Just



CURTEA DE APEL GALAŢI

DECIZII RELEVANTE

PE TRIMESTRUL II 2009

SECŢIA CIVILĂ

1. Apel. Inadmisibilitatea introducerii în cauză a unei alte părţi cu ocazia soluţionării apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 294 Cod procedură civilă în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu e pot face alte cereri noi.

Decizia civilă nr. 166/A din 19.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Reclamanţii G. M., E.A., P.M., P.G. şi P.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galaţi prin Primar, şi au contestat dispoziţia nr. 3522/SR/11.10.2007 emisă de Primăria Mun. Galaţi, solicitând anularea parţială a acesteia şi emiterea unei dispoziţii prin care să li se retrocedeze şi imobilul construcţie, situat în Galaţi, str. M. nr. 143, precum şi diferenţa în suprafaţă de 386,84 m.p.

În motivarea acţiunii s-au arătat următoarele;

- că prin notificarea nr. 2/N/14.05.2001, autoarea reclamanţilor (P. D. E.) a solicitat restituirea în natură a imobilului (teren şi construcţie) situat în Galaţi, str. M. nr. 143, precum şi diferenţa în suprafaţă de 386,84 m.p.;

- că imobilul – teren şi construcţie – a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 605/25.07.1966, fapt recunoscut şi prin dispoziţia contestată, prin care se reţine, totodată, că a fost restituită suma primit cu titlu de despăgubiri, conform chitanţei seria TS3A, nr. 7847683/31.08.2007.

S-a mai arătat de către reclamanţi, că au fost induşi în eroare când primăria le-a comunicat faptul potrivit căruia restituirea în natură a imobilului revindecat este condiţionată de înapoierea sumei primite ca despăgubire, solicitându-li-se să restituie întreaga sumă primită la data exproprierii, reactualizată conform Legii nr. 10/2001, fără să se specifice că trebuie restituită numai despăgubirea ce se cuvine pentru teren.

Reclamanţii au mai arătat că, deşi prin adresa nr. 80948 comunicată la data de 31.08.2007, Primăria Municipiului Galaţi i-a înştiinţat faptul potrivit căruia, dosarul întocmit în baza notificării nr.2/2001 privind imobilul situat în Galaţi, str. M. nr. 143, a fost analizat de Comisia internă din cadrul instituţiei respective, soluţia rezultată fiind restituirea în natură a imobilului, însă s-a dispus restituirea în natură numai a imobilului teren.

S-a arătat, totodată, că, deşi s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcţiei care nu a fost demolată, Primăria Mun. Galaţi a încălcat dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 care prevede că imobilele expropriate şi ale căror construcţii edificate pe acesta, nu au fost demolate, se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite.

S-a precizat de asemenea, că prin dispoziţia contestată, s-a restituit reclamanţilor numai 394,60 m.p. din întreaga suprafaţă expropriată, deşi, conform actelor ataşate la notificarea nr. 2-2001, rezultă că suprafaţa expropriată este de 781,44 m.p.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 11 şi 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea dispoziţiei nr. 3522/11.10.2007.

Ulterior, reclamanţii au precizat capătul de cerere referitor la restituirea în natură a diferenţei de teren expropriat în sensul că solicită să li se restituie în natură, diferenţa de teren în suprafaţă de 270,79 m.p.

La termenul de judecată din 29.02.2008, apărătorul reclamanţilor au solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilului – teren şi construcţii – situat în Galaţi, str. M. nr.143.

În raportul de expertiză s-a concluzionat că, potrivit actelor de proprietate, moştenitorii defuncţilor P.G. şi P. E., au deţinut imobilul din str. M. nr. 131 (actual nr. 143) în suprafaţă de 781,8 m.p.

S-a precizat că în Foaia matricolă din anii 1966-1975 figurează la numărul matricol 1299, P.G. şi P.E. cu imobilul situat în Galaţi, str. M. nr. 143, precum şi suprafaţă de 780 m.p.

La termenul de judecată din 1.10.2008, reprezentantul pârâtei a depus la dosar, în xerocopie, Decretul nr. 605/25.07.1966 privind exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile situate în oraşul Galaţi şi transmiterea acestora către Uniunea Generală a Sindicatelor din România.

S-a mai depus şi declaraţia autentificată sub nr. 2026/13.09.2002 din care rezultă că numita P.E. a primit suma de 26 000 lei pentru imobilul situat în Galaţi, str. M. nr. 143, ca despăgubire pentru exproprierea abuzivă.

În urma analizării probelor administrate prin sentinţa civilă nr. 1266/14.10.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi a fost admisă contestaţia petenţilor, a fost anulată în parte dispoziţia nr. 3522/2007 emisă de Primăria municipiului Galaţi şi a fost obligată această instituţie să emită o nouă dispoziţie prin care să se retrocedeze petenţilor şi imobilul casă de locuit precum şi restul de teren în suprafaţă de 270,79 m.p. reţinându-se în esenţă faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin.1 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora imobilele expropriate şi nedemolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptăţite.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Municipiul Galaţi cât şi reclamanta P.S.

Pârâta a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.2 şi art.3 din Decretul de expropriere nr. 605/1966 doar terenul a fost trecut în proprietatea statului, construcţia fiind trecută în proprietatea Uniunii Generale a Sindicatelor din România astfel că în mod nelegal s-a dispus emiterea unei noi dispoziţii prin care să se restituie şi imobilul construcţie, acesta nefiind niciodată în proprietatea pârâtei.

Reclamanta P.S. a susţinut că suprafaţa de teren ce trebuie restituită este de 386,84 m.p. şi nu 270,79 m.p. aşa cum a stabilit instanţa de fond, nefiind luată în considerare şi suprafaţa de 116,05 m.p. teren pe care se află construcţia.

Prin decizia civilă nr. 166 din 19.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi au fost admise apelurile reclamanţilor şi desfiinţându-se hotărârea primei instanţe cauza a fost trimisă pre rejudecare la această instanţă.

A reţinut instanţa de apel că aşa cum rezultă din dispoziţia nr. 3522/SR/11.10.2007 emisă de Primăria municipiului Galaţi imobilul construcţie revendicat de reclamanţi nu poate fi restituit întrucât competenţa de soluţionare a acestui capăt de cerere formulat de petenţi în notificare aparţine U.G.S.R. – Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi, instituţie care are în proprietate imobilul potrivit decretului de expropriere arătat mai sus.

Susţinerile pârâtei sunt confirmate şi de adresele emise de Serviciul de revendicări din cadrul acestei instituţii din conţinutul cărora rezultă faptul că imobilul revendicat nu figurează în registrul de inventar.

De asemenea, din art. 2 al Decretului de expropriere nr. 605/25.07.1966 emis de Consiliul de Stat al R.S.R. construcţia expropriată trece în proprietatea Uniunii Generale a Sindicatelor din România.

Faţă de probele la care s-a făcut referire s-a considerat că în mod nelegal s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului Galaţi să emită o dispoziţie de restituire a construcţiei în condiţiile în care imobilul în discuţie, potrivit decretului de expropriere a trecut în proprietatea U.G.S.R.

În acest context, instanţa de fond trebuia să analizeze posibilitatea introducerii în cauză a U.G.S.R. proprietara imobilului revendicat.

Potrivit dispoziţiilor art. 294 Cod procedură civilă, în apel nu se pot face cereri noi astfel că implicit nu se poate dispune introducerea în cauză a altor părţi, însă din probele administrate rezultă necesitatea punerii în discuţie a introducerii în cauză a U.G.S.R.

Pentru considerentele arătate, Curtea a desfiinţat hotărârea instanţei de fond trimiţând cauza spre rejudecare la această instanţă pentru a pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a deţinătorului imobilului revendicat. (Red. G.P.)

2. Evacuarea chiriaşilor din imobilul restituit în baza Legii nr. 10/2001. Cerere reconvenţională având ca obiect obligarea reclamanţilor la plata de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului în perioada în care pârâta l-a ocupat în calitate de chiriaş şi recunoaşterea în favoarea pârâtei a unui drept de retenţie cu privire la imobil până la plata despăgubirilor. Titularul obligaţiei de despăgubire în raport de modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului.

Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, obligaţia de despăgubire revenind persoanei îndreptăţite dacă imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil sau statului ori unităţii deţinătoare dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Decizia civilă nr. 279/R din 04.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Galaţi sub nr. 716/233 din 17.07.2006, reclamanţii G.C.S. şi A.H.C.S. au solicitat evacuarea pârâtei SC R. Galaţi din imobilul situat în Mun. Galaţi, str. Basarabiei nr. 18, Jud. Galaţi pentru lipsa titlului.

În motivarea cererii au arătat că sunt proprietarii imobilului conform Dispoziţiei nr. 3392/2005 emisă de Primarul Mun. Galaţi şi că în prezent pârâta SC R. Galaţi foloseşte imobilul fără drept, deşi au notificat-o pe aceasta să îl părăsească.

În drept au invocat art. 480 Cod civil şi Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei estimative de 168.490,23 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând sporul de valoare adus imobilului revendicat la valoarea actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii efective şi reţinerea în beneficiul societăţii pârâte a unui drept de retenţie.

Pârâta a arătat că a deţinut imobilul în calitate de chiriaş începând cu anul 1993 şi că, fiind degradat, cu acceptul Primăriei, a efectuat lucrări de consolidare şi de aducere a imobilului în stare de funcţionare.

A invocat, în drept, dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 1336/20.02.2008, Judecătoria Galaţi a admis acţiunea formulată, a admis în parte cererea reconvenţională, a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul cu altă destinaţie situat în Galaţi, str. Basarabiei nr. 18 şi a dispus obligarea reclamanţilor să plătească pârâtei suma de 90.931 lei pretenţii, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a sumei.

Instanţa de fond a reţinut că pârâta a efectuat lucrări de îmbunătăţire şi refacere a imobilului în timpul locaţiei, lucrări a căror contravaloare incumbă proprietarului, respectiv cele care au fost de strictă necesitate, ca lucrări necesare şi utile imobilului.

Cu privire la lucrările efectuate doar pentru amenajarea, dotarea şi adaptarea spaţiului la nevoile activităţii desfăşurate de pârâtă, acestea nu folosesc cu nimic proprietarului şi nici imobilului şi nu sunt lucrări necesare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC R. Galaţi susţinând că toate îmbunătăţirile efectuate profită proprietarului imobilului, aducând un spor de valoare imobilului şi, prin soluţia adoptată de instanţa de fond, se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamanţi.

Şi reclamanţii au declarat apel, învederând că temeiul în drept reţinut de instanţa de fond este greşit. Chiriaşul, conform art. 53 din Legea 10/2001, are dreptul la despăgubiri doar pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, iar conform art. 48 din Legea 10/2001 persoanele îndreptăţite la retrocedare sunt obligate la suportarea acestor despăgubiri doar în cazul în care imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat, în caz contrar, despăgubirile datorate chiriaşilor fiind suportate de către stat sau de către unitatea deţinătoare.

Toate imobilele preluate de către stat în baza Decretului nr. 712/1966 sunt considerate atât de practica judiciară cât şi de doctrină, ca fiind preluate fără titlu valabil.

În condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, obligaţia de plată a despăgubirilor solicitate de către SC R. Galaţi revenea statului şi, prin urmare, nu poate fi acordat nici dreptul de retenţie în beneficiul pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 394 din 19.09.2008 a Tribunalului Galaţi a fost admis apelul declarat de reclamanţi, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă. Au fost înlăturate din sentinţă dispoziţiile contrare şi a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumelor de 14 lei şi echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 1396,6 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar alin. (3) stabileşte că în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului.

În speţă, preluarea s-a făcut fără titlu valabil, adică prin Decretul nr. 712/1966, acesta fiind interpretat ca fiind un titlu nevalabil, deoarece statul era împroprietărit prin încălcarea Constituţiei şi a Codului civil.

Fiind o preluare fără titlu valabil, instanţa de apel a reţinut că îmbunătăţirile aduse la imobil de către chiriaşi vor fi suportate de către stat şi nu de către proprietar, conform disp. art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei civile nr. 394 din 19.09.2008 a Tribunalului Galaţi a declarat recurs pârâta criticând-o pe motive de nelegalitate.

În esenţă, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, adică prin Decretul nr. 712/1966 şi Decretul nr. 218/1960 în condiţiile în care prin Dispoziţia nr. 2044/SR din 24.10.2005 emisă de Primarul Municipiului Galaţi, care constituie titlul de proprietate al reclamanţilor, s-a stabilit că imobilul face obiectul art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001 fiind deci un imobil preluat de stat cu titlu valabil.

Recurenta a arătat că, atât timp cât reclamanţii nu au atacat Dispoziţia emisă de Primar sub acest aspect, ea îşi produce efectele în totalitate iar instanţa de apel nu mai putea da o altă calificare juridică preluării imobilului de către stat întrucât Dispoziţia de restituire a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra imobilului şi are forţa probantă a unui înscris autentic constituind titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Faţă de acest caracter juridic al Dispoziţiei de retrocedare care stabileşte că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, cele reţinute de instanţa de apel, contrare Dispoziţiei de retrocedare sub aspectul titlului statului asupra imobilului reprezintă, din punctul de vedere al recurentei, o încălcare flagrantă a legii, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi.

Totodată pârâta a solicitat ca, urmare modificării deciziei Tribunalului Galaţi, să se admită apelul său declarat împotriva hotărârii instanţei de fond cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale aşa cum a fost formulată.

Recursul declarat de pârâţi a fost respins ca nefondat.

Principala problemă pe care instanţa de recurs a apreciat că se impune să o lămurească a fost aceea a existenţei sau inexistenţei titlului statului la momentul preluării imobilului în litigiu întrucât, de acest aspect depinde modul de soluţionare a cererii pârâtei având ca obiect plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului în perioada în care aceasta l-a deţinut în calitate de chiriaş şi, implicit, a capătului de cerere privind recunoaşterea în favoarea pârâtei a unui drept de retenţie asupra imobilului până la recuperarea acestor despăgubiri.

Instanţa a considerat că această problemă este esenţială întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează modalităţi diferite de rezolvare a unei asemenea cereri, în funcţie de existenţa sau inexistenţa titlului valabil al statului.

Astfel, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma care era în vigoare la data introducerii prezentei acţiuni, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, obligaţia de despăgubire revenind persoanei îndreptăţite dacă imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil sau statului ori unităţii deţinătoare dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Verificând decizia recurată sub aspectul soluţiei adoptate cu privire la titlul statului asupra imobilului în litigiu, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil, respectiv prin Decretul nr. 712/1966.

Astfel, chiar în cuprinsul Dispoziţiei nr. 2044/SR din 24.10.2005 emisă de Primarul Municipiului Galaţi se arată că imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 125/1948 şi Decretului nr. 712/1966

Preluarea unor imobile de către stat ca efect al aplicării dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966 trebuie considerată ca fiind fără titlu valabil pentru următoarele considerente:

Actul normativ mai sus menţionat prevedea că bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218 din 01.07.1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (respectiv bunurile intrate înainte de publicarea acestui decret în posesia statului, a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei alte organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951) şi care se aflau în posesia unei organizaţii socialiste erau considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste.

Cu privire la aceste imobile, Decretul nr. 218/1960 prevedea, în art. III, că dreptul la acţiune având ca obiect restituirea acestora în natură sau prin echivalent se prescria în doi ani de la data când a avut loc intrarea în posesie.

În mod evident, preluarea imobilelor de către stat în baza acestor acte normative trebuie apreciată ca fiind una fără titlu valabil, nefiind îndeplinite condiţiile impuse prin Legea nr. 213/1998 referitoare la conformitatea decretului de naţionalizare şi a actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data la care bunurile au fost trecute în patrimoniul statului.

Prevederile celor două decrete în baza cărora imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului contraveneau flagrant dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, respectiv dispoziţiilor art. 1847 Cod civil, această formă de împroprietărire a statului, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie de doi ani, nerespectând condiţiile textului legal mai sus citat întrucât posesia exercitată de stat nu putea fi considerată utilă, în sensul art. 1847 Cod civil, aceasta fiind fondată pe violenţă.

În aceste condiţii, în mod legal şi temeinic s-a apreciat de către instanţa de apel că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără titlu valabil, situaţie în care, în speţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în sensul că obligaţia de dezdăunare a chiriaşilor pentru sporul de valoare adus imobilului ce se restituie persoanei îndreptăţite aparţine statului şi nu celui căruia i se retrocedează imobilul.

Prin motivele de recurs, pârâţii au adus în discuţie şi o altă problemă, respectiv faptul că, în condiţiile în care, prin Dispoziţia nr. 2044/SR din 24.10.2005 emisă de Primarul Municipiului Galaţi şi care constituie titlul de proprietate al reclamanţilor s-a stabilit că imobilul face obiectul art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001, fiind deci un imobil preluat de stat cu titlu valabil, instanţa de apel nu mai putea să dea o altă calificare titlului statului, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au înţeles să atace Dispoziţia de retrocedare sub acest aspect.

Sub un prim aspect, Curtea a constatat că în cuprinsul Dispoziţiei de restituire a imobilului nu se face nici o precizare expresă cu privire la faptul că imobilul ar fi trecut în proprietatea statului cu titlu.

Pe de altă parte, însă, se arată în mod expres în Dispoziţie că imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 125/1948 şi Decretului nr. 712/1966, aceasta fiind, deci, singura referire la titlul de preluare a imobilului.

În aceste condiţii, s-a apreciat că în mod corect instanţa de apel a reţinut, pentru considerentele deja arătate mai sus, că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998, preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, dispoziţiile celor două decrete fiind contrare legislaţiei în vigoare la momentul preluării imobilului.

Cât priveşte menţiunea din cuprinsul Dispoziţiei de retrocedare referitoare la faptul că „imobilul face obiectul art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată”, Curtea a constatat următoarele:

Art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001, aşa cum era aceasta în vigoare la data emiterii Dispoziţiei Primarului Municipiului Galaţi stabilea că, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg, între altele şi „imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile”.

Prin urmare, articolul menţionat nu face în nici un caz referire la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel încât susţinerile recurenţilor sub acest aspect apar ca fiind lipsite de orice fundament.

Pe de altă parte, referindu-se în mod expres la imobile preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor, este evident că art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001 nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţa de faţă, imobilul în litigiu neîncadrându-se în categoria acestor imobile, el fiind preluat de către stat în baza Decretelor nr. 125/1948 şi 712/1966 aşa cum, de altfel, se şi reţine prin Dispoziţia emisă de Primar.

În aceste condiţii, menţiunea făcută în cuprinsul Dispoziţiei de retrocedare a imobilului cu privire la incidenţa art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001 nu doar că vine în contradicţie cu menţiunea anterioară pe care aceasta o cuprinde referitoare la faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului conform celor două decrete menţionate, dar este şi nereală, contravine actelor existente la dosar care probează fără nici un fel de dubiu modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului şi, prin urmare, nu poate fi luată în considerare.

Împrejurarea că Dispoziţia emisă de Primar nu a fost atacată de reclamanţi sub acest aspect este lipsită de relevanţă.

De altfel, în condiţiile în care, prin Dispoziţia emisă de Primar, reclamanţilor li s-a restituit în natură imobilul revendicat, aceştia nici nu aveau interes să atace această dispoziţie, cu atât mai mult cu cât era evident că art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001 nu îşi găsea aplicabilitatea în speţă, din toate actele depuse la dosar rezultând că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în baza Decretului nr. 712/1966 şi nu în baza Legii nr. 139/1940 privind rechiziţiile.

Prin urmare, susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat Dispoziţia emisă de Primar şi că ar fi făcut alte aprecieri cu privire la titlul statului asupra imobilului decât ceea ce deja se reţinuse prin prevederile acesteia, au fost apreciate ca nefondate.

În consecinţă, Curtea a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, în temeiul Decretului nr. 712/1966, decret ce contravenea art. 1847 Cod civil în vigoare la momentul preluării imobilului de către stat, astfel încât, cererea pârâtei privind despăgubirea sa pentru sporul de valoare adus imobilului în perioada în care l-a ocupat în calitate de chiriaş nu poate fi soluţionată în contradictoriu cu reclamanţii, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora obligaţia de despăgubire revine statului. În aceste condiţii, câtă vreme reclamanţii nu au nici o obligaţie de despăgubire faţă de pârâtă, nici recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului în favoarea acesteia din urmă nu este posibilă.

Notă:

În speţă a fost formulată o opinie separată în sensul admiterii cererii reconvenţionale.

S-a reţinut în motivarea soluţiei că instanţa nu poate să mai analizeze valabilitatea titlului statului întrucât cu ocazia soluţionării notificării formulate de reclamanţi, Primăria Galaţi a stabilit în cuprinsul dispoziţiei nr. 3392/2005 că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu.

Petenţii, în condiţiile în care erau nemulţumiţi de dispoziţia emisă, aveau posibilitatea contestării acesteia la Tribunalul Galaţi lucru pe care nu l-au făcut.

În acest context, dispoziţia a rămas definitivă, inclusiv constatarea că imobilul în discuţie a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.

Potrivit disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001, proprietarii imobilului urmează să-i despăgubească pe chiriaşi pentru sporul de valoare adus imobilului întrucât aşa cum arătam mai sus imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil.

S-a apreciat că întinderea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului a fost corect stabilită de pârâta reclamantă, prin acestea aducându-se un spor de valoare imobilului şi care vor folosi şi noilor proprietari.

Aşa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză spaţiile existente au fost recompartimentate pentru o mai bună utilizare, sau montat pereţi din rigips, uşi, ferestre, gresie, faianţă sau amenajat grupuri sanitare, toate acestea fiind necesare pentru o mai bună exploatare a imobilului şi care vor profita şi reclamanţilor.

Fiind obligaţi la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, s-a reţinut în favoarea pârâţilor şi un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a acestora.

3. Încetarea măsurii plasamentului şi reintegrarea minorului în familia lărgită. Delegarea exerciţiului drepturilor părinteşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.2 din Legea nr. 272/2004 principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora le-a fost plasat în mod legal.

Decizia civilă nr. 285/R din 07.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Reclamanta D.G.A.S.P.C. Galaţi a solicitat în contradictoriu cu bunicii paterni să se dispună încetarea măsurii plasamentului şi reintegrarea minorului în familia lărgită.

Tribunalul Galaţi prin sentinţa civilă nr. 222/06.02.2009 a admis acţiunea şi a dispus reintegrarea minorului în familie, respectiv la bunicii paterni şi a delegat exerciţiul drepturilor părinteşti Preşedintelui Consiliului Judeţean Galaţi.

Ca urmare a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Galaţi prin decizia civilă nr. 285/R/07.05.2009 a admis recursul, a modificat în parte sentinţa civilă recurată, înlăturând dispoziţia referitoare la delegarea exercitării drepturilor părinteşti către Preşedintele Consiliului Judeţului Galaţi.

S-a reţinut că circumstanţele ce au fost avute în vedere la luarea măsurii plasamentului nu mai subzistă dispunându-se încetarea măsurii plasamentului. Astfel, pentru ca bunicii să-şi poată îndeplini responsabilităţile ce le revin cu privire la copil este necesar ca aceştia să aibă posibilitatea exercitării depline a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea obţinută urmare admiterii cererii reclamantei.

Curtea a reţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 56 lit.b şi art. 62 alin.4 din Legea 272/2004.

4. Bun imobil preluat abuziv. Reaua credinţă a posesorului. Fructe civile.         Restituire. Prescripţia dreptului material la acţiune. Calitate procesuală pasivă a Statului Român.

Pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, garantat de disp.art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului e necesar ca reclamanţii să beneficieze de analiza cererii lor în gradele de jurisdicţie stabilite de legislaţia internă. Ori, este evident că hotărârea tribunalului (prin care instanţa a analizat, într-adevăr, fondul pretenţiilor) nu a fost supusă controlului judecătoresc în apel şi recurs, aceste instanţe apreciind că nu s-au solicitat fructe civile. In aceste condiţii, a respinge o nouă acţiune cu acelaşi obiect în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, echivalează cu negarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie şi de analizare a cererii lor cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale şi remediilor oferite de legislaţia românească în cadrul căilor de atac prevăzute de codul de procedură civilă. Din aceste considerente, excepţia autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată.

         Dreptul proprietarului de a obţine odată cu restituirea bunului şi toate accesoriile sale (fructe şi producte) este un drept de creanţă. Potrivit dispoziţiilor art.3 din Decretul 167/1958, termenul de prescripţie a acţiunilor referitoare la un obiect patrimonial este de 3 ani.        

In condiţiile în care printr-o hotărâre anterioară  în revendicare imobiliară s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că Statul Român este cel ce datorează despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv, acesta are calitate  procesuală activă şi în acţiunea prin care se solicita accesoriile bunului (fructele civile).

Momentul introducerii acţiunii în justiţie contra posesorului pârâtul a încetat să mai fie de bună credinţă şi de la acel moment se datorează fructele civile.

Decizia civilă nr. 329/R din 21.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Reclamanţii C. M., C. C., C. V., B. M. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de aproximativ 350.000-400.000 reprezentând fructe civile culese fără titlu în perioada 1957 şi până la zi, fructe aferente a două imobile situate în Tecuci,  precum şi obligarea la plata dobânzilor aferente sumelor menţionate reprezentând daune interese în valoare de aproximativ 30.000-40.000 ron.

Ulterior, la data de 17.05.2006, reclamanţii şi-au modificat valoarea pretenţiilor solicitate în sensul că le-au majorat la 2.209.605,80 lei  ron pentru fructele civile şi la 50.855,43 lei ron pentru dobânzi.

În fapt, au arătat reclamanţii în motivarea cererii, calitatea lor de proprietari s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat într-o altă cauză de revendicare soluţionată de Tribunalul Galaţi, când s-a mai stabilit şi că cele două imobile menţionate au fost demolate în anul 1957 pe locul lor edificându-se parte din actuala Piaţă Centrală a municipiului Tecuci, imobilele au fost preluate fără titlu şi faptul demolării este imputabil statului român.

În asemenea condiţii statul român a fost obligat la plata unei sume de bani reprezentând revendicare prin echivalent, iar hotărârea judecătorească a fost executată.

Au mai arătat reclamanţii că acest capăt de cerere a fost formulat şi în cadrul procesului dezbătut la Tribunalul Galaţi, dar a fost respins pe excepţie  reţinându-se că reclamanţii nu au avut un astfel de capăt de cerere cu ocazia judecării în fond a cauzei şi cum obiectul acţiunii nu a fost modificat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 132 cod procedură civilă instanţa trebuia să se limiteze să se pronunţe numai cu privire la capetele de cerere enunţate de reclamanţi în acţiune.

S-a mai precizat că admiterea anterioară a acţiunii în revendicare prin echivalent produce şi efectul accesoriu care constă în obligarea pârâtului la restituirea fructelor civile urmare a lipsirii de folosinţă, dar condiţia este ca aceste fructe să fie cerute.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 482-485, art. 1088-1090 cod civil.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanţie a Consiliului local Tecuci şi a motivat că în cazul în care  această cerere va fi admisă aceste fructe sunt datorate de posesorul lucrului şi anume de Consiliul local Tecuci în a cărui administrare s-au aflat bunurile mobile.

Prin sentinţa civilă nr.246/6.02.2008 a Judecătoriei Tecuci a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului Local Tecuci formulată de pârât.

         S-a reţinut în motivarea hotărârii că reclamanţii cauzei de faţă printr-o acţiune promovată în anul 1998, şi care a ajuns prin declinare pe rolul Tribunalului Galaţi, au solicitat în contradictoriu cu Statul Roman şi Consiliul local Tecuci despăgubiri reprezentând c/val a două case de locuit şi a terenului aferent de 1261 mp, imobile ce au fost preluate de către stat fără nici un titlu valabil şi au indicat iniţial ca temei de drept dispoziţiile art. 480 cod civil şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998.

         După  momentul promovării acestei acţiuni a intrat în vigoare Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989 astfel că s-a pus problema conflictului între legea specială nou apărută şi legea generală (dreptul comun).

         Art. 47 din Legea nr.10/2001 menţionează că prevederile ei sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei şi dând interpretare acestui text de lege Tribunalul Galaţi a analizat pretenţiile reclamanţilor în spiritul legii aplicabile, respectiv a Legii nr. 10/2001.

         Chiar reclamanţii, ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 au indicat ca temei de drept al acţiunii pe care au promovat-o dispoziţiile art. 4 pct. 1 şi art. 10 pct. 1 din Legii nr. 10/2001.

         Prin sentinţa civilă nr. 153F/2002 Tribunalul Galaţi a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi le-au fost acordate despăgubiri reprezentând c/val actualizată a imobilelor situate în Tecuci, str. Artei nr. 4 şi Traian nr. 10 compuse din construcţii(case de locuit, anexe gospodăreşti) şi suprafaţa de 1261 mp teren.

         Ca să se poată acorda aceste despăgubiri instanţa pe rolul căreia s-a aflat dosarul a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate şi valoarea a fost stabilită pentru construcţii potrivit art. 9 pct. 6 din Legea nr.10/2001, iar pentru teren potrivit art. 9 pct. 7 din acelaşi act normativ.

         Ori această lege a fost gândită de legiuitor în aşa fel încât să asigure o dreaptă despăgubire pentru cei care au fost privaţi în regimul comunist de bunurile lor.

         În condiţiile în care restituirea în natură a imobilului preluat abuziv nu se mai poate face se acordă despăgubiri şi aceste despăgubiri au fost în aşa fel prevăzute a fi calculate ca să acopere, pentru cel nedreptăţit de regimul comunist, toată privaţiunea suferită.

         Reclamanţii au primit despăgubiri băneşti pentru că, fără titlu valabil, statul le-a preluat două imobile cu destinaţia case de locuit.

         Ori prin cererea de faţă reclamanţii solicită lipsa de folosinţă, anume chiria neîncasată de la momentul preluării abuzive şi până în prezent.

         Dar câtă vreme imobilele preluate erau casele de locuit ale autorilor reclamanţilor ce presupuneri poate să facă instanţa că aceste bunuri erau producătoare de chirii.

         Cu alte cuvinte, dacă n-ar fi fost preluate în mod abuziv cum se poate presupune că ele ar fi fost date spre închiriere şi ar fi produs asemenea fructe civile.

         Reclamanţii nu au făcut dovada că preluarea s-a făcut pentru că autorii lor au fost încadraţi în categoria persoanelor care deţineau imobile ce le exploatau prin darea în chirie.

         Pe de altă parte Legea nr. 10/2001, prin conţinutul ei, nu face nici o referire la alte despăgubiri, cum ar fi fructele civile şi aceasta deoarece legiuitorul  reglementând actul normativ în scop reparator a avut în vedere, prin compensaţia care se va acorda, a despăgubi integral pe  cel de care statul a abuzat fără drept.

         Pentru toate aceste motive instanţa a considerat acţiunea principală ca nefondată şi  a  respins-o ca atare, precum şi cererea de chemare în garanţie.

         Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii care au apreciat că în virtutea disp.art.482 şi 485 cod civil, posesorul de rea credinţă trebuie să restituie fructele culese de la momentul culegerii lor, până la momentul când au redevenit proprietari.

         Prin decizia civilă nr.343/2008 a Tribunalului Galaţi s-a admis apelul declarat de reclamanţi, a fost schimbată în parte sentinţa civilă şi în rejudecare s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor sumele de 1.866.975,67 lei, 38.494,31 şi 43.855,55 lei, reprezentând fructele civile şi dobânzi legale aferente acestora.

         Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele :

         Reclamanţii din prezenta cauză sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti prin care Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata contravalorii actualizate a imobilelor situate în Tecuci,  formate din construcţii (case de locuit şi anexe gospodăreşti) şi  suprafaţa de 1261 mp teren. Este vorba de sentinţa civilă nr.153/2002 pronunţată de Tribunalul Galaţi, irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

         Acţiunea promovată a avut drept temei juridic dispoziţiile art. 480 Cod civil şi art. 6 alin 2 din Legea nr.213/1998.

         Instanţele judecătoreşti au reţinut cu putere de lucru judecat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost de rea-credinţă, întrucât preluarea proprietăţii s-a făcut fără nici un titlu, în mod abuziv.

                   Acţiunea de faţă are drept obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii fructelor civile aferente imobilelor situate în Tecuci,  fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 482-485 Cod civil, art. 1088-1090 Cod civil.

         În cazul admiterii acţiunii în revendicare, pe lângă restituirea bunului sau contravaloarea lui, în cazul în care a pierit, se mai produce şi un alt efect, referitor la restituirea fructelor. Ele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de proprietate, cu condiţia ca pârâtul să fi fost de rea-credinţă. El va fi obligat la restituire din momentul în care a intrat în posesia bunului.

         În speţa dedusă judecăţii, s-a reţinut cu putere de lucru judecat reaua-credinţă a pârâtului care a intrat în posesia bunurilor în mod abuziv.

         Nu are nici o importanţă faptul că imobilele au avut destinaţia de casă de locuit. Reclamanţii au fost lipsiţi de proprietatea asupra acestor bunuri, fiind în imposibilitate de a-şi exercita prerogativele conferite de acest drept(de a folosi şi dispune de imobile conform voinţei acestora).

         Legea 10/2001 nu-şi găseşte aplicarea în cazul de faţă. Acţiunea în revendicare  a fost promovată cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ iar reclamanţii nu au înţeles să urmeze procedura prevăzută de aceasta.

         Pe de altă parte, restituirea fructelor civile este prevăzută în mod expres de disp.art.483 şi următoarele Cod civil fiind unul dintre efectele admiterii acţiunii în revendicare.

         Împotriva acestei decizii au declarat recurs Consiliul Local şi Statul Român.

A) Statul Român a criticat decizia pronunţată în apel, în principal, sub

următoarele aspecte :

1. Chiriile nu pot fi restituite decât de la momentul introducerii cererii în revendicare, moment de la care statul devine posesor de rea-credinţă;

2. Chiriile pot fi acordate doar pentru perioada 10.01.2003-25.05.2004, când a fost efectuată plata despăgubirilor, pentru celelalte sume pretinse intervenind prescripţia dreptului material la acţiune.

Ulterior, recurentul a completat motivele de recurs cu alte excepţii de ordine

publică :

3. Autoritatea de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr.153/F/15.03.2002 a Tribunalului prin care s-a respins capătul de cerere privind plata lipsei de folosinţă şi plata dobânzii aferente ca nefondat.

4. Prescripţia dreptului material la acţiune (reiterată şi dezvoltată de recurentă

5. Lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

B. Recurentul pârât Consiliul Local Tecuci a criticat decizia din apel sub

următoarele aspecte :

1. Instanţa nu a luat în discuţie şi nu s-a pronunţat asupra apărărilor de fond formulate de către intimaţi.

2. Reclamanţilor le-au fost acordate deja despăgubiri reprezentând valoarea actualizată a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român.

3. Reclamanţii nu au prezentat nici un element de probă privind realizarea în vreun mod a fructelor civile de natura chiriilor.

Reclamanţii au formulat întâmpinare prin care au invocat :

1. excepţia nulităţii recursului pe motiv că nu este indicat nici un motiv de nelegalitate de cele prevăzute de art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă, iar instanţa nu se poate substitui părţii în ceea ce priveşte încadrarea argumentelor în motivele prevăzut de art. 304 cod procedură civilă.

2. Au solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că dreptul de uzufruct ca drept real imobiliare a stat la baza acestei acţiuni şi acesta este imprescriptibil extinctiv. Au apreciat că statul a fost de rea credinţă de la momentul preluării abuzive a imobilului şi de atunci datorează restituirea fructelor civile.

3. Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat au considerat că nu este întemeiată, deoarece prin decizia civilă nr.216/2003 s-a reţinut că reclamanţii nu au avut un astfel de capăt de cerere cu ocazia judecării în fond a cauzei.

4. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului, au considerat că atâta timp cât în acţiunea principală în revendicare acesta a avut calitate procesuală activă şi în cererea accesorie de acordare a fructelor civile are o astfel de realitate.

5. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune au susţinut că dreptul de uzufruct ca drept real imobiliar este imprescriptibil.

Cu privire la recursul declarat de Consiliul Local au solicitat ca acesta să fie anulat ca netimbrat, iar în subsidiar respins ca lipsit de interes.

         Analizând decizia prin prisma motivelor invocate instanţa a reţinut următoarele

         Cu privire la excepţiile invocate de recurentul Statul Român instanţa a reţinut că acestea sunt excepţii absolute care pot fi invocate şi după împlinirea termenului de motivare a recursului.

         In ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a acestor excepţii de fond instanţa a apreciat că aceasta este următoarele :

1) excepţia autorităţii de lucru judecat

2) excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

3) excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Statul Român.

Instanţa a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 cod civil

privind autoritatea de lucru judecat raportat la cauza ce a făcut obiectul dosarului 534/1999.

         Astfel, prin sentinţa civilă nr.262/1999 a Tribunalului Galaţi s-a admis acţiunea şi a fost obligat Statul Român la plata sumei de 1.521.883.813 lei reprezentând valoarea a două imobile şi teren aferent. A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 68.809.793 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.

         Prin decizia civilă nr.69/A/2000 a Curţii de Apel Galaţi s-au admis apelurile declarate de părţi şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Unul dintre motivele de apel găsite întemeiate viza faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut. Astfel, deşi fructele imobilului nu au fost solicitate de reclamanţi, instanţa le-a acordat.

In rejudecarea cauzei, s-a pronunţat sentinţa civilă nr.153/15.03.2002 a

Tribunalului Galaţi, prin care a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat Statul Român să plătească contravaloarea actualizată a imobilelor.

         S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind plata lipsei de folosinţă cu motivarea că reclamanţii ce au formulat acţiunea în baza dreptului comun nu pot beneficia de drepturi mai largi decât foştii proprietari ce au uzat de calea Legea nr.10/2001.

         Prin decizia civilă nr.58/2002 Curtea de Apel Galaţi a fost desfiinţată sentinţa civilă cu trimitere spre rejudecare, motivat de faptul că din minută lipseşte menţiunea obligatorie potrivit căreia sentinţa s-a pronunţat în şedinţă publică.

         Prin decizia civilă nr.2112/2003 a Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanţi şi s-a casat decizia civilă cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, apreciindu-se că lipsa acelei menţiuni nu e motiv de nulitate absolută.

         In rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr.216/2003 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins ca nefondat apelul, dar s-a reţinut în considerente că nu se pot acorda fructe civile deoarece acestea nu au fost solicitate la fond şi că acest aspect a fost lămurit irevocabil prin decizia civilă nr.60/2000 a Curţii de Apel Galaţi.

         Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat.

         In concluzie, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat e necesar ca instanţa să se fi pronunţat pe fondul cauzei. In speţă, această condiţie e doar aparent îndeplinită.

         Intr-adevăr prin sentinţa civilă nr.153/2002 a Tribunalului Galaţi instanţa a respins ca nefondată cererea de acordare a fructelor civile.

         Dar pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, garantat de disp.art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului e necesar ca reclamanţii să beneficieze de analiza cererii lor în gradele de jurisdicţie stabilite de legislaţia internă. Ori, este evident că hotărârea tribunalului (prin care instanţa a analizat, într-adevăr, fondul pretenţiilor) nu a fost supusă controlului judecătoresc în apel şi recurs, aceste instanţe apreciind că nu s-au solicitat fructe civile. In aceste condiţii, a respinge o nouă acţiune cu acelaşi obiect în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, echivalează cu negarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie şi de analizare a cererii lor cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale şi remediilor oferite de legislaţia românească în cadrul căilor de atac prevăzute de codul de procedură civilă. Din aceste considerente, excepţia autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune instanţa

reţine că aceasta este întemeiată.

         Dreptul proprietarului de a obţine odată cu restituirea bunului şi toate accesoriile sale (fructe şi producte) este un drept de creanţă. Potrivit disp.art.3 din Decretul 167/1958, termenul de prescripţie a acţiunilor referitoare la un obiect patrimonial este de 3 ani.

         Raportat la momentul introducerii prezentei acţiuni ianuarie 2006 rezultă că perioada pentru care puteau fi solicitate fructele civile fără a se putea opune prescripţia este ianuarie 2003-ianuarie 2006. Cum din actele dosarului rezultă că hotărârea prin care s-au acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor a fost executată la data de 25.05.2004, ulterior acestei date nu se pot acorda fructe civile. De altfel, reclamanţii au fost de bună credinţă şi au recunoscut acest aspect. In concluzie, fructele civile pot fi acordate doar pentru perioada ianuarie 2003 – mai 2004.

1. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român

urmează a fi analizată deoarece prescripţia de material la acţiune vizează doar o parte din fructele civile solicitate pentru perioada 1957-2002.

In condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.1253/2002 a Tribunalului Galaţi

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că Statul Român este cel ce datorează despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv, e evident că acesta are calitate  procesuală activă şi în acţiunea prin care se solicita accesoriile bunului (fructele civile).

2. Pe fondul cauzei instanţa reţine că potrivit disp.art.485 cod civil

„posesorul dobândeşte fructele numai dacă e de bună credinţă, iar potrivit disp.art.487 cod civil el încetează să fie de bună-credinţă la momentul în care viciile îi sunt cunoscute.

In consecinţă, la momentul introducerii acţiunii în justiţie contra

posesorului 02.02.1999, pârâtul a încetat să mai fie de bună credinţă şi de la acel moment se datorează fructele civile. Numai ca aşa cum s-a reţinut la punctul 2 datorită prescripţiei dreptului material la acţiune în prezent pot fi acordate doar pentru perioada ianuarie 2003-mai 2004.

         Conform raportului de expertiză instrumentat în cauză – suma datorată cu titlu de chirie pentru teren în perioada 01.01.2003-31.12.2003 este de 19.455,459 lei sumă actualizată cu rata inflaţiei pentru anii 2004, 2005, iar pentru perioada ianuarie – mai 2004 este de 8602,7323 lei – în total 28.058,1913 (f.99-100 dosar fond).

- suma pe care ar fi folosit-o reclamanţii pentru închirierea a 2 imobile

identice au locuinţele demolate ar fi fost de 1038,196 pentru anul 2003 şi de 25,1617 pentru perioada ianuarie – mai 2004 – în total 1063,357 lei (f.123-124 dosar fond). Sumele sunt actualizate cu rata inflaţiei până la 1 ianuarie 2006.

         Posesorul de rea credinţă, odată cu restituirea fructelor este obligat să plătească şi dobânzi conform art. 1088 şi 1090 cod civil de la data cererii de chemare în judecată.

         Din aceste considerente, având în vedere disp.art.312 alin.3 în referire la art.304 pct.9 cod procedură civilă prin decizia civilă nr. 329/21 mai 2009 Curtea de apel Gl. a admis recursul declarat de către Statul Român  prin Ministerul Finanţelor Publice şi a modificat decizia de apel în parte in sensul că a obligat pârâtul la plata sumelor de 28.058,191 lei şi 1063,35 lei reprezentând fructe civile calculate la data de 31.12.2005 precum şi plata dobânzilor aferente acestor sume.

S-au menţinut restul dispoziţiilor deciziei de apel şi s-a anulat ca netimbrat recursul Consiliului local Tecuci.

        

5. Inadmisibilitatea acţiunii in daune morale  in baza art. 504 cod procedură penală în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive de rejudecare a cauzei penale şi de dezincriminare a faptei penale.

Admisibilitatea acţiunii civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept,reglementată de art.504 alin.1 Cod procedură penală şi bazată pe prevederile art.48 alin.3 din Constituţia României,este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale,prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Decizia civilă nr.188/20 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr.28/08.01.2009 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamantul N.M. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 2.000.000 Euro, cu titlu de daune morale către reclamant.

Reclamantul N.M. a solicitat daune morale in sumă de 2.000.000 Euro de la Statul Român deoarece în anul 1954 a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la delictul prevăzut şi pedepsit de art. 325 lit.”c” Cod penal, reţinându-se  că în anul 1953 a păzit pe numitul C.G. să nu fie prins în timp ce lipea afişe cu caracter subversiv.

Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr.1775/1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţi MAI.

În timpul detenţiei a fost abuzat fizic, torturat în moduri neomeneşti, neştiind când era zi sau noapte, a dormit pe un pat din beton fără saltea, numai cu faţa în sus, pentru ca lumina becului să-i bată în ochi, altfel nu avea voie.

Era luat ore în şir la aşa zisele „anchete”, neştiind dacă avea să se mai întoarcă.

După trei luni a fost transferat la închisoarea Jilava, într-o cameră de aproximativ 60 m.p., unde erau aproape 70 de deţinuţi, „adevărate cadavre vii”.

Condiţiile inumane în care a fost nevoit să trăiască în tot acest timp, au dus în timp la o stare precară de sănătate, fapt care l-a determinat să promoveze prezenta cerere.

În drept reclamantul a invocat prevederile art. 998 Cod civil, art. 8 CEDO, art. 48 alin. 3 din Constituţia României precum şi art. 504 din Codul de procedură civilă.

Tribunalul Galaţi prin sentinţa civilă nr.28 din 08.01.2009 a admis acţiunea şi a obligat Statul Român la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale  către reclamant.

Tribunalul a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar şi eliberate de C.N.S.A.S., a rezultat că prin condamnarea sa şi consecinţele suportate de-a lungul vieţii, i s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţe deosebit de grave, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei,care influenţează relaţiile sociale. Lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989 viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 Cod procedură penală şi art. 48 alin. 3 din Constituţie, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat prin DGFP Galaţi.

Prin decizia civilă nr. 188/20 mai 2009 Curtea de Apel Galaţi a admis ambele apeluri şi a schimbat sentinţa in sensul că a respins ca inadmisibilă acţiunea in pretenţii.

S-a reţinut că atât la fond (încheierea din 11.12.2008 – fila 103) cât şi în concluziile orale din apel ,,reclamantul prin apărător a precizat că temeiul juridic al acţiunii formulate este art.504 Cod procedură penală şi art.48 din Constituţia României.

Raportat la acest temei de drept, acţiunea de faţă este inadmisibilă, deoarece nu întruneşte cerinţele acestui articol, dat fiind că nu există o hotărâre judecătorească definitivă, dată în rejudecarea cauzei penale în care reclamantul a fost condamnat,prin care să se stabilească inexistenţa faptelor penale sau nesăvârşirea acestora de către reclamant.

Admisibilitatea acţiunii civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept, reglementată de art. 504 alin.1 Cod procedură penală şi bazată pe prevederile art. 48 alin.3 din Constituţia României, este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Asemenea hotărâre nu există în cauza de faţă, astfel că acţiunea în plata de despăgubiri civile în temeiul art.504 Cod procedură penală, nu poate fi primită.

6. Servitute de trecere; Calitate procesuală activă; posesor animo domini.

    Instituirea unei servituţi de trecere poate fi solicitată nu numai de proprietarul locului înfundat ci şi de un posesor animo domini.

Pornind de la definiţia art. 1846 alin.2 cod civil posesia este o stare de fapt constând în exercitarea de acte materiale de deţinere şi folosire a lucrului (corpus)  cu intenţia de a le face pentru sine (animus) şi în condiţiile prevăzute de art.1847 cod civil.

Simplele afirmaţii ale pârâţilor că sunt proprietari sau plângerile penale promovate de către aceştia, plângeri care au determinat reacţii din partea reclamanţilor nu sunt de natură să determine vicierea  posesiei prin violentă, cu atât mai mult cu cât aceste plângeri se referă la alte terenuri.

                                      Decizia civilă nr.237/09.04.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Reclamanţii E. A. şi E.M. au chemat în judecată pe pârâţii M. C., N. M., I. E., L. P. şi M. M.D, să se dispună stabilirea unui drept de servitute, astfel încât să le fie permisă trecerea către suprafaţa de teren situată în Galaţi, str. C. nr.3, prin traversarea aleii proprietatea pârâţilor pe o lăţime de 1,5 m.

         În  motivarea  cererii  reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 2921/1996 s-a dispus grăniţuirea aleii de acces, proprietatea numitului M. P. de terenul proprietatea numitului E. M.

Reclamanţii mai arată că de o parte şi de alta a aleii de acces există o suprafaţă de teren de aproximativ 1000 mp, asupra căreia au o posesie utilă din anul 1959, aceasta fiind de fapt o ravenă pe care au astupat-o şi compactat-o cu pământ din anul 1959 pentru a obţine o suprafaţă de teren agricol. Întrucât fiul lor, E. M. a vândut locuinţa nu mai au o altă cale de acces către suprafaţa de teren din stânga aleii, motiv pentru care solicită instituirea unui drept de servitute de trecere prin traversarea aleii pe o lăţime de 1,5 m.

Cu privire la admisibilitatea cererii, arată faptul că o astfel de cerere poate fi făcută atât de proprietarul locului înfundat, cât şi de uzufructuar, embaticar, şi în genere de un posesor animo domini, însă nu şi de un simplu locatar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.616 Cod civil.

          Pârâţii au solicitat respingerea cererii ca fiind inadmisibilă, întrucât reclamanţii ocupă terenul abuziv, în realitate acest teren aparţinându-le întrucât provine din terenul asupra căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate autorului lor iar reclamanţii sunt detentori precari.        

Prin sentinţa civilă 7761/23.10.2007 a Judecătoriei Galaţi, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins cererea de servitute trecere formulată de reclamant ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre  s-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5000/19.08.1991 pronunţată de Judecătoria Galaţi s-a reconstituit dreptul de proprietate numiţilor M. P., M. C. şi N.M. pentru suprafaţa de teren de 4 ha şi 2698 mp, precum şi pentru o cale de acces în lungime de 63 m şi în lăţime de 2m.

Cu privire la suprafaţa de teren pe care o ocupă reclamanţii din prezenta cauză, instanţa a reţinut că aceştia nu deţin niciun titlu care să le confere vreun drept real asupra terenului şi potrivit art. 616 Cod civil doar proprietarul sau titularul unui alt drept real poate formula o cerere pentru stabilirea unui drept de servitute.

Cu privire la susţinerea reclamanţilor potrivit căreia o astfel de cerere poate fi făcută şi de uzufructuar, embaticar, şi în genere de un posesor animo domini, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada unei astfel de situaţii, întrucât pretinsa posesie nu a fost continuă, netulburată şi publică (nu s-a făcut dovada faptului că pârâţii figurează ca titulari de rol şi plătesc impozit pe trenul respectiv) şi mai mult nu s-a făcut dovada faptului că este vorba de un loc înfundat, astfel că instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea ca inadmisibilă.

         Prin decizia civilă nr.258/2008 a Tribunalului Galaţi s-a admis apelul, a fost desfiinţată sentinţa civilă nr.7761/2007 a Judecătoriei Galaţi şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare in fond la aceeaşi instanţă.

         Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că există contradicţie între dispozitiv şi considerente întrucât deşi s-a pronunţat pe excepţia inadmisibilităţii, s-au făcut aprecieri legate de fondul cauzei, dar şi de lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor .

         Împotriva acestei decizii au promovat recurs pârâţii care au invocat disp.art.304 pct.8 cod procedură civilă şi art.304 pct.9 cod procedură civilă

         Analizând decizia prin prisma motivelor de recurs Curtea a reţinut următoarele:        

         Soluţia trimiterii spre rejudecare prevăzută de dispoziţiile art. 297 alin.1 Cod procedură civilă era posibilă numai în situaţia în care instanţa a rezolvat procesul în mod greşit, fără a intra în cercetarea fondului, deci pe o excepţie. Din considerentele deciziei civile nu rezultă însă acest lucru, ci instanţa a reţinut că există contradicţie între dispozitiv şi considerente, situaţie care nu poate determina o desfiinţare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

         Totuşi, având în vedere că soluţia instanţei de apel este corectă, o modificare a ei ar fi pur formală. Din aceste considerente, instanţa  de recurs a  suplinit doar motivarea deciziei din apel şi a  arătat de ce cauza a fost soluţionată în mod greşit pe excepţie în loc să se păşească la rezolvarea fondului.

         Astfel, prin decizia civilă nr.7761/2007 a Judecătoriei Galaţi instanţa a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că reclamanţii nu deţin nici un titlu care să le confere un drept real asupra terenului deoarece pretinsa lor posesie nu a fost continuă, netulburată sau publică şi mai mult, nu s-a făcut dovada că este vorba de un loc înfundat. Prin urmare, instanţa de fond a apreciat greşit că existenţa locului înfundat e o condiţie de admisibilitate a cererii de instituire a unei servituţi de trecere şi a calificat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active drept inadmisibilitate.

         Această excepţie nu poate fi primită.

         Intr-adevăr, instituirea unei servituţi de trecere poate fi solicitată nu numai de proprietarul fondului înfundat, ci şi de un posesor animo domini.

Potrivit dispoziţiilor art.1846 alin.2 Cod civil, posesia a fost definită ca fiind deţinerea unui lucru sau folosirea unui drept, exercitată de noi înşine sau de altul în numele nostru. Pornind de la această definiţie legală, în doctrina s-a stabilit că posesia este o stare de fapt constând în exercitarea de acte materiale de deţinere şi folosire a lucrului (corpus) cu intenţia de a le face pentru sine (animus).

Pentru a dovedi posesia este necesară probarea celor două elemente: acte materiale asupra bunului şi intenţia de a le face pentru sine. Ori, din depoziţiile martorilor audiaţi la fond rezultă că defunctul E.A. a astupat cu pământ o râpă în suprafaţă de aproximativ 1000 m pe care a îngrădit-o cu sârmă şi a folosit-o pentru agricultură în mod neîntrerupt până în prezent. Depoziţiile martorilor au fost întărite şi de opinia consilierului expert care a constatat existenţa râpei pe planurile fotogrametrice şi planurile de situaţie anexe la contractul de vânzare-cumpărare.

Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă adică continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Potrivit dispoziţiilor art.1847 cod civil aceste calităţi de posesie sunt cerute de lege pentru uzucapiune, dar s-a arătat în doctrină că ele sunt necesare pentru producerea efectelor juridice ale posesiei.

Din probele administrate rezultă că posesia a fost continuă, neîntreruptă, publică (exercitată pe faţă, aşa cum ar exercita-o proprietarul însuşi) şi sub nume de proprietar (nu pentru altul, sub nume precar).

Ultimul aspect care trebuie analizat cu atenţie este dacă posesia reclamanţilor este viciată prin violentă.

Pentru a lămuri acest aspect e necesară prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt.

Autorului M. P. i s-a eliberat titlul de proprietate nr.17401-32/07.12.1992 pentru suprafaţa de 4,2698 ha teren, în baza sentinţei civile nr.5000/19.08.1991 a Judecătoriei Galaţi, în care s-a efectuat şi o expertiză topometrică de individualizare a terenului. Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că pârâţii sunt şi proprietarii unei alei în lungime de 63 m şi lăţime de 2 m pentru asigurarea accesului pe terenul lor în suprafaţă de 4,2698 mp.

Prin sentinţa civilă nr.2921/22.03.1996 a Judecătoriei Galaţi s-a dispus grăniţuirea căii de acces proprietatea lui M. P. cu lungimea de 49,25 m şi lăţimea de 2 m de terenul proprietatea pârâtului E. M., stabilindu-se linia de hotar pe amplasamentul prevăzut în schelele 1 şi 2 anexe la raportul de expertiză.

Din raportul de expertiză judiciară efectuat în prezenta cauză rezultă că suprafaţa în litigiu de 1000 mp, aflat în posesia reclamanţilor e compusă din 2 loturi de teren despărţite de aleea de trecere cu lăţime de 2 m. care aparţine moştenitorilor defunctului M.P.. Tocmai pentru a i se asigura trecerea de la un lot la celălalt lot despre care pretind că e loc înfundat, reclamanţii au solicitat să li se recunoască o servitute de trecere pe aleea de acces care este proprietatea pârâţilor.

Studiind titlul de proprietate al pârâţilor, precum şi sentinţele judecătoreşti şi schiţele anexe la acestea expertul apreciază că aceste două loturi în suprafaţă de aproximativ 1000 m nu sunt cuprinse în titlul de proprietate al pârâţilor.

Din răspunsurile la obiecţiuni rezultă că pe aceasta suprafaţă a existat o râpă cu adâncime de 6-7 m aşa cum rezultă din planul fotogrametric şi că proprietatea M. P. era situată până la acea râpă. Existenţa râpei e dovedită şi de planul de situaţie (parte integrantă a contractului de vânzare-cumpărare nr.901-119/1959 prin care soţii E. A. şi M. au devenit proprietarii unui imobil situat în cartierul Gheorghe Pavel.

Un argument în plus reţinut de expert este că atât prin sentinţa civilă nr.500/1991, cât şi prin sentinţa civilă nr.2921/1996 ale Judecătoriei Galaţi s-au reţinut o cale de acces de 49,25 mp. lungime, această lungime reprezentând tocmai distanţa dintre str. C. şi proprietatea autorului M.

Dacă terenul în litigiu ar fi aparţinut pârâţilor atunci nu s-ar fi justificat atribuirea acelei porţiuni din calea de acces pe propriul teren.

In concluzie, din probele administrate la fond rezultă că pârâţii nu sunt proprietarii suprafeţei de 1000 mp. asupra căreia pârâţii exercită posesia.

Simplele afirmaţii ale pârâţilor că sunt proprietari sau plângerile penale promovate de aceştia, plângeri care au determinat reacţii din partea reclamanţilor nu sunt de natură să determine vicierea posesiei prin violenţă.

De altfel, hotărârile penale depuse la dosar se referă la o cu totul altă suprafaţă de teren de 2.228 mp. asupra căreia părţile nu s-au înţeles şi nicidecum la suprafaţa de 1000 mp. Cu privire la aceasta din urmă, instanţa penală a reţinut că exista dubii şi incertitudine în privinţa ocupării terenului proprietatea lui M.P. de către E.M.

De asemenea, nu s-a promovat până în prezent o acţiune în revendicare imobiliară, calea cea mai sigură pe care ar fi avut-o pârâţii dacă erau proprietarii terenului.

Cu privire la acţiunea negatorie care a existat între părţi, numai dispozitivul acesteia a intrat în autoritate de lucru judecat, nu şi considerentele în care s-a reţinut că nu s-a făcut dovada posesiei continue şi netulburate conform art.1847 cod civil (f.32-35 dosar fond).

In concluzie, instanţa  de recurs a reţinut că s-a făcut dovada unei posesii utile exercitate de reclamanţi asupra celor două loturi de teren ceea ce le conferă legitimare procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni în stabilire a unui drept de servitute.

Acestea sunt considerentele pentru care în mod corect instanţa de apel a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea fondului cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art.297 cod procedură civilă.

Având în vedere dispoziţiile art.312 alin. 1 cod procedură civilă Curtea de Apel Galaţi prin decizia civilă nr.237/09.04.2009 a respins recursul pârâţilor ca nefondat.

SECŢIA PENALĂ

1. Achitare

Pentru a se reţine că o persoană este trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni şi în egală măsură că instanţa este investită cu judecarea acelei infracţiuni este esenţial ca în dispozitivul actului de sesizare să fie menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Lipsa acestei menţiuni echivalează cu neinvestirea instanţei cu judecarea infracţiunii.

Decizia penală nr. 360/R/25.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr.1171/27.06.2008 a Judecătoriei Galaţi inculpatul B.D.E a fost condamnat după cum urmează:

- la 2(doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.26 Cod penal rap.la art.288 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal (faptă din anul 2004);

- la 2(doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de falsul material în înscrisuri oficiale prevăzută de art.288 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.37 lit.a Cod penal;

- 1(unu) an şi 6(sase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art.291 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal şi art.37 lit.a Cod penal;

- 1(unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.290 al.1 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal şi art.37 lit.a Cod penal;

- 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.1, 2, 3 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal şi art.37 lit.a Cod penal.

Prin aceeaşi sentinţă penală în baza dispoziţiilor art.334 Cod procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice „a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B.D.E. în sensul reţinerii în sarcina acestuia si a infracţiunii de fals privind identitatea prevăzută de art.293 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.37 lit.a Cod penal.” infracţiune pentru săvârşirea căreia a fost condamnat la 2 ani închisoare.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2(doi) ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr.1504/08.05.2003 a Judecătoriei Galaţi, pronunţata în dosarul nr.4441/2002, modificată prin decizia penală nr.1404/2003 a Tribunalului Galaţi, definitivă la data de 16.02.2004 în pedepsele componente, prin înlăturarea sporului aplicat, astfel:

- 2(două) luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1504/2003 a Judecătoriei Galaţi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.290 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41alin.2 Cod penal în ref. la art.74 lit.c şi art.76 lit.e Cod penal;

- 3 pedepse de 5 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.1250/2001 a Judecătoriei Galaţi;

- 3 pedepse cu închisoarea de 1 an şi 8 luni aplicate prin sentinţa penală nr.1250/2001 a Judecătoriei Galaţi;

- 2 pedepse de 4 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.1250/2001 a Judecătoriei Galaţi.

În baza art.7 din Legea nr. 543/2002 s-a revocat beneficiul graţierii condiţionate a pedepsei de 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr.1504/2003 a Judecătoriei Galaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.214 alin.2 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal în referire la art.74 lit.c si 76 lit.c Cod penal (faptă din octombrie-noiembrie 1999).

S-a menţinut anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1250 /2001 a Judecătoriei Galaţi.

În baza dispoziţiilor art.33 lit.a-34 lit.b Cod penal s-au contopit pedepsele de 2 ani, 2 ani, 1 an si 6 luni, 1 an, 5 ani, 2 ani închisoare aplicate inculpatului pentru faptele deduse judecăţii, urmând ca acesta sa execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, sporită la 6 (sase) ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art.33 lit.a-34 lit.b Cod penal s-au contopit cele 3 pedepse de 5 luni închisoare, 3 pedepse de câte 1 an si 8 luni închisoare, 2 pedepse de câte 4 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.1250/2001 a Judecătoriei Galaţi cu pedepsele de 6 luni si 2 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.1504/2003 a Judecătoriei Galaţi, urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa cea mai grea de 1 an si 8 luni închisoare, sporită la 2(doi) ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art.39 al.1 Cod penal s-a contopit pedeapsa de 6 ani închisoare cu pedeapsa de 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, sporită la 6(şase) ani şi 6(şase) luni închisoare.

În baza art.88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la data de 12.04.2006 la zi.

În baza art.350 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului B.D.E..

În baza art.71 Cod penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 al.1 lit.a teza II şi lit.b Cod penal.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr.2055/2003 emis în baza sentinţei penale nr.1504/2003 a Judecătoriei Galaţi şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei în baza prezentei hotărâri.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţelor de mai sus.

În baza art.14 Cod procedură penală raportat la art.998 Cod civil a fost obligat inculpatul B.D.E. la plata sumei de 7462,56 lei cu dobânda legala la nivelul BNR din ziua plăţii, către partea civilă B.R.D.Finance I.F.N. SA Sucursala Galaţi, cu titlu de despăgubiri civile.

Instanţa a luat act ca partea vătămată RAIFFEISEN BANK Sucursala Galaţi nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza dispoziţiilor art.118 lit.e Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpat a televizorului color Marca Sony Triniton seria S011095468 cu diagonala de 54 cm, cu telecomandă aflat în magazia de corpuri delicte din Politia Municipiului Galaţi.

În baza art.118 lit.c Cod penal s-a dispus confiscarea ştampilelor folosite la săvârşirea infracţiunii, SC M… şi SC AGR…

S-a dispus anularea cărţilor de identitate falsificate, prin înlocuirea fotografiei, C.I. seria GL nr.139220 pe numele B.G. si C.I. seria XZ nr.041566 pe numele C.M.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul B.D.E. la plata sumei de 440 lei cheltuieli judiciare către stat (240 lei în cursul urmăririi penale şi 200 lei în cursul judecăţii).

Petru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt :

În cursul anului 2004, numitul S.G. i-a confecţionat inculpatului B.D.E. o carte de identitate folosind fotografia inculpatului şi datele de stare civilă ale fratelui acestuia, numitul B.G., furnizate lui S.G de către inculpat.

În luna mai 2005, inculpatul l-a convins pe martorul G.C. să devină administrator la SC M…Srl Galaţi şi i-a cerut dreptul de semnătură în bancă.

În acelaşi timp inculpatul a intrat în posesia unei ştampile cu inscripţia SC AGR…SRL Galaţi.

Inculpatul dispunând de mijloacele logistice de mai sus a iniţiat activităţi infracţionale pentru obţinerea unor credite de la unităţi bancare care finanţau achiziţionarea de bunuri electrice şi electrocasnice prin magazine de profil, astfel :

În ziua de 23.01.2006, inculpatul s-a prezentat la magazinul SC S… de pe str.S. şi a solicitat achiziţionarea în rate a unei maşini de spălat Whirlpool şi a două telefoane mobile marca Samsung.

La dosarul întocmit a depus copie a cărţii de identitate pe numele B.G., adeverinţa de salariu şi ştampila SC M…

Partea vătămată BRD FINANCE a aprobat creditul în valoare de 3.239,70 lei şi în ziua de 27.01.2006 inculpatul a ridicat bunurile şi a semnat factura de primire. Inculpatul nu a plătit ulterior nicio rată.

La începutul lunii martie 2006, inculpatul a mers la un punct de lucru din micro 20 al firmei SC SIMON’S SRL i-a întocmit dosarul de achiziţionare de bunuri, cu plata în rate, pe numele B.G., dar nu s-a mai prezentat să semneze contractul de credit.

Ulterior, a aplicat fotografia sa pe o copie a cărţii de identitate cu numele Vasile Tudorel, a xerocopiat acest document şi a reuşit să-i dea aparenţa unei copii conforme cu originalul.

La data de 8.04.2006, inculpatul a revenit la acelaşi punct de lucru unde gestionara, martora I.F. i-a primit cererea pentru achiziţionarea următoarelor bunuri : calculator marca „Senpron 3000”, monitor marca „Philips LCD 17”, scaune din piele şi masa marca „Nevada”, toate în valoare de 2.935,40 lei,

Pentru garantarea creditului inculpatul a completat adeverinţa tip BRD pe numele V.T., posesor al C.I. seria GL nr.387525, salariat al SC AGR… Totodată a depus copie a actului de identitate mai sus menţionat.

Inculpatul a dorit cumpărarea în rate şi a două telefoane mobile marca Nokia, dar deoarece valoarea bunurilor depăşea plafonul de credit permis, i s-a sugerat să încheie un alt contact cu Reiffeisen Bank, pentru aparatele telefonice.

Documentaţia pentru această unitate bancară a cuprins adeverinţa şi cartea de identitate, în copie ca în cazul primului contract.

Inculpatul s-a prezentat în ziua de 10.04.2006 şi a ridicat bunurile creditate de BDR – Finance, urmând ca pentru celelalte să se prezinte la data de 12.04.2006.

Cu ocazia verificării actelor pentru contractul cu Reiffeisen Bank, martora B.M. care activa ca lucrător comercial în cadrul SC SIMON’S SRL Brăila a observat că fotografia cărţii de identitate cu numele V.T. coincidea cu cea existentă la contractul analizat în luna martie 2006 sub numele B.G. Faţă de cele constatate, aceasta a sesizat conducerea societăţii, iar în ziua de 12.04.2006, când inculpatul a venit să ridice bunurile a fost legitimat şi reţinut de organele de poliţie.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul B.D.E. susţinând că :

- infracţiunea prev. de art. 293 Cod penal nu subzistă, cerând achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a în ref.la art.10 lit.a Cod procedură penală ;

- în mod greşit s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunea prev. de art.290 Cod penal şi pentru cea prev. de art.291 Cod penal, cea de-a doua fiind absorbită de prima, solicitând achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a în referire la art.10 lit.a Cod procedură penală ;

- în mod greşit s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui TV color marca Sony, întrucât nu face obiectul vreunui contract de creditare, cerând restituirea televizorului menţionat;

- pedeapsa aplicată i este prea mare, cerând reţinerea disp.art.74 lit.a, c Cod penal.

Prin Decizia penală nr.452/A/31.10.2008 a Tribunalului Galaţi, s-a admis apelul inculpatului, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi în rejudecare s-a înlăturat dispoziţia de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art.293 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.37 lit.a Cod penal.

În baza art.11 pct.2 lit.a în referire la art.10 lit.d Cod procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului B.D.E. pentru săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea prev. de art.293 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 , art.37 lit.a Cod penal.

S-a modificat dispoziţia de aplicare a art.33 lit.a, 34 lit.b Cod pen., în sensul că s-a înlăturat din mecanismul de contopire pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală apelată pentru infracţiunea de fals privind identitatea şi, totodată, reducând pedeapsa rezultantă iniţială de la 6 ani închisoare la 5 ani şi 10 luni închisoare.

S-a modificat dispoziţia de aplicare a art.39 al.1 Cod penal, în sensul că pedeapsa de 5 ani şi 10 luni închisoare a fost contopită cu pedeapsa de 2 ani închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 10 luni închisoare, sporită la 6 ani şi 4 luni închisoare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art.383 al.11 Cod procedură penală în referire la art.350 alin.1 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului B.D.E.

În baza art.383 al.2 Cod procedură penală s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la 12.04.2006 la zi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele :

În rechizitoriu, la încadrarea în drept a faptelor s-a reţinut şi infracţiunea de fals privind identitatea prev. de art.293 alin.1 cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, iar instanţa de fond a pronunţat condamnarea inculpatului şi pentru această infracţiune.

Tribunalul a constatat că acestei fapte îi lipseşte un element constitutiv sub aspectul laturii obiective. Textul de lege priveşte inducerea sau menţinerea în eroare a unui organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se refera art.145 Cod penal.

În speţa de faţă, inducerea în eroare s-a realizat faţă de două bănci private, BRD- Finance şi Raiffeisen BANK S.A. Galaţi, bănci care nu se încadrează printre unităţile prev. de art.145 Cod penal.

Nu se poate considera că fapta nu există (cum a cerut inculpatul) ci că îi lipseşte un element constitutiv pe latură obiectivă, în sensul că băncile nu fac parte dintre unităţile prevăzute de art.145 Cod penal.

Prin urmare, Tribunalul în baza art.11 pct.2 lit.a în referire la art.10 lit.d C.p.p. a achitat pe inculpatul B.D.E. pentru săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea prev. de art.293 alin.1 Cod penal, cu aplic.art.41 alin.2, art.37 lit.a Cod penal.

Inculpatul a cerut achitarea sa şi pentru infracţiunea prev. de art.291 Cod penal, întrucât s-a absorbi în infracţiunea prev. de art.290 Cod penal.

S-a apreciat că aceste susţineri sunt nefondate întrucât infracţiunea prev. de art.291 Cod penal cu aplicarea art.41 alin. 2 Cod penal a fost reţinută prin rechizitoriu în sensul folosirii cărţilor de identitate falsificate, cu prilejul încheierii unor contracte de creditare, raportându-se astfel la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. Infracţiunea prevăzută de art.291 Cod penal nu se absoarbe în cea prev. de art.288 alin.1 Cod penal.

S-a mai reţinut că în mod corect prima instanţă a dispus confiscarea televizorului color marca SONY TRINITON, întrucât acesta este un bun dobândit prin săvârşirea infracţiunilor de către inculpat, fiind cumpărat cu banii obţinuţi din credit şi încadrându-se astfel în dispoziţiile art.118 lit.e Cod penal. În consecinţă, apare ca nefondată cererea inculpatului de restituire a respectivului televizor.

Tribunalul a apreciat că nu se impune reţinerea în favoarea inculpatului a vreuneia dintre circumstanţele prev. de art.74 Cod penal, întrucât faptele acestuia au o gravitate ridicată, inculpatul are numeroase condamnări pentru fapte de aceeaşi natură, ceea ce denotă o perseverenţă infracţională deosebită din partea acestuia, aspecte care exclud orice manifestare de clemenţă din partea instanţei. Prima instanţă a făcut aplicarea corespunzătoare a disp.art.72 Cod penal.

Cu toate acestea, tribunalul a modificat mecanismul de contopire şi a reindividualizat pedeapsa rezultantă în sensul reducerii acesteia ţinând cont de soluţia de achitare pronunţată pentru infracţiunea prev. de art.293 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2, art.37 lit.a Cod penal.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi inculpatul.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi a criticat decizia penală pentru nelegalitate susţinând că în mod greşit sa dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.293 alin.1 Cod penal, având în vedere că art.145 Cod penal se referă între altele şi la instituţiile sau la alte persoane juridice de interes public sau la serviciile de interes public, care pot fi (spre deosebire de autorităţile şi instituţiile publice) şi persoane juridice de drept privat dacă îşi desfăşoară activitatea în interes public, general, comunitar.

În literatura şi practica judiciară s-a statuat că fac parte din categoria instituţiilor de interes public asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, dar şi băncile comerciale.

Cu privire la băncile comerciale, acestea au drept scop realizarea unui serviciu public şi prin urmare, s-a considerat că fac parte din categoria persoanelor juridice de interes public la care se referă art.145 Cod penal.

În acest context s-a susţinut că instanţa de fond a reţinut corect că fapta inculpatului de a folosi ca documente de legitimare cărţile de identitate falsificate cu prilejul încheierii a trei contracte de creditare la BRD Finance şi Reiffeisen Bank –Sucursala Galaţi constituie infracţiunea prevăzută de art. 293 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal.

S-a mai susţinut că şi, în situaţia în care s-ar aprecia că cele două bănci nu fac parte din categoria instituţiilor prevăzute de art.145 Cod penal, soluţia de achitare apare ca fiind una incorectă.

Aceasta, deoarece folosirea unor înscrisuri oficiale false (copii ale unor cărţi de identitate false), cunoscând că sunt false, în vederea obţinerii unor credite de la două bănci comerciale se absoarbe în conţinutul constitutiv al infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal.

S-a solicitat, în conformitate cu disp.art.38515 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.3859 pct.218 Cod procedură penală, admiterea recursului declarat, casarea deciziei penale nr.452/A/31.10.2008 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosarul nr.5538/121/2008 şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

La rândul său inculpatul B.D.E. a criticat decizia penală pentru netemeinicie susţinând că în mod greşit s-a dispus confiscarea televizorului întrucât acesta nu se află pe lista bunurilor achiziţionate în baza contractelor de creditare reţinute în cauză.

De asemenea, a susţinut că deşi s-a înlăturat pedeapsa de 2 ani închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată spre executare este prea aspră, sporul de pedeapsă stabilit făcând ineficientă înlăturarea pedepsei de 2 ani închisoare.

A solicitat redozarea pedepselor în sensul reducerii acestora.

Prin decizia penală nr. 360/R/25.05.2009 Curtea de Apel Galaţi a admis recursurile dar pentru următoarele considerente:

Potrivit art.264 alin.1 Cod procedură penală, rechizitoriul constituie actul de sesizare al instanţei, iar conform art. 317 teza I Cod procedură penală, judecată se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că pentru a se reţine că o persoană este trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni şi în egală măsură că instanţa este investită cu judecarea acelei infracţiuni este esenţial ca în dispozitivul actului de sesizare să fie menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Lipsa acestei menţiuni echivalează cu neinvestirea instanţei cu judecarea infracţiunii.

În cauza de faţă, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi nr.2029/P/2006 din 30.05.2006 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.D.E. numai pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.288 alin .1 Cod penal,art. 288 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, art.291 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, art.290 alin.1 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal şi art.215 alin.1,2 şi 3 Cod penal cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, toate cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal şi art.33 lit.a Cod penal, deşi în cuprinsul actului de sesizare s-a făcut referire şi la infracţiunea prevăzută de art.293 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

Cum procurorul nu a manifestat voinţa de a dispune trimiterea inculpatului în judecată prin dispozitivul rechizitoriului, sau în faţa instanţei pe calea extinderii procesului penal pentru alte fapte în condiţiile art.336 Cod procedură penală, se constată că în mod nelegal prima instanţă aplicând nejustificat şi defectuos dispoziţiile art.334 Cod procedură penală, a procedat la condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.293 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

În egală măsură instanţa de apel neobservând că inculpatul nu a fost trimis în judecată şi pentru comiterea infracţiunii de fals privind identitatea în formă continuată, a dat în mod greşit eficienţă dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit.d Cod procedură penală dispunând achitarea inculpatului.

Din analiza probatoriului administrat rezultă că urmare activităţii infracţionale inculpatul a dobândit o maşină de spălat marca Whirlpool, două telefoane mobile marca Samsung, un calculator marca Philips LCD 17, scaune din piele şi o masă marca Nevada.

Cum în cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi dobândit şi un televizor marca Sony Triniton, acesta fiind ridicat în vederea confiscării de la numitul G. C. (fila 75 dosar urm.pen.) pentru cercetarea căreia s-a dispus disjungerea cauzei, se constată că în mod nelegal s-a procedat la confiscarea specială de la inculpat a televizorului în discuţie, nejustificându-se aplicarea dispoziţiilor art.118 lit.e Cod penal.

Pentru toate aceste motive s-a constatat că recursurile sunt fondate fiind admise în condiţiile art.38515 pct.2 lit.d Cod procedură penală.

Pe cale de consecinţă, a fost casată în tot decizia penală nr.452/A/3110.2008 a Tribunalului Galaţi şi în parte sentinţa penală nr.1171/27.06.2008 a Judecătoriei Galaţi.

În rejudecare, după înlăturarea din sentinţa penală recurată a aplicării dispoziţiilor art.334 Cod procedură penală, precum şi a celor de condamnare a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.293 alain.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, s-a a procedat în mod succesiv la descontopirea pedepselor rezultante de 6 ani şi 6 luni închisoare respectiv de 6 ani închisoare, în pedepsele componente şi s-au înlăturat sporurile aplicate de 6 luni închisoare, respectiv 1 an închisoare.

Constatând că prima instanţă a aplicat pedepse just individualizate pentru faptele deduse judecăţii, acestea răspunzând cerinţelor prevăzute în art.52 Cod penal, Curtea a dat un fine de neprimire solicitării inculpatului privind redozarea pedepselor, în sensul reducerii acestora.

Aşa fiind, în baza art.33 lit.a – 34 lit.b Cod penal, au fost contopite pedepsele de 2 ani închisoare, 1 an şi 6 luni închisoare, 1 an închisoare şi 5 ani închisoare, urmând să se aplice pedeapsa cea mai grea la care s-a adăugat un spor, pedeapsă care, în baza art.39 alin.1 Cod penal s-a contopit cu pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare (sentinţa penală nr.1504/2003 a Judecătoriei Galaţi) aplicându-se spre executare pedeapsa cea mai grea sporită corespunzător.

Totodată, s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.118 lit.e Cod penal.

Restul dispoziţiilor sentinţei penale recurate au fost menţinute.

În baza art.38517 alin.4 Cod procedură penală în referire la art.383 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a computat din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive cu începere de la data de 12.04.2006 la zi, respectiv 25.05.2008.

2. Plângerea împotriva actelor procurorului

Sentinţa penală nr. 360/R/28.01.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin rezoluţia nr.217/P/2008 din 27.10.2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi s-a dispus în baza art.228 alin.6 Cod procedură penală şi art.10 lit.a Cod procedură penală neînceperea urmăririi penale faţă de P.S.C. – notar public în circumscripţia Judecătoriei Brăila, S.G.A. – primarul municipiului Brăila, S.I., P.A., Z.C., A.S., C.I. şi P.S. – funcţionari la Primăria B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art.246 Cod penal, şi faţă de P.C.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, prevăzute de art.289 şi art.291 Cod penal.

Pentru a dispus astfel procurorul a reţinut următoarele:

Reclamantul P.C.V., din Brăila, a solicitat efectuarea urmăririi penale faţă de: P.S.C., notar public în circumscripţia Judecătoriei Brăila, P.C.V., S.G.A., primarul municipiului B., S.I., P.A., Z.C., A.S., C.I. şi P.S., funcţionari la Primăria B., prin mai multe plângeri penale adresate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, care au fost conexate şi înregistrate la cauze penale cu numărul 217/P/2008.

În plângerile formulate reclamantul a contestat faptul că imobilul situat în Brăila, str. V. nr., ar fi fost proprietatea familiei L.A. şi L.M., decedaţi, imobil lăsat de aceştia moştenire prin testament numitei R.S., căreia i s-a eliberat certificatul de moştenitor.

Reclamantul a susţinut că acest lucru a fost posibil ca urmare a încălcării atribuţiilor de serviciu de către notarul public P.S.C., care nu a solicitat toate actele necesare pentru deschiderea succesiunii, precum şi de către primarul municipiului B. şi ceilalţi funcţionari ai primăriei menţionaţi anterior, care au eliberat diferite adrese prin care au dezinformat instituţiile statului neverificând situaţia juridică a imobilului care în realitate era proprietatea lui B.S. şi nu au verificat dacă familia L. a plătit vreodată taxele pentru acel imobil, prin faptele săvârşite cauzându-i o vătămare a intereselor personale.

Reclamantul a mai arătat că la emiterea certificatelor de moştenitor, pe care le consideră nule, a contribuit şi P.C.V., care s-a folosit de acte false.

Din actele premergătoare efectuate în cauză au rezultat următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.380/13.02.1920, soţii P.C.V. şi A. au dobândit imobilul din B., str… nr., fost …, compus din casă cu etaj şi suprafaţa de 386,70 m.p teren.

După decesul lui P.C.V. la data de 20 iulie 1974, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare moştenitorii acestuia, A.B., D.P. şi P. B., au vândut şapte optimi din imobilul situat în Brăila, strada Piaţa Speranţei nr.19 (acelaşi imobil anterior numerotat la nr.62) soţilor L.A. şi L.M., care au devenit coproprietari cu minorul N.P., care la acea dată nu putea să vândă partea sa.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. 951 din 11 august 1948 la Tribunalul Brăila, P. N. a vândut soţilor L.A. şi L. M. 1/8 (una optime) parte indiviză din imobilul situat în B., str. P. nr. În acest contract s-a consemnat că celelalte 7/8 din imobil au fost vândute aceloraşi cumpărători la data de 20 iulie 1947 de către ceilalţi moştenitori, respectiv de A.B., D.P. şi P.B., vânzătorul făcând precizarea că nu a participat la acea vânzare, fiind minor.

Prin sentinţa civilă nr.1161 din 21 septembrie 1948, pronunţată în dosarul civil nr.4891/1947, Tribunalul Brăila a admis acţiunea intentată de reclamanţii DL.A şi L.M. în contradictoriu cu pârâţii P.A., P. D. şi P.P. şi a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare datat 20 iulie 1947, sub semnătură privată şi transcris la Tribunalul Brăila, în referire la nr.4206 din 20 august 1947, pârâţii au vândut reclamanţilor 7/8 (şapte optimi) părţi indivize din imobilul situat în B., str. nr. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil şi punerea în posesie a reclamanţilor, consemnându-se că hotărârea pronunţată ţine loc de act de vânzare autentic şi se transcrie în registrul de transcripţiuni al Tribunalului Brăila.

Apelul formulat de pârâţii P.A. şi P.D. a fost anulat ca netimbrat prin Decizia nr.105/15 octombrie 1952 a Tribunalului Regional Galaţi.

Hotărârea civilă nr.1161/1948 a fost învestită cu formulă executorie nr.760/1952, iar reclamanţii au fost puşi în posesia imobilului, situaţie constatată prin încheierea din 16 martie 1953 a Tribunalului Brăila (făcându-se referire la xerocopia de pe certificatul nr.4891/1947 din 3 martie 1954 eliberat de grefa Tribunalului Popular al Oraşului Brăila).

L.A. a decedat la data de 23 martie 1995, iar imobilul a fost moştenit de L.M., care pe baza actelor prezentate a obţinut certificatul de moştenitor nr.1498/28 august 1995 eliberat de Notariatul de Stat Brăila.

Numita L.M. s-a prezentat în faţa notarului public şi a dispus ca după încetarea sa din viaţă întreaga avere mobilă şi imobilă ce se va găsi în patrimoniul său să fie moştenită de sora sa, R.S.

L.M. a decedat la data de 4 decembrie 2005 şi pe baza actelor prezentate de către P.C.V., fiica moştenitoarei R.S., în baza procurii primită de la aceasta, notarul public P. C.S. a eliberat certificatul de moştenitor nr.33 din 31 mai 2006.

Din situaţia prezentată, pe baza actelor existente la dosar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a constatat că rezultă cu certitudine că soţii L.A şi L.M. au fost proprietarii legali ai imobilului situat în Brăila, strada S. nr.19, care anterior a aparţinut soţilor P.C.V. şi A., fiind obţinut prin cumpărare de la moştenitorii acestora.

Reclamantul P.C.V. a susţinut că acel imobil ar fi fost confiscat de stat şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie restituit moştenitorilor familiei B., în baza Legii nr.112/1995.

Reclamantul a prezentat şi unele acte provenite de la instituţiile statului din care rezultă că imobilul ar fi fost adjudecat de Ministerul Finanţelor la data de 6 aprilie 1951 la licitaţia organizată de Tribunalul Brăila.

Reclamantul a omis însă să arate că împotriva încheierii prin care imobilul fusese adjudecat de Ministerul Finanţelor, soţii L.A şi L.M au formulat contestaţie, care a fost admisă de Tribunalul Brăila şi prin sentinţa civilă nr.758 din 22 august 1953 – rămasă definitivă – s-a anulat încheierea de adjudecare şi actele ce i-au urmat, reţinând că proprietarii imobilului erau contestatorii al căror drept de proprietate fusese transcris cu mult înainte ca Secţia Financiară a oraşului B. să ceară scoaterea la vânzare prin licitaţie a imobilului, pentru debite restante.

Întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat că notarul public, primarul municipiului Brăila şi funcţionarii de la Primăria B., reclamaţi în cauză, şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în conformitate cu legea şi cu sarcinile de serviciu, nesăvârşind infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, făptuitoarea P.C.V. nu a întocmit acte false şi nici nu a folosit în faţa notarului public actele false, nesăvârşind nicio faptă penală, s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.10 lit.a Cod procedură penală deoarece faptele nu există.

Împotriva acestei rezoluţii petentul P.C.V. a formulat plângere conform dispoziţiilor art.278 Cod procedură penală, plângere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluţia nr.1173/II/2/2008 din data de 21.11.2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, reţinându-se în esenţă că soluţia pronunţată este temeinică şi legală.

Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei Penale a Curţii de Apel Galaţi sub nr.1534/44/2008, petentul P.C.V. a formulat plângere întemeiată pe dispoziţiile art.2781 Cod procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr.217/P/2008 din 27.10.2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, astfel cum a fost confirmată prin Rezoluţia nr.1173/II/2/2008 din 21.11.2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

În motivarea plângerii petentul a arătat că nu a fost audiat, că nu s-au luat în considerare declaraţiile scrise precum şi actele depuse în copie la dosar.

Că imobilul în discuţie, proprietatea bunicilor săi, a fost făcut cadou moştenitorilor familiei L.A şi L.M (care au „folosit tot felul de tertipuri dezinformând notarul cu certificat necorespunzător”), de către reprezentanţii Administraţiei Financiare B. prin acceptarea certificatului de moştenitor nr.33/31.05.2006.

S-a solicitat începerea urmăririi penale împotriva intimaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reclamate.

Pe aceeaşi cale a solicitat să-i fie remis un certificat fiscal prin care să se ateste că familia L.A şi L.M a plătit impozit în perioada 1947 – 2005, anularea certificatelor de moştenitor nr.1498/28.08.1995, nr.33/31.05.2006 şi nr.189/13.11.2008 şi eliberarea unui act prin care să se ateste că toate bunurile arătate în aceste certificate de moştenitor îi aparţin, precum şi restituirea în natură, conform procedurilor Legii nr.10/2001 a imobilului din B. str.- nr.-.

Verificând Rezoluţia atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului parchetului, faţă de criticile formulate de petent, Curtea a constatat că plângerea este nefondată fiind respinsă ca atare pentru următoarele considerente.

Scopul oricărui proces este acela al constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Potrivit dispoziţiilor art.228 alin.1 Cod procedură penală, organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art.221 Cod procedură penală, dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art.10, cu excepţia celui de la lit.b1.

Potrivit dispoziţiilor art.224 alin.1 Cod procedură penală organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că verificarea unei plângeri, denunţ sau a altui mod de sesizare, inclusiv cel din oficiu, se face prin investigaţii proprii ale organelor de urmărire penală, actele de investigaţie denumite de lege acte premergătoare trebuind să servească atât la constatarea existenţei sau inexistenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 Cod procedură penală, cât şi la luarea hotărârii de a începe sau nu, urmărirea penală.

În cauza de faţă nu se poate susţine că organul de urmărire penală nu a desfăşurat în cadrul actelor premergătoare, toate activităţile ce se impuneau pentru a ajunge la soluţia dată.

Din analiza multitudinii actelor premergătoare efectuate de procuror, acte care au stat la baza rezoluţiei atacate, Curtea constată că afirmaţiile petentului cu privire la presupusa activitate infracţională a intimaţilor, nu se confirmă.

Astfel, potrivit art.246 Cod penal constituie infracţiune fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Din conţinutul art.289 Cod penal rezultă că falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări constituie infracţiunea de fals intelectual, iar folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art.291 Cod penal.

Pentru a se reţine în sarcina intimaţilor: P.S.C., S.G.A., S.I., P.A., Z.C., A.S., C.I. şi P.S. comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art.246 Cod penal, era necesar să se dovedească că aceştia au acţionat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu cu intenţia de a prejudicia partea reclamantă. Or, în cauză nu s-a făcut dovada că fiecare dintre intimaţi nu ar fi îndeplinit un act ori l-ar fi îndeplinit în mod defectuos, cu intenţie şi astfel să fi cauzat petentului vreo vătămare a intereselor sale legale.

În egală măsură, pentru a se reţine în sarcina intimatei P.C.V. săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi de uz de fals, era necesar să se dovedească că aceasta, în calitate de funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, ar fi atestat unele fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau ar fi omis cu ştiinţă să insereze unele date sau împrejurări, cu prilejul întocmirii unui înscris oficial, înscris pe care să îl fi folosit, deşi ar fi cunoscut că este fals, în vederea producerii unor consecinţe juridice.

În raport de actele depuse la dosarul parchetului se constată că nemulţumirile petentului sunt aparent fundamentate, întrucât urmare demersurilor făcute de-a lungul timpului de acesta cu privire la imobilul din B. str.- nr.-. (fost…) atât autorităţile administrative locale cât şi instanţele civile, prin relaţiile furnizate ori hotărâri favorabile, i-au creat reprezentarea că imobilul în discuţie ar fi aparţinut la momentul preluării de către stat (6.04.1951) autoarei petentului şi anume bunicii acestuia A.B., fapt ce l-ar fi îndreptăţit să beneficieze de prevederile Legii nr.10/2001.

Dar, toate aceste instituţii au avut în vedere la emiterea unor adrese ori la pronunţarea unor hotărâri civile, relaţiile furnizate de Direcţia Arhivelor Naţionale B., care a avut drept referinţă a cercetării registrelor de transcriere a actelor autentice doar perioada 1950 – 1951.

Or, prin sentinţa civilă nr.758/22.08.1953 a Tribunalului Popular ar Oraşului B. (filele 64 - 65 din dosarul parchetului nr.217/P/2008) s-a statuat în mod definitiv că la data scoaterii la vânzare prin licitaţie publică, imobilul în discuţie (situat în B, str-. nr.- aparţinea numiţilor DL.A şi L.M., al căror drept de proprietate fusese transcris cu mult înainte de a se cere de Ministerul Finanţelor prin Secţiunea Financiară Oraş B. (5.08.1950), scoaterea la vânzare pentru debite restante, imobilul intrând în proprietatea familiei L.A şi L.M. urmare cumpărării a 7/8 părţi indivize din imobil, în condiţiile stipulate prin sentinţa civilă nr.1161/21.09.1948 (dosar nr.4891/1947) a Tribunalului Popular al Oraşului B (filele 44 – 61 din dosarul parchetului), şi partea indiviză de 1/8 din imobil de la N.P. conform actului de vânzare transcris sub nr.951/11.08.1948 (fila 43 din dosarul parchetului).

Se constată, aşadar, că în mod corect procurorul care a instrumentat cauza a constatat că intimaţii nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor reclamate, actele premergătoare efectuate reliefând fără dubiu că faptele nu există şi că deci aceştia nu pot fi subiecţi ai infracţiunilor invocate şi nici a vreunei alte fapte cu conotaţie penală, context în care Curtea nu va examina celelalte cereri ale petentului privind eliberarea certificatului fiscal, anularea certificatelor de moştenitor ori restituirea în natură a imobilului.

Faptul că sesizările şi cererile petentului nu au avut finalitatea dorită de acesta, nu este de natură să-i creeze reprezentarea că autorităţile statului ori alte persoane care îşi desfăşoară activitatea în servicii de interes public, se comportă abuziv în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ori că nu vor să-i soluţioneze corect cauza.

Pentru toate aceste considerente constatând că în mod corect procurorul a făcut aplicarea dispoziţiilor art.10 alin.1 lit.a Cod procedură penală, faptele reclamate neexistând, plângerea de faţă a fost respinsă ca nefondată conform dispoziţiilor art.2781 alin.8 lit.a Cod procedură penală cu consecinţa menţinerii rezoluţiei atacate şi a obligării petentului, în baza art.192 alin.2 Cod procedură penală şi art.193 alin.6 Cod procedură penală, la plata către stat şi către intimata P.C.V. a cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei.

3. Calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă cu

privire la infracţiunea de „tulburare de posesie” prevăzută de art. 220 Cod penal. Aplicarea legii penale mai favorabile

Decizia penală nr. 421/R/16.06.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 1064/12.06.2008 pronunţată de Judecătoria Galaţi in dosarul nr. 2269/233/2006 s-a dispus achitarea inculpatului P. C. cu privire la fapta de „tulburare de posesie” prevăzută de art. 220 Cod penal, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 al. 1 lit. a Cod pr. penală.

A fost respinsă în tot acţiunea civilă –daune materiale şi morale - formulată de partea vătămată Ioniţă Margareta ca fiind neîntemeiată, potrivit dispoziţiilor art. 346 al. 3 Cod pr. penală.

A fost obligată partea vătămată I. M. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 250 lei, în temeiul art. 192 al. 1 pct. 1 lit. a Cod pr. penală.

Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, a declarat recurs partea vătămată I. M. apreciind-o ca nelegală, susţinând că din probele administrate rezultând că inculpatul P. C. vinovat de săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie.

Prin decizia penală nr. 82/R/16.02.2009 a Tribunalului Galaţi s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de partea vătămată I. M. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii pronunţate de Tribunalul Galaţi partea vătămată I. M. a declarat din nou recurs reiterând criticile formulate anterior.

Recursul declarat de partea vătămată este inadmisibil şi a fost respins pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 3851 al. 1 lit. a Cod pr. penală coroborat cu art. 361 al. 1 lit. a Cod pr. penală, sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate se atacă doar cu recurs situaţie în care un nou recurs promovat împotriva deciziei pronunţate cu ocazia soluţionării acestui recurs este inadmisibil.

În speţă partea vătămată I. M. a formulat plângere prealabilă împotriva inculpatului P. C. la data de 30.04.2004 reclamând săvârşirea infracţiunii de „tulburare de posesie” prevăzută de art. 220 al. 1 Cod penal.

Textul de lege în vigoare la data formulării plângerii prevedea pentru infracţiunea mai sus arătată o sancţiune cu amenda sau închisoarea de la o lună la 2 ani şi dispunea că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.

Ulterior, în cursul judecării procesului, art. 220 al. 1 Cod penal a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 în sensul majorării pedepsei (închisoare de la 1 la 5 ani) şi eliminării prevederii referitoare la necesitatea unei plângeri prealabile a părţii vătămate pentru exercitarea acţiunii penale.

Faţă de aceste aspecte, având în vedere existenţa unei succesiuni de legi în timp şi prevederile art. 13 Cod penal, care dispun că în astfel de situaţii se aplică legea mai favorabilă inculpatului, Curtea reţine că legea penală mai favorabilă este legea veche, ce stabilea o pedeapsă mai redusă şi condiţiona pornirea procesului penal de formularea de către partea vătămată a unei plângeri prealabile.

Aşa fiind urmează a se constata că faţă de legea penală aplicabilă în cauză sentinţa pronunţată de Judecătoria Galaţi se putea ataca doar cu recurs la tribunal, astfel că un nou recurs formulat de partea vătămată I. M. împotriva deciziei penale nr. 82/R/16.02.2009 a Tribunalului Galaţi, prin care s-a respins ca nefondat recursul susnumitei, apare ca fiind inadmisibil şi va fi respins în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. a, teza a II-a Cod pr. penală, precum şi dispoziţiile art. 192 al. 2 Cod pr. penală.

SECŢIA COMERCIALĂ,

MARITIMĂ ŞI FLUVIALĂ

1. Obligaţia instanţei de recurs de a da eficienţă disp. art. 3041 C. proc.civ în cauzele în care dreptul de apel este suprimat. Debitoarea împotriva căreia s-a deschis procedura de insolvenţă poate contesta şi în recurs starea de insolvenţă.

În cauzele în care dreptul de apel este suprimat prin lege sunt aplicabile dispoziţiile art. 3041 C. proc.civ., în virtutea cărora motivele de recurs nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. proc.civ., instanţa de recurs având obligaţia examinării cauzei sub toate aspectele.

Chiar dacă contestaţia debitoarei a fost respinsă de judecătorul fondului, acest fapt nu o poate împiedica, conform art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a art. 305 C. proc.civ., să producă probe în apărarea sa în faza de recurs, mai ales că respingerea contestaţiei nu a fost precedată de analizarea apărărilor debitoarei.

Decizia nr. 280/ 13 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 2681/91/2008 creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea a solicitat deschiderea procedurii în formă generală faţă de debitoarea SC „M.” SRL.

În motivarea cererii sale creditoarea a arătat că această societate datorează la bugetul consolidat al statului suma de 54.947 lei, sumă care întruneşte cerinţele impuse de Legea nr. 85/2006, în sensul că este certă lichidă şi exigibilă şi întruneşte şi cerinţa de prag valoric.

A mai arătat creditoarea că s-a încercat executarea silită a acestei creanţe în condiţiile Codului de procedură fiscală dar fără rezultat, deoarece debitoarea nu dispune de bunuri care să poată fi executate silit.

În dovedirea cererii sale creditoarea a depus la dosar copia titlurilor executorii ale creanţei pretinse , dovada lipsei bunurilor în patrimoniul debitoarei.

Debitoarea a contestat starea de insolvenţă la data de 29.10.2008, prin completările depuse la dosar.

Prin sentinţa comercială nr. 1183/27.11.2008 pronunţată în cauză de Tribunalul Vrancea s-a admis cererea creditoarei D.G.F.P. Vrancea şi s-a deschis procedura insolvenţei în formă generală împotriva debitoarei SC „M.” SRL, fiind numit, totodată, ca administrator judiciar, „K” IPURL Focşani.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, că debitoarea datorează bugetului consolidat al statului suma de 54.947 lei, creanţă find certă, lichidă şi exigibilă.

Această creanţă îndeplineşte şi cerinţa impusă de art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa, respectiv este superioară valorii prag minime impuse de lege de 10.000 lei.

Împotriva susmenţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs debitoarea prin administratorul social, învederând faptul că prima instanţă a reţinut eronat îndeplinirea cerinţelor legale pentru deschiderea procedurii.

Astfel, susţine recurenta, cu înscrisurile ataşate contestaţiei, s-a dovedit la fond că creanţa invocată de D.G.F.P. Vrancea nu este certă, nici exigibilă şi că ultima plată făcută chiar către DGFP Vrancea datează nu din 19.09.2007, ci din 11.01.2008.

A mai arătat recurenta că:

În data de 14.12.2007 s-a plătit la bugetul asigurărilor sociale, suma de 11.040 lei, primind de la DGFP şi înştiinţarea nr. 909 privind stingerea creanţelor , în data de 11.02.2008.

Prin urmare, SC „M.” SRL nu se află în insolvenţă având activitate în continuare şi fonduri suficiente pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată certe.

În dovedirea motivelor de recurs recurenta s-a folosit de proba cu înscrisuri, depunând la dosarul cauzei, în copie, facturi, chitanţe, extrase de cont şi contracte în derulare.

Pentru motivele arătate succint mai sus, recurenta a solicitat, în principal casarea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare şi în subsidiar, modificarea hotărârii în totalitate în sensul respingerii cererii formulate de DGFP Vrancea.

Creditoarea – intimată DGFP Vrancea a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului, apreciind că declaraţia de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi nu se face nici o dezvoltare a acestora.

Pe fond, aceeaşi intimată a solicitat respingerea recursului, considerând că sentinţa criticată este legală şi temeinică.

Analizând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. 1 C. proc.civ. excepţia nulităţii recursului, Curtea o apreciază nefondată, urmând a o respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Fiind vorba de o materie în care dreptul de apel este suprimat, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 3041 C. proc.civ.

Într-adevăr motivele de recurs în cauză nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. proc.civ. Instanţa de recurs, în cazurile prevăzute de art. 3041 C. proc.civ. poate examina cauza sub toate aspectele.

În speţă, deşi recurenta nu şi-a subsumat criticile vreunui temei de recurs, dintre cele expres enumerate de art. 304 C. proc.civ., nu se poate conchide în sensul nemotivării recursului, dispoziţiile art. 3041 C. proc.civ. impunând examinarea cauzei sub toate aspectele, cu atât mai mult a celor semnalate de recurentă, dar insuficient explicitate de aceasta.

Această posibilitate, coroborată cu principiul rolului activ al judecătorului, conform căruia instanţa are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, este menită să asigure părţilor o judecată echitabilă şi să conducă instanţa la cercetarea şi aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunţarea unei soluţii.

Pe fond, recursul este fondat;

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentă şi din oficiu, conform dispoziţiilor art.3041 C. proc.civ. Curtea apreciază că acesta este întemeiat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 85/2006, debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă, insolvenţa fiind definită ca stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.

Punctul 6 al aceluiaşi articol stabileşte ce se înţelege prin creditor îndreptăţit să solicite procedura deschiderii insolvenţei, şi anume creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă şi de mai mult de 30 de zile, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea pronunţa admiterea cererii şi, respectiv, declanşarea procedurii insolvenţei.

În speţă, aşa cum susţine recurenta, condiţia existenţei stării de insolvenţă în patrimoniul debitoarei nu este îndeplinită, parte din debitul datorat fiind stins prin plată, în recurs, debitoarea depunând înscrisuri din care rezultă că a efectuat plăţi către DGFP, precum şi către alte instituţii bugetare.

De asemenea, debitoarea a făcut dovada derulării unor contracte, a existenţei unui rulaj de capital prin conturile sale bancare.

Mai mult decât atât, rezultă din actele dosarului că parte considerabilă din sumele invocate de creditoare cu titlu de creanţă sunt în continuare incerte datorită faptului că fac obiectul unor contestaţii încă nesoluţionate pe fond.

În condiţiile achitării parţiale a creanţei şi a contestării unei părţi a creanţei datorate recurentei care are şi calitatea de creditor iniţiator al procedurii, Curtea apreciază că nu subzistă nici o raţiune pentru care soluţia pronunţată de instanţa de fond să fie menţinută.

Chiar dacă contestaţia debitoarei a fost respinsă de judecătorul fondului, acest fapt nu o poate împiedica, conform art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a art. 305 C. proc.civ., să producă probe în apărarea sa în faza de recurs, mai ales că respingerea contestaţiei nu a fost precedată de analizarea apărărilor debitoarei.

Indiferent de soluţia dată contestaţiei, rolul instanţei de recurs este de a aprecia dacă această stare de insolvenţă a fost corect stabilită faţă de debitoare de către judecătorul sindic. Or, din probele administrate în recurs (extrase de cont septembrie-decembrie 2008; facturi septembrie – decembrie 2008; contracte de credit pentru achiziţie bunuri) rezultă că societatea debitoare este un agent economic care funcţionează în mod normal, încasând şi achitând debite.

Deşi Legea nr. 85/2006 , în art. 33, prin instituirea termenului de 30 de zile în care debitoarea să nu fi făcut plăţi, instituie prezumţia de insolvenţă a debitoarei, acest fapt trebuie coroborat cu îndeplinirea condiţiilor impuse creanţei pentru a se putea admite cererea introductivă şi, respectiv, menţine debitoarea în procedură.

O atare interpretare este dictată, de altfel, chiar de scopul Legii nr. 85/2006 ce a fost gândită ca un instrument ce se doreşte echidistant între debitorul insolvent şi creditorii săi, menit să dea cea mai bună soluţie stării de insolvenţă a debitorului. Din perspectiva debitorului, scopul legii este atins dacă se reuşeşte reabilitarea acestuia şi reîntoarcerea lui la activitatea normală.

Pentru considerentele expuse mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 3 C. proc.civ., urmează a se admite recursul şi a se dispune modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii creditoarei.

2. Caracterul provizoriu al desemnării administratorului judiciar în

procedura generală a insolvenţei subzistă chiar dacă nu este specificat în dispozitivul hotărârii. Imposibilitatea obiectivă a efectuării unei comparaţii între onorariile pretinse de practicienii în insolvenţă ofertanţi.

Faptul că judecătorul sindic nu a specificat în dispozitivul sentinţei recurate împrejurarea că administratorul desemnat este provizoriu nu este în măsură să împieteze asupra exercitării de către creditorul majoritar a prerogativei acordate de lege în privinţa deciziei unilaterale de schimbarea a administratorului judiciar şi de stabilire a remuneraţiei acestuia.

În privinţa remuneraţiei, nu se poate efectua o comparaţie între remuneraţia dorită de creditoarea recurentă şi cea stabilită pentru administratorul ales de judecătorul sindic, de vreme ce nu se cunoaşte, ab initio, durata efectivă a procedurii. Astfel, în condiţiile unei temporizări a procedurii de lichidare ar fi mai dezavantajoasă pentru creditori remuneraţia de 800 lei lunar decât cea globală( pentru întreaga durată a procedurii) de 300 lei.

Decizia nr. 284/ 13 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa comercială nr. 113/12.02.2009 Tribunalul Vrancea, secţia comercială,contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de creditoarea D.G.F.P. Vrancea şi a dispus începerea procedurii simplificate a debitoarei S.C. „K. T.” SRL; a numit administrator judiciar pe „M. R. L.” Iaşi I.P.U.R.L. cu atribuţiile prevăzute de art.25 din Legea nr. 85/2006, cu o retribuţie netă lunară de 800 lei şi un onorariu de succes de 6% din sumele atrase la masa credală.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că creditoarea D.G.F.P. Vrancea are o creanţă în sumă de 30.651 lei, care este certă lichidă şi exigibilă şi că sunt întrunite condiţiile legale pentru deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei debitoarei S.C. „K.T” S.R.L. , care nu a contestat starea de insolvenţă.

S-a mai reţinut că creditoarea nu a depus la dosar vreun înscris prin care să opteze pentru un anumit practician, urmând ca desemnarea lichidatorului să se facă dintre practicienii care au depus ofertă la dosar.

Împotriva menţionatei hotărâri, în termen legal, creditoarea D.G.F.P. Vrancea a declarat recurs, invocând, în esenţă, că prin cererea introductivă, creditorul fiscal a propus desemnarea ca lichidator judiciar a practicianului în insolvenţă „K” I.P.U.R.L. Focşani şi stabilirea unui onorariu fix de 3000 de lei pentru întreaga procedură şi un onorariu procentual de 6% din sumele atrase la masa credală.

Procedând la desemnarea unui alt practician, judecătorul sindic, a încălcat grav dispoziţiile art. 11 lit. c din Legea nr. 85/2006 care prevede în mod expres că în vederea desemnării lichidatorului provizoriu, judecătorul va avea în vedere cererea depusă în acest sens de creditorul care a solicitat deschiderea procedurii şi doar în situaţia în care cel care a introdus cererea de deschidere a procedurii nu solicită numirea unui lichidator, numirea se va face de către judecătorul sindic din rândul practicienilor care au depus oferte în dosarul cauzei.

A mai arătat recurenta că prin hotărârea atacată instanţa de fond a desemnat în mod definitiv lichidatorul care va administra procedura de lichidare, nesocotind astfel atribuţiile Adunării Creditorilor în confirmarea lichidatorului provizoriu desemnat prin sentinţa de deschidere a procedurii.

Judecătorul sindic a nesocotit şi disp. art. 19 alin. 2 din legea insolvenţei prin aceea că a stabilit prin sentinţa recurată o retribuţie de 800 lei net lunar şi un onorariu de succes de 6% din sumele atrase la masa credală, dar fără a menţiona că acest onorariu se va suporta din fondul de lichidare, dacă nu este confirmat de Adunarea Creditorilor.

Pentru motivele expuse în mod succint mai sus, recurenta a solicitat modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul desemnării în calitate de lichidator provizoriu a practicianului în insolvenţă „K” I.P.U.R.L. Focşani, cu un onorariu global de 3000 lei şi un onorariu de succes de 6% .

Recursul nu este fondat;

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs şi din oficiu, Curtea constată că prima instanţă a procedat la numirea lichidatorului judiciar cu respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 şi că a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală care va fi menţinută.

În temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic are obligaţia desemnării motivate, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă care au depus oferte de serviciu în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor. Ulterior, conform art. 17 alin. 1 lit. b din aceeaşi lege la propunerea comitetului creditorilor administratorul sau lichidatorul judiciar poate fi confirmat sau înlocuit în cadrul adunării creditorilor convocată în acest scop. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 19 alin. 2 din legea menţionată mai sus, potrivit cărora, la recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator sau lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia.

Potrivit alineatului introdus la art. 19 din Legea 85/2006 prin O.U.G. nr. 173/2008, creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia.

Faptul că judecătorul sindic nu a specificat în dispozitivul sentinţei recurate împrejurarea că administratorul desemnat este provizoriu nu este în măsură să împieteze asupra exercitării de către creditorul majoritar a prerogativei acordate de lege în privinţa deciziei unilaterale de schimbarea a administratorului judiciar şi de stabilire a remuneraţiei acestuia.

În privinţa remuneraţiei, Curtea apreciază că nu se poate efectua o comparaţie între remuneraţia dorită de creditoare recurentă şi cea stabilită pentru administratorul ales de judecătorul sindic, de vreme ce, nu se cunoaşte, ab initio, durata efectivă a procedurii. Astfel, în condiţiile unei temporizări a procedurii de lichidare ar fi mai

dezavantajoasă pentru creditori remuneraţia de 800 lei lunar decât cea globală de 300 lei.

Nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la nespecificarea de către judecătorului fondului a sursei pentru retribuţia administratorului judiciar, acoperirea onorariului acestuia neputându-se face decât în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Astfel, prin art. 4 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 se stabileşte expres că toate cheltuielile aferente procedurii…vor fi suportate din averea debitorului.

Numai în eventualitatea lipsei disponibilităţilor băneşti în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare…( alin. 4).

Aşadar, plata din fondul de lichidare este subsidiară şi nu poate fi dispusă de judecătorul sindic din faza deschiderii procedurii când nu se poate anticipa situaţia patrimoniului debitoarei.

În considerarea celor mai sus expuse, Curtea constată că, dând o dezlegare corectă cauzei deduse judecăţii, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi, în temeiul disp. art. 312 alin. 1 teza II C.proc. civ., va respinge recursul creditoarei DGFP Vrancea , ca nefondat.

3. Exercitarea abuzivă a drepturilor civile subiective împiedică pe titularii lor să obţină despăgubiri din partea cocontractantului.

Potrivit clauzelor contractului de asociere în participaţiune, pârâţii s-au obligat să pună la dispoziţie spaţiul comercial proprietatea lor, situat în Galaţi, str. M. I. nr. 44, în suprafaţă de 44 mp.

Cum contractul de asociere în participaţie încheiat între părţile litigante pe o perioadă de 5 ani a încetat din vina pârâţilor prin înstrăinarea spaţiului comercial, este evident că din culpa acestora nu s-a mai derulat activitatea comercială.

Decizia nr. 265/ 4 mai 2009 a Curţii Apel Galaţi

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 110/2006 la Curtea de Arbitraj a CCIA Galaţi, reclamanta SC „R.” SRL Galaţi a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor H. C. şi H. G. la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune, rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de asociere în participaţiune.

La data de 20.07.2005 a încheiat cu cei doi pârâţi un contract de asociere în participaţiune prin care au convenit ca aceştia să pună la dispoziţie un spaţiu situat în municipiul Galaţi, ce consta în acel moment într-o baracă proprietatea celor doi pârâţi, în timp ce reclamanta urma să amenajeze, să îmbunătăţească spaţiul respectiv contribuind cu materiale şi manoperă pentru ca acesta să poată fi folosit pentru o activitate de alimentaţie publică. Spaţiul respectiv a fost amenajat corespunzător, iar părţile urmau să beneficieze de profit conform prevederilor contractuale.

Reclamanta a mai arătat că, ulterior, în ceea ce o priveşte, din anumite considerente, a înţeles să subînchirieze spaţiul către SC „A. C.” SRL Galaţi – aceasta din urmă subrogându-se în toate drepturile şi obligaţiile sale, ce rezultau din contractul de asociere în participaţiune. La scurt timp, pe parcursul soluţionării de către Judecătoria Galaţi a cererii de evacuare pe cale de ordonanţă preşedinţială a SC „A. C.” SRL Galaţi din imobilul respectiv – pârâţii au înstrăinat spaţiul respectiv către SC „A. C.” SRL Galaţi prin act de vânzare cumpărare, spaţiul fiind înstrăinat cu îmbunătăţirile aduse de reclamantă, îmbunătăţirile având o valoare de 10.000 lei.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 969 din Codul civil şi art. 250 şi urm. din Codul comercial.

La termenul din 22.02.2007, pârâţii au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională cu nerespectarea dispoziţiilor 37-39 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj cu precizarea ca aceasta să fie considerată notă de susţineri şi întâmpinare.

Prin cererea reconvenţională pârâţii au solicitat anularea contractului în participaţiune, încheiat la data de 20.07.2005.

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâţii au arătat că, deşi reclamanta încheiase cu ei un contract de asociere în participaţiune, fără consimţământul lor, la data de 23.01.2006, a închiriat spaţiul respectiv unei alte societăţi comerciale, ceea ce făcea imposibilă desfăşurarea activităţii, respectiv derularea contractului de asociere în participaţiune.

În subsidiar, în motivarea întâmpinării prin care au solicitat respingerea acţiunii au arătat că reclamanta nu avea dreptul să subînchirieze spaţiul respectiv. De asemenea, pârâţii au mai arătat că au fost nevoiţi să înstrăineze spaţiul deoarece locatarii din vecinătatea spaţiului au formulat plângeri la organele în drept.

S-a susţinut, de asemenea, că reclamanta este culpabilă de încălcarea contractului de asociere în participaţiune, astfel încât nu datorează acesteia daune.

În cauză s-a efectuat o expertiză judiciară cu obiective formulate de ambele părţi litigante.

Prin Hotărârea nr. 110/2006, Curtea de Arbitraj a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâţii la plata sumei de 9917,09 lei cu titlu de daune şi cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Arbitraj a reţinut că pârâţii şi-au încălcat obligaţia privind asocierea în participaţiune pe termen de 5 ani cât şi faptul că spaţiul în discuţie a fost vândut cu îmbunătăţirile aduse de reclamantă, ceea ce i-a sporit valoarea.

Pârâţii au formulat acţiune în anulare împotriva Hotărârii nr.110/2006, acţiune ce a fost înregistrată pe rolul tribunalului sub nr. 5400/121/2007.

Prin sentinţa comercială nr. 2106/28.09.2008, Tribunalul Galaţi a admis acţiunea şi a anulat Hotărârea arbitrală nr. 110/2006, reţinând că aceasta a fost atacată după expirarea termenului prevăzut de art. 3533 din Codul de procedură civilă respectiv 5 luni de la constituirea arbitrajului. A mai reţinut că instanţa de arbitraj nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale privind anularea contractului de asociere în participaţiune.

Împotriva sentinţei comerciale nr. 2106/2007 a declarat recurs reclamanta criticând-o ca fiind nelegală.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia comercială nr. 110/18.06.2008 a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3533 din Codul de procedură civilă nu poate fi interpretat decât prin raportare la dispoziţiile aliniatului final al aceluiaşi articol, în sensul că trecerea timpului nu poate constitui un motiv de caducitate a arbitrajului, afară de cazul în care una din părţi a notificat celelalte părţi şi tribunalul arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea.

În ceea ce priveşte celălalt motiv de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. f din Codul de procedură civilă, instanţa a reţinut că acesta subzistă, fiind corect analizat, acţiunea în anulare fiind legală sub acest aspect, dar eliptică din perspectiva dispoziţiilor art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă( Tribunalul a admis acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale, fără a se pronunţa şi asupra fondului, în limitele convenţiei arbitrale - n.s.).

În rejudecare acţiunea în anulare a fost înregistrată sub nr. 4978/121/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 2745/8.10.2008 pronunţată în cauză de Tribunalul Galaţi s-a admis acţiunea în anulare şi s-a dispus, pe cale de consecinţă, anularea hotărârii arbitrale nr. 110/2006 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.

Astfel, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei.

Pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamantă a sumei de 9917,09 lei cu titlu de daune şi a sumei de 5117 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

A fost admisă în parte şi cererea reconvenţională, fiind obligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 192,28 lei reprezentând participare la beneficiu.

Totodată, s-a respins capătul de cerere din cererea reconvenţională privind constatarea nulităţii contractului de asociere în participaţiune, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Potrivit clauzelor contractului de asociere în participaţiune, pârâţii s-au obligat să pună la dispoziţie spaţiul comercial proprietatea lor, situat în Galaţi, str. M. I. nr. 44, în suprafaţă de 44 mp.

Reclamanta potrivit contractului s-a obligat să execute lucrări de igienizare, să aducă fondul de marfă, să asigure desfăşurarea activităţii de alimentaţie publică, precum şi să doteze spaţiul cu aparatura necesară desfăşurării activităţii şi să suporte cheltuielile generate de utilităţi în vederea desfăşurării unei activităţi cu specific de alimentaţie publică.

În temeiul art. 4 din contract, reclamanta a efectuat cheltuieli în amenajarea spaţiului respectiv. Aşa cum s-a reţinut în raportul de expertiză, reclamanta a evidenţiat în contabilitate cheltuielile cu materiale şi lucrări efectuate pentru întreţinerea, repararea şi modernizarea spaţiului.

Cum reclamanta nu a făcut dovada că s-a înţeles cu pârâţii să procedeze la amenajarea spaţiului anterior încheierii contractului, se poate lua în calcul doar valoarea lucrărilor efectuate după data încheierii lui, respectiv suma de 9917,09 lei.

Potrivit punctului de vedere al expertului, în evidenţa contabilă ţinută de reclamantă nu s-au înregistrat decât operaţiuni care privesc asocierea pârâţilor în sensul că, prin vânzarea făcută de pârâţi, nu rezultă o altă configurare a spaţiului ca urmare a îmbunătăţirilor realizate de reclamantă.

Cum contractul de asociere în participaţie încheiat la data de 20.07.2005 între părţile litigante pe o perioadă de 5 ani a încetat din vina pârâţilor prin înstrăinarea spaţiului comercial, este evident că din culpa acestora nu s-a mai derulat activitatea comercială.

Cum reclamanta a subînchiriat în 23.01.2006 spaţiul către SC „A. C.” SRL Galaţi, căreia i-a fost vândut spaţiul chiar de către pârâţi, nu se poate reţine că din vina sa nu s-a putut derula activitatea de participaţie, neexistând clauza care să interzică subînchirierea.

În privinţa cererii reconvenţionale sunt întemeiate pretenţiile pârâţilor privind acordarea cotei de 1% din profit, dar nu poate fi primită solicitarea de constatare a nulităţii contractului.

Eroarea nu poate produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerarea persoanei în cauză este motivul determinant al încheierii convenţiei.

De asemenea, eroarea nu poartă asupra identităţii cocontractantului, ci asupra calităţii de reprezentant legal a persoanei care a angajat pârâţii în raporturi juridice.

Or, persoanele care se angajează în relaţii comerciale trebuie să dea dovadă de diligenţe sporite, pârâţii fiind în culpă în sensul că se puteau interesa la ORC despre firma respectivă, având posibilitatea să afle că numitul V. M. nu era administrator al SC „R.” SRL la data de 20.07.2005.

Împotriva susmenţionatei sentinţe, în termen legal, s-a declarat apel de către pârâţii-reclamanţi, care au criticat-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

Deşi, prin cererea de arbitrare, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune, rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, Tribunalul Galaţi a obligat pârâţii la suma de 9917,09 lei cu titlu de daune, reprezentând cheltuielile cu materiale şi lucrări efectuate pentru întreţinerea, repararea şi modernizarea spaţiului comercial.

Spaţiul în litigiu a fost înstrăinat în aceeaşi configuraţie, aşa cum l-au stăpânit pârâţii şi cum de altfel l-au cumpărat, fiind în suprafaţă de 36,74 mp. construit din zidărie, acoperit cu placă din beton şi format dintr-o sală propriu-zisă şi un grup sanitar.

Culpa în nerespectarea dispoziţiilor contractului nu aparţine pârâţilor care au înstrăinat imobilul determinaţi fiind de conduita reclamantei.

La momentul vânzării imobilul nu mai era demult în folosinţa reclamantei. Aceasta a subînchiriat imobilul fără acordul scris al pârâţilor proprietari, iar motivarea instanţei că nu există clauză contractuală în acest sens, contravine dispoziţiilor legale în materia exercitării dreptului de proprietate şi anume că dreptul de dispoziţie este exercitat doar de proprietar şi nu de alte persoane.

Cererea reconvenţională a pârâţilor trebuia admisă deoarece angajarea societăţii comerciale în contractul de asociere în participaţiune a fost făcută printr-o persoană care nu era abilitată să semneze în numele societăţii, fiind încălcate dispoziţiile art. 948 Cod civil privind capacitatea de a contracta.

Pentru motivele expuse mai sus, pârâţii au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanţe în sensul respingerii acţiunii ca nefondată şi a admiterii cererii reconvenţionale, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul de faţă este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate de reclamantă dar şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc.civ., Curtea, o apreciază ca fiind una legală şi temeinică , a cărei menţinere se impune cu prisosinţă, criticile recurentei neconfirmându-se.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond ar fi dat altceva decât s-a cerut de către reclamantă, se constată că instanţa de fond a confirmat, practic, sub aspectul cuantumului pretenţiilor, soluţia instanţei arbitrale, soluţie ce nu a fost criticată sub acest aspect prin acţiunea în anulare.

În cererea de arbitrare, reclamanta a solicitat acordarea daunelor „rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de asociere în participaţiune” dar când explicitează, sub forma motivelor de fapt, această cerere, specifică faptul că : „ .. în virtutea acestei convenţii, subscrisa a efectuat o serie de investiţii care au transformat baraca existentă pe terenul Primăriei într-o clădire aptă de a găzdui o activitate economică ….”, pentru a conchide în sensul că : „considerăm că partea contractului de asociere în participaţiune trebuie să despăgubească atât pentru lucrările executate, cât şi pentru cheltuielile ocazionate cu promovarea prezentei”.

Astfel, nu se regăseşte în cererea de arbitrare vreo altă referire la despăgubiri de altă natură şi, prin urmare, nu se poate vorbi de vreo ipoteză de nelegalitate a soluţiei instanţei de fond, ipoteză care să poată fi subsumată temeiului de reformare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.civ. („instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, sau ceea ce nu s-a cerut”).

Al doilea motiv de recurs, privitor la nedovedirea îmbunătăţirilor pretins efectuate de către pârâţi, este, de asemenea, nefondat, deoarece s-a probat efectuarea de îmbunătăţiri la spaţiul în litigiu; îmbunătăţirile avute în vedere de către instanţă fiind doar cele ulterioare datei perfectării contractului de asociere în participaţiune.

De altfel, chiar pârâtul H. C. a confirmat prin răspunsurile la interogatoriul propus de reclamantă că „imobilul era amenajat; în baza contractului reclamanta a realizat îmbunătăţiri” – fapt ce corespunde clauzelor contractuale privitoare la aportul reclamantei, art. 7 impunându-i acesteia efectuarea „cheltuielilor ocazionate de igienizare, organizarea fluxului tehnologic a cosmetizării spaţiului”.

Asemenea îmbunătăţiri s-au regăsit, cu siguranţă în preţul de vânzare al spaţiului, profitându-le pârâţilor care nu puteau fi, însă, exoneraţi de obligaţia de dezdăunare a reclamantei, cu atât mai mult cu cât suma acordată de instanţă a fost cea calculată de expertiza instrumentată la instanţa de arbitraj (fila 91 dosar arbitraj).

Conform contractului de asociere în participaţiune, reclamanta a dobândit posesia şi folosinţa spaţiului în litigiu cu obligaţia de a efectua toate cheltuielile aferente, inclusiv procurarea fondului de marfă şi de a împărţi profitul cu reclamanta, pârâţii asumându-şi drept unică obligaţie „ aducerea în folosinţă a spaţiului comercial”.

În condiţiile în care, prin contractul de asociere nu i s-a interzis reclamantei „subînchirierea spaţiului” un atare act nu este lovit de nulitate, mai ales că nu poate fi considerat act de dispoziţie ( astfel cum greşit a susţinut recurenta).

Buna-credinţă a reclamantei rezultă şi din aceea că nu s-a erijat nici un moment în proprietarul spaţiului, în contractul de subînchiriere specificându-se faptul că H.C. era proprietar al spaţiului (art. 9.5 contract).

Deşi contractul de asociere în participaţiune nu încetase, pârâţii au procedat la rândul lor, la scoaterea spaţiului comercial din ecuaţia afacerii demarate cu reclamanta, procedându-se de această dată chiar la efectuarea unui act de dispoziţie (înstrăinarea) încheiat cu aceeaşi persoană juridică căreia reclamanta îi subînchiriase spaţiul.

În consecinţă, nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la nerespectarea dispoziţiilor contractuale de către pârâţii-reclamanţi prin „înstrăinarea imobilului care nu le aparţinea”.

Nici poziţia recurentei privitoare la nulitatea contractului de asociere în participaţiune ( prin confirmarea poziţiei pârâţilor-reclamanţi), din perspectiva nesocotirii dispoziţiilor art. 948 lit. a Cod civil nu poate fi primită.

În virtutea respectivei dispoziţii legale, este imperios necesar ca subiectele implicate în raporturi juridice civile să aibă şi capacitatea de a contracta, adică abilitatea de a încheia acte juridice.

În această materie, regula este a capacităţii, incapacitatea fiind excepţionată, dispoziţiile legale ce instituie astfel de excepţii fiind de strictă interpretare.

Excepţiile se referă, desigur, la persoanele fizice care pot fi minore, puse sub interdicţie ori se află în vreuna din situaţiile calificate expres de legiuitor „incapacităţi speciale”.

Persoana juridică (constituită întotdeauna de către persoane fizice având capacitate de exerciţiu) este prezumată a avea capacitate de a contracta pe toată durata fiinţării sale.

Ceea ce susţine recurenta ţine de specificul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, acela că voinţa subiectului colectiv de drept civil este, în fapt, voinţa uneia sau a unor persoane din colectivul persoanei juridice, ceea ce în drept este cunoscut ca fiind instituţia reprezentării legale a persoanei juridice de către organele sale de conducere.

Problema erorii asupra reprezentantului legal al reclamantei a fost corect tranşată de instanţa de fond, neputând fi calificată drept o „error in personam” propriu-zisă de natură a atrage nulitatea relativă a actului.

Faptul că adevăratul reprezentant legal al reclamantei a confirmat tacit actul la a cărui încheiere nu a participat este în măsură a înlătura anulabilitatea actului.

Având în vedere că nici o critică a recurentei (întemeiată în drept sau nu) nu este confirmată de verificarea operată de instanţa de recurs, urmează a face aplicarea, în speţă, dispoziţiilor art. 312 alin.1 C. proc.civ. referitoare la respingerea recursului.

4. Procedura insolvenţei. Excepţia de neconstituţionalitate. Sesizarea Curţii Constituţionale. Efecte.

Judecătorul sindic va putea să nu dispună suspendarea cauzei, în situaţia în care dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă au făcut obiectul cel puţin unei decizii pronunţată de Curtea Constituţională. Însă, în cazul în care judecătorul sindic dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă.

Decizia nr. 290/R/13 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin încheierea din 22 ianuarie 2009 Tribunalul Vrancea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de pârâta S.C. „I. M. ” SA Tg. Jiu, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 116 din Legea nr. 85/2006, modificată, în temeiul art. 8 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, a respins cererea de suspendare a cauzei ca nefiind întemeiată şi a fixat termen pentru continuarea procedurii la data de 26 februarie 2009.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că pârâta S.C. „I. M.” SA Tg. Jiu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 – 115 şi art. 116 din Legea nr. 85/2006 şi că autorul excepţiei nu critică conţinutul acestor texte, nu arată incompatibilitatea lor cu dispoziţii din Constituţie ci, doar face alegaţii cu privire la o posibilă încălcare a dreptului la apărare şi la protecţia proprietăţii, deşi, în cauză, părţile nu au fost prejudiciate de drepturile lor. S-a mai reţinut că părţile şi-au formulat apărări cu privire la evacuarea lor, că au depus înscrisuri pentru a dovedi dobândirea legală a dreptului de proprietate şi că, prin decizia nr. 1380/16 decembrie 2008 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, situaţie în care nu se justifică suspendarea judecării cererilor de evacuare şi revendicare şi că în „opinia” judecătorului-sindic excepţia invocată nu este întemeiată.

Împotriva menţionatei hotărâri, în termen legal, pârâtele S.C. „A.” SA Drăgăşani şi S.C. „I.M. SCIM” SA Tg. Jiu au declarat recurs, invocând, în esenţă, că prima instanţă era obligată să sesizeze Curtea Constituţională şi să suspende judecarea cauzei, deoarece textele art. 116, art. 115, art. 114 şi art. 113 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei nu au fost declarate neconstituţionale şi nici nu au mai făcut obiectul unei excepţii în alte litigii; că nejustificat prima instanţă nu a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională, astfel cum prevede textul art. 29 alin.6 din Legea nr. 47/1992.

Curtea a reţinut că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că pârâta S.C. „ I.M. ” SA Tg. Jiu în primă instanţă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 – 116 din Legea nr. 85/2006 care vizează măsurile premergătoare lichidării, respectiv punerea sub sigilii, inventariere bunuri din averea debitoarei falite, precum şi a dispoziţiile art. 116 din aceeaşi lege, privind atribuţiile lichidatorului stabilite în vederea vânzării bunurilor din averea debitoarei.

Textul art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, modificată, prevede că „Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă”, iar textul art. 29 alin. 3 din aceeaşi lege că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale”.

Conform art. 8 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, republicată, şi prin derogare de la art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, judecătorul sindic va putea să nu dispună suspendarea cauzei, în situaţia în care dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă au făcut obiectul cel puţin al unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională.

Curtea constată că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 29 alin. 5 şi art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, coroborate cu textul art. 8 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, republicată şi modificată.

Dispoziţiile art. 113, art. 114, art. 115 şi art. 116 din legea menţionată mai sus au legătură cu fondul cauzei, vizând măsurile premergătoare lichidării şi nu au mai făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Prin decizia nr. 1380 din 16 decembrie 2008 Curtea Constituţională a respins ca fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 116 din Legea nr. 85/2006. Însă, prin această decizie Curtea Constituţională, în ceea ce priveşte prevederile art. 116 a constatat că nu sunt critici de neconstituţionalitate, ci exprimă nemulţumirea petentului în legătură cu modul lor de redactare şi cu soluţiile legislative adoptate, şi că potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta „ [ ….[ se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că judecătorul sindic, contrar dispoziţiilor legale mai sus citate, referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, a continuat soluţionarea cauzei, apreciind că în „opinia” sa excepţia invocată de pârâtă nu este întemeiată.

Aşadar, recursurile fiind fondate, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ. au fost admise cu consecinţa casării încheierii din data de 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Vrancea (dosar nr. 137/91/2007). Curtea a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă în vederea suspendării soluţionării cauzei până la judecarea excepţiei de neconstituţionalitate.

SECŢIA PENTRU CAUZE

CU MINORI ŞI DE FAMILIE

1. Nepronunţarea asupra unor cereri esenţiale pentru părţi – caz de casare

Potrivit art. 3859 pct. 10 Cod procedură penală, hotărârea este supusă casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.

Decizia penală nr. 61/R/07.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 1722/20.11.2008 a Judecătoriei Focşani, inculpatul minor A.I a fost condamnat la:

- o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1- art. 209 alin. 1 lit. i C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109, art. 74 lit. a, b, c şi art. 76 lit. d C. pen.;

- o pedeapsă de 1 lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prev. de art. 217 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 109, art. 74 lit. a, b, c şi art. 76 e C. pen.

În baza art. 33 lit. a raportat la art. 34 lit. b C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 231/2008 a Judecătoriei Focşani, şi s-a dispus ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa de 6 luni, aplicată prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând să execute în total 2 ani închisoare.

În temeiul art. 71 Cod penal, a-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii prevăzute de art. 64 lit. a ipoteza a doua şi lit. b C. pen.

S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile împotriva inculpatului.

Pentru a hotărî astfel , prima instanţă a reţinut că în seara zilei de 02.06.2008, inculpatul minor A. I. a pătruns prin escaladarea gardului şi prin forţarea unui geam, în locuinţa părţilor vătămate M. R. şi M. S. şi dintr-una din camere a sustras o bancnotă de 10 euro, 11 bancnote a câte 50 euro şi 4 bancnote a câte 100 euro.

La un moment dat inculpatul minor a fost surprins de către partea vătămată M. R. care a alertat mai mulţi vecini. În această situaţie, inculpatul minor a aruncat o parte din banii sustraşi într-una din camerele imobilului, astfel încât, atunci când a fost prins, asupra sa s-a găsit doar o bancnotă de 10 euro. În interiorul locuinţei, inculpatul minor a spart mai multe geamuri de la uşile ce făceau legătura între camere, în încercarea de a scăpa.

Împotriva sentinţei penale nr. 1722/20.11.2008 a Judecătoriei Focşani au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani şi inculpatul A. I.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani a criticat hotărârea pe motive de netemeinicie şi nelegalitate.

S-a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului A. I. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere , în cuantum de 1 lună este nelegală .

De asemenea, s-a mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74 Cod penal.

Inculpatul a criticat hotărârea pe motive de nelegalitatea, susţinând că infracţiunea de furt calificat nu a fost consumată, ci a rămas în faza tentativei, sens în care a solicitat schimbarea încadrării juridice a fapte.

Prin decizia penală nr. 24/21.01.2009 a Tribunalului Vrancea s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani.

S-a desfiinţat în parte sentinţa, s-a înlăturat aplicarea circumstanţelor atenuante prev. de art.74 Cod penal şi s-a majorat pedeapsa pentru infracţiunea prev.de art. 208 al.1 - 209 al.1 lit.i C.p. cu aplicarea art. 99 C.p. la 1 an şi 6 luni închisoare.

Pentru infracţiunea prev. de art. 217 al.1 C.p. cu aplicarea art. 99 C.p. s-a stabilit pedeapsa la 15 zile.

Conform art. 33 lit.a şi art. 34lit. b Cod penal, s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa de 1 an şi 6 închisoare.

Potrivit art. 83 Cod penal, s-a menţinut revocarea suspendării condiţionate a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, stabilindu-se ca inculpatul să execute în total 3 ani închisoare.

Împotriva deciziei penale nr. penală nr. 24/21.01.2009 a Tribunalului Vrancea, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A. I.

Prin decizia penală nr. 61/R/07.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi, recursul declarat de inculpatul A. I a fost admis. S-a casat decizia penală 24/21.01.2009 a Tribunalului Vrancea şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a soluţionat apelul declarat de inculpatul A. I şi pe cale de consecinţă nici asupra cererii prin care acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 – 209. alin. 1 lit. i Cod penal, în infracţiunea de tentativă la furt calificat prev. de art. 20 rap la art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. i Cod penal, cereri esenţiale pentru inculpat, de natură să-i garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului.

2. Pedeapsa complementară în caz de concurs de infracţiuni.

Dacă pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c Cod penal nu a fost aplicată pentru nici una dintre infracţiunile concurente, instanţa nu poate dispune ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa rezultantă a închisorii.

Decizia nr. 72/R/19.06.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 183/13.04.2007 a Tribunalului Vrancea, printre alţii, inculpata V. E.V. a fost condamnată la:

- o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 Cod penal, raportat la art. 215 alin. 1 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a şi c şi art. 76 lit. c Cod penal;

- o pedeapsă principală de 5 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b Cod penal, pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 4 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 lit. a şi c şi art.76 lit. d Cod penal.

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal, s-a dispus ca inculpata V. E. V să execute pedeapsa principală cea mai grea, respectiv pedeapsa de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b şi c Cod penal pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Prin decizia penală nr. 72/R/19.06.2009 a Curţii de Apel Galaţi, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi inculpaţi. S-a desfiinţat sentinţa penală nr. 183/13.04.2007 a Tribunalului Vrancea şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, printre altele – omisiunea instanţei de a face aplicarea art. 335 alin. 2 C. proc. pen. pentru una din inculpate, omisiunea instanţei de a face aplicarea art. 334 C. proc. pen. de a pune în discuţia părţilor şi de a se pronunţa cu privire la schimbarea încadrării juridice cu privire la o infracţiune, etc.. – şi faptul că, în mod greşit, instanţa a dispus ca şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c Cod penal să fie executată separat de pedeapsa rezultantă a închisorii.

Potrivit art. 65 Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani. Conform art. 35 alin. 1 Cod penal, dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii. În alineatul 2 din acelaşi articol se prevede că dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Din dispoziţiile legale de mai sus, rezultă cu prisosinţă că, în caz de condamnare pentru un concurs, aplicarea pedepsei complementară a interzicerii unor drepturi se face – când este cazul – pentru fiecare infracţiune concurentă în parte. Acest aspect rezultă cu prisosinţă şi din partea specială a Codului penal, sens în care atunci când aplicarea pedepsei complementare a unor drepturi este obligatorie, legiuitorul a folosit termeni de genul „se pedepseşte cu închisoare de la…la… de ani şi interzicerea unor drepturi.

Cum în cauză, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c Cod penal nu a fost aplicată pentru nici una din cele două infracţiuni concurente, instanţa nu putea să dispună ca această pedeapsă să fie execută alături de pedeapsa rezultantă a închisorii, stabilită ca efect al contopirii pedepselor.

3. Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

Potrivit art. 181 alin. 2 Cod penal, la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita inculpatului.

Decizia nr. 52/R/14.04.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 671/14.04.2008 a Judecătoriei Galaţi, inculpatul R. N a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a, i Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 75lit. c Cod penal

În baza art. 61 alin. 1 Cod penal, s-a revocat liberarea condiţionată din pedeapsa de 6 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 176/25.03.2003 a tribunalului Galaţi, s-a contopit restul de 88 zile închisoare, rămas neexecutat din această pedeapsă, cu pedeapsa de 3 ani închisoare şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare, sporită la 3 ani şi 6luni închisoare.

În temeiul art. 71 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b şi c Cod penal.

S-a constatat că prejudiciul cauzat părţii vătămate SC Port Bazinul Nou SA Galaţi a fost acoperit integral prin restituire.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, că, în ziua de 17.11.2005, inculpatul R. N, împreună cu inculpaţii minori E.R şi E. S, au pătruns, printr-o spărtură a gardului, în incinta părţii vătămate SC Port Bazinul Nou SA Galaţi, de unde au sustras mai multe bucăţi de fier vechi.

Partea vătămată a apreciat valoarea prejudiciului creat la suma de 24 lei şi, deoarece fierul sustras i-a fost restituit, nu s-a constituit parte civilă.

Împotriva sentinţei penale nr. 671/14.04.2008 a Judecătoriei Galaţi a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R. N, criticând-o pe motive de netemeinicie.

În principal a susţinut că datorită prejudiciul mic, de numai 24 lei, raportat la patrimoniul părţii vătămate şi faptul că bunurile sustrase au fort restituite, fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a în ref. la art. 10 lit. b1 C. proc. pen.

În subsidiar a susţinut că a recunoscut şi regretat fapta, situaţie în care poate beneficia de circumstanţe atenuante, cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Prin decizia penală nr. 548/A/17.12.2008 a Tribunalului Galaţi, apelul declarat de inculpatul R. N a fost admis dar numai sub aspectul înlăturării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c Cod penal.

Prin decizia penală nr. 52/R/14.04.2009 a Curţii de Apel Galaţi, recursul declarat de inculpatul R. N a fost admis.

S-a casat în totalitate decizia penală nr. 548/17.12.2008 A Tribunalului Galaţi şi în parte sentinţa penală nr. 671/14.04.2008 a Judecătoriei Galaţi şi, în rejudecare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a în ref. la art. 10 lit. b1 C. proc. pen., inculpatul R: N. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a, i Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c şi art. 37 lit. a Cod penal.

S-a reţinut că datorită valorii mici a prejudiciului de numai 24 lei, a naturii bunurilor sustrase – bucăţi de fier vechi şi a faptului că prejudiciul a fost acoperit integral prin restituire, atingerea adusă patrimoniului părţii vătămate este minimă şi prin conţinutul său concret fapta săvârşită este în mod vădit lipsită de importanţă şi nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Recurs. Importuri de materii prime în regim de perfecţionare activă.

Importuri de materii prime în regim de perfecţionare activă. Suspendarea de la plata drepturilor de import pentru realizarea de produse pentru reexport, către acelaşi exportator al materiilor prime. Certificate EUR 1 false, invalidate ulterior. Consecinţe privitoare la dreptul organelor vamale de a calcula obligaţii suplimentare de plată şi anularea deciziilor de calculare a obligaţiilor de plată.

Decizia nr. 486/7 mai 2009 s Curţii de Apel Galaţi

Din actele dosarului a rezultat că reclamanta S.C. a importat materie primă de la de la societatea italiană, în regim de perfecţionare activă cu suspendarea de la plata drepturilor de import pentru realizarea de produse compensatoare reexportate aceleaşi societăţi italiene în condiţiile art. 107 alin. 1 şi art. 134 alin. 1 din Legea nr. 86/2006 cu scutire de la plata drepturilor de import.

La baza importurilor a stat autorizaţia nr. 335/22789/30.09.2005.

Ulterior, pentru materia primă importată, certificatele de origine EUR 1, au fost invalidate din vina societăţii italiene, bunurile nefiind de origine comunitară.

Tribunalul Vrancea prin sentinţa civilă nr. 572/13 noiembrie 2008 a admis acţiunea reclamantei, anulând deciziile de stabilire a datoriei vamale şi exonerând de la plata sumelor calculate prin aceste acte.

S-a reţinut că invalidarea certificatelor EUR 1 nu a avut loc din vina reclamantei, astfel că acesteia îi sunt aplicabile disp. art. 235 din Legea nr. 86/2006 potrivit cărora în situaţia când tratamentul tarifar favorabil se aplică şi în cazuri în care a luat naştere o datorie vamală, această împrejurare se constată sub condiţia ca persoana în cauză să nu fie acuzată de fraudă sau neglijenţă.

Din actele dosarului a rezultat că invalidarea certificatelor s-a datorat vinovăţiei societăţii italiene.

Recursurile declarate de D.G.F.P. Vrancea şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni vamale Galaţi s-au referit la faptul că, deşi invalidarea certificatelor EUR 1 pentru mărfurile importate nu s-a datorat fraudei sau neglijenţei reclamantei, această împrejurare n-o absolvă de la plata obligaţiilor vamale, neavând relevanţă bună sau reaua credinţă cu care a acţionat.

Reclamanta a importat mărfuri însoţite de documente de origine emise de Autoritatea Vamală Italiană pe care le-a procesat şi reexportat atestând originea română dobândită de produsele compensatoare prin înscrierea pe factură.

În acest condiţii în mod eronat instanţa de fond a constatat că reclamanta poate beneficia în continuare de tratamentul tarifar favorabil prevăzut de art. 34 alin. 1 lit. a din Legea nr. 86/2006.

Recurentele au invocat şi greşita reţinere în cauză a disp. art. 238 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 86/2006 neţinând seama că reclamanta a procedat la reexportarea produselor compensatoare, operaţiune realizată prin confirmarea originii române pe factură, conform art. 16 din O.U.G. nr. 192/2001.

Curtea de Apel Galaţi prin Decizia nr. 468/7 mai 2009 a respins recursurile ca nefondate.

S-a avut în vedere că perioada controlului a fost cuprinsă între anii 2005 – 2006, iar referirile recurentelor la dispoziţiile legale aplicabile cauzei s-au constatat a fi fundamental greşite.

Atât instanţa de fond cât şi recurentele au reţinut ca aplicabile dispoziţiile Legii nr. 86/2006.

Or, pentru perioada anului 2005 dispoziţiile legale aplicabile erau ale Legii nr. 141/24 iulie 1997 publicată în M.O. nr. 180/1 august 1997 intrată în vigoare în 60 de zile de la data publicării împreună cu Regulamentul din 9 noiembrie 2001 de aplicare a Codului Vamal, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001 în raport de care urmau a fi examinate susţinerile părţilor.

Pentru anul 2006 urmau a fi avute în vedere pe lângă dispoziţiile citate şi dispoziţiile Legii nr. 86/10 aprilie 2006 privind Codul Vamal al României publicat în M.O. nr. 350/19.04.2006 în vigoare în 60 de zile de la publicare, precum şi Regulamentul de aplicare, aprobat prin H.G. nr. 707/ 7 iunie 2006.

Organele de control neverificând legalitatea operaţiunilor vamale pe perioade, în succesiunea dispoziţiilor legale în domeniu, au avut în vedere alte criterii de apreciere considerate de Curte ca greşite, ceea ce a impus soluţia de respingere a recursurilor şi menţinerea sentinţei tribunalului, sub aspectul anulării actelor vamale şi exonerării de la plata datoriilor vamale.

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1. Răspundere patrimonială. Clauza de concurenţă.

Clauza de neconcurenţă este justificată de natura activităţii angajatorului

şi de necesitatea protejării secretelor comerciale şi a condiţiilor speciale de pregătire a salariaţilor.

Decizia civilă nr. 546/R/15.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1558/08.12.2008 pronunţată de către Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 5858/121/2008, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi în contradictoriu cu pârâtul B.D.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată şi înregistrată sub nr. 5858/121/2008 pe rolul Tribunalului Galaţi reclamanta SC A. SRL Galaţi a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. D. L., obligarea acestuia la plata sumei de 48352 lei reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea clauzei de neconcurenţă şi cuantumul indemnizaţiilor acordate acestuia pentru clauza de neconcurenţă.

Motivându-şi în fapt cererea, reclamanta a arătat că pârâtul a fost salariat al societăţii în funcţia de agent comercial până la data de 15.03.2008.

A susţinut că prin contractul individual de muncă 12801/18.05.2006 s-a prevăzut clauza de neconcurenţă.

Potrivit actului adiţional menţionat, pârâtul în calitate de salariat al reclamantei se obligă ca pe perioada de un an de la încetarea contractului individual de muncă să nu presteze activităţile menţionate în actul adiţional la societăţile cu obiect similar de activitate ca al reclamantei.

A precizat că pârâtul avea la dispoziţie o listă cu societăţile enumerate ce putea fi vizualizată la Serviciul Resurse Umane, începând cu data încetării contractului individual de muncă.

Reclamanta a mai menţionat că pe lista societăţilor comerciale concurente se află şi SC F.S. SRL, societate la care fostul salariat activează în prezent.

În susţinerea acţiunii, s-a folosit de proba cu înscrisuri.

În drept, a invocat disp. art. 21, art. 22 şi 39 din Codul Muncii, respectiv 969 şi urm. din Codul civil, precum şi disp. art. 1073 din Codul civil.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat că în clauza de neconcurenţă se menţionează că salariatul se obligă să nu presteze activităţi de vânzare a materialelor de construcţii şi finisaje, a produselor pe bază de lemn şi feroneria societăţi care au acelaşi obiect de activitate pe teritoriul judeţelor Prahova şi Ploieşti ce fac parte din aria de activitate a punctului de lucru Ploieşti. A arătat că în clauza de neconcurenţă nu sunt cuprinşi terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, că acea listă nu a putut fi niciodată consultată de vreun salariat, că la societatea la care s-a angajat a prestat activitate într-o altă zonă geografică, respectiv în judeţele Ilfov, Bucureşti şi Giurgiu, a precizat că la societatea reclamantă a lucrat pe departamentul Pal, iar la noua societate pe departamentul termo şi hidroizolaţii, că această clauză nu poate interzice în mod absolut exercitarea profesiei. În concluzie, a solicitat respingerea acţiunii.

În drept, a invocat disp. art. 115 -119 din C.pr.civilă.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în cauză, prima instanţa a reţinut următoarele :

Pârâtul a fost salariat al societăţii reclamante SC A. SRL Galaţi în funcţia de agent comercial, potrivit copiei contractului individual de muncă.

Prin contractul individual de muncă părţile au convenit asupra includerii unei clauze de neconcurenţă.

Pârâtul a denunţat unilateral contractul individual de muncă la data de 15.03.2008, în temeiul disp. art. 79 din Codul muncii, raporturile de muncă cu societatea reclamantă încetând la data de 15.03.2008.

Se mai reţine din contractul individual de muncă 1028131/2008 pârâtul s-a angajat la SC F.S. SRL începând cu 17.03.2008, având funcţia de reprezentant vânzări, salariatul desfăşurându-şi activitatea în judeţele Ilfov, Bucureşti şi Giurgiu.

Conform clauzei de neconcurenţă, pârâtul se obligă ca pe perioada de un an de la încetarea contractului individual de muncă să nu presteze activităţile menţionate în actul adiţional, la societăţile cu obiect similar de activitate cu al reclamantei SC A. SRL, în caz de nerespectare a acestei clauze, fiind obligat la restituirea indemnizaţiei de neconcurenţă plătită de către angajator şi la plata cu titlu de despăgubire a unei sume echivalente cu venitul salarial brut obţinut de acesta în ultimul an de activitate în cadrul angajatorului.

Potrivit disp. art. 21(1) (2) (3) din Codul Muncii, clauza de neconcurenţă îl obligă pe salariat să nu presteze în interesul său propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, ori să nu presteze o activitate în favoarea unui terţ care se află în relaţii de concurenţă cu angajatorul său, şi îl obligă pe angajator să îi plătească salariatului o indemnizaţie lunară (2) clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului pe durata contractului (3) indemnizaţia datorată salariatului se negociază şi este de cel puţin 25% dar salariu, indemnizaţia trebuie plătită întocmai şi la timp.

Din cuprinsul apărărilor invocate de pârât instanţa reţine una , pe care o consideră esenţială: prevederea unei clauze de neconcurenţă nu echivalează cu îngrădirea absolută a dreptului la muncă. Prin urmare, este pertinentă observaţia că această interdicţie ar trebui să opereze pe o arie geografică precis determinată. Această arie este descrisă în contractul individual de muncă ca fiind a judeţelor Prahova şi Dâmboviţa. Este adevărat că societatea la care pârâtul s-a angajat are sediul în Ploieşti, nu are puncte de lucru în alte localităţi. Însă, în contractul individual de muncă al pârâtului încheiat cu a doua societate se menţionează expres că activitatea o va desfăşura pe o altă zonă geografică , respectiv Ilfov, Bucureşti şi Giurgiu. Aceasta este potrivit contractului zona de lucru a pârâtului şi , în acest mod, nu se aduce nici o atingere clauzei de neconcurenţă. Dimpotrivă, s-a găsit o modalitate ca, respectând această clauză, pârâtul să-şi poată desfăşura raporturile de muncă. S-a susţinut că actul este întocmit pro causa, deşi la data încheierii lui nu exista nici un litigiu, însă nu s-a făcut nici o probă în sensul că pârâtul ar fi desfăşurat în concret activităţi în aria interzisă prin clauza de neconcurenţă.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive.

Pârâtul intimat avea la dispoziţie o listă cu societăţile concurente ce putea fi vizualizată la Serviciul Resurse Umane. Pe această listă se afla şi S.C. F.S. S.R.L. cu puncte de lucru în Ploieşti. La dosar este depus un certificat emis de Oficiul Registrului Comerţului din care rezultă că societatea are puncte de lucru doar în Ploieşti şi nicidecum în aria geografică în care susţine pârâtul că îşi desfăşoară activitatea.

În final, recurenta emite solicitări contradictorii şi anume: solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar în fraza ulterioară, solicită să se constate că acţiunea este întemeiată şi admiterea acesteia.

În această situaţie, curtea aminteşte faptul că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cauzele de casare cu trimitere în rejudecare prevăzute de art. 312 alin. 5 C.pr. civilă ci în cauzele de modificare a unui hotărâri şi de reţinere cu rejudecare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 , art. 312 alin. 3 C.pr. civilă.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât prima instanţă a pronunţat o hotărârea legală şi temeinică.

A învederat că din conţinutul clauzei de neconcurenţă se poate observa faptul că nu cuprinde terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, ci se face doar o trimitere la lista societăţilor.

De asemenea, a arătat că a respectat clauza de neconcurenţă în ce priveşte aria geografică, întrucât şi-a desfăşurat activitatea ca reprezentant de vânzări pe judeţele Ilfov, Bucureşti şi Giurgiu.

Prin decizia civilă nr. 546/R/15.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de recurenta SC A. SRL, împotriva sentinţei civile nr.1558/8.12.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.5858/121/2008.

A fost modificată în tot sentinţa civilă nr.1558/8.12.2008 a Tribunalului Galaţi şi în rejudecare:

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Galaţi.

A fost obligat pârâtul B. D. L. să plătească reclamantei suma de 48.352 lei actualizată cu indicele de inflaţie până la recuperarea integrală a acestuia.

Curtea a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum corect a învederat recurenta reclamantă, intimatul-pârât B. D. L. a încălcat prevederile contractului individual de muncă nr. 12801, încheiat la data de 18.05.2006 în sensul nerespectării clauzei de neconcurenţă.

Clauza de neconcurenţă a început să activeze începând cu data de 15.03.2008, dată la care s-a desfăcut contractul individual de muncă al intimatului.

Clauza de neconcurenţă prevede că , pe perioada de un an de la încetarea contractului de muncă, salariatul intimat să nu presteze activităţile menţionate în actul adiţional, la societăţi cu obiect similar de activitate ca al S.C. A. S.R.L. , care activează pe teritoriul jud. Prahova şi Dîmboviţa, societăţi ce fac parte din aria de activitate a punctului de lucru Ploieşti. În acelaşi contract este prevăzut că lista exemplificativă a societăţilor concurente existente este disponibilă la Serviciul Resurse Umane şi va putea fi consultată de salariat la momentul încetării contractului său individual de muncă.

Intimatul pârât a semnat contractul individual de muncă.

Atât prima instanţă cât şi intimatul pârât apreciază că nu a fost încălcată clauza de neconcurenţă pentru faptul că interzicerea viza doar angajarea la societăţile existente pe teritoriul jud. Prahova şi Dâmboviţa, ori acesta şi-a desfăşurat activitatea în zona de vânzări din judeţele Ilfov, Giurgiu şi în mun. Bucureşti, potrivit contractului individual de muncă încheiat între pârât şi S.C. F. S. SRL.

Instanţa de recurs nu reţine ca fiind întemeiat acest argument.

Clauza contractuală este clară şi nu suportă alte interpretări: fostul salariat nu se poate angaja pe o anumită perioadă la nici una din societăţile înscrise în lista exemplificativă, criteriul avut în vedere de angajator fiind acela al similarităţii obiectului de activitate cu cel al angajatorului.

În cadrul listei cu societăţi concurente S.C. A. SRL este cuprinsă şi S.C. F. S. SRL Ploieşti. Pârâtul afirmă că nu a luat cunoştinţă de lista cu societăţile respective însă această afirmaţie nu poate fi reţinută deoarece, acesta a semnat actul adiţional în care era inserată clauza de neconcurenţă cu menţiunea că societăţile concurente se află înscrise într-o listă ce se află la Serviciul Resurse Umane unde poate fi consultată, fiind respectate astfel prevederile art. 21 alin. 2 din Codul muncii.

Practic, intimatul pârât îşi invocă propria culpă prin faptul că a fost lipsit de diligenţă, în condiţiile în care societatea şi-a respectat obligaţiile asumate şi a achitat acestuia indemnizaţia pentru respectarea clauzei de neconcurenţă.

În cazul în care intimatul ar fi considerat că este prea oneroasă interzicerea exercitării profesiei pe perioada determinată, avea posibilitatea de a uza de procedura prevăzută de art. 23 alin. 2 din Codul muncii, în vederea diminuării efectelor clauzei de neconcurenţă. Ori, intimatul a acceptat clauza astfel cum a fost negociată, a semnat contractul individual de muncă şi astfel, şi-a însuşit prevederile acesteia.

Faptul că pârâtul intimat şi-a desfăşurat activitatea în zona de vânzări din judeţele Ilfov, Giurgiu şi mun. Bucureşti nu are nici o relevanţă în cauză şi nu înlătură răspunderea intimatului.

Astfel, se pierde din vedere scopul inserării unei clauze de neconcurenţă.

Clauza de neconcurenţă este justificată de natura activităţii angajatorului, necesitatea protejării secretelor comerciale şi a condiţiilor speciale de pregătire a salariaţilor.

Conform art. 21 din Codul muncii, la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca, după încetarea contractului, să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.

Această reglementare constituie o excepţie de la dispoziţiile imperative ale art. 38 din Codul muncii în sensul că salariatului i se permite, legal, să accepte anumite restrângeri ale libertăţii muncii sale în schimbul obţinerii unui avantaj suplimentar, de natură pecuniară.

Obligaţia de neconcurenţă este interpretată ca făcând parte din conţinutul obligaţiei generale de fidelitate a salariatului faţă de angajatorul său, prevăzută de art. 39 alin. 2 lit. d din Codul muncii.

Contrar susţinerilor primei instanţe, raţiunea instituirii textului a fost protecţia angajatorului iar interesul încheierii unui acord privind clauza de neconcurenţă aparţine acestuia întrucât societatea apreciază dacă poate fi prejudiciata de angajarea fostului salariat la un concurent, iar salariatul nu este prejudiciat fiind despăgubit astfel că protecţia materială este instituită..

În consecinţă, intimatul pârât nu avea posibilitatea de a se angaja la S.C. F. S. SRL Ploieşti întrucât era o societate considerată concurentă de către angajator, era înscrisă în listă şi, în aceste condiţii, nu are nici o importanţă în ce regiune îşi desfăşura fostul salariat activitatea, încălcarea clauzei având loc chiar prin angajarea la societatea concurentă şi nu prin desfăşurarea activităţii într-o anumită rază geografică. Clauza prevede interzicerea prestării unei activităţi similare la societăţi existente pe teritoriul jud. Prahova şi Dâmboviţa, ori expresia „existente” înseamnă locul sediului societăţii şi nu alte locuri unde reprezentanţii de vânzări îşi desfăşoară diverse activităţi, aceştia putând efectua vânzări şi în afara graniţelor naţionale. În speţa de faţă, aşa cum rezultă din certificatul emis de către Oficiul Registrului Comerţului, S.C. F. S. SRL are sediul în localitatea Ploieşti din jud. Prahova, fiind , în concluzie, o societate aflată în concurenţă cu S.A. A. S.R.L.

Angajatorul are în vedere ca salariatul să nu se angajeze la o altă societate ce îi poate face concurenţă, în aceasta constând prejudiciul societăţii şi astfel, nu este necesar, aşa cum greşit susţine intimatul, ca societatea să probeze producerea unui prejudiciu, acesta fiind deja produs prin angajarea la societatea concurentă.

Deşi intimatul susţine că S.C. F. S. SRL nu este o societate concurentă S.A. A. S.R.L., acest lucru nu se confirmă întrucât , comparând obiectul de activitate al celor două societăţi, se observă că sunt similare, cu privire la materiale de construcţie.

În consecinţă, pârâtul datorează despăgubiri pentru nerespectarea clauzei de neconcurenţă, despăgubiri prevăzute în contractul individual de muncă.

2. Concedierea individuală

Cauza reală şi serioasă în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de

persoana salariatului se referă la desfiinţarea locului de muncă ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

Decizia civilă nr. 492/R/07.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1439/13.11.2008 Tribunalul Galaţi în dosarul nr.4626/121/2008, a fost admisă contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă promovată de contestatorul B. C. în contradictoriu cu intimata SC I. SA Galaţi.

A anulat decizia nr. 150/2.06.2008 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior emiterii deciziei.

A obligat intimata să plătească contestatorului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

A obligat pe intimată la plata cheltuielilor de judecată către contestator în sumă de 500 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 4626/121/2008, contestatorul B.C. a solicitat anularea deciziei nr. 150/2.06.2008 emisă de intimata SC I. SA Galaţi prin care a încetat contractul său individual de muncă în temeiul art. 51 alin. 1 din Legea nr. 53/2003.

Ca efect al anulării, contestatorul a solicitat reintegrarea sa în funcţie şi plata drepturilor salariale, de la data concedierii şi până la reintegrarea sa efectivă.

Pe cale de excepţie a invocat nulitatea deciziei contestate.

În motivarea contestaţiei a arătat că disponibilizarea sa a fost dispusă din motive care nu ţin de persoana salariatului. Deşi măsura dispusă simulează o concediere personală, intimata a procedat cu rea-credinţă la o concediere colectivă, dar realizată în etape, astfel încât, prin fraudarea legii, să se ocolească procedura stabilită de dispoziţiile art. 68-72 din Codul muncii.

În acest sens, a precizat contestatorul, intimata a ales calea cea mai simplă pentru a-şi da afară oamenii, motivând o concediere personală, fără să respecte dispoziţiile art. 74 lit. c şi d din Codul muncii. Pentru lipsa menţiunilor prevăzute de aceste dispoziţii, decizia de concediere, a susţinut contestatorul, este nulă.

Pe fondul cauzei s-a arătat că de la angajarea sa în SC I. SA Galaţi, respectiv 1989 şi până în anul 1995, contestatorul a ocupat funcţia de inginer, iar din 1995 până la data emiterii deciziei ce face obiectul litigiului de faţă, a ocupat funcţia de cercetător ştiinţific principal. În această calitate şi-a desăvârşit pregătirea profesională prin absolvirea unui doctorat în matematică şi prin iniţierea unor proiecte de cercetare.

Motivele invocate în decizia de încetare a contractului de muncă, respectiv lipsa de contracte comerciale care să genereze proiecte şi activităţi specifice departamentului său de muncă, precum şi dificultăţile economice înregistrate de societate, sunt determinate, a precizat contestatorul, de o slabă activitate managerială. Dacă din acest punct de vedere ar exista o politică mai eficientă, beneficiile s-ar răsfrânge şi în politica de personal.

Pe de altă parte, contestatorul a invocat şi lipsa posibilităţii de a opta pentru o altă funcţie, dată fiind pregătirea sa de bază, respectiv acea de inginer.

Menţiunile din decizie referitoare la inexistenţa unor locuri de muncă vacante, nu poate fi luată în seamă, de vreme ce, susţine contestatorul, nu i s-a oferit nici o alternativă, în timp ce alte cazuri similare de disponibilizare s-au rezolvat prin oferirea unor locuri de muncă în alte compartimente, iar în societate au continuat angajările de ingineri, cu toate că se cunoştea situaţia financiară a societăţii.

Pentru toate aceste motive s-a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei şi reîncadrarea în funcţie, cu plata retroactivă a drepturilor salariale. S-au solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 78 din Codul muncii.

Intimata SC I. SA Galaţi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei.

Sub aspectul excepţiei de nulitate invocată s-a precizat că aceasta nu poate fi reţinută deoarece menţiunile prevăzute de art. 74 lit. c şi d din Codul muncii, invocate de contestator, se referă exclusiv la concedierea colectivă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe fondul contestaţiei s-a invocat de către intimată o pierdere financiară provenind şi din creşterea cheltuielilor indirecte faţă de anul 2006, pierdere ce se reflectă atât în bilanţul societăţii la 31 decembrie 2007, precum şi în balanţa de verificare contabilă din perioada ianuarie – iunie 2008.

În raport de aceste probleme financiare ale societăţii, s-a arătat în întâmpinare, rezultă necesitatea restructurării unor activităţi, prin desfiinţarea posturilor indirect productive precum şi a celor pentru care s-a constatat lipsa totală a unor contracte ca şi lipsa în perspectivă a perfectării lor.

Contractele de cercetare s-au redus substanţial în ultimii ani, nemaiexistând interes pentru unele domenii ale cercetării fundamentale care să justifice menţinerea de cercetători în cadrul institutului.

S-a mai arătat în întâmpinare că B.C. este absolvent al facultăţii de aeronautică şi nu are specializare de bază în construcţii navale.

Cât despre angajarea unor ingineri în societate, menţionată de contestator în cererea sa, aceasta nu este relevantă, se arată în întâmpinare, deoarece angajarea s-a făcut pe alte posturi decât cel ocupat de către contestator, în institut fiind aduşi ingineri stagiari, absolvenţi ai facultăţii de nave care înlocuiesc treptat persoanele fără studii superioare şi care au competenţă să efectueze proiectarea navală.

Desfiinţarea postului ocupat de contestator, a arătat intimata, este efectivă, reală şi are o cauză serioasă, respectiv cea a restructurării unor sectoare de activitate, depăşirea dificultăţilor financiare ale societăţii şi adaptarea la cerinţele actuale ale pieţei de proiectare navală, care propune o dinamică a specializărilor în domenii, într-un sector exclusiv privat, supus regulilor pieţei libere.

Pentru toate aceste considerente, arătate în întâmpinare, s-a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

În cauză s-a administrat proba cu interogatoriul intimatei precum şi proba cu înscrisuri.

Tribunalul analizând legalitatea şi temeinicia deciziei contestate prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate a reţinut următoarele:

Motivele care au stat la baza încetării contractului individual de muncă ale contestatorului, astfel cum rezultă acestea din decizia nr. 150/02.06.2008, depusă la fila 5 în dosar sunt: dificultăţile economice înregistrate de societate ca urmare a pierderilor financiare înregistrate şi care au determinat reducerea cheltuielilor la nivel de societate, inclusiv desfiinţarea posturilor neproductive, fără activităţi specifice repartizate; lipsa de contracte comerciale care să genereze proiecte şi activităţi specifice departamentului din care face parte contestatorul, atât în prezent, cât şi pe termen lung; inexistenţa în cadrul societăţii de locuri de muncă vacante care să necesite specializarea şi competenţele contestatorului.

Aşa cum se observă, principalul motiv al desfiinţării postului de cercetător ocupat de contestator îl reprezintă pierderile financiare înregistrate de intimată şi care au determinat reducerea cheltuielilor la nivel de societate.

Analizând acest principal motiv prin prisma apărărilor făcute de intimată, rezultă că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă. Astfel, în condiţiile în care intimata a recunoscut prin întâmpinare şi prin răspunsurile la interogatoriu că în cursul anului 2008, atât anterior deciziei de încetare a contractului de muncă al contestatorului, cât şi ulterior, a făcut angajări în societate, aspect ce rezultă, de altfel, şi din situaţia depusă la fila 117 în dosar, motivul de ordin financiar, care determină reducerea cheltuielilor la nivel de societate, inclusiv a cheltuielilor de personal, nu apare ca fiind unul real şi serios.

Susţinerile intimatei în sensul că angajările de ingineri nu s-au făcut pe posturi de natura celui ocupat de contestator nu justifică caracterul real şi serios al măsurii de desfiinţare a locului de muncă al contestatorului. Dacă într-adevăr, situaţia financiară a societăţii a impus reducerea cheltuielilor, inclusiv a celor de personal, din capul locului nu se mai justifica nici un fel de angajare care, indiferent de post, presupune tot o cheltuială.

Că acest motiv, al reducerii cheltuielilor, ca urmare a pierderilor financiare înregistrate de societate, nu este unul real şi serios, existând informaţii potrivit cărora societatea este eficientă din punct de vedere al business-ul pe care îl întreprinde, prin proiectele pe care le livrează dar şi pe piaţa forţei de muncă, înregistrând la finele anului trecut o rată de creştere a salariilor, dublă faţă de rata de creştere a salariului mediu pe economie. Această creştere salarială vine în contradicţie cu pierderile financiare de care se prevalează societatea.

Tot în acest articol de presă se vorbeşte şi despre proiectele acestei societăţi, care se încadrează în parametrii contractaţi, proiecte care sunt în derulare şi care atrag tot mai mulţi ingineri navalişti şi ingineri mecanici, ceea ce poate constitui o justificare pentru angajările făcute de societate în cursul anului 2008.

Ceea ce nu se poate justifica însă este desfiinţarea postului ocupat de contestator în condiţiile în care aceste proiecte presupun muncă de cercetare, ori în acest domeniu, al cercetării, îşi desfăşoară activitatea şi contestatorul.

Lipsa contractelor care să genereze proiecte şi activităţi specifice departamentului din care face parte contestatorul, nu poate fi reţinută în contextul în care specificul activităţii societăţii este de cercetare şi proiectare a navelor, iar existenţa proiectelor de cercetare determină practic existenţa societăţii, fără acestea, intimata neputând practic să-şi realizeze obiectul de activitate. De altfel, la interogatoriul luat, intimata a recunoscut că în continuare are în derulare proiecte cu caracter de cercetare-dezvoltare, ceea ce justifică menţinerea postului de cercetător al contestatorului şi nu desfiinţarea lui.

A se prevala în apărare de faptul că salariatul nu are specializare de bază în construcţii navale, fiind absolvent al facultăţii de aeronautică, reprezintă încă o dovadă a faptului că, prin desfiinţarea postului contestatorului s-a urmărit în realitate altceva decât motivul invocat.

Această apărare a intimatei nu poate fi reţinută în condiţiile în care pregătirea profesională a contestatorului a fost avută în vedere la data angajării sale în institut şi pe baza diplomei de absolvire a facultăţii a fost angajat, pregătirea sa de bază fiind cea de inginer. Mai mult chiar, pe parcursul desfăşurării activităţii, contestatorul a fost preocupat de desăvârşirea pregătirii sale profesionale, obţinând titlul ştiinţific de doctor în domeniul matematicii, astfel cum rezultă din diploma depusă la dosar.

De titlul său de doctor în domeniul matematicii şi de funcţia de cercetător, intimata s-a folosit pentru a obţine acreditarea conform H.G. nr. 551/2007 în cercetare fundamentală şi recunoaştere pe plan naţional şi internaţional, fapt necontestat de către aceasta şi care a precizat că nu este singurul salariat care deţine un asemenea titlu ştiinţific.

E adevărat că în situaţia în care o societate se confruntă cu dificultăţi economice sau transformări tehnologice stă în puterea reprezentanţilor săi să adopte orice măsuri organizatorice menite să conducă la îmbunătăţirea activităţii, inclusiv desfiinţarea unor locuri de muncă, indiferent de pregătirea profesională a celor care le ocupă, numai că această desfiinţare a locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Art. 65 din Codul muncii care reglementează această situaţie nu permite însă ca încetarea contractului individual de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului să se facă din motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin asemenea măsuri să poată fi îngrădit exerciţiul dreptului la muncă. Acesta este şi spiritul art. 24 lit. a din Carta socială şi europeană care menţionează dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv întemeiat.

În cauza dedusă judecăţii, nu toate condiţiile prevăzute de art. 65 alin. 2 din Codul muncii sunt aplicabile.

Astfel desfiinţarea locului de muncă al contestatorului este efectivă întrucât nu se mai regăseşte în organigrama societăţii, măsura dispusă nu are o cauză reală şi nu este serioasă.

Nu are o cauză reală pentru că nu prezintă un caracter obiectiv, adică nu este impusă de dificultăţile economice sau transformări tehnologice, având în vedere cele mai sus expuse, referitoare la situaţia financiară şi reducerea cheltuielilor la nivel de societate.

Nu este nici serioasă deoarece disimulează realitatea prin încercarea de a demonstra că lipsa proiectelor de cercetare a condus la desfiinţarea postului contestatorului, în condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, proiecte există şi angajări au fost făcute.

Aceste trei condiţii, respectiv desfiinţarea efectivă, cauză reală şi serioasă, nefiind îndeplinite în mod cumulativ, nici măsura dispusă în privinţa contestatorului nu poate fi considerată temeinică şi legală.

Aceasta nu este însă lovită de nulitate, cum a susţinut contestatorul, deoarece în cauză fiind vorba despre o concediere individuală şi nu colectivă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 74 lit. c şi d din Codul muncii, invocate de contestator.

Ceea ce se reţine în cazul deciziei contestate este lipsa unei cauze reale şi serioase care să stea la baza măsurii de încetare a contractului individual de muncă al contestatorului prin desfiinţarea locului său de muncă.

În contextul celor de mai sus expuse, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 78 din Codul muncii, tribunalul a admis contestaţia, a dispus anularea deciziei de concediere şi reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

La cererea contestatorului, potrivit art. 291 din Codul muncii, în referire la art. 274 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depusă la dosar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata SC I. SA Galaţi considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

În primul rând, instanţa de fond a încălcat grav dispoziţiile art. 257 (2) Cod procedură civilă care reglementează judecarea în complet de divergenţă a cauzelor.

Astfel, la instanţele de fond, părerile vor trebui să fie întotdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei, în afară de cazul în care judecata se face chiar în ziua în care a avut loc divergenţa.

De asemenea, din prevederile textului procedural rezultă fără echivoc că atunci când divergenţa se judecă la o altă dată decât aceea în care s-a invocat, judecătorii sunt obligaţi să-şi motiveze în scris părerile întrucât atât judecătorul care se alătură completului de divergenţă cât şi părţile care vor trebui să pună din nou concluzii trebuie să cunoască temeiul divergenţei.

În al doilea rând, instanţa în mod total nejustificat a înţeles să-şi motiveze hotărârea pe informaţiile pe care le-a citat, de altfel ca principal argument în susţinerea ca nereală şi neserioasă al motivului desfiinţării postului.

Interdicţia de a angaja absolvenţi ai facultăţilor de profil tehnic într-o societate de proiectare navală, concomitent cu câteva desfiinţări de posturi care au devenit neproductive şi nu mai corespund nevoilor societăţii nu se regăseşte în nici o reglementare legală şi nu poate fi instituită pe calea unei hotărâri judecătoreşti, care astfel ar adăuga în mod nepermis la lege.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 Cod procedură civilă.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate iar pe fond respingerea contestaţiei ca nefondată.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Prin decizia civilă nr. 492/R/07.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefundat recursul declarat de intimata SC I. SA GALAŢI împotriva sentinţei civile nr. 1439/13.11.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

A fost obligată recurenta-intimată să plătească intimatului-contestator suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii instanţei de fond referitor la faptul că instanţa a încălcat grave dispoziţii imperative ale art. 257 (2) Cod procedură civilă care reglementează judecarea în complet de divergenţă a cauzelor nu este întemeiată.

Este adevărat că potrivit art. 257 alin. 2 Cod procedură civilă, la instanţele de fond, părerile vor trebui să fie întotdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei, afară de cazul în care judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa.

Soluţia motivării părerilor în condiţiile articolului sus-menţionat este logică şi necesară doar atunci când sunt mai multe puncte în divergenţă, deoarece atât judecătorul care se alătură completului în divergenţă, cât şi părţile care vor trebui să pună din nou concluzii este necesar să cunoască temeiurile divergenţei.

Respectarea dispoziţiilor referitoare la motivarea părerilor în divergenţă la instanţele de fond este importantă şi pentru instanţa de control judiciar care numai în acest mod va putea verifica dacă divergenţa a existat numai asupra anumitor puncte.

Dar, în cauza dedusă judecăţii singurul punct aflat în divergenţă era acela dacă concedierea dispusă de angajator a fost efectivă, a avut o cauză reală şi serioasă, deoarece concedierea a avut ca temei art. 65 alin. 1 Codul muncii şi, nefiind alte păreri în divergenţă, concluziile puse au vizat singurul argument existent în dezbateri.

Faţă de considerentele expuse mai sus instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 257 alin. 2 Cod procedură civilă nu au fost încălcate de către prima instanţă.

Referitor la criticile aduse hotărârii instanţei de fond, s-a apreciat că nu sunt întemeiate.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond prin decizia nr. 150/20.06.2008 emisă de recurenta intimată S.C. I. SA, intimatul contestator B. C. având funcţia de cercetător, i-a încetat contractul individual de muncă conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Faţă de obiectul determinat al cererii instanţa de recurs constată că prima instanţă a analizat toate probele administrate în cauză răspunzând criteriilor formulate de intimată.

Astfel, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Asemenea chestiuni instituie pentru instanţă obligaţia de a se referi în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere şi să ofere o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia pronunţată în dispozitiv.

Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prevederile art. 6 din C.E.D.O. obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile lor, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor din proces.

Din moment ce art. 6 obligă jurisdicţiile să-şi motiveze deciziile, dar nu şi la a răspunde la fiecare argument care nici nu a influenţat soluţia litigiului, instanţa naţională nu a adoptat o decizie nemotivată (Decizia din 28.03.2000, în Cauza Jorgerine et Leda contra France).

Şi, în speţă, apreciem că instanţa de fond a analizat toate probele administrate în cauză, a răspuns criticilor formulate de intimata-recurentă, motivarea dată hotărârii fiind corespunzătoare dovezilor administrate cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea unei atare soluţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului prevăzute la alineatul 1 al aceluiaşi articol, trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Cauza reală şi serioasă se referă la desfiinţarea locului de muncă şi concedierea salariatului ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţilor.

Potrivit Hotărârii nr. 6/28.07.2008, Consiliul de Administraţie al societăţii recurente a luat măsuri de desfiinţare a unor posturi printre care şi cel deţinut de către intimatul-contestator (cercetător ştiinţific principal), tocmai pe baza necesităţii unui număr redus de salariaţi impus de măsurile de eficientizare aşa cum se precizează chiar în cuprinsul hotărârii.

Potrivit deciziei nr. 150/02.06.2008 contestată începând cu data de 02.07.2008, s-a dispus concedierea intimatului în baza prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Însă, instanţa de recurs apreciază că societatea recurentă nu a dispus concedierea contestatorului în mod legal, nefiind respectate condiţiile impuse de concedierea individuală prevăzute de art. 65 alin. 1 şi 2 din Codul muncii în sensul că desfiinţarea locului de muncă nu a avut o cauză reală şi serioasă, deşi a fost efectivă.

Astfel, în condiţiile în care recurenta a recunoscut prin motivele de recurs şi prin răspunsurile la interogatoriu că în cursul anului 2008, atât anterior emiterii deciziei de încetare a contractului individual de muncă, cât şi ulterior, a făcut angajări în societate, motivul de ordin financiar care determină reducerea cheltuielilor la nivel de societate, inclusiv a cheltuielilor de personal, nu apare ca fiind real şi serios, cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Or, reducerea activităţii nu poate fi doar un pretext pentru îndepărtarea unui salariat şi, în consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, desfacerea contractului de muncă a unui salariat urmată de încadrarea altora din afara societăţii, indiferent pe ce post, este inadmisibilă şi, în aceste condiţii, reorganizarea nu este reală.

Concluzionând, instanţa reţine faptul că în situaţia în care societatea face angajări în timp ce afirmă că este în reorganizare este suficientă pentru a demonstra nelegalitatea măsurii concedierii prin prisma nerespectării condiţiilor impuse de art. 65 alin. 1 şi 2 din Codul muncii.

De asemenea, rolul instanţei este de a interpreta şi aplica legea, nu de a cenzura dreptul societăţii recurente de a-şi organiza activitatea, de a desfiinţa compartimente neproductive şi a-şi dezvolta afacerile în domeniu prin înfiinţarea altor structuri productive sau de a angaja absolvenţi ai facultăţilor de profil.

Instanţa are doar obligaţia de a verifica dacă recurenta a respectat condiţiile prevăzute de art. 65 alin. 2 din Codul muncii.

3. Drepturi salariale

Finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ preuniversitar se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi alte venituri ale bugetelor locale, situaţie ce atrage întrunirea condiţiei calităţii procesuale pasive.

Decizia civilă nr. 395/R/08.04.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr.144/26.01.2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.8016/121/2008, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii G.A. ş.a. prin reprezentant S. Î. P. Galaţi, în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL LOCAL B. şi ŞCOALA GIMNAZIALĂ B.

Au fost obligate pârâţii la plata către reclamanţi a diferenţelor de drepturi salariale neacordate, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii, reprezentând tranşele suplimentare de vechime, pentru 30, 35 şi 40 de ani de activitate în învăţământ, calculate începând cu 10.12.2005, corespunzător perioadei lucrate de către fiecare reclamant.

Pentru a pronunţa hotărârea judecătorească, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 8016/121/10.12.2008 reclamanţii G.A. ş.a reprezentaţi de S. Î. P. Galaţi, au solicitat în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL LOCAL B. şi Şcoala Gimnazială B. obligarea acestora la plata drepturilor salariale neacordate – reprezentând sporul pentru tranşele suplimentare de vechime prevăzute de art. 50 al. 1 şi 2 din Legea 128/1997, pe o perioadă de 3 ani anterioară depunerii cererii de chemare în judecată, actualizată cu indicele de inflaţie.

Motivându-şi în fapt cererea, a arătat că în art. 50 al. 1 şi 2 din Legea 128/1997 sunt reglementate tranşele suplimentare de vechime că reclamanţii îndeplinesc condiţiile de vechime pentru a beneficia de tranşele suplimentare, dar nu le-au fost acordate aceste drepturi.

În dovedirea cererii reclamanţii au solicitat administrarea probei cu acte, depunând la dosar adeverinţe eliberate privind calitatea lor de cadre didactice şi vechimea în muncă.

În drept, au invocat art. 50 al 1,2 din Legea nr.128/1997.

Pârâţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat în instanţă.

Pârâtul Consiliul Local B. a formulat întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu pretenţiile deduse judecăţii, dar nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât nu are nici o atribuţie în ceea ce priveşte salarizarea cadrelor didactice.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 167 din Legea 128/1997, unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii. Prin urmare, calitatea de ordonator de credite în ceea ce priveşte cheltuielile de personal revine consiliului local în raza căruia se află unitatea de învăţământ.

Nu are relevanţă dacă sumele corespunzătoare au fost sau nu trecute în buget, de vreme ce acest aspect nu poate fi imputat reclamanţilor.

În acest fel se justifică şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Local B. motiv pentru care excepţia invocată de acesta apare ca fiind nefondată.

Reclamanţii sunt salariaţi ai unităţii de învăţământ pârâte şi au o vechime de peste 30 de ani, aşa cum rezultă din tabelul aflat la fila 3 din dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 128/1997:

(1) Personalul didactic din învăţământul preuniversitar beneficiază de tranşele de vechime la salarizare stabilite de lege şi de trei tranşe suplimentare, care se acordă la 30, 35 şi la peste 40 de ani de activitate în învăţământ.

(2) Pentru fiecare dintre tranşele suplimentare de vechime se acordă o creştere a coeficientului de ierarhizare de 1/25 din coeficientul de ierarhizare corespunzător tranşei anterioare de vechime.

Dispoziţiile legale sus-arătate sunt imperative, unitatea de învăţământ în care sunt încadraţi reclamanţii, având obligaţia ca la împlinirea stagiului de vechime de 30,35,40 ani (în funcţie de situaţia concretă a fiecărui reclamant) să acorde acea creştere a coeficientului de ierarhizare.

Potrivit art. 287 codul muncii, sarcina probei revine angajatorului. Nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că articolul indicat a fost respectat şi că reclamanţii au primit sumele corespunzătoare, şi nici nu s-a indicat nici un temei juridic care ar fi făcut inaplicabil în cauză art. 50 din Legea 128/1997.

Faţă de aceste considerente instanţa a admis acţiunea, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor drepturile salariale neacordate reprezentând c/val tranşelor suplimentare de vechime, începând cu data de 08.12.2005 la zi.

În concret, angajatorul va verifica în ce categorie de vechime se aflau reclamanţii la data de 08.12.2005 şi, în măsura în care era de peste 30 de ani, va aplica creşterea coeficientului de ierarhizare corespunzătoare din această dată şi apoi creşterile ulterioare de la 35/ respectiv 40 de ani, de la data împlinirii condiţiei de vechime. Dacă la data de 08.12.2005 salariatul nu avea o vechime de peste 30 de ani, dar a realizat-o ulterior, drepturile se vor calcula şi achita de la data împlinirii condiţiei de vechime. Pentru fiecare reclamant se va lua în calcul perioada efectiv lucrată.

În ceea ce priveşte actualizarea cu indicele de inflaţie a acestor drepturi băneşti până la data plăţii efective, tribunalul a considerat-o întemeiată, din perspectiva disp.art.161 pct.4 Codul muncii, precum şi a faptului că prin aceasta se realizează o corelaţie între salariul real şi salariul nominal de care reclamanţii ar fi beneficiat la momentul la care pârâţii le datorau drepturile băneşti în cauză şi momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului.

Aceasta deoarece principala funcţie a indexării este aceea de a atenua efectele inflaţiei asupra nivelului de trai.

Împotriva sentinţei civile a declarat recurs pârâtul Consiliul Local B. invocând faptul că nu cade în sarcina sa obligaţia stabilirii nivelului de salarizare şi al sporurilor pentru personalul din învăţământ, aceasta revenind Inspectoratului Şcolar al judeţului Galaţi.

În drept şi-a întemeiat recursul invocând dispoziţiile art.299-316 C. pr. civilă.

Reprezentantul intimaţilor-reclamanţi S. Î. P. Galaţi, a solicitat respingerea recursului faţă de atribuţiile ce revin consiliului local în procesul finanţării sumelor alocate unităţilor din învăţământul preuniversitar de stat.

Prin decizia civilă nr. 395/R/08.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul CONSILIUL LOCAL B. împotriva sentinţei civile nr.144/26.01.2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.8016/121/2008.

Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentului-pârât Consiliul Local B. pune în discuţie calitatea sa procesuală pasivă vizând modalitatea de finanţare a unităţii de învăţământ preuniversitar de stat aflată în raza sa teritorială administrativă.

Calitatea procesuală reprezintă îndreptăţirea unei persoane de a figura ca parte în proces şi presupune existenţa unei identităţi între titularii raportului juridic dedus judecăţii, din punct de vedere al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) şi a obligaţiei corelative (calitate procesuală pasivă).

Calitatea procesuală se stabileşte funcţie de dreptul ce face obiectul judecăţii, a cărui existenţă sau inexistenţă urmează a se constata prin hotărâre judecătorească.

Potrivit art.167 al.3 din Legea nr.84/1995 finanţarea pe bază asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naţionale. Finanţarea de bază se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale.

În cadrul finanţării de bază sunt cuprinse inclusiv cheltuielile de personal şi care, potrivit reglementărilor de mai sus, se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ.

Ca urmare, nu pot fi primite motivele de recurs invocate în cauză în sensul că nu intră în sfera atribuţiilor ce revin pârâtului consiliul local, asigurarea sumelor necesare plăţii unor asemenea drepturi salariale ce fac parte din finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ.

De altfel şi prevederile art.13 din OUG nr. 32/2001, stabilesc, începând cu anul 2001 asigurarea finanţării instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale pe a căror rază acestea îşi desfăşoară activitatea , cu excepţia unor cheltuieli care nu privesc cauza de faţă.

În aplicarea acestor prevederi au fost emise şi Norme metodologice prin H.G. nr.538/2001, H.G. nr.2192/2004, H.G. nr.174/2003 şi 2192/2004.

4. Recalculare drepturi de pensie

Faţă de faptul că s-a pronunţat o decizie în interesul legii asupra interpretării dispoziţiilor art. 77 alin. 2 raportate la art. 43 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000, instanţa de judecată nu poate da o altă soluţie şi nu poate emite o altă interpretare contrară acesteia.

Decizia civilă nr. 470/R/05.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1563/11.12.2008 pronunţată de către Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 4612/121/2008, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul B. E. în contradictoriu cu pârâta C. J. P. Galaţi.

A fost obligată pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale contestatorului conform O.U.G. nr. 4/2005 prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani începând cu data de 01.07.2005.

A fost obligată intimata la plata diferenţelor dintre pensia astfel stabilită şi cea efectiv încasată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul B.E. a chemat în judecată civilă pe pârâta C. J. P. Galaţi, solicitând ca aceasta să fie obligată să emită o decizie de recalculare a pensiei, conform disp. O.U.G. nr. 4/2005, din data de 01.07.2005, în care la stabilirea punctajului anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

A solicitat, de asemenea ca pârâta să fie obligată la plata diferenţelor dintre pensia cuvenită şi cea efectiv încasată.

A arătat în motivarea cererii că drepturile de pensie i-au fost stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, pensia sa încadrându-se în categoria celor ce li se aplică recalcularea potrivit O.U.G. nr. 4/2005.

A arătat că are o vechime în muncă de 42 de ani, 10 luni, 9 zile din care, în grupa I de muncă, 26 ani.

A considerat că stagiul complet de cotizare ce trebuia avut în vedere de pârâtă este de 20 de ani şi nu de 30 ani, întrucât la recalcularea pensiei trebuiau avute în vedere condiţiile de stagiu şi vârstă prevăzute de Legea nr. 3/1977. Potrivit art. 14 din acest act normativ pentru o activitate desfăşurată în grupa I de muncă de cel puţin 20 de ani, stagiul complet de cotizare este de 20 de ani şi nu de 30 ani.

A depus la dosar deciziile nr. 111531 din 02.04.2003, din data de 30.06.2005, din data de 01.07.2007, precum şi cea emisă la 01.06.1990, copia buletinului de identitate şi a carnetului de muncă.

În drept şi-a întemeiat cererea pe disp. Legii nr. 19/2000, Legii nr. 3/1977, H.G. nr. 1550/2004, O.U.G. nr. 4/2005, H.G. nr. 550/2005.

A solicitat ca soluţionarea cauzei să se facă în lipsa sa.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Potrivit normelor metodologice date în aplicarea H.G. nr. 1550/2004, privind procesul de evaluare al pensiilor în vederea recalculării reglementată de O.U.G. nr. 4/2005, „pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 01.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977(art. 2, alin. 3 din norme).

Reclamantul, ale cărui drepturi de pensie au fost deschise la 01.06.1990, se încadrează în această categorie de pensionari, deci îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 3/1977, privind stabilirea stagiului complet de cotizare.

Prevederile art. 8 din Legea nr. 3/1977, statuează faptul că „personalul muncitor care are o vechime în muncă de 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă”.

În aceste condiţii, în mod corect, la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite, conform O.U.G. nr. 4/2005, C.L.P. Tecuci a folosit la stabilirea punctajului mediu anual stagiul complet de cotizare de 30 de ani şi nu de 20, cum în mod greşit solicită reclamantul.

S-au depus la dosar deciziile de pensionare nr. 111531/2.04.2008 şi din 30.06.2005, precum şi documentele ce au stat la baza emiterii lor.

La termenul de judecată din data de 28.10.2008, prin cererea depusă la dosar, reclamantul a arătat că, contestă decizia emisă la data de 02.04.2008, solicitând ca pârâta să depună la dosar şi buletinul de calcul ce a stat la baza emiterii sale.

A depus la dosar adeverinţa nr. 1.8/250/2007 emisă de compania Naţională de Căi Ferate CFR SA Iaşi, copia recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României, sentinţele civile nr. 4801/2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, nr. 671/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, decizia civilă nr. 1453/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Pârâta a mai depus la dosar la termenul de judecată din data de 04.11.2008 o nouă decizie de recalculare a pensiei emisă la data de 04.11.2008 în baza O.U.G. nr. 100/2008.

Analizând şi coroborând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 55/1.10.1990, reclamantului B. E. i-a fost acordată o pensie pentru limită de vârstă şi muncă depusă începând cu data de 01.06.1990.

Potrivit înscrisurilor din carnetul de muncă, acesta avea la data pensionării un stagiu de cotizare, respectiv o vechime în grupa I de muncă de 24 ani, 10 luni şi 9 zile.

Pensia reclamantului a fost recalculată începând cu data de 01.07.2005 în baza O.U.G. nr. 4/2005, reţinându-se un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, aşa cum rezultă şi din decizia nr. 111531/02.04.2008.

În cauză, în raport de data la care drepturile de pensie ale contestatorului au fost stabilite, respectiv 01.06.1990, la recalculare se aplică dispoziţiile art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi cuantumul fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 1550/2004.

Art. 2 alin. 4 din H.G. nr. 1550/2004 prevede că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 01.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Art. 14 din acest act normativ prevede că:

1) Persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care,potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte:

- un an şi şase luni pentru grupa I de muncă;

- un an şi trei luni pentru grupa II de muncă;

2) Pe această bază persoanele care au lucrat în grupele I şi II de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de:

- 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii;

- 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile

3) Persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de alin 1 sunt pensionate, la cerere, şi la 50 de ani, atât bărbaţii cât şi femeile din grupa I de muncă, şi la 55 ani bărbaţii sau 50 de ani femeile, din grupa II de muncă.

4) Persoanele care au vechime în muncă prevăzută de lege şi au lucrat efectiv cel puţin 15 ani în locurile încadrate în grupa I de muncă sau cel puţin 20 ani în locurile încadrate în grupa II de muncă au dreptul,la cerere, să li se reducă vârsta de pensionare prevăzută de art. 8 alin 2, în mod proporţional cu anii lucraţi în grupele I sau II de muncă, dar nu mai puţin de 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii, sau 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile.

Dispoziţiile art. 14 mai sus invocate derogă de la cele ale art. 8 din aceeaşi lege, prevăzând un stagiu de cotizare de 20 de ani pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă iar reclamantul a muncit peste 20 de ani în astfel de locuri.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 40/22.09.2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta C. J. P. Galaţi, pentru următoarele motive:

În situaţia celor care şi-au desfăşurat activitatea în grupa I sau II de muncă nu se poate vorbi de un alt stagiu complet de cotizare în afara celui de 30 de ani.

A opinat în sensul că recursul în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 40 din 22.09.2008 şi reţinut de instanţa de fond nu este de natură să susţină soluţia recurată ci dimpotrivă, opinia Procurorului General este în concordanţă cu cele învederate de Casa de Pensii.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

În drept a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 C.pr.civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât prima instanţă a pronunţat o hotărârea legală şi temeinică, fiind aplicabile disp. art. 329 C.pr.civilă.

Prin decizia nr. 470/R/05.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. J. P. Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 1563/11.12.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză, la data de 22.09.2008, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 40, admiţându-se recursul în interesul legii, stabilindu-se că:

Dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 C.pr.civilă.

Deci, interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în concordanţă cu motivele invocate de intimatul reclamant şi de către prima instanţă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicţiile jurisprudenţei, fiind mecanismul capabil să asigure coerenţa practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică şi incertitudinea.

În consecinţă, faţă de faptul că s-a pronunţat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000, Curtea nu poate da o altă soluţie şi nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 40/22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituţională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.

„Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza "C.R. contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]”. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie în conformitate cu care: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, statuând că: „Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţă”. De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, că „Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii”.

Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că această soluţie legislativă este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un „proces echitabil”, conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunţată în Cauza „Brincat contra Italiei”, 1992) că independenţa judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independenţă să excludă subordonarea faţă de alţi judecători, dacă aceştia se bucură, ei înşişi, de independenţă faţă de puterea executivă.

În aceste condiţii, susţinerea recurentei în sensul că se poate lua în considerare punctul de vedere al Procurorului General al României exprimat în cadrul recursului promovat nu este întemeiată.

Pentru instanţe este obligatorie opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuată prin soluţia dată în urma admiterii recursului în interesul legii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 329 alin. 3 C. pr. civilă.

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download