiale ale mişcărilor teroriste acţiunea şi cooperarea internaţională juridică, de poliţie şi de informaţii sunt cruciale, în ce priveşte înţelegerea eficientă a terorismului internaţional acestea sunt în mare măsură insuficiente atâta timp cât cauzele de bază ale terorismului nu sunt înlăturate. Răspunsurile politice sunt date, în acest caz, într-un vacuum de prezumţii neverificate. De aceea, nimeni nu poate spune dacă politicile actuale privind combaterea terorismului internaţional sunt adecvate sau suficiente.

Paradigme alternative privind cauzele profunde ale terorismului internaţional:

1. Lupta în numele religiei. O caracteristică a terorismului internaţional contemporan este referinţa la religie, în special la islam. Islamul este perceput de unii teoreticieni şi militanţi drept adevăratul motor, un factor de putere personală, un act de mântuire pentru teroriştii înşişi sau o bază pentru un model de societate percepută drept ireconciliabilă cu modelul occidental, secular de societate. Islamul politic, confruntat cu eşecul naţionalismului arab, pare acum multor cetăţeni ai lumii arabe singurul model alternativ pe care îl mai au la dispoziţie pentru organizarea vieţii sociale şi politice. Al-Qaeda şi grupările asemănătoare sunt astfel considerate avangarda unei lupte „cosmice” între viziuni asupra lumii care se exclud reciproc.

2. Lupta cu modernitatea. O mare parte a lumii, cu o populaţie considerabilă, din Africa de Nord până în Asia de Sud-Est, trecând prin Orientul Mijlociu, se confruntă cu o criză enormă ca rezultat al unui blocaj pe care societăţile lor par incapabile să îl depăşească de câteva decenii încoace: şomaj în creştere, emigrarea tinerilor educaţi, regimuri autoritariste care împiedică exprimarea opoziţiei politice, corupţie, explozie demografică.

Islamul politic oferă perspectiva depăşirii unui impas ce pare a ucide orice viitor. Deşi al-Qaeda flutură retorica unei lupte universale, cauzele profunde ale radicalizării multor mişcări islamiste sunt în realitate o serie de nemulţumiri concrete, pe care nicio altă forţă politică nu pare capabilă să le reprezinte, nici regimurile la putere, nici opoziţia moderată care luptă pentru adaptarea societăţii la modernitate în interiorul sistemului juridic şi politic existent. Furia lor se îndreaptă în principal spre guvernele pe care ei le percep ca brutale, lacome, abuzive, corupte şi represive. Terorismul contemporan poate fi înţeles ca un „război civil” între extremişti şi moderaţi în lumea musulmană. Procesul modernităţii a fost asociat în mintea multor oameni cu progresul, dar şi cu importul a ceea ce ei descriu drept „decadenţă occidentală”.

3. Contestarea ordinii internaţionale. Terorismul internaţional contemporan are caracteristici diferite faţă de valurile anterioare de terorism internaţional (metode, ţinte şi autori), dar esenţa nu este nouă: ca şi terorismul anarhist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi terorismul de la începutul anilor 1930, terorismul internaţional al zilelor noastre este expresia violentă a contestării ordinii mondiale existente, în care de fiecare dată prea multe dimensiuni par a fi evoluat prea rapid şi grupuri prea mari de oameni se simt împinşi deoparte. Acestei ordini mondiale îi lipseşte obiectivul pozitiv necesar pentru a fi acceptată ca legitimă de majoritatea populaţiei lumii. Această situaţie favorizează dezvoltarea grupărilor teroriste care încearcă să dobândească o aură de legitimitate, chiar dacă reprezintă doar o mică minoritate. Terorismul internaţional se dezvoltă în anumite părţi ale lumii, şi nu în altele, în oricare din cele trei valuri succesive de terorism internaţional din ultimul secol. Terorismul actual este doar o respingere a dimensiunii socio-economice şi politice a ordinii mondiale dominante în prezent când globalizarea culturii occidentale a exercitat şi ea o influenţă asupra resentimentelor.

9.2. Natura conflictului

Conflictul este o stare socială care ia naştere atunci când doi sau mai mulţi actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile unul cu altul. În relaţiile internaţionale, comportamentul conflictual poate fi considerat război atât sub aspectul ameninţării reprezentate de rezultat, cât şi al stării de fapt. Cercetarea universitară a conflictului în cadrul relaţiilor internaţionale porneşte de la premisa că orice conflict este un proces sistemic comun tuturor sistemelor de comportament. De aceea se pot împrumuta opinii, idei şi metode de cercetare din alte discipline pentru a le aplica la acest domeniu de studiu. Rezolvarea conflictului presupune o analiză a cauzelor şi a soluţiilor privind situaţiile conflictuale. Prin urmare, vom încerca să identificăm tipul de conflict pe care îl avem de soluţionat:

1. Conflictul ca declanşator, respectiv acte de violenţă iniţiale şi/sau succesive care par a necesita un răspuns din partea grupului, a organizaţiei sau a statului-ţintă. Atunci când e „mitologizată” ca parte a istoriei, tradiţiei şi identităţii actorului-ţintă şi transmisă de la persoană la persoană, de la generaţie la generaţie, această „traumă asumată” [117] poate genera şi contribui la susţinerea conflictului ca proces. Aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, cauzelor şi condiţiilor profunde care declanşează conflictul nu li se acordă prea multă atenţie în prezent. Probabil că, în timp, în sisteme conflictuale complexe conflictul ca declanşator s-ar putea să fie copleşit şi depăşit în importanţă de conflictul ca proces, astfel încât conflictul se auto-stimulează şi auto-perpetuează[118]. Cu alte cuvinte, dincolo de un anumit prag critic, un conflict dinamic poate începe să se auto-perpetueze astfel încât conflictul este cel mai concret aspect asupra căruia cei care intervin se simt obligaţi să se concentreze. De aceea, răspunsul iniţial la un schimb de focuri nu este încercarea de a-l înţelege, ci de a-l opri. Problema este însă că, după ce s-a tras primul foc, „materialele combustibile” iniţiale pot rămâne prezente, ceea ce înseamnă că, în anumite condiţii, pot să explodeze.

2. Conflictul ca proces – războaie, curse ale înarmărilor, negocieri directe/intermediate caracterizate printr-un schimb acţiune/reacţiune în timp.

3. Conflictul ca simptom – presupune acte separate de violenţă în cadrul unui conflict ca proces existent; în general, orice indicator observabil al proceselor conflictuale mai profunde. Comunitatea internaţională pare să acorde atenţie în primul rând simptomelor. Aici găsim mass-media („factorul CNN”), precum şi industria cinematografică, literatura academică (lucrări despre terorism) şi lucrări de popularizare (de exemplu romane de spionaj). Factorii decizionali din politică răspund la simptome sau la procesele care le dau naştere exclusiv sau în principal prin realpolitik – intervenţii militare pentru prevenirea, combaterea sau oprirea lor – de exemplu atentatele din 11 septembrie 2001 de la WTC au fost un semnal de alarmă puternic care a revoluţionat abordarea privind strategia de securitate a SUA.

În această lucrare suntem interesaţi de înţelegerea conflictului în care terorismul a devenit simptom. Terorismul este, în general, alegerea unei minorităţi, adesea a unor actori non-statali (de exemplu grupuri rasiale, etnice, religioase, naţionale, de clasă) care nu au resursele de care dispun majorităţile sau care, prin identificare etnică, politică, religioasă sau de altă natură, îşi asumă rolul de purtător de cuvânt pentru aceste grupuri. În orice caz, se comit de obicei acte „revoltătoare” pentru ca vocea minorităţilor să se facă auzită, fapt de regulă garantat şi amplificat de publicitatea în mass-media („efectul CNN”).

În atentatele din 11 septembrie 2001, majoritatea („ţinta”) sunt SUA sau „civilizaţia occidentală” cu SUA drept reprezentant principal, aşa cum este ea definită de unii musulmani (de exemplu Osama Ben Laden, al-Qaeda) care au ales să reprezinte interesele altor musulmani (de exemplu bosniaci, ceceni, albanezi kosovari, palestinieni, saudiţi, irakieni) ale căror identităţi culturale (religie, tradiţie) şi teritorii sunt percepute ca fiind sub asediul Occidentului. Pentru Osama Ben Laden, căruia i se atribuie susţinerea acestor atentate, problemele sunt, între altele, prezenţa militarilor americani după Războiul din Golf în patria sa, Arabia Saudită, unde se află două dintre locurile sfinte ale Islamului (Mecca, unde s-a născut Profetul, şi Medina, unde acesta a înfiinţat primul stat islamic), răspunsul unilateral al SUA la conflictul israeliano-palestinian, şi faptul că Occidentul a permis sârbilor să ucidă bosniaci (musulmani din Bosnia) timp de trei ani, înainte să intervină pentru a opri masacrul. În ceea ce priveşte această ultimă problemă, Occidentul nu doar că nu a împiedicat ridicarea embargoului ONU privind achiziţia de arme de către bosniaci „pentru ca cel puţin... să se poată apăra ei înşişi, dacă nicio forţă militară internaţională nu le-a venit în ajutor”[119], ci chiar a acceptat ca sârbii din Bosnia să respingă oferta făcută de Organizaţia Conferinţei Islamice (OIC) „de a trimite peste 17.000 de militari [sub steag ONU] care să contribuie la apărarea zonelor de securitate pentru civilii din Bosnia”[120] (IHT, 1993), exact în perioada în care ONU nu reuşea să recruteze personal pentru trupele de menţinere a păcii în nou-createle „zone sigure”[121], inclusiv Srebrenica.

Dat fiind că „sârbii au vorbit frecvent despre ameninţarea unui stat fundamentalist islamic în Bosnia ca justificare a războiului lor [şi într-adevăr] liderul bosniac Alija Izetbegovic este musulman”,[122] pare clar că, aşa cum explica fostul oficial CIA:

„... numeroşi politicieni din Europa şi Statele Unite [se pare că au acceptat argumentul sârbilor deoarece] îşi aveau propriile îndoieli privind oportunitatea creării unui stat bosniac musulman în Balcani, exact pentru că un astfel de stat putea fi considerat un cap de pod pentru puterea musulmană în Europa sau, aşa cum susţineau unii, o posibilă bază din care Islamul radical să joace un rol destabilizator în Europa. Raţionamentul a fost ”.[123]

În aceste condiţii, este uşor să ni-l imaginăm pe Ben Laden concluzionând că în Balcani are lor o „ciocnire a culturilor” în sensul dat de Huntington, care avea să se sfârşească doar cu genocidul comis de forţele sârbe în „zona de securitate” ONU de la Srebrenica, în iulie 1995, când au fost masacraţi 8.000-10.000 de bărbaţi musulmani. De asemenea, nu este greu să ne imaginăm cum o astfel de percepţie a musulmanilor radicalizaţi s-a bazat pe străvechiul „conflict cultural” dintre Occident şi Islam datând de acum o mie de ani, de pe vremea Cruciadelor, şi continuând până la momentul în care sârbii de la Krajina au apărat cultura occidentală/creştină împotriva Imperiului Otoman. Şi, cel puţin până la momentul Srebrenica, se poate spune că Occidentul i-a răsplătit pe sârbi pentru loialitate asigurându-se că perspectiva sârbă asupra conflictului din fosta Iugoslavie este cea „corectă din punct de vedere politic”. Într-adevăr, atunci când, în vara anului 1993, Organizaţia Conferinţei Islamice (OIC) a oferit trupe din ţările musulmane care să se alăture Forţei de Protecţie ONU (UNPROFOR) în Bosnia exact în momentul în care ONU avea nevoie de mai mulţi militari care să garanteze securitatea „zonelor sigure” (inclusiv Srebrenica), nu doar că oferta a fost respinsă de Occident – pe motiv că trupele musulmane ar fi avut nevoie de „antrenament suplimentar pentru misiune, precum şi de echipamente de transport şi de alte materiale pe care ONU ar fi fost nevoită să le procure din stocurile altor ţări” –, dar UNPROFOR a fost menţinută la dimensiuni atât de mici încât secretarul general al ONU din acel moment, Boutros Boutros-Ghali, a afirmat că o forţă atât de limitată ar fi putut acţiona eficient doar cu „consimţământul şi cooperarea părţilor implicate din Bosnia”[124]. Efectul, intenţionat sau nu, a fost că s-a susţinut nu doar perspectiva sârbă asupra conflictului, ci şi împotrivirea Serbiei faţă de propunerea OIC.

Obiectivele „actorilor majoritari” sunt de a menţine status quo-ul şi cele ale „actorilor minoritari” (sau ale purtătorilor lor de cuvânt) de a-l schimba. La data atentatelor de la WTC, 11 septembrie 2001, SUA doreau să îşi menţină prezenţa şi politicile în lume, inclusiv trupele din lumea arabă/musulmană, să menţină sancţiunile împotriva Irakului şi să susţină Israelul şi „civilizaţia occidentală” în general, inclusiv globalizarea. În schimb, Osama Ben Laden şi alţi musulmani radicali doreau să schimbe toate aceste lucruri şi, neavând resursele tradiţionale asociate unei superputeri, au ales să folosească terorismul pentru a elimina influenţa SUA în întreaga lume şi mai ales în lumea arabă/musulmană.

Mijloacele de acţiune alese într-un conflict sunt de regulă conflictuale sau colaborative, letale sau non-letale (sau o combinaţie a acestora). Fără îndoială, terorismul presupune folosirea unor mijloace extrem de conflictuale, letale, „şocante”; de exemplu, în cazul 11 septembrie 2001, deturnarea unor avioane civile pline cu pasageri şi transformarea lor în rachete de croazieră care să distrugă World Trade Center şi părţi din Pentagon.

Odată „împuşcăturile” oprite, părţile trebuie să găsească într-un fel o modalitate de convieţuire – în proximitate teritorială sau doar pe aceeaşi planetă –, iar mijloacele prin care se ajunge aici trebuie explorate prin dialog[125]. În ceea ce priveşte 11 septembrie 2001, pentru a putea evita ceea ce unii observatori au numit „capcana absolută” (dezvoltarea unei adevărate „ciocniri a culturilor”), „războiul împotriva terorismului” condus de SUA trebuie să includă nu doar bombardamente şi incursiuni ale forţelor speciale în Afganistan şi alte ţări (de exemplu Filipine şi Georgia). SUA trebuie să se gândească la mijloace prin care prezenţa şi politicile lor în lume, inclusiv globalizarea, să fie mai puţin distructive pentru culturile tradiţionale.

Mediile sau „spaţiile”, ca şi structurile în care se desfăşoară conflictul sunt de regulă greu de distins în comparaţie cu simptomele lor; ele există totuşi, exercitându-şi impactul asupra fiecăruia dintre noi. De exemplu, atunci când forţele de menţinere a păcii sub comandă NATO au intrat în Bosnia în 1995 şi în Kosovo în 1999 ceea ce au putut vedea clar au fost satele distruse, cadavrele, supravieţuitorii flămânzi, răniţi, bolnavi şi furioşi, cu alte cuvinte mediul fizic. Ceea ce poate nu au văzut atât de clar a fost mediul cultural, religios, istoric, economic şi/sau politic.

Prin urmare, a nu fi sensibil sau atent la aceste manifestări mai puţin evidente ale „mediului” înseamnă probabil a-ţi condamna intervenţia la un eşec frustrant.

În contextul generat de 11 septembrie 2001 este interesant să observăm creşterea rapidă în SUA, şi în Occident în general, a interesului faţă de Islam, de lumea arabă, de studierea limbii arabe etc. pe lângă „războiul împotriva terorismului” care este strâns legat, în principal, de mediul fizic. Aşa cum SUA au învăţat în războiul din Vietnam, de acum 40 de ani, că nu se pot „câştiga inimile şi minţile” populaţiei respective distrugându-le pe ele, resursele lor fizice şi mediul lor, ci acordând atenţie nevoilor lor: identităţii lor, participării lor la deciziile care le influenţează bunăstarea şi securitatea, aşa ar trebui să știe câte ceva despre cine sunt „aceşti oameni”: cultural, religios, politic, economic etc. – şi cu atât mai mult cine sunt ei în privinţe care pot fi incompatibile cu interesele SUA şi forţele globalizării.

Ar fi util, de exemplu, ca americanii să ştie mai multe despre credinţele religioase asociate cu al-Qaeda, talibanii şi cei 19 tineri care au comis atentatele de la 11 septembrie 2001: „Wahabismul este o abordare saudită a Islamului al cărei susţinător cel mai cunoscut este Osama Ben Laden [şi care] ar trebui luată în serios. Deşi Occidentul nu are motive să se simtă ameninţat de islamul tradiţional, evenimentele de la 11 septembrie au demonstrat că avem multe motive să ne temem de wahabism.”[126]

Wahabismul este asociat cu liderul religios Mohammad Ibn Abdul Wahab, care în 1745 a încheiat o alianţă cu Mohammad Ibn Saud, principalul lider tribal al unei mari părţi din Peninsula Arabă. Ibn Abdul Wahab dorea să-şi promoveze propria ramură de ortodoxie islamică. Ibn Saud a unit triburile şi a asigurat conducerea politică a acestora devenind fondatorul dinastiei Al Saud, care conduce şi în prezent Arabia Saudită. Legăturile dintre conducătorii saudiţi şi credincioşii wahabiţi au fost reale şi durabile. Pactul reciproc avantajos încheiat în urmă cu 265 de ani continuă. Ministrul saudit al religiei este întotdeauna un membru al familiei Al Sheikh, descendenţi ai lui Ibn Abdul Wahab. Mai mult, legăturile dintre Ibn Abdul Wahab şi casa Saud au fost pecetluite prin mai multe căsătorii. Influenţa wahabiţilor asupra moscheilor a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri, ei sunt cei care au înfiinţat faimoasa „poliţie religioasă” şi şi-au lărgit influenţa prin reţele şi şcoli religioase, madrasa, în întreaga lume musulmană. Wahabismul este o sectă musulmană extrem de austeră şi rigidă: sunt interzise cinematografia şi teatrul (un film a fost vizionat de un grup de bărbaţi pentru prima data în Riad, în 7 iulie 2009, cu acordul Ministerului Culturii), sunt dezaprobate mormintele sau existenţa şi venerarea statuilor, a operelor de artă, interzise fumatul, raderea bărbilor, limbajul urât, mătăniile şi foarte multe din drepturile femeilor. Wahabismul cere adepţilor să se roage de cinci ori pe zi – una din cele cinci porunci/stâlpi ai islamului[127] –, iar cei care nu practică forma lor de islam, inclusiv ceilalţi musulmani, sunt considerați păgâni şi inamici.

Este cunoscut faptul că SUA au contribuit la crearea şi înarmarea mujahedinilor de influenţă wahabită care au luptat împotriva sovieticilor în anii 1980, când aceştia au invadat şi au ocupat Afganistanul, şi prin aceasta au contribuit la crearea şi înarmarea talibanilor, împotriva cărora aveau să lupte mai târziu. Ceea ce este mai puţin cunoscut însă – un alt exemplu de politici SUA contraproductive pe termen lung, care par logice pe termen scurt – este rolul mai direct pe care l-au avut SUA în răspândirea wahabismului:

„Wahabismul a câştigat teren în lumea musulmană în urma Revoluţiei Iraniene din 1979 când saudiţii încurajaţi tacit de SUA şi aliaţii lor şi-au folosit resursele financiare uriaşe pentru a se asigura că islamul radical şiit [al Iranului revoluţionar] nu se răspândeşte în lumea musulmană sunnită [din care făcea parte şi Arabia Saudită]. Pentru a restrânge influenţa iraniană în Pakistan [ţara prin care ajutoarele occidentale pentru mujahedini ajungeau în Afganistan], saudiţii au finanţat înfiinţarea de şcoli islamice/madrasa wahabite. Aşa cum au aflat mulţi americani după 11 septembrie 2001, mişcarea talibană s-a născut exact în aceste madrasa pakistaneze.” [128]

9.3 Sursele terorismului – violenţa ca expresie a neputinţei

„Violenţa este expresia neputinţei devenită insuportabilă.”[129] Aceasta sugerează că ceva „în interiorul” fiinţei umane (endosomatic) poate fi distorsionat de ceva „din afara” acesteia (extrasomatic). Cu alte cuvinte, este foarte probabil să existe un „efect de interacţiune” între „natură” şi „cultură” care să declanşeze totul.[130]

În încercarea de a explica sursele terorismului, am grupat la un loc o serie de concepte interdependente la nivelul individual, fiecare dintre ele implicând o disonanţă sau o ruptură între o stare de lucruri dorită şi o stare reală, aşa cum o descrie Leon Festinger în lucrarea sa despre teoria „disonanţei cognitive”[131]. Aceste concepte sunt:

a) violenţă structurală[132],

b) privaţiune relativă [133],

c) dezechilibru de statut [134],

d) agresiune-frustrare [135],

e) nevoi umane de bază [136].

a) Violenţa structurală, concept creat de pionierul în cercetările asupra păcii Johan Galtung , este aici „termenul-umbrelă” sub care sunt incluse toate celelalte aspecte de disonanţă. Violenţa structurală se referă la distanţa dintre împlinirea reală şi cea potenţială (dorită) a nevoilor fizice şi psihologice ale actorilor. În general, minorităţile în relaţia cu majorităţile sunt destinatarii violenţei structurale, fie ea percepută sau nu ca atare de cele două grupuri. În astfel de cazuri, majorităţile au tendinţa de a refuza membrilor diverselor grupuri etnice, religioase, rasiale, de clasă etc. accesul la resurse politice, economice, sociale şi de altă natură, de care de regulă dispun. Cu cât este mai mare distanţa dintre împlinirea reală şi cea potenţială a nevoilor cu atât mai mare va fi violenţa structurală.

Atunci când violenţa structurală (şi fizică) este legitimată în religie, limbă, ideologie, literatură, muzică, ceremonii civile, filme, mass-media ş.a.m.d., atunci avem şi violenţă culturală.[137]

b) Indiferent dacă este sau nu legitimată cultural, percepţia violenţei structurale de către minorităţi poate fi caracterizată ca: privaţiune relativă[138] – diferenţă percepută între „aşteptările de valoare” (resurse la care actorul se simte îndreptăţit: ceea ce doreşte) şi „capacităţile de valoare” (resursele pe care crede că este posibil să le obţină şi să le păstreze: ceea ce are). Cu cât este mai mare distanţa dintre aşteptările de valoare şi capacităţile de valoare cu atât violenţa structurală este percepută ca fiind mai mare şi cu atât mai mare probabilitatea ca actorul care resimte privaţiunea să răspundă agresiv la sursa percepută a privaţiunii relative.

c) Dezechilibru de statut[139] – lipsa uniformităţii în valorile diverşilor indicatori de măsurare socio-economică ai unui actor: o diferenţă între o stare de fapt dorită (de exemplu valori mari pentru indicatori ca educaţie, loc de muncă, venit, securitate) şi starea de fapt reală (de exemplu valoare mare pentru indicatorul educaţie, dar mică pentru indicatori ca loc de muncă, venit, securitate). Cu cât sunt mai mari variaţiile de statut, cu atât este mai mare percepţia violenţei structurale şi cu atât mai mare probabilitatea ca actorul „privat de uniformitate” să răspundă agresiv la sursa percepută a dezechilibrului mai ales dacă alte mijloace, mai puţin letale, au fost deja folosite fără succes pentru a asigura uniformitatea dorită şi dacă există o „cultură a violenţei” în „mediul de conflict” al actorului.

d) Atunci când violenţa structurală este resimţită fie ca privaţiune relativă, fie ca dezechilibru de statut (sau ambele), actorul simte prăpastia dintre starea de fapt dorită şi cea reală. „A simţi” implică emoţia care este „energie mobilizată” pentru a face ceva, de exemplu să părăsească „terenul” sau să îl atace pe „celălalt”. Potrivit studiilor privind legătura dintre frustrare şi agresiune, realizate acum aproape 60 de ani de John Dollard şi colegii săi de la Universitatea Yale[140], frustrarea generează emoţia care face probabil un atac împotriva sursei percepute a frustrării. Frustrarea este o întrerupere a procesului iniţiat de actor în scopul obţinerii a ceea ce doreşte la un anumit moment. Ea mobilizează energia de a ataca sursa percepută a frustrării, în funcţie de următorii factori:

• importanţa scopului blocat (frustrat);

• intensitatea blocajului (a frustrării);

• frecvenţa blocajului.

Cu cât este mai important scopul blocat pe care actorul doreşte să îl atingă (de exemplu libertate pentru poporul său), cu cât mai intensă este blocarea acestui scop (de exemplu un grup majoritar foloseşte forţa militară pentru a împiedica minoritatea să îşi atingă scopul) şi cu cât mai mare este frecvenţa blocajului (atacuri frecvente ale minorităţii de către majoritate), cu atât mai probabil va fi un atac al minorităţii frustrate împotriva majorităţii care cauzează frustrarea. Însă Dollard şi colegii săi au inclus în ecuaţia frustrare – agresiune încă un factor care complică lucrurile: măsura în care actorul frustrat se aşteaptă să fie pedepsit pentru atacarea sursei percepute de frustrare.

Aici intrăm în nivelurile de influenţă societală şi internaţională a regimurilor de guvernământ naţionale şi a organizaţiilor guvernamentale internaţionale. Mediul politic, economic, social, naţional şi internaţional al unui actor reduce factorii de mai sus sau îi exacerbează accentuând măsura în care actorul frustrat se aşteaptă să fie pedepsit pentru atacarea sursei percepute de frustrare.

Imaginaţi-vă conflictul israeliano-palestinian sau indo-pakistanez în contextul acestor factori şi veţi înţelege că numeroase conflicte se hrănesc din frustrare, că frustrarea a transformat conflictele în confruntări letale contraproductive care par imposibil de soluţionat.

e) Ultima componentă în subcategoria „disonanţă” a factorilor de nivel individual care sporesc probabilitatea conflictelor violente este aceea a nevoilor umane de bază (BHN). Potrivit părintelui soluţionării conflictelor John Burton[141] BHN sunt imperative, endosomatice pentru toate fiinţele umane. Prin urmare, ele sunt parte integrantă a componentei „natură” în dezbaterea „natură vs. cultură”. Cu toate acestea, deşi toate fiinţele umane au nevoie de identitate, recunoaştere şi securitate[142], experienţa împlinirii sau a neîmplinirii acestor nevoi poate diferi de la o persoană la alta, în funcţie de grupurile de identitate culturală, religioasă, politică, socială, economică şi de alte tipuri din care aceştia fac parte şi care toate sunt exemple ale componentei „cultură” în această dezbatere.

Burton ne spune că actorii se vor strădui să îşi împlinească nevoile de identitate, recunoaştere şi securitate în orice situaţie, chiar şi cu preţul propriei vieţi. Dacă nu îşi pot împlini aceste nevoi în parametrii status quo-ului, ei se vor strădui să o facă în structuri paralele pe care le vor crea în acest scop, şi în acest proces pot încerca chiar să provoace daune, să distrugă sau să submineze în alt mod status quo-ul.

Aplicând acest „set de disonanţă” cu factori intercorelaţi la terorism observăm destul de uşor că minorităţile în general – dezmoşteniţii, disperaţii, „loviţii de soartă”[143] care au fost colonizaţi, exploataţi şi marginalizaţi – sunt destinatarii violenţei structurale resimţite: ei au un sentiment acut al distanţei dintre unde vor să fie şi unde sunt de fapt, din punctul de vedere al accesului la resurse (privaţiune relativă) şi de statut (dezechilibru de statut). Cu cât distanţa este mai mare cu atât mai mare va fi frustrarea; minorităţile vor fi ţinte ale violenţei structurale, iar purtătorii lor de cuvânt vor percepe mediul naţional sau internaţional ca accentuând, în loc să reducă factorii care generează frustrarea anumitor BHN (de exemplu identitatea). Pasul următor poate fi mobilizarea energiei emoţionale pentru atacuri – atentate teroriste – împotriva surselor percepute de frustrare: SUA, Occidentul în general, Israelul, regimurile autoritariste din lumea arabă (de exemplu Egipt, Arabia Saudită ş.a.).[144]

Aşadar, pentru a rezuma, putem spune că în ochii unor bărbaţi educaţi, dar şomeri din lumea în curs de dezvoltare, Islamul este sub asediul „civilizaţiei occidentale”, mai ales din partea conducătorului Occidentului, SUA.[145] Nu doar că israelienii folosesc avioane de luptă F-16 şi elicoptere Apache şi tancuri furnizate de SUA pentru a distruge infrastructura palestiniană ca parte a „războiului împotriva terorismului”, dar şi ruşii îi omoară pe ceceni, iar mare parte din apărarea liderului sârb Slobodan Milosevic, judecat pentru crime de război la Haga, s-a bazat pe afirmaţia sa că în Kosovo el a făcut „doar” ceea ce face toată lumea în prezent: a combătut terorişti. În plus, aliaţii americani şi europeni au permis sârbilor să comită asasinate în masă asupra bosniacilor timp de trei ani înainte ca masacrele din Srebrenica, din iulie 1995, să submineze credibilitatea ONU şi a NATO (şi desigur a SUA). În toate aceste cazuri, musulmanii au fost şi continuă să fie victime. Dacă adăugăm faptul că superputerea care sprijină Israelul este şi arhitectul globalizării, cu trupe staţionate pe teritoriul bogat în petrol al Arabiei Saudite, unde se află două din locurile cele mai sfinte ale Islamului (Mecca şi Medina), în timp ce israelienii susţinuţi de SUA controlează cel de-al treilea loc ca importanţă, moscheea al-Aqsa, avem un casus belli pentru terorismul practicat de unii reprezentanţi (mai ales wahabiţi) ai lumii islamice împotriva persoanelor, a simbolurilor şi a structurilor lumii iudeo-creştine.

Pe lângă persoanele afectate direct de violenţa structurală percepută, victimele ei directe (de exemplu palestinienii) apare o a doua categorie: cei deranjaţi de opresiunea suferită de alţii (de exemplu cei 19 terorişti care au comis deturnările din 11 septembrie 2001) – cu privire la aceştia, comentariile de mai jos, făcute de un „terorist american” din anii 1960, oferă o explicaţie generală:

„Nu am crescut flămând, furios, moştenitor al durerii în vreo tabără de refugiaţi sau ghetou – ci bine hrănit, într-o familie mare şi iubitoare din Chevy Chase [Maryland], într-o casă plină cu cărţi. Bunicii mei erau imigranţi săraci, dar părinţii mei erau membri înstăriţi ai clasei de mijloc şi, când mă apropiam de maturitate, la jumătatea anilor '60, toate bogăţiile acestei ţări îmi stăteau la picioare. Aş fi putut fi orice. Ca mulţi copii educaţi, eram oripilat de rasism şi sărăcie, şi plin de idealism. Impulsul era simplu şi onorabil: toată lumea trebuia să aibă aceleaşi oportunităţi ca şi mine. M-am implicat în mişcarea pentru drepturile civile, iar dorinţa unei lumi mai bune mi-a fost sporită ca răspuns la războiul din Vietnam. Însă până la sfârşitul deceniului acela devenisem atât de pervertit încât am contribuit la finanţarea grupării Weathermen, un cult al violenţei şi cinismului de stânga. Îi dispreţuiam pe ceilalţi, eram convinşi că avem toate răspunsurile, şi dornici să le impunem prin violenţă. Cu alte cuvinte, eram terorişti politici.” [146]

„... Am realizat ce însemna politica, şi nu m-am opus. Totuşi, m-am alăturat SDS [Students for a Democratic Society] atunci şi grupării Weathermen mai târziu, în principal din motive psihologice, şi nu ideologice.

Iată cum merg lucrurile în organizaţii care au caracteristici de cult, şi poate în orice grup de activişti. Primeşti un rol care umple un gol în tine. Ca şi mine, hijacker-ul Mohammed Atta provenea dintr-o familie din clasa de mijloc şi primise o educaţie solidă. Întâmplător, el avea un tată autoritar, care îi ironiza timiditatea şi delicateţea şi îl provoca să egaleze succesul celor două surori mai mari, una profesoară şi una doctoriţă. Nu mă îndoiesc de intensitatea credinţei islamice a lui Atta. Dar s-ar putea ca el să fi avut ceva de transmis şi tatălui său. Din experienţa mea, liantul care ţinea grupurile legate nu era atât ideologia cât o identitate colectivă bazată pe sentimentul că eşti diferit – adică superior – permanent accentuat de starea noastră de bătălie tot mai intensă.”[147]

Dacă adăugăm la sentimentele lui Mohammed Atta, de identitate arabă şi musulmană, pe cele ale palestinienilor călcaţi în picioare, ocupaţi militar şi atacaţi de israelienii sprijiniţi de SUA – un exemplu de „raliere civilizaţională” care joacă un rol important în teza „ciocnirii civilizaţiilor”[148] a lui Samuel Huntington –, am putea obţine reţeta explozivă a „terorismului de elită”.

Şi, dacă tot am vorbit despre potenţialul de „raliere civilizaţională” al elitelor faţă de semenii lor mai puţin norocoşi, mai oprimaţi, însuşi ambasadorul Arabiei Saudite în Marea Britanie (1992-2002) a scris versuri în memoria şi preţuirea atentatorilor sinucigaşi palestinieni:

„Martirii

Dumnezeu este martor că sunteţi martiri

Profeţi sunt martori... şi sfinţi

Aţi murit pentru a respecta cuvântul Dumnezeului meu

În locuri unde cei mai dragi sunt prizonieri...

V-aţi sinucis?

Noi suntem cei care ne-am sinucis, trăind ca şi când am fi morţi.”[149]

9.4 Teme comune legate de etiologia conflictelor violente

Din prezentările făcute de experţi în negocieri pentru eliberarea ostaticilor, profesori şi cercetători pentru a găsi aspecte comune ale acestui fenomen folosind ca metodă de cercetare analiza încrucişată[150], am desprins următoarele teme:

1. Absenţa unor mecanisme pro-active de rezolvare a problemelor (de exemplu monitorizare şi procese de avertizare timpurie, training eficient în comunicare). La nivel internaţional nu există mecanisme pentru construirea de relaţii de tip peacebuilding pentru problema israeliano-palestiniană şi relaţia „civilizaţională” Islam-Occident. Poate fi şi acesta un motiv pentru care adolescenţii palestinieni se aruncă în aer pentru a-şi face auzite vocile şi avioanele deturnate la 11 septembrie 2001 au fost proiectate în zgârie-nori.

2. Dominaţia masculină de tip patriarhal este semnificativă. Cele mai multe acte de violenţă sunt comise de bărbaţi între 15 şi 29 de ani: o grupă demografică în creştere în Orientul Mijlociu şi Asia. [151] Toţi cei 19 terorişti care au deturnat cele 4 avioane 11 septembrie 2001 erau bărbaţi, ca de altfel majoritatea (dar nu toţi) atentatorii sinucigaşi palestinieni. Aşa cum sugerează articolul lui Lerner, citat în subcapitolul anterior, unul dintre aceştia, Mohammed Atta, se pare că nu era „suficient de bărbat” în ochii tatălui său[152], ceea ce probabil a contribuit la participarea sa la ceea ce pentru el şi pentru grupul din care făcea parte a fost fără îndoială un act de mare sacrificiu şi eroism.

3. Dominaţia gândirii şi a comportamentului de tip realpolitik este evidentă în acţiunile celor 19 terorişti din 11 septembrie 2001 şi în acţiunile administraţiei Bush după acest eveniment. Acest tip de comportament acţiune-reacţie este evident şi în acţiunile atentatorilor sinucigaşi palestinieni şi în răspunsul israelienilor. Astfel că escaladarea comportamentelor conflictuale/letale duce în final la o situaţie mai proastă decât era la început: conflictul ca proces ajunge să depăşească în importanţă conflictul ca declanşator, încât nu mai contează „cine a început”, deoarece procesul în sine este cel care alimentează conflictul, şi nu cauzele şi condiţiile de profunzime. Conflictul ajunge să se autoalimenteze şi să se auto-perpetueze[153], de unde concluzia trasă de John Vasquez în evaluarea sa detaliată a studiilor ştiinţifice despre război: „Realpolitik face mai probabil şi nu mai improbabil războiul (şi implicit terorismul).”[154]

4. Există stereotipuri negative în percepţia relaţiilor dintre Occident şi Islam, dintre israelieni şi palestinieni. Realizarea de „profiluri rasiale” (racial profiling) a dobândit un nou sens în Statele Unite după 11 septembrie 2001, unde au loc crime motivate de ură şi detenţie fără judecată, la noi niveluri[155]. Realizarea de profiluri rasiale se întâlneşte şi în ţări vest-europene în general liberale, umaniste unde politicienii de extremă dreaptă, cu platforme împotriva imigranţilor au câştigat în ultima vreme scoruri electorale impresionante[156]. În Federaţia Rusă, pe lângă războiul din Cecenia, grupări extremiste albe atacă pe oricine are tenul mai închis: nu doar musulmani ceceni, azeri şi tadjici, ci şi evrei, indieni, africani şi chiar armeni creştini[157]. „Războiul global împotriva terorismului” a reuşit nu doar să înlocuiască dezvoltarea unui sistem multipolar post-Război Rece cu un nou sistem bipolar „terorişti vs. Occident”, dar a creat şi un nou sistem etnic/religios/rasial care accentuează disparitatea economică bipolară mai tradiţională dintre „cei care au” şi „cei care nu au”.

5. Date fiind cele prezentate mai sus, există fără îndoială relaţii distorsionate între musulmani şi non-musulmani, arabi şi non-arabi, israelieni şi palestinieni. Mai mult, în una din faţetele acestor tipuri de relaţii, Israelul este iritat de faptul că Iranul intenţionează să producă armament nuclear şi lasă să se înţeleagă faptul că va lansa un atac militar aerian asupra acestui stat, nu mai târziu de 2011.

6. Aşa cum se spune, nu e nevoie să fii „expert în rachete” ca să îţi dai seama că există disparităţi profunde, economice şi de alte tipuri, între grupuri cu identităţi proprii şi o injustiţie generalizată în relaţiile distorsionate dintre Nord şi Sud, non-musulmani şi musulmani, non-arabi şi arabi, israelieni şi palestinieni. Într-adevăr, aşa cum s-a anunţat acum 30 de ani, în primul Raport al Comisiei Brandt, [158] „un sfert din populaţia lumii (Nordul) deţine patru cincimi din venitul mondial, în timp ce trei sferturi din populaţia lumii (Sudul) deţine o cincime din venitul mondial”[159]: În Nord, speranţa de viaţă medie este de peste 70 de ani; oamenii suferă rareori de foame şi sunt educaţi cel puţin până la nivel de gimnaziu. În ţările din Sud marea majoritate a oamenilor au o aşteptare de viaţă de aproape 50 de ani; în familiile cele mai sărace, unul din patru copii moare înainte de a împlini 5 ani; o cincime sau mai mult din populaţia Sudului suferă de foame şi malnutriţie; 50% nu au nicio şansă de alfabetizare[160]. Willy Brandt[161] concluziona că aceste condiţii obiective de violenţă structurală la scară largă constituie „marea provocare socială a timpurilor noastre. [Prin urmare], cele două decenii care vor urma pot fi cruciale pentru omenire”.[162] Se pare că în 11 septembrie 2001 s-a ajuns în acel punct crucial pentru omenire.

7. În sistemul internaţional se remarcă absenţa unor mecanisme constructive prin care minorităţile din întreaga lume, inclusiv palestinienii, să îşi poată spori capacitatea de determinare şi opţiunile. Şi aici s-ar putea să găsim cea mai bună explicaţie şi cel mai puternic indicator al terorismului: absenţa unor alternative viabile, „paşnice” pentru a ieşi din situaţia de umilire, degradare şi violenţă culturală, structurală şi fizică. Cine se asigură că vocea palestinienilor aflaţi „sub ocupaţie” este auzită? Yasser Arafat sau atentatorul sinucigaş? Aşa cum spunea cu ani în urmă Mao Zedong, „puterea iese pe ţeava puştii”. Trist, dar adevărat, mai ales în contextul paradigmei politice dominante, realpolitik.

8. Şi, în parametrii şi prin acumularea interactivă a factorilor de mai sus, apare violenţă structurală resimţită (privaţiune relativă şi/sau dezechilibru de statut) şi furie generată de frustrare. Frustrarea şi furia contribuie şi mai mult la transformarea violenţei în „expresia neputinţei devenite insuportabile”. Folosind teoria lui Erikson privind formarea identităţii şi mai ales conceptul său de identitate negativă, politologul Jeanne N. Knutson [163] sugera că teroristul politic îşi asumă în mod conştient o identitate negativă. În opinia lui Knutson, teroriştii recurg la terorism ca rezultat al sentimentului de furie şi neputinţă generat de lipsa alternativelor. Punctul ei de vedere orientat spre politologie pare să coincidă cu ipoteza frustrare-agresiune. Knutson a realizat un proiect de cercetare internaţional de mari dimensiuni în psihologia terorismului politic. Principala premisă a teroriştilor pe care ea i-a analizat în detaliu a fost aceea că „actele lor de violenţă îşi au originea în sentimentele de furie şi de disperare generate de convingerea că societatea nu le permite alt mod de acces la procesele de diseminare a informaţiilor şi elaborare a politicilor”. [164]

O analiză a relaţiei dintre „civilizaţia occidentală” şi „lumea islamică” din perspectiva celor opt teme comune enunţate mai sus arată că probabilitatea terorismului creşte în loc să scadă. Orientul Mijlociu va fi în continuare o sursă majoră a terorismului, în viitorul previzibil va continua să semene cu Balcanii – cu israelienii în rolul sârbilor şi palestinienii în rolul bosniacilor. Deşi fiecare parte va continua să o măcelărească pe cealaltă, după orice criteriu „obiectiv” cele mai multe dintre victime vor fi musulmani.

PREVENIREA ŞI SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR VIOLENTE

Pe termen scurt şi mediu, instituţiile abilitate ar trebui să anticipeze actele de terorism prevenind conflictele violente care dau naştere terorismului. În absenţa prevenţiei care să conducă la oprirea conflictelor care dau naştere terorismului, acestea trebuie gestionate. Pe lângă consolidarea securităţii în aeroporturi şi avioane şi folosirea adecvată a resurselor militare şi poliţieneşti, acţiunile pe termen scurt şi mediu trebuie să includă o coordonare mai bună între organizaţiile de informaţii şi de securitate, precum şi între state şi organizaţii internaţionale, plus un număr mai mare şi o pregătire mai bună a analiştilor de conflict/de terorism, inclusiv cei care pot distinge asemănările şi deosebirile dintre diverse conflicte ca o continuare sau o deviere de la tendinţele globale de conflict, plus lingvişti care să analizeze informaţii privind limbile străine şi potenţialele avertismente timpurii.[165]

O strategie pe termen mediu şi lung ar trebui să elimine distanţa operaţională dintre prevenirea conflictelor şi mecanismele de management, de soluţionare şi transformare a conflictelor. Fostul subsecretar al Forţelor Aeriene SUA Antonia Chayes a propus câteva idei interesante pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, între care „o forţă internaţională de menţinere a păcii – formată din trupe NATO cu participare SUA” care să garanteze securitatea şi separarea necesară a părţilor, pentru a asigura o perioadă de „răcorire” care să încurajeze dialogul între părţi.

Un astfel de dialog ar trebui să se concentreze asupra cauzelor şi condiţiilor de profunzime şi nu doar asupra simptomelor conflictului – atentate sinucigaşe, distrugerea taberelor de refugiaţi, asasinate – deoarece abordarea doar a simptomelor şi nu a cauzelor de profunzime menţine conflictul viu. Aceasta era şi sugestia Raportului Comisiei Kerner (1968) din SUA, redactat în urmă cu aproape 50 de ani, cu privire la implicaţiile conflictelor generate de furie din toată lumea. De ce să reinventăm roata? De ce să mai aşteptăm ca alţi atentatori sinucigaşi să exacerbeze ceea ce este deja, cum spunea Antonia Chayes, „o ameninţare la adresa păcii internaţionale”?

Una din măsurile referitoare la prevenirea conflictelor violente care dau naştere la terorism ar trebuie să pornească de la măsuri pe termen scurt şi mediu prin încercarea de a ajuta părţile să rezolve conflictele care au dat naştere terorismului să-şi gestioneze relaţia pe termen lung într-o manieră mai puţin conflictuală, mai puţin letală, astfel încât următoarea dată când au o problemă, să nu mai fie nevoiţi să „dea foc la şandrama”.

O altă măsură de prevenţie trebuie să pornească de la capacitatea de a vedea şi a înţelege caracterul interconectat, non-linear al lumii care ne face vulnerabili la intenţiile malefice ale celor care pot acționa cu mijloace letale. Inamicul cu care ne confruntăm este o coaliţie laxă de celule teroriste semiindependente, fiecare din ele cu o misiune bine definită şi un grad ridicat de adaptabilitate şi flexibilitate în îndeplinirea acesteia. Al-Qaeda nu se bazează pe instrucţiuni imediate din partea unei autorităţi centrale şi totuşi îşi păstrează o coordonare eficientă – un model asemănător celui folosit de reţelele de crimă organizată – şi, prin urmare, este de departe mai puţin vulnerabilă la intruziuni şi distrugere. Organizaţiile teroriste îşi adaptează metodele pentru a-şi atinge scopurile. Aceasta vine în contrast direct cu organizaţiile de apărare şi de informaţii ale statelor naţionale, care sunt instituţii mari, centralizate, birocratice, caracterizate prin structuri ierarhice de comandă şi control.

În atentatele teroriste din 11 septembrie, Statele Unite, în ciuda superiorităţii militare şi economice copleşitoare (de ordinul trilioanelor de dolari), au fost prinse cu garda jos de o reţea teroristă cu cheltuieli de aproximativ 400.000 de dolari anual. Ce va opri repetarea unor asemenea acţiuni teroriste?

În prezent universităţile occidentale au introdus cursuri şi conferinţe pe tema islamului, dar Coranul a fost şi este extrem de greu de abordat de cei care nu sunt musulmani, traducerile publicate în librării nu sunt ceea ce majoritatea musulmanilor consideră a fi Cuvântul lui Dumnezeu sau ceea ce simt ei cu adevărat[166]. Înţelegerea unui sistem de credinţe şi valori este dificilă, „Approaching the Qur'an” oferă o poartă de acces spre ideile şi caracteristicile literare de bază ale acestei religii. Parcurgerea ei nu poate decât să îmbogăţească orice discuţie ulterioară despre Islam şi terorism.

Între timp, „ciocnirea civilizaţiilor” despre care ne avertizează Samuel Huntington, s-ar putea să fi început deja, aşa cum sugera Clyde Prestowitz, fost negociator comercial SUA în administraţia Reagan [167]:

„După cum merg lucrurile acum, s-ar putea ca în curând să vedem SUA împotriva restului lumii. Ce deosebire faţă de atitudinea de sprijin a întregii lumi imediat după 11 septembrie! Atunci, publicaţia franceză ocazional anti-americană Le Monde surprindea sentimentele întregii lumi cu următorul titlu: . Zece luni mai târziu, simpatia pentru victimele atentatelor teroriste nu se ştersese. Dar imaginea SUA este tot mai mult percepută negativ, iar susţinerea pentru politicile americane scade vertiginos... Desigur, anti-americanismul nu este ceva nou, dar ce mi se pare îngrijorător după 35 de ani de vizite în aceste oraşe este că cei care îşi exprimă nemulţumirea sunt lideri străini care au fost multă vreme prieteni ai SUA.”

Udo Steinbach de la German Orient Institute[168] oferă o analiză mai detaliată în această privinţă:

„Teama că o continuare a măsurilor militare în lupta împotriva terorismului ar putea atrage o percepţie a Occidentului ca neo-cruciaţi nu este complet nefondată. De la Rabat la Jakarta, toată lumea este de acord că, pentru atingerea scopului comun de a eradica terorismul, este cu mult mai important să se promoveze o înţelegere corectă între israelieni şi palestinieni, decât să fie îndepărtat de la putere Saddam Hussein. Ura faţă de SUA a crescut semnificativ de când preşedintele Bush a trecut cu vederea declaraţia primului ministru israelian Sharon, cum că Arafat este pentru Israel ceea ce este Ben Laden pentru SUA. S-a generalizat suspiciunea că Bush susţine politicile lui Sharon de delegitimare a dreptului palestinienilor la un stat palestinian independent, cu acelaşi statut ca al Israelului. Atunci când în lupta împotriva terorismului se acordă o importanţă mai mare răsturnării regimului lui Saddam Hussein decât rezolvării conflictului israeliano-palestinian, numeroşi musulmani vor interpreta acest lucru ca un alt exemplu occidental de arbitrariu şi aroganţă, care a aprins flăcările urii în trecut şi a provocat atrocităţile de la 11 septembrie. Nu este posibilă o înţelegere între Occident şi Islam pe tema terorismului decât dacă lupta împotriva lui este înţeleasă ca o sarcină colectivă bazată pe principii asupra cărora toate părţile sunt de acord şi pe menajarea sensibilităţilor tuturor celor implicaţi. Numai atunci lumea musulmană se va putea alătura luptei împotriva terorismului.”

Aceste comentarii degajă un sentiment al preţului inacceptabil pe care îl plătesc occidentalii şi nu numai pentru faptul că liderii lor continuă să înghesuie o lume complexă şi neclară în cutiuţe înguste şi simpliste, o practică ce are adesea ca rezultat politici contraproductive. În afară de 11 septembrie 2001 şi consecinţele sale, de ce mai au nevoie aceşti lideri şi publicul larg pentru a se adapta la vremurile noi, pentru a-şi schimba paradigma şi a înţelege complexitatea evenimentelor actuale şi viitoare? Să sperăm că nu de un „un război mondial cultural” purtat cu arme de distrugere în masă şi având încă la bază conflictul israeliano-palestinian.

Pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor violente care pot genera terorism trebuie să explorăm şi să găsim răspunsuri la următoarele teme:

1. Cauzele conflictului.

2. Simptomele violente ale unui posibil proces conflictual manifestat care a escaladat într-un proces conflictual manifestat agresiv.

3. Identificarea părţilor implicate în procesul conflictual.

4. Problemele asupra cărora sunt în conflict.

5. Obiectivele pe termen lung pe care speră să le atingă prin intermediul conflictului.

6. Mijloacele pe care le folosesc pentru a-şi atinge acele obiective.

7. Orientările lor „obişnuite” în gestionarea conflictelor (în afara mijloacelor pe care le folosesc în momentul respectiv).

8. Natura mediului – cultural, istoric, politic, economic, social – în cadrul căruia apare conflictul respectiv.

Terţele părţi, la orice nivel – interpersonal, inter-grup, inter-organizaţional, inter-stat – implicate în prevenirea şi soluţionarea conflictelor trebuie întâi să identifice toate caracteristicile definitorii ale unui anumit conflict şi să înţeleagă ce alimentează conflictul înainte ca, în funcţie de obiectivele şi mijloacele avute la dispoziţie pentru atingerea lor, să poată concepe şi implementa un răspuns eficient la conflictul respectiv.

10.1 Rolul actorilor non-statali în securitatea internaţională

Terorismul internaţional este un fenomen care are impact asupra nivelelor generale de securitate şi stabilitate internaţională şi ca atare face parte din domeniul pe care Relaţiile Internaţionale (RI) ar trebui să îl poată înţelege şi explica. De-a lungul istoriei sale, disciplina Relaţiilor Internaţionale a încercat să înţeleagă conflictele şi colaborarea dintre actorii statali, şi nu rolul jucat de actorii non-statali în securitatea internaţională.

Folosirea strategiilor violenţei şi terorii de către actorii non-statali nu este o trăsătură nouă a mediului internaţional de securitate. Cel puţin în ultimele două secole, grupuri non-statale motivate politic s-au organizat transnaţional ca modalitate de a adresa o provocare la adresa status quo-ului politic şi multe din aceste grupuri au folosit violenţa ca mijloc de a-şi îndeplini scopurile. Dacă ne gândim doar la Statele Unite la sfârşitului secolului al IX-lea, observăm că ameninţarea de securitate era reprezentată de mişcările anarhiste şi socialiste internaţionale. Forţele de poliţie ale timpului se luptau să controleze consecinţele noii tehnologii a dinamitei, care fusese inventată de Alfred Nobel în 1866 şi devenise rapid arma preferată a grupurilor radicale atât americane, cât şi europene. Tehnologia a fost folosită pentru producerea de „bombe sinucigaşe” aproape imposibil de detectat de poliţie. Aşa cum îşi sfătuia un ziar anarhist cititorii în 1884: „Un om înarmat cu o bombă cu dinamită este echivalent cu un regiment de miliţie folosit la momentul şi locul potrivit... întreaga metodă de război a fost revoluţionată de recentele descoperiri ale ştiinţei.”[169] Un simpatizant comenta: „Printre anarhişti trebuie să îi căutăm pe martirii moderni care îşi plătesc convingerile cu propriul sânge şi care primesc moartea cu un zâmbet, pentru că ei cred, la fel de sincer ca Iisus, că martiriul lor va mântui omenirea.”[170]

Pe lângă reţelele anarhiste şi socialiste, au existat şi câteva mişcări naţionaliste organizate transnaţional la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.[171] Acest model a continuat pe tot parcursul secolului al XX-lea sub forma mişcărilor naţionaliste anti-imperialiste, anti-colonialiste şi separatiste, toate folosind strategii de teroare şi violenţă.[172] În prezent o gamă largă de conflicte contemporane, de la Kosovo la Kașmir şi de la Cecenia la Irlanda de Nord, implică actori non-statali organizaţi transnaţional care folosesc strategii de violenţă şi teroare pentru a-şi urmări scopurile.[173] Deşi există, fără îndoială, diferenţe importante între mişcările anterioare organizate transnaţional şi activităţile al-Qaeda şi ale altor grupuri radicalizate, există de asemenea multe asemănări izbitoare în ce priveşte atât dimensiunile transnaţionale, cât şi folosirea strategică a violenţei. Aceste asemănări oferă puncte de comparaţie importante şi împreună conturează o perspectivă analitică fructuoasă prin care să vedem rolul jucat de actorii non-statali în mediul contemporan de securitate.

Din păcate, sunt puţine cercetări de relaţii internaţionale privind rolul actorilor non-statali în mediul de securitate internaţională. Acest lucru se datorează factorului teoretic, în sensul că disciplina a progresat prin dezbateri structurate în jurul unor afirmaţii general acceptate şi metodele de investigare, care, într-un fel, au avut ca rezultat marginalizarea întrebărilor privind actorii non-statali.[174] În ciuda relativei lipse de cercetări în domeniul actorilor non-statali şi al securităţii internaţionale, există totuşi două curente de gândire care au dominat disciplina: perspectiva liberală şi perspectiva conservatoare asupra actorilor non-statali şi a securităţii internaţionale.[175] Fiecare din cele două perspective sugerează o viziune prin care sunt formulate răspunsuri politice adecvate pentru terorismul internaţional.

Şcoala conservatoare recunoaşte existenţa actorilor non-statali, dar susţine că aceştia sunt mai puţin importanţi decât statele în mediul de securitate internaţională. Ameninţările de securitate emană în principal din rândul statelor, şi li se răspunde în principal de către state. Puterea este considerată un atribut distribuit între actorii statali, fiecare dintre aceştia fiind obligat să îşi prioritizeze propriile interese de securitate. Atunci când conservatorii analizează explicit activităţile actorilor non-statali, ei le consideră simple extensii ale configuraţiilor existente ale puterii şi capacităţilor statelor. Perspectiva conservatoare sugerează îndreptarea atenţiei la ameninţările venite din partea statelor ca răspuns la terorismul internaţional, tratând actorii non-statali fie ca agenţi intermediari ai intereselor statelor, fie ca actori non-statali „asemănători statelor”. Răspunsul politic general este de a combate terorismul în acelaşi mod cum sunt combătute ameninţările de securitate venind din partea statelor, respectiv printr-un răspuns militar.

Din perspectiva şcolii liberale, actorii non-statali joacă un rol mult mai important în mediul de securitate internaţională. Liberalii consideră că puterea este distribuită nu doar între state, ci este conţinută şi în alte entităţi, ca instituţiile internaţionale şi ONG-urile. Concepţia lor despre putere este multidimensională cu accent pe „puterea slabă” (soft power) a factorilor economici sau pe puterea ideilor, pe lângă puterea militară. Din această perspectivă, actorii non-statali joacă un rol stabilizator în sistemul internaţional, fiind consideraţi extensii ale grupurilor de interese interne sau ca membre ale unei societăţi civile globale, care poate contribui la stabilitatea internaţională îndeplinind sarcini ca monitorizarea încălcărilor drepturilor omului şi asistenţă în reconstrucţia şi dezvoltarea post-conflict.

Liberalii şi-au concentrat foarte mult atenţia asupra actorilor non-statali care nu folosesc strategii ale forţei şi violenţei pentru a-şi atinge scopurile, astfel concluziile lor generale privind rolul pe care aceştia îl joacă în mediul de securitate au fost distorsionate. Întreaga gamă de actori non-statali din sistemul internaţional nu se reduce la ONG-uri ca Amnesty International şi Greenpeace, ci şi la grupări ca Hezbollah şi Hamas. Şcoala liberală nu acceptă să cuprindă aceste două tipuri de actori non-statali într-o singură categorie de „organizaţii de interese” non-statale, iar răspunsul logic va fi tratarea terorismului internaţional drept o „problemă globală”, foarte asemănătoare poluării transfrontaliere sau răspândirii bolilor, care trebuie combătute prin acţiuni de cooperare ale statelor în cadrul general al instituţiilor internaţionale. Prin urmare, răspunsul liberal va fi foarte probabil unul juridic, de reglementare.

Spre deosebire de curentele de gândire conservatoare şi liberală asupra terorismului internaţional, o modalitate mai utilă de analiză a rolului jucat de actorii non-statali în mediul de securitate internaţională este perspectiva mobilizării politice. Această perspectivă poate fi întâlnită în lucrări de sociologie şi politică comparată dedicate mobilizării politice, politicii conflictuale, mişcărilor sociale şi mobilizării resurselor. [176] Aceasta se concentrează asupra faptului că terorismul este o strategie care apare în contextul mai larg al mobilizării politice şi al conflictelor dintre actorii non-statali. În acest context, poate fi identificată o logică comună a mobilizării transnaţionale folosite de actorii non-statali. Utilizând strategiile mobilizării transnaţionale, actori non-statali relativ slabi îşi pot consolida resursele dispersate geografic în întregul sistem internaţional şi le pot converti în proiecţii coerente de putere care ameninţă direct status quo-ul politic. Se pot identifica astfel strategii generale de mobilizare transnaţională folosite de actori non-statali:

a) Formarea unei baze de sprijin transnaţionale. Actorii politici non-statali îşi formează susţinători folosind o identitate sau o ideologie politizată pentru a crea reţele transnaţionale de susţinere politică şi pentru a transforma susţinătorii pasivi în forţe politice active. În trecut, naţionalismul a fost o ideologie mobilizatoare comună, în alte perioade a fost folosit socialismul, anarhismul sau liberalismul. În cazul al-Qaeda şi al altor grupări se foloseşte o versiune radicală a islamului pentru a crea şi politiza o bază de sprijin pentru susţinere transnaţională. Procesul de politizare implică folosirea unei ideologii politice cunoscute şi relevante în combinaţie cu strategii de propagandă şi coerciţie.

b) Mobilizarea de resurse transnaţionale. Actorii politici non-statali se bazează pe reţelele transnaţionale în exploatarea unei baze de resurse dispersată din punct de vedere spaţial. Strategia mobilizării de resurse transnaţionale folosită de al-Qaeda nu este nouă, ci urmează un model comun în care actorii non-statali se bazează pe susţinere transnaţională pentru a mobiliza şi consolida resursele. Bazele de resurse care sunt mobilizate includ reţelele economiei gri, crima organizată, fundaţiile şi ONG-urile, firmele legale, contribuţiile voluntare ale membrilor bazei de susţinere politică, „taxele”, şantajul şi recrutarea de lucrători calificaţi şi necalificaţi. De exemplu, Tigrii Eliberării Tamilului Eelam (LTTE) din Sri Lanka are una dintre cele mai eficiente organizaţii transnaţionale de strângere de fonduri din zilele noastre. Bugetul de 50 de milioane USD pe an este obţinut prin donaţii directe de la comunităţile de emigranţi Tamil, împreună cu bani proveniţi din bugetele ONG-urilor Tamil, din operaţiunile de trafic cu fiinţe umane şi din firme conduse de membri Tamil. Comunităţile Tamil din diaspora din SUA, Marea Britanie, Canada şi Australia furnizează, conform estimărilor, 1,5 milioane USD pe lună, prin donaţii şi taxe ilegale.[177] Între 1916 şi 1921, aproape 800.000 de americani de origine irlandeză s-au alăturat unor organizaţii naţionaliste, contribuind cu peste 10 milioane USD la fondurile Sinn Fein şi ale Armatei Republicane Irlandeze (IRA) în lupta pentru independenţa Irlandei faţă de Marea Britanie.[178] La începutul anilor 1970, americanii de origine irlandeză au furnizat cel puţin jumătate din bugetul total al IRA prin intermediul organizaţiei Irish Northern Aid (Noraid), cu sediul în New York şi 92 de agenţii în SUA şi 5.000 de membri plătitori de cotizaţii.[179] La fel, o taxă de război de trei la sută din toate câştigurile obţinute în străinătate a fost colectată de „Fondul Homeland Calling” (Chemarea Patriei) al Armatei pentru Eliberare din Kosovo (KLA) în timpul conflictului din Kosovo, iar ziarul „Vocea Kosovo”, cu sediul în Zurich, făcea regulat apel la contribuţii pentru KLA din partea diasporei transnaţionale de susţinători. Acestea sunt exemple asemănătoare cu strategiile „de finanţare teroristă” folosite de al-Qaeda.

c) Construirea de coaliţii transnaţionale. Participarea politică este în general văzută de către politologi ca o activitate ce apare în contextul instituţiilor statale. Cu toate acestea, au existat întotdeauna organizaţii non-statale care au acţionat transnaţional, au construit structuri organizaţionale trans-frontaliere câştigând susţinere politică şi mobilizând resurse. Grupuri ca PKK, IRA, Hamas şi alţi actori politici non-statali organizaţi transnaţional se situează în interiorul unei clase mai largi de mişcări sociale transnaţionale, proto-state de-teritorializate şi reţele organizate de terorism şi infracţiuni. Ele sunt implicate nu doar în activităţi violente, ci furnizează şi servicii sociale (ajutoare sociale, protecţie, educaţie, locuri de muncă), apartenenţă, identitate şi sensuri existenţiale unor comunităţi marginalizate în ordinea politică dată. Ştiinţa politică contemporană a retrogradat afilierea la organizaţiile non-statale ca fiind un element al societăţii civile, dar această clasificare pierde din vedere faptul că mişcările organizate transnaţional pot avea o agendă geopolitică, şi nu doar o agendă socială sau culturală . Prin urmare, structurile organizaţionale transnaţionale construite de actorii non-statali care folosesc violenţa reprezintă atât provocări practice, cât şi conceptuale. Practice deoarece reţelele de violenţă sunt adesea strâns împletite cu reţelele de servicii pe care se bazează comunităţile marginalizate. Conceptuale întrucât etichetele „reţea teroristă”, „mişcare socială” sau „proto-state” oferă fiecare o descriere parţială a fenomenului complet.

În contextul mai larg al mobilizării transnaţionale în urmărirea unor scopuri politice, strategiile de violenţă şi terorism reprezintă una din componentele unei agende generale prin care se urmăreşte modificarea status quo-ului. Pe lângă durerea şi pierderile provocate, şi pe lângă slăbirea ordinii politice existente, spune Hoffman, terorismul „are rolul de a crea putere acolo unde nu există sau de a consolida puterea acolo unde există foarte puţină. Prin publicitatea generată de violenţă, teroriştii caută să-şi asigure capacitatea de negociere, influenţa şi puterea care altfel le lipsesc pentru a opera schimbări politice fie la nivel local, fie internaţional”.[180] Ca „armă a celor slabi”, terorismul este folosit de grupări pentru a câştiga atenţia mass-media şi vizibilitate ca prim pas în obţinerea „notorietăţii” în cadrul comunităţii internaţionale.[181] Chiar dacă actele de terorism sunt condamnate universal, ele tot atrag atenţia mass-media şi a publicului asupra unei probleme şi deschid calea pentru ca organizaţii mai moderate să ceară opiniei publice să analizeze legitimitatea unei cauze făcând abstracţie de tacticile prin care este promovată cauza respectivă. Una din consecinţele observabile ale atentatelor din 11 septembrie 2001 de la WTC a fost îndreptarea atenţiei media asupra Orientului Mijlociu şi a Islamului, deschizând calea pentru ca voci mai moderate să ceară analiză şi dezbatere publică într-o măsură mult mai mare decât fusese posibil înainte de aceste evenimente.

Dacă strategia pe termen lung din perspectivă conservatoare sugerează un răspuns militar împotriva terorismului, iar perspectiva liberală sugerează un răspuns juridic, atunci perspectiva mobilizării politice sugerează nevoia unui răspuns politic.[182] Cu alte cuvinte, dacă terorismul este un instrument politic folosit în contextul mobilizării politice transnaţionale, este nevoie atât de incriminarea acestui instrument politic, cât şi, pe termen lung, de asigurarea de canale alternative pentru exprimarea doleanţelor şi a solicitărilor actorilor non-statali. Sistemul internaţional nu pune la dispoziţia actorilor non-statali o infrastructură prin care să îşi canalizeze eficient solicitările şi nemulţumirile politice în afara statelor şi a reprezentanţilor statelor. În termenii lui Huntington, putem afirma că la nivelul sistemului internaţional procesul de „modernizare” a devansat procesul de „instituţionalizare”. Dacă singura formă de instituţionalizare ce apare la nivel global ca răspuns pe termen lung la adresa terorismului este creşterea eficienţei activităţilor de colectare de informaţii, coordonare, poliţie şi supraveghere, rezultatul va fi un dezechilibru major.

Tipurile de instituţii politice care pot fi folosite pentru rezolvarea acestei probleme complexe pe termen lung sunt încadrate în barierele conceptuale impuse de „statele în anarhie”, perspectiva oferită de noile instituţii de guvernare regională creează stabilitate politică la nivel intern – de exemplu legitimitate, soliditatea instituţiilor şi căi de participare democratică – şi un mod în care aceşti factori ar putea fi transpuşi la nivelul sistemului internaţional. Un exemplu este impactul pe care l-au avut extinderea Uniunii Europene şi procesele asociate de regionalizare în furnizarea de noi canale instituţionale interne şi regionale pentru articularea solicitărilor politice în moduri care delegitimează şi oferă strategii alternative terorismului şi violenţei ca instrumente politice de exprimare a doleanţelor – actorii non-statali organizaţi transnaţional în cazul Turciei, unde atât agenţii politici kurzi, cât şi cei islamişti recurg tot mai mult la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului pentru a-şi exprima doleanţele şi solicitările împotriva statului turc, în loc să folosească strategii violente. [183] Deşi sunt implicaţi şi alţi factori, ca acţiunile poliţieneşti internaţionale, în urma cărora a fost arestat liderul PKK, rolul jucat de noile canale regionale şi naţionale în acest proces nu trebuie subestimat. Ridicarea multor restricţii asupra exprimării kurzilor în Turcia oferă alte exemple de efect de moderare pe care îl are dezvoltarea instituţională complexă.

Uniunea Europeană este un caz unic în multe privinţe, datorită canalelor instituţionale şi căilor legitime de articulare a doleanţelor, oferă un model general cu privire la rolul pe care o instituţionalizare solidă îl poate juca în rezolvarea disensiunilor politice ale mobilizării transnaţionale de către actorii non-statali. Această abordare merită cu siguranţă să primească mai multă atenţie pentru că ar putea genera cunoştinţe utile pentru formularea de răspunsuri politice pe termen lung, pe lângă răspunsurile militare şi juridice pe termen scurt şi mediu, la provocarea reprezentată de terorismul internaţional.

EVOLUŢIA TERORISMULUI ÎN SECOLUL XXI

Ca metodă de conflict care a supravieţuit şi a evoluat de-a lungul istoriei, pentru a înflori în epoca modernă a informaţiilor, terorismul va continua să se adapteze pentru a răspunde provocărilor noilor forme de conflict şi pentru a exploata progresele tehnologice şi sociale. Terorismul şi-a demonstrat capacitatea tot mai mare de adaptare la măsurile anti-teroriste şi la eşecurile politice. Teroriştii dezvoltă noi capacităţi de atac şi îmbunătăţesc eficienţa metodelor deja existente, în plus, grupările teroriste au demonstrat că reuşesc să depăşească rolul de subordonat în conflictele dintre statele naţionale şi să devină jucători cu propria lor influenţă internaţională. Ele sunt tot mai integrate cu alte entităţi sub-statale, ca organizaţiile criminale sau companiile legale, şi îşi asumă treptat un anumit grad de control şi identitate cu guvernele naţionale.

Grupările teroriste se vor adapta la tehnicile şi metodele agenţiilor de combatere a terorismului şi agenţiilor de informaţii, prin:

• Schimbarea structurii organizatorice: descentralizarea formei de organizare tip „reţea” pentru a reduce impactul pierderilor unor verigi-cheie în structura ierarhică; organizaţia de tip „reţea” destructurată complică sarcina forţelor de securitate şi diminuează previzibilitatea operaţiunilor.

• Preluarea rapidă a noilor tehnologii şi adaptarea tehnologiilor existente. Pentru ca forţele de securitate să nu poată intercepta sau decodifica aceste date, pentru a schimba informaţii teroriştii se folosesc de telefoane mobile „de unică folosinţă”, de cartele telefonice pentru convorbiri la distanţă, de Internet-cafe şi alte mijloace de comunicare anonime. Inserarea informaţiilor în imagini digitale şi format grafic este o altă inovaţie folosită pentru a facilita comunicarea globală clandestină necesară teroriştilor moderni.

• Flexibilitate şi rezistenţă faţă de operaţiunile de combatere a terorismului. Unele grupări se vor redefini. De exemplu organizaţia Calea Luminoasă din Peru (Sendero Luminoso) şi-a pierdut conducătorii şi liderul fondator în campania antiteroristă a guvernului peruan din 1993, rezultatul imediat fiind declinul sever al capacităţii operaţionale a grupului. Însă Calea Luminoasă a revenit la operaţiunile şi organizarea din mediul rural pentru a se reface. Deşi nu mai este ameninţarea de altădată, gruparea nu a dispărut. În Italia, Brigăzile Roşii şi-au redus treptat activitatea până la zero, din cauza acţiunilor guvernamentale şi a unei situaţii politice în schimbare, dar, cu toate acestea, la un deceniu după aşa-zisa prăbuşire a Brigăzilor Roşii a apărut un nou grup numit Nucleul Anti-Capitalist, care a păstrat o serie de simboluri, stil de comunicare şi chiar o parte din membrii fostelor Brigăzi. Această capacitate de a-şi conserva ideologia şi simbolurile de-a lungul unei perioade semnificative de inactivitate şi de a reapărea atunci când condiţiile sunt favorabile demonstrează durabilitatea terorismului ca ameninţare la adresa societăţilor moderne.

• Creşterea gradului de sofisticare şi al abilităţilor în aproape toate aspectele activităţii teroriste. Folosirea agresivă a tehnologiilor moderne de management al informaţiilor, de comunicare şi informaţii a sporit eficienţa acestor activităţi. Tehnologiile de producere de armament au devenit tot mai accesibile, iar puterea de cumpărare a organizaţiilor teroriste este şi ea în creştere. Accesibilitatea tehnologiei şi a personalului calificat care să o utilizeze pentru orice client cu fonduri suficiente permite organizaţiilor teroriste bine finanţate să achiziţioneze echipamente cel puţin egale ca nivel de sofisticare cu cele folosite în acţiunile antiteroriste guvernamentale. La capătul inferior al spectrului tehnologic, teroriştii vor continua să se „fabrice” bombe pe bază de azotat de amoniu. Efectele devastatoare ale acestor bombe au fost dovedite.

• Anumite zone din Orientul Mijlociu, Pakistan şi Afganistan vor deveni principalele centre de putere pentru terorism. Deceniile de anarhie şi corupţie au permis grupărilor teroriste islamice să umple vidul de putere în această regiune şi va continua să producă un număr îngrijorător de terorişti cu motivaţie religioasă.

11.1 Tendinţe în terorism

Cel mai întâlnit răspuns dat de autorităţi după 11 septembrie 2001 se concentrează pe natura presupus revoluţionară a atentatelor teroriste şi pe schimbările fundamentale pe care le reflectă fenomenul terorismului. În continuare vom încerca să identificăm încotro se îndreptă terorismul şi ce tipuri de ameninţări poate ridica el, mai ales în raport cu potenţiala proliferare a armelor de distrugere în masă.

Din punctul nostru de vedere, stereotipul grupării teroriste tradiţionale se va modifica. În deceniile trecute terorismul era practicat de o serie de indivizi aparţinând unei organizaţii identificabile ce avea un aparat de comandă şi control clar şi un anumit set de obiective politice, sociale sau economice. Organizaţiile de stânga radicale (mişcări marxist-leniniste/maoiste/staliniste) ca Armata Roşie Japoneză, Facţiunea Armatei Roşii din Germania şi Brigăzile Roşii din Italia, precum şi mişcările teroriste etno-naţionaliste ca Organizaţia Abu Nidal, Armata Republicană Irlandeză (IRA) şi gruparea separatistă bască ETA au reflectat acest stereotip al grupării teroriste tradiţionale. De regulă, ele publicau un comunicat prin care îşi revendicau acţiunile şi le explicau cu lux de amănunte. Oricât de neplăcute sau inacceptabile le-ar fi fost scopurile şi motivele, ideologia şi intenţiile lor, deşi radicale din punct de vedere politic şi fanatice din punct de vedere personal, erau măcar inteligibile. Aceste grupări teroriste se angajau în acte de violenţă foarte selective şi atent alese. Pentru atentatele cu bombă, acestea alegeau ţinte simbolice, ce reprezentau sursa animozităţii lor (de exemplu ambasade, bănci, linii aeriene naţionale etc.) sau răpeau şi asasinau anumite persoane, pe care le considerau vinovate de exploatare economică sau represiune politică, pentru a atrage atenţia asupra lor şi a propriilor cauze.

Acestor tipuri mai tradiţionale şi mai cunoscute de grupări etnic/naţionaliste, separatiste şi ideologice li se vor alătura o diversitate de organizaţii cu motivaţii naţionaliste sau ideologice mai puţin clare. Aceste organizaţii teroriste noi urmăresc ţeluri religioase şi seculare cu mult mai amorfe şi se învăluie în identităţi organizaţionale mai puţin coerente, cu o structură şi o componenţă mai difuze. Spre deosebire de revendicările concrete, inteligibile ale grupărilor teroriste din trecut, vor apărea mesaje vagi de revendicare a atentatelor ca modalitate de apărare a locurilor sfinte musulmane din Mecca şi Medina, care promit să „urmărească forţele SUA şi să lovească interesele SUA pretutindeni”.

Nivelul de violenţă a atentatelor va creşte. Dată fiind creşterea numărului de surse de informare şi competiţia cu un număr tot mai mare de alte mesaje, terorismul va avea nevoie de un nivel substanţial sporit de violenţă sau de noutate pentru a putea atrage atenţia de care are nevoie. Natura tot mai periculoasă a atentatelor teroriste pare a sugera existenţa unui tipar după care cel puţin unii terorişti au ajuns să creadă că atenţia nu mai este aşa de uşor de obţinut cum era cândva. În opinia lor, atât publicul, cât şi mass-media au devenit tot mai obişnuite sau desensibilizate faţă de spirala nesfârşită a violenţei teroriste. Ca atare, aceşti terorişti se consideră obligaţi să comită acte din ce în ce mai dramatice sau mai distructive, mai letale (de exemplu atentatele din 2001 de la World Trade Center, atentatul din 2004 de la metroul din Madrid ş.a.) pentru a obţine acelaşi efect pe care l-ar fi avut în trecut o acţiune mai puţin ambiţioasă sau sângeroasă, pentru a se asigura că atentatul va avea parte de publicitate şi atenţie suficientă din partea mass-media şi a publicului. Această echivalare a publicităţii şi a numărului de victime cu atenţia şi succesul are astfel efectul de a bloca o parte din terorişti într-o spirală nesfârşită a violenţei în încercarea de a păstra interesul mass-media şi al publicului.

Prin dimensiunea atentatelor de la 11 septembrie 2001 şi posibilul amestec de doctrine religioase radicale şi de tehnologii de distrugere noi şi posibil dezastruoase, terorismul pare să fi depăşit orice constrângere pe care ar fi arătat-o vreodată. Mass-media bombardează cititorii şi ascultătorii cu previziuni apocaliptice ale unor masacre provocate de armele chimice şi biologice. Dezbaterile din ultimii ani s-au concentrat asupra schimbărilor fundamentale atât în motivaţiile, cât şi în tacticile pe care atentatele din SUA de la 11 septembrie 2001 păreau să le inaugureze. Pentru Statele Unite, obişnuite cu predictibilitatea (cel puţin în sens strategic) a războiului convenţional şi a Războiului Rece, terorismul a indus o nesiguranţă generatoare de frică. Odată cu proliferarea armelor de distrugere în masă şi cu aparenta globalizare a terorii, previziunile devin riscante. Cu toate acestea, viitorul nu se rupe niciodată complet de trecut, şi istoria de până acum a terorismului ne poate ajuta să distingem dacă nu detalii specifice, măcar tendinţele generale. Capitolele anterioare ne-au facilitat înţelegerea caracteristicilor comune şi a trăsăturilor operaţionale ale teroriştilor. Aceste trăsături au evoluat de-a lungul câtorva decenii, dar au şi rămas valabile până astăzi. În afara evenimentului de la 11 septembrie 2001 există prea puţine dovezi care să indice o schimbare revoluţionară în natura terorismului.

Deşi detalii specifice, actuale şi viitoare, pot modifica tacticile şi armele teroriştilor, strategiile şi scopurile lor de bază vor rămâne aceleaşi – acesta este un punct de vedere împărtăşit de tot mai mulţi analişti. Oricât de neînţelese ar putea părea cauzele lor pentru victime, teroriştii vor continua să lupte pentru o schimbare revoluţionară socială, economică, politică, naţionalistă sau religioasă încercând prin violenţă să răstoarne ordinea existentă. În acest sens, al-Qaeda şi succesorii săi nu demonstrează nicio formă nouă, revoluţionară de război sau de comportament, ei calcă pe urmele predecesorilor lor. Ca şi zeloţii din Antichitate, asasinii din Evul Mediu sau extremiştii palestinieni din zilele noastre, teroriştii viitorului vor rămâne devotaţi protestelor violente. Atâta timp cât nevoile de bază ale societăţii nu sunt satisfăcute, chiar şi numai pentru o mică parte a populaţiei, teroriştii vor continua să apară. Terorismul viitorului, ca şi cel al trecutului, va continua să creeze violenţă, şoc şi frică pentru a-şi atinge scopurile. Înspăimântarea victimelor pentru câştigarea simpatiei unui public prin intermediul unor atacuri foarte vizibile va rămâne, în viitorul previzibil, strategia principală a teroriştilor.

Din acest motiv, teroriştii au puţine motive pentru a organiza operaţiuni menite să distrugă sau să saboteze infrastructura, agricultura sau economia cel puţin nu ca obiectiv principal. Multe din scenariile recente care vorbesc despre atentate asupra unor baraje hidrografice importante, reţelelor de electricitate sau de computere, de exemplu, deşi distrugătoare şi în mod evident reprezentând cele mai avansate strategii de război, nu prea au sens pentru terorişti. Astfel de operaţiuni, deşi eficace pe termen lung, tind să fie lipsite de impactul media şi de impactul simbolic necesar. În plus, efectele unor astfel de atentate depind de multe variabile aflate în afara controlului grupării teroriste şi în acelaşi timp sunt greu de executat.

Atacurile cibernetice suferă de aceleaşi constrângeri pentru că însăşi natura lor tinde să ascundă în loc să proclame public identitatea atacatorului. Mai mult, din motive culturale şi societale, astfel de atentate au o semnificaţie redusă pentru publicul pe care teroriştii încearcă să îl influenţeze. Adevărul brutal rămâne acela că scenele de masacru sângeros rămân mai spectaculoase şi, prin urmare, mai eficiente din punct de vedere psihologic decât sabotarea în secret a sistemelor de internet. Combinaţia de imprevizibilitate, dificultate şi absenţă relativă a impactului psihologic, cel puţin pe termen scurt, explică probabil de ce teroriştii, chiar şi cei cu viziuni apocaliptice, au atacat foarte rar obiective de infrastructură.

În viitorul previzibil, atentatele teroriste vor combina vechiul şi noul.

Teroriştii vor profita de experienţa din trecut pentru a deveni mai pricepuţi în atacuri. Nu doar că armele lor devin mai mici, mai sofisticate şi mai mortale, dar teroriştii au mai mult acces la aceste arme datorită alianţelor cu diverse state dispuse să sponsorizeze terorismul. Susţinerea dată de un stat are chiar un efect de „multiplicare a forţei” asupra grupărilor teroriste obişnuite. Ea pune în mâinile teroriştilor resurse mai mari, care îşi pot spori astfel capabilităţile de planificare, strângere de informaţii, logistice, de antrenament, financiare, precum şi gradul de sofisticare. Mai mult, întrucât teroriştii sponsorizaţi de state nu depind de susţinerea populaţiei locale, ei nu mai au nevoie să se îngrijoreze că îşi vor înstrăina opinia publică sau că acţiunile se vor întoarce împotriva lor.

Vom asista la o ascensiune a terorismului motivat de imperative religioase. Deşi legătura între religie şi terorism nu este nouă, în ultimul deceniu această variantă a depăşit ca amploare terorismul motivat ideologic sau etnic- şi naţionalist-separatist. Dacă în 1968 (anul care se consideră că marchează apariţia terorismului internaţional modern) niciuna din cele 11 grupări teroriste[184] identificabile active nu putea fi clasificată ca grupare teroristă religioasă, în 1980 (anul în care apar primele grupări teroriste religioase „moderne”[185] ca rezultat al repercusiunilor revoluţiei din Iran cu un an înainte), acestea reprezintă două din cele 64 de grupări active în acel an; în prezent, 23 de grupări teroriste sunt clasificate ca având caracter şi/sau motivaţii religioase din totalul de 56 de grupări identificabile active, adică un procent de aproximativ 40 la sută. Mai mult, cele mai grave atentate teroriste din acest secol au fost organizate de grupări religioase, al-Qaeda fiind cel mai adesea „cap de afiş”. Terorismul motivat în parte sau în totalitate de imperative religioase va conduce mai des la acte (sau tentative) de violenţă care produc un număr considerabil mai mare de victime – cel puţin în comparaţie cu incidentele relativ mai selective şi mai puţin letale de violenţă comise de organizaţiile teroriste seculare. Pe scurt, terorismul religios[186] tinde să producă mai multe victime decât cel secular din cauza sistemelor de valori, a mecanismelor de legitimare şi justificare şi concepţiilor despre moralitate radical diferite, şi din cauza unei viziuni maniheiste asupra lumii care influenţează direct motivaţiile „teroriştilor religioşi”. Pentru teroriştii religioşi, violenţa va continua să fie un act de mântuire sau o îndatorire sfântă, executată ca răspuns direct la o poruncă sau un imperativ teologic şi justificată de scripturi. Prin urmare, religia va funcţiona ca forţă de legitimare, aprobând violenţa pe scară largă împotriva unei categorii aproape nelimitate de opozanţi (mai exact, toţi cei care nu sunt membri ai religiei sau ai cultului teroriştilor în cauză). Va fi păstrată aprobarea clerului (acesta are o importanţă mare pentru teroriştii religioşi[187]) care va „binecuvânta” (adică va aproba) operaţiunile teroriste înainte ca acestea să fie puse în aplicare.

Participarea amatorilor (terorişti part-time) în operaţiunile teroriste va prolifera. În trecut, terorismul nu era doar o chestiune de voinţă şi motivare pentru realizarea unui atentat, ci şi de capacitate – antrenament, acces la armament şi cunoştinţe operaţionale. Aceste capabilităţi nu erau disponibile pe scară largă şi se dobândeau de regulă prin antrenamente realizate în tabere conduse fie de alte organizaţii teroriste, fie/şi împreună cu statele-sponsor ale operaţiunilor teroriste.[188]

Astăzi, mijloacele şi metodele specifice terorismului pot fi uşor procurate din biblioteci, prin comenzi on-line, pe CD-ROM sau pe internet. Terorismul devine accesibil oricui are o nemulţumire, o agendă, un scop sau o combinaţie a acestora. Cu ajutorul manualelor de fabricare a bombelor ce pot fi obţinute din comerţ şi al ghidurilor de utilizare, un terorist amator poate fi la fel de distrugător – şi chiar mai greu de identificat şi mai puţin previzibil – decât unul profesionist.

Teroriştii amatori sunt periculoşi şi din alte puncte de vedere, cum ar fi lipsa unei autorităţi centrale de comandă care poate avea ca rezultat mai puţine constrângeri în ce priveşte operaţiunile şi ţintele şi – mai ales când se adaugă fervoarea religioasă – mai puţine inhibiţii în ce priveşte victimele colaterale. Aşa cum observa un înalt oficial israelian în domeniul securităţii în legătură cu un grup deosebit de violent din cadrul Hamas: „Erau o gaşcă surprinzător de neprofesionistă... nu aveau niciun fel de antrenament anterior şi operau fără instrucţiuni concrete.”[189]

Intenţia (teroriştilor amatori) ai atentatului cu bombă de la World Trade Center din 1993 era de fapt aceea de a dărâma unul din cele două turnuri gemene. În coparaţie, cei consideraţi cândva teroriştii supremi – Carlos, Abu Nidal şi Abu Abbas – nu s-au gândit o clipă, darămite să încerce, să distrugă o clădire zgârie-nori plină de oameni.

Teroriştii amatori sunt indivizi cu aceleaşi concepţii, care împărtăşesc aceeaşi religie, se roagă în aceeaşi instituţie religioasă, au aceiaşi prieteni şi frustrări, au legături de familie, şi care pur şi simplu gravitează unul spre celălalt pentru o anumită operaţiune, poate chiar pentru una singură.

Întrucât teroriştii part-time sunt un tip amorf şi temporar de grupare teroristă, care nu are „amprenta” sau modul de operare al unei organizaţii teroriste, autorităţilor le este mai greu să contureze o imagine utilă a dimensiunii intenţiilor şi capabilităţilor lor. Astfel de grupuri destructurate de indivizi pot fi – aşa cum par să fi fost autorii atentatelor din 1993, de la World Trade Center – influenţaţi indirect sau controlaţi de la distanţă de vreun guvern străin sau entitate nonguvernamentală. Folosirea unor terorişti amatori pentru a masca implicarea unui finanţator sau guvern străin ar putea fi în beneficiul statului finanţator, permiţându-i să îşi ascundă mai eficient implicarea şi astfel să evite posibile replici militare sau sancţiuni diplomatice şi economice. Legătura cu posibilul stat sponsor ar putea fi ascunsă şi mai bine de faptul că multe din echipamentele, resursele şi chiar fondurile teroriştilor amatori ar putea proveni din surse proprii. Dispozitivul exploziv folosit la World Trade Center, de exemplu, a fost realizat din materiale obişnuite, cumpărate de pe piaţă, printre care îngrăşăminte pentru sol (nitrat uric) şi motorină, care au costat mai puţin de 400 USD. Bomba simplă fabricată de aceşti amatori s-a dovedit la fel de distructivă şi letală (ucigând şase persoane, rănind alte peste 1000, săpând în pământ un crater adânc şi provocând pagube estimate la 550 milioane USD turnului geamăn, precum şi venituri pierdute de companiile ce îşi aveau sediul acolo) ca şi dispozitivele high-tech fabricate la comandă militară şi folosite de corespondenţii lor profesionişti.

Competenţa operaţională a teroriştilor profesionişti va creşte. Deşi pe de o parte terorismul atrage amatori, pe de altă parte teroriştii devin (lucru demonstrat) tot mai pricepuţi la asasinate şi distrugeri, mai spectaculoşi în capacitatea de modificare tactică şi de inovare a metodelor de atac, şi mai capabili să acţioneze perioade îndelungate fără a fi identificaţi, interceptaţi sau prinşi.

Astfel, asupra organizaţiilor teroriste pare să acţioneze un principiu aproape darwinist al selecţiei naturale: fiecare nouă generaţie de terorişti învaţă de la predecesori, devenind mai inteligenţi, mai duri şi mai greu de capturat sau de eliminat. Adesea teroriştii analizează greşelile făcute de foştii camarazi, care au fost prinşi sau ucişi. Extrase din presă, capete de acuzare, mărturii şi înregistrări de la procese sunt analizate meticulos; informaţiile despre tacticile şi metodele forţelor de securitate sunt utilizate apoi de membrii supravieţuitori ai grupului. A treia generaţie a Facţiunii Armatei Roşii (RAF)[190], apărută la sfârşitul anilor 1980 şi acum destrămată, este un exemplu clasic al acestui fenomen. Potrivit unui înalt oficial german, de obicei membrii grupării studiau documentele şi înregistrările din timpul procedurilor juridice pentru a descoperi măsurile folosite de autorităţi împotriva teroriştilor. Puşi la curent cu aceste tehnici – adesea din mărturiile prezentate de către membri ai forţelor de securitate în timpul proceselor publice (uneori ca răspuns la întrebările puse intenţionat de avocaţi aparent prietenoşi) –, teroriştii pot lua măsurile necesare pentru a evita operaţiunile guvernamentale.

Teroriştii profesionişti au învăţat să se organizeze în celule mici, care primesc un minimum de informaţii necesare, au învăţat să-şi ţină gura închisă, au învăţat cum să distrugă dovezi criminalistice, iar la interogatorii nu spun nimic. Din acest punct de vedere, nu este greu de înţeles de ce teroriştii amatori devin tot mai utili atât pentru grupările teroriste mai profesioniste, cât şi pentru statele-sponsor, ca pioni sau momeală sau pur şi simplu ca subordonaţi de care să te poţi oricând lipsi. Astfel, teroriştii amatori vor fi folosiţi eficient de alţii pentru a ascunde identitatea guvernului străin sau a grupării teroriste care ordonă de fapt un anumit atentat.

Revendicarea atentatelor se va face tot mai rar sau cel mai adesea de loc. Teroriştii vor revendica mai rar atentatele pe care le comit. Spre deosebire de grupările teroriste tradiţionale din anii 1970 şi 1980, care nu doar publicau comunicate în care explicau de ce au comis un atentat, dar se şi mândreau cu atentatele mai distructive sau mai letale, în zilele noastre teroriştii sunt considerabil mai reticenţi. De pildă, unele din cele mai grave atentate teroriste, aşa-numitele atentate teroriste „spectaculoase”, nu au fost revendicate de teama repercusiunilor. Atentatul din zborul Pan Am 103, în care au murit 278 de persoane, este un exemplu arhicunoscut. Deşi se cunoaşte că doi angajaţi ai liniei aeriene de stat libiene au fost identificaţi şi acuzaţi de a fi amplasat valiza cu bomba care a ajuns în cele din urmă în avion, nu a fost emisă nicio revendicare credibilă. Atacul terorist asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001 nu a fost până în prezent revendicat, Osama Ben Laden nu a recunoscut că ar fi pus la cale atentatul, a afirmat doar că „se bucură”.

În lipsa revendicării atentatelor putem presupune că pentru unele grupări teroriste violenţa devine mai puţin un mijloc pus în slujba unui scop cât un scop în sine care nu are nevoie de nicio explicaţie sau justificare cu excepţia celor faţă de membrii grupului şi poate de adepţii lor. Această trăsătură ar fi nu doar în conformitate cu motivaţiile teroriştilor religioşi (discutaţi mai sus), ci şi cu cele ale grupărilor teroriste concentrate pe întreruperea sau sabotarea negocierilor sau a soluţionării paşnice a conflictelor etnice. Faptul că teroriştii îşi asumă mai rar responsabilitatea pentru atentate poate sugera de asemenea o inevitabilă slăbire a constrângerilor – auto-impuse sau venind din partea altora – asupra violenţelor, care la rândul lor pot conduce la un procent sporit de victime.

Terorismul local şi cel regional îşi vor continua existenţa fără a fi „înghiţite” de o versiune mai largă, globală. Legăturile dintre statele eşuate, corupte sau anarhice şi violenţa teroristă se vor menţine. Incapacitatea multor state de a satisface nevoile de bază ale cetăţenilor lor înseamnă că multe din ele vor fi lovite de forme de terorism local. În ciuda profeţiilor apocaliptice despre o ameninţare monolitică globală, majoritatea teroriştilor vor rămâne, prin urmare, dedicaţi cauzei locale pentru care luptă. Ei pot căuta o soluţie politică sau socială la problemele privind segregarea etnică sau religioasă sau răsturnarea totală a structurii existente, dar foarte probabil geografia luptei lor va rămâne relativ bine definită. Grupări asemănătoare Tigrilor Tamil, Hamas, Abu Sayef, FARC din Columbia sau IRA vor continua să creeze haos la nivel local sau regional, rămânând devotate cauzelor specifice pentru care luptă. Fiind foarte dispuse să accepte asistenţă de la alte grupări şi chiar de a le coordona acţiunile, ele vor rămâne probabil în esenţă locale. Atâta timp cât va exista o nemulţumire politică şi socială, aceasta va genera violenţă.

Este de aşteptat ca în următorii ani terorismul local să continue să răsară în zone ca Asia de Sud, Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu. Cauzele vor varia, la fel şi structura grupărilor teroriste, însă ele vor avea în comun percepţia violenţei ca mijloc de a schimba structura în care se găsesc.

Însă, chiar dacă terorismul intern va persista, teroriştii vor continua să-şi consolideze un statut internaţional. Începând cu anii 1960, grupările teroriste s-au întâlnit şi uneori şi-au coordonat acţiunile, au folosit în comun resurse şi s-au antrenat împreună, dar o astfel de colaborare a fost lipsită de vreun scop sau direcţie coerentă, dincolo de dorinţa generală de a lovi ordinea existentă şi de a semăna frică. Dacă există o trăsătură comună, aceasta este ura tot mai mare faţă de Occident şi capitalism pe care Osama Ben Laden a ştiut să o folosească pentru a deschide drumul unei cauze mult mai largi, universale, bazate pe religie şi etno-naţionalism.

Grupările teroriste, chiar şi cele legate de o anumită locaţie, se bazează tot mai mult pe legături non-teritoriale; identitatea religioasă sau etno-naţionalistă, în special, formează un context pentru cauze locale şi regionale. Această tendinţă îşi are originea în destrămarea Uniunii Sovietice şi în post-colonialism. Dacă neliniştea şi nemulţumirea sunt generate în continuare de cauze politice, sociale, economice sau culturale, catalizatorul recursului la violenţa teroristă se bazează din ce în ce mai mult pe probleme religioase şi etnice non-teritoriale. Problemele de identitate transformă terorismul într-un fenomen global. Islamul radical, ignorând graniţele şi oferind justificare spirituală şi integrare, va uni grupări teroriste altădată independente.

Legăturile între grupările teroriste vor fi exploatate şi exacerbate de globalizare. Mijloacele moderne de comunicare oferă teroriştilor oportunităţi fără precedent. Conectând părţi ale lumii cândva separate de distanţă, acestea permit grupărilor teroriste să-şi coordoneze operaţiunile, să emită ordine, să primească informaţii şi să-şi asigure accesul la sprijin şi finanţare cândva imposibil de obţinut. Dar mijloacele de comunicare fac posibil ca până şi cele mai îndepărtate acte de violenţă să fie aduse în atenţia întregii lumi.

Pericolului potenţial va creşte ca urmare a nevoii tot mai mari a unor grupări cândva disparate de a concura pentru atenţia lumii încercând să se depăşească una pe alta în lupta pentru expunere media şi încurajând astfel atacuri tot mai sângeroase. Reţeaua al-Qaeda foloseşte aceste capabilităţi asigurându-se că până şi grupările de nivel local se pot baza pe susţinerea sa materială şi ideologică. Dată fiind răspândirea tot mai largă a terorismului în Occident, Statele Unite mai ales riscă să rămână o ţintă principală a teroriştilor, chiar şi a grupărilor locale ale căror cauze sunt doar marginal legate de SUA. Statele Unite sunt un ţap ispăşitor foarte comod, date fiind pagubele culturale şi sociale asociate cu globalizarea, precum şi capacitatea – şi aparenta disponibilitate – a SUA de a-şi proiecta puterea militară oriunde şi oricând doresc. Aceste tendinţe ameninţă să extindă terorismul şi să îi sporească violenţa.

Adevărata provocare atât în terorismul local, cât şi în cel internaţional este legată de extremismul religios. Trăgându-şi seva din tarele politice, economice şi sociale, religia serveşte drept catalizator. Cauzele sunt astfel legate de identităţile spirituale, transformând nemulţumirile în furie violentă. Distrugerile provocate în 11 septembrie 2001 demonstrează nivelul la care poate ajunge această furie. Schimbarea, cel puţin în sensul adaptării la ordinea existentă, nu mai reprezintă cadrul acestei forme de terorism. Întrucât miza este însăşi identitatea teroriştilor, şi în percepţia lor, şi a întregii populaţii care împărtăşeşte aceeaşi religie, compromisul devine imposibil. Cei care li se opun devin dezumanizaţi, reduşi la un nivel la care moartea lor chiar este preferată.

În plus, religiile nu cunosc graniţe politice, ceea ce face ca terorismul să devină regional sau global atunci când se combină cu cauze religioase. Din nefericire, viitorul se anunţă destul de sumbru. Epoca post-Război Rece a dat naştere unui val de extremism religios, care dă prea puţine semne de declin. Anii de represiune, fie sub dictatorii comunişti, fie sub regimuri totalitariste sprijinite de SUA, au lăsat loc în deceniul 1990 unei conştientizări etnice, culturale şi mai ales religioase. În multe state nou-create sau în declin rapid, religia a devenit un mijloc de a răspunde unor probleme endemice ale societăţii. Chiar dacă Islamul radical va continua să domine programele de ştiri, acesta nu este singura religie cu vederi absolutiste. În lumea occidentală, conştiinţa religioasă cunoaşte un reviriment însoţit de intoleranţă religioasă. Nu trebuie decât să ne amintim de miliţiile creştine americane ale căror doctrine sunt la fel de înguste ca cele ale extremiştilor islamici. Terorismul secular este cea mai dominantă formă şi este de aşteptat să rămână şi pe viitor, în timp ce terorismul motivat de radicalismul religios ameninţă să fie forma cea mai periculoasă.

O viziune apocaliptică a acestei lupte conturează spectrul asocierii terorismului cu armele de distrugere în masă (WMD). Scenarii de coşmar se învârt în jurul posibilităţii şi al probabilităţii folosirii acestora de către terorişti. Din păcate, posibil şi probabil, au devenit aproape sinonime în discuţiile despre astfel de arme, date fiind efectele catastrofice pe care le-ar putea avea. WMD, prin care înţelegem, în lucrarea de faţă, armele biologice, chimice, nucleare şi radiologice[191], constituie fără îndoială ameninţarea potenţială cea mai semnificativă, chiar dacă, poate, nu cea mai imediată.

Dezbaterile privind această ameninţare se împart pe două direcţii generale – aceea că întrebarea se pune în termeni de „când, şi nu dacă” şi opinia că terorismul WMD este o ameninţare „cu probabilitate scăzută, dar consecinţe uriaşe”. Prima se bazează pe premisa că diseminarea cunoştinţelor ştiinţifice şi a tehnologiei a ajuns atât de largă încât accesul teroriştilor la WMD este relativ uşor. Aum Shinrikyo[192] a provocat o undă de şoc în rândul analiştilor de securitate; având fonduri şi capacitatea de a recruta oameni de ştiinţă, gruparea teroristă japoneză a reuşit să producă gaz neurotoxic şi s-a apropiat foarte mult de producerea unei arme pe bază de antrax, pe care a testat-o fără succes. Atentatele cu antrax din SUA din 2001 aproape au creat panică, deşi numărul victimelor – deşi tragic – a fost foarte mic. În plus, folosirea intensivă şi transportul de substanţe chimice industriale toxice ne trimit cu gândul la faptul că teroriştii nici nu au nevoie să-şi procure propriile arme; scopurile lor pot fi atinse chiar mai bine prin eliberarea în atmosferă a gazelor toxice din containerele de transport sau din fabricile care le produc. Dacă ne amintim de dezastrul din Bhopal[193], India, înţelegem potenţialul acestor acţiuni.

Cealaltă latură a dezbaterii, deşi recunoaşte potenţialul catastrofic al WMD, consideră folosirea lor improbabilă. Susţinătorii acestei poziţii se bazează pe dificultatea obţinerii şi a folosirii acestor arme, precum şi pe reticenţa majorităţii grupărilor teroriste de a le folosi – fie pentru că nu sunt conştiente de consecinţe, fie deoarece realizează că folosirea WMD ar întoarce publicul împotriva lor, dar şi pe invocarea perspectivei unei campanii contra-teroriste mortale. Folosirea WMD ar trece peste o graniţă a violenţei până acum respectată şi care ar depăşi cu mult folosirea maşinilor-capcană, a atentatelor sinucigaşe sau a deturnării de avioane pentru a distruge clădiri. Însă cu puţine excepţii, WMD nu au fost folosite nici de terorişti şi nici de majoritatea actorilor statali, în ciuda ocaziilor frecvente şi a liderilor care păreau dispuşi să le utilizeze.

Folosirea WMD în scopuri teroriste este posibilă, dar cele mai catastrofice două scenarii, atentatele cu variolă sau cu arme nucleare, rămân foarte improbabile. Argumentele şi eforturile anti-proliferare de după sfârşitul Războiului Rece, dificultatea obţinerii şi a folosirii acestor arme şi declaraţiile clare şi categorice ale SUA şi ale aliaţilor lor privind consecinţele ce vor fi suferite de orice stat care furnizează astfel de arme teroriştilor, toate la un loc împiedică folosirea acestor arme. Deşi progresul ştiinţei, mai ales în domeniul cercetării genomului, poate avea ca rezultat reapariţia variolei sau a unui patogen la fel de periculos, utilizarea sa astăzi rămâne puţin probabilă. Alţi agenţi biologici, cel mai cunoscut fiind antraxul, pot reprezenta ameninţări mai viabile, dacă o grupare teroristă reuşeşte să obţină culturile necesare sau să dezvolte sau să cumpere expertiza necesară.

Utilizarea agenţilor biologici este în aceeaşi măsură o problemă de sănătate publică şi una de terorism. Potenţial devastatoare, ea începe local, cu simptome obişnuite; dacă nu este contagioasă, boala îi afectează doar pe cei expuşi la momentul atentatului. Pe scurt, odată ce se iau măsuri adecvate de sănătate publică, tratament, diagnoză şi, mai ales, imunizare şi profilaxie, ameninţarea reprezentată de agenţii biologici poate fi gestionată şi nu provoacă neapărat panică.

În cazul armelor nucleare, pentru care materialele necesare devin din ce în ce mai greu de obţinut, pericolul reprezentat de folosirea lor de către terorişti poate fi potenţial dezastruos, dar cel mai probabil este gestionabil. În ciuda zvonurilor în mass-media despre focoase nucleare furate, este puţin probabil ca acestea să fi căzut sau să ajungă pe viitor pe mâna teroriştilor. Ceva mai probabilă ar fi furnizarea fie a unei arme, fie a materialelor pentru producerea lor de către un stat-problemă, deşi lista de posibili furnizori este mică, iar aceştia sunt foarte conştienţi de consecinţe. Majoritatea experţilor sunt de acord că ameninţarea folosirii focoaselor sau a armelor nucleare de către terorişti rămâne improbabilă.

Celălalt element al ameninţării nucleare, armele radiologice sau aşa-numitele „bombe murdare” care pot fi fabricate relativ uşor folosind combustibil nuclear folosit sau materiale disponibile pe scară largă, poate fi mai mult publicitate decât realitate. O bucată de material radioactiv înfăşurată în jurul unui explozibil ar crea, de fapt, foarte puţine victime în afara celor afectaţi direct de explozie. Poate că cea mai mare ameninţare a unui astfel de atentat şi una care nu poate fi neglijată, date fiind scopurile terorismului, este că un atentat cu o bombă radiologică ar putea crea o panică disproporţionată faţă de pagubele concrete. Pentru mulţi, simpla menţionare a expunerii la radiaţii, oricât de mici, induce panică. Cu toate percepţiile greşite şi potenţialul de inducere a panicii în rândul victimelor, ameninţarea unui atentat terorist biologic sau nuclear rămâne puţin probabilă, dacă excludem posibilitatea unor progrese tehnologice revoluţionare sau intervenţia unui stat furnizor.

Cea mai probabilă ameninţare viitoare în ce priveşte folosirea WMD de către terorişti este legată de agenţii chimici, fie fabricaţi de terorişti, fie, la fel de probabil şi poate şi mai periculos, de produse chimice toxice deja fabricate şi transportate în ţara-ţintă. Acestea sunt disponibile sau pot fi produse cu uşurinţă, pot fi mascate şi transportate legal şi, odată eliberate în atmosferă, pot fi mortale. Totuşi, un atentat terorist cu arme chimice, deşi foarte periculos, ar fi cel mai probabil pe scară locală. Cantităţile şi sistemele de livrare necesare pentru un atentat pe scară largă, mai ales dacă se urmăreşte uciderea victimelor, reprezintă dificultăţi care depăşesc capabilităţile unei echipe teroriste mici sau ale unui singur individ. Însă folosirea unei cantităţi relativ mici în spaţii închise, de pildă în reţelele de metrou sau în clădiri, este mult mai periculoasă. Astfel de atentate pot fi comise folosind agenţi uşor de fabricat din compuşi ce pot fi cumpăraţi din orice magazin, dar impactul lor va fi limitat, în ciuda capacităţii de a induce frică în rândul victimelor. O ameninţare care ar putea fi mai serioasă, una care nu necesită aproape deloc dezvoltarea de arme de către terorişti este aceea a atentatelor asupra unităţilor de producere sau a mijloacelor de transport de produse chimice toxice. Folosirea armelor chimice este cea mai probabilă, chiar dacă nu cea mai catastrofică opţiune viitoare a grupărilor teroriste interesate de WMD.

A pune capăt terorismului ar putea fi la fel de irealizabil ca a pune capăt războiului; conflictul între oameni, care în cazul terorismului este sângeros şi lipsit de discernământ, nu dă semne de încheiere. Chiar dacă al-Qaeda ar fi distrusă, terorismul va supravieţui demonstrând caracteristicile comune moştenite de la predecesorii săi. Sărăcia, inechitatea socială, conflictele etnice şi sociale şi inegalitatea politică, susţinute de intoleranţa religioasă şi etnică şi de radicalism, şi manipulate de lideri maniaci, nu arată vreun semn de declin în viitor. La fel, caracteristicile şi principiile fundamentale nu se vor schimba nici ele. Aceasta nu înseamnă că terorismul este un fenomen static, supus unei rutine previzibile sau subordonat doctrinelor trecutului. Dimpotrivă, teroriştii se adaptează condiţiilor în schimbare cu care se confruntă şi se pliază pe situaţia culturală, politică şi socială în care se dezvoltă. Chiar principiile operaţionale pe care le practică – surpriză, securitate, informaţii şi organizare – îi ajută să rămână imprevizibili pentru inamici. Dar a trage concluzia, din tacticile aparent întâmplătoare şi fără scrupule, că grupările teroriste comit atentatele fără a-şi cunoaşte trecutul sau fără o bază conceptuală în planificare şi executare ar fi o subestimare a capabilităţilor lor şi ar dezvălui necunoaşterea naturii terorismului.

Tendinţa de evoluţie a terorismului descrisă mai sus scoate la lumină un tipar al operaţiunilor teroriste şi al adaptărilor tactice care accentuează dimensiunile dinamice şi tehnologice la care va ajunge ameninţarea. Aceste tendinţe vor afecta, foarte probabil direct, răspunsurile contra-teroriste.

ANEXA I

Incidente teroriste pe ţări

Pe baza celor mai noi date disponibile.

Incidente teroriste pe ţări, între 1968 şi 2006. Datele pentru 1968-1997 acoperă doar incidentele internaţionale.

Datele pentru 1998-Prezent acoperă atât incidentele naţionale, cât şi pe cele internaţionale.

Cifrele pe cap de locuitor exprimate la un milion de locuitori.

| |

|Legenda:  |  | |

|[pic] | | |

| | | |

|  | | |

|439 | | |

|14 | | |

|0 | | |

| | | |

| Poziţie | Ţări  |Cantitate  [pic] |

|   |[pic] | |

| 1   |Irak: |439,078 la 1 milion de | |

| | |locuitori   | |

| 2   |Liban: |329,371 la 1 milion de | |

| | |locuitori   | |

| 3   |Barbados: |260,796 la 1 milion de | |

| | |locuitori   | |

| 4   |Israel: |228,9 la 1 milion de locuitori   | |

| 5   |Cisiordania: |228,003 la 1 milion de | |

| | |locuitori   | |

| 6   |Gibraltar: |107,419 la 1 milion de | |

| | |locuitori   | |

| 7   |Columbia: |32,092 la 1 milion de locuitori  | |

| 8   |Cipru: |31,876 la 1 milion de locuitori  | |

| 9   |Algeria: |29,851 la 1 milion de locuitori  | |

| 10   |Angola: |29,521 la 1 milion de locuitori  | |

| 11   |Afganistan: |28,593 la 1 milion de locuitori  | |

| 12   |Djibouti: |24,664 la 1 milion de locuitori  | |

| 13   |Uganda: |19,365 la 1 milion de locuitori  | |

| 14   |Bahrain: |18,609 la 1 milion de locuitori  | |

| 15   |Ciad: |18,101 la 1 milion de locuitori  | |

| 16   |Iordania: |15,575 la 1 milion de locuitori  | |

| 17   |Kuwait: |14,059 la 1 milion de locuitori  | |

| 18   |Grecia: |13,941 la 1 milion de locuitori  | |

| 19   |Mauritania: |11,96 la 1 milion de locuitori   | |

| 20   |Arabia Saudită: |11,621 la 1 milion de locuitori  | |

| 21   |Somalia: |11,17 la 1 milion de locuitori   | |

| 22   |Georgia: |10,941 la 1 milion de locuitori  | |

| 23   |SUA: |10,813 la 1 milion de locuitori  | |

| 24   |Timorul de Est: |10,35 la 1 milion de locuitori   | |

| 25   |Canada: |10,212 la 1 milion de locuitori  | |

| 26   |El Salvador: |9,527 la 1 milion de locuitori   | |

| 27   |Rusia: |9,49 la 1 milion de locuitori   | |

| 28   |Sri Lanka: |9,396 la 1 milion de locuitori   | |

| 29   |Pakistan: |9,379 la 1 milion de locuitori   | |

| 30   |Panama: |7,834 la 1 milion de locuitori   | |

| 31   |Siria: |7,574 la 1 milion de locuitori   | |

| 32   |Guatemala: |7,565 la 1 milion de locuitori   | |

| 33   |Turcia: |7,413 la 1 milion de locuitori   | |

| 34   |Tadjikistan: |7,24 la 1 milion de locuitori   | |

| 35   |Spania: |7,104 la 1 milion de locuitori   | |

| 36   |Elveţia: |7,044 la 1 milion de locuitori   | |

| 37   |Kenya: |6,972 la 1 milion de locuitori   | |

| 38   |Peru: |6,89 la 1 milion de locuitori   | |

| 39   |Tailanda: |6,777 la 1 milion de locuitori   | |

| 40   |Filipine: |6,617 la 1 milion de locuitori   | |

| 41   |Serbia şi Muntenegru: |6,492 la 1 milion de locuitori   | |

| 42   |Zimbabwe: |6,374 la 1 milion de locuitori   | |

| 43   |MareaBritanie: |6,039 la 1 milion de locuitori   | |

| 44   |Nepal: |5,55 la 1 milion de locuitori   | |

| 45   |Cambodgia: |5,547 la 1 milion de locuitori   | |

| 46   |Yemen: |5,313 la 1 milion de locuitori   | |

| 47   |Swaziland: |5,28 la 1 milion de locuitori   | |

| 48   |Kârgâzstan: |5,178 la 1 milion de locuitori   | |

| 49   |Honduras: |5,05 la 1 milion de locuitori   | |

| 50   |Malta: |4,997 la 1 milion de locuitori   | |

| 51   |Macedonia, Republica: |4,877 la 1 milion de locuitori   | |

| 52   |Nicaragua: |4,668 la 1 milion de locuitori   | |

| 53   |Malaezia: |4,511 la 1 milion de locuitori   | |

| 54   |Argentina: |4,384 la 1 milion de locuitori   | |

| 55   |Egipt: |3,879 la 1 milion de locuitori   | |

| 56   |Suedia: |3,771 la 1 milion de locuitori   | |

| 57   |Polinezia Franceză: |3,642 la 1 milion de locuitori   | |

| 58   |Liberia: |3,616 la 1 milion de locuitori   | |

| 59   |Eritreea: |3,342 la 1 milion de locuitori   | |

| 60   |Burundi: |3,337 la 1 milion de locuitori   | |

| 61   |Sierra Leone: |3,33 la 1 milion de locuitori   | |

| 62   |Bahamas: |3,292 la 1 milion de locuitori   | |

| 63   |Tunisia: |3,047 la 1 milion de locuitori   | |

| 64   |Franţa: |3,006 la 1 milion de locuitori   | |

| 65   |Bosnia şi Herţegovina: |2,667 la 1 milion de locuitori   | |

| 66   |Etiopia: |2,621 la 1 milion de locuitori   | |

| 67   |Azerbaidjan: |2,386 la 1 milion de locuitori   | |

| 68   |Surinam: |2,277 la 1 milion de locuitori   | |

| 69   |Qatar: |2,259 la 1 milion de locuitori   | |

| 70   |Sudan: |2,207 la 1 milion de locuitori   | |

| 71   |Austria: |2,075 la 1 milion de locuitori   | |

| 72   |Ecuador: |1,993 la 1 milion de locuitori   | |

| 73   |Irlanda: |1,969 la 1 milion de locuitori   | |

| 74   |Indonezia: |1,931 la 1 milion de locuitori   | |

| 75   |Mozambic: |1,879 la 1 milion de locuitori   | |

| 76   |Birmania: |1,878 la 1 milion de locuitori   | |

| 77   |Belgia: |1,831 la 1 milion de locuitori   | |

| 78   |Venezuela: |1,827 la 1 milion de locuitori   | |

| 79   |Albania: |1,675 la 1 milion de locuitori   | |

| 80   |Olanda: |1,637 la 1 milion de locuitori   | |

| 81   |Emiratele Arabe Unite: |1,537 la 1 milion de locuitori   | |

| 82   |Italia: |1,479 la 1 milion de locuitori   | |

| 83   |India: |1,421 la 1 milion de locuitori   | |

| 84   |Bangladesh: |1,405 la 1 milion de locuitori   | |

| 85   |Gabon: |1,404 la 1 milion de locuitori   | |

| 86   |Rwanda: |1,388 la 1 milion de locuitori   | |

| 87   |Maroc: |1,384 la 1 milion de locuitori   | |

| 88   |Libia: |1,356 la 1 milion de locuitori   | |

| 89   |Iran: |1,296 la 1 milion de locuitori   | |

| 90   |Oman: |1,289 la 1 milion de locuitori   | |

| 91   |Botswana: |1,22 la 1 milion de locuitori   | |

| 92   |Germania: |1,153 la 1 milion de locuitori   | |

| 93   |Lesotho: |0,989 la 1 milion de locuitori   | |

| 94   |Bolivia: |0,89 la 1 milion de locuitori   | |

| 95   |Zambia: |0,869 la 1 milion de locuitori   | |

| 96   |Portugalia: |0,849 la 1 milion de locuitori   | |

| 97   |Uzbekistan: |0,769 la 1 milion de locuitori   | |

| 98   |Paraguay: |0,768 la 1 milion de locuitori   | |

| 99   |Estonia: |0,755 la 1 milion de locuitori   | |

| 100   |Armenia: |0,672 la 1 milion de locuitori   | |

| 101   |Haiti: |0,602 la 1 milion de locuitori   | |

| 102   |Puerto Rico: |0,509 la 1 milion de locuitori   | |

| 103   |Costa Rica: |0,491 la 1 milion de locuitori   | |

| 104   |Namibia: |0,489 la 1 milion de locuitori   | |

| 105   |Laos: |0,471 la 1 milion de locuitori   | |

| 106   |Croaţia: |0,445 la 1 milion de locuitori   | |

| 107   |Australia: |0,444 la 1 milion de locuitori   | |

| 108   |Tanzania: |0,294 la 1 milion de locuitori   | |

| 109   |Uruguay: |0,291 la 1 milion de locuitori   | |

| 110   |Africa de Sud: |0,272 la 1 milion de locuitori   | |

| 111   |Bulgaria: |0,271 la 1 milion de locuitori   | |

| 112   |Congo, Republica: |0,27 la 1 milion de locuitori   | |

| 113   |Noua Zeelandă: |0,245 la 1 milion de locuitori   | |

| 114   |Moldova: |0,224 la 1 milion de locuitori   | |

| 114   |România: |0,224 la 1 milion de locuitori   | |

| 116   |Republica Dominicană: |0,218 la 1 milion de locuitori   | |

| 117   |Norvegia: |0,217 la 1 milion de locuitori   | |

| 118   |Coreea de Sud: |0,205 la 1 milion de locuitori   | |

| 119   |Turkmenistan: |0,198 la 1 milion de locuitori   | |

| 120   |Slovacia: |0,184 la 1 milion de locuitori   | |

| 121   |Danemarca: |0,183 la 1 milion de locuitori   | |

| 122   |Cuba: |0,176 la 1 milion de locuitori   | |

| 122   |Papua Noua Guinee: |0,176 la 1 milion de locuitori   | |

| 124   |Coasta de Fildeş: |0,17 la 1 milion de locuitori   | |

| 125   |Mexic: |0,168 la 1 milion de locuitori   | |

| 126   |Japonia: |0,149 la 1 milion de locuitori   | |

| 127   |Chile: |0,124 la 1 milion de locuitori   | |

| 128   |Ucraina: |0,086 la 1 milion de locuitori   | |

| 129   |Congo, Republica Democrată: |0,08 la 1 milion de locuitori   | |

| 130   |Polonia: |0,078 la 1 milion de locuitori   | |

| 131   |Kazahstan: |0,066 la 1 milion de locuitori   | |

| 132   |Brazilia: |0,053 la 1 milion de locuitori   | |

| 132   |China: |0,053 la 1 milion de locuitori   | |

| 134   |Nigeria: |0,008 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Grenada: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Luxemburg: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Hong Kong: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Martinica: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Guineea: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Niger: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Letonia: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Singapore: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Guadelupa: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Taiwan: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Guyana: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Islanda: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Ungaria: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Benin: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Jamaica: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Belarus: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Lituania: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Republica Centrafricană: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Madagascar: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Finlanda: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Mali: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Fiji: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Slovenia: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Insulele Falkland (Malvine): |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Trinidad Tobago: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Ghana: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| 135   |Vietnam: |0 la 1 milion de locuitori   | |

| |Valoare medie compensată: |13.9 la 1 milion de locuitori   | |

[pic][pic][pic][pic]

NOTĂ: Date pentru Cecenia: 232 incidente; 777 răniţi; 371 morţi.

Date pentru Cehoslovacia: 2 incidente; 1 rănit.

Date pentru Kosovo: 130 incidente; 127 răniţi; 51 morţi.

Date pentru Muntenegru: 13 incidente; 1 mort.

Date pentru Irlanda de Nord: 696 incidente; 214 răniţi; 72 morţi.

Date pentru Republica Federală Germania: 459 incidente; 697 răniţi; 93 morţi.

Date pentru Republica Democrată Germană: 6 incidente; 10 răniţi; 1 mort.

Cifrele totale pentru Germania de mai sus includ atât Republica Democrată cât şi Republica Federală, precum şi Germania de după 1990.

Datele pentru Benin includ şi incidentele din perioada când ţara se numea Dahomey.

Datele pentru Namibia includ şi incidentele din perioada când ţara se numea SWAf.

Datele pentru Republica Democrată Congo includ şi incidentele din perioada când ţara se numea Zair şi Congo Belgian.

Datele pentru Zimbabwe includ şi incidentele din perioada când ţara se numea Rhodesia.

Date pentru Sahara de Vest: 3 incidente; 3 răniţi; 9 morţi.

Date pentru Transkei: 1 incident.

Date pentru Kashmir: 947 incidente; 2340 răniţi; 1467 morţi.

Datele pentru Cisiordania includ incidentele din Fâşia Gaza.

SURSA: MIPT Terrorism Knowledge Base

|ANEXA II |

| |  | |

| | | |

|Acte de terorism – statistică, răniţi pe cap de locuitor | | |

| | | |

|Cele mai recente date pe ţări. | | |

|Incidente teroriste pe ţări, între 1968 şi 2006. Datele pentru 1968-1997 acoperă doar incidentele internaţionale. | | |

|Datele pentru 1998-Prezent acoperă atât incidentele naţionale, cât şi pe cele internaţionale. | | |

|Cifrele pe cap de locuitor exprimate la un milion de locuitori. | | |

| | | |

|Legendă:  | | |

|[pic] | | |

| | | |

|  | | |

|18.925 528 | | |

|0 | | |

| | | |

| | | |

|Poziţie  |Ţări  [pic] |Cantitate  [pic] |

| 1   |Irak: |18.925  | |

| 2   |Israel: |7.405  | |

| 3   |Pakistan: |5.432  | |

| 4   |Kenya: |5.166  | |

| 5   |Japonia: |5.107  | |

| 6   |India: |4.265  | |

| 7   |SUA: |4.165  | |

| 8   |Rusia: |3.634  | |

| 9   |Columbia: |2.213  | |

| 10   |Bangladesh: |2.156  | |

| 11   |Liban: |2.112  | |

| 12   |Turcia: |2.055  | |

| 13   |Filipine: |2.019  | |

| 14   |Arabia Saudită: |1.664  | |

| 15   |Cisiordania: |1.609  | |

| 16   |Indonezia: |1.483  | |

| 17   |Spania: |1.389  | |

| 18   |Franţa: |1.365  | |

| 19   |Afganistan: |1.317  | |

| 20   |Algeria: |1.197  | |

| 21   |Sri Lanka: |1.149  | |

| 22   |Tailanda: |957  | |

| 23   |Germania: |722  | |

| 24   |Egipt: |572  | |

| 25   |Grecia: |516  | |

| 25   |Argentina: |516  | |

| 27   |Uganda: |462  | |

| 28   |Italia: |424  | |

| 29   |Marea Britanie: |408  | |

| 30   |Iran: |391  | |

| 31   |Peru: |389  | |

| 32   |Nepal: |385  | |

| 33   |Siria: |334  | |

| 34   |Birmania: |296  | |

| 35   |Yemen: |284  | |

| 36   |Etiopia: |245  | |

| 37   |Angola: |216  | |

| 38   |Africa de Sud: |194  | |

| 39   |Kuwait: |190  | |

| 40   |Cambodgia: |188  | |

| 41   |Belgia: |186  | |

| 42   |Georgia: |177  | |

| 43   |Somalia: |150  | |

| 44   |Iordania: |133  | |

| 45   |Vietnam: |132  | |

| 46   |Austria: |117  | |

| 47   |Zimbabwe: |108  | |

| 48   |China: |98  | |

| 49   |Nicaragua: |83  | |

| 50   |Tanzania: |78  | |

| 51   |Venezuela: |71  | |

| 52   |Honduras: |69  | |

| 53   |El Salvador: |68  | |

| 54   |Cipru: |67  | |

| 55   |Djibouti: |66  | |

| 55   |Elveţia: |66  | |

| 57   |Eritreea: |63  | |

| 58   |Danemarca: |60  | |

| 59   |Azerbaidjan: |53  | |

| 60   |Canada: |51  | |

| 61   |Brazilia: |50  | |

| 62   |Ecuador: |49  | |

| 62   |Coreea de Sud: |49  | |

| 64   |Tadjikistan: |47  | |

| 65   |Olanda: |46  | |

| 66   |Croaţia: |41  | |

| 67   |Chile: |40  | |

| 68   |Estonia: |39  | |

| 69   |Guatemala: |37  | |

| 69   |Madagascar: |37  | |

| 71   |Namibia: |35  | |

| 71   |Uzbekistan: |35  | |

| 71   |Tunisia: |35  | |

| 74   |Zambia: |34  | |

| 75   |Bolivia: |33  | |

| 76   |Sudan: |31  | |

| 77   |Panama: |30  | |

| 78   |Costa Rica: |29  | |

| 78   |Haiti: |29  | |

| 80   |Burundi: |26  | |

| 80   |Macedonia, Republica: |26  | |

| 80   |Mexic: |26  | |

| 83   |Ciad: |25  | |

| 84   |Albania: |20  | |

| 84   |Bosnia şi Herţegovina: |20  | |

| 86   |Qatar: |17  | |

| 86   |Nigeria: |17  | |

| 88   |Mozambic: |15  | |

| 89   |Ucraina: |14  | |

| 89   |Laos: |14  | |

| 91   |Portugalia: |13  | |

| 92   |Kârgâzstan: |12  | |

| 93   |Ungaria: |11  | |

| 93   |Australia: |11  | |

| 93   |Suedia: |11  | |

| 93   |Malaezia: |11  | |

| 97   |Swaziland: |10  | |

| 97   |Irlanda: |10  | |

| 99   |Malta: |9  | |

| 99   |Bahrein: |9  | |

| 101   |Polonia: |8  | |

| 102   |Rwanda: |7  | |

| 102   |Republica Centrafricană: |7  | |

| 104   |Maroc: |6  | |

| 104   |Lituania: |6  | |

| 104   |Libia: |6  | |

| 104   |Togo: |6  | |

| 108   |Norvegia: |5  | |

| 109   |Moldova: |4  | |

| 109   |Republica Cehă: |4  | |

| 109   |Puerto Rico: |4  | |

| 109   |Cuba: |4  | |

| 113   |Papua Noua Guinee: |3  | |

| 113   |Timoul de Est: |3  | |

| 113   |Oman: |3  | |

| 113   |Benin: |3  | |

| 113   |Trinidad Tobago: |3  | |

| 113   |Republica Dominicană: |3  | |

| 119   |Guadelupa: |2  | |

| 119   |România: |2  | |

| 119   |Uruguay: |2  | |

| 122   |Liberia: |1  | |

| 122   |Turkmenistan: |1  | |

| 122   |Emiratele Arabe Unite: |1  | |

| 122   |Congo, Republica Democrată: |1  | |

| 122   |Paraguay: |1  | |

| 122   |Grenada: |1  | |

| 122   |Armenia: |1  | |

| 122   |Guyana: |1  | |

| 122   |Slovacia: |1  | |

| 122   |Hong Kong: |1  | |

| 122   |Sierra Leone: |1  | |

| 122   |Kazahstan: |1  | |

| 122   |Taiwan: |1  | |

| 122   |Congo, Republica: |1  | |

| 136   |Jamaica: |0  | |

| 136   |Botswana: |0  | |

| 136   |Suriname: |0  | |

| 136   |Bahamas: |0  | |

| 136   |Martinica: |0  | |

| 136   |Belarus: |0  | |

| 136   |Singapore: |0  | |

| 136   |Bulgaria: |0  | |

| 136   |Lesotho: |0  | |

| 136   |Finlanda: |0  | |

| 136   |Mauritania: |0  | |

| 136   |Fiji: |0  | |

| 136   |Senegal: |0  | |

| 136   |Insulele Falkland (Malvine): |0  | |

| 136   |Barbados: |0  | |

| 136   |Polinezia Franceză: |0  | |

| 136   |Letonia: |0  | |

| 136   |Gabon: |0  | |

| 136   |Luxemburg: |0  | |

| 136   |Ghana: |0  | |

| 136   |Mali: |0  | |

| 136   |Gibraltar: |0  | |

| 136   |Niger: |0  | |

| 136   |Guineea: |0  | |

| 136   |Noua Zeelandă: |0  | |

| 136   |Islanda: |0  | |

| 136   |Slovenia: |0  | |

| 136   |Coasta de Fildeş: |0  | |

| 136   |Serbia şi Muntenegru: |0  | |

| |Total: |86.570   | |

| |Val. Medie compensată: |527,9   | |

[pic][pic][pic][pic]

NOTĂ: Date pentru Cecenia: 232 incidente; 777 răniţi; 371 morţi.

Date pentru Cehoslovacia: 2 incidente; 1 rănit.

Date pentru Kosovo: 130 incidente; 127 răniţi; 51 morţi.

Date pentru Muntenegru: 13 incidente; 1 rănit.

Date pentru Irlanda de Nord: 696 incidente; 214 răniţi; 72 morţi.

Date pentru Republica Federală Germania: 459 incidente; 697 răniţi; 93 morţi.

Date pentru Republica Democrată Germană: 6 incidente; 10 răniţi; 1 mort.

Cifrele totale pentru Germania de mai sus includ atât Republica Democrată cât şi Republica Federală, precum şi Germania de după 1990.

Datele pentru Benin includ şi incidentele din perioada când ţara se numea Dahomey.

Datele pentru Namibia includ şi incidentele din perioada când ţara se numea SWAf.

Datele pentru Republica Democrată Congo includ şi incidentele din perioada când ţara se numea Zair şi Congo Belgian.

Datele pentru Zimbabwe includ şi incidentele din perioada când ţara se numea Rhodesia.

Date pentru Sahara de Vest: 3 incidente; 3 răniţi; 9 morţi.

Date pentru Transkei: 1 incident.

Date pentru Kashmir: 947 incidente; 2340 răniţi; 1467 morţi.

Datele pentru Cisiordania includ incidentele din Fâşia Gaza.

SURSA: MIPT Terrorism Knowledge Base [pic]

ANEXA III

Grupările teroriste ale căror activităţi pot afecta stabilitatea internaţională[194]

Date privind istoricul, localizarea, ideologia sau obiectivele urmărite de organizaţiile teroriste.

AL-QAEDA (Baza) Maktab al-Khidamat (MAK - Biroul serviciilor) Frontul Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva Evreilor şi a Cruciaţilor

Al-Qaeda este o grupare cu sprijin multinaţional care finanţează şi organizează activităţile militanţilor islamici din lumea întreagă. A luat naştere în cursul războiului afgan împotriva sovieticilor, iar membrii de bază ai grupării sunt veterani de război afgani din întreaga lume musulmană. Al-Qaeda a fost înfiinţată în jurul anului 1988, de către militantul saudit Osama Bin Laden. Având baza în Afganistan, Osama Bin Laden foloseşte o reţea internaţională ramificată pentru a menţine contactul între extremiştii musulmani din diverse ţări. Folosind mijloace tehnice avansate, cum ar fi faxurile, telefoanele prin satelit şi Internetul, el este permanent în legătură cu un număr necunoscut de adepţi din întreaga lume arabă, dar şi din Europa, Asia, Statele Unite şi Canada.

Obiectivul principal al organizaţiei este răsturnarea guvernelor unor state musulmane – considerate a fi corupte şi eretice – şi înlocuirea lor cu guverne islamice care să respecte Sharia (legea islamică). Al-Qaeda are o atitudine profund anti-occidentală, percepând Statele Unite ca fiind cel mai mare duşman al Islamului. Bin Laden a emis trei decrete religioase „fatwa” prin care cheamă musulmanii să ridice armele împotriva Statelor Unite.

Organizaţia încearcă să transforme grupările islamice existente în organizaţii extremiste şi să creeze astfel de grupări acolo unde acestea nu există. Susţine ideea distrugerii Statelor Unite, văzute ca principalul obstacol în reforma societăţilor musulmane. De asemenea, sprijină luptătorii musulmani din Afganistan, Algeria, Bosnia, Cecenia, Eritreea, Kosovo, Pakistan, Somalia, Tadjikistan şi Yemen.

În februarie 1998, Bin Laden a anunţat crearea unei organizaţii care reuneşte mai multe grupări, numită „Frontul Islamic Mondial de Luptă Împotriva Evreilor şi a Cruciaţilor” (Al-Jabhah al-Islamiyyah al-'Alamiyyah li-Qital al-Yahud wal-Salibiyyin). Din această organizaţie fac parte membrii grupărilor egiptene Al-Gama'a al-Islamiyya şi Jihadul Egiptean, grupări care au fost active pe scena terorismului în ultimii 10 ani.

Osama Bin Laden şi-a început cariera ca luptător în Războiul Sfânt în 1979, anul în care trupele sovietice au invadat Afganistanul. El şi-a transferat afacerile din Arabia Saudită în Afganistan, aducând aici sute de muncitori care îi erau loiali şi utilaje grele de construcţie, declanşând acţiunile care vizau eliberarea teritoriului de invadatorii necredincioşi. Dându-şi seama că afganilor le lipseau mijloacele de infrastructură şi forţele necesare să lupte într-un conflict de durată, el s-a ocupat, în primul rând, de rezolvarea acestor probleme. Primul pas a fost crearea unui program bine organizat de înrolări. Împreună cu Abdallah Azzam, liderul palestinian al grupării Fraţii Musulmani, el a organizat un birou de recrutări – Maktab al-Khidamat (MAK - Biroul serviciilor). MAK a lansat tinerilor musulmani din întreaga lume arabă chemarea de a veni să lupte în Afganistan şi şi-a creat sucursale în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite şi Europa. Bin Laden a acoperit cheltuielile de transport în Afganistan a noilor recruţi şi a creat tabere pentru pregătirea acestora. Guvernul afgan a pus la dispoziţie terenuri şi resurse, iar Bin Laden a adus din întreaga lume experţi în războiul de gherilă, sabotaj şi operaţiuni sub acoperire. În mai puţin de un an, mii de voluntari se antrenau în taberele sale militare private. Se estimează că circa 10.000 de luptători au urmat cursuri de pregătire şi au acumulat experienţă de luptă în Afganistan. Dintre aceştia, doar o zecime proveneau din rândurile cetăţenilor de origine afgană. Aproape jumătate dintre ei erau originari din Arabia Saudită, ţara natală a lui Bin Laden. Alţii proveneau din Algeria (circa 3000) şi Egipt (2000). Lor li se alăturaseră alte câteva mii, care veneau din diferite ţări musulmane, cum ar fi Yemen, Pakistan şi Sudan.

 Războiul din Afganistan a reprezentat scena de desfăşurare a uneia dintre cele mai importante confruntări finale între două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică. La vremea aceea, americanii aveau aceleaşi obiective ca şi mujahedinii lui Bin Laden şi anume alungarea trupelor sovietice din Afganistan. În cursul unei operaţiuni - care, la vremea respectivă, a fost considerată ca fiind cea mai reuşită operaţiune sub acoperire - Agenţia Centrală de Informaţii a SUA (CIA) a lansat o campanie de înarmare şi pregătire a guerilelor mujahedine în lupta împotriva URSS, campanie finanţată cu 500 de milioane de dolari pe an. Cei mai „promiţători” lideri ai luptătorilor de gherilă au fost „sponsorizaţi” de către CIA. Sursele oficiale americane evită, din motive lesne de înţeles, să răspundă la întrebarea dacă Osama Bin Laden a fost sau nu unul dintre „aleşii” CIA, la vremea respectivă. Organizaţia acestuia a fost una dintre cele 7 facţiuni principale ale mujahedinilor. Se apreciază că un important număr de arme moderne americane, inclusiv rachete antiaeriene „Stinger”, au ajuns în arsenalul acestei grupări şi se spune că cea mai mare parte dintre acestea sunt, în continuare, acolo.

Mujahedinii au obţinut un succes fulminant. În zece ani de lupte crâncene, ei au învins URSS. Ceea ce începuse ca o armată fragmentată de luptători aparţinând diverselor triburi a sfârşit prin a fi o armată bine organizată şi modern echipată, capabilă să înfrângă o superputere. La retragerea din Afganistan, trupele sovietice au lăsat în urma lor un uriaş arsenal de arme moderne şi mii de luptători islamici experimentaţi provenind din diferite ţări. Unii dintre aceşti veterani, odată ajunşi în ţară, au revenit la o existenţă normală. Alţii s-au întors în ţările de origine îndoctrinaţi cu ideile fundamentalismului islamic şi animaţi de dorinţa de a răsturna „guvernele de necredincioşi aflate sub influenţa Vestului” şi de a instaura regimuri islamice.

Folosindu-se de cunoştinţele acumulate în războiul din Afganistan, aceştia au pus bazele unor nuclee teroriste şi de guerilă. În Egipt şi Algeria „veteranii afgani”, aşa cum au fost denumiţi ulterior, i-au ajutat pe extremiştii islamici în lupta dusă împotriva guvernelor laice din aceste ţări. În majoritatea ţărilor arabe, veteranii nu au fost deloc bine primiţi, iar autorităţile au supravegheat cu atenţie activităţile lor. Cu toate acestea, în unele ţări veteranii au fost priviţi cu căldură. Aşa s-a întâmplat în Sudan, unde au primit locuri de muncă, au fost ajutaţi să-şi înfiinţeze tabere de pregătire şi chiar li s-au oferit locuri în guvern.

În afară de taberele înfiinţate în ţările arabe „prietene” majoritatea taberelor de pregătire ale mujahedinilor din Afganistan au continuat să funcţioneze, asigurând trimiterea de mercenari islamici în conflictele desfăşurate în unele ţări. Afganistanul a continuat să rămână un important punct de comandă al mujahedinilor, de unde, combatanţi bine pregătiţi puteau fi trimişi să lupte acolo unde era nevoie de ei. Veteranii mujahedini au început să se facă simţiţi în conflictele islamice din zone ca Somalia, Bosnia, Kosovo şi Cecenia. Către sfârşitul războiului din Afganistan, la sfârşitul anilor 1980, Bin Laden s-a despărţit de Azzam, co-fondatorul structurii MAK şi în 1988 a înfiinţat Al-Qaeda, pentru a continua Jihad-ul. În timp ce Azzam a continuat să sprijine musulmanii din Afganistan, Bin Laden şi-a îndreptat atenţia împotriva altor ţări. La sfârşitul lui 1989, Abdallah Azzam a murit în explozia unei maşini capcană, atentat pus pe seama unei facţiuni afgane rivale. La vremea respectivă, au circulat zvonuri că în spatele atentatului s-ar fi aflat însuşi Bin Laden.

După victoria din Afganistan, Osama Bin Laden a revenit în Arabia Saudită pentru a lupta împotriva „guvernului de necredincioşi” ai acestei ţări. Saudiţii, care nu erau dispuşi să tolereze chemările sale la insurecţie, au reacţionat cu rapiditate împotriva lui. În aprilie 1994, i-a fost revocată cetăţenia saudită sub acuzaţia de „comportament iresponsabil”. Ulterior el a fost expulzat din ţară. Împreună cu familia şi un mare grup de adepţi, Bin Laden s-a mutat la Khartoum, în Sudan. Aici a înfiinţat fabrici şi ferme, unele dintre acestea fiind create doar pentru a asigura locuri de muncă mujahedinilor. El a construit drumuri şi elemente de infrastructură pentru guvernul sudanez şi tabere de pregătire pentru veteranii afgani. Printre numeroasele sale afaceri în Sudan se numără o fabrică de prelucrare a pieilor de capră, o firmă de construcţii, o bancă, o plantaţie de floarea-soarelui şi o companie de import-export. Firma sa de construcţii, „el-Hijrah for Construction and Development Ltd.” deţinută în comun cu Frontul Naţional Islamic (NIF) şi armata sudaneză, a fost cea care a realizat lucrările la noul aeroport din Port Sudan şi la o autostradă cu o lungime de 1200 de km care leagă Khartoum de Port Sudan. O altă companie despre care se ştie că îi aparţine lui Bin Laden este firma de import-export „Wadi al-Aqiq”. El conduce, de asemenea, firmele „Taba Investment Company Ltd.” şi „el-Shamal Islamic Bank” din Khartoum, care este deţinută în comun cu NIF şi în care se apreciază că Bin Laden a investit 50 de milioane de dolari. Timp de mai mulţi ani, Bin Laden a locuit la Khartoum într-o casă a cărei pază era asigurată de forţele locale de securitate. În această perioadă, el i-a ajutat pe mulţi veterani afgani să vină în Sudan. Se spune că Bin Laden este un apropiat al liderului sudanez Omar Al-Bashir şi al lui Hassan Turabi, liderul NIF în Sudan.

Cu toate acestea, Sudanul - care de multă vreme se află pe lista ţărilor care sponsorizează terorismul, publicată de către Departamentul American de Stat - a început în ultima vreme să-şi atenueze opoziţia faţă de Statele Unite şi Occident. Ca un gest de bunăvoinţă în acest sens, guvernul sudanez i-a cerut lui Bin Laden să părăsească teritoriul Sudanului. În mai 1996 el s-a mutat în Afganistan, lăsând în urma sa pe teritoriul Sudanului, o reţea de veterani afgani şi numeroase fabrici şi corporaţii profitabile. Un număr mare de firme importante din Sudan sunt legate de numele său şi sunt bănuite că joacă rol dublu, asigurând sprijin logistic reţelei lui Bin Laden. Printre membrii fondatori ai Frontului se numără, în afară de Bin Laden, dr. Ayman al-Zawahiri, lider al Jihadului Egiptean, Rifa'i Ahmad Taha, liderul Grupării Islamice. Această din urmă grupare a fost implicată în masacrul al-Dir al-Bahri din Luxor, din noiembrie 1997, soldat cu moartea a 58 de turişti. În afară de membrii fondatori enumeraţi anterior, s-au mai aflat unii lideri ai mişcărilor fundamentaliste radicale din Pakistan.

Într-un articol publicat la 28 mai 1998 de către cotidianul The News, din Islamabad, apărea ştirea conform căreia Osama Bin Laden anunţase crearea unui Front Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva Americii şi a Israelului. Într-un interviu acordat unui grup de ziarişti care s-au deplasat din Pakistan la baza lui Bin Laden din Khost, în sudul Afganistanului, acesta a declarat că lideri ai mişcărilor islamice din mai multe ţări, inclusiv Pakistanul, şi-au manifestat interesul de a se alătura Frontului. El a mai declarat că dr. Aiman Al-Zawahiri, liderul grupării Jamaat-ul-Jihad din Egipt, a jucat un rol esenţial în înfiinţarea Frontului. Bin Laden a justificat crearea unui front anti-american şi anti-israelian prin faptul că aceste ţări produceau suferinţe musulmanilor din întreaga lume. El a spus că musulmanii trebuie să pornească războiul sfânt împotriva adevăraţilor lor duşmani, nu numai prin răsturnarea regimurilor nepopulare sprijinite de către americani şi israelieni ci şi prin apărarea propriei lor credinţe. Atunci când un reporter a comentat că Bin Laden şi asociaţii săi nu puteau să lupte împotriva unei superputeri mondiale, acesta a răspuns că Statele Unite sunt vulnerabile şi pot fi înfrânte într-un război, aşa cum şi Uniunea Sovietică fusese umilită şi înfrântă de către afgani şi mujahedinii arabi şi sfârşise prin a se dezmembra.

La 14 mai 1998, ziarul londonez Al-Quds al-'Arabi a publicat un articol în care se susţinea că autorităţile religioase din Afganistan au emis un decret (fatwa) prin care se stipula necesitatea alungării forţelor americane din regiunea Golfului. Adresându-se musulmanilor din întreaga lume, autorităţile religioase (ulama) afgane spuneau: „Duşmanii Islamului nu se limitează doar la un anume grup sau partid; toţi ateii sunt duşmanii Islamului şi sunt prieteni între ei”. Ele declarau „Jihad, în baza legilor Shariei, împotriva Statelor Unite şi a adepţilor lor” şi chemau guvernele islamice să-şi facă datoria şi să pornească „Jihadul armat împotriva duşmanilor Islamului” subliniind că, „dacă musulmanii nu îşi îndeplinesc responsabilităţile, duşmanii Islamului vor ocupa şi celelalte două moschei sfinte aşa cum au ocupat moscheea Al-Aqsa”. Într-o declaraţie ataşată acestui decret, se sublinia că „fatwa nu este un decret emis de către autorităţile religioase dintr-o ţară musulmană, ci unul religios pe care fiecare musulman trebuie să-l adopte şi să-l respecte”.

Este posibil ca în Afganistan să mai existe încă vreo câteva sute de voluntari arabi din cele câteva mii de persoane care au venit în această ţară trecând prin Pakistan în anii 1980, pentru a participa la „Jihadul” împotriva Armatei Roşii sovietice şi a comuniştilor afgani. Cei rămaşi nu au unde să se ducă deoarece riscă să fie arestaţi dacă se întorc în ţările lor. Nici o altă ţară nu doreşte să-i primească şi în orice caz, Afganistanul contemporan continuă să reprezinte o ascunzătoare sigură pentru aceştia. Cei care au revenit în ţările lor s-au alăturat, în cea mai mare parte, luptei politice şi militare pentru instaurarea unor regimuri islamice. Cunoscuţi sub numele de arabi-afgani, aceşti luptători islamici experimentaţi sunt în prezent extremiştii cei mai periculoşi care luptă împotriva guvernului algerian şi al celui egiptean.

Publicaţia pariziană Al-Watan al-'Arabi estima la 26 iunie 1998 că „apariţia în presă a lui Bin Laden indică faptul că el a devenit liderul Consiliului revoluţionar”. Conform aceleiaşi publicaţii, o oficialitate olandeză, care - alături de instituţiile europene - urmăreşte cu atenţie evoluţiile apărute în noul Front Islamic, bănuieşte că s-a produs de fapt o reorganizare a relaţiilor dintre structurile care îl formează şi care anterior au cooperat şi şi-au coordonat activităţile între ele în plan organizaţional şi logistic. Această reorganizare este menită să asigure frontului o structură funcţională, păstrând relaţiile existente anterior între componentele sale, lucru considerat deosebit de important. Conform aceleiaşi oficialităţi, reorganizarea confirmă gravitatea situaţiei şi necesită o mai mare coordonare între autorităţile europene şi cele americane, cu aportul unora dintre statele din Orientul Mijlociu.

Organizaţiile care au fost enunţate ca făcând parte din front sunt: Jihadul Egiptean, Grupul Armat Egiptean, Asociaţia Înţelepţilor din Pakistan, Mişcarea Partizanilor din Kashmir, Mişcarea Jihad din Bangladesh şi Aripa Militară Afgană a Comisiei pentru „Reformă şi Consiliere”, condusă de către Osama Bin Laden. Toate aceste organizaţii cooperaseră şi anterior, dar nu existase un cadru specific sau un mecanism destinat acestei cooperări. În plus, fiecare dintre aceste organizaţii aveau libertate de acţiune, având posibilitatea de a-şi stabili, în mod independent, propriile obiective. Cooperarea dintre organizaţii se făcea doar la nivelul „militarilor de carieră”, nivel structural în cadrul acestora.

Conform acestei evaluări, ameninţarea reprezentată de front se datora tocmai faptului că el combina toate nivelurile structurale, creând un consiliu shura (consultativ). Există părerea unanimă că acest consiliu este condus de către Osama Bin Laden, lucru care sporeşte eficienţa frontului. Se poate spune că Frontul Islamic a trecut de la faza de constituire şi organizare la cea operaţională.  Al-Qaeda reprezintă o reţea formată din mai multe organizaţii fundamentaliste din diverse ţări. Factorul comun al tuturor acestor grupări este folosirea actelor de terorism pentru atingerea scopurilor lor politice şi o agendă de lucru al cărei obiectiv prioritar îl reprezintă răsturnarea „guvernelor eretice” din ţările lor şi crearea unor guverne islamice care să conducă pe baza legii islamice Sharia.

Cea mai mare parte din conceptele ideologice călăuzitoare ale organizaţiei Al-Qaeda s-a format în cursul războiului din Afganistan (1979-1989). Liderul grupării Osama Bin Laden a sfârşit prin a vedea acest conflict ca fiind „o luptă între credincioşii musulmani şi eretici”. În opinia sa, termenul „eretici” include regimurile arabe „pragmatice” (inclusiv cel din ţara sa natală, Arabia Saudită) şi Statele Unite, considerate că ocupă pe nedrept locurile musulmane sfinte de la Mecca şi Medina şi acuzate pentru sprijinul acordat evreilor în cucerirea Palestinei. Toate declaraţiile publice ale lui Bin Laden sunt străbătute de un obiectiv strategic fundamental predominant: alungarea americanilor, militari şi civili, din Arabia Saudită şi din întreaga zonă a Golfului. Conform „declaraţiei de război împotriva ocupanţilor americani a locurilor sfinte şi a celor două moschei”: "Cea mai recentă şi cea mai gravă dintre agresiunile suferite de către musulmani de la moartea profetului este ocuparea pământurilor pe care se află cele două locuri sfinte - baza Casei Islamului, locul revelaţiei, sursa mesajului şi locul unde se află sfânta şi nobila KA'BA, Qiblah pentru toţi musulmanii - de către armatele cruciaţilor americani şi ale aliaţilor lor."   Bin Laden vede în Frontul Islamic mijlocul prin care duşmanul american va fi în cele din urmă învins: "Mişcarea face progrese mici şi sigure. şi sunt sigur că vom obţine, cu ajutorul lui Allah, victoria împotriva evreilor şi a americanilor. Intrarea americanilor în locurile sfinte a creat o vie emoţie în lumea musulmană, emoţie mult mai puternică decât a existat vreodată. În prezent, cooperarea între adepţii acestei religii s-a extins. Frontul Islamic Internaţional pentru Jihad împotriva Evreilor şi a Cruciaţilor, din care noi facem parte alături de alte grupări, s-a născut din acest efort." Numele lui Bin Laden a fost legat de mai multe atacuri teroriste comise în întreaga lume. Printre acestea se numără atacurile de la Riad (noiembrie 1995) şi Dhahran (iunie 1996), soldate cu circa 30 de morţi. Nu se ştie cu precizie dacă el a avut legătură directă cu aceste două atacuri. El este, de asemenea, implicat în atacul terorist comis într-un hotel yemenit (decembrie 1992), soldat cu rănirea mai multor turişti, tentativa de asasinare a preşedintelui egiptean Mubarak în Etiopia (iunie 1995), atacul comis împotriva forţelor americane din Somalia, soldat cu sute de răniţi. Lista prezentată în continuare reprezintă atacurile comise de către Bin Laden şi reţeaua sa şi a fost întocmită de către Departamentul de Stat al SUA:

 - Adepţii lui Bin Laden au pus la cale asasinarea militarilor americani din Yemen care participau la misiunea umanitară "Operaţiunea Restaurarea Speranţei" din Somalia, în 1992 şi au organizat atentate împotriva americanilor şi a altor forţe de menţinere a păcii din Somalia, aflate acolo pentru a distribui alimente populaţiei musulmane înfometate.

 - Reţeaua lui Bin Laden i-a sprijinit pe teroriştii egipteni care au încercat să-l asasineze pe preşedintele egiptean Mubarak, în 1995 şi care au ucis zeci de turişti în Egipt în ultimii ani.

 - Jihadul Islamic Egiptean, una dintre cele mai importante grupări din această reţea a comis un atentat cu maşină capcană împotriva Ambasadei egiptene din Pakistan, în 1995, soldat cu peste 20 de morţi, cetăţeni egipteni şi pakistanezi.

 - Membrii reţelei lui Bin Laden au pus la cale atacuri cu bombă asupra unor avioane americane din Pacific şi au conspirat pentru uciderea Papei.

 - Adepţii lui Bin Laden au comis un atentat cu bombă împotriva unor exerciţii militare comune americano-saudite la Riad, Arabia Saudită, în 1995.

Reţeaua lui Bin Laden şi-a declarat în repetate rânduri în mod public planurile sale violente antiamericane:

      - În august 1996, Bin Laden a publicat o "declaraţie de război" împotriva Statelor Unite.

      - În februarie 1998, Bin Laden a declarat "dacă cineva poate ucide un soldat american, nu trebuie să piardă timpul făcând alte lucruri".

      - În februarie 1998, reţeaua lui Bin Laden, Frontul Islamic Mondial pentru Jihad împotriva Evreilor şi a Cruciaţilor, şi-a declarat intenţia de a-i ataca pe americani şi pe aliaţii acestora, inclusiv civili, peste tot în lume.

      - În mai 1998, Bin Laden a declarat în cadrul unei conferinţe de presă din Afganistan că "rezultatele ameninţărilor sale vor fi văzute în câteva săptămâni."

Deşi Osama Bin Laden este bănuit că ar fi implicat în numeroase atacuri teroriste comise împotriva unor obiective americane, este interesant de remarcat că nimeni nu a putut obţine dovezi concrete că el s-ar afla în spatele acestora. Cel puţin aceasta a fost situaţia până la atacul cu bombă comis la 7 august asupra ambasadelor americane din Nairobi şi Dar-es-Salaam. Dovada rolului jucat de Bin Laden în acest atac a fost obţinută la 15 august 1998, când Mohammed Sadiq Odeh a fost arestat pe Aeroportul internaţional din Karachi, Pakistan. Descrierea făcută de Odeh reţelei internaţionale a lui Bin Laden şi rolul jucat de acesta în atacurile cu bombă asupra ambasadelor americane au furnizat în cele din urmă dovezi clare ale activităţilor desfăşurate de Bin Laden. Acest lucru a oferit Statelor Unite ocazia iniţierii unor măsuri de supraveghere tehnică a comunicaţiilor prin intermediul sateliţilor spioni americani şi a structurilor terestre specializate. Statele Unite încercau de mai multă vreme să se "conecteze" la reţeaua lui Bin Laden. Atacurile cu bombă din Africa de Est le-a oferit această ocazie. Se pare că Statele Unite au interceptat comunicaţii efectuate la numai câteva zile după atacuri, pe baza cărora s-a stabilit legătura existentă între acestea şi Bin Laden. Astfel de dovezi nu au putut fi obţinute în cazul atacurilor anterioare.

La 20 august 1998, armata americană a lovit o serie de obiective care aveau legătură cu reţeaua lui Bin Laden. Printre acestea s-au aflat 6 tabere de pregătire aparţinând organizaţiei Al-Qaeda şi o fabrică de medicamente din Sudan, despre care existau informaţii că ar produce componente folosite la fabricarea armelor chimice. Ulterior administraţia americană a recunoscut că atacarea fabricii fusese o eroare.

Atentatele organizate de al-Qaeda au culminat cu atacurile teroriste asupra Statelor Unite la 11 septembrie 2001. Întrucât la acea dată Osama bin Laden era liderul regimului taliban din Afganistan, SUA a declarat război Afganistanului şi a înlăturat regimul acestuia de la putere. Succinta prezentare (mai jos) a atentatelor teroriste organizate de al-Qaeda pe o periadă determinată de timp arată frecvenţa atentatelor şi pericolul pe care îl reprezintă această organizaţie:

- 8 iulie 1998- Ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania - Al-Qaeda.Operation• 12 October 2000 - Vehicular Bombing - USS Cole - Aden, Yemen - al-Qaeda Operation

- 12 octombrie 2000 - USS Cole - Aden, Yemen - Al-Qaeda. • 11 September 2001 - Piloted Vehicular Assaults - WTC, Pentagon, US Capitol (failed) –

- 11 septembrie 2001 – atac fară precedent asupra Statelor Unite - WTC, Pentagon, Capitoliu (eşuat), soldat cu mii de victime. US - al-Qaeda claimed respons • 6 October 2002 - Piloted Vehicular Assault – The Limburg (French oil tanker) –

- 6 octombrie 2002 - Limburg (petrolier francez) - Mukalla, Yemen – al-Qaeda claimed responsibility Mukalla, Yemen - Al-Qaeda a revendicat. • 8 October 2002 – Shooting – US Marines – Failaka, Kuwait – al-Qaeda claimed

- 8 octombrie 2002 - Failaka, Kuweit - Al-Qaeda a afirmat responsibility responsabilitate. • 12 October 2002 – Vehicular Bombing – Sari and Paddy's nightclubs – Bali, Indonesia• 28 October 2002 – Assassination, Shooting – Lawrence Foley (US Executive with

- 28 octombrie 2002 - Asasinarea lui Lawrence Foley (US executiv USAID) – Amman, Jordan USAID) - Amman, Iordania. • 28 November 2002 – Surface-to-Air Missile (SAM) Attack – Israeli Arkia Flight 582 –

- • 4 August 2003 - Vehicular Bombing - JW Marriott Hotel – Jakarta, Indonesia, -8 aprilie 2003 - Hotel JW Marriott - Jakarta, Indonezia, - Suspected al-Qaeda affiliates al-Qaeda afiliate suspecte. ATTACKS DURING REST OF YEAR• 23 January 2002 - Kidnapping - Daniel Pearl - Karachi, Pakistan - al-Qaeda Affiliate

- 23 ianuarie 2002 - Răpirea lui Daniel Pearl - Karachi, Pakistan – de către o organizaţie afiliata al-Qaeda. • 11 April 2002 - Piloted Vehicular Assault - Synagogue – Djerba, Tunisia

- 11 aprilie 2002 - Sinagoga - Djerba, Tunisia. • 8 May 2002 - Vehicular Bombing - French Engineers/Sheraton Hotel - Karachi,

- 8 aprilie 2002 – atentat asupra unor ingineri francezi / Hotel Sheraton - Karachi, PakistanPakistan. • 13 May 2003 – Vehicular, Suicide Bombing – Jedawal Compound – Riyadh, Saudi

- 13 mai 2003 - atentat sinucigaş la Campusul Jedawal - Riyadh, Arabia Arabia – al-Qaeda claimed responsibility Saudită - Al-Qaeda a revendicat. • 13 May 2003 – Vehicular Bombing – al-Hamra Compound – Riyadh, Saudi Arabia – al-

- 13 mai 2003 – atental la Campusul Cordoval - Riyadh, Arabia Arabia – al-Qaeda claimed responsibility Saudită - Al-Qaeda a revendicat. • 13 May 2003 – Bombing – Saudi Maintenance Company (Siyanco) – Riyadh, Saudi

- 13 mai 2003 - Bombardarea Companiie de întreţinere Arabia (Siyanco) - Riyadh, Arabia Arabia Saudită. • 14 May 2003 – Assassination, Suicide Bombing – Chechen Administration leader• 16 May 2003 – Suicide Bombing – Restaurant (Israeli ownership) – Casablanca,

AL FATAH - CONSILIUL REVOLUŢIONAR (ABU NIDAL)

Este o organizaţie palestiniană cunoscută sub numele de Organizaţia Abu Nidal (ANO), condusă de către Sabri al-Bana (Abu Nidal), fondată în 1974, ca o consecinţă a desprinderii lui Abu Nidal din organizaţia Fatah. Scindarea produsă la crearea noii organizaţii a fost rezultatul influenţei jucate de regimul irakian care îl sprijinise pe Abu Nidal să lanseze operaţiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. Încă de la creare, organizaţia s-a considerat ca fiind adevărata organizaţie Fatah, acuzându-i pe liderii organizaţiei de trădare.

Abu Nidal (Fatah-CR) a fost considerată cea mai activă şi mai periculoasă organizaţie teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în anii '80. Ea şi-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud şi Europa. Spre deosebire de alte organizaţii palestiniene, ea a organizat operaţiuni şi acte teroriste împotriva unor obiective aparţinând unui număr mare de ţări şi împotriva militanţilor palestinieni acuzaţi de atitudine moderată. De la începutul anilor'80, Fatah-CR a început să atace şi ţinte evreieşti, israeliene şi occidentale. Ea şi-a încetat practic atacurile teroriste în anii 1990, deşi se consideră că păstrează încă potenţial de periculozitate, datorită noilor sale relaţii cu Iranul.

Fatah-CR mai este cunoscută şi sub numele de Consiliul Revoluţionar Arab, dar îşi asumă responsabilitatea pentru atacurile comise sub numele de Brigăzile Arabe Revoluţionare, Organizaţia Revoluţionară a Musulmanilor Socialişti - pentru atacurile împotriva obiectivelor britanice, Iunie Negru - pentru atacurile împotriva obiectivelor iordaniene şi Organizaţia Septembrie Negru.

Fatah-CR are aproximativ 400 de membri şi câteva zeci de cadre ale miliţiilor din taberele palestiniene de refugiaţi din Liban. Nu se cunosc organizaţiile afiliate în Teritoriile Autonome. Între 1974-1980, cartierul general al organizaţiei s-a aflat în Bagdad, iar activităţile sale au fost coordonate, în special, de către irakieni, care i-au acordat suport logistic substanţial lui Abu Nidal. Această perioadă a fost caracterizată de atacuri teroriste îndreptate cu preponderenţă împotriva ţintelor siriene şi a celor aparţinând organizaţiei Fatah / OEP.

La începutul anilor 1980, datorită, pe de o parte, dezacordului apărut între irakieni şi Abu Nidal, referitor la independenţa organizaţiei sale şi, pe de altă parte interesului manifestat de către Irak, în cursul războiului cu Iranul, în îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Occidentul, Abu Nidal şi susţinătorii săi au fost expulzaţi din Irak şi s-au stabilit în Siria. Ulterior, în 1985, cartierul general a fost mutat în Libia. După 1981, Fatah-CR a atacat ţinte evreieşti, israeliene şi occidentale, dar şi obiective aparţinând Iordaniei şi statelor din Golf, continuând în acelaşi timp să lanseze atacuri împotriva militanţilor şi liderilor Fatah.Presiunile exercitate de către Statele Unite asupra Siriei, au constrâns organizaţia să-şi mute bazele de pregătire şi operaţionale în Liban, în zona Sidon. Anul 1987 a marcat o importantă schimbare în activitatea clandestină desfăşurată în conspirativitate de către organizaţie. Aceasta a primit în rândurile sale noi tineri militanţi, şi a organizat o structură de tip miliţie şi chiar a iniţiat activităţi sociale şi politice în taberele de refugiaţi palestinieni, din sudul Libanului. În a doua jumătate a anilor 1980, am fost martorii celor mai grave acte teroriste lansate fără discriminare de către Fatah-CR. 

Cu toate acestea, noul mod de operare şi activităţile desfăşurate în taberele din sudul Libanului, au produs o gravă scindare în cadrul organizaţiei soldată cu plecarea, în 1989, a doi lideri: Atef Abu Baker, membru al Comitetului Central şi Abdel Rahman Issa, membru al Biroului Politic. Ei l-au acuzat pe Abu Nidal că, de teama unor acte de subversiune interne, a ordonat uciderea a 150 de militanţi. Încercarea de reconciliere cu Fatah şi liderul acesteia, Yasser Arafat, soldată şi ea cu eşec, a făcut ca Abu Nidal să fie mai izolat ca niciodată. Eşecul ultimelor operaţiuni din anii 1980 (atacul asupra navei City of Poros din Grecia şi arestarea majorităţii militanţilor săi din America de Sud) au marcat declinul operaţional al organizaţiei. 

Gruparea are numeroase birouri în Siria, Yemen, Iran, Sudan şi Liban. Ea este considerată una dintre cele mai viabile organizaţii teroriste din punct de vedere economic. Se estimează că în afara sumelor de bani primite de la statele sponsore, ea obţine venituri din estorcări de bani şi din propria sa reţea de afaceri şi organizaţii de acoperire. După intervenţia aliată împotriva Irakului, ABU NIDAL a fost nevoit să părăsească Libia (statul care îi oferise găzduire şi protecţie), fiind urmat de un număr important de activişti, rămaşi loiali. După ce s-a stabilit, o perioadă de timp, pe teritoriul Egiptului (informaţie dezminţită vehement de Guvernul de la Cairo, dar confirmată de mai multe servicii de informaţii), ABU NIDAL şi-a găsit adăpost în Irak, în calitate de oaspete al lui Sadam Hussein. O parte dintre cei care i-au rămas fideli l-au urmat în Irak, restul refugiindu-se în Siria.

Analişti în domeniu apreciază că lui ABU NIDAL i se mai subordonează circa 200 de luptători, persoane bine instruite şi cu multă experienţă, la care se adaugă membrii răspândiţi în diferite state ale lumii, care dispun de acoperiri credibile şi sunt gata oricând să intre în acţiune. De asemenea, gruparea are la dispoziţie sume importante de bani, evaluate la mai multe milioane de dolari (de altfel, Fatah-CR este considerată ca fiind cea mai bogată organizaţie disidentă palestiniană), obţinute prin şantaj şi trafic de armament, depozitate în conturi din Elveţia, Marea Britanie şi Austria. Organizaţia pretinde că lupta armată împotriva Israelului este un principiu sfânt, singura cale pentru a obţine eliberarea tuturor palestinienilor şi nimeni nu-i poate nega poporului palestinian acest drept. Fatah şi liderii săi au trădat acest principiu şi Convenţia Palestiniană şi de aceea trebuie pedepsiţi. Pentru a grăbi victoria revoluţiei arabe, singura care poate duce la eliberarea Palestinei, este nevoie de terorism atât inter-arab cât şi intra-palestinian.

Organizaţia se identifică pe deplin cu liderul său ABU NIDAL, fiind cunoscuţi doar puţini alţi activişti. Sabri al-Bana (Abu Nidal) s-a născut în 1939 în Jaffa. După „Războiul de 6 zile” a emigrat împreună cu familia în Arabia Saudită, unde a lucrat ca profesor. S-a alăturat organizaţiei Fatah în Egipt, în 1969 şi a devenit reprezentantul acestei grupări la Khartoum, Sudan. În 1970, Abu Nidal a fost numit reprezentantul Fatah în Bagdada, Irak. Aici el şi-a format un grup de activişti loiali. Cu sprijinul serviciilor de informaţii irakiene, Abu Nidal şi-a format propria grupare teroristă şi, datorită faptului că se opunea participării la negocieri politice, a iniţiat atacuri împotriva politicii oficiale duse de Fatah. La 26 octombrie 1973, Fatah l-a condamnat pe Abu Nidal, în contumacie, la pedeapsa cu moartea. Acuzaţia oficială era de deturnare de fonduri şi abuz de putere, dar motivul real a fost organizarea unui atentat împotriva lui Arafat. În ultimii ani au existat doar zvonuri referitoare la locul unde s-ar afla în prezent, la starea sănătăţii sale şi dacă se mai află în viaţă sau nu.

5 septembrie1973: În vreme ce aparţinea încă organizaţiei Fatah, Abu Nidal a ocupat ambasada saudită din Paris cerând eliberarea lui Abu Dawud, terorist aparţinând organizaţiei Fatah, arestat în Iordania în timpul evenimentelor din 1970.

26 septembrie 1976: Atacarea şi ocuparea Hotelului Semiramis din Damasc, Siria. Doi terorişti participanţi la atac au fost spânzuraţi în public.

11 octombrie 1976: Atacarea ambasadelor siriene din Islamabad, Pakistan şi Roma, Italia.

17 noiembrie 1976: Atacarea Hotelului Intercontinental din Aman, Iordania.

13 decembrie 1976: Atentat eşuat asupra ministrului de externe Sirian Khadam, în Damasc, Siria şi atentat eşuat împotriva Ambasadei siriene din Istanbul, Turcia.

25 octombrie 1977: Un alt atentat eşuat asupra ministrului de externe Sirian Khadam, de această dat la Abu Dabi. Ministrul de stat pentru afaceri externe al Emiratelor Arabe Unite este ucis în cursul acestui atac.

4 ianuarie 1978: Asasinarea lui Said Hammami, reprezentantul OEP la Londra, Marea Britanie.

18 februarie 1978: Jurnalistul egiptean Yossef al-Seba'i, preşedintele Conferinţei Organizaţiei pentru solidaritate cu popoarele din Africa, Asia şi America Latină este ucis în cursul unui atac comis în holul clădirii în care avea loc conferinţa.

15 iunie 1978: Asasinarea lui Ali Yassin, reprezentantul OEP în Kuweit.

3 august 1978: Asasinarea lui Izz al-Din al-Kalak, reprezentantul OEP la Paris, Franţa şi a unuia dintre asistenţii săi.

5 august 1978: Atac lansat împotriva birourilor OEP din Islamabad, Pakistan.

17 ianuarie 1980: Asasinarea lui Yussouf Mubarak, directorul unei librării palestiniene din Paris, Franţa.

27 iulie 1980: Atac împotriva unei şcoli pentru copii evrei din Antwerpen, Belgia. Asumarea responsabilităţii pentru asasinarea ataşatului comercial al Israelului la Bruxelles.

1 mai 1981: Asasinarea lui Heintz Nittel, preşedintele Asociaţiei de Prietenie Austria-Israel în Viena, Austria.

1 iunie 1981: Asasinarea lui Naim Khader, reprezentantul OEP la Bruxelles, Belgia.

29 august 1981: Atac cu maşină capcană împotriva sinagogii din Viena soldat cu 2 morţi şi 17 răniţi.

3 iunie 1982: Încercare de asasinare a lui Shlomo Argov, ambasadorul israelian în Marea Britanie. Atacul se va solda operaţiuni militare desfăşurate de Israel în Liban împotriva OEP.

9 august 1982: Atac cu focuri de mitralieră asupra restaurantului evreiesc Goldberg din Paris, Franţa.

26 august 1982: Încercare de asasinare a consulului Emiratelor Arabe Unite la Bombay, India şi încercare de asasinare a unui diplomat kuweitian la Karachi, Pakistan.

16 septembrie 1982: Asasinarea unui diplomat kuweitian la Madrid, Spania.

19 septembrie1982: Atac împotriva unei sinagogi la Bruxelles, Belgia.

9 octombrie 1982: Atac cu grenadă şi focuri de mitralieră împotriva sinagogii centrale din Roma, Italia: un copil este ucis şi 10 persoane sunt rănite.

10 aprilie 1983: Asasinarea lui Issam Sartawi, oficialitate a OEP, la conferinţa Internaţionalei Socialiste din Lisabona, Portugalia.

25 octombrie 1983: Asasinarea ambasadorului iordanian la New Delhi, India. A doua zi ambasadorul iordanian la Roma, Italia este şi el ucis.

7 noiembrie 1983: Asasinarea unui membru al serviciului de protecţie în cursul unui atac asupra ambasadei Iordaniei din Atena, Grecia.

decembrie 1983: Bănuit de atacul cu bombă împotriva Centrului Cultural Francez din Izmir, Turcia.

29 decembrie 1983: Asasinarea ambasadorului iordanian la Madrid, Spania.

8 februarie 1984: Asasinarea ambasadorului Emiratelor Arabe Unite la Paris, Franţa.

martie 1984: Asasinarea unui diplomat britanic în Atena, Grecia.

24 martie 1984: Descoperirea unei bombe la hotelul Intercontinental din Amman, în cursul unei vizite a reginei Elisabeth a II a în Iordania.

5 iunie 1984: Încercare de asasinare a unui diplomat israelian la Cairo, Egipt.

27 octombrie 1984: Încercare de asasinare a unui diplomat din Emiratele Arabe Unite, la Roma, Italia.

27 noiembrie 1984: Încercare de asasinare a unui Înalt Comisar Britanic la Bombay, India.

29 noiembrie 1984: Atentat cu bombă asupra birourilor companiei British Airways din Beirut, Liban.

26 decembrie 1984: Atac cu bombă asupra locuinţei liderului OEP, Hani al-Hasan, în Amman, Iordania (Septembrie Negru).

29 decembrie 1984: Asasinarea activistului OEP Fahed Kawasmeh în Amman, Iordania (Septembrie Negru).

4 decembrie 1984: În faţa hotelului Bucureşti, din Capitală, a avut loc un atentat terorist săvârşit de către gruparea Abu Nidal (Septembrie Negru). Victimă i-a căzut AZMI AL MUFTI, funcţionar al Ambasadei Iordaniei la Bucureşti. Atentatul a fost executat de către un student iordanian de naţionalitate palestiniană, AHMED MUHAMMAD ALI AL HERSH, aflat de mai mulţi ani în România şi care, până în acel moment nu se remarcase cu activităţi deosebite. Acţiunea teroristă a reprezentat finalizarea unui îndelungat proces, la care au participat şi alţi membri ai grupării, anterior executării atentatului fiind verificat traseul de deplasare şi obiceiurile ţintei. Autorităţile române au luat imediat măsuri pentru pedepsirea atentatorului şi limitarea repercusiunilor negative ale acţiunii asupra relaţiilor româno-iordaniene.

21 martie 1985: Atacuri cu bombă asupra birourilor ALIA (Royal Jordanian Airlines) din Roma, Atena şi Nicosia (Septembrie Negru).

03, 04 aprilie 1985: Atacuri cu rachete asupra unui avion aparţinând companiei ALIA, la decolarea de pe aeroportul din Atena (deşi racheta nu a explodat, impactul a perforat fuselajul) şi împotriva ambasadei iordaniene din Roma.

22 iulie 1985: Atac eşuat cu bombă împotriva ambasadei americane din Cairo.

iulie 1985: Atac cu bombă împotriva birourilor companiei British Airways din Madrid (o persoană este ucisă şi 27 rănite); 5 minute mai târziu sunt atacate birourile ALIA (2 persoane sunt rănite). Atac cu grenadă împotriva localului Café de Paris din Roma (38 de persoane sunt rănite).

23 noiembrie 1985: Deturnarea unui avion egiptean în Malta; 66 de persoane sunt ucise în cursul operaţiunilor de salvare desfăşurate de către forţele militare egiptene.

27 decembrie 1985: Atacuri majore împotriva aeroporturilor din Roma şi Viena soldate cu moartea şi rănirea a 16 persoane. Încercare de deturnare a unei curse Pan-Am pe aeroportul din Karachi (22 de morţi).

06 septembrie 1986: Atac asupra sinagogii Neve-Shalom din Istanbul, soldat cu uciderea a 22 de credincioşi.

noiembrie 1987: Deturnarea unui iaht având la bord 8 cetăţeni belgieni care au fost luaţi ostatici şi duşi în Libia.

martie 1988: Un trăgător atacă personalul liniilor aeriene Alitalia aflat la bordul unui microbuz în Bombay. Atac soldat cu rănirea gravă a căpitanului echipajului.

mai 1988: Atacuri simultane împotriva hotelului Acropole şi a clubului Sudan din Khartoum (8 persoane sunt ucise şi 21 sunt rănite).

iulie 1988: În urma declanşării premature a exploziei la o maşină capcană amplasată pe un pod din Atena, doi terorişti sunt ucişi; o persoană înarmată la bordul vasului de croazieră City of Poros atacă pasagerii, ucigând 9 persoane şi rănind 98.

14 ianuarie 1991: Adjunctul liderului OEP, Abu Iyad, cea mai înaltă oficialitate a acestei organizaţii după Yasser Arafat şi Abu el-Hol, comandantul forţelor din sectorul de vest al Fatah, sunt asasinaţi de terorişti ai lui Abu Nidal în Tunis.

 

GRUPAREA ABU SAYYAF Al - Harakatul Islamia

Gruparea Abu Sayyaf este cea mai mică organizaţie islamistă care luptă pentru crearea unui stat islamic de tip iranian în Mindanao, o insulă din sudul Filipinelor. Gruparea Abu Sayyaf, al cărui nume în traducere înseamnă "Purtătoarea de Sabie" s-a desprins în 1991 din Frontul Naţional de Eliberare Moro. Deşi îşi are bazele aproape în exclusivitate în Insulele Sudului, Abu Sayyaf are legături cu mai multe organizaţii fundamentaliste islamice din întreaga lume, inclusiv cu Al-Qaeda şi liderul acesteia, Osama Bin Laden, precum şi cu Ramzi Yousef, condamnat pentru organizarea atentatului cu bombă comis în 1993 împotriva complexului WTC din New York. Abu Sayyaf are câteva sute de membri, tineri extremişti islamici, dintre care mulţi au fost recrutaţi din universităţi şi licee.

Fondatorul organizaţiei Abu Sayyaf şi liderul acesteia până în 1998 a fost Abduragak Abubakar Janjalani. În decembrie 1998, Janjalani a fost ucis într-un schimb de focuri cu poliţia în localitatea Lamitan, din Insula Basilam. Janjalani se afla la conducerea grupării din 1991, când aceasta s-a desprins din Frontul Naţional de Eliberare Moro (MNLF). Veteran al războiului din Afganistan, Janjalani a întreţinut relaţii strânse cu alţi lideri extremişti islamici. După moartea lui Janjalani, organizaţia s-a confruntat cu lupte interne pentru putere, câştigate în final de fratele fostului lider, Khadafy Janjalani. Se estimează că gruparea Abu Sayyaf are mai multe sute de activişti şi îşi are bazele în Insulele Basilan, Sulu şi Tawi-Tawi din sectorul sudic al Filipinelor. Se crede că gruparea are circa 1000 de susţinători în insulele sudice.

Gruparea îşi finanţează operaţiunile prin jafuri, acte de piraterie şi răpiri. Este posibil, de asemenea, ca Abu Sayyaf să fie finanţată de reţeaua teroristă internaţională a lui Osama Bin Laden. Cerând instaurarea unui stat islamic independent, organizaţia Abu Sayyaf nu a participat la tratativele de pace dintre guvern şi MNLF. Printre activităţile teroriste ale organizaţiei Abu Sayyaf se numără atacurile cu bombă, asasinatele, răpirile şi estorcările de fonduri de la companii şi oameni de afaceri prosperi. Toate aceste fonduri sunt folosite pentru atingerea obiectivelor grupării.

Primul atac terorist important comis de grupare a fost atacul cu grenadă din 1991, în care şi-au pierdut viaţa două cetăţene străine. Anul următor, militanţii Abu Sayyaf au detonat o bombă la docurile din oraşul Zamboanga, aflat în sudul ţării, unde se afla ancorat MV Doulous, o librărie internaţională plutitoare, patronată de predicatori creştini. Şapte persoane au fost rănite. Acest atac a fost urmat de atacuri similare cu bombă asupra Aeroportului din Zamboanga şi a bisericilor romano-catolice din acest oraş. În 1993, gruparea a organizat un atac cu bombă împotriva unei catedrale din Davao City, ucigând 7 persoane.

Gruparea are ca mod de operare preferat răpirea de străini. În 1993, persoane înarmate aparţinând grupării l-au răpit pe Charles Walton, cercetător la Institutul de Lingvistică cu sediul în Statele Unite. Walton, la vremea acea în vârstă de 61 de ani, a fost eliberat după 23 de zile. În anul următor, militanţii grupării au răpit, în cursul unor incidente separate, trei călugăriţe şi un preot din Spania. În 1998, printre victimele lor s-au aflat un cetăţean din Hong Kong, un malaiezian şi o bătrână din Taiwan. În aprilie 1995, Abu Sayyaf a comis un atac sângeros împotriva oraşului creştin Ipil din Mindanao. O persoană înarmată a deschis focul în centrul oraşului şi a ucis 53 de persoane, civili şi militari. La vremea respectivă, armata a susţinut că gruparea întreţinea legături cu organizaţii teroriste internaţionale.

 

MARTIRII BRIGĂZILOR AL AQSA

Gruparea a fost fondată sub îndrumarea religioasă a şeicului ASAD BAYYUD AL-TAMIMI, în Iordania, în 1982, cu sprijinul activiştilor Fatah. A desfăşurat prima acţiune teroristă în octombrie 1983, ucigând un cetăţean israelian în Hebron. Facţiunea a încercat să desfăşoare şi alte operaţiuni în cursul anilor '80, acestea însă fiind sortite eşecului. În decursul Intifadei a devenit activă sub denumirea "Organizaţia Islamică Jihad - Brigăzile Al Aqsa". Unele dintre activităţile grupării vizează întreţinerea relaţiilor bune deopotrivă cu Iranul şi Sudanul. Liderul său religios, ASAD BAYYUD AL-TAMIMI este, de asemenea, un susţinător al revoluţiei iraniene, fiind arestat sau anchetat de mai multe ori de autorităţile iordaniene. Formal, grupul este încă activ în Iordania, dar nu are nici un susţinător în Teritorii.

 

GRUPUL ISLAMIC ARMAT (G.I.A.)

În anul 1992, G.I.A. a luat fiinţă prin desprinderea din Armata Islamică a Salvării. Localizarea geografică a organizaţiei indică Algeria, Franţa, Belgia şi Marea Britanie. Conducerea centrală este situată în zona muntoasă Chrea din Algeria, împreună cu o parte din cartierul său general. Liderul G.I.A., ANTAR ZOUABRI a fost ucis la 08.02.2002 de către Forţele de Securitate Algeriene. Acestuia i-a succedat, la conducerea organizaţiei, RACHID ABOU TOURAB (alias RACHID OUKALI).  

Grupare islamică extremistă, GIA urmăreşte răsturnarea regimului algerian laic şi instaurarea statului islamic. GIA şi-a început activităţile violente la începutul anului 1992 în Alger, pe locul rămas gol în urma victoriei Frontului de Salvare Islamic (FIS) - cel mai mare partid islamic - în ultima rundă a alegerilor legislative din decembrie 1991.  Atacuri frecvente au fost întreprinse asupra civililor, jurnaliştilor şi rezidenţilor străini. În ultimul an, GIA s-a angajat într-o campanie teroristă care include masacre ale civililor, distrugând uneori localităţi întregi şi ucigând frecvent sute de civili. De la anunţarea campaniei teroriste împotriva străinilor din Algeria (în septembrie 1993), GIA a ucis mai mult de 100 de expatriaţi, bărbaţi şi femei - în majoritate europeni - în Algeria. GIA foloseşte asasinatele şi atacurile cu bombă, inclusiv maşini capcană şi se cunoaşte că preferă să-şi răpească victimele şi să le taie gâtul. GIA a deturnat un zbor Air France, spre Algeria, în decembrie 1994, fiind suspectată şi de o serie de atacuri cu bombă din Franţa în 1995.

Expatriaţii algerieni şi membrii GIA din străinătate, mulţi dintre ei rezidenţi în state din Europa Occidentală, susţin financiar şi logistic gruparea. În plus, guvernul algerian a acuzat Iranul şi Sudanul că sprijină activităţile extremiştilor algerieni şi în martie 1993 a întrerupt relaţiile diplomatice cu Iranul.

 

ASBAT AL-ANSAR

Organizaţia este localizată în Liban şi este formată din extremişti suniţi, iniţial fiind constituită din palestinieni, care aveau legătură cu Osama Bin Laden. Gruparea se conduce după preceptele fundamentaliste care justifică folosirea violenţei împotriva obiectivelor civile pentru atingerea scopurilor politice. Unele dintre aceste obiective includ înlăturarea de la putere a guvernului libanez şi prevenirea pătrunderii în ţară a influenţelor anti-islamice.

Organizaţia a întreprins câteva atacuri teroriste în Liban încă de la apariţia sa la începutul anilor '90. La mijlocul anilor '90, gruparea a comis asasinate ale unor lideri religioşi din Liban şi a bombardat cluburi de noapte, teatre şi centre comerciale. Asbat Al-Ansar şi-a intensificat operaţiunile în anul 2000, în acest sens fiind relevante două atacuri împotriva unor ţinte libaneze şi străine. Gruparea a fost implicată în conflicte în nordul Libanului în decembrie 1999 şi a comis atacuri cu rachete şi grenade împotriva Ambasadei Rusiei din Beirut, în ianuarie 2000.

Gruparea Asbat Al-Ansar numără aproximativ 300.000 de luptători în Liban. Principala bază de operaţiuni se află în tabăra de refugiaţi palestiniană 'Ayn al-Hilwah, în apropiere de Sidon în Sudul Libanului. Finanţarea grupării se presupune că se face prin intermediul reţelelor internaţionale extremiste sunnite şi prin reţelele lui Osama Bin Laden.

 

SECTA AUM (AUM SHINRIKYO)

Organizaţia a fost înfiinţată în anul 1987 de Shoko Asahara, scopul acesteia fiind de a stăpâni toată Japonia şi apoi întreaga lume. Aprobată în 1989 să funcţioneze ca o entitate religioasă conform legislaţiei japoneze, gruparea a candidat la alegerile parlamentare din Japonia, din 1990. Cu trecerea timpului, cultul a început să facă preziceri referitoare la sfârşitul lumii, declarând că Statele Unite vor începe cel de-al III-lea Război Mondial cu Japonia. Guvernul japonez a revocat recunoaşterea Aum, ca organizaţie religioasă, în octombrie 1995. Cu toate acestea, în 1997 guvernul a decis să nu invoce Legea Anti-subversivă împotriva grupului, care ar fi scos cultul în afara legii. În anul 2000, Fumihiro Joyo a preluat controlul sectei Aum, după ce acesta ispăşise o pedeapsă de trei ani de temniţă. Joyo fusese înainte purtător de cuvânt şi liderul ramurii din Rusia a organizaţiei. Sub conducerea acestuia, secta Aum şi-a schimbat numele în Aleph, declarând că este împotriva violenţei şi a viziunilor apocaliptice ale lui Shoko Asahara.

La 20 martie 1995, membrii Aum, în mod simultan, au întreprins un atac chimic cu substanţe neuroparalizante în mai multe staţii de metrou din Tokyo, ucigând 12 persoane şi rănind peste 6.000. Studii recente arată că numărul persoanelor care au suferit vătămări fizice, ca urmare a atacului chimic, este de aproape 1.300, restul fiind afectaţi de traume ale sistemului psihic. Gruparea a fost responsabilă şi pentru alte "accidente chimice suspecte" petrecute în Japonia în 1994. Eforturile grupării de a întreprinde atacuri cu arme biologice nu au fost încununate de succes. Poliţia japoneză l-a arestat pe Asahara în mai 1995, acesta fiind judecat pentru 17 crime, la sfârşitul anului 2000. Din 1997, gruparea a continuat să recruteze noi membri, să se implice în derularea de activităţi comerciale şi să achiziţioneze proprietăţi. Cu toate acestea, activităţile grupării au înregistrat o scădere semnificativă în anul 2000, printre alte motive ale descreşterii aflându-se şi luările de poziţie ale opiniei publice.

Secta Aum se estimează că are în componenţă între 1.500 şi 2.000 de membri şi este posesoare a unui site pe Internet. În timpul atacului asupra staţiilor de metrou din Tokyo, gruparea declara că numără 9.000 de membri în Japonia şi peste 40.000 în întreaga lume. Principalii membri ai sectei Aum se găsesc doar în Japonia, ramuri derivate din grupare, situate pe teritoriul Rusiei, având în componenţă un număr nedeterminat de membri.

 

ORGANIZAŢIA SEPARATISTĂ BASCĂ (ETA)

A fost înfiinţată în anul 1959 cu scopul de a crea un stat independent, în Nordul Spaniei, în provinciile Vizcaya, Guipuzcoa, Alava şi Navara şi în Sud-Vestul Franţei, în departamentele Labourd, Basse-Navarra şi Soule, care să aibă la bază principiile marxiste. Activităţile teroriste desfăşurate de organizaţie vizează bombardarea şi asasinarea oficialilor guvernului spaniol, în special a forţelor militare şi de securitate, poliţie şi justiţie. ETA îşi finanţează activităţile prin acţiuni de răpire, furturi şi estorcări. Gruparea a omorât mai mult de 800 de persoane de când aceasta şi-a început atacurile ucigaşe la începutul anilor '60. În noiembrie 1999, ETA a întrerupt acordul privind "oprirea unilaterală, pe o perioadă nedeterminată, a focului" demarând o campanie de asasinate şi atacuri cu bombă, în care au fost ucise 23 de persoane, la sfârşitul anului 2000 numărul acestora fiind cu mult mai mare.

Organizaţia numără mai multe sute de membri şi susţinători. Iniţial, aria de operare a organizaţiei a cuprins regiunile autonome basce din Nordul Spaniei şi Sud-Vestul Franţei, dar acţiunile teroriste au vizat şi obiective ale Spaniei şi Franţei din alte zone ale lumii. În diferite perioade de timp, ETA a primit ajutoare din partea Libiei, Libanului şi din Nicaragua. Unii membri ETA au primit rezidenţă în Cuba, în timp ce alţii s-au stabilit în America de Sud. De asemenea, se pare că gruparea ar avea unele legături cu Armata Republicană Irlandeză prin cele două ramuri politice ale grupării irlandeze. În plan organizatoric ETA cuprinde:

      - aripa politica HERRI BATASUNA;

      - gruparea pentru organizarea mişcărilor A.S.K.;

      - sindicatul L.A.B.;

      - mişcarea feministă EGIZAN;

      - organizaţia de tineret JARRAI;

      - organizaţia de sprijin a deţinuţilor ETA, GESTOR.

La 26 august 2002, judecătorul spaniol pe probleme antiteroriste, BALTASAR GARZON, a decis suspendarea pe o perioadă de trei ani a partidului separatist basc BATASUNA, acuzat că sprijină gruparea armată ETA. Tot la aceeaşi dată, camera inferioară a Parlamentului spaniol a votat, cu o largă majoritate, scoaterea în afara legii a acestei formaţiuni, pe baza unei prevederi legislative, adoptată în iunie 2002, după un şir de atentate ale ETA care au zguduit Spania. Astfel, partidul separatist basc ar putea deveni prima formaţiune politică scoasă în afara legii în Spania, după dictatura generalului Francisco Franco, BATASUNA fiind acuzat de complicitate cu ETA la comiterea de "crime împotriva umanităţii".

De asemenea, fondurile partidului au fost blocate, interzicându-i-se organizarea de demonstraţii publice, primirea de fonduri de la stat, precum şi participarea la alegerile municipale, planificate pentru luna mai a anului 2003. Cu toate acestea, cei şapte parlamentari din legislativul regional basc, membri ai BATASUNA, precum şi cei 900 de consilieri basci locali vor rămâne în funcţie.

GAMA'A AL-ISLAMIYYA (Gruparea Islamică, GI)

Gama'a al-Islamiyya a apărut în anii 1970, mai mult ca un fenomen decât ca o grupare organizată, în special în închisorile egiptene, iar, mai târziu, în unele universităţi. Fenomenul Grupării Islamice a fost influenţat în principal de ideologia militantă a lui Sayyid Qutb (executat în anul 1966), care a deschis drumul pentru înfiinţarea multor ramuri islamice militante în Egipt şi lumea arabă.

După 1971, urmare a eliberării - de către preşedintele Sadat - din închisorile egiptene, a majorităţii prizonierilor islamici, mai multe grupări militante au început să se organizeze singure. Aceste grupări militante sau celule, au luat nume precum Partidul Eliberării Islamice, al-Takfir wal-Hijra (Excomunicare şi Emigraţie), Al-Najun min al-Nar (Salvaţi din Infern) şi Jihad (Războiul Sfânt), precum şi multe altele, inclusiv al-Gama'a al-Islamiyya (Gruparea Islamică). Fiecare celulă acţiona separat şi de sine stătător, fapt care permitea organizaţiei să fie structurată, dar în acelaşi timp să aibă o organizare flexibilă. Se pare că a existat un anume tip de contact între liderii diferitelor grupări, dar nu este clar dacă a existat vreodată vreo orientare comună a tuturor grupărilor.

Pacea cu Israelul din 1979 a dat un nou impuls violenţelor fundamentaliste. Din dorinţa puternică de a susţine progresul datorat politicii sale de pace, Sadat s-a apropiat tot mai mult de politica americană. Astfel, în minţile islamiştilor, el personifica eşecul pe plan intern şi trădarea în plan extern. A fost perceput ca neglijându-şi vecinii arabi în favoarea unor legături mai strânse cu Vestul şi în special cu Israelul şi Statele Unite. Asasinarea lui Sadat în octombrie 1981 de către membri ai Jihadului, a demonstrat că militanţii islamici erau capabili să dea o lovitură exact în inima puterii.

Primii ani ai preşedintelui Mubarak, ca succesor al lui Sadat, au fost marcaţi de o perioadă de linişte. După aceasta, militanţii religioşi şi-au intensificat campania de violenţe şi au zdruncinat puternic stabilitatea ţării. Această escaladare poate fi pusă, în parte, pe seama neajunsurilor sociale generate de o politică structurală de sistematizare economică şi a tergiversării în procesul de democratizare. Militanţii islamici au dat o nouă expresie frustrărilor socio-economice endemice. Exista o rată mare a şomajului în rândul absolvenţilor de liceu şi de universităţi iar mulţi dintre emirii (comandanţii) al-Gama'a al-Islamiyya proveneau din rândul acestora. Oraşele mai sărace din nordul şi centrul Egiptului, de exemplu Assiut, au oferit, de asemenea, un număr mare de aderenţi.  

Militanţii islamişti sunt organizaţi în grupări separate care, se crede, ar număra câteva mii de membri. Alcătuiţi în celule de extremişti fundamentalişti, ei sunt uniţi sub credinţa că folosirea forţei pentru a împinge societatea egipteană spre regula islamică, este o datorie religioasă a Jihadului. Oricât de serioase şi devastatoare ar fi atacurile lor, grupările militante egiptene rămân fragmentate şi mici. Ele nu se bucură de suport popular în interiorul ţării. Nemulţumirile de ordin social nu se concretizează întotdeauna prin a deveni membru în aceste grupări. Ele rămân o voce minoritară în societatea egipteană. În plus, dacă cineva poate simpatiza cu ideologia lor, nu este obligatoriu să accepte şi mijloacele de punere în practică. De exemplu, o serie de bombe conţinând cuie, calculate parcă pentru a amplifica pierderile de vieţi omeneşti, plasate în cartiere sărace din Cairo în iunie 1993, se pare că au atras acuze din partea opiniei publice. Moartea unei eleve aflate întâmplător în zonă, în timpul atacului asupra primului ministru Atef Sidki, a provocat proteste publice. Atacurile asupra obiectivelor turistice nu au făcut altceva decât să lase pe drumuri câteva mii de egipteni care îşi câştigau existenţa din turism.

Grupările islamice extremiste ale al-Gama'a al-Islamiyya nu au legături cu organizaţia Fraţii Musulmani, care urmăresc în principal recunoaşterea politică. În câteva ocazii, cum ar fi atentatul la viaţa ministrului de interne egiptean, Hassan al-Alfi din august 1993, Fraţii Musulmani au făcut o declaraţie prin care condamnau folosirea bombelor, care ar fi un rău periculos.

Riposta guvernamentală la ameninţarea reprezentată de al-Gama'a al-Islamiyya şi alte grupări militante violente, nu a întârziat să apară. Astfel, a fost declanşat războiul de epurare a militanţilor. A fost promovată o nouă legislaţie, în efortul de combatere a grupărilor. Au fost luate şi alte măsuri care să ţină pasul cu ascensiunea Islamului. În noiembrie 1992, administraţia Mubarak a ameninţat că nu mai puţin de 40.000 de moschei particulare, bănuite a reprezenta "pepiniere" de militanţi, vor fi preluate sub controlul guvernului. Ministrul Cultelor şi Religiei a făcut o declaraţie pin care avertiza că statul nu va mai permite ca moscheile să devină centre pentru activitate extremistă.

La 17 noiembrie 1997, 58 de turişti şi patru egipteni au fost ucişi în sudul Luxor-ului, în cel mai sângeros atac de când al-Gama'a al-Islamiyya a ridicat, în 1992, armele împotriva regimului preşedintelui Hosni Mubarak. Câteva săptămâni mai târziu, în numele al-Gama'a al-Islamiyya au fost făcute două declaraţii - una care chema la încetarea atacurilor îndreptate asupra turiştilor străini, iar cea de-a doua care nega că o astfel de hotărâre a fost luată. Ruptura a început să devină evidentă cu adevărat în iulie, după armistiţiul cerut de liderii din închisoare ai al-Gama'a al-Islamiyya. Cele două declaraţii contrare au arătat clar că al-Gama'a al-Islamiyya era scindată atât în interiorul, cât şi în afara Egiptului. Declaraţia de încetare a focului a fost făcută de facţiunea lui Osama Rushdi. Rushdi este o persoană oficială a al-Gama'a al-Islamiyya, însărcinat cu relaţiile cu presa şi locuieşte în Olanda, unde editează publicaţia "Al-Murabitoun" (Luptătorii Vigilenţi). Declaraţia radicală a fost făcută de Refaei Ahmed Taha, unul din liderii al-Gama'a al-Islamiyya, despre care se crede că ar locui undeva în Afganistan. O consecinţă a acestei scindări a organizaţiei ar fi aceea că formaţiunile nou-desprinse şi înarmate din Egipt pot comite atacuri şi mai violente, iar grupările aflate într-o permanentă mişcare în Egipt pot acţiona independent. Potrivit unor surse ale securităţii egiptene, unităţile al-Gama'a al-Islamiyya din sudul Egiptului acţionau independent, în lipsa unei coordonări cu structura de comandă politică, într-o manieră denumită de ei "lovitură militară".

Principala contribuţie a lui Qutb a fost aceea de a da legitimitate islamică religioasă Jihadul-ui prin folosirea de mijloace violente împotriva regimurilor laice arabe, percepute de el ca fiind eretice. El a dat întâietate acestui tip de Jihad, faţă de revoluţia socială islamică religioasă a Fraţilor Musulmani. Membrii noilor grupări considerau organizaţia tradiţională Fraţii Musulmani şi ideile fondatorului acesteia ca fiind total depăşite. Sayyid Qutb a propovăduit, de asemenea, că statele musulmane trebuie să se conducă după Coran, toate celelalte forme de reguli fiind negări ale Coranului şi blasfemii. Acesta mai considera că nu pot exista compromisuri între cele două sisteme şi cele două societăţi.

Ţintele luptei militanţilor pentru crearea unui stat islamist au inclus miniştri şi oficiali ai guvernului (inclusiv două atentate la viaţa preşedintelui Hosni Mubarak). Printre cei vizaţi se mai numărau ofiţeri de poliţie, intelectuali laici, creştini copţi şi turişti străini. Recent, militanţii au început să atace şi bănci, în demersul lor de a impune interzicerea cametei. Orice este considerat că aduce ofensă moralităţii este atacat, inclusiv recitalurile de muzică, filmele sau magazinele de casete video. În ochii militanţilor, lovirea următoarelor ţinte este perfect întemeiată: ofiţerii de poliţie pentru că apără statul laic; intelectualii liberali, pe motiv că scrierile lor îndeamnă la apostazie şi ateism, lucru care se repercutează negativ asupra principiilor morale. În iunie 1992, Farag Foda, un scriitor cunoscut pentru vederile sale laice şi un oponent declarat al grupărilor militante, a fost împuşcat mortal, atacul fiind revendicat de Al-Gama'a al-Islamiyya. Şeicul Muhammad al-Ghazali, preot la al-Azhar (un institut al învăţăturilor islamice de prestigiu), a depus mărturie în cadrul procesului celor acuzaţi de uciderea lui Foda. El a declarat că oricine s-a împotrivit legii islamice a fost un apostat şi ar putea fi ucis de către stat sau dacă nu, de către musulmanii religioşi.

Creştinii copţi, cea mai mare minoritate religioasă din ţară, au fost de asemenea, vizaţi. Mulţi militanţi îi consideră pe aceştia infideli şi în consecinţă, ţinte potrivite pentru Jihad. Atacurile au fost concentrate cu precădere asupra provinciilor din centrul şi nordul Egiptului, cum ar fi Minya, Assiut şi Sohag, unde creştinii trăiesc în număr mare şi au o mare influenţă în viaţa economică.

Militanţii au atacat obiective turistice din două motive principale: în primul rând, pentru a slăbi credibilitatea guvernului, lovindu-l acolo unde îl doare cel mai mult - economia; în al doilea rând, pentru a elibera Egiptul de sub influenţa Occidentului. Într-un interviu acordat BBC, şeicul Omar Abdel Rahman, preot egiptean şi unul din liderii militanţilor islamişti, a declarat că turismul aduce în Egipt principii morale viciate şi boli precum SIDA.

HAMAS (HARAKAT MUQAWAM ISLAMIYA) (Mişcarea de Rezistenţă Islamică) Detaşamentele Izz al-Din al-Qassam - aripa militară a Hamas

Hamas (cuvânt cu înţelesul de curaj şi bravură) este o organizaţie extremistă islamică care a devenit activă la începutul Intifadei, operând mai întâi în Fâşia Gaza dar şi în Cisiordania. Hamas a jucat un rol important în acte subversive violente şi operaţiuni teroriste extreme atât împotriva Israelului cât şi împotriva arabilor. În perioada iniţială, a fost condusă de persoane identificate ca aparţinând organizaţiei Fraţii Musulmani din Teritorii. În timpul Intifadei, Hamas a exploatat momentul pentru dezvoltarea activităţii în Cisiordania, în scopul de a deveni organizaţia fundamentalistă islamică dominantă. Îşi defineşte obiectivul prioritar ca fiind Jihadul (Războiul Sfânt) pentru eliberarea Palestinei şi înfiinţarea unui stat islamic palestinian "de la marea Mediterană până la râul Iordan". A câştigat încrederea palestinienilor prin participarea la violenţe de stradă şi asasinate, întărindu-şi astfel potenţialul şi rolul în cadrul Intifadei. Din cauza activităţii subversive şi teroriste, Hamas a fost scos în afara legii în septembrie 1989.

După războiul din Golf, Hamas a devenit organizaţia cu cea mai mare activitate teroristă în Teritorii şi în interiorul Israelului. Astăzi, este a doua grupare importantă după Fatah şi câteodată este privită ca o ameninţare la adresa hegemoniei naţionalismului laic. În prezent este cel mai puternic grup care se opune procesului de pace. Creşterea activităţii sale teroriste prin intermediul teroriştilor sinucigaşi asupra ţintelor civile din Israel (februarie-martie 1996) încetinit şi chiar ameninţă să blocheze procesul de pace.

Hamas reprezintă acronimul arab de la "Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya). În cadrul Hamas se poate sesiza influenţa organizatorică şi ideologică a organizaţiei Fraţii Musulmani (Muslim Brotherhood - MB) înfiinţată în 1920 în Egipt şi care şi-a întărit activitatea în anii '60 - '70 în lumea arabă - în special în Iordania şi Egipt.

Mişcarea Hamas a fost înregistrată legal în Israel în 1978 de către şeicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al acesteia, sub forma unei asociaţii islamice denumită Al-Mujamma Al Islami. Organizaţia a câştigat o mulţime de suporteri şi simpatizanţi prin intermediul propagandei religioase şi a muncii sociale. O mare parte a succesului înregistrat de Hamas/MB se datorează influenţei câştigate în Fâşia Gaza.

Numărul mare de refugiaţi, privaţiunile socio-economice ale populaţiei din taberele de refugiaţi şi statutul relativ scăzut al elementelor naţionaliste până aproape de zilele noastre au făcut ca Hamas să-şi răspândească influenţa asupra refugiaţilor. Vehicularea ideii că eliberarea tuturor palestinienilor este mai importantă în Gaza, alături de factorii sociali, alimentau influenţa islamică în zonă.

Un alt factor care a ajutat la popularitatea fenomenului islamic a fost acela că mişcarea naţionalistă palestiniană şi OEP au mutat centrul puterii politice din Palestina, prin consolidarea unei conduceri externe, pe cheltuiala celor din interiorul teritoriilor. În opoziţie cu aceştia, campania islamică şi structura sa de conducere s-au dezvoltat în întregime în interiorul Palestinei (al-dakhil) şi astfel au putut servi mai bine interesele palestinienilor.

Infrastructura islamică din teritorii a activat separat dar în paralel cu instituţiile naţionaliste construite de OEP în anii 1980. Hamas a reuşit să formeze un sistem social care să constituie o alternativă a structurii politico-sociale oferite de OEP. Prestigiul organizaţiei se baza atât pe capacităţile ideologice, cât şi pe cele practice, ca o mişcare a cărei contribuţie la viaţa cotidiană nu a fost mai puţin importantă decât cea din cadrul mişcării de luptă împotriva Israelului şi împotriva ocupaţiei. O schimbare importantă din cadrul organizaţiei a fost tranziţia de la pasivitatea faţă de regimul israelian la activităţi militante şi violente de amploare în special în interiorul Fâşiei Gaza şi în exteriorul acesteia. Mişcarea şi-a schimbat denumirea în Mişcarea de Rezistenţă Islamică - Hamas şi şi-a dezvăluit caracterul palestinian şi patriotismul. A susţinut că nu este numai o forţă paralelă dar şi o alternativă la controlul aproape total al OEP şi facţiunilor sale asupra palestinienilor din Teritorii.

În august 1988, Hamas şi-a publicat Declaraţia Islamică - crezul său ideologic, care prezenta politica sa la toate nivelurile de luptă, atât împotriva Israelului cât şi împotriva mişcării naţionaliste a OEP. Această declaraţie reprezenta o provocare la adresa OEP şi a opiniei acesteia conform căreia este singurul reprezentant legitim al poporului palestinian.

Mijlocul prin care Hamas şi-a crescut influenţa a fost moscheea. Aceasta a fost şi primul obstacol în calea declanşării războiului civil. În acelaşi timp, liderii Hamas au lucrat şi la înfiinţarea mai multor structuri proprii organizaţiei. În tradiţia Fraţilor Musulmani, şeicul Yassin a înfiinţat Hamas ca pe o mişcare secretă. El a încercat să separe diferitele structuri şi zonele de activişti şi să folosească numai mesaje codate în comunicaţiile interne.

Aparatul militar a fost denumit Mujahidin. La început, conducerea nu a încercat să atragă efective mari de activişti în cadrul organizaţiei. Scopul fondatorilor a fost acela de a stabili instrumentele de activitate prin care s-ar putea conta pe un număr redus de activişti la centru. Dar o nouă generaţie de lideri de stradă a apărut din cadrul sistemului structural complex construit de către Fraţii Musulmani în decursul anilor. Această generaţie, obedientă şi plină de fervoare religioasă a devenit călăuzitoarea luptei islamice.

La începutul anului 1991, Zaccaria Walid Akel, şeful sectorului terorist al Hamas, a înfiinţat primele batalioane teroriste. În faza iniţială acestea răpeau şi executau oameni suspectaţi că ar colabora cu Israelul. Asasinarea rezidentului Kafar Darom, Doron Shorshan în decembrie 1991, a constituit primul asasinat al unui cetăţean israelian, executat de un asemenea detaşament şi a marcat schimbarea modului de operare al Hamas.

Ideologia Hamas a fost fundamentată în principal pe curentul Fraţilor Musulmani. În Declaraţia Islamică publicată de către Hamas în august 1988, organizaţia se autodefineşte: "ramura palestiniană a Fraţilor Musulmani". Oricum, există o anumită diferenţă între priorităţile Hamas faţă de cele ale Fraţilor Musulmani în Teritorii, în principal referitor la Intifada, şi în special în privinţa Jihadului. Fraţii Musulmani înţeleg Jihadul ca pe o datorie generală şi ca pe un principiu şi susţine că Islamul va fi realizat în primul rând în lumea musulmană şi apoi, prin violenţă, împotriva Israelului. Hamas a subliniat că Jihadul este singurul şi unicul mijloc în rezolvarea problemei palestiniene.

 Hamas defineşte tranziţia la etapa Jihadului "pentru eliberarea Palestinei" ca pe o datorie religioasă a fiecărui musulman. În acelaşi timp, respinge orice aranjament politic care ar putea antrena renunţarea la o parte din Palestina, care semnifică predarea unei părţi din Islam. Aceste poziţii sunt reflectate în Declaraţie şi în activităţile organizaţiei.

   Scopul principal al Hamas este înfiinţarea unui stat islamic în întreaga Palestină. Mijlocul de realizare a acestui scop îl reprezintă lupta armată şi, în ultima fază, Jihadul la care să participe nu numai musulmanii din Palestina ci întreaga lume islamică.

Structura Hamas în Gaza şi în Cisiordania se bazează pe o combinaţie de conduceri regionale şi funcţionale. În acest cadru operează în paralel câteva structuri identice, în fiecare regiune:

• Infrastructura (Daiwah, literallz isermonizing), care cuprinde recrutarea, distribuirea fondurilor şi întrunirile.

• Violenţa populară în cadrul Intifadei.

• Securitatea (Amn) - culegerea de informaţii privind suspecţii de colaborare cu autorităţile. Aceste informaţii sunt transmise "comitetelor de şoc", care îi interoghează pe suspecţi şi apoi îi asasinează.

• Publicaţii (A-'Alam) - broşuri, propagandă, birouri de presă.

Hamas încearcă să menţină o distincţie clară între activitatea acoperită şi cea la vedere a diferitelor sale sectoare, care servesc în primul rând la creşterea prestigiului mişcării. Principalul motiv este dorinţa Hamas de a creşte compartimentarea şi secretizarea, însă nu prin identificarea sa directă cu activitatea desfăşurată în public.

Termenul folosit de Hamas pentru definirea activităţii la vedere este Da'wah. Acesta este şi termenul prin care Hamas îşi defineşte sectorul însărcinat cu lărgirea infrastructurii mişcării şi cu distribuirea fondurilor şi realizarea de întâlniri. De fapt, există un grad ridicat de incidenţă (nu se identifică însă) între cele două structuri. Astfel, Hamas este o organizaţie compusă din mai multe nivele independente. Baza socio-politică este menţinută, din punct de vedere material, de comitetele de caritate şi, ideologic, de instructaje, propagandă şi acţiuni de incitare, executate în moschei şi alte instituţii prin intermediul broşurilor. Această bază reprezintă sursa recrutării de membri în cadrul structurilor care se angajează în revolte şi acţiuni populare violente. Aceia care se remarcă în acest tip de activităţi îşi vor găsi, mai devreme sau mai târziu, drumul către structura militară care realizează atacuri violente deopotrivă împotriva israelienilor şi palestinienilor. Militanţii - şi dacă aceştia sunt arestaţi sau asasinaţi, familiile sau rudele - se bucură de suportul moral şi economic oferit de predicatorii din moschei, directori ai Hamas afiliaţi instituţiilor şi de comitetele de caritate.

În decursul violenţelor de stradă care au legătură cu Intifada, Hamas a implicat o structură terorist-militară compusă din două grupuri:

• „Luptătorii palestinieni sfinţi” (Al-Majahadoun Al-Falestinioun) - o structură militară destinată atacurilor teroriste, în special împotriva ţintelor israeliene. Înainte de izbucnirea Intifadei, structura s-a implicat în pregătirea infrastructurii acestor activităţi.

• „Secţiunea de securitate” (Jehaz Amn) - care se ocupă de culegerea de informaţii privind suspecţii de colaborare cu Israelul şi alte elemente locale, în intenţia de a-i pedepsi prin folosirea violenţei, inclusiv cu moartea. Aceste unităţi s-au format în cadrul Majd, un acronim arab pentru Majmouath Jihad u-Dawa (Grupul pentru Războiul Sfânt şi ceremonii) care era, într-adevăr, braţul operativ violent al secţiunii de securitate. În cursul Intifadei, aceste grupări au îmbrăcat diferite forme, ultima fiind detaşamentele de acţiune Izz al-Din al-Qassam.

Baza înfiinţării Al-Majahadoun Al-Falestinioun s-a pus în 1982 de către şeicul Ahmed Yassin, împreună cu mai mulţi operativi ai Al-Mujam'a. Aceasta presupunea obţinerea de arme şi pregătirea cadrului de luptă împotriva rivalilor palestinieni şi mai târziu împotriva Israelului. Această activitate a fost descoperită în 1984 şi Yassin a fost condamnat la 13 ani închisoare dar la scurt timp el a fost eliberat în cadrul schimbului de prizonieri de la Jibril (mai 1985).

După eliberare, Yassin şi-a orientat activitatea spre înfiinţarea unui aparat militar. Iniţial, s-a acordat o atenţie deosebită luptei împotriva "ereticilor" şi colaboratorilor, în conformitate cu opinia Fraţilor Musulmani că Jihad-ul ar trebui să izbucnească numai după eliminarea rivalilor din interior. În acelaşi timp, s-a pregătit şi o infrastructură militară, inclusiv stocarea de arme pentru războiul împotriva Israelului. Imediat după izbucnirea Intifadei, au fost recrutaţi membri care să participe la Jihad-ul militar. Activitatea acestui grup includea atacuri teroriste obişnuite şi s-a manifestat numai la începutul Intifadei.

După izbucnirea Intifadei, aparatul militar a executat un mare număr de atacuri de diferite tipuri, inclusiv amplasare de bombe şi atacuri cu arme de foc - în special în partea de nord a Districtului Gaza. Aceste atacuri au atins punctul culminant în momentul răpirii şi asasinării soldaţilor israelieni Avi Sasportas (februarie 1989) şi Ilan Sa'adon (mai 1989).

„Secţiunea de securitate” (Jehaz Amn) a fost înfiinţată la începutul anului 1986 de şeicul Yassin şi alţi doi asociaţi ai săi care au activat în Al-Mujama. Rolul secţiunii era acela de a supraveghea activitatea colaboratorilor suspectaţi şi a altor persoane care acţionau într-o manieră contrară principiilor Islamului. Între 1986-1987, la recomandarea celor doi şefi ai Secţiunii, Yassim a hotărât înfiinţarea detaşamentelor de acţiune - Majd, însărcinate cu asasinarea ereticilor şi a colaboratorilor. Yassim i-a instruit pe lideri că trebuie să-i asasineze pe toţi cei declaraţi colaboratori în urma interogatoriilor şi să întărească această instrucţiune printr-o conducere religioasă.

Acest mod de acţiune a continuat până în momentul izbucnirii Intifadei, când în cadrul Hamas s-au efectuat schimbări importante, care au condus la acţiuni militare organizate împotriva ţintelor israeliene. Unităţile Majd au devenit parte integrantă în reţeaua Al-Mujahidoun.

Aparatul militar al Hamas a parcurs o serie de schimbări în timpul Intifadei, ca rezultat al măsurilor preventive şi a poziţiei forţelor israeliene, în urma atacurilor teroriste importante purtate de membrii Hamas.

Detaşamentele de acţiune Izz al-Din al-Qassam reprezintă structura finală a acestui aparat. Acestea se fac responsabile de majoritatea atacurilor teroriste Hamas, din ianuarie 1992. În aceste detaşamente activează zeci de suspecţi căutaţi în Gaza. Unii dintre aceştia au început să acţioneze, de asemenea, şi în Cisiordania din moment ce se recrutau palestinieni din această zonă pentru executarea unor atacuri teroriste în Israel. Unii dintre aceştia au fost prinşi şi omorâţi, iar alţii au fugit în Egipt. Câteva zeci de membri Hamas sunt activi în Teritorii, în majoritate fiind membri ai Detaşamentelor de acţiune Izz-al-Din al-Qassam.

Hamas se bucură de un puternic suport financiar, iar rivalii acestei organizaţii susţin că acesta este principalul motiv de creştere a puterii sale. Hamas primeşte suport financiar de la organismele neoficiale saudite şi de la statele din Golf (în ultimul timp, şi din partea Iran-ului). Aceste fonduri sunt distribuite diferitelor grupuri şi asociaţii care se identifică cu mişcarea şi de la acestea, mai jos, la membrii din teritoriu.

O reţea amplă de asociaţii de caritate (Jama'a Hiriya) şi comitete (Lejan Zekath) activează în Teritorii, în baza a două acte legislative iordaniene: Legea Instituţiilor Sociale şi de Caritate şi Regulamentele privind Colectarea de Fonduri de Caritate. Hamas se foloseşte extrem de mult de aceste asociaţii şi comitete, care (împreună cu moscheile şi uniunile) reprezintă organisme de faţadă ale organizaţiei care acţionează în paralel şi serveşte la acoperirea operaţiunilor. Ideologia mişcării acordă o atenţie deosebită activităţilor de caritate (zekath, care este de asemenea şi unul din cele cinci principii ale Islamului). Activitatea de caritate poate servi la atragerea oamenilor la Islam şi implicit la creşterea prestigiului Hamas.

Reţeaua asociaţiilor de caritate reprezintă un paravan al activităţilor acoperite, inclusiv al legăturilor cu liderii aflaţi în străinătate, transferurilor de fonduri către membrii din teren şi identificarea potenţialilor recruţi. Importanţa deosebită pe care Hamas o acordă activităţilor deschise - caritate şi bunăstare - au fost puse în evidenţă în momentul arestării şi executării mai multor membri.

Un aspect important al asociaţiilor şi comitetelor de caritate îl reprezintă rolul acestora în canalizarea fondurilor în regiune. Chiar dacă o mare parte din aceste fonduri se foloseşte în activităţi de caritate, nu se poate face întotdeauna o distincţie clară între o activitate nevinovată de caritate şi aceea de finanţare a activităţilor acoperite subversive şi teroriste. Asociaţiile de caritate pot participa în transferarea fondurilor Hamas prin intermediul infrastructurii financiar administrative. Metodele comune sunt schimburile de bani, cecurile emise pe numele unor membri şi firme din străinătate, conturi de afaceri în străinătate cu interes economic în teritoriu şi transferurile în numerar, direct din străinătate, executate de obicei prin bănci occidentale (în Marea Britanie, SUA şi Germania). Mişcarea islamică din Israel serveşte şi la canalizarea transferurilor de fonduri. Alocarea fondurilor obţinute de Hamas se ridică la câteva zeci de milioane de dolari pe an.

Surse externe de finanţare:

• Surse oficiale: guvernul iranian contribuie cu cca. 3 milioane de dolari/an.

• Patru fonduri de caritate Hamas centrale din Occident: în Marea Britanie - Fondul palestinian de dezvoltare şi ajutor umanitar (Interpal); SUA - Fundaţia pământului sfânt; Germania - Fundaţia Al Aqsa, cu filiale în Belgia şi Olanda; Franţa - Comitetul de refacere şi solidaritate cu Palestina.

Fonduri provenite de la alte organizaţii islamice:

• Organizaţii caritabile non-guvernamentale aparţinând statelor din Golf - ei colectează aceste fonduri pentru musulmanii aflaţi în nevoie din întreaga lume şi susţin Hamas şi instituţiile sale sociale şi de binefacere ca parte integrantă a acestui efort.

• Agenţiile de ajutor islamic din Occident - se bazează pe comunitatea islamică din Occident, cca. 15 milioane persoane. Printre acestea: Ajutorul musulman şi Agenţia de întrajutorare islamică ISRA.

• Frăţia Musulmană - La sfârşitul anilor '80, Fraţii Musulmani au înfiinţat Comitetul de ajutor musulman pentru naţiunea palestiniană, în scopul de a ajuta Hamas.

Surse independente de finanţare: 

Teritorii:

• O mică parte din fondurile Hamas provine de la mai multe proiecte economice profitabile: centre de croitorie şi ţesătorie, ferme de animale şi plăţi simbolice pentru servicii.

• Campanii de colectare de fonduri în Teritorii - creşterea supervizării colectării de fonduri în statele din Golf de către SUA şi Egipt a dus la încurajarea acestor metode independente interne de colectare de fonduri.

În Israel:

• Mişcarea Islamică din Israel a fost canalul prin care s-au transferat bani de la fundaţiile din Occident. O dată ce Israelul a închis două organisme importante - Comitetul pentru ajutorarea orfanilor şi prizonierilor (noiembrie 1996) şi Ajutorul Islamic (în 1995) s-a micşorat considerabil folosirea acestui canal.

• Majoritatea fundaţiilor au reprezentanţi în Teritorii şi acţionează la adăpostul organizaţiei înfiinţată în 1995.

•  Atacurile teroriste au scos la iveală sistemul financiar al Hamas şi a determinat serviciile de informaţii occidentale să monitorizeze activitatea de finanţare. Câteva ţări (în principal SUA şi Marea Britanie) şi-au anunţat intenţia de zădărnicire a eforturilor de colectare de fonduri pentru Hamas.

Astfel:

• Un pachet de legi americane intenţionează să oprească colectarea de fonduri pentru organizaţii teroriste pe teritoriul SUA. Guvernul trebuie să-şi exercite puterea de a contracara activitatea acestor organizaţii.

• Evidenţele britanice ale fundaţiei Interpal au fost studiate dar "nu s-au găsit informaţii concrete care să dovedească legătura ei cu organizaţii teroriste". Trebuie menţionat că singurul material examinat de către autorităţi a fost ceea ce a oferit fundaţia.

• Israel - trecerea în ilegalitate: Ministerul Apărării a declarat că patru fundaţii importante care acţionau în Occident sunt scoase în afara legii, ca făcând parte din activitatea Hamas interzisă în Israel. A fost scoasă în afara legii şi Falestin al-Muslima.

   Date biografice ale liderilor Hamas.

Şeicul Ahmad Isma'il Yassin s-a născut în 1936 în localitatea al-Jora lângă Ashquelon. La 14 ani a fost rănit într-un meci de fotbal şi a paralizat. Yassin şi-a terminat liceul în 1958 şi, în ciuda invalidităţii, a fost acceptat ca profesor în Gaza. Şeicul Yassin a fost primit în organizaţia Fraţilor Musulmani din Gaza în 1955, pe timpul când mişcarea era considerată clandestină şi scoasă în afara legii în Egipt. În 1966 a fost închis în Egipt pentru o lună, pentru activitate subversivă.

După "Războiul de 6 zile" şi pierderea contactului cu Egiptul, acesta a dezvoltat infrastructura Fraţilor Musulmani din Gaza în domeniul social, economic şi politic şi a făcut demersurile necesare pentru ca militanţii organizaţiei să obţină controlul noii Universităţi Islamice. Yassin a fost spiritul călăuzitor din spatele înfiinţării Hamas, în decembrie 1997, ca braţ armat al Fraţilor Musulmani. În 1984 a fost arestat şi închis pentru deţinere de arme. Mai târziu a fost eliberat în cadrul unui schimb de prizonieri. Şeicul Yassin, care a condus Hamas până la arestarea sa în mai 1989, se face responsabil de activitatea mişcării: tipărirea de broşuri, afaceri financiare, legături cu elementele islamice radicale din străinătate şi supervizarea activităţii violente şi teroriste. Sub comanda sa, a fost înfiinţată o reţea organizatorică de amploare care a cuprins diverse funcţiuni şi lideri locali care au condus activitatea politică şi Intifada. După arestarea lui, împreună cu alţi membri de conducere, în districtul Gaza conducerea centrală Hamas a slăbit, fiind înlocuită cu membrii marcanţi ai mişcării din diferite zone. Aceştia şi-au îndreptat atenţia în primul rând spre domeniul politic, propagandă, infrastructură şi legături organizatorice în cursa pentru alegeri, alături de naţionaliştii palestinieni.

Musa Mohammed Abu Marzuq s-a născut în 1951 în tabăra de refugiaţi Rafah din Fâşia Gaza. A plecat în Egipt să studieze ingineria şi, după întoarcerea sa în Gaza a devenit colaboratorul lui Ahmad Yassin şi apoi a liderului Fraţilor Musulmani din zonă. El se numără printre fondatorii mişcării Hamas, în 1988. În 1974, a plecat în SUA unde şi-a continuat studiile. În perioada 1981 - 1992, a locuit cu familia în Falls Church, Virginia. În 1989, Abu Marzuq a fost ales şef al Biroului politic Hamas, unul dintre cele mai importante organisme de decizie Hamas la nivel central. Acesta decide politica atacurilor teroriste, emite directive activiştilor care acţionează în Israel, în Teritorii şi în zonele de operaţiuni Hamas din străinătate. În perioada 1990 - 1993, acesta a trimis emisari în Teritorii în scopul pregătirii şi extinderii activităţii militare şi a transferat fonduri pentru obţinerea de arme. În 1989, Abu Marzuq a sosit în Gaza, s-a întâlnit cu activişti Hamas care l-au însărcinat cu organizarea diferitelor structuri şi stabilirea ariei de responsabilitate din Gaza. Acesta a emis instrucţiuni detaliate de înfiinţare a infrastructurii organizatorice Hamas, care includea şi acţiunile teroriste. Pentru a finanţa această activitate, el a transferat 100.000 dolari activiştilor din zonă.

În octombrie 1992, Abu Marzuq a condus o delegaţie Hamas la Teheran, în scopul finalizării mai multor înţelegeri de cooperare militară şi politică cu Iranul. Acesta a activat în organizaţie, continuând şi relaţia cu OEP şi a avut rolul de şef al delegaţiei Hamas în negocierile cu OEP la Tunis.  În urma înţelegerii de pace dintre Israel şi Iordania, în mai 1995, lui Abu Marzuq i s-a impus să părăsească Iordania, la 1 iunie 1995. Acţionând pentru Iordania, acesta a fost implicat în coordonarea atacurilor teroriste Hamas din Israel. La 25 iulie 1995, el a fost arestat în New York. Israelul a solicitat extrădarea sa şi judecătorul american a hotărât că poate fi expulzat în Israel. Dar, în urma Deciziei guvernului israelian, acesta a fost expulzat în Iordania.

Lideri religioşi marcanţi ai Hamas fac parte din Asociaţia Înţelepţilor Religioşi Palestinieni (Rabitat 'Ulama' Filastin), care reprezintă un fel de cadru religios suprem şi, aşa cum susţine organizaţia, reprezintă "legitimitatea" preceptelor religioase care guvernează ideologia mişcării. Liderii Hamas care trăiesc în străinătate în ţările arabe (în principal în Iordania) şi în Occident (SUA, Marea Britanie şi altele) şi-au câştigat, în ultimul timp, recunoaşterea.

La începutul mişcării de revoltă, organizaţia s-a implicat în acţiuni subversive şi de rezistenţă. Înaintea Intifadei, membrii Hamas au acţionat asupra palestinienilor locali, în scopul purificării societăţii musulmane şi pregătirii acesteia pentru Jihad împotriva Israelului. După izbucnirea Intifadei, organizaţia a început să asasineze palestinieni, recunoscând că în 43 de atacuri au fost ucişi 46 de palestinieni. Informaţii certe dovedesc că încă 40 de palestinieni au fost asasinaţi de Hamas. În timpul Intifadei, membrii Hamas au executat atacuri teroriste împotriva unor ţinte israeliene. Iniţial au folosit încărcături explozive şi alte mijloace "populare".

În 1992, membrii Hamas au dovedit o îndrăzneală mai mare, în special cei aparţinând structurii Izz al-Din al-Qassam, care au executat foc asupra personalului de securitate de la mică distanţă, au înjunghiat doi evrei în Gaza, l-au răpit şi l-au asasinat pe Nissim Toledano şi au asasinat un ofiţer al Serviciului General de Securitate, într-o casă conspirativă din Ierusalim.

 

HARAKAT UL-MUJAHEDIN (HUM) Harakat ul-Ansar

Oficial cunoscut sub numele Harakat ul-Ansar, HUM este un grup militant islamic cu baza în Pakistan, care acţionează în special în Kashmir. La origine a fost o grupare care lupta în Afganistan împotriva ocupaţiei sovietice, însă a devenit o reţea internaţională de luptători pentru cauza islamică, reţea răspândită în întreaga lume. Cartierul general de află în Raiwind, Punjab, unde se ţin conferinţele anuale.

HUM este membră a Frontului Internaţional de Luptă împotriva Evreilor şi Cruciaţilor (Al-Jabhah al-Islamiyyah al-'Alamiyyah li-Qital al-Yahud wal-Salibiyyin) al lui Osama Bin Laden. În februarie 1998, în cadrul unei conferinţe de presă, s-a făcut publică existenţa acestui front. Unul dintre liderii HUM, Fazlur Rehman Khalil, a semnat Fatwa lui OBL în februarie 1998, care chema la executarea de atacuri teroriste împotriva SUA şi a intereselor occidentale. Organizaţia, care deţine tabere de pregătire teroristă în sudul Afganistanului, a înregistrat pierderi în atacul american cu rachete executat asupra taberelor de pregătire asociate cu OBL, din Khost. În august 1998, Fazlur Rehman Khalil a avertizat că HUM se va răzbuna asupra Statelor Unite.

În 1997, administraţia americană a înscris HUM pe lista grupărilor teroriste străine. Aceasta a determinat agenţiile de securitate pakistaneze, care susţineau în mod acoperit mişcările insurgente musulmane în Kashmir, să se distanţeze de organizaţii. Dar Pakistanul nu a anihilat activităţile grupărilor militante din Kashmir, temându-se de o reacţie adversă din partea grupărilor fundamentalist-islamice.

Forţele de securitate indiene din Kashmir se confruntă cu peste 12 grupări insurgente majore, de diferite dimensiuni şi orientări ideologice. Cele mai importante grupări sunt cele laice care militează pentru independenţă şi anume: Frontul Eliberării Kashmirului şi a Jammu şi grupările radicale islamice şi pro-pakistaneze Hizb-ul-Mujahedin, Hezbollah, Harakat-ul-Mujahedin şi Ikhwan ul-Muslimin.

Conform celor afirmate de către liderul organizaţiei, Maulana Saadatullah Khan, principalul obiectiv al mişcării este continuarea luptei armate împotriva necredincioşilor şi "forţelor anti-islamice". Organizaţia militează pentru creşterea influenţei Pakistanului în Kashmir.

   HUM a fost iniţial înfiinţat în Punjab, Pakistan, la începutul anilor '80 de către elemente religioase islamice. La câteva luni, HUM a început să trimită voluntari în Afganistan, pentru a lupta alături de grupările afgane de mujahedini. Voluntarii au fost recrutaţi din rândul grupării Pakistan-Kashmirul Ocupat (POK). S-a estimat că HUM a recrutat 5.000 de voluntari pe care i-a trimis în Afganistan. Activitatea de recrutare a fost finanţată de suporterii din Pakistan, Egipt şi Arabia Saudită (inclusiv OBL).

În timpul războiului din Afganistan, HUM a recrutat voluntari din comunităţile musulmane ale altor ţări - 6.000 voluntari din Algeria, Egipt, Tunisia, Iordania, Arabia Saudită, Jammu şi Kashmir din India, Bangladesh, Mianmar şi Filipine. Marea majoritate a voluntarilor HUM au fost antrenaţi în folosirea armelor, muniţiei şi explozivilor în taberele de pregătire din provincia Paktia, Afganistan, tabere conduse de Jalaluddin Haqqani, liderul grupului Hezb Islami (Khalis) Afghan Mujahidin. Haqqani s-a aliat talibanilor. Apoi, HUM şi-a înfiinţat propriile tabere de pregătire pe teritoriul afgan, vis-a-vis de Miran Shah în provinciile de frontieră din partea de nord-vest (NWFP). Unii dintre cei mai buni luptători ai războiului din Afganistan provin din taberele de pregătire HUM. După ce mujahedinii afgani au obţinut puterea în Kabul în aprilie 1992, HUM s-a convertit într-o reţea internaţională de luptători pentru apărarea drepturilor musulmanilor din întreaga lume. În 1993, numele a fost schimbat în Harakat ul-Ansar şi o altă organizaţie afgană Harakat ul-Jihad-al-Islami şi-a făcut apariţia. Din 1992, HUM şi-a răspândit activitatea în Jammu şi Kashmir din India, Egipt, Tunisia, Algeria, Bosnia, Cecenia, Tadjikistan, Mianmar şi Filipine.

Taberele de pregătire ale HUM au făcut obiectul atacurilor americane cu rachete de croazieră, în urma atacurilor cu bombe asupra ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania. Liderul HUM a afirmat că 9 membri ai organizaţiei au fost omorâţi în timpul atacului din zona Khost. La 23 august 1998, Azizur Rahman Danish, şeful filialei Sindh a HUM a avertizat: "Loviturile aeriene americane au trasat o linie de demarcaţie între Muslim Ummah şi necredincioşi şi acesta este începutul unei cruciade. SUA va primi riposta în aceiaşi termeni". Este o organizaţie sunnită, legată din punct de vedere ideologic de şcoala de gândire Deoband şi de wahhabism. Ideologia sa este similară cu cea a Markaz Dawa Al Irshad şi a talibanilor. Se bazează pe stricta interpretare a Legii Islamice şi este împotriva pluralismului, democraţiei parlamentare şi a egalităţii în drepturi a femeilor, precum şi a influenţei negative occidentale din societăţile islamice.

Iniţial, obiectivul HUM era întrajutorarea umanitară pentru refugiaţii afgani din provinciile din partea de nord-vest a frontierei Pakistanului. Oricum, de la sfârşitul războiului afgan, aceasta a hotărât să fie un susţinător al Jihadului Islamic împotriva guvernărilor musulmane laice şi a Occidentului. În vreme ce Fazlur Rehman Khalil este deseori numit şeful HUM, Departamentul de stat al SUA, respectiv Diviziunea antiteroristă, l-a identificat pe Maulana Sadaatullah Khan ca fiind liderul organizaţiei. Se crede că în timp ce Fazlur Rehman Khalil conduce HUM pentru Pakistan, cel de-al doilea conduce unitatea POK. Amplasaţi în Muzaffarabad, Pakistan, membrii grupării desfăşoară activităţi insurgente şi teroriste, în special în Kashmir. HUM îşi antrenează militanţii în Afganistan şi Pakistan. Harakat ul-Ansar (HUA) are câteva mii de susţinători înarmaţi, localizaţi în Azad Kashmir, Pakistan şi în sudul Kashmir-ului, dar şi în regiunea Doda din India, compusă în majoritate din pakistanezi, afgani şi persoane provenite din Kashmir.

 În organizaţie poate intra orice individ care susţine obiectivele HUA şi este gata să urmeze cursul de pregătire de 40 de zile. Aceasta are un nucleu militant de aproape 300 de persoane, pakistanezi, persoane din Kashmir dar include şi veterani arabi şi afgani ai războiului afgan. HUA are mii de susţinători înarmaţi în Azad Kashmir, Pakistan şi în sudul Kashmir-ului, dar şi în regiunea Doda din India. Oficialităţi aparţinând serviciului de informaţii pakistanez au estimat că Harkat conduce cel puţin 500 de militanţi bine pregătiţi.HUA foloseşte arme automate de calibru greu sau uşor, carabine de asalt, mortiere, explozivi şi rachete.

HUM îşi recrutează voluntarii din Tabligi Jamaat, care desfăşoară activitate misionară şi de caritate în rândul musulmanilor din Pakistan şi alte ţări. Fondurile HUM provin din donaţii făcute de simpatizanţii din Arabia Saudită şi alte state din Golf, din Pakistan şi Kashmir. Sursa şi dimensiunea fondurilor militare ale HUM rămân necunoscute. Organizaţia ar putea primi o cantitate necunoscută de bani din Pakistan. Aceasta este membră a Consiliului Jihadului Unit înfiinţat în 1994 de Agenţia serviciilor de informaţii pakistaneze. Printre membrii organizaţiei se numără Hizb-ul-Mujahideen, Jamiat-ul-Mujahideen, Al-Jihad, al-Barq, Ikhwan-ul Musslamin, Tariq-ul-Mijahideen.

HUM a executat mai mute operaţiuni teroriste împotriva trupelor indiene şi ţintelor civile din Kashmir. Aceasta are legături cu Al-Faran, grupul militant al Kashmir-ului care în iulie 1995 a răpit 5 turişti occidentali în Kashmir; unul a fost asasinat în august 1995 iar ceilalţi 4 în decembrie, acelaşi an. În iunie 1994, HUM a răpit doi cetăţeni britanici în India.

Membrii HUM au participat la operaţiuni insurgente şi teroriste în Kashmir, Burma, Tadjikistan şi Bosnia. Filiala din Burma, localizată la Arakans, a oferit pregătire musulmanilor în manevrarea armelor şi ducerea războiului de gherilă. În Tadjikistan, membrii HUM au lucrat în slujba elementelor de rezistenţă tadjikă, antrenându-le. Primul grup de militanţi HUA a intrat în Bosnia în 1992. Sursa şi valoarea fondurilor militare HUM sunt necunoscute dar se crede că provin din ţările arabe simpatizante, de la persoane bogate originare din Kashmir şi Pakistan.

 

HEZBOLLAH

Hezbollah este o organizaţie care aderă la ideologia lui Khomeini şi care reprezintă o "umbrelă" pentru diferitele grupări radicale şiite. Organizaţia s-a înfiinţat în 1982, în urma încheierii războiului Galileei şi a instalării păcii în Liban, precum şi ca urmare a creşterii prezenţei iraniene şi a influenţei acesteia în zonă.

Organizaţia Hezbollah s-a înfiinţat ca un organism al fundamentaliştilor şiiţi condus de clerici care vedeau în adoptarea doctrinei iraniene o soluţie a lipsurilor politice din Liban. Aceasta prevedea şi folosirea terorii ca mijloc de realizare a obiectivelor politice (răsturnarea regimului creştin; instaurarea, în Liban, a unei Republici Islamice; supunerea "Falangelor libaneze" guvernului legal; eliminarea din Liban a "practicilor imperialismului occidental"; lupta împotriva Israelului; desfăşurarea de alegeri populare).

Organizaţia Hezbollah desfăşoară o vastă campanie în scopul realizării unui front comun cu alte grupuri teroriste, printre care Hamas şi Jihadul Islamic. Gruparea are în vedere amplificarea acţiunilor teroriste împotriva Israelului, dar şi asupra obiectivelor acestuia din străinătate. De asemenea, organizaţia urmăreşte intensificarea activităţilor proprii în plan financiar, propagandistic, informativ şi contrainformativ, atât pe teritoriul libanez, cât şi în alte state ale lumii, unde şi-a constituit puncte de sprijin.

Până în 1982, Iranul a trimis luptători din Garda Revoluţionară Iraniană să îşi aducă aportul la înfiinţarea Mişcării Revoluţionare Islamice în Liban. Aceştia participau şi la Jihad, Războiul Sfânt împotriva Israelului. Aceste forţe amplasate în zona Ba'albeck, din nordul Văii Bekaa, au oferit zonei un caracter islamic-iranian şi au constituit punctul central al organizaţiei Hezbollah din Liban.

Organizaţia are o structură de pregătire în Liban, precum şi în exteriorul acestuia. Activitatea de pregătire are ca obiectiv construirea unor forţe umane de încredere pentru structura militară şi pentru activitatea teroristă. Liderul spiritual al mişcării în Liban este şeicul Muhammed Hussein Fadlallah, care acţionează ca şef al Mujtahid - mediator al Legii Islamice în cadrul comunităţii şiite din Liban. Cu trecerea timpului, Hezbollah a devenit al doilea grup reprezentat la nivel local şi condus de funcţionari regionali.

Actualul Secretar General al Hezbollah este Hassan Nasrallah. La începutul anilor 1980, el era însărcinat cu activităţi în zona Bekaa de către Amal. A părăsit organizaţia Amal în 1982 şi s-a înrolat în Hezbollah, luând cu sine mai mulţi simpatizanţi. După moartea lui Abbas Musawi, a fost ales ca succesor al acestuia în unanimitate şi, totodată, comandant al operaţiunilor.

La nivel central, organizaţia Hezbollah are ca priorităţi susţinerea, prin orice forme, a operaţiunilor militare îndreptate împotriva Israelului, precum şi îmbunătăţirea propriei imagini publice, pe coordonate politice. Principalul susţinător financiar şi logistic al Hezbollah este Iranul. Alte surse de finanţare ale organizaţiei provin, în mare parte, din activităţile comerciale, legale şi ilegale, folosite ca acoperire de către membrii filialelor mişcării din diverse state ale lumii.

Logistica militară a organizaţiei, utilizată în confruntările armate din zona Orientului Mijlociu, este procurată, în principal, din Iran, Rusia, Irak şi Bosnia - Herţegovina.

Pe parcursul dezvoltării infrastructurii organizatorice, Hezbollah cu ajutorul Iranului şi al Siriei, a început să-şi extindă reţeaua militară în Ba'albeck. Miliţiile sale s-au răspândit în vecinătatea şiită din sudul şi vestul Beirutului şi în sudul Libanului. Această reţea reprezintă principala bază a activităţilor Hezbollah şi a grupărilor şiite radicale. Mii de activişti Hezbollah şi membrii sunt localizaţi în Valea Bekaa, Beirut şi sudul Libanului. Aceste zone oferă, de asemenea, o bază de recrutare a noilor activişti şi luptători din rândul populaţiei şiite locale.

În urma retragerii forţelor israeliene din Liban, în 1985, Hezbollah şi-a consolidat poziţia prin înfiinţarea unor depozite de armament, recrutarea de activişti şi luptători şi prin acordarea de ajutoare umanitare rezidenţilor din sudul Libanului (donaţii în bani, echipament şi medicamente). Scopul ajutorului îl constituia câştigarea susţinerii populaţiei locale pentru activităţile desfăşurate în sud.

Ideologia organizaţiei se bazează pe doctrinele lui Khomeini, care au ca principal obiectiv înfiinţarea unei republici pan-islamice conduse de clerici religioşi. Punctul de vedere al organizaţiei, publicat pentru prima dată în Platforma politică din februarie 1985, este următorul:

   "Soluţia problemelor din Liban este înfiinţarea unei Republici Islamice, deoarece, numai acest tip de regim poate oferi dreptate şi egalitate cetăţenilor libanezi. Organizaţia Hezbollah este de părere că un obiectiv important este lupta împotriva "imperialismului occidental" şi eradicarea acestuia din Liban. Grupul militează pentru o retragere completă a americanilor şi francezilor din Liban, inclusiv a instituţiilor lor. Acest conflict cu Israelul este privit ca un element de interes central. Acesta nu se limitează numai la prezenţa forţelor israeliene în Liban, ci la distrugerea completă a statului Israel şi înfiinţarea unui regim islamic, inclusiv în Ierusalim".

O dovadă a ideologiei radicale promovată de grup o reprezintă folosirea terorii ca mijloc de obţinere a obiectivelor proprii. Hezbollah face referire la Israel ("Micul Satan") şi îl caracterizează ca fiind "străin în regiune şi o ameninţare la adresa Islamului şi a musulmanilor". Distrugerea Israelului şi eliberarea Ierusalimului reprezintă o obligaţie religioasă. Organizaţia justifică folosirea terorii împotriva acestor inamici ca "o armă în mâinile celor slabi şi subjugaţi împotriva unui agresor puternic". În efortul de a acţiona şi realiza liniile directoare ideologice, liderii grupării au constituit un plan de acţiune şi au executat atacuri teroriste împotriva forţelor israeliene şi ale celor libaneze, invocând extremismul religios împotriva Israelului şi promovarea ideologiei iraniene. Hezbollah a extins aria de conflict pe teritoriul israelian şi nu s-a limitat la lupta din sudul Libanului.

Odată cu semnarea înţelegerii de la 'Ta'if (1989) şi cu începutul înţelegerii cu Siria, în Liban, Hezbollah a fost forţat să se conformeze dictatelor siriene. Interesul Siriei de a se continua atacurile teroriste în sudul Libanului a permis organizaţiei să-şi menţină statutul pe teritoriul acestei ţări şi să fie singura forţă militară importantă, care să nu fie încă dezarmată. Sirienii au prevenit prejudicierea capacităţii militare a Hezbollah de către guvernarea libaneză, sub pretextul opunerii sale în faţa ocupaţiei israeliene. În acelaşi timp, sirienii şi-au întărit dictatele referitoare la organizaţie, în perioada în care erau interesaţi de calmarea situaţiei în sudul Libanului.

Folosind nume sub acoperire cum ar fi "Jihadul Islamic", "Organizaţia Revoluţionară pentru Justiţie" şi "Rezistenţa Islamică", având acordul liderilor religioşi, Hezbollah a executat o serie de atacuri importante împotriva unor ţinte israeliene, americane şi aparţinând Forţei Multinaţionale din sudul Libanului. Mai târziu, atacurile au crescut în intensitate şi au demonstrat o mai bună calificare, în special înainte de deschiderea Procesului de pace.

În 1991, Hezbollah a executat 52 de atacuri, comparativ cu 19 executate în 1990. În acelaşi an, Hezbollah a lansat 63 de atacuri şi în 1993 - 158 iar în timpul operaţiunii "Accountability" organizaţia a executat sute de lansări de rachete Katyusha în zona de securitate şi în teritoriul israelian. În 1994, a executat 187 atacuri împotriva trupelor israeliene şi a poziţiilor acestora. S-au tras 119 focuri de artilerie, s-au detonat 31 de încărcături explozive şi au fost întreprinse două atacuri frontale asupra poziţiilor armatei israeliene. În 1995, a executat 344 atacuri împotriva trupelor israeliene şi a Spoziţiilor acestora. S-au tras 270 focuri de artilerie, s-au detonat 64 de încărcături explozive şi au fost întreprinse două atacuri frontale asupra poziţiilor armatei israeliene.

 

MIŞCAREA ISLAMICĂ DIN UZBEKISTAN (IMU)

Această organizaţie reprezintă o coaliţie a militanţilor islamici din Uzbekistan şi alte state din Asia Centrală, care se opun regimului secular al preşedintelui Islom Karimov. Scopul acesteia este crearea unui stat islamic în Uzbekistan. În acţiunile de propagandă ale grupării este inclusă şi o vastă campanie anti-occidentală şi anti-israeliană. Dintre acţiunile întreprinse, gruparea este considerată responsabilă pentru explozia a cinci maşini capcană în Tashkent, în februarie 1999 şi pentru luarea de ostatici, în mai multe rânduri, în anii 1999 şi 2000. De asemenea, în august 1999 gruparea a luat ostatici patru geologi japonezi şi opt soldaţi kirgizi, iar în august 2000, patru turişti americani.

Organizaţia îşi are bazele în Afganistan şi Tadjikistan, aria de operare incluzând Uzbekistanul, Tadjikistanul, Kirgistanul şi Afganistanul. Numărul membrilor este de ordinul miilor. IMU primeşte suport logistic din partea altor grupări extremiste islamice din Asia Centrală şi de Sud. Liderii grupării folosesc posturile de radio iraniene pentru a-şi face cunoscută ideologia.

 

JAISH-E-MOHAMMED (JEM) (Armata lui Mahommed)

Este o grupare islamistă cu baza în Pakistan, care s-a extins rapid din punct de vedere al numărului de membri şi capacităţii de acţiune, odată cu anunţul făcut în februarie de liderul fostei grupări ultra-fundamentaliste Harakat ul-Ansar (HUA), de înfiinţare a organizaţiei. Obiectivul grupării este alipirea Kashmirului la Pakistan. Din punct de vedere politic, se aliniază politicii radicale pro-talibane promovate de Jamiat-i Ulema-i Islam (JUI-F).

Liderul JEM, Masood Azhar, a fost eliberat dintr-o închisoare indiană în decembrie 1999, în schimbul punerii în libertate a 155 de persoane ţinute ostatice în Afganistan, ca urmare a deturnării unei aeronave indiene. Răpirea unor cetăţeni britanici şi americani în 1994, în New Delhi şi răpirea unor occidentali în Kashmir, în iulie 1995 au fost două dintre încercările HUA pentru eliberarea lui Azhar. În 2000, Azhar a organizat manifestaţii de amploare şi campanii de recrutare în Pakistan. În luna iunie, un atac cu grenade al JEM nu a reuşit să-l rănească pe primul ministru aflat în biroul său din Srinagar, India, dar a rănit alte patru persoane. În decembrie, militanţii JEM au lansat atacuri cu grenade asupra unei staţii de autobuz din Kupwara, India, rănind 24 de persoane şi asupra unei pieţe din Chadoura, India, rănind 16 persoane. JEM a plasat două bombe care au ucis 21 de persoane în Qamarwari şi Srinagar.

Organizaţia are câteva sute de susţinători înarmaţi în zona Azad Kashmir, Pakistan şi în sudul Kashmirului indian şi regiunile Doda. În urma eliberării lui Masood Azhar, în India, trei sferturi din membrii HUM au trecut la noua organizaţie, care a reuşit să atragă un mare număr de tineri originari din Kashmir. Susţinătorii sunt în majoritate pakistanezi, kashmirezi, veterani afgani şi arabi ai războiului din Afganistan. Folosesc armament automat uşor şi arme de asalt, mortiere, mecanisme explozive improvizate şi grenade.

Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind baze în Peshawar şi Muzaffarabad, însă membrii grupării acţionează în principal în Kashmir. JEM are o bază de pregătire în Afganistan. Majoritatea membrilor JEM şi resursele materiale provin de la grupările de militanţi HUJI şi HUM. JEM are relaţii strânse cu arabii afgani şi cu talibanii. Se bănuieşte că UBL a oferit fonduri JEM.

 

JIHADUL ISLAMIC EGIPTEAN (JIE)

La începutul anilor '70, organizaţia a luat fiinţă prin desprinderea unor elemente tinere, de orientare radicală, din organizaţia "AL GAMA' A AL ISLAMIYYA". Localizarea geografică indică Egiptul (zona de sud). După apariţia grupării, aceasta s-a divizat în două facţiuni: una condusă de AYMAN AL-ZAWAHIRI, în prezent în Afganistan, şi Brigăzile Al-Fateh condusă de AHMAD HASAYN AGIZA. Şeicul AYMAN AL-ZAWAHIRI, aflat în Afganistan, până la începutul anului 2002, este principalul finanţator al Frontului Islamic Mondial al lui OSAMA BIN LADEN. La fel ca şi GAMA'A AL ISLAMIYYA, facţiunile Jihad s-au subordonat liderului spiritual, şeicului UMAR ABD-AL RAHMAN, aflat în închisoare în S.U.A.

Primul lider al Jihad-ului se află în închisoare în Egipt, recent alăturându-se ideii şeicului Al RAHMAN de a chema la formarea unui "front paşnic". Cei doi şi-au intensificat apelurile pentru o stopare a influenţei occidentale în ţările islamice, concentrându-şi acţiunile împotriva obiectivelor occidentale, în special a celor americane.

Obiectivul facţiunilor Jihad este de a înlocui regimul condus de HOSNI MUBARAK cu un regim islamic. Jihad-ul egiptean activează în celule mici, sub acoperire, recrutându-şi membrii din rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 -30 de ani, aceştia fiind antrenaţi în tabere din Egipt, Afganistan, Pakistan, Sudan sau din alte zone ale globului. Gruparea a revendicat numeroase atacuri teroriste împotriva guvernului egiptean, oficialilor şi instituţiilor, liderilor şi instituţiilor creştine, obiectivelor occidentale, americane şi israeliene.  Adjunctul lui AYMAN AL-ZAWAHIRI, MOHAMED AL ZAWAHIRI, a fost arestat, în anul 1999, în Emiratele Arabe Unite şi predat autorităţilor egiptene, fiind condamnat la moarte în contumacie pentru participarea la asasinarea preşedintelui egiptean ANWAR AL-SADAT, în anul 1981.

Pentru a-şi desfăşura activităţile, Grupările Jihad din Egipt primesc fonduri din diferite ţări, precum Iran, Sudan sau de la grupările militante islamice din Afganistan, inclusiv din partea grupării lui OSAMA BIN LADEN. De asemenea, gruparea încearcă să coopereze cu notabilităţile şi instituţiile locale pentru obţinerea de donaţii şi să colaboreze cu reţelele criminalităţii organizate din Egipt, în special împotriva comunităţii creştine copte. Are în vedere obţinerea de fonduri prin intermediul diferitelor organizaţii islamice neguvernamentale.

Dacă iniţial Jihad-ul a avut ca obiective comunitatea creştină coptă şi turiştii occidentali, în prezent este orientat şi specializat în atacuri armate împotriva înalţilor oficiali ai guvernului egiptean. Gruparea a revendicat încercarea de asasinare a ministrului de interne HASSAN AL ALFI, în august 1993 şi a primului-ministru ATEF SEDKY, în noiembrie, acelaşi an.

Forţele de securitate egiptene îşi concentrează atenţia asupra Jihad-ului datorită gravităţii pericolului rezultat din acţiunile grupării împotriva regimului lui HOSNI MUBARAK. În perioada în care generalul ZAKI BADR s-a aflat la conducerea Ministerului de Interne, aproape 8000 de activişti ai grupării au fost întemniţaţi. Cu toate acestea, infrastructura organizaţiei nu a fost distrusă, fapt care a determinat ca după instalarea noului ministru de Interne, generalul ABD AL HALIM MOUSSA, membrii grupării să-şi reia activitatea.

În luna iunie a anului 1992, după ce activiştii Jihad-ului l-au ucis pe FARAJ FODAH, unul dintre susţinătorii păcii israeliano-egiptene, aceştia au întocmit o "listă de acţiune" care releva faptul că gruparea era pregătită pentru a întreprinde acţiuni teroriste împotriva a încă 10 personalităţi, printre acestea aflându-se ministrul de interne, ziaristul ANIS MANSOUR etc. Din anul 1993 gruparea nu a condus nici un atac pe teritoriul Egiptului. Cu toate acestea ei au continuat să reprezinte o ameninţare împotriva Statelor Unite, datorită faptului că şeicul UMAR ABD AL RAHMAN se află încă în detenţie în SUA, precum şi arestării unor membri ai grupării ce activau în Albania, Azerbaijan şi Marea Britanie.

 

KAHANE CHAI (Kach)

Obiectivul major al organizaţiei îl reprezintă refacerea statului Israel conform preceptelor biblice. Kach (întemeiată de rabinul Meir Kahane, un radical israeliano-american) şi ramura acesteia, Kahane Chai, însemnând "Kahane trăieşte" (întemeiată de Binyamin, fiul lui Meir Kahane, după asasinarea tatălui său în Statele Unite) au fost declarate organizaţii teroriste, în martie 1994, de cabinetul israelian în virtutea legii privind terorismul, din 1948. La baza deciziei au mai stat şi declaraţiile liderilor grupării, conform cărora aceştia sunt de acord cu atacul asupra moscheiei Al-Ibrahimi, întreprins de "Dr.Baruch Goldstein" - Goldstein era asociat cu Kach - şi atacurile verbale la adresa guvernului israelian.  La 31 decembrie 2001, Binyamin Kahane şi soţia acestuia au fost ucişi de puşcaşi palestinieni în zona West Bank.

În Israel, gruparea organizează şi desfăşoară ample manifestări de protest împotriva guvernului, acţiuni de hărţuire şi ameninţare a palestinienilor în Hebron şi în West Bank. De asemenea, gruparea a afirmat că va întreprinde acţiuni de răzbunare pentru moartea lui Binyamin Kahane şi a soţiei sale.

 Aria de operare a organizaţiei este situată pe teritoriul israelian şi în Cisiordania, în special în Hebron, în zona Qiryat Arba', numărul membrilor nefiind cunoscut. Organizaţia primeşte sprijin de la simpatizanţii săi din Statele Unite şi Europa.

 

CONGRESUL PENTRU LIBERTATE ŞI DEMOCRAŢIE AL KURDISTANULUI - KADEK (fost PKK - denumire schimbată în 16 aprilie 2002)

A fost fondat în 1974 ca o grupare marxist-leninistă a turcilor de origine kurdă. Obiectivul organizaţiei este crearea unui stat kurd independent, care să cuprindă zona de sud-est a Turciei, nordul Irakului, precum şi teritorii aflate în prezent în componenţa Siriei şi Iranului, zone în care populaţia este majoritar kurdă. Din anul 1990, KADEK a trecut la activităţi de gherilă rurală şi urbană.

La începutul lui 1999, autorităţile turce l-au capturat în Kenya pe preşedintele organizaţiei, Abdullah Ocalan. Ulterior, Curtea Supremă de Securitate din Turcia l-a condamnat pe acesta la moarte. În august 1999, Ocalan a anunţat "o iniţiativă de pace", ordonând membrilor grupării să se abţină de la orice act de violenţă şi cerând instaurarea unui dialog cu Ankara în problema kurdă. La Congresul KADEK, organizat în ianuarie 2000, membrii partidului au susţinut iniţiativa lui Ocalan şi au declarat că vor folosi doar mijloace politice în atingerea noului obiectiv al grupării, şi anume obţinerea de drepturi civile pentru kurzii din Turcia.

   După arestarea liderului Abdullah Ocalan, preocupările de bază ale grupării au devenit:

• menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de luptă;

• atragerea de noi membri;

• controlarea diasporei kurde;

• identificarea de noi surse de finanţare, precum şi exploatarea celor deja existente;

• obţinerea de drepturi pentru populaţia de origine kurdă din Turcia (publicaţii şi posturi radio -TV în limba kurdă, şcoli proprii etc.);

• obţinerea statutului de partener de dialog cu statele occidentale după modelul O.E.P.

Principalele ţinte ale actelor teroriste ale KADEK au fost forţele guvernamentale de securitate din Turcia. În 1993 şi ulterior, în primăvara lui 1995, au fost comise o serie de atacuri împotriva clădirilor care adăposteau misiuni diplomatice turceşti şi diverse firme ale acestei ţări în zeci de oraşe occidentale. În încercarea de a produce pagube industriei de turism a Turciei, la începutul anilor '90 KADEK a atacat cu bombe locuri turistice şi hoteluri şi, de asemenea, a răpit turişti străini. În majoritatea cazurilor, sursele de finanţare ale KADEK sunt ilegale, intrând sub incidenţa legilor penale, fapt ce sporeşte gradul de pericol al grupării. Principalele surse de finanţare ale KADEK sunt:

• traficul de droguri;

• traficul de persoane;

• estorcările de fonduri, tâlhăriile şi alte fapte asemănătoare;

• impunerea de taxe de protecţie;

• răpirile de persoane;

• cotizaţiile plătite de membrii şi simpatizanţii cu posibilităţi materiale.

Organizaţia numără aproximativ 4.000-5.000 de membri, dintre care majoritatea sunt amplasaţi în nordul Irakului. Are mii de simpatizanţi în Turcia şi în Europa, aria de operare cuprinzând Turcia şi Orientul Mijlociu. Primeşte un modest sprijin financiar şi ajutor material de la Siria, Irak şi Iran. Autorităţile de la Damasc au respectat, în general, acordul antiterorist semnat în septembrie 2000 cu Ankara, prin care se angajau să nu susţină organizaţia. KADEK dispune, în Turcia, de echiparea specifică unei grupări de gherilă de mare anvergură, respectiv, armament uşor de infanterie, mine antitanc şi antipersonal, mitraliere antiaeriene grele, staţii de radio-transmisiuni etc. Această dotare este localizată în primul rând în zonele de conflict din nordul Irakului, ramurile din statele europene ale organizaţiei dispunând de armament uşor (în majoritatea cazurilor, în cantităţi limitate) şi dispun de capacitatea de a produce şi folosi dispozitive explozive artizanale.

„La vedere” tactica organizaţiei evidenţiază o moderaţie constantă, complementară urmării pas cu pas a strategiei de reformă politică a activităţilor specifice. Păstrarea acestei caracteristici este, însă, relaţionată cu dinamica reacţiei guvernului de la Ankara faţă de efortul de conciliere al KADEK, principala problemă internă a organizaţiei constituind-o, în prezent, menţinerea unităţii de acţiune şi a coeziunii potenţialului uman aderent în promovarea „cauzei kurde”.

LASHKAR - E - TAIYYBA

În ciuda numelui care înseamnă „armata celor nevinovaţi", Lashkar-e-Taiyyba s-a dovedit a fi cea mai violentă grupare teroristă activă în prezent în Jammu şi Kashmir. Gruparea este braţul terorist al lui Markaz Dawa-Wal-Irshad, o organizaţie fundamentalist-islamică din Pakistan aparţinând sectei Wahabiţilor. Guvernul indian a făcut responsabilă această grupare pentru o serie de masacre din 1-2 august 2002, care s-au întins pe trei districte ale statului şi au dus la uciderea a mai mult de 100 de persoane într-un interval de 24 de ore, mulţi dintre aceştia fiind civili neînarmaţi.

Având un număr estimat de 300 de membri şi condusă de Mohammed Latif, Lashkar-e-Taiyyba acţionează în valea Srinagar şi districtele Poonch, Rajauri şi Doda. Dispune de tabere de instruire la Kotli, Sialkot şi Samani din zona Kashmirului controlată de Pakistan. Ideologia sa merge până într-acolo încât să conteste suveranitatea Indiei asupra statelor Jammu şi Kashmir. Programul propagandistic al organizaţiei, aşa cum apare subliniat în broşura "De ce ne-am angajat în Jihad?", include reinstaurarea legii islamice în toate regiunile Indiei.

Prima intrare a organizaţiei Lashkar-e-Taiyyba în Jammu şi Kashmir a fost înregistrată în 1993, când 12 mercenari pakistanezi şi afgani s-au infiltrat dincolo de Linia de Control, împreună cu Islami Inquilabi Mahaz, o organizaţie teroristă cu baza în districtul Poonch. Deşi, de-a lungul anilor s-au înrolat mulţi membri în organizaţie, abia după 1997 (în timpul celui de al doilea mandat al lui Nawaz Sharief ca prim ministru al Pakistanului) Lashkar-e-Taiyyba a început să se numere printre priorităţile Serviciului de Informaţii Intern al Pakistanului (ISI). Dovezi ale patronajului oficial din partea Pakistanului au apărut odată cu vizita ministrului informaţiilor, Mushahid Hussain la cartierul general al Lashkar-e-Taiyyba, din Muridke, lângă Lahore. El era însoţit de guvernatorul provinciei pakistaneze Punjab, Shahid Hamid, precum şi de o gazdă a miniştrilor provinciei.

Importanţa acestei grupări a crescut după decizia ISI de a schimba centrul insurgenţei din Valea Kashmirului, în regiunea Jammu. Aceasta reprezenta o parte din strategia de epurare etnică şi, din moment ce cea mai mare parte comunităţilor minoritare ale statului erau concentrate în regiunea Jammu, se impunea intensificarea insurgenţei în regiune.

Lashkar-e-Taiyyba reprezenta instrumentul ideal pentru ISI în campania sa. Îndoctrinaţi cu idealuri islamice conservatoare de natură teroristă, membrii organizaţiei (în cea mai mare parte pakistanezi şi afgani) nu aveau scrupule în comiterea masacrelor asupra minorităţilor din stat. Astfel că după 1997, a avut loc o escaladare a activităţii insurgente în toate districtele de graniţă ale provinciei Jammu, în special în districtele Poonch şi Doda.

Creşterea importanţei Lashkar-e-Taiyyba pentru ISI s-a datorat şi faptului că baza organizaţiei se afla în Punjabul pakistanez. Acest fapt s-a dovedit a fi în favoarea teroriştilor Lashkar-e-Taiyyba, care s-au amestecat printre populaţia autohtonă din Jammu, a cărei limbă este apropiată de cea vorbită în Punjab. Astfel, Lashkar-e-Taiyyba a devenit instrumentul ideal pentru punerea în practică a strategiei ISI de epurare etnică în regiunea Jammu.

Spre deosebire de alţi terorişti, membrii Lashkar-e-Taiyyba preferă să moară într-o confruntare cu forţele de securitate, decât să fie prinşi. De exemplu, în 1997, cel mai mare număr de terorişti ucişi în ciocnirile cu forţele de securitate, a aparţinut Lashkar-e-Taiyyba. Puritanismul membrilor organizaţiei se manifestă printr-un nivel al barbarismului, mult peste cel al tuturor grupărilor teroriste care acţionează în stat şi sunt sponsorizate de Pakistan.

Specialitatea membrilor organizaţiei este masacrarea celor fără apărare, în special a hinduşilor. Lashkar-e-Taiyyba a comis câteva atacuri majore împreună cu Hizb-ul-Mujahideen (HM). Un exemplu ar fi uciderea cu sânge rece a 23 de persoane în Wandhama, la 23 ianuarie 1988. Un alt exemplu este masacrul de la 19 iunie 1998 din Doda, Jammu, când au fost ucise 25 de persoane care participau la o nuntă. Pentru a atrage atenţia asupra problemei Kashmirului, la 20 martie 2000, în timpul vizitei americane la nivel prezidenţial în Asia de Sud, teroriştii Lashkar-e-Taiyyba au ucis 35 de persoane, într-un atac comis în Chattisinghpora. În toate aceste cazuri, victimele au fost hinduşi sau persoane de religie sikh. Prin această brutalitate extremă, Lashkar-e-Taiyyba se distinge de celelalte organizaţii teroriste care au acţionat anterior în Kashmir. Cel mai grăitor exemplu este masacrul din Wandhama, unde au fost ucişi copii cu vârste de până într-un an, împreună cu femei şi bărbaţi lipsiţi de apărare.

Lashkar-e-Taiyyba a lansat câteva atacuri spectaculoase asupra unor baze ale forţelor de securitate, folosind unităţile sale de terorişti sinucigaşi, denumite "fidayen". Aceste atacuri au crescut numeric după eşecul din Kargil, când organizaţii teroriste controlate de ISI au fost direcţionate pentru a ataca forţele de securitate. Primul din aceste atacuri sinucigaşe a fost îndreptat asupra complexului rezidenţial al Forţelor de Securitate de Frontieră (BSF), în Bandipore, Srinagar. Cel mai spectaculos a fost acela asupra cartierului general al Grupului de Operaţiuni Speciale (SOG), din 27 decembrie 1999. În ciuda multor dificultăţi apărute după uciderea lui Abu Muwaih, şeful Jammu şi Kashmir, la 30 decembrie 1999, atacurile sinucigaşe au continuat şi în anul 2000 (asupra taberei aparţinând armatei din Surankote - 1 ianuarie; asupra bazei militare din Anantnag - 12 ianuarie şi taberei BSF din Srinagar - 21 martie).

Pe lângă numărul de victime în rândul forţelor de securitate, impactul psihologic al acestor atacuri este mult mai mare. Aceasta deoarece forţele de securitate au recurs la folosirea armamentului greu, distrugându-şi astfel propriile clădiri şi provocând moartea propriilor oameni, în confruntările cu organizaţia. Mai multe rapoarte de presă relevă faptul că, urmare a ofertei de încetare a focului din partea Hizb, ISI se foloseşte de Lashkar-e-Taiyyba pentru a se asigura că nu se înregistrează nici o ameliorare în ceea ce priveşte violenţele. Mergând mai departe, se pare că Hizb şi Lashkar-e-Taiyyba continuă să acţioneze în comun, primul susţinând ideea de pace, iar celălalt jurând credinţă terorismului în numele Jihadului. Prin oferta sa, Hizb garantează că teroriştii sunt capabili de a se angaja, în faţa comunităţii internaţionale, în respectarea păcii, în timp ce Lashkar-e-Taiyyba şi alte grupări teroriste pakistaneze continuă să ducă războiul împotriva Indiei în numele tuturor.

 

TIGRII ELIBERĂRII EELAMULUI TAMIL (L.T.T.E.)

Fondată în 1976, organizaţia mai este cunoscută şi sub denumirile de World Tamil Association (WTA), World Tamil Movement (WTM), the Federation of Association of Canadian Tamils (FACT), the Ellalan Force, and the Sangilian Force. L.T.T.E. este cea mai puternică grupare Tamil în Sri Lanka şi foloseşte metode ilegale pentru a strânge fonduri, achiziţiona arme şi a-şi face publică ideologia, prin care urmăreşte obţinerea independenţei Tamilului. L.T.T.E. a început conflictul armat cu guvernul din Sri Lanka în anul 1983, punând în aplicare o strategie de gherilă care include folosirea de tactici teroriste.

L.T.T.E. îmbină tactica militară de luptă cu metodele teroriste, acestea urmărind nu numai persoanele cheie din zonă dar şi lideri politici şi militari din alte centre urbane. Organizaţia este bine cunoscută pentru acţiunile sinucigaşe întreprinse de membrii grupării, cunoscuţi sub denumirea de the Black Tigers.

 Asasinatele politice şi bombardamentele au devenit, în modul de acţiune al organizaţiei, ceva comun. L.T.T.E. se abţine însă de la atacarea diplomaţilor sau reprezentanţelor comerciale aparţinând altor ţări. Se estimează că L.T.T.E. are între 8.000 şi 10.000 de combatanţi în Sri Lanka şi între 3.000 şi 6.000 de luptători în tabere de antrenament. De asemenea, L.T.T.E. beneficiază de un important sprijin extern pentru obţinerea de fonduri, procurarea de armament şi activităţi propagandistice.

L.T.T.E. controlează cea mai mare parte a coastelor nord-estice din Sri Lanka dar a desfăşurat operaţiuni pe tot teritoriul insulei. Având cartierul general în nordul ţării, liderul L.T.T.E., Velupillai Prabhakaran a pus la punct o reţea extinsă de puncte de control şi informatori pentru a monitoriza orice străin care ar intra în aria controlată de grupare.

Pentru obţinerea independenţei Tamilului, L.T.T.E. urmăreşte folosirea oricărui sprijin din exterior, inclusiv prin demersuri pe lângă guvernele din străinătate şi pe lângă Naţiunile Unite. De asemenea, L.T.T.E. foloseşte orice legătură internaţională pentru a procura arme, aparatură de comunicaţie şi alte echipamente sau materiale necesare. Pentru obţinerea de fonduri şi ajutoare destinate luptătorilor din Sri Lanka, L.T.T.E. se foloseşte de comunitatea numeroasă Tamil din America de Nord, Europa şi Asia, în acest scop apelând adesea la declaraţii false şi chiar estorcări. Informaţii obţinute la mijlocul anilor '80 indică faptul că o parte a comunităţii Tamil din Europa era, de asemenea, implicată în traficul ilegal cu narcotice. De altfel, în decursul istoriei, tamilii au servit drept curieri pentru traficul ilegal de droguri spre Europa.

 

MUJAHEDIN-E- KHALQ (MEK)

Organizaţia a luat fiinţă în anul 1960 ca mişcare armată islamică oponentă şahului MOHAMMAD REZA PAHLAVI, prin lupta de gherilă forţând înlăturarea de la putere a acestuia. Cu toate acestea datorită ideologiei socialiste radicale gruparea a fost înlăturată din cadrul structurilor de putere ale căror baze au fost puse în timpul revoluţiei islamice. Acest fapt a determinat gruparea să lupte împotriva noului regim, continuându-şi acţiunile de pe teritoriul Irakului, stat care asigura totodată şi suportul financiar, logistic şi militar.

M.E.K. rămâne cel mai puternic oponent al guvernării din Iran, atacând ţinte de pe teritoriul acestui stat şi asasinând oficiali iranieni.  Bazele ideologice ale organizaţiei au fost puse în anul 1963 în mediul studenţesc din Iran, de către Seyed Mahmoud Talkan, profesor de ideologie islamică la Facultatea din Teheran. Această ideologie reprezenta un amestec între marxism şi islam şi s-a dezvoltat în rândul celor mai active şi mai numeroase grupări armate disidente iraniene. Istoria M.E.K. este asociată cu activitatea antioccidentală şi, cel mai recent, cu atacurile asupra intereselor regimului cleric din Iran şi din afara graniţelor statului.

În anii 1980, liderii MEK au fost obligaţi de forţele de securitate iraniene să plece în Franţa. La mijlocul anilor 1980, operaţiunile teroriste din Iran au înregistrat un nivel mai scăzut faţă de cele din anii 1970. Cu toate acestea, în ultimii ani, organizaţia a solicitat să fie creditată ca autoare a unor operaţiuni teroriste pe teritoriul Iranului. În prezent, MEK numără câteva mii de membri stabiliţi în Irak, şi are o structură externă care îi asigură suportul acţiunilor. În afara sprijinului din Irak, MEK foloseşte organizaţii de acoperire prin care solicită ajutoare materiale comunităţii iraniene din diaspora. Majoritatea luptătorilor sunt organizaţi şi activează sub egida Armatei Naţionale de Eliberare (NLA). Iniţial, sediul Mudjahedine Khalq s-a aflat la Paris, în cursul anului 1986 stabilindu-se în Irak. Cu sprijinul conducerii de la Bagdad, în anul 1987, a fost înfiinţată Armata Naţională de Eliberare (NLA) - structură militară a MEK, care s-a implicat, alături de armata irakiană, împotriva forţelor armate iraniene, în ultimii doi ani ai războiului dintre Irak şi Iran. În anul 1991, structura a luat parte la contraofensiva forţelor guvernamentale irakiene împotriva populaţiei de etnie kurdă.

În Irak, organizaţia are constituite aproximativ 20 de baze, principala bază militară aflându-se la Ashraf, localitate situată la aproximativ 80 km de frontiera cu Iranul şi 120 km nord-est de Bagdad. De asemenea, în Irak, MEK dispune de o infrastructură foarte bine dezvoltată, care cuprinde şcoli, clinici medicale, centre de reeducare, instituţii de presă, un post de radio (Voice of Mudjahed), precum şi unul de televiziune.

În cadrul structurii militare a MEK funcţionează grupe informativ-operative, structurate pe celule, subordonate strict pe verticală şi care sunt utilizate, inclusiv, pentru activităţi teroriste, iniţiate în ţări europene. De obicei, celulele funcţionează sub acoperirea unor firme specializate în comerţul cu covoare, bijuterii din aur, automobile, cu reprezentanţi în diferite state. Veniturile obţinute din activităţile lucrative ale acestor firme constituie, în prezent, principala sursă de finanţare a organizaţiei, în condiţiile embargoului impus Irak-ului.

Activitatea teroristă a organizaţiei a fost marcată în anii 1970 de atacurile din Iran în care au fost ucişi mai mulţi militari americani şi personal civil care lucra la proiectele de apărare în Teheran. În aprilie 1992, gruparea a condus atacuri împotriva ambasadelor iraniene din 13 ţări diferite, demonstrând abilitatea grupării de a acoperii un spaţiu geografic vast. Recentele atacuri din Iran includ trei explozii în Teheran, în iunie 1998, în urma cărora au fost ucise trei persoane, precum şi asasinarea fostului director al închisorii Evin, ASADOLLAH LAJEVARDI.

 

ARMATA DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (ELN)

ELN este o grupare marxistă insurgentă, formată în anul 1965 de către intelectualii din mediul urban, inspiraţi de ideile lui Fidel Castro şi Che Guevara. Aceasta a început dialogul cu oficialităţile columbiene în 1999, în urma unei campanii de răpiri în masă - în fiecare dintre acestea fiind implicat cel puţin un cetăţean american - prin care a dorit să-şi demonstreze puterea, vitalitatea şi să forţeze administraţia Pastrana să negocieze. Oficialităţile de la Bogota şi ELN au avut în 2000 mai multe discuţii în care au încercat să stabilească un loc sigur pentru ELN, în care să aibă loc tratativele de pace. În acest sens, s-a propus o localitate în nordul Columbiei, însă propunerea a întâmpinat opoziţia localnicilor şi a forţelor paramilitare.

Activităţile teroriste au vizat răpiri, deturnări de aeronave, atacuri cu bombă, extorcări şi război de gherilă. Deţine capacităţi militare convenţionale modeste. Anual desfăşoară sute de răpiri în scop de recompensă, ţintele fiind angajaţi străini din marile corporaţii din industria petrolieră. În mod frecvent, execută atacuri asupra infrastructurii energetice, asupra conductelor petroliere importante şi asupra reţelei de distribuţie a energiei electrice.

Efectivele grupării numără între 3.000 şi 6.000 de combatanţi şi un număr necunoscut de susţinători activi. Gruparea este răspândită, în special, în zonele rurale muntoase din nord, nord-est şi sud-vest, aflate în vecinătatea graniţei dintre Columbia şi Venezuela. Ajutoarele externe vin din Cuba, care oferă ajutor medical şi consultanţă politică.

 

JIHADUL ISLAMIC PALESTINIAN ( JIP)

Sub denumirea "HARAKAT AL-JIHAD AL-ISLAMI AL-FILASTINI" (JIP), mai multe facţiuni islamice radicale palestiniene au devenit active începând cu 1979 în teritoriile palestiniene, în principal ca urmare a revoluţiei islamice din Iran şi a creşterii numărului de militanţi islamici din regiune. Se consideră că gruparea a fost înfiinţată între anii 1979-1980, în Egipt, de către foşti membri ai grupării FRAŢII MUSULMANI, proveniţi din Fâşia Gaza.

Localizarea geografică a organizaţiei cuprinde Teritoriile Autonome Palestiniene, Siria, Liban, Egipt, Liban, şi Iran. Facţiunea condusă de FATHI SHQAQI a devenit în ultimii ani cel mai proeminent grup terorist palestinian care a adoptat ideologia Jihad-ului. Membri acestei facţiuni văd în "entitatea sionistă" cel mai mare duşman al FRAŢILOR MUSULMANI şi principala ţintă ce trebuie distrusă. În acest sens J.I.P. cheamă pentru înfăptuirea unei lupte armate pentru eliberarea palestinei. Aceasta va trebui sprijinită de o luptă de gherilă condusă de brigăzi revoluţionare, ce au ca sarcină atacarea obiectivelor israeliene considerate vulnerabile. Militanţii grupării consideră că sunt cei care pun bazele distrugerii Israelului prin lupta ce va fi dusă ulterior de "marea armată islamică arabă".

 În anii '80 gruparea a fost implicată deopotrivă în activităţi subversive şi teroriste în teritoriile palestiniene, sub stindardul Intifadei derulând mai multe acţiuni teroriste în Fâşia Gaza.

La începutul Intifadei gruparea număra aproape 250 de membri şi câteva sute de simpatizanţi, majoritatea din rândul tinerilor aflaţi în universităţi sau de pe lângă moschei. În august 1988, liderii grupării au fost expulzaţi în Liban, unde FATHI SHQAQI a reorganizat facţiunea şi a strâns relaţiile cu Hezbollah-ul şi Iranul, totodată extinzându-şi relaţiile politice, devenind astfel un membru proeminent al Frontului Refuzului, creat, după înţelegerea israeliano-palestiniană de la Oslo, sub influenţa Siriei.

Fondatorii JIP - FATHI SHQAQI, ABD AL AZIZ ODAH şi BASHIR MUSA - au fost dezamăgiţi de moderaţia FRAŢILOR MUSULMANI din Egipt şi de ceea ce ei considerau că ar fi prioritar a se promova de islamiştii egipteni în rezolvarea problemei palestiniene. FATHI SHQAQI şi BASHIR MUSA au propus un nou program ideologic care, mai târziu a devenit o bază pentru noile organizaţii. Ei afirmau că unitatea lumii islamice nu reprezenta o condiţie iniţială pentru eliberarea Palestinei, dar pe de altă parte susţineau că eliberarea Palestinei de către mişcările islamice era cheia pentru unificarea lumii arabe şi islamice. Cu alte cuvinte, realizarea Jihadului în eliberarea Palestinei de către mişcările islamice va aduce "aşteptatul Jihad" pentru reconstrucţia unicului şi marelui stat islamic.

Admiraţia celor trei militanţi palestinieni pentru revoluţia islamică din Iran a fost în acel timp unică în felul ei în lumea arabă şi în rândul mişcărilor islamice sunnite. Nu numai că ei considerau revoluţia iraniană ca un model pentru lumea arabă, dar acceptau principiile "conducătorului religios", cu toate că acesta era un concept şiit. De asemenea, FATHI SHQAQI a fost primul din lumea arabă sunnită care, încă din martie 1979 a scris o carte, interzisă de autorităţile egiptene, în care revoluţia iraniană şi KHOMEINI erau glorificaţi.

   Acest grup de studenţi palestinieni întreţineau relaţii strânse cu studenţii musulmani radicali din Egipt, unii dintre aceştia implicaţi în asasinarea preşedintelui SADAT, în octombrie 1981. Ca urmare, radicalii islamici palestinieni au fost expulzaţi din Egipt, reîntorcându-se în Fâşia Gaza, unde şi-au început activitatea ca membri ai JIP.

FATHI SHQAQI a fost ucis în octombrie 1995, în Malta, de agenţi israelieni. Succesorul său este dr. RAMADAN ABDALLAH SHALAH, care a locuit câţiva ani în Florida, SUA, şi s-a mutat la Damasc la începutul anului 1996. SHALAH nu are carisma şi capacitatea intelectuală şi organizatorică a lui FATHI SHQAQI, aceasta influenţând poziţia şi activitatea organizaţiei.

Grupul a fost activ pe scena politică în Teritorii, în special în Fâşia Gaza, adunând laolaltă studenţi şi intelectuali. Până la fondarea Autorităţii Palestiniene în 1994, JIP nu avea conexiuni cu HAMAS, fiind privită chiar ca o rivală a acestei organizaţii. De atunci, în principal după ce HAMAS şi-a schimbat strategia de acţiune, comiţând atentate sinucigaşe, au existat câteva cooperări la nivel operaţional între cele două organizaţii, cum ar fi atacurile armate din februarie 1995 de la Beit-Lyd, sau în coordonarea simultană a altor atacuri teroriste. Moartea lui FATHI SHQAQI a determinat o incertitudine în ceea ce priveşte poziţia organizaţiei în Teritorii, aceasta nemaifiind privită ca un rival de către HAMAS.

Gruparea are birouri în Beirut, Damasc, Teheran şi Khartoum, dar activitatea sa este concentrată în Liban, unde există câteva zeci de membri ai JIP. Are influenţă în Fâşia Gaza, în special la universitatea islamică, dar nu în aşa măsură încât să reprezinte un pericol asupra poziţiei dominante a HAMAS, în calitate de organizaţie islamică palestiniană conducătoare.

   În decursul anilor '80, alte câteva grupări, componente ale JIP, au fost formate, însă principala facţiune care a supravieţuit a fost grupul format de FATHI SHQAQI.

Dr. FATHI ABD AL AZIZ SHQAQI s-a născut în Fâşia Gaza, în ianuarie 1951. SHAQAQI şi-a terminat studiile în matematică la Universitatea Bir-Zeit, din West Bank, în anul 1974 venind în Egipt pentru a studia medicina la Universitatea Zaqaziq. A devenit activ ca membru al FRAŢILOR MUSULMANI, dar în 1974, din cauza disputelor ideologice a părăsit organizaţia.

Imediat după ce KHOMEINI a preluat puterea în 1979, SHAQAQI a scris un pamflet intitulat "KHOMEINI: soluţie islamică şi alternativă", în care îşi exprima sprijinul pentru revoluţia islamică, subliniind poziţia acestuia referitoare la unificarea celor două ramuri ale Islamului, Sunna şi şiia. Cartea lui SHQAQI a fost interzisă, el însuşi fiind arestat pentru trei luni de autorităţile egiptene.

În 1980 SHQAQI s-a întors în Gaza şi a început să organizeze un grup de tineri islamici radicali, în special studenţi care fuseseră expulzaţi din Egipt ca urmare a activităţilor islamice subversive. Dr. RAMADAN ABDALLAH SHALAH s-a născut în tabăra de refugiaţi SAJA'IYAH, din Fâşia Gaza, fiind unul dintre primii membri în JIP şi apropiat al lui FATHI SHQAQI. A venit în Londra pentru a studia şi a fost şeful rezidenţei JIP din această metropolă. De aici a dirijat acţiunile militare şi activităţile de propagandă şi informaţii din Teritorii. SHALAH şi-a terminat doctoratul susţinând o teză despre economia islamică, la Universitatea Durnham din Marea Britanie. În 1990 a mers în Statele Unite pentru a preda cursuri despre Orientul Mijlociu, în cadrul Universităţii Tampa din Florida de Sud, unde a devenit, de asemenea, director al Institutului Mondial de Studii Islamice (WISE) - pepinieră pentru viitoarele cadre ale JIP. După uciderea lui SQAQI, în octombrie 1995, ABDALLAH SHALAH a devenit liderul facţiunii JIP.

Şeicul ASAD BAYYUD AL TAMIMI, descendent al unei distinse familii din Hebron, s-a născut în 1924 şi şi-a terminat studiile în drept la Universitatea AL AZHAR din Cairo, în 1949. TAMIMI şi-a început cariera politică în anii 1950 în cadrul FRAŢILOR MUSULMANI, dar mai târziu a părăsit gruparea, deoarece ei nu acceptau ca prioritate problema palestiniană. A fost unul dintre fondatorii PARTIDULUI ELIBERĂRII ISLAMICE, o organizaţie pan-islamică ale cărei baze erau în Iordania. În anii '60 a fost imam al moscheei Al Aqsa din Ierusalim. În 1969 a fost expulzat din Israel în Iordania, din cauza predicilor radicale pe care le susţinea în moschee.

După revoluţia islamică iraniană, aparent cu acordul guvernului iranian şi în cooperare cu FATAH a început să recruteze tineri palestinieni - inclusiv membri activi FATAH - pentru noua organizaţie JIP. Conform opiniei sale, SQAQI, MUHANNA şi alţii aveau să se despartă de organizaţie în 1980. În 1989, TAMIMI şi-a denumit facţiunea nou creată Jihadul Islamic - Batalioanele Al Aqsa. În prezent, TAMIMI locuieşte în Iordania.

În anul 1984, şeicul TAMIMI a scris o carte intitulată "Dispariţia Israelului - o normă a Coranului", în care a încercat să demonstreze importanţa pe care Coranul o acordă Palestinei şi că Jihad-ul în Palestina a fost creat nu numai pentru a aduce musulmanilor înapoi "Pământul sfânt" , ci şi pentru a-i pedepsi pe toţi "evreii infideli".

 AHMAD HASSAN MUHANNA s-a născut în Khan Yunes şi a devenit ofiţer în Armata Palestiniană de Eliberare. A fost închis în Israel pentru activităţi teroriste, în închisoare devenind un extremist islamic. În 1985 a fost eliberat ca urmare unui schimb de prizonieri. şi-a continuat activitatea teroristă, intrând în legătură cu facţiunea lui JABER AMMAR, pentru aceasta fiind expulzat în Liban, în 1988.

La începutul anilor '70, şeicul JABER AMMAR a fost condamnat la închisoare pe viaţa pentru activitatea teroristă. A fost primul care a format un grup radical islamic în interiorul unei închisori israeliene. AMMAR a fost eliberat în 1973, ca rezultat al unui schimb de prizonieri, după care a plecat în Egipt. El a fost expulzat de către autorităţile egiptene pentru activitatea subversivă împotriva regimului. Ulterior, şi-a continuat activităţile teroriste şi subversive împotriva Israelului şi Egiptului de pe teritoriul Sudanului.

 

FRONTUL DE ELIBERARE A PALESTINEI (PLF) Jabhat-at-Tahrir al Filistiniyyah

PLF este o organizaţie palestiniană care este localizată şi acţionează în Liban. A fost înfiinţată în aprilie 1977, ca rezultat al separării de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei - Comandamentul General, condus de Ahmad Jibril. Noua organizaţie era condusă de Muhammad Zaidan (Abu Abbas) şi Tal'at Ya'akub.

PLF a stabilit o strategie a luptei armate împotriva Israelului, în special prin atacuri teroriste de-a lungul graniţei libaneze. Facţiunea lui Abu Abbas a fost responsabilă pentru faimosul atac asupra vasului de croazieră Achille Lauro în 1985 şi pentru atacul eşuat, lansat de pe mare asupra coastelor israeliene, în anul 1990, ambele acte teroriste nemulţumind conducerea OEP. După înţelegerea de la Oslo, PLF a acceptat politica OEP de stopare a acţiunilor teroriste împotriva Israelului.

Iniţial, PLF a fost înfiinţat de Ahmad Jibril, în anul 1961, dar în decembrie 1967 s-a unit cu The Heroes of the Return Group şi The Youth of Revenge Group (aripa militară a Mişcării Arabe Naţionaliste - A.N.M.). în Frontul Popular de Eliberare al Palestinei (FPEP), sub conducerea lui George Habash. În aprilie 1968, Ahmed Jibril s-a desprins din FPEP şi a format o nouă organizaţie, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei - Comandamentul General (FPEP - CG).

PLF a fost creat în 24 aprilie 1977, ca urmare a desprinderii sale de FPEP - CG fiind rezultatul confruntărilor dintre Siria şi OEP în Liban şi sprijinul FPEP - CG acordat intervenţiei Siriei în zona maronită a Libanului. Noua organizaţie era condusă de Muhammad Zaidan (Abu Abbas) şi Tal'at Ya'akub. PLF a fost activă, în special, în zona graniţei de nord a Israelului, desfăşurând atacuri împotriva ţintelor civile şi militare, încercând, de asemenea, să ia ostatici în timpul operaţiunilor.

Între anii 1983-1984, organizaţia s-a separat, din nou, în trei mici organizaţii. Fiecare facţiune a continuat să poarte numele original şi fiecare se proclama ca reprezentant al organizaţiei-mamă. Cele trei facţiuni au fost: 

• facţiunea condusă de Abd Al Fatah Ghanim, membru al Comitetului Central al organizaţiei, responsabil al birourilor din Damasc şi susţinător al grupului de rebeli Fatah reuniţi în Frontul Refuzului, sprijinit de Siria. Facţiunea avea ca obiective derularea de acţiuni teroriste împotriva Israelului, la graniţa cu Libanul;

• facţiunea condusă de Tal'at Ya'akub, secretar general al PLF rămasă neutră în lupta dintre facţiuni, stabilindu-şi forţele în Liban. Ya'akub a murit în noiembrie 1988, în urma a unui atac de cord, gruparea sa destrămându-se;

• facţiunea condusă de Muhammad Zaidan (Abu Abbas), adjunct al secretarului general. S-a alăturat OEP, oamenii şi cartierul general transferându-se în Tunisia. Ca urmare a atacurilor întreprinse asupra navei Achille Lauro, în octombrie 1985, Abu Abbas a fost expulzat de autorităţile tunisiene, stabilindu-şi cartierul general în Bagdad, Irak. Facţiunea avea numărul cel mai mare de membri, aproximativ 400.

În noiembrie 1986, facţiunile lui Abu Abbas şi Tal'at Ya'akub au deschis negocieri, finalizate în noiembrie 1989, după moartea lui Tal'at Ya'akub. Secretarul general, Abu Abbas a fost ales în comitetul executiv al OEP, PLF devenind un satelit al Fatah, cu toate că organizaţia era susţinută, logistic şi operaţional, de Libia şi Irak.

În trecut, organizaţia a întreprins o serie de acţiuni teroriste majore, câteva dintre acestea sofisticate, iar altele ca un exemplu pentru alte grupări palestiniene. Deţineau o unitate navală şi o unitate de avioane uşoare şi planoare, pentru atacuri teroriste împotriva Israelului.

În ultimii câţiva ani, liderii organizaţiei sunt activi în OEP, cu toate că structura organizatorică încă există, în special în taberele de refugiaţi palestinieni din Liban. De asemenea, ei sunt implicaţi, alături de Fatah, în dispute locale cu membrii organizaţiilor aflate sub influenţa Siriei.

După Acordul de la Oslo, facţiunea lui Abu Abbas a acceptat decizia politică a OEP de a abandona terorismul. Organizaţia are principalele baze în Liban şi Tunisia şi numără în aceste zone câteva sute de membri. Nu a avut şi nu va avea nici un suport printre palestinienii din Teritorii.

Muhammad Zaidan (Abu Abbas) s-a născut în Safed, în 1948, familia sa, plecând în Siria, în acelaşi an. A devenit membru al FPLP - CG în 1968, dar a părăsit organizaţia ca urmare a disputelor cu Amhad Jibril privind orientarea pro-siriană a acesteia şi a format PLF (Abu Abbas a fost considerat un pro-irakian). El a fost rănit în timpul războiului din Liban, din 1982. A devenit membru al Comitetului Executiv al O.E.P., în 1984, în timpul întâlnirii Consiliului Naţional Palestinian din 1989 susţinând acceptarea Rezoluţiei 242 a Consiliului de Securitate al ONU. Abu Abbas a devenit celebru după ce a organizat atacul asupra navei Achille Lauro, în octombrie 1985. Atât PLF cât şi Abu Abbas personal au primit sprijin financiar consistent de la Yasser Arafat.

Abu Abbas s-a reîntors în Fâşia Gaza, după Înţelegerea de la Oslo. Există încă un mandat internaţional emis de SUA împotriva lui, fiind acuzat de uciderea lui Leon Klinghoffer în timpul atacului asupra vasului Achille Lauro. În funcţie de evoluţia negocierilor de pace israeliano-palestiniene, FEP se aliniază poziţiei adoptate de celelalte grupări disidente palestiniene faţă de dinamica situaţiei politice şi militare din zonă.

În actuala conjunctură, eforturile grupării sunt concentrate în direcţia culegerii de informaţii despre eventuale ţinte evreieşti şi americane din lume.

 Dintre acţiunile teroriste, menţionăm:

22 aprilie 1979: o celulă formată din patru terorişti a pătruns dinspre Liban spre Nahariya, folosind o barcă de cauciuc. Teroriştii au ocupat o casă în Nahariya, luând ostatici câţiva membri ai familiei, ucigând trei persoane şi rănind alte patru.

7 martie 1981: atentat eşuat al unei celule teroriste, purtat cu un planor, pentru a pătrunde dinspre Liban spre zona Haifa. Cei doi terorişti au forţat aterizarea lângă graniţa israeliană, aceştia fiind capturaţi. Intenţia lor a fost de a arunca bombe şi grenade din aer, în zona Haifa.

7 octombrie 1985: un grup de patru membri a capturat vasul italian Achille Lauro, în timp ce acesta naviga dinspre Alexandria spre Israel. Grupul l-a ucis pe Leon Klinghoffer, un pasager invalid, în vârstă, aflat la bordul navei şi un cetăţean evreu american. Membrii grupului s-au predat autorităţilor egiptene şi Abu Abbas şi cei patru terorişti au primit permisiunea de a pleca cu un avion egiptean. Avionul a fost forţat de forţele aeriene ale SUA să aterizeze în Sicilia, unde autorităţile italiene, invocând jurisdicţia, l-au eliberat pe Abu Abbas. Mai târziu, acesta a fost condamnat în contumacie, la închisoare pe viaţă. Cei patru terorişti participanţi la atac au fost judecaţi în Italia şi condamnaţi la închisoare de Tribunalul italian.

6 ianuarie 1990: Muhammad Amin Jarar, membru al PLF, rezident în Jenin, a fost inculpat de o curte militară din Israel pentru plănuirea unui atac terorist împotriva turiştilor israelieni aflaţi în excursie în Egip.

30 martie 1990: un grup de 17 membri au lansat un atac de pe mare asupra plajelor şi hotelurilor din Tel Aviv, cu intenţia de a ucide turişti şi cetăţeni israelieni. Cele cinci bărci de cauciuc folosite au fost interceptate de forţele militare israeliene, pe plaja Nitzanim, patru dintre terorişti fiind omorâţi şi 12 luaţi prizonieri. Teroriştii fuseseră antrenaţi în Libia, ţară care a furnizat un suport logistic masiv. Raidul terorist a provocat suspendarea dialogului pe care SUA îl purta cu OEP.

În timpul anilor '80, mai multe atacuri ale celulelor lui Tal'at Ya'akub, care urmăreau pătrunderea dinspre Liban spre Israel, au eşuat în zona de securitate din sudul Libanului, înainte ca acestea să ajungă la graniţa cu Israelul.

 

FRONTUL POPULAR DE ELIBERARE A PALESTINEI

   Gruparea disidentă Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP) a fost creată în anul 1967, având ca lider pe GEORGES HABACHE. De la înfiinţare şi până în prezent conducerea grupării disidente Frontul Popular de Eliberare a Palestinei are sediul în Damasc - Siria.

Membrii şi simpatizanţii FPEP sunt antrenaţi în tabere de pregătire situate în Algeria, Irak, Libia şi Siria, ţări care au sprijinit financiar şi logistic organizaţia. În cursul anului 2000, după demisia lui GEORGES HABACHE din funcţia de secretar general al FPEP, în locul acestuia a fost ales ABU ALI MUSTAFA.

Printre activităţile desfăşurate de membrii şi simpatizanţii organizaţiei în zona Europei de Est se numără şi înfiinţarea unor societăţi comerciale de pe urma cărora obţin importante sume de bani care sunt transferate ilegal în vederea susţinerii logistice a grupării. De asemenea, gruparea se implică în activităţi de culegere de informaţii (urmărindu-se şi penetrarea celorlalte organizaţii palestiniene rivale), de atragere de noi membri sau simpatizanţi, precum şi în activităţi specifice de propagandă.

 

FRONTUL POPULAR DE ELIBERARE A PALESTINEI - Comandamentul General - (FPEP - CG)

Gruparea a luat fiinţă în anul 1968, sub conducerea lui AHMAD JEBRIL, ca urmare a unor conflicte de interese între acesta şi GEORGE HABACHE, şeful din acea perioadă a FPEP - CG. Primele date referitoare la existenţa pe teritoriul României a unor membri şi simpatizanţi ai grupării disidente FPEP – CG au fost obţinute în anul 1982 . Gruparea dispune de tabere de antrenament în Siria şi Libia; conducerea grupării FPEP - CG se află la Damasc (Siria).

 

 

ADEVĂRATA ARMATĂ REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ (Real IRA - RIRA / True IRA)

Formată în februarie-martie 1998, ca o aripă armată clandestină a Mişcării pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate, o "grupare politică de asuprire" având ca scop îndepărtarea forţelor britanice din Irlanda de Nord precum şi unificarea Irlandei. Mişcarea pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate s-a opus adoptării, în septembrie 1997, de către Sinn Fein, a principiilor democraţiei şi non-violenţei enunţate de Mitchell şi amendamentelor articolelor 2 şi 3 din Constituţia irlandeză, din decembrie 1999, care vizau Irlanda de Nord.

Grupul est condus de către Mickey McKevitt, fostul "responsabil logistic" al IRA; Bernandette Sands McKevitt, soţia sa, vice-preşedinte al mişcării. Activităţile grupării includ atacuri cu bombă, asasinări, activităţi de contrabandă, estorcări şi furturi. Mulţi membri ai Adevăratei IRA (RIRA), care s-au opus acordului de încetare a focului şi au adus organizaţiei RIRA o infuzie de experienţă în tactica teroristă şi în fabricarea de bombe. ţintele includ poliţia şi armata britanică din Irlanda de Nord, precum şi civilii din această regiune. Organizaţia a încercat, fără succes, comiterea mai multor atacuri cu bombă pe teritoriul Marii Britanii. Ea şi-a asumat responsabilitatea pentru atacul cu maşină capcană, de la 15 august 1998, din Omagh, Irlanda de Nord, când au fost ucise 29 de persoane, iar alte 220 au fost rănite. După atentatul de la Omagh, gruparea a declarat încetarea focului, însă la începutul anului şi-a reluat atacurile atât în Irlanda de Nord cât şi Marea Britanie. Aceste atacuri includ atentatul cu bombă asupra podului Hammersmith şi cel cu rachete împotriva cartierului general al MI-6 din Londra.

Efectivele grupării cuprind 150-200 de activişti, la care se adaugă suporteri ai adepţilor liniei dure a IRA nemulţumiţi de armistiţiul declarat de aceasta şi alţi simpatizanţi republicani. Localizarea grupării şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda de Nord, Republica Irlanda, Marea Britanie. Se bănuieşte că gruparea primeşte fonduri din partea simpatizanţilor din SUA. Potrivit unor ştiri apărute în presă, se crede, de asemenea, că RIRA ar fi achiziţionat arme moderne din Balcani.

 

FORŢELE ARMATE REVOLUŢIONARE DIN COLUMBIA (FARC)

FARC s-a înfiinţat în 1964, ca aripă militară a Partidului Comunist Columbian şi reprezintă cea mai veche, mai mare, mai capabilă şi bine echipată organizaţie insurgentă marxistă. Aceasta este condusă de un secretariat reprezentat de septuagenarul Manuel Marulanda, alias "Tirofijo" şi alţi şase membri, printre care şi comandantul militar Jorge Briceno, alias "Mono Jojoy". Gruparea a fost organizată în lungul liniilor militare şi include câteva fronturi urbane. În anul 2000, aceasta a continuat procesul negocierilor de pace într-un ritm lent cu administraţia Pastrana, care a oferit grupului câteva concesii, printre care demilitarizarea zonei folosite ca loc de negocieri.

Activităţile grupării cuprind răpiri, asasinate, deturnări de aeronave, atacuri cu bombă, estorcări, precum şi război de gherilă şi acţiuni militare convenţionale împotriva obiectivelor sau ţintelor economice, politice şi militare columbiene. În martie 1999, FARC a executat trei americani militanţi pentru drepturile amerindienilor de pe teritoriul venezuelean, după ce au fost răpiţi în Columbia. Deseori, cetăţenii străini sunt ţinte ale răpirilor în scop de recompensă. Organizaţia are legături foarte bine documentate cu traficanţii de droguri, în principal prin asigurarea unei protecţii armate acestora. Efectivele grupării sunt cuprinse între 9.000 şi 12.000 de combatanţi şi un număr necunoscut de susţinători, în principal în zonele rurale. În Columbia, desfăşoară activităţi precum estorcări, răpiri, procurarea de fonduri şi de logistică, în Venezuela, Panama şi Ecuador membrii grupării deplasându-se pentru odihnă şi tratament. Suportul extern provine din Cuba, care oferă ajutor medical şi consultanţă politică.

 

NUCLEELE REVOLUŢIONARE Lupta Revoluţionară a Poporului (ELA)

Este o grupare de extremă stângă care s-a dezvoltat în cadrul opoziţiei faţă de junta militară ce a guvernat Grecia, în perioada 1967 - 1974. ELA s-a înfiinţat în 1971, ca o grupare anti-capitalistă şi anti-imperialistă revoluţionară, care şi-a exprimat opoziţia faţă de "dominaţia imperialistă, exploatare şi opresiune". Organizaţia se exprimă puternic împotriva intereselor Statelor Unite şi încearcă să determine excluderea forţelor americane din Grecia.

Din 1974, gruparea a executat atacuri cu bombe împotriva guvernului grec, obiectivelor economice şi obiectivelor militare şi de afaceri americane. În 1986, a iniţiat atacuri împotriva intereselor guvernamentale şi comerciale greceşti. Raziile desfăşurate asupra caselor conspirative în 1990 au scos la iveală ascunzători în care se aflau arme şi probe referitoare la contacte directe cu alte grupări teroriste greceşti, inclusiv cu grupările "1 Mai" şi "Solidaritatea Revoluţionară". În 1991, ELA şi 1 Mai şi-au asumat în comun responsabilitatea pentru 20 de atacuri cu bombă. Poliţia greacă este de părere că între ELA şi 17 Noiembrie există legături. ELA nu şi-a mai asumat responsabilitatea executării unui act terorist din 1995, însă au apărut alte grupări care folosesc un mod de acţiune asemănător - Nucleele Revoluţionare (sau Celulele Revoluţionare), care sunt succesoarele ELA.

Efectivele grupării sunt necunoscute, aria de operare cuprinzând întreg teritoriul Greciei. În anii 1980, a primit arme şi asistenţă din partea teroristului internaţional Carlos. În prezent nu se cunoaşte nici un sponsor străin.

 

ORGANIZAŢIA REVOLUŢIONARĂ 17 NOIEMBRIE (17 November)

Organizaţia - structură de orientare radicală de stânga, înfiinţată în 1975 - a primit denumirea după mişcarea studenţească din Grecia, care a protestat împotriva regimului militar (în noiembrie 1973). Gruparea se pronunţă pentru îndepărtarea bazelor americane, ale celor NATO de pe teritoriul Greciei, pentru eliminarea forţelor militare turce din Cipru şi excluderea Greciei ca punct de legătură între NATO şi Uniunea Europeană.

Iniţial, membrii organizaţiei au desfăşurat atacuri şi asasinate asupra oficialilor americani din Grecia şi asupra unor personalităţi politice greceşti.

În anii 1980, s-au adăugat atacurile cu bombă. Începând cu anii 1990 şi-a extins aria ţintelor, incluzând instituţii UE şi firme străine care investesc în Grecia. Ca metodă, s-au folosit atacuri improvizate cu rachete. Efectivele au rămas necunoscute, presupunându-se că aria de operare viza zona capitalei, Atena. Ultima acţiune revendicată de către organizaţie a fost asasinarea ataşatului militar britanic Stephen Saunders, în iunie 2000.

Într-un raport adresat Consiliului de Miniştri (făcut public la 22.08.2002, de către purtătorul de cuvânt al Guvernului, Christos Protopapas), ministrul grec al ordinii publice, Michalis Chryssoidis, a anunţat desfiinţarea grupării teroriste "17 Noiembrie", invocând ca argumente: arestarea conducerii şi a majorităţii membrilor organizaţiei, confiscarea armamentului, precum şi elucidarea tuturor acţiunilor organizate de grupare, "chiar şi a celor nerevendicate". De asemenea, Michalis Chryssoidis a precizat faptul că au fost demarate cercetări privind legăturile organizaţiei cu alte grupări teroriste, între care ELA - LUPTA PATRIOTICĂ POPULARĂ REVOLUŢIONARĂ, 1 MAl, IUNIE 78, LUPTA ANTISTATALĂ, NUCLEELE REVOLUŢIONARE, REZISTENŢA POPULARĂ sau grupări anarhiste mai mici, care au întreprins acţiuni armate de mai mică amploare, nefiind însă descoperite elemente care să releve legături între persoane cunoscute şi acţiuni concrete. La începutul lunii august 2002, persoane neidentificate au furat aproximativ 20 de arme dintr-o tabără militară situată în estul insulei greceşti Kos din Mareea Egee. Potrivit unui comunicat al armatei elene, se presupune că în această sustragere ar fi fost implicată gruparea "17 Noiembrie".

Desfiinţarea organizaţiei a demarat la 29 iunie 2002, o dată cu arestarea teroristului SAVAS XIROS, ale cărui mărturii au stat la baza arestării preventive a 14 persoane. Semnificativ este faptul că, la finalul vizitei efectuate în SUA, în luna ianuarie 2002, premierul Costas Simitis a declarat că organizaţia "17 Noiembrie" "nu va reprezenta o ameninţare la adresa securităţii Jocurilor Olimpice de vară, din 2004, de la Atena ".

 

PARTIDUL/FRONTUL REVOLUŢIONAR DE ELIBERARE A POPORULUI (DEVRIMCI HALK KURTULUS PARTISI/CEPHE)

"DHKP/C" este o mişcare ultranaţionalistă, de esenţă marxist-leninistă, inflexibilă, creată la 30 aprilie 1994. la DAMASC, de DURSUN KARATAS, în urma scindării grupării "DEV-SOL" (cealaltă rezultantă a scindării este organizaţia "Lupii Cenuşii"). Gruparea urmăreşte înfiinţarea unei societăţi marxist-leniniste în TURCIA, fiind adepta unei "revoluţii violente, imediate şi totale" împotriva autorităţilor turceşti şi instaurarea unei "dictaturi a proletariatului".

DHKP/C este în prezent cea mai periculoasă şi mai activă organizaţie marxist-leninistă, care intenţionează să preia rolul de lider european al luptei împotriva "guvernului fascist" de la Ankara, a "imperialismului american" şi a tuturor statelor membre ale alianţei NATO (considerată de către aceştia ca un instrument de dominaţie politică şi militară al SUA). De la sfârşitul anilor '80 şi-a concentrat atacurile asupra cadrelor militare şi de securitate turceşti pensionate. În 1990, organizaţia a iniţiat o nouă campanie împotriva intereselor străine. A asasinat doi militari americani şi a rănit un ofiţer american care a activat în cadrul forţelor aeriene, pentru a protesta împotriva războiului din Golf. În 1992 organizaţia a lansat rachete asupra consulatului american din Istambul. La începutul anului 1996, gruparea a asasinat doi importanţi oameni de afaceri turci, ceea ce a reprezentat primul act terorist semnificativ al DHKP/C.

Organizaţia a executat numeroase acţiuni teroriste (36 de atentate după 1989), care au culminat cu asasinarea, în 1996, a lui OZDEMIR SABANCI, unul dintre principalii acţionari ai cunoscutului "HOLDING SABANCI". Autorităţile turce au desfăşurat o campanie împotriva organizaţiei în urma atentatului din iunie 1999 prin care s-a încercat atacarea cu arme uşoare antitanc a Consulatului american din Istambul. A urmat o serie de razii asupra caselor conspirative, urmate de arestări care au dus la slăbirea semnificativă a capacităţii de acţiune a grupării. În decembrie 2000, forţele de securitate turce i-au transferat pe militanţi din închisorile controlate de  DHKP/C, în alte închisori de maximă securitate, în scopul slăbirii coeziunii organizaţiei. Este formată din elemente fanatice de orientare comunistă, bine instruite şi organizate în celule de luptă. Majoritatea factorilor de conducere sunt persoane cu studii superioare, cu un grad de inteligenţă şi cultură ridicat. Toţi membrii grupării au temeinice cunoştinţe contrainformative.

Resursele financiare ale organizaţiei sunt formate din contribuţii ale simpatizanţilor, extorcări de fonduri ale oamenilor de afaceri turci, rezidenţi în Europa şi vânzarea materialelor ideologice, concomitent cu cazuri disparate de trafic cu stupefiante.

Membrii grupării sunt, în general, bine pregătiţi şi în măsură să folosească mai multe tipuri de arme. Ei sunt antrenaţi pentru mânuirea pistoalelor cu rază mică de acţiune, a armelor semiautomate şi pentru plasarea explozibililor improvizaţi.

În ultimii ani, DHKP/C a procedat de la asasinate executate de la mică distanţă cu arme de dimensiuni mici, atacuri cu bombă sau cu grenade propulsate de rachete etc. Membrii DHKP/C sunt capabili să execute în orice moment acţiuni teroriste, iar evoluţia negativă a relaţiilor cu KADEK-ul poate să conducă la apariţia unor stări conflictuale.

 

GRUPUL SALAFIST PENTRU PROPAGANDĂ ŞI LUPTĂ (GSPL)

   În anul 1996, "Regiunea a II-a" (Kabyilia) s-a desprins din Grupul Islamic Armat (GIA), urmând ca, de la data de 14 septembrie 1998, GSPL să acţioneze ca structură independentă. Localizarea geografică a organizaţiei indică Algeria, Franţa, Belgia şi Marea Britanie. Conducerea centrală este asigurată de HASSAN HATTAB, fost emir al celei de-a doua regiuni din cadrul GIA.

 

CALEA LUMINOASĂ (Sendero Luminoso/Shining Path sau SL)

Fostul profesor universitar Abimael Guzman a înfiinţat SL la sfârşitul anilor 1960 iar învăţăturile sale au creat doctrina maoistă militară a SL. În anii 1980, SL a devenit una dintre cele mai brutale organizaţii teroriste din emisfera vestică - aproximativ 30.000 de persoane şi-au pierdut viaţa de când SL a început să activeze. Principalul obiectiv al organizaţiei este distrugerea instituţiilor peruane existente şi înlocuirea lor cu un regim revoluţionar comunist. Organizaţia se opune, de asemenea, oricărei influenţe străine la nivel guvernamental şi altor grupări de gherilă din America Latină, cum ar fi Tupac Amaru.  În anul 2000, autorităţile guvernamentale au arestat şi judecat membri activi ai SL, în aprilie fiind arestat şi comandantul Jose Arcela Chiroque, alias Ormeno. Operaţiunile antiteroriste au fost orientate spre puncte izolate ale activităţii teroriste din amontele văii râului Huallaga şi a văii râului Ene/Apurimac, unde SL a continuat să execute activităţi teroriste sporadice.

Organizaţia a executat campanii de atacuri cu bombă fără ţintă şi asasinate selective. În anul 1990, a comis atacuri cu încărcături explozive asupra unor misiuni diplomatice străine din Peru şi un atac cu maşină capcană asupra ambasadei americane, în decembrie, acelaşi an. În anul 2000, SL a continuat să se confrunte cu autorităţile peruane şi cu unităţile militare în zonele rurale şi a organizat, periodic, razii în mai multe localităţi. În ciuda numeroaselor ameninţări, forţele de gherilă SL încă active nu au fost în măsură să influenţeze în mod semnificativ alegerile naţionale din Peru, organizate la 9 aprilie.

Efectivele grupării sunt necunoscute, însă se estimează că există 100-200 militanţi înarmaţi. Capacitatea de acţiune a SL a fost puternic diminuată prin arestarea unui număr mare de membri şi dezertarea altora. Aria de operaţiuni cuprinde teritoriul statului Peru, în special în zonele rurale, gruparea nebeneficiind de suport extern.

 

FORŢELE UNITE / GRUPUL UNIT DE AUTO-APĂRARE DIN COLUMBIA (AUC - Autodefensas Unidas de Columbia)

Gruparea AUC - numită în mod obişnuit forţele de apărare sau paramilitare - reprezintă o organizaţie paravan formată în aprilie 1997 prin reunirea majorităţii grupărilor locale şi regionale paramilitare, în scopul protejării intereselor economice şi combaterii forţelor rebele locale. Gruparea AUC - susţinută de elita economică şi de comunităţile locale cărora guvernul nu le poate asigura securitatea - pretinde că principalul său obiectiv este să-şi protejeze sponsorii împotriva rebelilor. În prezent, AUC susţine că este o forţă regională şi naţională de luptă împotriva rebelilor. Gruparea este echipată şi înarmată corespunzător şi se spune că membrii săi primesc un salariu lunar. În anul 2000, liderul AUC Carlos Castano, pretindea că 70 la sută din costurile operaţionale ale organizaţiei erau finanţate din afaceri cu droguri, restul reprezentând "donaţii" de la sponsori.

Operaţiunile AUC variază de la asasinarea presupuşilor susţinători ai insurgenţei până la implicarea trupelor de guerilă combatante. Poliţia Naţională Columbiană a menţionat că AUC a organizat 804 asasinate, 203 răpiri şi 75 de masacre, cu 507 victime în perioada primelor 10 luni ale anului 2000. AUC pretinde că victimele erau luptători de guerilă sau simpatizanţi. Tacticile de luptă constau în operaţiuni convenţionale şi de guerilă împotriva principalelor forţe ale insurgenţei. Neînţelegerile AUC cu unităţile militare şi ale poliţiei sunt tot mai mari, deşi gruparea a evitat forţele de securitate guvernamentale. Forţele paramilitare nu au întreprins acţiuni împotriva personalului american.

La începutul anului 2001, guvernul a estimat că existau 8000 de luptători paramilitari, inclusiv foşti militari şi rebeli. Forţele AUC au reprezentare mai mare în departamentele din nord şi nord-vest: Antioquia, Cordoba, Sucre, Bolivar, Atlantico şi Magdalena. Din 1999, gruparea şi-a intensificat prezenţa şi în alte departamente din nord-est şi sud-vest făcându-se simţită într-o mai mică măsură în zona de câmpie a Amazonului. Ciocnirile care au avut loc între AUC şi rebelii FARC din Putumayo în anul 2000 au demonstrat capacitatea grupării de a lupta împotriva rebelilor în întreaga Columbie. FARC nu primeşte ajutor extern.

 

BABBAR KHALSA

A luat fiinţă în anul 1984, în nord-estul Indiei (regiunile Hariana, Kashmir, Punjab, Nagaland, Mizaram şi Tripura). Conducerea centrală este asigurată de către un comitet condus de Sukhdev Singh Mahal şi Gurmej Singh Gill. Organizaţia are filiale în: S.U.A., Canada, Anglia, Franţa, Germania, Elveţia, Belgia, Olanda, Norvegia, Italia. În anul 1991, un comando al organizaţiei teroriste indiene sikh BABBAR KHALSA a organizat un atentat asupra ambasadorului Indiei la Bucureşti, dejucat de către forţele luptătoare din cadrul Brigăzii Antiteroriste, a căror intervenţie s-a soldat cu un mort din rândul teroriştilor şi reţinerea a doi membri ai comandoului, care au fost deferiţi justiţie

 

ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ CONTINUATOARE (CIRA) sau Consiliul de Continuitate al Armatei

Este o grupare teroristă radicală desprinsă, în 1994, sub forma unei aripi armate clandestine a Sinn Fein-ului Republican (RSF), organizaţie politică care militează pentru reunificarea Irlandei şi eliminarea trupelor britanice din Irlanda de Nord. RSF s-a format după ce IRA a anunţat încetarea focului în septembrie 1994.

Dintre activităţile grupării pot fi menţionate atacuri cu bombe, asasinate, estorcări şi tâlhării. ţintele sunt armata britanică şi obiectivele de securitate nord-irlandeze, dar şi grupările paramilitare loialiste din regiune. Gruparea a lansat atacuri cu bombe împotriva ţintelor civile din Irlanda de Nord. Nu are capacitatea de a lansa atacuri împotriva teritoriului Marii Britanii.

Efectivele grupării numără mai puţin de 50 de activişti fanatici, aria de operare cuprinzând Irlanda de Nord şi Republica Irlanda. Se bănuieşte că primeşte fonduri şi arme de la simpatizanţii din SUA. Este posibil să fi obţinut arme şi alte materiale din Balcani, în cooperare cu Adevărata IRA.

 

GRUPUL DE REZISTENŢĂ ANTIFASCISTĂ 1 OCTOMBRIE (GRAPO) (Grupo de Resistencia Anti-Fascista Premero de Octubre)

S-a format în 1975 ca braţ armat al Partidului Comunist Spaniol, care a activat în ilegalitate în perioada Franco. Militează pentru răsturnarea regimului politic spaniol şi instaurarea unui regim marxist-leninist. GRAPO se declară vehement împotriva SUA şi militează pentru eliminarea forţelor militare americane de pe teritoriul spaniol. Începând cu 1977, a executat atacuri împotriva unor ţinte americane.

GRAPO a asasinat peste 80 de persoane şi a rănit alte 200. Operaţiunile specifice grupului erau menite mai degrabă să producă pagube materiale în scop propagandistic, decât să cauzeze pierderi de vieţi omeneşti, însă teroriştii au executat atacuri mortale cu bombă şi asasinate de la mică distanţă. În noiembrie 2000, membrii GRAPO au împuşcat mortal un poliţist spaniol drept represalii pentru arestarea, în aceeaşi lună, în Franţa, a mai multor grupuri de lideri, iar în luna mai a aceluiaşi an, membrii GRAPO au asasinat doi paznici în acţiunea de jefuire a unui vehicul de transport de valori.

Efectivele grupării sunt necunoscute, dar cel mai probabil, cuprind mai puţin de 12 activişti fanatici. Marea parte a membrilor se află în prezent în închisorile spaniole. Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind Spania. Gruparea nu beneficiază de suport extern.

 

FORŢELE VOLUNTARE LOIALISTE (LVF)

Grupare teroristă formată în 1996 ca o facţiune a principalului curent loialist Forţele Voluntare din Ulster (UVF), dar nu şi-a făcut apariţia în public până în februarie 1997. Este compusă din extremişti UVF care se opun înţelegerii politice cu naţionaliştii irlandezi din nordul Irlandei prin atacarea politicienilor catolici, a civililor şi a politicienilor protestanţi care sunt de acord cu procesul de pace din Irlanda de Nord. A respectat încetarea focului începând cu 15 mai 1998. LVF a scos din uz o cantitate mică, dar semnificativă de arme, în decembrie 1998, dar nu a mai repetat gestul, şi în anul 2000, a ameninţat că va asasina catolici.

Activităţile grupării constau în atacuri cu bombă, răpiri şi atacuri cu mână armată de la distanţă mică. Bombele LVF conţineau explozivi comerciali tip Powergel, folosiţi de obicei de grupările loialiste. Atacurile LVF au fost extrem de puternice: gruparea a asasinat numeroşi civili catolici fără afiliere politică sau teroristă, inclusiv o fată de 18 ani, în iulie 1997, deoarece aceasta avea un prieten protestant. Teroriştii au efectuat atacuri reuşite asupra ţintelor irlandeze în localităţile de frontieră. În 2000, LVF s-a implicat într-o acţiune de vendetă violentă şi de scurtă durată, împreună cu alţi loialişti, în care au fost asasinate mai multe persoane.

Efectivele grupării cuprind aproximativ 150 de activişti. Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda şi Irlanda de Nord. Organizaţia nu beneficiază de suport extern.

 

VOLUNTARII PORTOCALII (OV)

Grupare teroristă compusă în principal din extremişti loialişti care au părăsit alte grupări care respectau încetarea focului. OV caută să prevină o înţelegere politică cu naţionaliştii irlandezi prin atacarea intereselor civile catolice în Irlanda de Nord.

OV a declarat încetarea focului în septembrie 2000 dar gruparea îşi menţine capacitatea de a executa atacuri cu bombe, incendieri, violenţe fizice şi posibile jafuri.

Efectivele grupării cuprind peste 20 de membri fanatici, unii dintre aceştia având experienţă în tactici teroriste şi fabricarea de încărcături explozive. Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda de Nord. Suportul extern de care organizaţia beneficiază este necunoscut

 

APĂRĂTORII MÂINII ROŞII (Red Hand Defenders - RHD)

Grup terorist extremist format, în mare parte, din extremişti protestanţi ai grupărilor loialiste care respectă acordul de încetare a focului. RHD încearcă să împiedice o înţelegere politică cu naţionaliştii irlandezi, prin atacarea intereselor civililor catolici din Irlanda de Nord.

În anul 2000, RHD nu a desfăşurat activităţi teroriste, ca urmare a operaţiunilor ample ale forţelor de securitate de la sfârşitul anului 1999. Totuşi, în ultimii ani gruparea a comis numeroase atacuri cu bombă asupra sistemelor de alimentare şi incendieri ale un ţinte civile "sensibile", cum ar fi case, biserici şi firme particulare, pentru a stârni indignarea comunităţii republicane şi a atrage represalii din partea IRA. RHD şi-a asumat responsabilitatea pentru atacul cu maşină capcană de la 15 martie 1999, soldat cu asasinarea lui Rosemary Nelson, o cunoscută avocată catolică naţionalistă şi luptătoare pentru drepturile omului din Irlanda de Nord.

Efectivele grupării cuprind circa 20 de membri, dintre care unii deosebit de experimentaţi în modurile de operare teroriste şi confecţionarea de bombe. Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda de Nord. Organizaţia nu beneficiază de sprijin extern.

 

ASOCIAŢIA PENTRU APĂRAREA ULSTER-ului - ULSTER DEFENCE ASSOCIATION (U.D.A.) sau ULSTER FREEDOM FIGHTERS (U.F.F.)

Organizaţia a fost înfiinţată în Irlanda de Nord, în anul 1970, în România nefiind semnalată prezenţa unor membri sau simpatizanţi ai acesteia. Conducerea centrală este asigurată de Andy Tyrie şi Garry McMichael.

U.D.A. este afiliată mişcării politice de orientare loialistă (pro-engleză) "ULSTER DEMOCRATIC PARTY".

FRAŢII MUSULMANI

Este strâns legată ideologic de gruparea integristă Hamas, ambele având orientări extremiste pe linia fundamentalismului islamic. Spre deosebire de Hamas, care acţionează aproape exclusiv în Teritoriile Autonome, organizaţia de tip transnaţional Fraţii Musulmani vizează promovarea doctrinei fundamentalist-islamice extremiste în plan mondial.

Activităţile desfăşurate în străinătate, excepţie făcând statele arabe, sunt oarecum similare, diferenţa constând în structurile de acoperire. Organizaţia este interesată de crearea unor structuri de acoperire sub care să-şi desfăşoare activitatea în ţările în care aceasta are interese (prezenţa unui număr relativ mare de musulmani); urmăreşte atragerea de noi membri, indiferent de naţionalitatea sau cetăţenia acestora.

Organizaţia are interese majore - Iordania, Siria, Yemen, Sudan, Teritoriile Autonome sau alte state cu populaţie majoritar musulmană din continentul asiatic. Astfel, există posibilitatea ca membrii grupării să acţioneze cu preponderenţă asupra reprezentanţilor oficiali ai ţărilor anterior menţionate.  Relevantă este preocuparea centralelor coordonatoare ale organizaţiei de a finanţa, cu fonduri importante, proiectele derulate în zona Europei de Est. Este de menţionat că organizaţia Fraţii Musulmani acţionează pe baza unor planuri pe termen lung, care vizează crearea unor puncte de sprijin puternice, ce pot fi folosite în perspectivă.

PARTIDUL ELIBERĂRII ISLAMICE (HEZBE AT TAHRIR)

Este o organizaţie teroristă de esenţă fundamentalist-islamică, radicală ce are ca obiectiv crearea Marelui Califat Islamic (AL KHILAFA) pe toate teritoriile care au fost ori sunt locuite de populaţie de religie islamică.

Neagă actuala organizare statală a populaţiei musulmane, fiind interzisă în toate ţările, chiar şi în cele care sprijină expansiunea islamismului. Pentru atingerea scopului, adoptă strategia cuceririi puterii într-un stat islamic puternic militarizat, prin infiltrarea membrilor proprii în structurile de putere, declanşarea unei lovituri de stat urmată de pornirea Războiului Sfânt (Jihad) de pe baze statale.

În ultima perioadă, organizaţia este supusă unui proces de sciziune şi disidenţă, datorat, în special, atitudinii unor lideri mai tineri faţă de "abuzul de normare a vieţii şi comportamentul membrilor, în detrimentul luptei pentru crearea Califatului" al conducătorului mondial ABDEL QADIM ZALLOUN. S-a implicat major în crearea corpului "mujahedinilor afgani", care a desfăşurat activităţi de luptă în Afganistan, Cecenia, Bosnia şi Kosovo.

Organizaţia este finanţată prin donaţii ale unor cercuri şi personalităţi islamiste influente din zona Golfului, din cotizaţiile sau profiturile obţinute de către membrii acesteia în urma desfăşurării unor activităţi comerciale legale sau ilegale.

În acţiunile teroriste întreprinse au folosit armament uşor, provenit din ţările arabe. Pentru menţinerea legăturii, folosesc mijloace informaţionale (INTERNET), poşta prin scrieri convenţionale şi deplasări de emisari. Dispune de centrale în Londra, Berlin, Frankfurt, Viena şi Istanbul.

AL- DAWA - organizaţia şiiţilor din Irak -

A fost înfiinţată în 1968, în Najaf (Irak), avându-l ca lider pe Muhsin Al Hakim Al Tabatabai. A funcţionat o perioadă ca partid politic, ulterior fiind interzis. În prezent "Al-Dawa" face parte din "Consiliul Suprem al Revoluţiei Islamice din Irak" (CSRII), condus de ayatollahul Mohammed Baker Al Hakim şi având ca lider spiritual pe Seyed Mohamed Sistani (de origine iraniană). În România a fost semnalată din anii 1970, membrii săi reprezentând ţinte predilecte ale spionajului irakian.

Localizarea sa geografică indică Teheranul (Iran), unde se află şi sediul "Consiliul Suprem al Revoluţiei Islamice din Irak" (CSRI), liderul acestei organizaţii politico-militare fiind Mohamed Baker Al Hakim. Pregătirea religioasă a liderilor spirituali se face, de regulă, la Qom (Iran). De asemenea, organizaţia are baze în zona de graniţă cu Irakul.

În Irak, susţinătorii organizaţiei "Al-Dawa" sunt concentraţi în zonele locuite de populaţia musulman-şiită, cu precădere în oraşele Najaf şi Kerbala. Totodată, nuclee reprezentative ale organizaţiei se află în: Marea Britanie, Germania şi SUA.

FRONTUL ISLAMIC AL SALVĂRII (F.I.S.)

A fost înfiinţat în anul 1991 ca urmare a nevalidării câştigării alegerilor din Algeria de către forţele islamiste şi a trecerii acestora în ilegalitate. Localizarea geografică indică Algeria, Franţa, Belgia şi Marea Britanie.

Conducerea centrală o deţine Abassi Madani, eliberat din închisoarea algeriană, în urma aderării F.I.S. la normele Legii Concordiei Civile şi a depunerii armelor de către luptătorii Armatei Islamice a Salvării (ramura armată a F.I.S.), condusă de Madani Mezraq. La normele Legii Concordiei Civile au mai aderat şi "Consiliul de Coordonare al F.I.S. din Străinătate", condus de Mourad Dhina, precum şi "Instanţa Executivă a F.I.S. din Străinătate", condusă de Rabah Kebir.

JAMIAT- UL - MUJAHEDIN

Organizaţia a luat fiinţă în anul 1974, având cartierul general în Bagh (Kashmirul pakistanez). Gruparea a apărut ca o facţiune disidentă a HIZBUL MUJAHEDIN, în urma disensiunilor între comandantul militar şi cel operativ.

Obiectivul organizaţiei îl constituie obţinerea independenţei în Kashmirul indian.

FRONTUL DEMOCRATIC PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI

Organizaţia Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei (F.D.E.P.) a luat fiinţă în august 1974, adoptând un program politic şi organizatoric conservator de orientare marxistă şi internaţionalistă, noua grupare promovând ca formă de acţiune 'lupta pentru o putere democratică populară unică', în teritoriile ce au aparţinut vechii Palestine.

De la înfiinţare şi până în prezent conducerea grupării disidente Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei are sediul la Damasc -Siria. Activitatea grupării F.D.E.P. în zona Europei de Est este analizată periodic de conducerea de la Damasc, prin trimiterea de emisari.

În prezent, sciziunea la vârf produsă în organizaţia F.D.E.P., între adepţii liniei politice pro-siriene şi cei favorabili unei apropieri de Al Fatah, a produs numeroase reacţii în rândul membrilor grupării.

AL FATAH - MIŞCAREA DE CORECŢIE

 Cunoscută, iniţial, sub denumirea de Al Fatah - Al Intifada, gruparea Al Fatah - Mişcarea de Corecţie a fost înfiinţată în anul 1983, în România fiind semnalată în 1984.

Conducerea organizaţiei Al Fatah - Mişcarea de Corecţie are sediul la Damasc (Siria). De asemenea, gruparea a avut tabere de pregătire în Liban (Valea Bekaa), în Siria, Yemen şi Libia, precum şi în alte ţări care au sprijinit financiar şi logistic organizaţia.

Said Moussa este comandantul general al organizaţiei. Acesta a făcut parte din armata iordaniană, trecând, ulterior, în Armata de Eliberare Palestiniană. A efectuat studiile militare în Uniunea Sovietică.

FRONTUL DE VEST

A fost înfiinţată în 1982, localizarea geografică a organizaţiei indicând Tunisia şi Algeria. Are ca zone de operaţii Teritoriile Autonome Palestiniene şi Israelul. În anul 1984, au fost create pe teritoriul României două rezidenturi ale organizaţiei Frontul de Vest, ai căror membri erau, în majoritate, studenţi şi doctoranzi.

AVANGĂRZILE PARTIDULUI ELIBERĂRII - FORŢELE AL SAI`QA

Sub impactul dezastrului militar arab din timpul "Războiului de şase zile", în anul 1968 a fost înfiinţată (în urma deciziei Comitetului Central al Partidului Baas Arab Socialist Sirian) organizaţia "Avangărzile Partidului Eliberării-Forţele Al Sai'qa".

Primele elemente aparţinând grupării "Al Sai'qa" au fost semnalate în România în jurul anului 1980, fără să existe totuşi, la acea dată, o structură proprie a grupării în ţara noastră. Organizaţia este folosită de către guvernul de la Damasc pentru dirijarea mişcării de rezistenţă palestiniană în favoarea intereselor Siriei. Cu toate că, din punct de vedere numeric, gruparea a fost cea de-a doua formaţiune politică palestiniană, după "Al Fatah", prestigiul ei în rândul palestinienilor a fost întotdeauna foarte redus, fiind considerată drept "marionetă" a politicii siriene.

"Al Sai'qa" are o structură puternic militarizată, având în compunere, inclusiv, două batalioane de infanterie, care au participat, în anul 1983, alături de trupele siriene, la invadarea Libanului. Gruparea dispune de tabere de pregătire proprii, iar sediul central îl are la Damasc. De asemenea, "Al Sai'qa" are şi o ramură irakiană (cu sediul la Bagdad).

Primul lider al organizaţiei a fost Zohair Mohsen, o mare personalitate a lumii palestiniene, asasinat în anul 1979, de către un comando al grupării "Al Fatah-Mişcarea de Corecţie". Din acel an, lider al grupării este Isam Al Qadi, care a fost, până în 1990, şi membru al Comitetului Central al Partidului Baas Arab Socialist Sirian.

MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ TUPAC AMARU (MRTA)

Este o mişcare revoluţionară marxist-leninistă tradiţională, formată în 1983 din Mişcarea Revoluţionară de Stânga, o grupare insurgentă peruană, care a activat în anii 1960. Scopul acesteia este instaurarea unui regim marxist şi eliminarea elementelor imperialiste din Peru, în primul rând a celor americane şi japoneze. Programul antiterorist peruan a micşorat capacitatea grupării de a executa atacuri teroriste, membrii MRTA fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare pe viaţă, pierzând astfel şi susţinerea de stânga. Câţiva membri MRTA se află încă în închisorile din Bolivia.

În trecut organizaţia a comis atacuri cu bombă, răpiri, ambuscade şi asasinate, dar în ultimul timp activitatea acesteia s-a redus considerabil. În decembrie 1996, 14 membri MRTA au ocupat reşedinţa ambasadorului japonez la Lima şi a ţinut ostatici 72 de persoane, mai mult de patru luni. Forţele peruane au luat cu asalt reşedinţa, în aprilie 1997, reuşind să salveze toţi ostaticii rămaşi în viaţă (cu excepţia unuia) şi să ucidă 14 membri ai grupării, inclusiv liderii operaţiunii. De atunci, organizaţia nu a mai efectuat operaţiuni teroriste semnificative, fiind preocupată mai mult de eliberarea membrilor MRTA din închisori.

Se crede că organizaţia nu cuprinde mai mult de 100 de membri, în principal luptători tineri, cărora le lipsesc capacitatea de conducere şi experienţa. Organizaţia este localizată în Peru şi are susţinători în întreaga Americă Latină şi Europa Occidentală. Nu are sub control nici un teritoriu şi nu beneficiază de suport extern.

LUPII CENUŞII (BOZKURTLAR)

Organizaţie ultranaţionalistă de extremă-dreapta, promovează turanismul şi pan- turcismul şi exclude acordarea de drepturi pe criterii etnice pentru populaţiile care trăiesc pe teritoriul Turciei.

Gruparea are ca obiective:

• susţinerea şi promovarea intereselor Turciei prin mijloace şi metode violente, uneori extremist-teroriste;

• apărarea în interiorul şi exteriorul Turciei, prin mijloace şi metode violente, extremist-teroriste, a valorilor fundamentale ale statului turc: caracterul laic şi unitar;

• impunerea principiului "un singur popor şi o singură naţiune turcă" (inclusiv, prin asimilarea forţată a altor etnii);

• refacerea Turciei în vechile graniţe: "o lume turcă unică de la Marea Adriatică până la Zidul chinezesc şi din Caucaz până în Balcani";

• contracararea, prin orice mijloace şi metode, a tendinţelor etnic-separatiste promovate şi susţinute de KADEK;

• contracararea tendinţelor de islamizare a Turciei, promovate şi susţinute de organizaţia teroristă de esenţă fundamentalist-islamică HIZBULLAH, din Turcia;

• sabotarea procesului de aderare a Turciei la structurile comunitare europene.

UNIUNEA PATRIOTICĂ DIN KURDISTAN (U.P.K.)

A luat fiinţă în anul 1969, în ţara noastră fiind semnalată în anul 1975. Organizaţia a fost localizată în partea de nord a Irakului. Conducerea centrală este asigurată de Jalal Talabani. Mutaţiile ideologice în cadrul KADEK au avut ca rezultantă şi eforturile diplomatice susţinute de a-şi clarifica poziţia faţă de celelalte grupări kurde (mai ales, faţă de Partidul Democrat din Kurdistan - P.D.K. şi Uniunea Patriotică a Kurdistanului - U.P.K.). Acestea se desfăşoară în contextul negocierilor purtate de Turcia, Marea Britanie şi S.U.A. cu cele două grupări, în scopul identificării unor soluţii viabile, care să conducă la obţinerea autonomiei kurzilor în nordul Irakului, excluzând KADEK de la orice tratative.

Divergenţele dintre facţiunile kurde sunt alimentate şi de luările de poziţie ale liderilor acestora, în funcţie de sprijinul acordat de către statele occidentale pentru recunoaşterea poporului kurd şi posibilitatea creării unui teritoriu autonom în nordul Irakului, după modelul înfiinţării Teritoriilor Autonome Palestiniene. În context, Jalal Talabani, liderul U.P.K., a lansat, la începutul anului 2002, o declaraţie, preluată de posturile de televiziune CNN, AL JAZEERA şi EURONEWS, prin care făcea un apel către toţi etnicii kurzi din Irak şi din Turcia pentru a se alătura trupelor sale. Scopul declarat al acelei acţiuni l-a reprezentat înlăturarea de la putere, cu sprijinul S.U.A., a guvernului irakian, după exemplul al evenimentelor din Afganistan.

PARTIDUL DEMOCRAT DIN KURDISTAN (P.D.K.)

A luat fiinţă în anul 1946, în partea de nord a Irakului, în România fiind semnalat pentru prima dată în anul 1975. Conducerea centrală este asigurată de Massoud Barzani. Chiar dacă politica grupării promovează non-violenţa în atingerea obiectivelor poporului kurd, diferendele P.D.K., în special cu KADEK, pot conduce la confruntări violente între membrii acestor organizaţii teroriste.

FRONTUL POPULAR DE LUPTĂ (Popular Struggle Front - PSF) Jabhat al-Kifah al-Sha'bi

PSF, cunoscut şi sub numele de Frontul de Luptă Popular Palestinian, este o organizaţie palestiniană condusă de dr. Samir Ghosheh şi Bahjat Abu Gharbiah, constituită înaintea "Războiului de 6 zile", din 1967, în Cisiordania. În anii '70, PSF s-a apropiat de Fatah şi şi-a mutat cartierul general în Iordania şi apoi în Liban. Organizaţia a încercat să medieze - fără prea mult succes - relaţiile dintre OEP/Fatah , pe de o parte şi Siria şi organizaţiile aflate sub patronajul acesteia, pe de altă parte. PSF nu are o pondere prea mare în Teritorii şi nici un număr important de susţinători. Cartierul general al organizaţiei şi structura operaţională (care comite actele teroriste) numită "Pământurile Ocupate - Occupied Lands" sunt situate în Valea Bekaa din Liban. PSF a organizat atacuri teroriste împotriva Israelului la graniţa libaneză şi în alte ţări.

PSF a fost înfiinţat în 1967 în Cisiordania, prin desprinderea de organizaţia Fatah. El s-a alăturat din nou organizaţiei Fatah în 1971, dar a rupt legăturile cu aceasta în 1974, pe fondul dezacordului liderilor săi faţă de programul pentru eliberarea Palestinei, stabilit pe etape de către OEP.

PSF s-a alăturat Frontului Refuzului (Rejection Front) şi a intrat sub influenţa Irakului şi Siriei, şi ulterior a Libiei. După războiul din Liban, din 1982, cartierul său general s-a mutat la Damasc şi, cu sprijinul Siriei, organizaţia şi-a intensificat activităţile teroriste împotriva Israelului la graniţele acestuia.

La sfârşitul anilor 1980, dr. Samir Ghosheh şi-a diminuat opoziţia faţă de Arafat şi, în cadrul celui de-al 19-lea Consiliu Naţional Palestinian (PNC), care a avut loc la Alger, a sprijinit acceptarea de către OEP a Rezoluţiei 242 a ONU. Cu toate acestea, organizaţia a sprijinit încercarea unui alt lider, Naji Issa, de a organiza o revoltă internă. Ea continuă să întreţină relaţii bune atât cu organizaţia Fatah, cât şi cu Siria.

Dintre acţiunile teroriste întreprinse de membrii organizaţiei, pot fi menţionate:

 27 noiembrie 1969: Doi membri ai organizaţiei au atacat cu grenade birourile companiei El Al, din Atena. Un copil a fost ucis şi 14 civili răniţi.

 24 aprilie 1970: şase membri ai organizaţiei au plasat dispozitive explozive în apropierea birourilor companiei El Al, din Istanbul şi a celor aparţinând companiei Pan Am, din Izmir, Turcia.

      22 iulie 1970: şase membri ai organizaţiei au deturnat un avion aparţinând companiei Olympic Airways, care efectua o cursă de la Beirut la Atena. Teroriştii au reuşit să convingă guvernul grec să-l elibereze pe unul dintre cei doi camarazi ai lor, care fuseseră arestaţi la Atena, în urma atacului cu grenade. Acest terorist - Mansour Murad - a fost, ulterior, în 1989, ales în parlamentul iordanian.

4 mai 1975: Un comando al PSF a detonat o bombă în Ierusalim, ucigând un civil şi rănind alţi trei.

28 iunie 1975: PSF l-a răpit pe Ernest Morgan, colonel al armatei SUA, la Beirut, Liban, predându-l apoi grupării FPLP-CG. Ulterior, în urma presiunilor exercitate de OEP, acesta a fost eliberat.

mai 1975: Atac cu bombă comis la Ain Fashha, staţiune balneară la Marea Moartă, Israel.

martie 1979: Atac cu bombă asupra unui autocar cu turişti în Ierusalim, Israel.

30 octombrie 1984: Forţele de Apărare Israeliene îi ucid pe toţi cei şase membri a unui comando care încerca să pătrundă din Liban în Israel.

30 august 1988: Un comando, format din patru persoane şi aflat în drum spre o operaţiune de luare de ostatici, a fost interceptat în zona de securitate de către Armata Libanului de Sud. Doi terorişti au fost reţinuţi, iar ceilalţi doi au reuşit să scape.

decembrie 1989: Un comando, aflat la bordul unei ambarcaţiuni, încearcă să pătrundă din Liban în Israel. În urma scufundării acesteia, în faţa coastelor din Saida, toţi membrii comandoului ş-aui pierdut viaţa.

ORGANIZAŢIA E.O.K.A.- B

Organizaţia a fost înfiinţată în Cipru, necunoscându-se data exactă a constituirii sale. Scopul pentru care aceasta a luat fiinţă este reprezentat de alipirea Ciprului la Grecia.

În interiorul organizaţiei există două curente de opinie, ceea ce a determinat scindarea într-o "grupare moderată" şi o "grupare dură". Pentru atingerea obiectivului propus, "gruparea dură" este adepta întreprinderii de acţiuni teroriste, atât în interiorul, cât şi în exteriorul teritoriului naţional.

ORGANIZAŢIA E.O.K.A.- C

La începutul anilor '70, organizaţia a luat fiinţă în Cipru, despre conducerea centrală şi alte date organizatorice deţinându-se relativ puţine date. Nu a fost semnalată prezenţa unor membri sau simpatizanţi ai organizaţiei pe teritoriul naţional.

KHALISTAN COMANDO FORCE (F.K.F.)

Organizaţia a fost înfiinţată în anul 1987, în India, conducerea centrală fiind asigurată de Paramjit Singh Panjawar. Obiectivul organizaţiei îl constituie sprijinirea etnicilor sikh în obţinerea unui stat independent în Kashmirul indian şi Punjab.

ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ - "IRISH REPUBLICAN ARMY" (I.R.A.) sau "PROVISIONAL IRISH REPUBLICAN ARMY" (P.I.R.A.)

Organizaţia a luat fiinţă în anul 1969, în Irlanda de Nord, fiind afiliată mişcării politice republicane "SINN FEIN". Este de orientare marxistă şi organizată într-o reţea de celule mici care se află sub conducerea unui Consiliu Armat. Conducerea centrală este asigurată de Gerry Adams şi Martin Mc.Quiness.

Activităţile grupării includ atacuri cu bombă, asasinate, răpiri, molestări administrate drept pedeapsă, estorcări, contrabandă şi tâlhării. Printre ţinte se numără oficialităţi ale guvernului britanic, reprezentanţi militari şi ai forţelor de ordine britanice în Irlanda de Nord şi grupările paramilitare loialiste din zonă.    Campaniile de atacuri cu bombă s-au desfăşurat asupra staţiilor de cale ferată şi metrou, zonelor comerciale de pe teritoriul britanic şi asupra secţiilor de poliţie din Ulster şi Marea Britanie, precum şi asupra unor ţinte din Irlanda de Nord, instituţii militare britanice şi cele existente pe continentul european. Î Începând cu anul 1994, IRA a respectat, pentru diferite perioade de timp, acordurile de încetare a focului.

   În ciuda trădării organizaţiei de anumiţi membri, care s-au alăturat grupărilor disidente, efectivele cuprind câteva sute de membri, la care se adaugă câteva mii de simpatizanţi. Localizarea grupării şi aria de operaţiuni cuprind Irlanda de Nord, Republica Irlanda, Marea Britanie şi Europa.

În trecut IRA a primit ajutor de la mai multe grupări şi ţări, o contribuţie importantă având Libia (pregătire şi armament) şi OEP. Se bănuieşte că primeşte fonduri, arme şi alte materiale de la simpatizanţii din SUA. Similaritatea operaţiunilor sugerează legături cu ETA.

NOUA ARMATĂ POPULARĂ (NPA)

Este aripa militară a Partidului Comunist din Filipine (CPP). NPA este un grup maoist format în martie 1969 cu scopul de a înlătura de la putere guvernarea, printr-un război lung de gherilă. Deşi iniţial a fost un grup de gherilă rurală, NPA are o infrastructură urbană activă, destinată activităţii teroriste şi foloseşte echipe de asasini în mediul urban, numite unităţi "vrabie". Fondurile, aşa numitele taxe revoluţionare, provin din extorcarea unor oameni de afaceri locali.

NPA are ca ţinte forţele de securitate filipineze, politicienii corupţi şi traficanţii de droguri. Se opune oricărei prezenţe americane în Filipine şi a atacat interesele militare americane înainte ca acestea să fie închise. Informaţiile de presă din anul 1999 arată că NPA a intenţionat să atace trupele americane care au participat la exerciţiile militare comune executate în baza Înţelegerii Forţelor invitate şi personalul ambasadei americane.

Efectivele grupării cuprind între 6000 şi 8000 de membri. Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind zonele rurale Luzon, Visayas şi părţi din Mindanao. Are celule în Manila şi în centre urbane mari. Suportul extern de care organizaţia beneficiază este necunoscut.

FRONTUL REVOLUŢIONAR UNIT (Revolutionary United Front - RUF)

RUF este o grupare care încearcă să răstoarne actualul guvern din Sierra Leone şi să obţină controlul asupra regiunilor ţării în care se exploatează şi se prelucrează diamantele. Gruparea are o structură flexibilă, dar tocmai această calitate şi disciplina strictă instituită în rândul membrilor fac din ea o forţă de guerilă eficientă. Cea mai mare parte a finanţării este asigurată prin forţe proprii, din extragerea şi vânzarea diamantelor din zonele pe care controlează în Sierra Leone.

RUF foloseşte moduri de operare specifice luptei de guerilă, activităţilor infracţionale şi teroriste, cum ar fi crima, tortura şi mutilarea, cu scopul de a lupta împotriva guvernului, de a intimida civilii şi a ţine sub observaţie unităţile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite. În anul 2000, gruparea a luat sute de ostatici din unităţile de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite. Eliberarea lor a fost parţial negociată de către preşedintele liberian Charles Taylor, principalul sponsor al grupării RUF. De asemenea, gruparea a mai fost acuzată pentru comiterea de atacuri în Guineea, în urma ordinelor primite de la preşedintele Taylor. Efectivele grupării sunt estimate la mai multe mii de luptători şi probabil tot atâţia susţinători şi simpatizanţi.

Localizarea şi aria de operaţiuni cuprind Sierra Leone, Liberia, Guineea. Un raport al comisiei de experţi ai Naţiunilor Unite, referitor la Sierra Leone, menţionează că preşedintele Liberiei, Charles Taylor, acordă sprijin şi coordonare grupării RUF. Naţiunile Unite au identificat Libia, Gambia şi Burkina Faso ca fiind ţări furnizoare de arme şi alte materiale către RUF.

ARMATA ROŞIE JAPONEZĂ (J.R.A) Brigada Internaţională Anti-imperialistă (A.I.I.B.)

J.R.A este o grupare desprinsă din Liga Comunistă Japoneză - Facţiunea Armata Roşie. În perioada 2000-2001 J.R.A. a fost inclusă pe listele organizaţiilor teroriste. Şi-a început activitatea în jurul anilor 1970, obiectivul organizaţiei reprezentându-l înlăturarea de la putere, prin revoluţie, a guvernului japonez şi a monarhiei.

În 1972, J.R.A. a încercat să preia controlul asupra Ambasadei Statelor Unite din Kuala Lumpur. În aprilie 1988 un membru al grupării a fost arestat în New Jersey Turnpike, având asupra sa o încărcătură explozivă. Acesta intenţiona să lanseze un atac în zona menţionată, concomitent cu bombardarea unui club american din Napoli de către membrii aceleiaşi grupări. În operaţiunea din Italia au fost ucise şase persoane. J.R.A. are în componenţă şase membri activi şi un număr nedeterminat de simpatizanţi.

Pe perioada activităţii sale, gruparea a comis o serie de atacuri în întreaga lume. Cu toate că localizarea J.R.A. nu este cunoscută, este posibil ca membrii acesteia să se găsească în Asia sau în zona libaneză controlată de Siria. Pentru acţiunile desfăşurate în afara Japoniei, J.R.A a stabilit legături cu grupările teroriste palestiniene. Controlează sau cel puţin are legături strânse cu Brigada Internaţională Anti-imperialistă. De asemenea, poate avea legături cu Frontul Democratic împotriva Războiului - o organizaţie politică de stânga - din interiorul Japoniei.

În anul 1995, Brigada Antiteroristă a descoperit şi documentat prezenţa şi activitatea în România a unor elemente din conducerea la vârf a organizaţiei teroriste "Armata Roşie Japoneză". În urma unei operaţiuni de anvergură, în cooperare cu parteneri străini, celula din ţara noastră a organizaţiei a fost anihilată.

Bibliografie

A. Cordesman, Terrorism, asymmetric warfare, and weapons of mass destruction, Westport, CT: Praeger, 2001.

Alex P. Schmid, Albert J. Jongman, Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories and Literature, New Brunswick, NJ: Transaction Books, 1988.

Anatol Rapoport, Fights, Games and Debates, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1960.

Andreea Nusse, Muslim Palestine: The Ideology of Hamas, New Delhi: Hardwood Academic Publishers, 1998.

Arthur M. Schlesinger Jr., The Disuniting of America: Reflections on a Multicultural Society, W.W. Norton & Co. Inc, 1991.

Audrew K. Cronin şi James M. Ludes (coord.), Attacking Terrorism. Elements of a Grand Strategy, Georgetown University Press, Washington, 2004.

Avraham Sela (coord.), The Encyclopedia of the Middle East, New York: The Continuum Publishing House, Ltd., 1999.

B. Barber, Jihad vs. McWorld. NY: Ballantine, 1996.

B. Jenkins, International terrorism, în C. Kegley (ed.) The new global terrorism, Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall, 2003.

B. Nacos, Terrorism and the media, NY: Columbia Univ. Press, 1999.

Barouck Kimmerling şi Joel S. Migdal, Palestinians: The Making of a People, Jerusalem: Keter Publishers, 1999.

Benny Morris, Righteous Victims: A History of the Zionist-Arab Conflict, 1881-2001, New York: Vintage Books, 1999.

Benny Morris, The Birth of the Palestinian Refugee Problem, 1947-1949, Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1987.

Bernard Lewis, The Middle East: 200 Years of History from the Rise of Christianity to the Present Day, Israel: Am Oved Publishers: Editura Ministerului Apărării, 1995.

Boutros Boutros-Ghali, An Agenda for Peace: Preventive Diplomacy, Peacemaking and Peace-keeping, New York: United Nations, Department of Public Information, 31 ianuarie,1992.

Brian Jenkins, International terrorism, în C. Kegley (ed.) The new global terrorism, NJ, Prentice Hall, 2003.

Brigitte Nacos, Terrorism and the Media: From the Iran Hostage Crisis to the Oklahoma City Bombing, New York: Columbia University Press, 1994.

Bruce Hoffman, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006 .

C. Nordstrom, A Different Kind of War Story, Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1997.

Carlos Marighella, Mini-manual de Gherilă Urbană, ed. Red and Black Publishers, St. Petersburg, Florida, 1970.

Charles Tilly, From Mobilization to Revolution , Reading, MA: Addison-Wesley, 1978.

Chava Frankfort-Nachmias şi David Nachmias, Research Methods in the Social Sciences, ediţia a VI-a. New York: Worth Publishers şi St. Martin's Press, 2000.

Cindy C. Combs, Terrorism in the Twenty-First Century, Upper Saddle River, New Jersey: Prentice Hall, 1997.

Congressional Budget Office, The budget and economic outlook: Fiscal years 2003 to 2012, Washington, DC: Congress of the United States, 2002.

D. Kellner, Media spectacle and the crisis of democracy, Boulder, CO: Paradigm, 2005.

C. Kegley , The new global terrorism, NJ: Prentice Hall, 2003.

Daniel Byman, Peter Chalk, Bruce Hoffman, William Rosenau şi David Brannan, Trends in Outside Support for Insurgent Movements, Santa Monica: Rand, 2001.

David E. Apter (coord.) The Legitimization of Violence, New York University Press, 1997.

David Rapoport, The Four Waves of Modern Terrorism, Audrew K. Cronin şi James M. Ludes (coord.), Attacking Terrorism. Elements of a Grand Strategy, Georgetown University Press, Washington, 2004

Dennis J.D. Sandole, Paradigms, Theories and Metaphors in Conflict and Conflict Resolution: Coherence or Confusion? Conflict Resolution Theory and Practice: Integration and Application, New York: St. Martin's Press, 1993.

Dennis J.D. Sandole şi Michael Banks (coord.), The Subjectivity of Theories and Actions in World Society. Conflict in World Society: A New Perspective on International Relations, Brighton, Sussex ,UK: Wheatsheaf , 1999.

Dennis J.D. Sandole, Clashes of Civilization and Other Possible Influences on Ethnic Warfare in Former Yugoslavia: The Views of CSCE/OSCE Negotiators, 1993 and 1997 , lucrare prezentată la „42nd Annual Convention of the International Studies Association (ISA)”, Chicago, Illinois, 20-24 February, 2001.

Dennis J.D. Sandole, Capturing the Complexity of Conflict: Dealing with Violent Ethnic Conflict in the Post-Cold War Era, London and New York: Pinter/Cassell (Continuum international), 1999.

Dennis J.D. Sandole, Types of Conflict, în Human Conflict: From Analysis to Action, autori: Sandra Cheldelin, Daniel Druckman şi Larissa Fast, London and New York: Continuum International, 2003.

Dennis J.D. Sandole, (1984). The Subjectivity of Theories and Actions in World Society, în Conflict in World Society: A New Perspective on International Relations, autor Michael Banks (ed.). New York: St. Martin's Press and Brighton, Sussex (England): Wheatsheaf, 2007.

Doug McAdam, Sidney G. Tarrow şi Charles Tilly, Dynamics of Contention, New York: Cambridge University Press, 2001.

E. Stepanova, Terrorism in asymmetrical conflict, SIPRI Report , NY: Oxford University, 2008.

El Hassan bin Talal, A fi musulman. Islam, pace şi democraţie, Bucureşti, editura Cadan Politic, 2010.

Ervin Staub, The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group Violence, UK: Cambridge University Press, 1989.

F. Zakaria, The future of freedom, NY: Norton, 2003.

Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, New York: The Free Press, 1992.

Frantz Fanon, The Wretched of the Earth (translated by Constance Farrington), New York: Grove Press, 1968.

G. Davidson Smith, Combating terrorism, New York , Routledge, 1990.

G. Raymond, The evolving strategies of political terrorism, în C. Kegley (ed.) The new global terrorism, NJ: Prentice Hall, 2003.

Grahm E. Fuller, Iran's Coup in Europe în The Washington Post, 15 mai 1994, p. C7.

Grant Wardlaw, Political Terrorism: Theory, Tactics and Counter-measures, ediţia a II-a, Cambridge University Press, 1989.

H. Giroux, Beyond the spectacle of terrorism, Boulder, CO: Paradigm, 2006.

H. Ullman şi J Wade, Shock and awe: Achieving rapid dominance, Washington DC: NDU, 1996.

Hala Jaber, Hezbollah: Born with a Vengeance, New York, Columbia University Press, 1997.

Irene T. Sanders, Strategic Thinking and the New Science: Planning in the Midst of Chaos, Complexity and Change, New York: The Free Press, 1998.

Irene T. Sanders, To Fight Terror, We Can't Think Straight, New York: The Free Press, 2002.

J. Black, War: Past, Present, andFuture. NY: St. Martin's, 2000.

J. Carafano & P. Rosenzweig, Winning the long war, Washington, DC: Heritage Foundation, 2005.

J. Dollard, Frustration and Aggression,New Haven: Yale University Press, 1993.

J. Dollard, L.W. Doob, N.E. Miller, O.H. Mowrer şi R.R. Sears, Frustration and Aggression. New Haven: Yale University Press, 1939.

James Garbarino, Lost Boys: Why Our Sons Turn Violent and How We Can Save Them, New York: Anchor Books (Random House), 2000.

James Gilligan, Violence: Reflections on a National Epidemic, New York: Vintage Books (Random House), 1996

Jeanne N. Knutson, Social and Psychodynamic Pressures Toward a Negative Identity. Behavioral and Quantitative Perspectives on Terrorism, New York: Pergamon Press, 1981.

Jim Walsh, Nuclear Terrorism: Risks, Consequences, and Response în Countering Terrorism: Dimension of Preparedness, New York, Academy of Political Science, 2007.

Johan Galtung, Nonviolence and Israel/Palestine, University of Hawaii Institute for Peace, 1989.

Johan Galtung, Peace By Peaceful Means: Peace and Conflict, Development and Civilization, International Peace Research Institute, Oslo, 1996.

John A. Vasquez, The War Puzzle, Cambridge University Press, 1993.

John Brewer şi Albert Hunter Multimethod Research: A Synthesis of Styles London: Sage Publications, 1989.

John N. Warfield, Complexity and Cognitive Equilibrium: Experimental Results and their Implications, Conflict Resolution Theory and Practice: Integration and Application, Dennis J.D. Sandole şi Hugo van der Merwe (coord.), Manchester University Press şi New York: St. Martin's Press, 1993.

John P. Lederach, Building Peace: Sustainable Reconciliation in Divided Societies, Washington, DC: U.S. Institute of Peace Press, 1997.

John W. Burton, Conflict: Resolution and Provention. London: Macmillan and New York: St. Martin's Press, 1990.

John W. Burton, Deviance, Terrorism and War: The Process of Solving Unsolved Social and Political Problems, New York: St. Martin's Press, 1979.

John W. Burton , Violence Explained, Manchester University Press, 1997.

Jonathan R. White, Terrorism, Belmont, Wadsworth Publishing Company, 1998.

Kameel B. Nasr, Arab and Israeli Terrorism: The Causes and Effects of Political Violence, 1936-1993, Londra: McFarland and Company, Inc. Publishers, 1997.

Karl A. Seger, The Anti-Terrorist Handbook: A Practical Guide to Counteraction Planning and Operations for Individuals, Businesses and Government , California: Presidio Press, 1990.

Khaching Toloyan, Cultural Narrative and the Motivation of the Terrorist, Inside Terrorist Organizations, New York: Columbia University Press, 1988.

Leon Festinger, A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford University Press, 1962.

M. Boot, The savage wars of peace: Small wars and the rise of American power, NY: Basic, 2003.

M. Ignatieff, The lesser evil: Political ethics in an age of terror, Princeton University Press, 2004.

M. Khadduri, The Islamic conception of justice. Baltimore: John Hopkins University Press, 1984.

Magnus Ranstorp, Hizballah in Lebanon: The Politics of the Western Hostage-Crisis, London: Macmillan, 1996.

Manfred Steger and Nancy Lind (coord.), Violence and Its Alternatives, New York: St. Martin’s Press, 1999.

Marc Sageman, Understanding Terror Networks, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2004.

Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence, Berkeley, CA: University of California Press, 2003, ediţia a III-a.

Martha Crenshaw, Terrorism in Context, The Pennsylvania State University Press, ediţia a IV-a, 2007.

Martin van Creveld, The Transformation of War. New York: The Free Press, 1991.

Mary Kaldor, New Wars and Old Wars: Organized Violence in a Global Era, Stanford University Press, 1999.

Michael A. Sells, Approaching the Qur'an: The Early Revelations, Ashland (Oregon): White Cloud Press, 1999.

Miller A. Kerby, Virginia Yans-McLaughlin (coord), Class, Culture, and Immigrant Group Identity in the United States: The Case of Irish-American Ethnicity, în Immigration Reconsidered, New York: Oxford University Press, 2006.

Mircea Maliţa, Zece mii de culturi o singură civilizaţie – spre geomodernitatea secolului XXI, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, editura Nemira, 2001.

Mitchell M. Waldrop, Complexity: The Emerging Science at the Edge of Order and Chaos, New York and London: Simon and Schuster, 1992.

Morton Deutsch, Comentarii făcute în timpul sesiunii „După 9/11: Ce întrebări se nasc?” la întâlnirea Hewlett Theory Centers 2002 cu tema „Creionarea de noi direcţii pentru teorie, din experienţa practicanţilor”, la John Jay College, City University of New York, 21-23 martie, 2002.

Paul R. Pillar, Terrorism and U.S. Foreign Policy, Washington, DC: Brookings Institution Press, 2001.

Peter H. Merkl (coord.), Political Violence and Terror: Motifs and Motivations, University of California Press, 1986.

Phillip Mattar (coord.), Encyclopedia of Palestine, New York: Facts on File, 2002.

R. Barnett, Asymmetrical warfare, Dulles, VA: Brassey's, 2003..

R. Thornton, Asymmetric warfare: Threat and response in the 21st Century, NY: Polity, 2006.

Raportul Comisiei Brandt, North-South: A Programme for Survival. Raport al Comisiei Independente pentru Probleme de Dezvoltare Internaţională, sub preşedinţia lui Willy Brandt. Londra: Pan, 1980.

Raportul Comisiei Kerner, Report of the National Advisory Commission on Civil Disorders, Washington, DC: U.S. Government Printing Office, 1968.

Rex A.Hudson, Who Becomes a Terrorist and Why, The 1999 Government Report on Profiling Terrorists. Guilford, CT: The Lyons Press, 1999.

Richard de Filippo, Comentarii făcute în timpul sesiunii „Negociere sub presiune extremă” la întâlnirea Hewlett Theory Centers 2002 cu tema „Creionarea de noi direcţii pentru teorie, din experienţa practicanţilor”, la John Jay College, City University of New York, 21-23 martie 2002.

Richard Rubenstein, Alchemists of Revolution: Terrorism in the Modern World, New York: Basic Books, 1987.

Rohan Gunaratna, Inside Al Qaeda. Global Network of Terror, Hurst and Company, Londra, 2002.

S. Metz şi D. Johnson, D. Asymmetry and U.S. military strategy: Definition, background and strategic concepts, Carlisle Barracks, PA: Strategic Studies Institute, U.S. Army War College, 2001.

Samantha Power , A Problem from Hell: America and the Age of Genocide, New York: Basic Books, 2002.

Samuel P. Huntington , The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York: Simon and Schuster, 1996.

Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Haven: Yale University Press, 1968.

Ted Robert Gurr, Terrorism in democracies: When it occurs, why it fail,. în C. Kegley (ed.) The new global terrorism, Saddle River, NJ: Prentice Hall, 2003.

T. Paul, Asymmetric Conflicts: War Initiation by Weaker Powers, NY: Cambridge Univ. Press, 1994.

Vamik Volkan, Bloodlines: From Ethnic Pride to Ethnic Terrorism, Boulder (Colorado): Westview Press, 1997.

Vivienne Jabri, Discourses on Violence, Manchester University Press, 1996.

W. Clark, Winning modern wars, NY: Public Affairs, 2003.

W. Schilling, Nontraditional warfare: 21st century threats and responses, Dulles, VA: Potomac, 2002.

Walter Laqueur, A History of Terrorism, New Brunswick, N.J., ediţia a II-a, 2002.

Walter Laqueur, The Age of Terrorism, Boston: Little, Brown and Company,1998.

Walter Laqueur, The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York: Oxford University Press, 1999.

Virginia Mircea, Islamul şi soarta lumii – fundamentalismul islamic ca ideologie politică, Bucureşti, editura Semne, 2009.

Yossi Shain, The Frontier of Loyalty: Political Exiles in the Age of the Nation-State, Middletown, CT: Wesleyan University Press, 1989.

Reviste şi alte publicaţii

Alan Cooperman, A Timely Subject and a Sore One: UNC Draws Fire, Lawsuit for Assigning Book on Islam, The Washington Post, 7 august 2002, pp. A1 şi A6.

Alex P. Schmid, „Frameworks for Conceptualizing Terrorism”, Terrorism and Political Violence, vol. 16, 2004.

Anne Applebaum, Europe, Not Sure What to Make of Itself, The Washington Post, 5 mai 2002, pp. B1 şi B5.

Antonia Chayes, Intervene When Mediation Fails, The Washington Post, 28 April, p. B3, 2002.

Augustus Richard Norton, Hizballah and the Israeli Withdrawal from Southern Lebanon, Journal of Palestine Studies, Vol. 30, toamna 2000.

Carole O'Leary, Extremists in a Moderate Land. The Washington Post, 11 august 2002, p. B5.

Chris Hedges, Kosovo's Next Masters, în Foreign Affairs, 78 (3) mai/iunie 1999.

Clyde Prestowitz, America the Arrogant: Why Don't We Listen Anymore? în The Washington Post, 7 iulie 2002, pp. B1 şi B5.

David Barash, Evolution, Males and Violence, The Chronicle of Higher Education, The Chronicle Review, 24 mai 2002. ().

Dennis J.D. Sandole, A Comprehensive Mapping of Conflict and Conflict Resolution: A Three Pillar Approach. Peace and Conflict Studies, vol. 5, nr. 2, decembrie 1998.

Dilip Hiro, The Kashmiri Crisis Is a Defining Moment.... The Washington Post, 2 June, p. B2, 2002.

Donald H. Rumsfeld, Transforming the Military, Foreign Affairs, mai/iunie 2002.

Domestic WMD Terrorist Threats, ERRI Daily Intelligence Report,. ERRI Risk Assessment Services, 1998, vol., nr. 276.

Elie Wiesel, How Can We Understand Their Hatred?, Parade Magazine, 7 April, 2002.

Fernando Reinares, The Mediterranean Region and International Terrorism: A New Framework for Cooperation?, International Terrorism - ARI Nº 149/2005.

Francis Fukuyama, The End of History? , The National Interest, vara 1989.

Gal Luft, The Palestinian H-Bomb, Foreign Affairs, iulie/august 2002.

Graham E. Fuller, Iran's Coup in Europe în The Washington Post, 15 mai 1994, p. C7.

Gush Emunim, The Iceberg Model of Extremism Reconsidered, în Middle East Review, Vol. XXI Nr. 1, toamna 1988.

Hurbert Vedrine, Only the U.S. Can Bring About Peace in the Middle East, The Washington Post, 17 iunie 2002, p. A17.

IHT (1993). Bosnian Serbs Reject Offer To Deploy Muslim UN Troops. International Herald Tribune, 16 iulie 1993.

Internationale Politik (Transatlantic edition). vol. 3, no. 2, Summer.

Irene T. Sanders, To Fight Terror, We Can't Think Straight, The Washington Post, 5 mai 2002, p. B2.

J. Cauley. & Im, E, Intervention policy analysis of skyjackings and other terrorist incidents, The American Economic Review 78(2), 1988.

James Bamford, Too Much, Not Enough: The Biggest Intelligence Agency Ought to Know Better , The Washington Post, 2 iunie 2002, pp. B1 şi B4.

Jeanne N. Knutson, Toward a United States Policy on Terrorism, Political Psychology, vol. 5, nr. 2, iunie 1984.

Johan Galtung, Cultural violence , în Journal of Peace Research, august 1990, vol. 27 nr. 3.

Johan Galtung, Violence, Peace and Peace Research, în Journal of Peace Research, 1969, vol. 6, no. 3.

Johan Galtung, A Structural Theory of Aggression, Journal of Peace Research, 1964, vol. 1.

Jonathan Lerner, I Was a Terrorist, The Washington Post Magazine,24 februarie, 2002.

Julia Preston, No Troops Soon for Bosnia 'Havens': Having Trouble Raising Forces, UN Sees 3-Month Delay , International Herald Tribune, din 12 iunie 1993.

Kevin Avruch, Traditionalizing Israeli Nationalism: The Development of Gush Emunim, în Political Psychology, primăvara 1979.

Mali Soibelman, Palestinian suicide bombers, în Journal of Investigative Psychology and Offender Profiling, 2004, volumul I, cap. III.

Mark G. Stewart, Terrorism Risks and Blast Damage to Built Infrastructure, Foreign Affairs, vol. 51, 2002.

Michael A. Sells, Understanding, Not Indoctrination, The Washington Post, 8 august, 2002, p. A17.

Michael Kimmel, Gender, Class and Terrorism, The Chronicle of Higher Education, vol. XLVIII, nr. 22, 8 februarie 2002, secţiunea 2, pp. B11-B12.

Mihalis Halkides, How not to study terrorism, Peace Review,1995, nr. 3-4, vol. 7, cap 3-4.

Peter Baker, Attacks on Foreigners Rising in Russia: Frequency of Violence, Recruiting By Fascist Groups Alarm Kremlin, The Washington Post, 11 august, 2002, pp. A1 şi A21.

Richard Cohen, Where Is the White House Peace Plan?, The Washington Post, 7 martie 2002, p. A21.

Richard Leiby, Where Rage Resides: For the Ordinary People of Gaza City, Death Is a Way of Life, The Washington Post, 24 aprilie 2002, pp. C1 şi C8.

Robert E. Pierre, Fear and Anxiety Permeate Arab Enclave Near Detroit, The Washington Post, 4 august 2002, p. A3.

Robin Wright, Don't Just Fund the War, Shell Out for Peace, The Washington Post, 10 martie 2002, p. 5.

Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations?, Foreign Affairs, vol. 72, nr. 3, vara 1993, pp. 22-49.

T.R. Reid, ambasadorul Arabiei Saudite în Marea Britanie lăuda în versurile sale sinucigaşii cu bombe, International Herald Tribune, 21-22 aprilie 2002, p. 5.

Undo Steinbach, Cultural Dialog and the Muslim World, Internationale Politik, ediţia transatlantică,. vol. 3, nr. 2, vara 2002.

Youssef M. Ibrahim, The Mideast Threat That's Hard to Defin, The Washington Post, 11 august 2002, pp. B1 şi B5.

Zia Mian, R. Rajaraman şi Frank von Hipel, Nuclear Role Models, The Washington Post, 6 August, 2002, p. A15.

Surse internet

Paul Wilkinson, The Strategic Implications of Terrorism, p. 5; disponibil la ; internet; accesat la 12 decembrie 2007.

Rex A. Hudson, The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and Why? Raport pregătit în cadrul Acordului Inter-agenţii de către Divizia Federală pentru Cercetare, Biblioteca Congresului, septembrie 1999, p. 12; disponibil la ; accesat la 15 octombrie 2008.

Martha Crenshaw, Terrorism and International Security, p. 1; disponibil la ; accesat în 10 mai 2009.

Michael J. Stevens, What is Terrorism and Can Psychology Do Anything to Prevent It?, pp. 5-11, publicat online în Wiley Inter-science interscience.; Internet; accesat 12 decembrie 2008.



Varvara Mitliaga, Cyber-Terrorism: A Call for Governmental Action, disponibil la htpp://bileta.ac.uk/01papers/mitliaga.html, Internet; accesat 12 decembrie 2008.

INDEX

Galtung J.

Crenshaw M.

Sandole D.J.D.

Al-Qaeda

Laqueur W.

Hashhashin

Zeloţi

Nizari

Narodnaya Volya

Revoluţia Franceză

Mâna Neagră

Gavrillo Princip

Hoffman

Schmid A.

Osama Ben Laden

Anarhişti

Intifada

Jihad

Neo-salafism

Atentat

Mujahedini

Madrasa

Wahab

-----------------------

[1] Paul Wilkinson, Terrorism versus Democracy, The Liberal State Response, Londra, Frank Cass Publishers), p. 112.

[2]Paul Wilkinson, Terrorism versus Liberal Democracy: The Problems of Response în ed. William Gutteridge, Contemporary Terrorism , Institute for the Study of Conflict, New York, Facts on File, p. 209.

[3] Brian Jenkins, The Future Course of International Terrorism în Contemporary Trends in World Terrorism , New York, Praeger Publishers, ed. Anat Kurz, 1987, p. 154.

[4] Lawrence Howard, Terrorism: Roots, Impact, Responses, New York, Praeger Publishers, 1992, p. 92.

[5] Martha Crenshaw, Thoughts on Relating Terrorism to Historical Contexts, The Pennsylvania State University Press, 1995, p. 215

[6]“Patterns of Global Terrorism, 1996, United States Department of State, aprilie 1997,” disponibil la htpp://docs/ussderror/96/intro.html; Internet; accesat 12 octombrie 2005.

[7] . Dr Kshitij Prabha, Defining Terrorism: Strategic Analysis în Monthly Journal of International Affairs, IDSA, Vol. XXIV Nr 1, aprilie 2000, p. 25.

[8] Un eseu preliminar privind diferenţele dintre terorismul transnaţional şi internaţional poate fi găsit în Fernando Reinares, Terrorismo y antiterrorismo, Ediciones Paidós, Barcelona, 1998, mai ales pp. 175-193.

[9] Dinastia abbasidă 750-1258, cu capitala la Bagdad.

[10] În secolele al X-lea – al IV-lea dinastiile descendente din Imperiul Selgiuc au dominat Persia, Asia Mică şi Orientul Mijlociu.

[11] Grant Wardlaw, Political terrorism : theory, tactics, and counter-measures, Cambridge University Press, 1982, p. 182.

[12] Mark G. Stewart, Terrorism Risks and Blast Damage to Built Infrastructure, Foreign Affairs, vol. 51, 2002, p. 89.

[13] Samuel T. Francis, Terrorism in the United States: Background and Prospects,” în Combating the Terrorist, Democratic Responses to Political Violence , ed. H.H. Tucker, (New York: Facts on File, 1988), p. 33.

[14] The Oxford English Dictionary, Complete Edition (Oxford: Oxford University Press, 1971), 3268.

[15] Douglas Harper, Terrorism, Online Etymology Dictionary.

[16] Mark Burgess, A Brief History of Terrorism, Center for Defense Information, Early History of Terrorism,

[17] Douglas Harper, Terrorism, Online Etymology Dictionary.

[18] The Oxford English Dictionary. Complete Edition, Oxford: Oxford University Press, 1971.

[19] Idem, 3268.

[20] Dr Kshitij Prabha, Defining Terrorism: Strategic Analysis în Monthly Journal of International Affairs, IDSA, Vol. XXIV Nr 1, aprilie 2000, 125.

[21] Yonah Alexander International Terrorism: National, Regional and Global Perspectives, Journal of International Affairs, XIV , 1976.

[22] Jamal R. Nassar, Globalization and Terrorism, New York: Rowman & Littlefield, 1992, p. 17

[23] D.P. Sharma, Countering Terrorism, New Delhi: Lancers Books, 1992, p. 21.

[24] Boaz Ganor, Defining Terrorism: Is One Man’s Terrorist Another Man’s FreedomFighter?, disponibil la htpp://.il/articles/define.htm; Internet; accesat 12 octombrie 2009.

[25] Idem, p. 5.

[26] Idem, p.7.

[27] Bruce Hoffman, Inside Terrorism Columbia University Press, 1998 ,ISBN 0-231-11468-0, p. 32.

[28] Jeffrey Record, Bounding the Global War on Terrorism, 1 December 2003 ISBN 1-58487-146-6, p. 6 (pagina 12 a documentului PDF), citat în nota 10 Alex P. Schmid, Albert J. Jongman, et al., Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories, and Literature, New Brunswick, NJ: Transaction Books, 1988, pp. 5-6.

[29] Jeffrey Record, Bounding the Global War on Terrorism, 1 December 2003 ISBN 1-58487-146-6. p. 6 (pagina 12 a documentului PDF), citat în nota 11: Walter Laqueur, The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York: Oxford University Press, 1999, p. 6.

[30] Angus Martyn, The Right of Self-Defence under International Law-the Response to the Terrorist Attacks of 11 September, Australian Law and Bills Digest Group, web site-ul Parlamentului Australiei, 12 februarie 2008

[31] Pe 17 martie 2005, un comitet ONU descria terorismul ca un act „menit să provoace moartea sau rănirea gravă a civililor sau a non-combatanţilor, cu scopul de a intimida o populaţie sau de a obliga un guvern sau o organizaţie internaţională să facă sau să se abţină de la luarea unei anumite măsuri”.

[32] Alex Schmid and Albert Jongman - Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors,

Concepts, Data Bases, Theories and Literature, ed.Oxford: North Holland, 1988

[33] Martha Crenshaw, Terrorism in Context, The Pennsylvania State University Press, 2007, ediţia IV, p. 53.

[34] Walter Laqueur, The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York: Oxford University Press, 1999, p. 146.

[35] Brian Jenkins, International terrorism, în C. Kegley (ed.) The new global terrorism NJ, Prentice Hall, 2003, pp. 15-26.

[36] Idem, p. 29.

[37] Paul R. Pillar, Terrorism and U.S. Foreign Policy, Washington, DC: Brookings Institution Press, 2001, p. 118.

[38] Richard Shultz în C. Kegley (ed.) The new global terrorism NJ, Prentice Hall, 2003, p. 45.

[39] Idem, 46.

[40] H Alex Schmid and Albert Jongman - Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories and Literature, ed. Oxford: North Holland, 1988, p. 143.

[41]Idem, p. 148.

[42] Bruce Hoffman, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006, p. 138.

[43] Alex Schmid and Albert Jongman - Political Terrorism: A New Guide to Actors, Authors,Concepts, Data Bases, Theories and Literature, ed.Oxford: North Holland, 1998, p. 34.

[44] Paul R. Pillar, Terrorism and U.S. Foreign Policy, Washington, DC: Brookings Institution Press, 2001, pp. 13-14.

[45] Jonathan R. White, Terrorism, Belmont, CA: West/Wadsworth Publishing Company, 1998, p. 5.

[46] Walter Laqueur, A History of Terrorism, New Brunswick, N.J., 2002, ediţia a II-a, p. 36.

[47] Mihalis Halkides, How not to study terrorism. Peace Review,1995, nr. 3-4, vol. 7, cap 3 & 4, pp 254.

[48] Bruce Hoffma, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, 2006, ediţia a II-a, p. 27.

[49]Oxford, Dicţionar de politică, 2001

[50] David E. Apter (coord.) The Legitimization of Violence, New York University Press, 1997. 1997, p.135.

[51] Idem, p. 148.

[52] Vivienne Jabri, Discourses on Violence, Manchester, UK, Manchester University Press, 1996, p. 25.

[53] Goran Aijmer şi Jon Abbink (coord.), Meanings of Violence: A Cross-Cultural Perspective, Berg Press, 2000, p. 82.

[54] Johan Galtung, Cultural violence în Journal of Peace Research, august 1990, vol. 27 no. 3, pp. 291-293.

[55] Idem, p. 297.

[56] Idem, pp. 299-301.

[57] Grant Wardlaw, Political terrorism: theory, tactics, and counter-measures, Cambridge University Press, 1982, p. 85.

[58] Mali Soibelman Palestinian suicide bombers, în Journal of Investigative Psychology and Offender Profiling, 2004, volumul I, cap. III, pp. 175-190.,

[59] Arthur M Schlesinger Jr, The Disuniting of America: Reflections on a Multicultural Society, W.W. Norton & Co. Inc, 1991, p. 132 .

[60] C. Nordstrom, A Different Kind of War Story. Philadelphia: University of

Pennsylvania Press, 1997, p. 6.

[61] Martha Crenshaw, Terrorism in Context, The Pennsylvania State University Press, ediţia IV-a, 2007, p. 223.

[62] Walter Laqueur, A History of Terrorism, New Brunswick, N.J., ediţia a II-a, 2002.

[63] Bruce Hoffman, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006, p. 153.

[64] Walter Laqueur, A History of Terrorism, New Brunswick, N.J., ediţia a II-a, 2002, p. 130.

[65] Martha Crenshaw Why is America the primary Target? în C. Kegley (ed.) The new global terrorism, NJ: Prentice Hall, 2003, pp. 160-172.

[66] Walter Laqueur, The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York: Oxford University Press, 1999, p. 99.

[67]G. Davidson Smith, Combating terrorism, London, New York , Routledge, 1990, p. 98.

[68] Richard Rubenstein, Alchemists of Revolution: Terrorism in the Modern World, New York: Basic Books, 1987, p. 58.

[69] John A. Vasquez, The War Puzzle, Cambridge University Press, 1993, p. 27.

[70] Bruce Hoffma, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006, p. 133.

[71] Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence, Berkeley, CA: University of California Press, 2003, ediţia a III-a, p.181.

[72] Idem, p. 179.

[73] Idem, p. 182.

[74] Idem, p. 182.

[75] Bruce Hoffman, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006, p. 152.

[76] Walter Laqueur, The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York: Oxford University Press, 1999, pp. 136, 141.

[77] Idem, p. 162.

[78] Bruce Hoffman, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006, p. 125

[79] Idem, p. 140.

[80] Magnus Ranstorp, Hizballah in Lebanon: The Politics of the Western Hostage-Crisis, London: Macmillan, 1996, p. 35.

[81] Jonathan R. White, Terrorism, Belmont, CA: West/Wadsworth Publishing Company, 1998, p. 19.

[82] Tipologie după Martha Crenshaw Terrorism in Context, The Pennsylvania State University Press, 2007, ediţia IV, pp. 280-322.

[83] Fernando Reinares, The Mediterranean Region and International Terrorism: A New Framework for Cooperation?, International Terrorism - ARI Nº 149/2005, p. 35.

[84] Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act (cunoscută drept Legea USA PATRIOT Act), adoptată de Congresul SUA la aproximativ o lună după 11 septembrie 2001. Această lege amendează Codul SUA, şi articolul 18 face diferenţa dintre terorismul naţional, care are loc în jurisdicţia teritorială a Statelor Unite şi terorismul internaţional, care are loc în afara graniţelor SUA.

[85] De exemplu, acesta este sensul atribuit sintagmei „terorism internaţional” în Alex P. Schmid, „Frameworks for Conceptualizing Terrorism”, Terrorism and Political Violence, vol. 16, nr. 2, p. 197-221, 2004.

[86] Pentru originile şi evoluţia terorismului internaţional vezi Rohan Gunaratna, Inside Al Qaeda. Global Network of Terror, Hurst and Company, Londra, 2002 şi Marc Sageman, Understanding Terror Networks, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2004.

[87] David Rapoport, The Four Waves of Modern Terrorism, p. 46-72 în Audrew K. Cronin şi James M. Ludes (coord.), Attacking Terrorism. Elements of a Grand Strategy, Georgetown University Press, Washington, 2004.

[88] Salafismul este un curent de gândire în islam care se opune sufismului si islamului şiit pe care le consideră erezii. Pledează pentru o poziţie puristă şi legalistă în materie de credinţă şi practică religioasă. Vezi Virginia Mircea, Islamul şi soarta lumii – Fundamentalismul islamic ca ideologie politică, ed. Semne, 2009.

[89] Pentru acest subiect, vezi, printre alte lucrări pe aceeaşi temă, cartea lui Oliver Roy (2002), L’islam mondialisé, Éditions du Seuil, Paris, mai ales pp. 133-163.

[90] Virginia Mircea, Islamul şi soarta lumii – Fundamentalismul islamic ca ideologie politică, ed. Semne 2009, p. 29.

[91]Idem, p. 33.

[92]

[93] Virginia Mircea, Islamul şi soarta lumii – Fundamentalismul islamic ca ideologie politică, ed. Semne 2009, p. 201.

[94] Bruce Hoffman, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, ediţia a II-a, 2006, p. 27.

[95] White, 1991, op. cit.p. 7.

[96] Pillar, Terrorism and U.S. Foreign Policy, Washington, DC: Brookings Institution Press, 2001, pp. 130-132.

[97] Idem, p. 142.

[98] Walter Laqueur, A History of Terrorism, New Brunswick, N.J., ediţia a II-a, 2002.

[99] Carlos Marighella, Mini-manual de Gherilă Urbană, ed. Red and Black Publishers, St. Petersburg, Florida, 1970.

[100] Paul Wilkinson, The Strategic Implications of Terrorism, p. 5; disponibil la ; Internet; accesat la 12 decembrie 2007.

[101] Idem, p. 4.

[102] Ibid., 45.

[103] Walter Laqueur, The Age of Terrorism, Boston: Little, Brown and Company,1998, p. 14.

[104] Karl A. Seger, The Anti-Terrorist Handbook: A Practical Guide to Counteraction Planning and Operations for Individuals, Businesses and Government, Novato, California: Presidio Press, 1990, p. 43.

[105] Rex A. Hudson, The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and Why? Raport pregătit în cadrul Acordului Inter-agenţii de către Divizia Federală pentru Cercetare, Biblioteca Congresului, septembrie 1999, p. 12; disponibil la ; Internet; accesat la 15 octombrie 2008.

[106] Harold J. Vetter şi Gary R. Perlstein, Perspectives on Terrorism, Brooks/Cole Publ. Co., Pacific Grove, 1991, p. 93.

[107] Magnus Ranstorp, Hizballah in Lebanon: The Politics of the Western Hostage-Crisis, London: Macmillan, 1996, p. 36.

[108] Martha Crenshaw, Terrorism and International Security, p. 1; disponibil la ; accesat în 10 mai 2009.

[109] Cindy C. Combs, Terrorism in the Twenty-First Century, Upper Saddle River, New Jersey: Prentice Hall, 1997, p. 272.

[110] Gregory D. Koblentz, Biological Terrorism: Understanding the Threat and America’s Response în Countering Terrorism: Dimension of Preparedness, ed. Arnold M. Hewitt şi Robyn L. Pangi, Cambridge, Massachusetts: MIT Press, 2003, p. 101.

[111] Jim Walsh, Nuclear Terrorism: Risks, Consequences, and Response în Countering Terrorism: Dimension of Preparedness, New York, Academy of Political Science, 2007, p. 184.

[112] Idem, p. 180.

[113] Idem, p. 195.

[114] Michael J. Stevens, What is Terrorism and Can Psychology Do Anything to Prevent It?, pp. 5-11, publicat online în Wiley Inter-science interscience.; Internet; accesat 12 decembrie 2008.

[115] Varvara Mitliaga, Cyber-Terrorism: A Call for Governmental Action, disponibil la htpp://bileta.ac.uk/01papers/mitliaga.html, Internet; accesat 12 decembrie 2008.

[116] Michael A. Vatis, Counter Terrorism: America’s Security Against Digital Threats, în Countering Terrorism: Dimension of Preparedness, 2008, p. 221.

[117] Vamik Volkan, From Ethnic Pride to Ethnic Terrorism, în Middle East Quarterly, decembrie, 1997.

[118] Denis J.D. Sandole, Dennis şi Michael Banks (coord.), The Subjectivity of Theories and Actions in World Society. Conflict in World Society: A New Perspective on International Relations, New York: St. Martin's Press şi Brighton, Sussex ,UK: Wheatsheaf , 1999, pp. 189-192.

[119] Graham E. Fuller, Iran's Coup in Europe în The Washington Post, 15 mai 1994, p. C7.

[120] International Herald Tribune, 15 ianuarie 1993

[121] Julia Preston, No Troops Soon for Bosnia 'Havens': Having Trouble Raising Forces, UN Sees 3-Month Delay în International Herald Tribune, 12 iunie 1993.

[122] International Herald Tribune, 15 ianuarie 1993.

[123] Graham E. Fuller, Iran's Coup in Europe în The Washington Post, 15 mai 1994, p. C7.

[124] Julia Preston, No Troops Soon for Bosnia 'Havens': Having Trouble Raising Forces, UN Sees 3-Month Delay în International Herald Tribune, 12 iunie 1993.

[125] Undo Steinbach, Cultural Dialog and the Muslim World în Internationale Politik, ediţia transatlantică, vol. 3, nr. 2, vara 2002, pp. 45-50.

[126] Carole O'Leary, Extremists in a Moderate Land în The Washington Post, 11 august, 2002, p. B5.

[127] Virginia Mircea, Islamul şi soarta lumii – Fundamentalismul islamic ca ideologie politică, Editura Semne, 2009, pag. 32.

[128] Carole O'Leary, Extremists in a Moderate Land în The Washington Post, 11 august, 2002, p. B5.

[129] Morton Deutsch - comentarii făcute în timpul sesiunii După 9/11: Ce întrebări se nasc la întâlnirea Hewlett Theory Centers 2002 cu tema „Creionarea de noi direcţii pentru teorie, din experienţa practicanţilor”, John Jay College, City University of New York, 21-23 martie 2002.

[130] Vezi Denis Sandole, Michael Banks (coord.), The Subjectivity of Theories and Actions in World Society. Conflict in World Society: A New Perspective on International Relations, New York: St. Martin's Press şi Brighton, Sussex,UK: Wheatsheaf, 1984 .

[131] Leon Festinger, „A Theory of Cognitive Dissonance”, StanfordUniversity Press, 1962.

[132] Johan Galtung, Violence, Peace and Peace Research, în Journal of Peace Research, 1969, vol. 6, no. 3, pp. 167-191.

[133] T. Gurr, Terrorism in democracies: When it occurs, why it fail, în C. Kegley (ed.) The new global terrorism, Saddle River, NJ: Prentice Hall, 2003, pp. 202-215.

[134] Johan Galtung, Cultural violence în Journal of Peace Research, august 1990, vol. 27, nr. 3.

[135] J. Dollard, Frustration and Aggression. New Haven: Yale University Press, 1939, p. 39.

[136] John W. Burton, Deviance, Terrorism and War: The Process of Solving Unsolved Social and Political Problems, New York: St. Martin's Press, 1997, p. 58.

[137] Galtung, 1990, op. cit., pp. 196-210.

[138] Gurr, 1970, op.cit., pp. 57-82.

[139] Johann Galtung, Johann, A Structural Theory of Aggression în Journal of Peace Research, 1964, vol. 1, p. 205.

[140] Dollard, 1939, op. cit. pp. 38-69.

[141] Burton,1997, op.cit. p. 55.

[142] Burton, 1997, op. cit., pp. 65-92.

[143] Frantz Fanon, The Wretched of the Earth (traducere de Constance Farrington), New York: Grove Press, 1968, p.127.

[144]Rex A. Hudson, Who Becomes a Terrorist and Why, The 1999 Government Report on Profiling Terrorists. Guilford, CT: The Lyons Press, 1999, pp. 27, 29, 32, 52, 53.

[145] Idem , pp. 62-66.

[146]Jonathan Lerner, I Was a Terrorist, în The Washington Post Magazine, 24 februarie 2002, p. 24.

[147]Jonathan Lerner, I Was a Terrorist, în The Washington Post Magazine, 24 februarie 2002, p. 28.

[148]Samuel Huntington, The clash of civilizations and the remaking of world order, NY: Simon & Schuster, 1996.

[149] T.R. Reid, ambasadorul Arabiei Saudite în Marea Britanie, lăuda în versurile sale sinucigaşii cu bombe, International Herald Tribune, 21-22 aprilie 2002, p. 5.

[150] Chava Frankfort-Nachmias şi David Nachmias, Research Methods in the

Social Sciences, ediţia a VI-a, New York: Worth Publishers şi St. Martin's Press, 2000,

pp. 189-190.

[151] David Barash, Evolution, Males and Violence, The Chronicle of Higher Education în The Chronicle Review, 24 mai 2002.

[152] Michael Kimmel, Gender, Class and Terrorism, în The Chronicle of Higher Education, vol. XLVIII, nr. 22, 8 februarie 2002, secţiunea 2, pp. B11-B12.

[153] Denis J.D. Sandole şi Michael Banks (coord.), 1999, op. cit. p. 195.

[154] John Vasquez, 1993, op. cit. p. 159.

[155] Robert E. Pierre, Fear and Anxiety Permeate Arab Enclave Near Detroi, în The Washington Post, 4 august 2002, p. A3.

[156] Anne Applebaum, Europe, Not Sure What to Make of Itself, în The Washington Post, 5 mai 2002, pp. B1 şi B5.

[157] Peter Baker, Attacks on Foreigners Rising in Russia: Frequency of Violence, Recruiting By Fascist Groups Alarm Kremlin, în The Washington Post, 11 august 2002, pp. A1 şi A21

[158] Raport al Comisiei Brandt publicat în 1980

[159] Dennis J.D. Sandole, Capturing the Complexity of Conflict: Dealing with Violent Ethnic Conflict in the Post-Cold War Era, London and New York: Pinter/Cassell (Continuum international), 1999, p. 126

[160] Raportul Comisiei Brand, 1980, p. 32.

[161] Idem 1980, p. 7.

[162] Sandole, 1999, op. cit., p. 127.

[163] Jeanne N. Knutson, Social and Psychodynamic Pressures Toward a Negative Identity. Behavioral and Quantitative Perspectives on Terrorism, New York: Pergamon Press, 1981, p. 190.

[164] Hudson, 1999, op. cit. pp. 30, 34-35.

[165] James Bamford, Too Much, Not Enough: The Biggest Intelligence Agency Ought to Know Better în The Washington Post, 2 iunie 2002, pp. B1 şi B4.

[166] Michael A. Sells, Approaching the Qur'an: The Early Revelations, 1999, în Alan Cooperman, A Timely Subject and a Sore One: UNC Draws Fire, Lawsuit for Assigning Book on Islam. The Washington Post, 7 august 2002, pp. A1, A6.

[167] Clyde Prestowitz, America the Arrogant: Why Don't We Listen Anymore? în The Washington Post, 7 iulie 2002, pp. B1, B5.

[168] Udo Steinbach, Cultural Dialog and the Muslim World în Internationale Politik, ediţia transatlantică, vol. 3, nr. 2, vara 2002, p. 49.

[169] Citatul este din ediţia din 18 octombrie 1884 a publicaţiei Alarm, citată în Schaack, pp. 87-88.

[170] Citat în Emma Goldman, Anarchism , Port Washington, NY: Kennikat Press, 1969 (publicat prima dată în 1910), pp. 86-87.

[171] Între exemple se numără mişcările irlandeză, a Tinerilor Otomani şi o serie de mişcări naţionaliste din Balcani.

[172] Între exemple se numără mişcările naţionaliste irlandeză, algeriană şi palestiniană.

[173] Vezi Mary Kaldor, New Wars and Old Wars: Organized Violence in a Global Era, Stanford University Press, 1999.

[174] Aici intră, de pildă, prioritizarea relaţiilor dintre state, suspiciunea de anarhie internaţională, modalităţi acceptabile de investigare etc. Caracterul inovaţiei teoretice nu împiedică, dar cu siguranţă structurează alegerile de a investiga anumite fenomene în detrimentul altora.

[175] În lucrarea de faţă, am considerat majoritatea ideilor constructiviste privind actorii non-statali ca fiind compatibile cu perspectiva generală liberală.

[176] Pentru exemple, vezi Charles Tilly, From Mobilization to Revolution, Reading, MA: Addison-Wesley, 1978 sau Doug McAdam, Sidney G. Tarrow şi Charles Tilly, Dynamics of Contention, New York: Cambridge University Press, 2001.

[177] Chris Hedges, Kosovo's Next Masters, în Foreign Affairs, 78 (3) mai/iunie 1999, 24-42.

[178] Miller A. Kerby, Virginia Yans-McLaughlin (coord), Class, Culture, and Immigrant Group Identity in the United States: The Case of Irish-American Ethnicity, în Immigration Reconsidered, New York: Oxford University Press, 2006, pp. 96-129.

[179] Daniel Byman, Peter Chalk, Bruce Hoffman, William Rosenau şi David Brannan, Trends in Outside Support for Insurgent Movements, Santa Monica: Rand, 2001, pp. 48-49.

[180] Brigitte Nacos, Terrorism and the Media: From the Iran Hostage Crisis to the Oklahoma City Bombing, New York: Columbia University Press, 1994, p. 32.

[181] Această calitate abstractă, legitimitatea, rareori discutată de teoreticienii RI, este ceea ce deosebeşte un terorist de un luptător pentru libertate, ceea ce poate transforma un rebel într-un om de stat, o mişcare de opoziţie într-un regim. Pentru o analiză a concurenţei pentru legitimitate între disidenţii din exil şi guverne vezi Yossi Shain, The Frontier of Loyalty: Political Exiles in the Age of the Nation-State, Middletown, CT: Wesleyan University Press, 1989.

[182] Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Haven: Yale University Press, 1968, p. 21.

[183] Proiectul Kurd pentru Drepturile Omului (Kurdish Human Rights Project) din Londra, de pildă, a depus peste 100 de cazuri la Comisia Europeană şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului şi se ocupă cu monitorizarea respectării şi a efectelor hotărârilor Curţii asupra legislaţiei şi practicilor din Turcia. Web site-ul lor este . De asemenea, CEDO este folosită ca mijloc prin care femeile musulmane atacă în mod legal interzicerea purtării vălului în universităţi şi alte instituţii publice.

[184] Cifrele privind grupările teroriste active, identificabile din 1968 până în prezent, sunt preluate din baza de date RAND-St. Andrews Chronology of International Terrorism.

[185] Acestea sunt grupările şiite al-Dawa susţinute de Iran şi Comitetul pentru Conservarea Revoluţiei Islamice.

[186] Pentru o discuţie mai completă şi mai detaliată a acestei categorii de organizaţie teroristă, vezi Bruce Hoffman, „Holy Terror: The Implications of Terrorism Motivated By a Religious Imperative,” Studies in Conflict and Terrorism, Vol. 18, Nr. 4, iarna 1995, publicată şi de RAND sub acelaşi titlu, P-7834, iulie 1993.

[187] Exemple pot fi fatwa (edict religios islamic) menţionată mai sus, emisă de Ben Laden, sau cea emisă de clericii şiiţi iranieni în 1989 care cerea asasinarea scriitorului Salman Rushdie; „binecuvântarea” dată de clericul sunnit egiptean Omar Abdel Rahman pentru atentatul cu bombă asupra complexului World Trade Center din New York; dispensa dată de rabinii evrei extremişti pentru violenţele comise de organizaţii de dreapta împotriva arabilor din Israel, Cisiordania şi Gaza; aprobarea dată de clericii islamici din Liban pentru Hezbollah şi operaţiunile lor şi de omologii lor din Fâşia Gaza pentru atentatele Hamas; şi rolul esenţial jucat de Shoko Ashara, liderul spiritual al sectei japoneze Aum Shinrikyo, asupra adepţilor sectei.

[188] Exemple pot fi cele în jur de 12 tabere de antrenament teroriste organizare sub egida Siriei în Valea Bekka din Liban; diversele baze de antrenament identificate în timp în Yemen, Tunisia, Sudan, Iran, Afganistan şi alte ţări.

[189] Citat în Joel Greenberg, „Israel Arrests 4 In Police Death”, New York Times, 7 iunie 1993; şi Eric Silver, „The Shin Bet’s ‘Winning’ Battle”, The Jewish Journal (Los Angeles), 11-17 iunie 1993.

[190] Decizia RAF de a se dizolva (anunţată în aprilie 1998) menţionează ca cel mai important motiv izolarea politică tot mai accentuată a grupării, şi nu măsurile anti-terorism ale autorităţilor.

[191] Deşi dispozitivele explozive pe scară largă sunt adesea incluse în definiţia WMD, în această discuţie sintagma „arme de distrugere în masă” este folosită pentru a denumi armele chimice, biologice, nucleare şi radiologice. Diferenţa fundamentală în impactul psihologic al acestor arme faţă de armele explozive „convenţionale”, indiferent de puterea lor de distrugere sau de ucidere, le plasează într-o categorie separată.

[192] Cultul religios japonez Aum Shinrikyo a fost înfiinţat în 1984 de Shoko Asahara şi este prima organizaţie civilă care a folosit arme chimice (gaz sarin) în două atacuri teroriste (iunie 1994 şi 20 martie 1995) împotriva propriilor cetăţeni în urma cărora 19 persoane au fost ucise şi 150 au fost rănite.

[193] În 3 decembrie 1984, 27 tone de substanţe chimice (gaz toxic) provenind de la o fabrică de pesticide a produs moartea a 3700 de persoane, alte câteva mii fiind afectate.

[194] Grupările teroriste identificate de Departamentul de Stat al S.U.A. şi de Consiliul Uniunii Europene, ale căror activităţi pot afecta stabilitatea internaţională şi grupări teroriste care au activat/activează pe teritoriul României.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download