Portalul instanţelor de judecată - Prima pagină



CURTEA DE APEL GALAŢI

SECŢIA PENALĂ

DECIZII RELEVANTE

pe Trimestrul IV 2009

I. DREPT PENAL

1. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Caracterul subsidiar al infracţiunii de port fără drept al unei arme albe, prevăzută de art.11 pct.1 din Legea nr.61/1991

Decizia penală nr. 600/R/8.10.2009 - Dosar nr. 9870/231/2007

Speţă comentată de dl judecător Constantin Cârcotă

Prin Sentinţa penală nr. 1855 din 09.12.2008 a Judecătoriei Focşani, în baza art.11 pct.1 din Legea nr. 61/1991, a fost condamnat inculpatul B.V., la plata unei amenzi penale în sumă de 500 lei, pentru săvârşirea infracţiunii de purtare fără drept a unei arme albe.

Pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prev.de art.180 al.2 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la plata sumei de 1000 lei amendă penală.

În baza art.33 lit.a Cod penal şi art. 33 lit.c Cod penal, inculpatul a fost obligat să execute pedeapsa cea mai grea, de 1000 lei amendă.

În baza art.118 lit.b Cod procedură penală, s-a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuţit tip briceag.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt: inculpatul B.V., în ziua de 04.08.2006, în jurul orei 14,30 , a purtat fără drept asupra sa un cuţit tip „briceag”, în timp ce se afla în zona magazinului S.C. PIT COM S.R.L. M., punând în primejdie viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor prezente în acel loc, împrejurări în care, a agresat pe partea vătămată P. F., pe care a lovit-o cu cuţitul în zona braţului stâng, cauzându-i plăgi înţepat-tăiate, ce au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul B.V., care la termenul din 18.05.2009 a declarat că s-a împăcat cu partea vătămată Potorac Florică, fapt pe care partea vătămată l-a confirmat.

Prin Decizia penală nr.149/18.05.2009, Tribunalul Vrancea a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa atacată şi, în rejudecare :

În baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul B.V. pentru infracţiunea de purtare ilegală de cuţit prev. de art. 11 din Legea nr. 61/1991.

În baza art. 11 pct. 2 lit. h Cod procedură penală, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B.V. pentru infracţiunea de lovire prev. de art. 180 al. 2 Cod penal.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a considerat că, întrucât părţile s-au împăcat cu privire la fapta prev.de art.180 al.2 Cod penal, se impune achitarea acestuia în temeiul art.10 lit.d din Codul de procedură penală pentru infracţiunea prev.de art.11 din Legea nr. 61/1991, deoarece lipseşte unul din elementele constitutive ale acestei infracţiunii.

Împotriva Deciziei penale nr.149/18.05.2009 a Tribunalului Vrancea a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, criticând-o ca nelegală, pentru următoarele motive :

- tribunalul a omis să se pronunţe asupra cererii procurorului de şedinţă, în sensul de a constata că infracţiunea de port ilegal de cuţit ar fi absorbită în infracţiunea de lovire – fapt care ar fi impus schimbarea încadrării juridice, după punerea în discuţia părţilor ;

- instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia de achitare pentru infracţiunea prev.de art.11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991, arătând doar că lipseşte unul dintre elementele constitutive ale acestei infracţiuni ;

- soluţia de achitare este greşită, deoarece infracţiunea prev.de art. 11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991 nu este absorbită în infracţiunea de lovire, prev.de art.180 alin.2 din Codul penal.

Prin Decizia penală nr.600/R/8.10.2009, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul, a casat în totalitate Decizia penală nr.149/18.05.2009 a Tribunalului Vrancea şi în parte Sentinţa penală nr.1855/9.12.2008 a Judecătoriei Focşani şi, în rejudecare :

A descontopit pedeapsa rezultantă de 1.000 lei amendă penală aplicată inculpatului B.V., în pedepsele componente, respectiv :

- pedeapsa de 500 lei amendă, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.11 pct.1 din Legea nr.61/1991 ;

- pedeapsa de 1.000 lei amendă penală, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.180 alin.2 din Codul penal.

În baza art.11 pct.2 lit.b ref. la art.10 lit.h din Codul de procedură penală, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art.180 alin.2 din Codul penal, ca urmare a împăcării cu partea vătămată P. F., urmând ca inculpatul să execute numai pedeapsa de 500 lei amendă penală, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 11 pct.1 din Legea nr.61/1991.

În baza art.132 Cod penal, a constatat stinse acţiunile civile promovate în cauză şi a înlăturat din sentinţa penală recurată dispoziţiile privind obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de judecată.

Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi se întemeiază pe următoarele considerente :

Prin decizia penală recurată, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului B.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991, reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni - fără însă a motiva care dintre elementele constitutive lipseşte.

Întrucât pentru cealaltă infracţiune concurentă, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată – respectiv pentru infracţiunea de lovire, prevăzută de art.180 alin.2 din Codul penal, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor, s-ar deduce că, în opinia tribunalului, infracţiunea de port fără drept de cuţit este absorbiră în infracţiunea de lovire, care ar constitui o infracţiune complexă.

În acest caz, în opinia Curţii, soluţia corectă nu este aceea de achitare în temeiul art.10 lit.d din Codul de procedură penală pentru infracţiunea de port fără drept de cuţit, aşa cum greşit a procedat instanţa de apel, ci s-ar fi impus schimbarea încadrării juridice din cele două infracţiuni deduse judecăţii într-o singură infracţiune, aceea prevăzută de art.180 alin.2 din Codul penal, pentru care urma să se dispună încetarea procesului penal, ca efect al împăcării părţilor.

Curtea consideră însă că nici această din urmă soluţie nu ar fi fost corectă, deoarece infracţiunea prevăzută de art. 11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991 nu este absorbită în infracţiunea de lovire prev.de art.180 alin.2 din Codul penal.

Infracţiunea prevăzută de art. 11 din Legea nr.61/1991 poate fi săvârşită prin mai multe modalităţi alternative, una dintre acestea, prevăzută de alin.1 pct.1, prima ipoteză, constând în „portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului pumnalului, şişului, boxului, castetului şi a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire”.

Textul introductiv al art. 11 din Legea nr.61/1991 prevede că faptele incriminate constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”.

Această sintagmă folosită de legiuitor a fost interpretată de unele instanţe în sensul că, ori de câte ori o persoană foloseşte arma albă purtată fără drept, săvârşind o infracţiune de violenţă (lovire, vătămare corporală, loviri cauzatoare de moarte sau omor) această din urmă infracţiune, care este mai gravă, absoarbe infracţiunea de port fără drept de armă albă.

În opinia Curţii, această interpretare este greşită, pentru următoarele considerente :

Textul art. 11 pct.1 din Legea nr.61/1991 încriminează numai portul de obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, iar nu şi folosirea acestora, care constituie o acţiune subsecventă, ce se poate circumscrie elementului material al unei alte infracţiuni (exemplu : lovire, vătămare corporală, omor).

După cum rezultă din conţinutul părţii introductive a art. 11 din Legea nr.61/1991, legiuitorul a înţeles să atribuie un caracter subsidiar infracţiunilor prevăzute de acest text de lege doar în situaţia în care, datorită împrejurărilor în care au fost săvârşite, faptele (aceleaşi fapte) constituie infracţiuni mai grave.

Cu alte cuvinte, raportându-ne la fapta de port fără drept de armă albă, prevăzută la pct.1 al art. 11 din Legea nr.61/1991, legiuitorul a avut în vedere situaţia când, datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită, această faptă se circumscrie elementului material al unei infracţiuni mai grave (de exemplu – infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice) – situaţie în care trebuie reţinută numai această din urmă infracţiune.

Nu la fel stau lucrurile în cazul în care, după consumarea infracţiunii prev.de art. 11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991, făptuitorul foloseşte arma albă purtată fără drept, săvârşind o infracţiune de violenţă, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Într-o astfel de situaţie, Curtea consideră că în sarcina autorului trebuie reţinute ambele infracţiuni, deoarece acestea au elemente materiale diferite, neoperând absorbţia prevăzută de art. 11 din Legea nr.61/1991.

Întrucât, în cauza de faţă, inculpatul s-a împăcat cu partea vătămată pentru infracţiunea prev.de art.180 alin.2 din Codul penal, instanţa de apel ar fi trebuit să dispună încetarea procesului penal pentru această infracţiune şi să menţină soluţia de condamnare pentru infracţiunea prev.de art. 11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991, dispusă de prima instanţă.

Pentru aceste considerente,, văzând şi dispoziţiile art.38515 pct.1 lit.d raportat la art.3859 alin.1 pct.18 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, dispunând în sensul mai sus arătat.

2. Infracţiunea de folosire în mod direct, în interes propriu, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art.12 lit.b din Legea nr.78/2000

Sentinţa penală nr.241/F/23.12.2009 - Dosarul nr. 1254/44/2009

Speţă comentată de domnul judecător Liviu Herghelegiu

Prin rechizitoriul nr.84/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G.., s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului D.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal şi art.12 lit.b din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal şi art.33 lit.a Cod penal.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului A. N., zis „B...”, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.26 Cod penal în referire la art.254 alin.1 Cod penal raportat la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal, precum şi trimiterea în judecată a inculpatului Ş. S. B. pentru infracţiunea prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6,7 alin.1 din Legea nr.7872000.

Simultan cu înaintarea actului de sesizare, Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G..a solicitat instanţei de judecată arestarea preventivă a inculpaţilor Ş. S. B. şi A. N..

Conform actului de sesizare s-a reţinut că la data de 29.05.2009, martorul T. S. P a formulat un denunţ la Direcţia Generală Anticorupţie - Serviciul Judeţean Anticorupţie G.., prin care a sesizat că inspectorul de poliţie D.G., din cadrul Poliţiei Municipiului G..- Secţia 1 Poliţie, i-a pretins şi a primit suma de 100 euro, promiţând că-i va oferi unui informator în vederea identificării şi recuperării unor bunuri sustrase din locuinţa sa.

De asemenea, denunţătorul a sesizat că inspectorul de poliţie D.G. pretinde în continuare sume de bani pentru identificarea şi recuperarea altor bunuri sustrase din locuinţa sa.

Totodată, denunţătorul T. S. P a sesizat şi faptul că subinspectorul de poliţie Ş. S. B., din cadrul Poliţiei Municipiului G..- Biroul Investigaţii Criminale, i-a pretins şi a primit un ceas marca „Seiko Kinetic" în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu privind recuperarea unor bunuri sustrase din locuinţa denunţătorului.

La data de 01.06.2009, denunţul mai sus menţionat a fost înaintat spre competentă soluţionare Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial G...

Din cercetările efectuate au rezultat următoarele :

La data de 02.04.2009, persoana vătămată T. S. P a depus o plângere la Poliţia Municipiului G..- Secţia 1 Poliţie din care a reieşit că în aceeaşi zi autori necunoscuţi au pătruns în locuinţa sa prin ruperea butucului de la uşa de acces şi i-au sustras mai multe bunuri de patrimoniu.

La faţa locului s-a deplasat echipa operativă compusă din inspectorul de poliţie D.G. şi ag. pr. N. G. din cadrul Secţiei 1 Poliţie şi un tehnician criminalist din cadrul IPJ G..- Serviciul Criminalistic.

Întrucât fapta a fost comisă printr-un mod de operare deosebit -„ruperea butucului"- în conformitate cu ordinele interne la cercetarea locului faptei a participat şi un ofiţer de poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului G..- Biroul Investigaţii Criminale, în persoana subcomisarului de poliţie S. I. N..

După terminarea cercetării la faţa locului cauza a fost înregistrată la poliţie, în evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi, iar de la Parchetul de pe lângă Judecătoria G..a primit numărul unic de dosar penal 2254/P/2009.

Pentru identificarea autorilor şi pentru recuperarea bunurilor sustrase cauza a fost preluată de la Secţia 1 Poliţie şi a fost repartizată lucrătorilor din cadrul Biroului Investigaţii Criminale, linia de muncă „Furturi din locuinţe şi din societăţi comerciale", coordonată de subcomisarul de poliţie S. I. N. şi din care mai fac parte subinspectorul de poliţie Ş. S. B. şi agentul şef B. Ş. (dosar, filele nr. 27-36 , vol. II).

Având în vedere că fapta a fost săvârşită pe raza de competenţă a Secţiei 1 Poliţie, în conformitate cu dispoziţiile Legii 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cap. III, art. 26 pct. 6, şi potrivit metodologiei de culegere a informaţiilor de către poliţie, aprobată prin Ordinul MAI 01410/2006 şi fişei postului, inculpatul D.G. avea ca atribuţie de serviciu culegerea de date şi informaţii care să conducă la recuperarea bunurilor şi identificarea autorilor furtului săvârşit în dauna persoanei vătămate T. S. P.

Acest lucru rezultă din fişa postului inculpatului D.G., din declaraţiile martorilor J. V - şef Birou Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului G..şi S. I. N. - ofiţer coordonator al liniei de muncă „Furturi din locuinţe şi din societăţi comerciale" din cadrul acestui birou, precum şi din declaraţia dată de inculpatul D.G. la data de 30.06.2009 (filele nr. 27-36, vol. I; 84-104, 120-124, vol. II).

Astfel, potrivit fişei postului, inculpatul D.G. este încadrat ca ofiţer la Secţia 1 Poliţie, Compartimentul Investigaţii Criminale, se subordonează nemijlocit şefului secţiei şi şefului Compartimentului Investigaţii Criminale din cadrul secţiei, colaborează cu toţi poliţiştii de la celelalte formaţiuni, compartimente, birouri, servicii, desfăşoară activităţi specifice informative şi cu baza de lucru, identifică şi supraveghează persoanele cu antecedente penale pentru infracţiuni comise cu intenţie, persoanele liberate din penitenciare, găzduitorii de infractori, plasatorii de bunuri provenite din infracţiuni, persoanele puse în libertate pe cauţiune, aflate în libertate supravegheată ori sub control judiciar, precum şi minorii încredinţaţi în plasament familial şi acţionează pentru cunoaşterea activităţii antisociale a acestora.

Din declaraţia martorului J. V - şef Birou Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului G.., rezultă că în conformitate cu practica consacrată la nivelul Poliţiei Municipiului G.., toate evenimentele sunt evidenţiate într-o sinteză care zilnic este prelucrată cu toţi poliţiştii de pe raza municipiului G..cu scopul de a cunoaşte situaţia operativă, de a căuta informaţii şi orice date care pot contribui la soluţionarea cauzelor penale.

În acest sens, martorul S. I. N. - ofiţer coordonator al liniei de muncă „Furturi din locuinţe şi din societăţi comerciale", din cadrul Biroului Investigaţii Criminale, a declarat că dosarul penal privind plângerea formulată de persoana vătămată T. S. P a fost preluat de el, însă pentru identificarea autorilor a lucrat un colectiv din care au mai făcut parte inculpatul Ş. S. B., ag. şef B. Ş.şi inculpatul D.G., deoarece fapta fusese comisă pe raza de competenţă a Secţiei 1 Poliţie.

La data de 30.06.2009, fiind audiat în cauză, inculpatul D.G. a declarat că „dosarul a fost înregistrat la Poliţia Municipiului G..şi a fost repartizat spre soluţionare lucrătorilor Biroului Investigaţii Criminale, dar sub aspectul obligaţiilor de serviciu ca şi lucrători de poliţie judiciară ai Secţiei 1 Poliţie, întrucât fapta a fost comisă pe raza de competenţă, în principal ne revenea obligaţia de a obţine informaţii care să conducă la identificarea autorilor şi recuperarea bunurilor".

Parchetul a apreciat că aceste aspecte se coroborează şi cu declaraţia inculpatului Ş. S. B., care a declarat că în legătură cu sesizarea persoanei vătămate T. S. P, inculpatul D.G. avea atribuţii generale legate de obţinerea unor date şi informaţii care să ducă la identificarea autorilor şi a bunurilor sustrase (declaraţie inculpat, filele nr. 135-145, vol. II).

Mai mult decât atât, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 al. 4 din Legea 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, poliţistul este obligat să intervină şi în afara orelor de program, a atribuţiilor sale de serviciu şi a competenţei teritoriale a unităţii din care face parte, când ia la cunoştinţă de existenţa unei infracţiuni flagrante, precum şi pentru conservarea probelor în cazul altor infracţiuni a căror cercetare va fi efectuată de organele competente.

În acest sens, au fost menţionate şi dispoziţiile art. 96 Cod procedură penală, care prevăd că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a arătat că în perioada aprilie - 19 iunie 2009, inculpatul D.G. şi-a propus ca din exercitarea atribuţiilor legale de serviciu să obţină de la martorul denunţător T. S. P, direct sau prin intermediul învinuitului A. N., zis „B...", care-i era informator, atât pentru sine cât şi pentru acesta bani şi alte foloase necuvenite, sens în care a pretins de la martorul denunţător T. S., în această modalitate suma totală de 21.500 euro, din care a primit efectiv suma de 1.150 euro, promiţând că în schimbul acestor sume va identifica şi recupera cu ajutorul informatorului său o parte din bunurile sustrase din locuinţa acestuia.

Inculpatul D.G., în calitatea sa de ofiţer de poliţie, a folosit informaţii cu caracter confidenţial pentru a obţine pentru sine şi pentru informatorul său, respectiv învinuitul A. N., zis „B...", bani şi alte foloase necuvenite, speculând dorinţa martorului denunţător T. S de a-şi recupera bunurile de valoare ce i-au fost sustrase din locuinţă.

După circa 2 săptămâni de la comiterea furtului, martorul denunţător T. S. P a fost contactat telefonic de inculpatul D.G. care i-a cerut să se întâlnească în complexul „ Potcoava" din mun. G...

Aici inculpatul i-a comunicat martorului denunţător că un informator de-al său ştie unde a fost vândută cutia de şah sustrasă din locuinţă în data de 02.04.2009, dar pentru a furniza această informaţie i-a cerut suma de 1000 euro.

Inculpatul i-a spus martorului denunţător că dacă vrea să afle unde sunt bunurile trebuie să-i dea lui suma de 1000 euro, pentru ca la rândul său să-i dea informatorului.

Martorul denunţător i-a spus inculpatului că ar fi de acord să ofere doar 400-500 euro, cu condiţia de a primi efectiv cutia de şah.

În această situaţie inculpatul i-a pretins martorului denunţător suma de 100 euro, motivând că va încerca să-1 plătească cu această sumă pe informatorul său pentru a-i divulga informaţia care putea duce la recuperarea cutiei de şah.

În urma acestei discuţii, martorul denunţător T. S. P a fost de acord şi i-a înmânat inculpatului D.G. suma de 100 euro.

S-a apreciat că fapta inculpatului D.G. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, deoarece chiar dacă a pretins suma de 100 euro cu motivarea că i-o va oferi informatorului, scopul acesteia, aşa cum a avut şi martorul denunţător reprezentarea, a fost ca inculpatul să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu în legătură cu identificarea şi recuperarea unui bun sustras.

Parchetul a reţinut că declaraţia martorului denunţător T. S. P se coroborează sub acest aspect cu declaraţia martorei R. F. M., prietena acestuia, care la data de 19.06.2009 a fost audiată în cauză şi relatează că acesta i-a povestit că inculpatul D.G. i-a cerut suma de 100 euro, pentru a i-o oferi unui informator de-al său pentru a găsi şi recupera bunurile sustrase, justificând că fondurile poliţiei pentru premierea informatorilor erau epuizate( declaraţii martor denunţător, filele nr. 40-56; vol. I; declaraţii martoră, filele nr.64-74 , vol. I).

Mai mult, deşi inculpatul D.G. nu a recunoscut cu ocazia audierilor în cauză faptul că a pretins şi primit suma de 100 euro de la martorul denunţător T. S. P, acesta a recunoscut acest lucru cu prilejul formulării la data de 06.07.2009 a unei plângeri împotriva unor măsuri şi a unor acte efectuate de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial G..(copie plângere, filele nr. 321-325, vol. II).

Astfel, cu această ocazie, la pagina 4 din plângere, inculpatul D.G. precizează că „eu am primit suma de 100 euro, cea de 1000 euro am remis-o martorului A. N., iar cea de 50 euro mi-a înmânat-o martorul denunţător ca urmare a invitaţiei mele pentru a-i lua moţul copilului".

În a doua decadă a lunii mai 2009, martorul denunţător 1-a contactat telefonic pe inculpatul D.G. pentru a-l întreba dacă a obţinut de la informatorul său date şi informaţii care ar conduce la recuperarea bunurilor sustrase din locuinţă.

Cu această ocazie inculpatul l-a asigurat pe martorul denunţător că va fi contactat telefonic de un om de-al său de încredere, care din cercetări s-a stabilit că este informatorul său, respectiv învinuitul A. N., zis „B...".

În aceeaşi zi martorul denunţător a fost sunat cu număr ascuns de un bărbat, care i-a afirmat : „Nu mai face valuri, că se rezolvă în 2-3 zile".

În discuţiile telefonice pe care le-a purtat la data de 13.05.2009 martorul denunţător T. S. P cu inculpatul D.G., acesta l-a asigurat că va fi sunat de omul său de încredere, iar ulterior martorul denunţător i-a confirmat inculpatului că într-adevăr a fost contactat.

In acest sens, au fost apreciate ca fiind relevante discuţii telefonice, ce au fost redate în procesul-verbal încheiat la data de 03.07.2009.

Insă, interesul inculpatului D.G. pentru primirea sumei de 20.000 euro în schimbul recuperării tablei de şah era mare, iar acest lucru reiese şi din discuţiile telefonice purtate de acesta cu martorul denunţător la data de 20.05.2009, ce au fost redate în procesul-verbal încheiat la 03.07.2009 şi ataşat la dosar ( filele nr. 149-161, vol.I)

Astfel, cu această ocazie cei doi poartă o discuţie în cadrul căreia inculpatul îl întreabă pe martorul denunţător: „Ce să mai zic?..Bun. Concluzia era următoarea, acum te duc să-ţi recuperezi şahul cu douăzeci de mii de euro, ă ?" (proces-verbal de redare a convorbirilor telefonice, filele nr. .165-185, vol.I).

Coroborând aspectele mai sus arătate, a rezultat că inculpatul D.G. a avut o înţelegere prealabilă cu învinuitul A. N., zis „B..." pentru a pretinde suma de 20.000 euro şi ulterior terenul din comuna T.. în schimbul tablei de şah.

Învinuitul A. N., zis „B..." cunoştea calitatea de ofiţer de poliţie a inculpatului D.G. şi a avut reprezentarea faptului că modul în care acesta a recurs la recuperarea bunurilor sustrase de la martorul denunţător T. S. P, condiţionând totodată acest lucru şi de pretinderea şi primirea unor sume de bani şi a unor foloase necuvenite este nelegal.

Acest lucru se probează prin faptul că anterior, învinuitul A. N., zis „B..." a contribuit în calitatea sa de informator la recuperarea costumului de haine „Hugo Boss", dar atunci nu s-a procedat în modalitatea aleasă de inculpatul D.G., ci au fost respectate dispoziţiile legale în sensul că bunul a fost ridicat de organele de poliţie în conformitate cu dispoziţiile art. 96 Cod procedură penală şi a fost restituit martorului denunţător T. S. P.

Fiind de acord cu această modalitate şi ajutându-1 nemijlocit pe inculpatul D.G. să pretindă şi să primească o parte din sumele de bani şi din foloasele necuvenite, de la martorul denunţător T. S. P, învinuitul A. N., zis „B..." a comis infracţiunea de complicitate la luare de mită.

In data de 29.05.2009, martorul denunţător T. S. P a fost abordat în Piaţa „30 Decembrie" din municipiul G..şi chemat la maşina sa cu număr de înmatriculare GL.15.WTX de inculpatul D.G..

Cu această ocazie, inculpatul i-a comunicat denunţătorului că vorbise cu „B..." şi că acesta expertizase tabla de şah la B.. şi că vroia într-adevăr, s-o vândă cu suma de 20.000 euro, dar nu are documente de provenienţă.

Martorul denunţător nu avea această sumă, fapt pentru care i-a precizat inculpatului că este dispus să ofere pentru tabla de şah şi pentru alte bunuri un teren pe care îl deţine în comuna T.., jud. G.., care valorează 25.000 euro.

Ca atare, inculpatul i-a promis denunţătorului că va vorbi cu „B..." şi 1-a asigurat că „se face afacerea cu terenul".

În ziua respectivă de 29.05.2009, în schimbul discuţiilor pe care urma să le aibă cu „B..." pentru recuperarea bunurilor, inculpatul D.G. i-a pretins denunţătorului câteva milioane de lei vechi.

Denunţătorul i-a spus că trebuie să meargă la prietena sa, martora R. F. M. pentru a lua nişte bani, deoarece nu avea la el.

În aceeaşi zi, în jurul orelor 17.00, denunţătorul T. S. P şi martora R. F. M. s-au întâlnit cu inculpatul D.G., aşa cum îi ceruse acesta, în municipiul G.., în faţa bisericii „Sf. Precista".

Întrucât martorul denunţător nu deţinea în acel moment monedă naţională, iar martora R. F. M. avea banii pe card, martorul denunţător i-a oferit inculpatului o bancnotă de 50 euro, acesta fiind de acord şi primind-o.

După ce a primit bancnota de 50 euro, inculpatul a afirmat că va continua discuţiile cu „B..." pentru a recupera tabla de şah.

Parchetul a apreciat că declaraţia martorului denunţător se coroborează în totalitate cu declaraţia martorei R. F. M. (declaraţii martori, filele nr. 66-81 , vol. I).

Astfel, din declaraţiile date în cauză de martora R. F. M. în zilele de 19.06.2009 şi 09.07.2009, reiese că în data de 29.05.2009, aceasta s-a întâlnit după orele 16.00, după ce a ieşit de la serviciu, cu martorul denunţător T. S. P, iar acesta i-a povestit cum i-a cerut inculpatul bani pentru a facilita recuperarea tablei de şah.

In aceeaşi zi, în jurul orelor 17.00, martora R. F. M. s-a deplasat cu autoturismul său şi cu martorul denunţător, care era aşezat pe bancheta din dreapta faţă, în faţa bisericii „Sf. Precista" unde erau aşteptaţi de inculpat. Martora a declarat că în momentul în care a oprit autoturismul, inculpatul s-a apropiat, iar martorul denunţător a deschis portiera dreapta faţă şi i-a înmânat acestuia o bancnotă de 50 euro, inculpatul luând bancnota şi spunând că va continua discuţiile cu „B..." pentru a recupera tabla de şah.

Atât martorul denunţător T. S. P cât şi martora R. F. M. au declarat că bancnota de 50 euro a fost primită de inculpat în data de 29.05.2009, iar acest lucru şi-1 amintesc deoarece s-a petrecut într-o zi de vineri, iar după întâlnirea cu inculpatul au plecat amândoi la mare, în staţiunea C.., judeţul C….

Fiind audiat la data de 30.06.2009, inculpatul a declarat că a primit bancnota de 50 euro de la martorul denunţător pe data de 23.05.2009 drept cadou pentru fiul său căruia „i-a luat din moţ" în acea zi. Inculpatul a relatat că îl invitase şi pe martorul denunţător la acest eveniment şi întrucât refuzase să participe i-a oferit bancnota de 50 euro cadou pentru copil, atât din partea sa cât şi din partea prietenei sale, martora R. F. M..

S-a apreciat că această susţinere este infirmată după cum s-a arătat de martorul denunţător şi de prietena sa, care au declarat că banii au fost primiţi de inculpat pentru a discuta cu „B..." în vederea recuperării tablei de şah, iar acest lucru s-a întâmplat nu în ziua de 23.05.2009, cum a afirmat inculpatul, ci în ziua de 29.05.2009, dată pe care ambii martori au reţinut-o foarte bine din motivele explicate mai sus.

Totodată, din declaraţiile martorei R. F. M. din 09.07.2009 şi a martorului denunţător T. S. P din data de 10.07.2009 rezultă că nu au fost invitaţi de inculpat la petrecerea ocazionată de „luarea din moţ" copilului său ori la vreun alt eveniment de acest gen.

La data de 03.06.2009, denunţătorul a fost contactat telefonic de învinuitul A. N., zis „B...", care s-a recomandat din nou pe numele „Pavel".

Acesta i-a cerut martorului denunţător să-i aducă la barul „El Torro", din Tiglina 1, actele de proprietate ale terenului din comuna T...

Denunţătorul se afla la acel moment în localitatea C.., judeţul C.., fapt pentru care a luat legătura telefonic cu inculpatul care s-a oferit să primească personal prin fax actele solicitate de „B...".

Astfel, inculpatul i-a indicat denunţătorului numărul de fax de la Secţia 1 Poliţie, respectiv 0236/313904, iar documentele să aibă menţiunea „în atenţia dl. D.G.".

Denunţătorul i-a comunicat inculpatului documentele, ce au însumat 7 pagini de la Oficiul poştal C.. şi a depus ulterior la dosarul cauzei o copie de pe confirmarea comunicării documentaţiei şi în original factura 3519896/04.06.2009 emisă de oficiul poştal, (dosar filele nr. 128-129, vol. I).

Din declaraţia inculpatului D.G. dată la data de 30.06.2009, rezultă că a primit documentele prin fax de la martorul denunţător şi i le-a remis lui „B...".

Acest lucru a fost confirmat şi de învinuitul A. N., zis „B...", care a declarat la data de 02.07.2009 faptul că inculpatul D.G. i-a transmis actele terenului ce-i fuseseră trimise prin fax de martorul denunţător T. S. P (declaraţii învinuit, filele nr. 15-20 ,vol. II).

Interesul învinuitului A. N., zis „B...", pentru acest teren rezultă şi din procesul-verbal încheiat la data de 30.06.2009, în care a fost redată discuţia telefonică purtată la 03.06.2009 între acesta, sub recomandarea „Pavel" şi denunţător, ocazie cu care „B..." îi spune că „important era să vedem o schiţă cadastrală ceva, să văd e intravilan, nu-i intravilan, ce se întâmplă cu el (filele nr. 149-161, vol. I).

Inculpatul D.G. a solicitat să vadă terenul, sens în care la data de 17.06.2009, a mers cu martora R. F. M. în comuna T.. şi 1-a văzut (declaraţii inculpat, filele nr.84-104 vol.II ; declaraţii martoră, filele nr. 66-81, vol.I).

În data de 18.06.2009, inculpatul D.G. 1-a contactat telefonic pe denunţător şi i-a confirmat că văzuse terenul, dar că schimbul acestuia cu tabla de şah se va rezolva mai târziu, deoarece apăruse oportunitatea de a recupera ceasul marca „Patek Philippe".

Inculpatul i-a cerut denunţătorului suma de 1000 euro, motivând că ceasul se afla la „B...", iar acesta îl oferea doar în schimbul acestei sume.

Tot inculpatul i-a propus denunţătorului să vină la G..şi să ofere această sumă pentru recuperarea ceasului, însă acesta i-a replicat că a mai venit de două ori şi nu s-a rezolvat nimic.

La data de 18.06.2009, inculpatul i-a transmis martorului denunţător că trebuie să vină la G..pentru a-şi recupera ceasul, în cursul zilei respective sau a doua zi dimineaţă, deoarece el a doua zi la prânz va pleca din oraş.

În aceeaşi zi, martorul denunţător şi inculpatul au purtat o discuţie telefonică, cu prilejul căreia inculpatul i-a transmis din nou să vină la G..pentru recuperarea ceasului, „exact în cuantumul ăla care v-am zis", în cursul zilei respective sau a doua zi dimineaţă, deoarece el a doua zi va pleca din oraş.

Constatând că martorul denunţător nu putea veni la G.., inculpatul i-a comunicat că „trebuie să-i dau banii lui acesta, care ăla să-l caute pe dracu de Pavel " şi i-a sugerat să-i trimită banii prin intermediul prietenei sale, martora R. F. M..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G..a apreciat că relevante în acest sens sunt discuţiile telefonice purtate la data de 18.06.2009 între martorul denunţător şi inculpatul D.G., ce au fost consemnate în procesul-verbal de redare din data de 30.06.2009.

În data de 19.06.2009, în jurul orelor 10.50, martora R. F. M. se afla la domiciliul său şi în urma unui telefon primit de la inculpatul D.G., a coborât în faţa scării.

De aici a fost luată cu autoturismul său GL.15.WTX de inculpatul D.G. şi dusă în Ţiglina 1, în faţa magazinului „Mobactiv", unde erau aşteptaţi de „B...", de la care trebuia să recupereze ceasul marca „Patek Philippe".

In autoturism inculpatul a purtat o discuţie cu martora R. F. M. în care acesta i-a explicat că vor merge în Tiglina 1, pentru a recupera ceasul marca „Patek Philippe", precum şi faptul că are un informator pe care 1-a rugat să-i găsească pe cei unde au fost date bunurile.

Conştient fiind de caracterul ilegal al modalităţii în care recupera acest ceas, inculpatul i-a mărturisit acest lucru martorei, spunând : "Şi eu nu prea... deci, ce fac eu acum asta-i recuperare mafiotă. I-am zis domnului Trandafir „Domne eu mai mult decât să-i pun p-ăia să afle unde şi cum ... ", „Domne, că-s la C…, că... ", „Nu prea face aşa ceva un ofiţer de poliţie, da — zic - hai că dumneata ai altă calitate, hai să facem şi p-asta... " Zic : „Daţi-i... spuneţi-i prietenei dumneavoastră să vină să.." , „Domne, e femeie, nu vrea să se expună, că-i singură că... " . Aşa e, şi asta-i adevărat" (proces-verbal de redare a discuţiilor purtate în mediul ambiental, filele nr.89-101 , vol. I).

Martora R. F. M. avea asupra sa suma de 1000 euro, compusă din două bancnote a câte 500 euro cu seriile X0029323667 şi X07697667224.

În momentul în care inculpatul a oprit autoturismul în faţa magazinului Mobactiv", martora R. F. M. i-a înmânat cele două bancnote de 500 euro.

Martora a rămas în maşină, iar inculpatul a mers cu banii în magazinul „Mobactiv", unde era aşteptat de învinuitul A. N., zis „B...".

Inculpatul i-a înmânat învinuitului cele două bancnote de 500 euro, iar după câteva minute a primit de la o altă persoană o punguţă tip cadou de catifea de culoare roşie în care se afla ceasul marca „Patek Philippe", cu care s-a urcat în maşina sa.

În autoturism, inculpatul i-a înmânat punguţa cu ceasul marca „Patek Philippe" martorei R. F. M., după care a transportat-o pe aceasta la domiciliu.

În drum spre domiciliul acesteia inculpatul D.G. a adus în discuţie problema recuperării tablei de şah, spunând că trebuie să mai aştepte, relevante fiind discuţiile telefonice ce au fost redate în procesul-verbal din 19.06.2009.

La scurt timp, inculpatul s-a reîntors în magazinul „Mobactiv", unde a primit de la „B..." echivalentul sumei de 200 euro, compusă din 2 bancnote de 50 euro şi suma de 400 Ron, deoarece între timp acesta schimbase banii oferiţi de martora R. F. M., aşa cum îi solicitase anterior inculpatului şi îi ceruse o parte din bani. Imediat, procurorii şi ofiţerii anticorupţie 1-au prins pe inculpat în flagrant delict.

Din cercetări a rezultat că magazinul „Mobactiv" aparţine SC MOBACTIV SRL G..unde asociaţi şi administratori sunt A. N., zis „B...", şi fratele său Alexandru Sebastian Titi, (dosar filele nr. 22-25, vol. II) Asupra inculpatului au fost găsite mai multe sume de bani în euro şi în moneda naţională, printre aceste sume aflându-se şi cele două bancnote de 50 euro şi suma de 400 Ron formată din 4 bancnote a 100 ron primite de inculpat de la „B...".

Fiind întrebat cu privire la activităţile desfăşurate în ziua respectivă, inculpatul a declarat împrejurările în care s-a întâlnit cu martora R. F. M. şi cum a luat de la aceasta suma de 1000 euro şi i-a înmânat-o învinuitului A. N., zis „B..." în schimbul recuperării ceasului marca „Patek Philippe", aceste declaraţii fiind consemnate în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi fixate pe suport optic (dosar, filele nr. 112-118 ,vol. I).

La data de 22.06.2009 ceasul marca „Patek Philippe" a fost restituit de către organele de urmărire penală denunţătorului, încheindu-se în acest sens o dovadă de predare-primire (dosar, filele nr. 127 ,vol. I).

Ceasul marca „Patek Philippe" a fost apreciat de martorul denunţător la valoarea de 2000 euro.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G..a reţinut că inculpatul D.G. este ofiţer de poliţie cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliţiei Municipiului G..- Secţia 1 Poliţie, Compartimentul Investigaţii Criminale.

Potrivit adresei nr. 919376/19.06.2009 emisă de IPJ G..– Serviciul Management Resurse Umane, inspectorul de poliţie D. G. are calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare (dosar, filele nr. 229 , vol. I).

In conformitate cu fişa postului, inculpatul D.G. are ca atribuţii principale de serviciu efectuarea cercetării la faţa locului în cazul

infracţiunilor de natură judiciară date în competenţă, constatarea şi soluţionarea de infracţiuni şi contravenţii, soluţionarea plângerilor şi reclamaţiilor de natură judiciară a cetăţenilor, desfăşurarea de activităţi specifice informative şi cu baza de lucru, identificarea şi supravegherea persoanelor cu antecedente penale pentru infracţiuni comise cu intenţie, persoanelor liberate din penitenciare, găzduitorilor de infractori, plasatorilor de bunuri provenite din infracţiuni, persoanelor puse în libertate pe cauţiune, aflate în libertate supravegheată ori sub control judiciar, precum şi minorilor încredinţaţi în plasament familial şi acţionează pentru cunoaşterea activităţii antisociale a acestora, identificarea şi cunoaşterea locurilor şi zonelor în care se comit frecvent fapte antisociale sau se valorifică bunuri provenite din infracţiuni, a sălilor de distracţie, recreative şi de jocuri mecanice, precum şi a activităţilor desfăşurate în aceste locuri, culegerea de informaţii privind persoanele aflate în atenţie şi despre cei care pregătesc sau intenţionează să comită fapte antisociale.

Atribuţiile de serviciu ale inculpatului D.G. au fost redate într-un proces-verbal care se regăseşte la dosarul cauzei (filele nr. 120-124, vol. II).

La sfârşitul lunii aprilie 2009, martorul denunţător T. S. P a fost chemat la sediul Poliţiei Municipiului G..de inculpatul Ş. S. B. pentru a i se restitui o parte din bunurile sustrase din locuinţă.

Cu această ocazie, inculpatul i-a pretins martorului denunţător ceasul marca „ Seiko Kinetic" pe care acesta îl purta la mână drept mulţumire că i-a recuperat o parte din bunurile sustrase şi pentru a continua cercetările în vederea identificării autorilor şi a recuperării celorlalte bunuri sustrase.

Martorul denunţător i-a înmânat acest ceas împreună cu o listă cu bunurile pe care acesta dorea cu prioritate să-i fie recuperate, fiind enumerate tabla de şah şi mai multe ceasuri.

Din denunţul formulat de martorul denunţător la 29.05.2009 şi din declaraţia dată de acesta în cauză la 01.06.2009 şi 22.06.2009 rezultă că acesta i-a înmânat inculpatului Ş. S. B. o listă cu bunurile pe care dorea să le recupereze cu prioritate, printre care se aflau tabla de şah şi mai multe ceasuri, iar inculpatul a afirmat că se va rezolva şi va apărea şi şahul, iar aceste lucruri s-au petrecut în momentul în care inculpatul a primit ceasul de la martorul denunţător (denunţ filele nr. 36-41, vol. I ; declaraţii filele nr.42-64, vol. I).

De asemenea, din declaraţia inculpatului Ş. S. B., dată în cauză la 22.06.2009, a rezultat că după ce a primit ceasul de la martorul denunţător ca o recompensă pentru că identificase autorul furtului din locuinţa sa, acesta i-a înmânat şi o listă cu bunurile care urmau a fi recuperate pe viitor ( declaraţii inculpat, filele nr. 135-145, vol. II).

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G..a apreciat că fapta săvârşită de inculpatul Ş. S. B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, deoarece în schimbul ceasului pe care 1-a primit de la martorul denunţător, acesta s-a angajat, aşa cum a avut şi denunţătorul reprezentarea, să recupereze pe viitor şi bunurile din listă.

La data de 22.06.2009, după arestarea preventivă a inculpatului D.G., în urma citării, inculpatul Ş. S. B. s-a prezentat la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial G..şi a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală împrejurările în care a pretins şi a primit de la martorul denunţător ceasul marca „ Seiko Kinetic" (dosar, filele nr. 130, 133, vol. II)

In aceeaşi zi, organele de urmărire penală s-au deplasat în comuna L…, judeţul G.., la domiciliul părinţilor inculpatului Ştefan Sebastian, ocazie cu care acesta a predat ceasul marca „ Seiko Kinetic", încheindu-se în acest sens o dovadă de predare-primire (dosar, filele nr. 176 , vol. II).

La data de 22.05.2009, organele de urmărire penală i-au predat martorului denunţător ceasul marca „ Seiko Kinetic" (dovadă de predare, filele nr. 137, vol.I).

Ceasul marca „Seiko Kinetic" a fost apreciat de martorul denunţător la valoarea de 200 euro. S-a menţionat că preţurile de comercializare a unui ceas nou variază între 2.400- 2.800 lei (dosar, filele nr. 138, vol. I).

Cu ocazia audierii, inculpatul Ş. S. B. a avut o atitudine sinceră, recunoscând fapta comisă (declaraţii filele nr.135-145, filele nr. 148-153, vol. II)

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G..a reţinut că inculpatul Ş. S. B. este ofiţer de poliţie cu gradul profesional de subinspector în cadrul Poliţiei Municipiului G..- Biroul Investigaţii Criminale.

Potrivit adresei nr. 919387/22.06.2009 emisă de IPJ G..- Serviciul Management Resurse Umane, subinspectorul de poliţie Ş. S. B. are calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare (dosar, filele nr. 177 , vol. II).

In conformitate cu fişa postului, inculpatul Ş. S. B. are ca atribuţii de serviciu efectuarea de investigaţii şi cercetări în cauzele din evidenţa proprie, efectuarea de verificări şi investigaţii cu privire la persoanele suspecte în cauzele cu autori necunoscuţi din evidenţă, culegerea de informaţii de la reţeaua informativă şi de la sursele ocazionale.

Atribuţiile de serviciu ale inculpatului Ş. S. B. au fost redate într-un proces-verbal care se regăseşte la dosarul cauzei (filele 178-180 vol.II).

S-a menţionat că la data constatării infracţiunii flagrante şi la datele pretinderii şi primirii de către inculpaţi şi învinuit a banilor şi bunurilor de la martorul denunţător nu fusese finalizată urmărirea penală prin rechizitoriu în dosarul penal nr. 2254/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria G...

Acest dosar a fost repartizat procurorului pentru soluţionare la data de 22. 06. 2009 (dosar, filele nr. 181-306, vol. II).

Cu privire la propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor Ş. S. B. şi A. N., instanţa a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului Ş. S. B., luând faţă de acesta măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea G.., la data de 13.08.2009, şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului A. N., zis „B...”, prin încheierea de şedinţă din 24.08.2009.

Audiat cu respectarea dispoziţiilor legale, inculpatul D.G. nu a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Apărarea sa se bazează în principal pe faptul că nu ar fi pretins suma de 1000 euro pentru sine, ci pentru a-l ajuta pe martorul T. S. P în recuperarea ceasului marca „Patek Phillippe”, prin intermediul inculpatului A. N., zis „B...”, care îi era informator, de la persoana care îl deţinea, pe nume „I..” (rămas neidentificat) şi faţă de care cauza a fost disjunsă în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria G...

Totodată, a arătat că nu a pretins terenul situat în comuna T.., judeţul G.., pentru sine sau pentru inculpatul A. N., ci a intermediat recuperarea tablei de şah sustrasă martorului T. S. P, cu ocazia spargerii locuinţei acestuia de către A. C. la data de 02.04.2009, de la persoana care o deţinea.

Inculpatul nu a recunoscut că a primit de la martorul T. S. P suma de 100 euro, iar cu privire la suma de 50 euro, a arătat că aceasta a primit-o deoarece a înţeles că era un cadou făcut de către martorul T. S. P cu prilejul petrecerii luării de moţ a fiului său, la care martorul, deşi fusese invitat, nu a putut să participe.

Cu privire la încălcarea atribuţiilor de serviciu, inculpatul a arătat că deşi nu a respectat dispoziţiile Ordinului M.A.I nr.01410/2006 privind munca de informaţii şi lucrul cu informatorii sau colaboratorii organelor de poliţie, şi-a anunţat prin telefonul mobil colegi de serviciu şi şefii ierarhici, despre faptul că informatorul său, inculpatul A. N., zis „B..., ar deţine informaţiile necesare care să conducă la aflarea adevărului şi la recuperarea bunurilor sustrase la data de 02.04.2009 din locuinţa martorului T. S. P.

A solicitat audierea martorului M. G., adjunctul şefului Secţiei 1 Poliţie – Poliţia Municipiului G.., şi ataşarea transcrierilor convorbirilor telefonice purtate de la telefonul său mobil în perioada aprilie – mai 2009, cereri care au fost admise de către instanţa de judecată.

În urma administrării materialului probator propus în apărare de către inculpatul D.G. şi coroborării cu materialul de urmărire penală, Curtea apreciază că apărările inculpatului D.G. nu se verifică, iar susţinerile acestuia nu sunt reale.

Din declaraţiile martorilor S. I. N., J. V, B. Ş., M. G., O. V., ale inculpatului Ş. S. B., şefi ierarhici şi colegi de serviciu cu inculpatul D.G., rezultă că inculpatul nu a respectat prevederile Ordinului M.A.I nr.01410/2006, în sensul că nu a întocmit şi nu a înaintat şefilor ierarhici superiori niciun raport informativ, raport de investigaţii sau notă informativă, din care să rezulte că deţinea informaţii privitoare la autorul spargerii locuinţei martorului T. S. P şi locul unde s-ar afla bunurile sustrase.

Aceste declaraţii se coroborează cu procesul-verbal aflat în volumul I, filele 232 – 240, întocmit de poliţişti din cadrul Poliţiei judiciare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, din care rezultă că din registrul de informatori pe care ar fi trebuit ca inculpatul D.G. să-l ţină, conform Ordinului M.A.I nr.01410/2006, nu rezultă că inculpatul A. N., zis „B...”, ar fi fost informatorul inculpatului D.G., şi nici faptul că inculpatul D.G. ar fi deţinut informaţii referitoare la spargerea locuinţei martorului T. S. P.

Facem precizarea că instanţa nu a putut verifica în mod nemijlocit prevederile Ordinului M.A.I nr.01410/2006, deşi a făcut demersuri în acest scop, ordinul intrând în categoria informaţiilor clasificate, considerate „secret”, iar instanţa nu dispune potrivit Legii nr.182/2002 de mijloacele necesare studierii lui şi nici nu se poate proceda la desecretizarea acestuia.

Din probele suplimentare solicitate în apărare de către inculpatul D.G., singurele relevante cauzei se dovedesc transcrierea convorbirilor telefonice purtate între inculpat şi martorul S. I. N. (coleg de serviciu) în datele de 12.04.2009, 30.04.2009, 03.05.2009, 04.05.2009, 06.05.2009.

Din analiza acestor convorbiri reiese faptul că inculpatul D.G. obţinea de la martorul S. I. N. informaţii privitoare desfăşurarea anchetei, modul în care urma să acţioneze echipa de anchetă desemnată pentru soluţionarea cauzei pe viitor şi, totodată, încerca să oprească demersurile echipei de cercetare în a efectua o percheziţie domiciliară la locuinţa inculpatului A. N., zis „B...”, ori de a extinde cercetările şi asupra acestuia, fără a oferi în mod concret nicio probă sau informaţie care să ajute echipa de anchetă.

Din aceste aspecte rezultă în mod indubitabil că inculpatul D.G., în baza informaţiilor avute de la inculpatul A. N. şi de la colegii săi poliţişti care se ocupau cu investigarea cauzei, a hotărât să încalce îndatoririle de serviciu şi limitele legale ale activităţii judiciare a poliţiştilor şi să speculeze dorinţa martorului T. S. P de recuperare mai rapidă a bunurilor ce îi fuseseră sustrase, prin obţinerea de foloase materiale în interes propriu.

Modul elaborat de acţiune şi faptul că inculpatul D.G. era creierul întregii operaţiuni rezultă din declaraţiile inculpatului A. N., zis „B...”, din declaraţiile martorilor T. S. P şi R. F.-M., din procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate între inculpat şi martorii T. S. P şi R. F. M., din faptul că actele de proprietate asupra terenului situat în comuna T.., judeţul G.., tarlaua 132, parcela 1691/10/14 cu număr cadastral 3070 au fost trimise prin fax, de către martorul T. S. P, din localitatea C., judeţul C., către Poliţia Municipiului G.., în atenţia inculpatului D.G. personal.

Modalitatea în care s-au desfăşurat faptele este una specifică unei persoane obişnuite să lucreze în mediul infracţional şi în culegerea de informaţii.

Modul în care martorul denunţător T. S. P a descris întâlnirea dintre el şi inculpat în zona complexului comercial „Potcoava de Aur” din G.., ocazie cu care i-a înmânat suma de 100 euro, este unul veridic, martorul arătând în declaraţia sa mai multe aspecte pe care nu le-ar fi putut cunoaşte decât de la o persoană specializată în munca de informaţii a poliţiei judiciare.

Faptul că suma de 50 euro nu a fost înmânată inculpatului D.G. drept cadou pentru celebrarea luării de moţ a fiului său, este demonstrat din coroborarea declaraţiilor martorilor T. S. P şi R. F. M..

Faptul că inculpatul a pretins suma de 1000 euro de la martorul T. S. P pentru recuperarea , în afara cadrului procesual legal, a ceasului de mână marca „Patek Phillippe”, rezultă din coroborarea declaraţiilor: martorului T. S. P, martorului R. F.-M., inculpatului A. N., a proceselor-verbale de interceptare a convorbirilor telefonice, a procesului verbal de marcare chimică a sumei de 1000 euro, a procesului-verbal de instalare pe corpul martorei R. F. M. a aparaturii de înregistrare –redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental, a proceselor-verbale de filaj şi surprindere în flagrant a inculpatului D.G., precum şi din declaraţiile martorilor asistenţi C. V. şi N. M..

Faptul că inculpatul D.G. a pretins un teren situat în comuna T.., judeţul G.., estimat la suma de 20.000 euro, rezultă din declaraţiile martorilor T. S. P, R. F. M., ale inculpatului A. N., din procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate intre inculpatul D.G. şi martorul denunţător T. S. P, precum şi din copia actului de proprietate trimisă prin fax din localitatea C., judeţul C., către Poliţia Municipiului G.., în atenţia inculpatului D.G..

Inculpatul A. N. a avut o atitudine oscilantă pe durata procesului penal.

Audiat iniţial ca martor cu ocazia flagrantului din 19.06.2009, acesta a susţinut varianta acuzării, descriind faptele aşa cum au fost expuse în rechizitoriu.

După punerea sa sub învinuire a negat săvârşirea faptelor şi a încercat să se sustragă de la cercetări, fapt evidenţiat prin procesele-verbale încheiate de către organul de urmărire penală.

În faţa instanţei de judecată a revenit ulterior în declaraţii arătând împrejurările în care au fost comise faptele şi chiar ajutând la lămurirea unor aspecte referitoare, în special, la flagrantul din 19.06.2009.

Din declaraţiile inculpatului A. N., zis „B...”, rezultă că deşi nu avea calitatea de informator al ofiţerului de poliţie D.G., era cunoscut în lumea interlopă drept o persoană care cunoştea persoane care au săvârşit infracţiuni şi procedează la valorificarea bunurilor sustrase, precum şi persoane care cumpără bunuri provenite din săvârşirea de infracţiuni, la preţuri derizorii, procedând la punerea în legătură a celor două categorii de persoane şi uneori cumpărând în interes propriu bunuri.

Deşi avea o acoperire legală, de administrator al SC Mobactiv SRL G.., societatea specializată în vânzarea-cumpărarea de telefoane mobile, acesta aspect era cunoscut şi de către poliţişti, cărora le oferă diverse informaţii necesare soluţionării unor cauze penale.

Inculpatul a fost abordat de pe poziţii „de forţă” de către inculpatul D.G., care profitând de calitatea sa de ofiţer de poliţie cu atribuţii în domeniul muncii de informaţii a poliţiei judiciare, l-a pus să lucreze în, în folosul său propriu, în afara cadrului legal, cu martorul denunţător T. S. P.

Declaraţiile inculpatului A. N. se coroborează cu declaraţia martorei R. F. M., a martorului T. S. P, din care rezultă că persoana numită „P.” este una şi aceiaşi cu inculpatul A. N., procesul verbal de recunoaştere a inculpatului A. N. de către martorul T. S. P, de pe albumul foto, declaraţiile martorilor S. I. N. şi J. V, procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate în mediul ambiental la 19.06.2009 între inculpatul D.G. şi martora R. F. M., procesele-verbale de filaj întocmite de către ofiţerii poliţiei judiciare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Inculpatul Ş. S. B. a avut în general o atitudine sinceră în cursul urmăririi penale recunoscând fapta comisă şi conducând organele de anchetă la domiciliul părinţilor săi din comuna L., judeţul G.., unde se afla ceasul marca „Seiko Kinetic”, primit de la martorul denunţător T. S. P, astfel încât acest bun a fost recuperat şi restituit părţii prejudiciate.

În faţa instanţei de judecată a avut o poziţie oscilantă. Iniţial a încercat să acrediteze ideea că s-a înţeles cu martorul T. S. P să cumpere de la acesta ceasul marca „Seiko Kinetic” şi a cerut un termen ca să verifice ceasul pentru a stabili dacă este autentic sau nu.

După ce l-a verificat a stabilit că ceasul nu este autentic şi l-a sunat pe martorul T. S. P pentru a-i restitui ceasul însă acesta nu se afla în G..ci în localitatea C., judeţul C..

Deoarece acesta nu a mai revenit în localitatea G.., inculpatul a dus ceasul la domiciliul părinţilor săi din comuna L., judeţul G.., şi l-a lăsat acolo.

În dovedirea celor afirmate inculpatul a solicitat audierea unui martor în persoana martorului E. L., şi solicitarea de relaţii de la „Vodafone” România, pentru a se stabili dacă numărul de telefon 072… a aparţinut în luna mai 2009 martorului T. S. P.

Totodată, inculpatul Ş. S. B. a depus listingul convorbirilor telefonice efectuate în cursul lunii mai 2009 de la telefonul mobil ce îi aparţinea, cu intenţia de a demonstra că a intenţionat restituirea către martorul T. S. P a ceasului marca „Seiko Kinetic”.

Din declaraţia martorului Elefteriu Lucian propus în apărare de către inculpatul Ş. S. B. rezultă că acesta este prieten de familie cu inculpatul şi că nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul mecanicii fine şi ceasornicăriei.

Acesta a apreciat, printr-o simplă examinare vizuală că ceasul marca „Seiko Kinetic” este o contrafacere şi că nu merită cumpărat.

A auzit pe inculpat vorbind la telefonul mobil cu o persoană şi ulterior inculpatul a afirmat că a vorbit cu cel de la care avea ceasul pentru ca să i-l restituie.

Din relaţiile primite de la „Vodafone” România rezultă că nu se poate stabili dacă în luna mai 2009 numărul de telefon 072… a aparţinut sau nu martorului T. S. P, numărul de telefon respectiv fiind alocat unei cartele „Prepaid”.

Apărările inculpatului Ş. S. B. sunt infirmate de declaraţia martorului T. S. P, din care rezultă că inculpatul i-a pretins ceasul respectiv, de declaraţia martorei R. F. M., din care rezultă că ştia de la martorul T. S. P că ceasul a fost dat lui „S..” (inculpatul Ş. S. B.) precum şi de declaraţia inculpatului Ş. S. B..

Din declaraţia inculpatului rezultă că acesta nu obişnuieşte să poarte ceas la mână insă a intenţionat să facă o investiţie prin achiziţionarea unui ceas de valoare.

Ulterior, realizând că nu este un ceas valoros, l-a lăsat la locuinţa părinţilor săi din comuna L…, judeţul G...

În mod normal, pentru a ne afla în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare ar fi trebuit să existe un preţ sincer şi serios, aspect care nu rezultă din declaraţia inculpatului.

În al doilea rând, nicio persoană care nu poartă în mod obişnuit un ceas la mână nu realizează o investiţie într-un ceas de mână valoros, pe care apoi să nu-l poarte, ştiut fiind că bunul respectiv îşi pierde din valoare şi chiar se degradează prin trecerea timpului, chiar prin nefolosirea sa.

Prin lămurirea tuturor aspectelor, la cererea inculpatului s-a dispus şi efectuat o expertiză şi un supliment de expertiză care au concluzionat că ceasul primit de către inculpat de la martorul T. S. P era un ceas autentic marca „Seiko” fabricat, într-o serie limitată în anul 1995 şi care nu s-a comercializat pe teritoriul României, valoarea sa la momentul săvârşirii faptei fiind de 162,50 lei RON.

Ulterior, la termenul din 15.12.2009, inculpatul, prin apărător ales, a solicitat conform art.334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea de luare de mită în infracţiunea de primire de foloase necuvenite.

A motivat inculpatul că a primit respectivul ceas, drept recompensă după îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, deoarece începând cu data de 28.04.2009 dosarul privind spargerea din locuinţă la data de 02.04.2009, era instrumentat de ofiţerul de cercetări penale O. V..

Cererea de schimbare a încadrării juridice se dovedeşte nefondată.

Din declaraţiile martorilor J. V, S. I. N., B. Ş., colegi cu inculpatul şi care au făcut parte din echipa operativă de cercetare alături de acesta, rezultă că martorul T. S. P nu le-a promis şi nu le-a oferit niciun bun drept recompensă pentru modul în care şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Din fişa postului inculpatului şi din declaraţia martorului O. V. rezultă că deşi autorul spargerii din 02.04.2009 fusese identificat în persoana lui A. C., iar ofiţerul de cercetare penală proceda la instrumentarea dosarului sub aspect procesual penal, lucrătorilor de poliţie din echipa operativă le revenea îndatorirea de a sprijini soluţionarea cauzei cu informaţiile obţinute şi în identificarea şi recuperarea bunurilor sustrase de la persoane în posesia cărora se aflau, identificare de martori şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Aceste aspecte ţinând de organizarea internă, nu aveau cum să fie cunoscute de martorul T. S. P, care a avut reprezentarea că inculpatul Ş. S. B. se ocupă, în continuare, de instrumentarea cazului privind spargerea locuinţei sale şi i-a oferit respectivul ceas pentru ca acesta să-şi îndeplinească în continuare, mai cu sârg, atribuţiile de serviciu.

Tot în şedinţa din 15.12.2009, inculpatul D.G., prin apărător ales, a solicitat, în baza prevederilor art.334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

La această cerere a achiesat şi inculpatul A. N., prin apărător ales.

S-a arătat că nu s-a făcut dovada că între inculpatul D.G. şi inculpatul A. N. ar fi existat o înţelegere prealabilă de a pretinde, în mod direct sau indirect sumele de bani sau terenul din comuna T.., judeţul G.., iar suma de 1.000 euro rezultând din flagrantul din 19.06.2009 nu a fost pretinsă pentru sine ci pentru altul.

S-a apreciat, în acest context, că ne aflăm în prezenţa unei îndepliniri în mod defectuos a unei atribuţii de serviciu, fiind realizate elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea drepturilor persoanelor (art.246 Cod penal).

Cererea de schimbare a încadrării juridice s-a dovedit a fi nefondată.

Aşa cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că este indubitabil că inculpatul D.G. a pretins şi primit pentru sine sumele de 100 euro, 50 euro şi terenul situat în comuna T.., judeţul G...

În acest sens, revelatoare este declaraţia inculpatului A. N., care deşi nu a recunoscut că el ar fi „P.” persoana care ar fi sunat pe telefonul mobil pe martorul T. S. P şi care s-a întâlnit cu acesta în zona fabricii de bere din cartierul Micro 19 – G.., pretinzându-i suma de 20.000 euro pentru răscumpărarea tablei de şah, arată în cuprinsul declaraţiilor sale, că a fost rugat de inculpatul D.G. să îşi întrebe cunoştinţele dacă sunt dispuse să cumpere un teren intravilan în comuna T.., judeţul G.., ocazie cu care i-a înmânat şi actele de proprietate a acestui teren, pentru a putea fi localizat mai bine.

Referitor la suma de 1000 euro, s-a apreciat că nu ne aflăm în prezenţa îndeplinirii în mod defectuos a unei îndatoriri de serviciu, ci a îndeplinirii unei atribuţii de serviciu contrar cadrului legal.

În acest sens este declaraţia inculpatului D.G. consemnată în procesul-verbal de transcriere a înregistrărilor în mediu ambiental, din 19.06.2009, din care rezultă că urma să facă „o recuperare în stil mafiot”.

De asemenea, în declaraţia sa inculpatul A. N. a arătat că inculpatul D.G. i-a cerut să negocieze cu numitul „I.” suma la care urma să fie răscumpărat ceasul marca „Patek Phillippe” astfel încât din suma de 1000 euro să îi fie înmânaţi inculpatului D.G. suma de 200 euro, partea sa.

Nu în ultimul rând, infracţiunea prevăzută de art.246 Cod penal are un caracter general în cadrul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul iar infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art.254 Cod penal, are caracterul unei infracţiuni speciale, aplicabilă cu precădere în ipotezele vizate de aceasta, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

În concluziile puse cu ocazia dezbaterilor pe fond, inculpatul A. N. a arătat că tot ceea ce a făcut, a făcut la îndemnul inculpatului D.G. şi în folosul acestuia.

De asemenea, inculpatul A. N. a dat explicaţii suplimentare privitoare la schimbarea sumei de 1000 euro la o casă de schimb valutar, primind în schimb valută şi lei, precum şi faptul că a înmânat inculpatului D.G. echivalentul sumei de 200 euro, atât în euro cât şi în valută.

Instanţa de fond a apreciat că susţinerile sale se coroborează cu concluziile procesului-verbal de depistare şi percheziţie corporală efectuată la 19.06.2009 asupra inculpatului D.G..

Faţă de cele expuse, Curtea a apreciat că acuzarea a răsturnat, până la un nivel rezonabil, prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor şi că în sarcina acestora s-a instituit prezumţia de vinovăţie, faţă de acuzaţiile formulate.

Apărările inculpaţilor s-au dovedit neconcludente şi au fost înlăturate ca atare.

Curtea a apreciat faţă de materialul probator existent că inculpaţii au săvârşit, cu intenţie fapte prevăzute de legea penală.

În drept, fapta inculpatului D.G., care în calitate de inspector de poliţie la Poliţia Municipiului G..– Secţia 1 Poliţie, în mod repetat, în perioada aprilie – 19.06.2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în înţelegere cu inculpatul A. N., zis „B...”, a pretins de la martorul denunţător T. S. P suma totală de 21.150 euro, din care a primit efectiv 1.150 euro, în scopul de a efectua acte de serviciu, prin exploatarea informaţiilor obţinute în virtutea atribuţiilor de serviciu, prin neaducerea la cunoştinţa superiorilor ori a colectivului care se ocupa cu instrumentarea cazului a locului unde se aflau bunurile sustrase şi a persoanelor care le deţineau, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită, prev. de art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6, 7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal, şi de folosire în mod direct, în interese propriu, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prev. de art.12 lit. din Legea nr.78/2000.

În cauză sunt aplicabile prevederile art.33 lit.a Cod penal privitoare la concursul real de infracţiuni, cele două infracţiuni fiind săvârşite în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, mai înainte de a fi intervenit condamnarea definitivă pentru vreuna dintre acestea.

În drept, fapta inculpatului Ş. S. B., care în calitate de subinspector de poliţie, în cursul lunii aprilie 2009 a pretins şi primit de la martorul denunţător T. S. P un ceas de mână marca „Seiko Kinetik” în valoare de 162,50 lei (conform expertizei tehnice efectuate în cauză) pentru a soluţiona cu precădere plângerea formulată de T. S. P privind spargerea locuinţei sale la 02.04.2009, şi pentru recuperarea bunurilor sustrase întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000.

În drept, fapta inculpatului A. N. de a pretinde, în înţelegere cu inculpatul D.G., inspector de poliţie, de la martorul denunţător T. S. P în mod repetat, în perioada mai – 19.06.2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale suma de 20.000 euro şi ulterior a unui teren intravilan situat în comuna T.., judeţul G.., precum şi a pretinderii şi primirii sumei de 1.000 euro de la acelaşi martor denunţător în vederea recuperării, în afara cadrului legal a unui ceas marca „Patek Phillippe” sustras la data de 02.04.2009 întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la luare de mită, prev. de art.26 Cod penal raportat la art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor Curtea a avut în vedere scopul pedepsei prevăzut de art.52 Cod penal şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, calitatea inculpaţilor, natura faptelor săvârşite, gravitatea acestora, prejudiciul care s-a produs sau care s-ar fi putut produce, urmarea imediată, poziţia procesuală a inculpaţilor.

Inculpatul D.G. este căsătorit, are doi copii minori, are studii superioare, ofiţer de poliţie, în vârstă de 36 de ani, fără antecedente penale.

Iniţial, în faza de urmărire penală, a refuzat să dea declaraţii, prevalându-se de dreptul la tăcere, prev. de art.70 alin.2 Cod procedură penală.

Ulterior, a revenit şi a făcut declaraţii menite să contribuie la denaturarea adevărului şi zădărnicirea cercetărilor.

Şi în faţa instanţei de judecată inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor imputate încercând să acrediteze ideea că a oferit un sprijin dezinteresat martorului T. S. P în recuperarea bunurilor ce i-au fost sustrase la data de 02.04.2009.

Cunoscând imposibilitatea desecretizării Ordinului M.A.I nr.01410/2006 a încercat denaturarea adevărului invocând aspecte din munca de culegere de informaţii care nu pot fi verificate de instanţă.

Din actele depuse la dosar rezultă că inculpatul a mai fost monitorizat de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial G..pentru fapte de corupţie în dosarul nr.37/P/2009 în care s-a dispus însă neînceperea urmăririi penale.

Din analiza convorbirilor telefonice solicitate de inculpat în apărare a rezultat că acesta practica jocuri de noroc şi avea mari probleme financiare sens în care era solicitat zilnic şi presat de către creditori şi căuta persoane de la care să se împrumute.

Pentru acoperirea deficitului bugetar, aşa după cum rezultă din declaraţia inculpatului, a martorilor Cercel Daniel şi Mocănel Lucian, din adresa Secţiei 1 Poliţie G..(vol. I fila 226) şi din convorbirile telefonice cerute drept probă în apărare de către inculpat, în timpul programului de lucru inculpatul se ocupa cu alte activităţi, cum ar fi procurarea de piese auto, repararea maşinilor avariate, intermedieri în afaceri imobiliare cu terenuri, intermedieri în executări silite, etc.

Toate acestea conturează profilul criminogen al unei persoane predispuse la săvârşirea de infracţiuni de corupţie, în special din lipsa banilor.

Din analiza actelor şi lucrărilor efectuate în cursul urmăririi penale a rezultat că de aproape 2 luni înainte de data de 19.06.2009 inculpatul D.G. nu îşi mai îndeplinise atribuţiile de poliţist, nu furnizase date relevante pentru ancheta efectuată în cazul spargerii din 02.04.2009 şi nu completase, conform dispoziţiilor Ordinului M.A.I nr.01410/2006 documentele şi registrele de serviciu aflate în evidenţa sa.

Din analiza convorbirilor telefonice a rezultat o atitudine dispreţuitoare şi folosirea de cuvinte triviale şi vulgare la adresa persoanelor cu care, în virtutea atribuţiilor de serviciu, inculpatul trebuia să intre în legătură (făptuitori, persoane vătămate, colaboratori, informatori, procurori, judecători).

Inculpatul a acţionat într-un mod elaborat, specific unui specialist în munca de culegere de informaţii, iar suma pretinsă de aproximativ 21.150 euro reprezintă în fapt o extorcare de resurse financiare a martorului denunţător T. S. P care dorea doar să-şi recupereze mai rapid bunurile sustrase la data de 02.04.2009.

De aceea, în ciuda caracterizării favorabile din partea şefului Secţiei 1 Poliţie G.., depusă la dosar, Curtea nu a acordat inculpatului circumstanţe atenuante judiciare şi nu a coborît pedeapsa aplicată sub minimul special prevăzut de lege.

Inculpatul Ş. S. B. este în vârstă de 33 de ani, căsătorit, are studii superioare, fără antecedente penale.

Pe durata cercetărilor penale a recunoscut de la început fapta comisă şi a îndrumat organele de anchetă la locuinţa părinţilor săi de unde ceasul marca „Seiko Kinetic” a fost recuperat şi restituit martorului T. S. P.

Beneficiază de caracterizări favorabile, din care rezultă că a urmat cursurile liceului de poliţie, ale şcolii de subofiţeri de poliţie şi ulterior studii superioare, promovând în corpul ofiţerilor de poliţie.

În faza de cercetare judecătorească a realizat o apărare onestă, în limitele prevăzute de lege şi a depus stăruinţă în aflarea adevărului prin efectuarea unei expertize tehnice şi a unui supliment de expertiză care a stabilit valoarea ceasului marca „Seiko Kinetic” la data săvârşirii faptei, expertiză ale cărei costuri le-a suportat.

Faţă de inculpat s-a luat la data de 13.08.2009 măsura obligării de a nu părăsi localitatea G.., însă inculpatul s-a prezentat la toate termenele de judecată.

În prezent este la dispoziţia şefului Inspectoratului de Poliţie al Judeţului G...

Faţă de toate aceste împrejurări, Curtea a acordat inculpatului Ş. S. B. circumstanţele atenuante judiciare prev. de art.74 alin.1 lit.a,b,c Cod penal au avut ca efect coborârea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului sub minimul special prevăzut de art.76 alin.1 lit.d Cod penal.

Inculpatul A. N. este în vârstă de 33 ani, necăsătorit, are în întreţinere doi copii minori, este administrator al SC „Moactiv” SRL G.., fără antecedente penale, studii 8 clase, bolnav de hepatită.

Pe durata cercetărilor penale a avut o atitudine oscilantă în declaraţii, revenind nejustificat.

În faţa instanţei de judecată s-a prevalat iniţial de dreptul la tăcere prevăzut de art.70 alin.2 Cod procedură penală pentru ca apoi să revină şi să dea declaraţii privitoare la faptele săvârşite.

Declaraţiile sale se coroborează cu materialul probator şi ajută, în mare măsură, la stabilirea modului elaborat în care a acţionat inculpatul D.G., deşi inculpatul nu a recunoscut până la capăt toate faptele săvârşite cum ar fi, de exemplu, faptul că el ar fi „P” care i-a pretins martorului T. S. P suma de 20.000 euro în schimbul recuperării tablei de şah sustrase.

Este cunoscut în lumea interlopă gălăţeană ca fiind un „combinator”, adică o persoană care realizează unirea dintre „oferta” de bunuri provenite din infracţiuni şi „cererea” de cumpărare a unor astfel de bunuri, la preţ de chilipir.

Cu toate acestea, inculpatul A. N. nu are antecedente penale.

Declaraţiile inculpatului A. N. au ajutat instanţa în probarea activităţii infracţionale a inculpatului D.G. şi în lămurirea unor aspecte neconcordante cu privire la flagrantul din 19.06.2009.

De aceea, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului dar şi sprijinul acordat în aflarea adevărului, prima instanţă a dozat pedeapsa ce a fost aplicată acestui inculpat la un cuantum mai redus decât cea care a fost aplicată inculpatului D.G., deşi în esenţă fapta acestuia rămâne la fel de gravă neputând beneficia de circumstanţe atenuante judiciare şi coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Aşa fiind, Curtea a aplicat inculpatului D.G. pedeapsa principală de 4 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art.64 alin.1 lit.a teza II, lit.b, lit.c Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art. 41 alin.2 Cod penal.

În baza prevederilor art.12 lit.b din Legea nr.78/2000 Curtea a dispus condamnarea inculpatului D.G. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosire în mod direct, în interese propriu de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii.

În baza prevederilor art.33 lit.a, 34 lit.a, 35 Cod penal, Curtea a contopit pedepsele aplicate inculpatului D.G., acesta urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea, sporită la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II, lit.b, lit.c Cod penal.

Aceasta deoarece, datorită naturii infracţiunilor săvârşite, Curtea a apreciat că inculpatul D.G. este nedemn să mai exercite, pe viitor, funcţia de poliţist.

În baza prevederilor art.71 alin.2 Cod penal, Curtea a aplicat inculpatului D.G. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II, lit.b, lit.c Cod penal pe durata executării pedepsei principale.

În baza prevederilor art.350 Cod procedură penală, Curtea a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului D.G. şi în baza prevederilor art.88 Cod penal a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive începând cu 19.06.2009 la zi.

În ceea ce priveşte pe inculpatul Ş. S. B., Curtea a apreciat, raportat la natura faptei săvârşite, la faptul că inculpatul a primit, în mod necuvenit bunuri de la persoanele păgubite în cauze penale şi cu care interacţionase în virtutea atribuţiilor sale de serviciu că fapta nu este în mod vădit lipsită de pericolul social al unei infracţiuni, în actualul context socio-economic şi că nu se impune achitarea inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

De aceea a dispus, în baza prevederilor art.254 alin.1 Cod penal în referire la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art.74 alin.1 lit.a,b c Cod penal şi art.76 alin.1 lit.c Cod penal condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală de 1 an închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II, lit.b, lit.c Cod penal.

În baza prevederilor art.71 alin.2 Cod penal, Curtea a aplicat inculpatului Ş. S. B. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II, lit.b, lit.c Cod penal.

Privitor la pedeapsa complementară şi accesorie a interzicerii dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.c Cod penal, Curtea a apreciat că, raportat la calitatea de ofiţer de poliţie de care s-a folosit inculpatul la săvârşirea faptei, natura infracţiunii, acesta este nedemn ca pe viitor să mai exercite funcţia de poliţist.

Raportat la persoana inculpatului, la poziţia procesuală a acestuia, la valoarea prejudiciului de 162,50 lei, Curtea a apreciat că scopul educativ al pedepsei poate fi atins faţă de inculpatul Ş. S. B. şi fără privare de libertate, sens în care a dispus, în baza prevederilor art.81 Cod penal şi art.71 alin.5 Cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a pedepsei accesorii aplicate inculpatului Ş. S. B. pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit potrivit art.82 Cod penal.

În baza prevederilor art.359 Cod procedură penală, Curtea a atras atenţia inculpatului Ş. S. B. asupra prevederilor art.83 Cod penal privitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate.

Curtea a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea G..(art.145 Cod procedură penală) luată faţă de inculpat prin încheierea de şedinţă din 13.08.2009 a Curţii de Apel G...

Faţă de inculpatul A. N., Curtea a dispus condamnarea în baza art.26 Cod penal în referire la art.254 alin.1 Cod penal raportat la art.6,7 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea prevederilor art.41 alin.2 Cod penal la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II şi lit.b Cod penal.

În baza prevederilor art.71 alin.2 Cod penal Curtea a aplicat inculpatului A. N. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a, teza II şi lit.b Cod penal.

La dozarea pedepsei au fost avute în vedere împrejurările că inculpatul a revenit în declaraţii, dezvăluind, parţial, împrejurările comiterii faptelor şi că a ajutat la lămurirea neconcordanţelor cu privire la flagrantul din 19.06.2009.

În baza prevederilor art.350 Cod procedură penală Curtea a menţinut starea de arest preventive a inculpatului A. N. şi, în baza prevederilor art.88 Cod penal, a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive începând cu 24.08.2009 la zi.

Sub aspectul laturii civile, în baza prevederilor art. 14 Cod procedură penală şi art.346 Cod procedură penală, Curtea a constatat că latura civilă a cauzei a fost soluţionată încă din faza de urmărire penală prin restituirea, în natură către martorul denunţător T. S. P a ceasului marca „Seiko Kinetic” (recuperat de la inculpatul Ş. S. B.), a ceasului marca „Patek Phillippe” (recuperat cu ocazia flagrantului din 19.06.2009) precum şi prin restituirea sumei de 1.150 euro (bani recuperaţi de la inculpatul D.G.).

Cu privire la cheltuielile judiciare din cuprinsul rechizitoriului rezultă că în cursul urmăririi penale au fost efectuate cheltuieli judiciare în sumă de 3.000 lei.

Având în vedere şi cheltuielile judiciare efectuate în faza de cercetare judecătorească, Curtea, în baza prevederilor art.189-191 Cod procedură penală, a obligat pe fiecare dintre inculpaţi la plata către stat a sumei de câte 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

3. Diferenţiere dintre infracţiunea de tentativă la omor, prev. de art.20 în ref. la art.174 Cod penal, şi infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 Cod penal.

Decizia penală nr.103/A/04.11.2009 - Dosarul 940/121/2009

Speţă comentată de dl judecător Petruş Dumitru

Prin Sentinţa penală nr.344/2009, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul S.M. la o pedeapsă principală de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art.20 Cod penal în ref. la art.174 alin.1, 175 alin.1 lit. i Cod penal cu aplicarea art.74 şi 76 Cod penal.

În fapt, în ziua de 28.11.2008, partea vătămată H.M., pe fondul unui conflict mai vechi, a avut o altercaţie verbală cu inculpatul S.M., acesta lovind partea vătămată cu o bâtă în zona capului.

Din certificatul medico-legal rezultă că partea vătămată a suferit leziuni cranio-cerebrale ce nu au pus în primejdie viaţa victimei, necesitând 45 – 55 zile îngrijiri medicale.

Inculpatul, prin apărător, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă deoarece leziunile suferite de partea vătămată nu au pus în primejdie viaţa acesteia.

În mod judicios instanţa de fond a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei solicitată de inculpat deoarece:

- din declaraţiile martorilor coroborate cu declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate rezultă că aceasta a fost lovită cu o bâtă în zona capului de către inculpatul S.M, deci obiectul folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunii a fost un obiect apt de a ucide.

- din raportul medico-legal rezultă că partea vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral cauzat prin lovire cu corp dur, deci zona vizată de inculpat la săvârşirea infracţiunii este o zonă vulnerabilă, cu predispoziţie spre consecinţa decesului victimei.

- tot din raportul medico-legal rezultă că partea vătămată a necesitat 45 – 55 zile îngrijiri medicale, suferind o fractură a cutiei craniene, deci rezultă cu claritate că inculpatul a lovit victima cu mare intensitate.

Toate aceste elemente obiective rezultate din probele administrate în cauză formează convingerea instanţei că plan subiectiv inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide şi chiar dacă nu a urmărit în mod direct acest lucru a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat.

În consecinţă, în mod judicios s-a constatat că încadrarea juridică a faptei este infracţiunea de tentativă la omor.

4. Diferenţiere dintre infracţiunea de tentativă la omor, prev. de art.20 în ref. la art.174 Cod penal, şi infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 Cod penal.

Decizia penală nr.115/A/20.11.2009 -Dosarul nr.1083/91/2009

Speţă comentată de dl judecător Petruş Dumitru

Prin sentinţa penală nr. 260/2009, Tribunalul Vrancea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art.20 rap. la art.174 Cod penal în ref. la art.175 alin.1 lit. i Cod penal în infracţiunea prev. de art.180 alin.2 Cod penal, condamnând pe inculpatul B.M la o pedeapsă de 8 luni închisoare.

În fapt, în ziua de 08.11.2006, inculpatul aflat în stare de ebrietate, fiind prezent la un spectacol organizat de autorităţile locale, a avut o altercaţie cu partea vătămată C.M.

Inculpatul a scos din buzunar un briceag şi a aplicat părţii vătămate 5 lovituri în zona coapselor.

Din raportul de constatare medico-legal rezultă că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei necesitând 14-16 zile îngrijiri medicale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul, solicitând condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr.115/20.11.2009, a respins acest motiv de apel al Parchetului, avându-se în vedere următoarele:

Intr-adevăr, instrumentul folosit de inculpat, respectiv „briceagul” este apt de a ucide, însă, conform raportului de constatare medico-legală nr.316/13/2008 a Serviciului de Medicină Legală Vrancea, intensitatea loviturilor a fost redusă astfel că leziunile traumatice nu au pus în primejdie viaţa victimei.

La aceasta se adaugă şi numărul mic de îngrijiri medicale necesar pentru vindecare.

La aprecierea laturii subiective a infracţiunii, respectiv a intenţiei inculpatului de a ucide partea vătămată, trebuie avute în vedere, intensitatea loviturilor aplicate, zona vizată, obiectul folosit.

Inculpatul a lovit de mai multe ori, în mai multe zone ale corpului părţii vătămate, fără să vizeze o anumită zonă, dar loviturile au fost de mică intensitate, astfel că nici una dintre ele nu a pus în primejdie viaţa acesteia.

Deci, din activităţile materiale obiective desfăşurate de inculpat, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, nu a rezultat pe latură subiectivă intenţia acestuia de a ucide, acest lucru rezultând din locul în care inculpatul a aplicat loviturile părţii vătămate şi din intensitatea acestor lovituri.

Chiar dacă inculpatul a aplicat părţii vătămate un număr relativ mare de lovituri, a acţionat în aşa fel încât niciuna dintre acestea să nu fie aplicată intr-o zonă sau organ vital al părţii vătămate, rezultând astfel faptul că nici un moment nu a intenţionat să suprime viaţa acesteia.

5. Titlu:  Trafic de influenţă.

         Cuprins pe materii:  Drept penal. Unitatea naturală de infracţiune.

         Legislaţie relevantă:  C.pen., art.257, art. 41 alin.2

                                     Legea nr.78/2000, art.7 alin.3 în referire la alin.1

Decizia penală nr.106/A – Dosar nr.8588/121/2007

Speţă comentată de dna judecător Miţa Mârza

          Rezumat:  Faptul că inculpatul a primit în vara anului 2006 (iunie – iulie) suma pretinsă şi că ulterior a pretins şi primit de la acelaşi cumpărător de influenţă alte sume de bani care ar fi fost necesare îndeplinirii formalităţilor înscrierii la examen (fişa medicală), respectiv participării la proba eliminatorie (testul sportiv), nu poate duce la concluzia că infracţiunea dedusă judecăţii a îmbrăcat forma infracţiunii continuate atât timp cât acţiunile subsecvente consumării considerate în ansamblul lor, se îmbină între ele în mod natural, alcătuind o singură acţiune, aceste neprezentând fiecare în parte elementele constitutive cerute de art.257 cp, ci elementele unei unităţi naturale de infracţiune.

                                                                 

          Prin sentinţa penală nr.60/2.02.2009 a Tribunalului Galaţi inculpatul B.S. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art.257 alin.1 cp cu aplicarea art.41 alin.2 cp şi art.74 alin.1 lit.a cp în referire la art.76 alin.1 lit.d cp.

          S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II, b şi c cp.

          S-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a celei accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni şi s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art.83 cp.

          Totodată, în baza art.88 cp s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii  de 24 ore din data de 31.05.2007.

          S-a luat act că sumele provenite din săvârşirea infracţiunii au fost restituite denunţătorului C.R.

          În baza art.191 alin.1 inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

          Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:

         Inculpatul B.S. lucrează ca agent de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie al jud.Galaţi- Sectorul Poliţiei de Frontieră Oancea.

         În cursul anului 2005, inculpatul şi-a instalat la domiciliu un  post fix de telefon în reţeaua Romtelecom şi, în această împrejurare, a cunoscut pe denunţătorul C.R., lucrător la Romtelecom.

         Ulterior, inculpatul şi denunţătorul C.R. s-au mai întâlnit cu diverse ocazii, prilej în care acesta din urmă a aflat că inculpatul lucrează ca agent de poliţie la IJPF Galaţi.

         Întrucât fiul denunţătorului ( martorul C.D) urma să termine satisfacerea stagiului militar, C.R. a întrebat pe inculpat dacă îl poate ajuta să ocupe un post în cadrul IJPF Galaţi, ştiind că se organizează examen de admitere.

         Inculpatul a lăsat să se înţeleagă( prin comportamentul său) că are cunoştinţe printre şefi atât la Galaţi cât şi la Bucureşti, dar vor discuta după ce fiul denunţătorului termină stagiul militar.

         După terminarea stagiului militar, în luna februarie 2006, denunţătorul C.R. a contactat pe inculpat şi a întrebat din nou dacă îl poate ajuta, acesta răspunzându-i că îl va ajuta şi i-a solicitat suma de 500 euro.

         Pentru a face rost de această sumă de bani, denunţătorul a făcut un  împrumut pentru nevoi personale la BRD-Sucursala Galaţi.-

         După ce a intrat în posesia banilor, denunţătorul s-a deplasat la domiciliul inculpatului, unde, în prezenţa fiului său şi a soţiei inculpatului, i-a dat suma de 500 euro.

         Cu această ocazie, inculpatul a dat fiului denunţătorului materialele didactice cuprinse în tematica examenului de admitere pe care le procurase cu uşurinţă.

         Conform înţelegerii, denunţătorul urma să fie  contactat de către inculpat. Întrucât se apropia perioada susţinerii examenului şi nu primise nici un „semnal”, denunţătorul C.R. l-a sunat pe inculpat, întrebându-l ce se întâmplă şi dacă are vreo certitudine cu privire la promovarea examenului de către fiul său.

         La această solicitare, denunţătorul a primit un răspuns din partea inculpatului:” să fie calm şi să aibă răbdare, că totul se va rezolva”.

         În lunile noiembrie şi decembrie 2006, s-a organizat examen pentru angajarea de subofiţeri în structurile Inspectoratului de Poliţie de Frontieră Galaţi. În acest context, fiul denunţătorului C.R. s-a înscris, urmând  să completeze dosarul cu toate documentele necesare printre care şi fişa medicală.

         Din nou, denunţătorul a contactat pe inculpat, şi acesta din urmă a precizat că îl ajută, dar pentru fişa medicală îi trebuie suma de 250 Ron şi suma de 150 Ron pentru „ promovarea probei sportive”. Denunţătorul s-a conformat şi a dat sumele de bani solicitate.

         Conform susţinerilor denunţătorului şi a convorbirilor dintre denunţător şi inculpat redate în procesul-verbal de la filele 3-30 dosar urm.pen.,  inculpatul a pretins în mod repetat aceste sume( 500 euro, 250 Ron, 150 Ron) sub pretextul că are influenţă asupra unui ofiţer superior din Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră sau Ministerul Apărării şi Internelor, pentru a interveni în vederea angajării martorului C.D. ca subofiţer, pentru a-i facilita obţinerea fişei medicale şi promovarea probei sportive, la examenele susţinute în noiembrie şi decembrie 2006.

         Întrucât martorul C.D. nu a fost admis la concursul organizat în noiembrie-decembrie 2006, inculpatul a asigurat denunţătorul (în contul sumelor de bani primite) continuarea demersurilor în anul 2007, pentru angajarea la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Galaţi sau Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Galaţi.

         Şi aceste demersuri au rămas fără rezultat, motiv pentru care denunţătorul C.R. a solicitat restituirea sumelor de bani.

         La această solicitare, inculpatul a precizat că nu are cum să-i restituie toată suma de bani primită deoarece el a intervenit la examenul psihologic şi „ a costat 100 euro”.

         În cursul lunii martie 2007, fiul denunţătorului, martorul C.D., a susţinut concursul organizat la Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Galaţi, la sediul din Tecuci, pentru ocuparea unui post de subofiţer la subunitatea mobilă din Galaţi, fiind admis, independent de demersurile inculpatului.

         În legătură cu acest fapt, denunţătorul C.R. a discutat telefonic cu inculpatul, solicitând ferm restituirea sumelor de bani. Întrucât inculpatul nu a restituit sumele de bani, având un comportament reticent, pretinzând că are probleme familiale, denunţătorul a sesizat organele de cercetare penală.

         În cursul lunii august 2008, inculpatul B.S. s-a prezentat la domiciliul denunţătorului C.R., unde, găsind pe soţia acestuia, a restituit suma de 2.300 Ron.

         Audiat fiind în cursul urmăririi penale, în prezenţa unui apărător desemnat din oficiu, inculpatul B.S. a recunoscut săvârşirea faptei.

         Ulterior( după ce în cauză s-a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive), în prezenţa unui apărător ales, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor date iniţial, susţinând că suma de bani despre care se susţine că i-ar fi dat-o denunţătorul, a fost sub formă de împrumut deoarece avea probleme în familie, soţia sa urma să se opereze şi cum avea o situaţie materială precară, a solicitat acest împrumut de la denunţător întrucât îl considera prieten, denunţătorul fiind de acord că îl împrumute.

         A precizat că în momentul în care a vrut să îi restituie, denunţătorul i-a spus să îi mai ţină întrucât avea un fiu, despre care inculpatul ştia că doreşte să îl angajeze, posibil la Poliţia de Frontieră, rugându-l pe inculpat să îl înştiinţeze când se susţine examen, care sunt probele, spunându-i că dacă are nevoie de bani pentru protocol, suma împrumutată o are la dispoziţie. Inculpatul a arătat că nu a putut să îl ajute şi nu avea de gând să folosească banii, însă odată cu trecerea timpului şi rezolvarea problemei fiului său- denunţătorul i-a solicitat să îi restituie.

         A mai arătat că a purtat numeroase discuţii telefonice în care îi solicita expres să intervină, dar de fiecare dată se eschiva, ştiind că nu îl poate ajuta. În acest sens a precizat că ori de câte ori încerca să îi sugereze că trebuie să îi restituie suma de bani, denunţătorul, printr-o atitudine hotărâtă, îl amâna, spunând că trebuie să îi ajute copilul( în sensul să îl angajeze la jandarmi, la pompieri, la M.Ap.N).

         Inculpatul a arătat că nu a perceput nici un moment că  suma de bani împrumutată reprezintă mită, singura sa intenţie fiind aceea de a-l informa cu privire la unele date( data examenului, probele susţinute) care oricum avea caracter oficial.

         A mai arătat că nu a purtat vreo discuţie privind angajarea fiului denunţătorului cu nicio persoană, nu a promis vreo sumă de  bani  şi nu a avut intenţia de a considera suma drept o răsplată a unui serviciu.

         În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a precizat că menţine doar declaraţia dată în 23.10.2007 în faza de  urmărire penală, pe celelalte nu le menţine întrucât a fost luat pe nepregătite şi i s-a spus că există înregistrări telefonice( declaraţie fila 16 dosar instanţă).

         A susţinut că la rugămintea denunţătorului de a-i ajuta fiul să se angajeze într-o instituţie militară, i-a spus că îl poate ajuta în sensul de a-l anunţa când are loc examenul, să îi dea tematica, însă fiul acestuia trebuia să înveţe pentru examen, că l-a anunţat că urma să se susţină un examen la poliţia de frontieră şi ulterior, denunţătorul a  venit şi a insistat să îi dea suma de 500 euro, inculpatul nu a vrut să o primească, denunţătorul spunând că aşa se procedează şi aşa trebuia să facă. A mai susţinut inculpatul că fiul denunţătorului nu a promovat acest examen şi deşi a încercat să îi restituie cei 500 euro, aceasta a mai venit cu 500 euro pentru a-l ajuta din nou, însă inculpatul nu a mai primit această sumă de bani, văzând că fiul denunţătorului nu învăţa şi nu era pregătit pentru examen.

         A arătat că, după un timp,  martorul denunţător l-a sunat şi i-a cerut să îi restituie cei 500 euro, însă inculpatul i-a spus că a folosit banii întrucât soţia sa a avut o problemă de sănătate, spunându-i totodată ă îi va restitui această sumă, motiv pentru care denunţătorul a venit la IPF Galaţi cu scopul de a i se  reţine această sumă din salariu, însă ofiţerul de la cercetări penale l-a reţinut şi a spus să meargă împreună la parchet pentru a formula un denunţ. 

A precizat inculpatul că banii i-a folosit în scop personal, arătând totodată că nu avea cunoştinţe în sistem pentru a-l ajuta pe fiul denunţătorului la examene.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului B.S. care în cursul anului 2006, în calitate de agent de poliţie în cadrul I.J.P.F.R., pentru a obţine angajarea martorului C.D. ca subofiţer la I.J.P.F. Galaţi a pretins şi primit de la tatăl acestuia, denunţătorul C.D., în mod repetat sumele de 500 euro, 250 Ron şi 150 Ron pentru a facilita obţinerea fişei medicale şi promovarea probei sportive la examenul organizat în luna noiembrie 2006 la această unitate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art.257 alin.1 C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen, texte de lege în baza cărora a procedat la condamnarea inculpatului.

 La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art.72 C.pen., ţinând seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului, precum şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Din fişa de cazier judiciar a inculpatului( fila 25 dosar instanţă) rezultă că nu are antecedente penale.

Având în vedere acest aspect, instanţa a făcut aplicarea art.74 alin.1 lit.a C.pen. în referire la art.76 alin.1 lit.d C.pen.

În privinţa pedepsei accesorii, instanţa a reţinut că natura faptei săvârşite şi ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului  conduc la concluzia unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza II, b,c C.pen.

Din perspectiva modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatului, având în vedere că inculpatul este o persoană tânără, are un copil minor în întreţinere, este cunoscut ca având un comportament corespunzător în familie şi la locul de muncă s-a apreciat că scopul pedepsei prevăzut de art.52 C.pen. va putea fi atins şi fără executarea acesteia.

Astfel, au fost aplicate dispoziţiile art.81 C.pen. referitoare  la suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare ce stabilit conform art.82 C.pen. şi cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilorart.71 alin.5 C.pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

Inculpatul, prin apărători aleşi, a solicitat achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. în referire la art.10 lit.b1 C.pr.pen., susţinând că fapta sa nu prezintă un grad ridicat de periculozitate, având în vedere că a acceptat acele sume de bani pentru că  se afla într-o criză materială, iar soţia sa avea nevoie de un tratament costisitor  pe care nu-l putea asigura, precum şi buna intenţie de a restitui banii primiţi, chiar dacă nu a putut să-i dea atunci când i-a cerut denunţătorul dar şi poziţia de regret a inculpatului, vârsta acestuia, situaţia familiară deosebită, precum şi locul său de muncă, pe care l-ar pierde inevitabil în situaţia unei condamnări penale.

De asemenea, s-a solicitat achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. în referire la art.10 lit.d C.pr.pen., susţinându-se că inculpatul nu a avut intenţia să comită infracţiunea, intenţia sa fiind doar de a-l determina pe fiul martorului denunţător să înveţe.

Cele două cereri de achitare formulate de inculpat prin apărători aleşi nu au fost primite, prima instanţă reţinând următoarele:

Potrivit art.69 C.pr.pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate  cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Instanţa a constatat că inculpatul a avut o poziţie oscilantă pe parcursul procesului penal întrucât audiat iniţial, acesta a recunoscut săvârşirea faptei, însă ulterior, după respingerea propunerii de arestare preventivă, a revenit asupra declaraţiilor date , susţinând că suma de bani primită de la denunţător  reprezintă un  împrumut.

În faza de cercetare judecătorească, a precizat că îşi menţine doar declaraţia dată în faza de urmărire  penală la 23.10.2007, pe celelalte nu  le menţine întrucât a fost luat pe nepregătite, spunându-i-se că există înregistrări telefonice.

A arătat  că nu a intenţionat decât să îl ajute pe fiul denunţătorului cu anumite informaţii şi materiale în vederea susţinerii examenului şi că denunţătorul a insistat să îi dea suma de 500 euro. Apoi, a revenit, spunând  că, de fapt, a împrumutat de la denunţător suma de 500 euro.

S-a constatat că declaraţiile inculpatului, pe lângă faptul că sunt contradictorii, acestea nu se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, contrar dispoziţiilor art.69 C.pr.pen.

Retractarea în faţa instanţei de către inculpat a declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, nu trebuie acceptată necritic; prin asemenea retractări se divizează în mod artificial procesul penal şi se minimalizează necesitatea şi importanţa urmăririi penale.

Este cunoscut că, de regulă, declaraţiile care reflectă cel mai exact adevărul, sunt cele pe care învinuitul sau inculpatul le-a scris personal în momentele iniţiale ale urmăririi penale, precum şi cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când încă nu a fost în măsură să conceapă strategii de apărare.

Pentru a putea produce efecte, revenirea asupra declaraţiilor date anterior în cauză, trebuie să fie temeinic motivată şi convingător dovedită şi să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.

Astfel cum s-a arătat, revenirile inculpatului asupra primelor declaraţii, pe lângă faptul că sunt contradictorii, sunt contrazise de probele administrate în cauză, respectiv de declaraţiile denunţătorului C.D., ale martorilor C.D. şi C. G. precum şi cu procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate de inculpat- legal interceptate în cauză.

Potrivit acestora din urmă, denunţătorul a avut discuţii telefonice legate de angajarea martorului C.D.( fiul denunţătorului), ca subofiţer la I.J. de Jandarmi Galaţi.

De asemenea, inculpatul  transmitea mesaje scrise sau apeluri telefonice martorului C.D., care, ulterior, îl contacta telefonic, personal sau prin tatăl său, denunţătorul C.D..

Sumele de bani îi erau aduse la domiciliu de către denunţător, la prima întâlnire participând şi martorul C.D..

Inculpatul nu a motivat corespunzător şi nu a dovedit temeinic revenirea asupra primelor declaraţii date în cauză, astfel încât, raportat şi la considerentele mai sus expuse, instanţa a dat eficienţă declaraţiilor date de inculpat la 31.05.2007.

Nu s-a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. în referire la art.10 lit.d C.pr.pen., respectiv faptul că intenţia inculpatului a fost aceea de a-l determina pe fiul denunţătorului să înveţe şi nu să comită infracţiunea dedusă judecăţii, având în vedere că din probele administrate rezultă cu certitudine că inculpatul a pretins şi primit sumele de 500 euro, 250 Ron şi 150 Ron de la denunţător, pentru a obţine angajarea fiului acestuia, promiţând că va interveni la anumite persoane ce deţineau funcţii în cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Galaţi în acest sens.

Inculpatul a încercat, prin declaraţiile sale ulterioare, dar şi prin determinarea martorei C. G. de a încheia la 30.08.2007 un înscris prin care să precizeze că denunţătorul a primit de la inculpat suma de 2300 Ron” îndatorată”( aspect ce rezultă din declaraţia martorei C. G. şi înscrisul depus la dosar), să fie exonerat de răspundere penală.

Raportat la împrejurările comiterii faptei, la gravitatea acesteia dar şi la atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei, nu se poate aprecia că fapta, în mod concret, este lipsită vădit de importanţă, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile impuse de disp.art.181 C.pen., astfel încât, cererea inculpatului de a se dispune achitarea sa, în baza disp.art.11 pct.2 lit.a C.pr.pen. în referire la  art.10 lit.b1 C.pr.pen. nu a fost primită.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi inculpatul B.S..

Parchetul a criticat sentinţa pentru nelegalitate, susţinând  că în mod greşit instanţa nu a procedat la confiscarea sumei de 300 de euro, atât timp cât inculpatul nu a restituit-o, iar denunţătorul nu a solicitat-o. Acest motiv de apel nu a mai fost susţinut de procurorul de şedinţă care a precizat că hotărârea este legală.

Al doilea motiv de apel a vizat netemeinicia sentinţei în raport de cuantumul pedepsei aplicate. S-a susţinut că operaţiunea de individualizare a pedepsei este greşită, lipsa antecedentelor penale neputând fi reţinută automat ca o circumstanţă atenuantă, mai ales că inculpatul a avut o atitudine nesinceră pe parcursul procesului, căutând să diminueze până la anulare răspunderea penală împrejurare în care coborârea pedepsei sub minimul special apare ca netemeinică.

Inculpatul nu şi-a motivat în scris apelul.

Oral, prin apărătorul desemnat din oficiu a reiterat solicitarea privind achitarea întemeiat pe dispoziţiile art.11 pct.2 lit.a cpp raportat la art.10 alin.1 lit.b1cpp şi art.181cp. susţinând că este singurul întreţinător al familiei, că soţia este bolnavă şi în cazul în care i se va aplica o pedeapsă nu va mai avea loc de muncă.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate în raport de motivele invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art.371 alin.2 cpp Curtea constată că prima instanţă deşi a reţinut o corectă situaţie de fapt pe baza probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, a dat faptei deduse judecăţii o greşită încadrare juridică.

În fapt, astfel cum rezultă din ansamblul probator, inculpatul B.S., în calitatea sa de agent de poliţie în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Galaţi a pretins şi primit de la martorul denunţător C.D. în mod repetat sumele de 500 euro, 250 lei şi 150 lei, pentru a obţine angajarea martorului C.D. (fiul său) ca subofiţer la Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Galaţi, lăsând să se înţeleagă că are influenţă printre şefii de la Galaţi şi Bucureşti, la medicul de la poliţie care completa fişa medicală, precum şi la comisia sportivă.

Este de precizat că pentru angajarea sa la IJPF Galaţi martorul C.D. urma să susţină în perioada noiembrie-decembrie 2006 un examen care implica anterior probei scrise, întocmirea dosarului compus  între altele şi din fişa medicală, precum şi trecerea testului sportiv, ca probă eliminatorie.

Iniţial inculpatul a pretins (februarie 2006) şi primit (iunie – iulie 2006), suma de 500 euro, după care, înainte de depunerea dosarului s-a oferit să se ocupe de întocmirea fişei medicale, pretinzând şi primind 250 lei, şi anterior susţinerii probei sportive a pretins şi primit de la martorul denunţător suma de 150 lei.

Curtea observă că actele reţinute ca formând obiectul infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată reprezintă acţiuni care decurg din natura faptei, părţi constitutive ale realizării elementului material al laturii obiective, infracţiunea consumându-se la momentul pretinderii sumei de 500 de euro, (februarie 2006), inculpatul lăsându-l pe cumpărătorul de influenţă să creadă că are influenţă asupra unor persoane cu rang înalt din cadrul Poliţiei de Frontieră, pe care le-ar fi putut determina să-l ajute pe C.D. să acceadă într-o funcţie de poliţist urmare examenului planificat la finele anului 2006.

Faptul că inculpatul a primit în vara anului 2006 (iunie – iulie) suma pretinsă şi că ulterior a pretins şi primit de la acelaşi cumpărător de influenţă alte sume de bani care ar fi fost necesare îndeplinirii formalităţilor înscrierii la examen (fişa medicală), respectiv participării la proba eliminatorie (testul sportiv), nu poate duce la concluzia că infracţiunea dedusă judecăţii a îmbrăcat forma infracţiunii continuate atât timp cât acţiunile subsecvente consumării considerate în ansamblul lor, se îmbină între ele în mod natural, alcătuind o singură acţiune, aceste neprezentând fiecare în parte elementele constitutive cerute de art.257 cp, ci elementele unei unităţi naturale de infracţiune.

Se constată aşadar că în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.41 alin.2 cp.

De asemenea Curtea observă că la momentul comiterii faptei inculpatul avea funcţia de agent de poliţie în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Galaţi, având atribuţii cel puţin de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor împrejurare în care apreciază că în cauză erau incidente şi dispoziţiile art. 7 alin.3 în referire la alin.1 din Legea nr.78/2000.

Prin conduita sa infracţională inculpatul a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a îndatoririlor de serviciu, activităţile de interes public fiind incompatibile cu ideea de funcţionari corupţi sau coruptibili, fiind afectat astfel prestigiul funcţiei de poliţist.

În acest context se constată că deşi instanţa de fond a stabilit o corectă stare de fapt, nu i-a acordat valoarea corespunzătoare în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, stabilind o pedeapsă mult prea redusă în raport cu gradul de pericol social concret al faptei şi de conduita procesuală oscilantă, parţial nesinceră adoptată de inculpat.

Se constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art.74 alin.1 lit. a cp, lipsa antecedentelor penale şi conduita bună la locul de muncă şi în societate anterior săvârşirii faptei, fiind elemente definitorii în exercitarea funcţiei de poliţist şi a oricărei funcţii publice, neputând constitui motiv de  reducere a pedepsei sub minimul prevăzut de lege, în lipsa altor elemente de fapt care coroborate să conducă la concluzia că într-adevăr inculpatul merita o sancţiune penală mai blândă.

Pentru toate aceste considerente, constatând că apelul parchetului este fondat, a fost admis conform dispoziţiilor art.379 pct. 2 lit.a cpp.

          Pe cale de consecinţă s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi în rejudecare s-a dat eficienţa cuvenită art.334 cpp şi s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare din infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 7 alin.3 în referire la alin. 1 din Legea nr.78/2000 şi în această încadrare, cu înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului s-a procedat la condamnarea inculpatului la o pedeapsă care să reflecte pericolul social al faptei  şi persoanei făptuitorului, pedeapsă aptă să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea preventiv educativă.

        S-au menţinut dispoziţiile privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a celei accesorii şi s-a  majorat termenul de încercare.

         S-au vor menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

         Pentru aceleaşi considerente, în baza art.379 pct.1 lit b cpp s-a respins ca nefondat  apelul declarat de inculpatul B.S., urmând ca în baza art.192 alin.2 cpp să fie obligat la plata către stat a sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti către Baroul Galaţi.

II . DREPT PROCESUAL PENAL – PARTEA GENERALĂ

1. Încălcarea dreptului la apărare al inculpatului. Nulitate.

Decizia penală nr.645/R din 21.10.2009 - Dosar nr.598/316/2007

Speţă comentată de dl judecător Constantin Cârcotă

Prin sentinţa penală nr. 25/29.01.2008 pronunţată de Judecătoria Tg. Bujor au fost condamnaţi inculpaţii T.D., E. P. şi Z. M., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a, e, g Cod penal la câte o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare.

S-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie prev. de art. 71 Cod penal, constând în a interzicerea drepturilor prev. de disp. art. 64 lit. a, b, c Cod penal pe durata executării pedepselor.

În baza disp. art. 14 Cod pr. penală în ref. la art. 998 şi 1003 Cod civil au fost obligaţi în solidar inculpaţii T.D. şi E. P. să plătească părţii civile G. I. suma de 77 lei daune materiale.

În baza disp. art. 189 şi 191 Cod pr. penală a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

În noaptea de 31.05/1.06.2006, în jurul orei 1,00, cei trei inculpaţi au sustras mai multe bunuri din două autocisterne, care erau parcate la Popasul H.C.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel inculpatul Z. M., care a criticat-o pe motive de nelegalitate şi de netemeinicie, susţinând că nu se face vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.

Prin Decizia penală nr.472/A/18.11.2008, Tribunalul Galaţi a admis apelul declarat de inculpatul Z. M., a desfiinţat în parte hotărârea apelată şi, în rejudecare, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 al. 1 lit. b1 Cod procedură penală şi cu aplicarea disp. art. 181 Cod penal l-a achitat pe inculpatul Z. M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 208 al. 1 - 209 al. 1 lit. a, e, g Cod penal, întrucât fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

În temeiul disp. art. 91 lit. c Cod penal raportat la art. 181 alin. 3 Cod penal a aplicat inculpatului Z. M. sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 500 lei (RON).

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil participarea inculpatului Z. M., alături de ceilalţi doi inculpaţi, la furtul de bunuri din autocisternele conduse de părţile vătămate G.I.şi C.A.

S-a reţinut însă că inculpatul Z. M. a avut o contribuie mult mai redusă decât ceilalţi doi inculpaţi la săvârşirea faptelor şi că el nu a beneficiat de banii şi de bunurile furate, împrejurări care, în opinia instanţei de apel, justifică aplicarea dispoziţiilor art.181 din Codul penal.

Împotriva Deciziei penale nr.471/A/18.11.2008 a Tribunalului Galaţi au declarat recurs inculpatul Z. M. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, criticând-o ca nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, Parchetul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art.181 din Codul penal în ce-l priveşte pe inculpatul Z. M., deoarece acesta a participat efectiv, alături de ceilalţi doi inculpaţi, la săvârşirea faptei de furt, faptă care, în raport cu modalitatea şi împrejurările în care a fost comisă, cu scopul urmărit şi cu urmările produse, prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Inculpatul Z. M., prin apărător, a invocat, prin motivele de recurs, nulitatea hotărârii primei instanţe, determinată de faptul că a fost lipsit de o apărare efectivă.

În subsidiar, inculpatul a criticat cele două hotărâri ca nelegale, susţinând că el nu a participat la săvârşirea faptelor, astfel că s-ar fi impus pronunţarea în privinţa sa a unei soluţii de achitare, în temeiul art.11 pct.2 lit.a în referire la art.10 lit.c din Codul de procedură penală.

Prin decizia penală nr.645/R/21.10.2009, Curtea de Apel Galaţi a admis ambele recursuri, a casat decizia penală nr.472/A/18.11.2008 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în dosarul nr. 598/316/2007 şi în parte sentinţa penală nr. 25/29.01.2008 a Judecătoriei Tg.Bujor, pronunţată în dosarul nr. 598/316/2007, numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul Z. M. şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în aceste limite, la Judecătoria Tg.Bujor.

A menţinut actele îndeplinite până la termenul de judecată din 16.01.2008.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele :

La judecata în primă instanţă, a fost desemnat un apărător din oficiu pentru a asigura asistenţa juridică inculpaţilor Z.M., T. D. şi E. P., în persoana dlui avocat M. A.M.

La termenul de judecată din data de 16.01.2008, instanţa, luând act de lipsa apărătorului desemnat din oficiu, a dispus ca acesta să fie înlocuit de dl avocat N.C., fără delegaţie de substituire.

În continuare, instanţa a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri, fără a acorda noului apărător desemnat din oficiu timp pentru studierea dosarului şi pentru pregătirea apărării.

După ce procurorul de şedinţă a prezentat acuzaţiile şi a solicitat condamnarea inculpaţilor, apărătorul desemnat din oficiu a achiesat la concluziile procurorului, dar a solicitat un termen de 7 zile pentru a depune concluzii scrise, concluzii care nu au fost însă depuse până la data de 29.01.2009, când prima instanţă a pronunţat hotărârea recurată.

În aceste condiţii, Curtea reţine că la judecata în primă instanţă inculpatul recurent Z. M. nu a beneficiat de o apărare efectivă, ci de una pur formală, fiind încălcat flagrant dreptul la apărare, garantat de art.24 din Constituţie, de art.6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului, precum şi de art.6 din Codul de procedură penală.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute numai normele relative la asistenţa învinuitului sau inculpatului de către apărător, atunci când sunt obligatorii potrivit legii – în timp ce toate celelalte norme privind exercitarea dreptului la apărare sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative, care poate fi invocată numai în condiţiile prevăzute de art.197 alin.1 şi 4 din Codul de procedură penală.

Întrucât, în speţă, inculpatul recurent Z. M. nu a invocat în apel încălcarea de către prima instanţă a dreptului la apărare, s-ar putea considera că această nulitate a fost acoperită, astfel că ea nu ar mai putea fi invocată direct în recurs.

Având însă în vedere că, prin încălcarea flagrantă a normelor care garantează exercitarea dreptului la apărare, s-a adus inculpatului Z. M. o vătămare a intereselor procesuale care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii primei instanţe, Curtea a considerat că, pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei, se impune luarea în considerare din oficiu a acestei încălcări, conform prevederilor art.197 alin.4 teza ultimă din Codul de procedură penală.

Faţă de aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art.38515 pct.2 lit.c în referire la art.3859 alin.1 pct.6 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Galaţi a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi de inculpatul Z.M., a casat în parte hotărârile recurate, numai cu privire la inculpatul Z. M. şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare în aceste limite, la prima instanţă.

2. Depăşirea termenului pentru care a fost anterior prelungită arestarea preventivă

Încheierea din 17.11.2009 – Dosar nr. 7347/121/2009

Speţă comentată de dna judecător Maria Tacea

Inculpaţii B. G.V., B.S. şi T.G. sunt cercetaţi în dosarul nr.878/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi pentru săvârşirea infracţiunile de tentativă la înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Prin Încheierea din data de 10.11.2009 pronunţată în dosarul nr. 7347/121/2009, Tribunalul Galaţi a dispus, în conformitate cu art.155 C.proc.penală raportat la art.159 al.6 C.proc.penală, prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor B. G.V., B.S. şi T.G pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 17.11.2009 până la 16 decembrie 2009.

Instanţa a reţinut următoarele:

În privinţa inculpaţilor mai sus menţionaţi s-a dispus prin încheierea de şedinţă din 19.10.2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi (dosar nr. 6288/121/2009) arestarea preventivă pe o durată de 29 zile până la data de 16 noiembrie 2009 inclusiv.

În fapt, s-a reţinut că în perioada august-octombrie 2009 inculpaţii au întocmit procuri notariale în fals, prin substituire de persoană, şi, ulterior, un antecontract de vânzare-cumpărare pentru a obţine în mod injust proprietatea asupra imobilului din Galaţi, str.Morilor nr. 130, în valoare de 155.000 EURO. O parte din documentele contrafăcute au fost efectuate prin scanare şi, ulterior, aplicarea de colaj în privinţa semnăturilor şi ştampilelor, fiind utilizate sisteme informatice, documente ce au fost prezentate instanţei de judecată pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa să ţină loc de act autentic.

S-a reţinut că situaţia faptică mai sus prezentată, reţinută în sarcina inculpaţilor este grefată în privinţa inculpatului B.G.V. pe conţinutul juridic al tentativei la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 20 Cod penal în referire la art. 215 alin 1, 2, 3, 5 Cod penal, instigare la fals privind identitatea în formă continuată prev. de art. 25 Cod penal, raportat la art. 293 al.1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al .2 Cod penal şi uz de fals prev. de art. 291 C.penal cu aplicarea art. 41 al. 2 C.penal.

În privinţa inculpatului B.S. – pe infracţiunile de tentativă la înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art 20 C.penal în referire la art 215 alin 1,2,3,5 Cod penal şi art.290 al 1 C.penal iar în privinţa inculpatului T. G. pe infracţiunile prev. de art. 26 C.penal cu referire la art 20 C.penal raportat la art 215 al 1,2,3 şi 5 C.penal şi art 290 al.1 C.penal.

Prin referatul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi, întocmit la 6 noiembrie 2009 s-a solicitat prelungirea măsurii de arest preventiv a celor trei inculpaţi pe o durată de 30 zile, începând cu 17.11.2009, motivat de faptul că temeiurile avute în vedere la momentul adoptării măsurii nu au încetat să subziste – iar urmărirea penală se impune a fi finalizată prin efectuarea unor percheziţii informatice, audierea şi reaudiere unor martori, reaudierea inculpaţilor, identificarea şi audierea altor învinuiţi şi începerea urmăririi penale faţă de numitul C. C..

Evaluând temeiurile care au stat la baza luării măsurilor preventive în prezenta cauză, instanţa a constatat ca fiind, în continuare, întrunite condiţiile generale prevăzute de disp. art. 143 C.p.pen. şi art. 148 lit. f C.p.pen.

Astfel, s-a apreciat că materialul probator administrat în cauză, prefigurează indicii temeinice în sensul săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, sens în care s-a avut în vedere plângerea părţii vătămate prin intermediul fiului acesteia - deţinători ai imobilului din Galaţi str. Morilor nr. 130, declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpaţilor, procesele verbale de fotografiere a părţii vătămate, procesele verbale de recunoaştere din planşe fotografice, procesele verbale de verificare, antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între partea vătămată şi inculpatul B.S., procura nr 2064/1.09.2008; procura cu nr. 2129/5.09.2008, procura de revocare şi declaraţia notarială 2128/5.09.2008;raportul de expertiză criminalistică nr. 926637/15.05.2009 relevând faptul că semnătura şi impresiunea papilară de pe declaraţia părţii vătămate au fost transferate digital prin mijloace de copiere şi prelucrarea computerizată pe antecontractul de vânzare-cumpărare datat 28.08.2008.

S-a avut în vedere infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpaţilor, în diverse forme de participaţie,pentru legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Analizând condiţiile mai sus amintite, coroborat cu elementele care circumstanţiază pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă cercetarea în libertate a inculpaţilor s-a apreciat ca fiind fondată sesizarea penală de faţă .

S-a reţinut că în cauză s-au comis infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social avându-se în vedere modalitatea de comitere, lezând valori sociale deosebit de importante şi prezentând conotaţii de ordin economic, ţinându-se seama de impactul social negativ al unor astfel de activităţi şi proliferarea acestora în ultima perioadă, în cauză fiind incidente disp. art 148 lit. f C.pr.pen..

S-a apreciat că nu au relevanţă din acest punct de vedere şi la acest moment procesual elementele care circumstanţiază persoana inculpaţilor, întrucât măsura arestului preventiv este eficientă şi din perspectiva elementelor complementare prev. de aliniatul ultim al art.136 C.pr.pen.

Împotriva încheierii Tribunalului Galaţi din data de 10.11.2009, au declarat recurs inculpaţii B. G.V., B.S. şi T.G, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Ca prim motiv de recurs, inculpaţii solicită să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept la data de 16.11.2009 orele 24.00, deoarece, aşa cum rezultă din actele dosarului, măsura arestării preventive a fost dispusă pe o perioadă de 29 de zile, iar această perioadă a încetat la momentul susmenţionat.

Se invocă Decizia nr.25/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive se soluţionează înainte de expirarea duratei acestei măsuri.

Pe fondul cauzei, inculpaţii invocă nemotivarea hotărârii instanţei de fond, prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive, în sensul că nu au fost analizate motivele invocate de parchet ce ar justifica necesitatea acestei prelungiri.

Referitor la primul motiv de recurs invocat de inculpaţi, prin care solicită să se dispună încetarea de drept a măsurii arestării preventive prin nerespectarea termenului imperativ de judecare a recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea acestei măsuri.

Este adevărat că prin recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionat prin decizia nr.25/2009 a statuat că termenul de judecare a recursului este un termen imperativ şi nu un termen de recomandare, dar instanţa supremă s-a pronunţat doar cu privire la acest aspect, nici un moment, nici chiar în conţinutul motivării deciziei, Înalta Curte nu a precizat că nerespectarea acestui termen imperativ duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive.

În acest context, în practică se pot ivi două situaţii distincte:

1) Cazul în care se solicită de către Parchet prelungirea măsurii arestării duratei arestării preventive dispusă anterior. Dacă recursul se judecă în interiorul acestui termen, instanţa de recurs se pronunţă pe fondul cauzei cu privire la propunerea de arestare preventivă a Parchetului, urmând fie să o admită şi să dispună iarăşi prelungirea arestării preventive, fie să o respingă.

În cazul în care recursul se judecă după expirarea termenului de arestare preventivă, instanţa de recurs, deoarece instanţa de fond nu a mai prelungit măsura arestării preventive, nu poate să constate decât că această măsură a încetat de drept la expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior. Este o soluţie logică şi firească, deoarece nu se poate prelungi o măsură care deja a încetat de drept.

2) În cazul în care instanţa de fond admite cererea Parchetului şi prelungeşte măsura arestării preventive, în cazul în care judecata recursului are loc după expirarea duratei arestării preventive anterioare nu se poate constata că măsura arestării preventive a încetat de drept chiar dacă termenul de judecare a recursului este un termen imperativ deoarece:

a) potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 9 din Codul de procedură penală, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare; prin urmare, o astfel de încheiere este executorie şi produce efecte imediat după ce durata arestării dispuse anterior a expirat.

b) fiind un termen imperativ, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar însemna că judecarea recursului la hotărârea de prelungire a arestării preventive, după depăşirea termenului prevăzut de lege, atrage automat decăderea din posibilitatea judecării pe fond a recursului. Este exact aceeaşi situaţie în care se uzitează de o cale de atac după termenul imperativ prevăzut de lege. Astfel, judecarea unui apel sau recurs după termenul legal prevăzut de lege atrage respingerea ca tardiv a apelului sau recursului, situaţie în care nu se mai poate intra pe fondul cauzei.

Deci, s-ar ajunge în situaţia ca, fiind sesizată cu judecarea recursului inculpaţilor după expirarea termenului imperativ prevăzut de lege, respectiv după data când expiră măsura arestării preventive dispusă anterior, instanţa să constate că recursul este inadmisibil, deoarece nu a fost sesizată în termenul imperativ prevăzut de lege şi, pe cale de consecinţă, nemaiputând intra pe fondul recursului, hotărârea de prelungire dispusă de instanţa de fond ar rămâne definitivă.

Acest lucru ar crea în schimb inculpaţilor recurenţi o situaţie mai grea în exercitarea propriei căi de atac şi, având în vedere dispoziţiile art. 5 şi 6 din CEDO, în sensul că în cazul arestării preventive au dreptul la un recurs efectiv, instanţa trebuie să judece pe fond recursul cu care a fost sesizată, chiar dacă s-a depăşit termenul imperativ prevăzut de lege.

Nerespectarea termenului imperativ de judecare a recursului înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate poate fi, eventual, considerată o abatere a completului de judecată, în cazul în care s-ar dovedi că, deşi avea asigurate toate condiţiile de judecare a recursului în termenul prevăzut de lege, s-a fixat un termen de judecată după expirarea acestuia.

În concluzie, Curtea a apreciat, având în vedere decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că judecarea recursului după expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior, respectiv după trecerea termenului imperativ prevăzut de lege, nu duce automat la constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive.

În continuare s-a analizat cererea inculpaţilor de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive în raport de probele existente la dosarul cauzei, constatându-se următoarele:

Ulterior, avocatul ales a inculpaţilor a formulat în scris declaraţii de recurs în numele inculpaţilor care, conform datei poştei, se aflau în termenul de declarare a recursului, respectiv în termenul de 24 de ore de la comunicare, dar datorită faptului că recursul a fost trimis prin poştă, normal că instanţa a fost sesizată cu judecarea acestor recursuri nu înăuntrul termenului primei arestări preventive, ci după această dată.

A rezultat cu claritate intenţia apărătorilor aleşi, care au folosit aceste mijloace legale, respectiv, declararea căii de atac în numele clientului lor şi trimiterea declaraţiei de recurs prin poştă, ca să tergiverseze soluţionarea recursului după data expirării arestării preventive anterioare, respectiv 17.11.2009, pentru ca apoi să uziteze de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi să ceară încetarea de drept a măsurii arestării preventive, deoarece recursul nu s-a judecat în termenul imperativ prevăzut de lege.

A admite un asemenea procedeu, ar duce la situaţia în care, fiind conştienţi că recursul soluţionat după expirarea termenului imperativ prevăzut de lege duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, toţi inculpaţii pentru care s-a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive, uzitând de această modalitate de exercitare a căii de atac (a se gândi timp de 24 de ore dacă exercită sau nu calea de atac, apoi în interiorul acestui termen să exercite calea de atac printr-un mijloc prin care instanţa de recurs să poată fi sesizată cât mai târziu, spre exemplu prin poştă) să poată fi puşi în libertate, constatându-se automat că măsura arestării preventive a încetat de drept.

Această idee, sau mai precis această situaţie de fapt, în niciun caz nu a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia de îndrumare, a stabilit că termenul de judecare a recursului în interiorul duratei arestării preventive anterioare este un termen imperativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin recursul în interesul legii a avut în vedere soluţionarea cu celeritate a recursului declarat de părţi, pentru a nu se aduce vătămare intereselor acestora, prin menţinerea inculpaţilor în stare de arest preventiv peste termenul menţionat în precedenta hotărâre.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de inculpaţi, nu poate fi reţinută apărarea acestora privind nemotivarea hotărârii instanţei de fond, întrucât, din lecturarea acesteia reiese faptul că Tribunalul Galaţi a motivat pe larg faptul că în cauză sunt întrunite condiţiile cerute de disp.art.143 C.proc.penală, în sensul că în cauză sunt indicii temeinice că inculpaţii ar fi săvârşit fapte de natură penală, arătând faptele din care se desprind acestea, respectiv, plângerea şi sesizarea părţii vătămate, declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpaţilor, procesele verbale de verificare, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între partea vătămată şi inculpatul B.S., procurile nr.2064/01.09.2008, nr.2129/05.09.2008, raportul de expertiză criminalistică ş.a.

Coroborat cu aceste probe ce se constituie indicii temeinice ce conduc la presupunerea rezonabilă că inculpaţii ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina lor, s-a arătat şi existenţa pericolului social al acestor fapte, ce constau în nesiguranţa cetăţenilor cu privire la încheierea actelor juridice şi a circuitul civil al bunurilor imobile, constatând, astfel, îndeplinite condiţiile prev.de art.148 lit.f din codul de procedură penală.

De asemenea, nu poate fi reţinută apărarea inculpaţilor potrivit căreia nu este necesară prelungirea măsurii arestării preventive pentru motivele indicate de parchet, acestea putând fi îndeplinite şi după punerea lor în libertate, întrucât, în cauză, prelungirea acestei măsuri nu se face doar în considerarea efectuării activităţilor invocate de organul de urmărire penală, ci, aşa cum prevăd dispoziţiile art.155 C.proc.penală, prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, situaţie analizată pe larg de către instanţa de fond.

Nu pot fi analizate, la momentul procesual actual, gradul de contribuţie al fiecărui inculpat la săvârşirea faptelor, încadrarea juridică, precum şi orice elemente ce implică analizarea cauzei pe fond, întrucât această analiză se va face la judecarea pe fond a cauzei.

Pentru aceste considerente, în baza disp.art.141 C.proc.penală, s-a respins recursurile inculpaţilor B. G.V., B.S. şi T.G formulate împotriva încheierii din data de 10.11.2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.7347/121/2009, ca nefondate şi au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform disp.art.192 al.2 C.proc.penală.

3. Greşita restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 300 al. 2 şi art. 332 al. 2 Cod pr. penală

Decizia penală nr. 708/R/06.11.2009 – Dosarul nr. 910/44/2008

Speţă comentată de dl judecător Marcian Marius Istrate

Prin sentinţa penală nr. 119/07.05.2008 Tribunalul Brăila a dispus, printre altele, admiterea excepţiei nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate până la data aducerii la cunoştinţă a învinuirii, excepţie invocată de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. şi anularea tuturor actelor de urmărire penală şi a tuturor probelor efectuate în cauză cu privire la inculpaţi în perioada 9.12.2005 – 30.10.2006.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare invocată de inculpaţii M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. iar în baza art. 332 alin. (2) teza finală c. p. p. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului.

Pentru a dispune astfel instanţa de fond a apreciat că prin neînştiinţarea inculpaţilor de către organele de urmărire penală cu privire la faptul că faţă de aceştia s-a dispus începerea urmăririi penale s-a produs acestora o vătămare care nu poate fi reparată decât prin constatarea nulităţii actelor de urmărire penală şi a probelor administrate în cauză între momentul începerii urmăririi penale şi momentul aducerii la cunoştinţa inculpatului a naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi refacerea lor cu respectarea dispoziţiilor legale.

De asemenea instanţa de fond a apreciat că rechizitoriul cu care a fost sesizată nu cuprinde pentru fiecare act material al infracţiunii de „şantaj” în formă continuată cine sunt autorii şi cine părţile vătămate şi nu indică pentru fiecare inculpat câte acte materiale de şantaj a comis şi care sunt părţile vătămate, fiind întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 263 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.

Prin decizia penală nr. 708/R/06.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi au fost admise recursurile declarate Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi de părţile civile C.S.G., C.M.L., M.SV., F.D., P.E.M., M.S.C., C.M.F. şi G.S.M., s-a casat în parte sentinţa penală nr. 119/07.05.2008 a Tribunalului Brăila înlăturându-se dispoziţiile privind anularea actelor de urmărire penală şi restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi a rechizitoriului, dispunându-se trimiterea cauzei la Tribunalul Brăila în vederea continuării judecăţii.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Soluţia de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dreptului la apărare al inculpaţilor şi a refacerii rechizitoriului nu se impunea a fi pronunţată în cauză.

1. Sub un prim aspect Curtea constată că instanţa de fond a apreciat că rechizitoriul cu care a fost sesizată nu cuprinde pentru fiecare act material de şantaj cine sunt autorii şi cine părţile vătămate, că este întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 263 alin. 1 şi 2 Cod pr. penală şi că nu indică pentru fiecare inculpat câte acte materiale de şantaj a comis şi care sunt părţile vătămate astfel că ar fi în imposibilitatea de a stabili pe parcursul cercetării judecătoreşti situaţia de fapt.

Considerăm că această susţinere a instanţei de fond nu este conformă cu realitatea şi că în cauză s-a făcut o interpretare excesiv de formalistă a prevederilor referitoare la conţinutul rechizitoriului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale în materie (art. 263 al. 1 şi 2 Cod procedură penală), rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele referitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. De asemenea în rechizitoriu trebuie să se arate, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.

În speţă Curtea constată că aceste dispoziţii au fost respectate de către procurorii care au întocmit rechizitoriul acesta cuprinzând, după un preambul introductiv referitor la constituirea şi organizarea de către inculpaţi a unui grup infracţional, o expunere amănunţită a activităţii desfăşurate. În cadrul acestei expuneri fiecare dintre cele 53 de acte materiale este descris în detaliu, cu arătarea părţii vătămate la care se referă şi a activităţii infracţionale concrete desfăşurate de fiecare inculpat urmate de indicarea mijloacele de probă care au stat la baza reţinerii situaţiei de fapt.

După expunerea detaliată a activităţii infracţionale desfăşurată de inculpaţi procurorii precizează care este, în opinia lor, încadrarea juridică a faptelor, apreciind că în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi trebuie reţinute infracţiunile de „asociere la un grup infracţional organizat” prevăzută de art. 7 al. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003 şi respectiv „şantaj calificat în formă continuată” prevăzută de art. 194 al. 1,2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal.

Este adevărat că în momentul stabilirii încadrării juridice a faptelor procurorii nu menţionează câte dintre actele materiale anterior descrise trebuie reţinute în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi, aspect care însă nu poate avea decât semnificaţia faptului că, în opinia celor ce au întocmit rechizitoriul, toţi inculpaţii sunt răspunzători de fiecare dintre actele materiale ale infracţiunii de „şantaj”.

Bineînţeles că acest aspect rămâne a fi verificat şi eventual cenzurat de către instanţele de judecată, care, pe baza descrierii detaliate a situaţiei de fapt din rechizitoriu precum şi a cercetării judecătoreşti, urmează să stabilească în concret care sunt actele materiale ce pot fi imputate sau nu fiecăruia dintre inculpaţi.

Oricum este de remarcat că acest aspect putea fi remediat şi prin acordarea unui termen, situaţie în care restituirea pentru refacerea actului de sesizare nu era necesară, conform art. 300 al. 2 Cod procedură penală, şi că în situaţia în care procurorii ar fi înţeles să îşi menţină aprecierea privind participarea tuturor inculpaţilor la toate actele infracţionale ale infracţiunii de „şantaj” instanţa avea posibilitatea de a corecta eventual această susţinere prin hotărârea de soluţionare a cauzei pe fond.

Pentru cele mai expuse Curtea constată că actul de sesizare al instanţei nu poate fi apreciat ca fiind întocmit cu nerespectarea prevederilor legale în materie şi că aspectul de neregularitate invocat de instanţa de fond nu este dintre acelea care atrag în mod obligatoriu restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului.

2. Un al doilea aspect pentru care instanţa de fond a apreciat că în cauză se impune restituirea cauzei îl constituie încălcarea dreptului inculpaţilor la asistenţă juridică, potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (2) ultima teză Cod procedură penală.

În concret instanţa de fond a reţinut că în cauză a fost începută urmărirea penală la data de 09.12.2005 şi că acest lucru a fost adus la cunoştinţa inculpaţilor O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. abia la data de 30.10.2006, situaţie în care toate actele de urmărire penală efectuate în această perioadă ar fi lovite de nulitate. S-a apreciat de către instanţa de fond că în acest fel au fost încălcate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că potrivit dreptului intern această neregularitate constituie o nulitate relativă, ce a produs inculpaţilor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate în perioada respectivă.

Deosebit de cele reţinute de instanţa de fond Curtea apreciază că în cauză nu există o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţie şi că neaducerea la cunoştinţă a învinuirii imediat după începerea urmăririi penale nu poate atrage nulitatea actelor efectuate în perioada 09.12.2005 – 30.06.2006.

a. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea reţine că potrivit textului mai sus arătat orice acuzat are dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

Analizând această garanţie instituită de Convenţie instanţa de fond a apreciat că noţiunea de „acuzat” corespunde termenului de „învinuit” din dreptul intern astfel că dreptul de a fi informat se naşte încă de la începutul urmăririi penale faţă de o persoană.

Referitor la acest aspect Curtea constată că în doctrina şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului această garanţie a fost interpretată ca având drept scop asigurarea posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti o apărare efectivă şi eficientă.

De asemenea s-a arătat că obiectul informării stipulate de art. 6 paragraful 3 lit. „a” îl constituie acuzaţiile oficiale formulate prin actul de trimitere în judecată, întrucât informarea trebuie să fie detaliată, ceea ce nu este posibil la începutul investigaţiei, aceasta având ca scop tocmai strângerea de probe pentru a decide dacă o persoană va fi trimisă în judecată. Aşa fiind art. 6 paragraful 3 lit. „a” nu poate fi interpretat în sensul că oferă un drept la informare încă din fazele iniţiale ale investigaţiei, deoarece în acest fel ar fi lipsit de conţinut dreptul prevăzut de art. 5 paragraf 2 (referitor la dreptul persoanei arestate de a fi informată asupra motivelor arestării şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa) – în acest sens a se vedea S. Trechsel, Human Rights in criminal proceedings, p. 199-200 citat în M. Udroiu şi O Petrescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, 2008, p. 696 precum şi CEDO, hotărârea din 19.12.1989, în cauza Kamasinski contra Austriei, parag. 79-80, CEDO decizia din 08.12.1998, în cauza Padin Gestoso contra Spaniei, parag. 1 (în drept).

Din cele mai sus arătate rezultă că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei CEDO noţiunea de „acuzat” vizează persoana faţă de care s-au formulat acuzaţii oficiale de trimitere în judecată, persoană care pentru a se apăra are dreptul de a fi încunoştinţată despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse prin actul de inculpare, motiv pentru care se poate trage concluzia că această noţiune este echivalentă cu aceea de „inculpat” din dreptul intern şi nu cu aceea de „învinuit”.

Rezultă astfel că potrivit Convenţiei problema informării persoanei acuzate se pune cel mai curând cu ocazia trimiterii acesteia în judecată astfel încât orice înştiinţarea anterioară acestui moment nu poate fi apreciată decât ca o respectare a garanţiei instituite de 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţie.

Ori în speţă se constată că fiecare dintre inculpaţi a fost încunoştinţat, prin proces-verbal întocmit imediat după punerea în mişcare a acţiunii penale, despre faptele cu privire la care erau cercetaţi şi despre încadrarea juridică a acestora, situaţie în care Curtea apreciază că în concret în cauză nu a existat o încălcare a prevederilor convenţionale mai sus arătate.

b. Cu privire la pretinsa încălcare a legislaţiei naţionale prin neaducerea la cunoştinţa inculpaţilor a începerii urmăririi penale.

Curtea reţine că potrivit art. 6 al. 3 Cod procedură penală „Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.”

Coroborând însă acest text de lege, instituit cu valoare de principiu în partea generală a Codului de procedură penală, cu dispoziţiile din partea specială referitoare la urmărirea penală Curtea constată că doar în cazul în care procurorul pune în mişcare acţiunea penală organul de cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are (art. 237 al. 2 Cod procedură penală).

Cât priveşte începerea urmăririi penale Curtea reţine că potrivit art. 228 al. 1 Cod procedură penală organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1.

În continuare (art. 228 al. 31) se arată că rezoluţia de începerea urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

Dacă însă (art. 228 al. 4) din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1 , organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală .

În această din urmă situaţie (art. 228 al. 6), dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată comunicând o copie de pe rezoluţie persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare.

Din cele mai sus expuse rezultă cu claritate că potrivit reglementărilor în vigoare nu există vreun text de lege în partea specială a Codului de procedură penală care să stipuleze expres obligativitatea comunicării actului de începere a urmăririi penale sau a înştiinţării învinuitului despre începerea urmăririi penale.

Aşa fiind se poate concluziona că înştiinţarea învinuitului la care se referă art. 6 al. 3 Cod procedură penală (ce vizează fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi nu faptul că în cauză s-a început urmărirea penală) trebuie făcută cel târziu înainte de audierea învinuitului şi în cel mai scurt timp în cazul în care se pune în mişcare acţiunea penală, astfel cum prevede art. 237 al. 2 Cod procedură penală.

Un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări a dispoziţiilor legale mai sus arătate îl constituie reglementarea în materie propusă de noul Cod de procedură penală, aflat în faza dezbaterilor parlamentare.

Astfel în art. 9 al. 3 din proiect, intitulat „ Dreptul la apărare”, se arată că suspectul (care înlocuieşte în noua reglementare conceptul de învinuit) are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia iar inculpatul are dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp, despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

Concluzionând, Curtea reţine că la momentul începerii urmăririi penale faţă de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. procurorii nu aveau obligaţia de a-i încunoştinţa pe aceştia despre acest aspect astfel că această împrejurare nu poate atrage nulitatea actelor de urmărire penală efectuate până la data punerii în mişcare a acţiunii penale şi audierii inculpaţilor şi, implicit, nici desesizarea instanţei de fond şi restituirea cauzei la procuror în baza art. 332 al. 2 Cod procedură penală.

c. Cu privire la vătămarea care s-ar fi produs inculpaţilor prin neaducerea la cunoştinţă a începerii urmăririi penale.

Am arătat în cele mai sus expuse de ce Curtea apreciază că în speţă nu s-a produs o încălcare a garanţiei instituite de art. 6 paragraful 3 lit. „a” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că nu a existat o încălcare a dreptului intern în materia asigurării dreptului la apărare al învinuiţilor sau inculpaţilor.

Cu toate acestea, având în vedere considerentele instanţei de fond, Curtea consideră necesar a puncta şi faptul că în concret, prin începerea urmăririi penale faţă de inculpaţi fără ca aceştia să fie încunoştinţaţi, nu s-a produs acestora o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului efectuat în astfel de condiţii.

În speţă, aşa cum s-a arătat de mai multe ori, a fost începută urmărirea penală prin proces-verbal la data de 09.12.2005 faţă de inculpaţii O. I., M. L. A., M. A., A. A., V. D. A. şi C. A. E. ( vol. X fila 2, dosar urmărire penală) iar punerea în mişcare a acţiunii penale, audierea inculpaţilor şi implicit aducerea la cunoştinţă a faptelor pentru care erau cercetaţi au avut loc la data de 30.10.2006.

În acest interval de timp au fost efectuate diverse verificări operative privind activitatea persoanelor urmărite penal, au fost audiate şase părţi vătămate (părţi care au fost reaudiate după data de 30.10.2006) şi s-a realizat interceptarea convorbirilor telefonice purtate de învinuiţii M.L.A., M.A., O.I. şi V.D.A..

Începând cu data de 30.10.2006 şi până la trimiterea în judecată au fost audiaţi inculpaţii, s-au realizat percheziţii la domiciliile acestora şi la sediile părţilor responsabile civilmente, au fost identificate şi audiate restul părţilor vătămate, au fost audiaţi toţi martorii, s-au realizat confruntări, s-au luat măsuri preventive şi măsuri asigurătorii, s-au realizat percheziţii informatice şi altele astfel că se poate spune cu certitudine că marea majoritate a activităţilor de urmărire penală au fost efectuate după ce inculpaţii au luat cunoştinţă despre faptul că sunt cercetaţi penal, când şi-au putut angaja apărători care să le acorde asistenţă juridică calificată.

Este de altfel de remarcat faptul că activităţile de urmărire penală efectuate înainte de 30.10.2006 (verificările operative şi interceptarea convorbirilor telefonice purtate de învinuiţi) erau prin natura lor incompatibile cu înştiinţarea învinuiţilor despre faptul că în cauză s-a început faţă de ei urmărirea penală ori cu asistarea de către avocaţi acestora.

În consecinţă Curtea apreciază că şi din perspectiva efectelor pe care le-a produs aducerea la cunoştinţă a învinuirii cu ocazia ascultării şi nu de la data începerii urmăririi penale nu se poate reţine că s-a produs o vătămare a dreptului la apărare a inculpaţilor care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actelor de urmărire penală efectuate şi care să atragă restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru aceste considerente Curtea va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi de părţile civile C.S.G., C.M.L., M.SV., F.D., P.E.M., M.S.C., C.M.F. şi G.S.M., iar în rejudecare va respinge ca nefondate excepţia nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate până la data aducerii la cunoştinţă a învinuirii, excepţia neregularităţii actului de sesizare precum şi cererea de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi a rechizitoriului şi va dispune trimiterea dosarului la Tribunalul Brăila pentru continuarea judecăţii.

CURTEA DE APEL GALAŢI

SECŢIA CIVILĂ

DECIZII RELEVANTE

PE TRIMESTRUL IV 2009

1. Titlu: Legea nr. 10/2001. Dovada calităţii de persoană îndreptăţită la beneficiul acestui act normativ.

Cuprins pe materii: Drept civil.

Legislaţie relevantă: Art. 22 din Legea nr. 10/2001; art. 4.4 şi 4.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Rezumat: Stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) a persoanei îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001 se face potrivit legii civile române, norma referitoare la accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii implicând o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moştenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate şi, eventual, a calităţii sale de moştenitor al fostului ori adevăratului proprietar, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, dovada calităţii de moştenitor făcându-se cu certificatul de moştenitor sau de legatar, ori hotărârea judecătorească iar, în lipsa acestora, prin orice alte mijloace de probă care atestă legătura de rudenie, acceptarea moştenirii, etc., respectiv acte de stare civilă, testamentul întocmit de defunct şi altele.

decizia civilă nr. 278/A din 13.10.2009

Reclamanţii P.M., P.C. şi P.O. au chemat în judecată pe pârâta Municipiul Brăila, prin Primar solicitând anularea dispoziţiei nr. 4720/24.02.2004 şi restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, Bulevardul Al. I. Cuza, nr. 112 (fost 118).

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autorului P.P., decedat la data de 3.11.2002, titular al notificării adresate Primăriei Municipiului Brăila. Imobilul aflat în litigiu a intrat în proprietatea defunctului G.A. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1178/1946, imobil ce a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974. Defunctul G.A. a fost fratele defunctei A.A., defunctă care a lăsat aproape toate bunurile sale membrilor familiei P., în baza testamentului autentificat în 26.09.1995. Deoarece preluarea a fost abuzivă iar reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, aceştia au apreciat că se justifică restituirea imobilului în natură.

În întâmpinarea formulată, pârâta Municipiul Brăila, prin Primar a arătat că nu există niciun certificat de moştenitor de pe urma defunctului G.A. din care să rezulte că sora sa, A.A., are vocaţie succesorală la imobilul a cărui restituire în natură se solicită. Mai mult, prin procura autentificată sub nr. 2459/1974, defunctul A.G. împuterniceşte pe A.M. să administreze imobilul aflat în litigiu. La data decesului, în patrimoniul defunctului G.A., nu se mai afla acest imobil deoarece fusese preluat de stat.

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 23.02.2009 a Tribunalului Brăila, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, deşi s-a făcut dovada că defunctul P.P. este moştenitor testamentar al defunctei A.A. nu s-a făcut dovada că aceasta din urmă este moştenitor legal sau testamentar al defunctului G.A., proprietarul imobilului preluat abuziv.

Împotriva sentinţei civile nr. 165 din 23.02.2009 a Tribunalului Brăila au declarat apel reclamanţii criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, reclamanţii au susţinut că actele depuse la dosar dovedesc pe deplin calitatea defunctei A.A. de moştenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu, G.A., sens în care au solicitat ca, pe baza reanalizării acestora, instanţa să admită apelul şi, schimbând în tot sentinţa atacată, să admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 278 din 13.10.2009 a Curţii de Apel Galaţi apelul reclamanţilor a fost admis. A fost schimbată în tot sentinţa atacată şi, în rejudecare, a fost admisă contestaţia, a fost anulată dispoziţia emisă de Primar şi s-a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu către reclamanţi, instanţa de apel reţinând, în acest sens, următoarele:

Potrivit art. 4.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în toate cazurile, stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) a persoanei îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001 se face potrivit legii civile române.

Pe de altă parte, art. 4.2 din Normele metodologice mai stabileşte că norma referitoare la accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moştenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că, în speţă, deşi instanţa de fond a făcut o analiză atentă a tuturor actelor depuse de reclamanţi la dosar, concluzia la care a ajuns, în sensul că acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra calitatea defunctei A.A. de moştenitor legal sau testamentar al fostului proprietar al imobilului în litigiu, G.A., este greşită.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi speciale în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate şi, eventual, a calităţii sale de moştenitor al fostului ori adevăratului proprietar, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun.

Astfel, dovada calităţii de moştenitor se face, de regulă, cu certificatul de moştenitor sau de legatar, ori hotărârea judecătorească iar, în lipsa acestora, prin orice alte mijloace de probă care atestă legătura de rudenie, acceptarea moştenirii, etc., respectiv acte de stare civilă, testamentul întocmit de defunct şi altele.

În speţă, este adevărat că reclamanţii nu au putut prezenta un certificat de moştenitor care să ateste, dincolo de orice dubiu, calitatea de moştenitoare a defunctei A.A. în succesiunea fostului proprietar al imobilului revendicat, G.A..

Acest lucru nu a fost posibil, însă, din cauza unor împrejurări obiective, independente de voinţa reclamanţilor întrucât, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de fond, deschiderea succesiunii defunctului G.A. a avut loc în urmă cu 30 de ani, respectiv în 1979, în SUA, fiind evidente impedimentele de natură temporală şi spaţială care i-au pus pe reclamanţi în imposibilitatea de a produce o asemenea dovadă, deşi diligenţe în acest sens au fost depuse.

În lipsa certificatului de moştenitor, însă, Curtea a apreciat că, în cauză, au fost administrate suficiente alte dovezi pe baza cărora se poate reţine că defuncta A.A. justifică calitatea de succesoare a lui G.A..

Astfel, din extrasul de pe certificatul de naştere emis pe numele A.A. şi din certificatul de botez de la fila 103 dosar fond, privindu-l pe G.A., rezultă că cei doi sunt fraţi (din părinţii A. şi M.).

Aceştia au mai avut un frate, M.A., decedat la data de 26.02.1993.

Cum data decesului este mult anterioară momentului apariţiei Legii nr. 10/2001, iar soţia supravieţuitoare a acestuia nu a urmat procedura administrativă reglementată prin acest act normativ, este evident că M.A. ori moştenitorii acestuia nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, A.A. fiind singura moştenitoare a lui A.G. în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, acesteia profitându-i şi cota ce i-ar fi revenit fratelui decedat, M.A., în conformitate cu dispoziţiile art. 4.7. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, calitatea de moştenitoare a A.A. rezultă şi din împrejurarea că aceasta a fost citată la deschiderea succesiunii de pe urma defunctului G.A., iar în baza ordinului de plată telegrafic din 19.06.1984 a fost transferată, în favoarea acesteia, suma de 3,482.95 US$, suma ce provenea din succesiunea menţionată.

În înscrisul emanat de la Banca Română de Comerţ Exterior adresat numitei A.A. se menţionează în mod expres că „în urma drepturilor ce vi se cuvin din succesiunea lui G.A., decedat în SUA la 28.04.1979, vă facem cunoscut că prin ordinul de plată s-a transferat suma de 3482,95 USD ce provine din succesiunea menţionată”.

Prin înscrisuri oficiale emise la data de 19.02.1980 şi 19.03.1980 de Societatea de bancă elveţiană, numitei A.A., în calitate de moştenitoare a defunctului G.A., i-a fost comunicat faptul că bunurile defunctului G.A. au fost transferate în Statele Unite, din ordinul administratorului succesiunii G.L.M..

În sfârşit, din cuprinsul cererii adresate Primăriei Galaţi în noiembrie 2001, de soţia celui de-al treilea frate, M.A., rezultă, de asemenea, că A.A. şi M.A., fraţi ai defunctului G.A., sunt singurii moştenitori ai acestuia.

Curtea a reţinut că toate aceste înscrisuri dovedesc calitatea de moştenitoare a numitei A.A. în succesiunea defunctului G.A. astfel încât, Curtea a constatat că motivul care a stat la baza respingerii notificării formulate de aceasta, menţinut ca atare şi de către instanţa de fond, este neîntemeiat.

În consecinţă, reţinând că s-a făcut dovada calităţii de moştenitor, atât în ceea ce o priveşte pe defuncta A.A. cât şi în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii acesteia, respectiv reclamanţii din prezenta cauză, precum şi dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, prin Decizia nr. 571 din 17.12.1976 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, având în vedere, totodată, şi faptul că restituirea în natură a imobilului revendicat este posibilă, acesta fiind ocupat de chiriaşi, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi şi, schimbând în tot sentinţa atacată, a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia emisă de Primar, dispunând restituirea în natură a imobilului. (I. A. B.)

2. Titlu: Stabilire program vizitare minor

Cuprins pe materii: Dreptul familiei.

Legislaţie relevantă: Art. 16 alin. 1 şi 2 din Legea 271/2004; art. 9 pct. 3 din Legea 18/1990; Convenţia privind Drepturile Copilului

Rezumat: Stabilirea unui program care să permită o relaţie reală şi efectivă între băiat şi tatăl său este necesară pentru a nu afecta procesul de dezvoltare şi maturizare a copilului, proces ce presupune recunoaşterea imaginii paterne şi sentimentul de siguranţă şi autoritate conferite de prezenţa paternă. Înfiriparea unei astfel de relaţii tată-fiu prin exercitarea dreptului de vizită la domiciliul mamei şi a bunicii paterne nu este posibilă datorită animozităţilor existente între foştii soţi.

decizia civilă nr. 560/R din 07.12.2009

Prin cererea înregistrată sub nr. 7946/233/2008 pe rolul Judecătoriei Galaţi reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâta C.V.T. solicitând ca în baza probelor ce va administra să se dispună obligarea pârâtei de a-i permite să păstreze legăturile personale cu minorul C.Ş. născut din relaţia de căsătorie cu pârâta, cu stabilirea unui program de vizitare al minorului, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a acţiunii reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta, iar din căsătorie a rezultat minorul C.Ş. născut la data de 27 aprilie 2005, că în prezent este divorţat de pârâtă conform sentinţei civile nr. 5392 pronunţată de Judecătoria Galaţi, minorul fiind încredinţat pârâtei spre creştere şi educare.

Reclamantul a mai arătat că minorul locuieşte împreună cu pârâta, care îi interzice sub diferite pretexte să păstreze legăturile personale cu el şi să contribuie la creşterea şi educarea lui.

Reclamantul a solicitat să i se permită să păstreze legăturile părinteşti cu minorul în modalitatea precizată prin acţiune, respectiv: două săptămâni în perioada vacanţei şcolare de vară şi a concediului său de odihnă, în prima şi a treia sâmbătă şi duminică a fiecărei luni din an, a doua zi de paşti şi de crăciun, pe data de 27 aprilie a fiecărui an, respectiv de ziua de naştere a minorului.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu este de acord cu modalitatea de vizitare a minorului solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, precizând că nu este de acord ca acesta să ia minorul la domiciliul său, până la prezenta acţiune reclamantul nu s-a interesat deloc de minor, care nici nu îl cunoaşte bine. Pârâta a precizat că este de acord ca reclamantul să viziteze minorul sâmbăta sau duminica, la domiciliul ei sau al bunicii materne.

Prin sentinţa civilă nr. 102/09.01.2009 pronunţată de Judecătoria Galaţi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul C.I. şi a fost obligată pârâta să permită reclamantului C.I. a avea legături personale cu minorul C.Ş., născut la data de 27.04.2005, astfel: două săptămâni pe perioada vacanţei şcolare şi prima sâmbătă şi duminică a fiecărei luni din an.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că minorul C.Ş. este fiul părţilor rezultat din relaţia de căsătorie a acestora, că prin sentinţa civilă nr. 5392/2008 a Judecătoriei Galaţi s-a pronunţat divorţul părţilor, iar pârâta se sustrage de a-i permite reclamantului să păstreze legăturile personale cu minorul.

Instanţa a mai reţinut că din referatul de anchetă socială întocmit în cauză la domiciliul reclamantului rezultă că acesta are condiţii bune de creştere şi de a asigura domiciliul temporar al minorului pe durata vizitei şi faţă de această situaţie şi având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. 3 şi 97 alin. 1 din codul familiei a considerat că acţiunea este întemeiată în parte, respectiv în sensul de a permite luarea minorului la domiciliul reclamantului două săptămâni în perioada vacanţei şcolare de vară şi în prima şi a treia sâmbătă şi duminică a fiecărei luni din an.

Prin decizia civilă nr.165/2009 a Tribunalului Galaţi s-au admis ambele apeluri, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr.102/09.01.2009 a Judecătoriei Galaţi şi, în consecinţă, instanţa a încuviinţat ca reclamantul să aibă legături personale cu minorul după următorul program: în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbătă orale 10 până duminica orele 17.

- a doua zi de Paşti şi Crăciun, de la 10 la 17, în data de 27 aprilie a anilor

pari şi în data de 28 aprilie a anilor impari între orele 10-17, pe perioada vacanţei de vară între 15 şi 31 a fiecărui an.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele :

Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 3 din codul familiei părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

Acest drept este în deplină concordanţă şi cu interesul superior al copilului de a beneficia de sprijinul, protecţia şi echilibrul emoţional conferite de prezenţa figurii paterne în viaţa sa, iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi stânjenit eventual de prezenţa celuilalt părinte.

In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 16 al 1 din Legea nr. 272/2004, conform cărora copiii care au fost separaţi de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusa în condiţiile legii, au dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei in care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Pentru a fi posibilă crearea şi menţinerea legăturii afective specifice relaţiei părinte-copil, părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină pur formal.

În condiţiile în care reclamantul prezintă suficiente garanţii morale şi materiale, manifestă interes pentru menţinerea relaţiei cu fiul său, tribunalul apreciază că programul stabilit de prima instanţă limitează în mod nejustificat exercitarea dreptului acestuia de a avea legături personale cu copilul, împotriva interesului copilului.

Rezultă din actele depuse la dosar şi din declaraţiile martorilor audiaţi că minorul C.Ş. are unele probleme de sănătate, în sensul că prezintă deficit imun - sensibilitate alergică, tulburări de hidratare celulară prin aport insuficient de lichide, deficit de oxigenare la nivel cerebral, avitaminoze şi deficit de minerale şi a fost diagnosticat în diferite perioade cu bronşită acută astmatiformă, amigdalită, otită.

Tribunalul a apreciat că această situaţie nu constituie un motiv pentru ca reclamantul să nu poată lua copilul la domiciliul său, având în vedere că recomandările medicilor pot fi respectate şi de către reclamant, după cum acesta poate asigura şi administrarea tratamentului prescris de medici pentru copil.

Sunt de înţeles din punct de vedere emoţional temerile pârâtei în legătură cu starea sănătăţii copilului său, însă aceasta trebuie să manifeste încredere şi în capacitatea tatălui de a avea grijă de copil; situaţia relevată de pârâtă în sensul că minorul a fost dus la spital întrucât bunicii paterni i-au dat să mănânce peşte congelat este una izolată şi accidentală şi nu este de natură a dovedi lipsa de supraveghere a copilului de către reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă care a criticat decizia sub următoarele aspecte:

- instanţa nu a motivat de ce a respins solicitarea ca vizitarea minorului să se

facă în prezenţa sa şi a bunicii materne, întrucât reclamantul nu e suficient de ataşat de minor, iar copilul se simte timorat în prezenţa tatălui datorită comportamentului acestuia.

- copilul are o vulnerabilitate specială la factorii alergeni şi de aceea doreşte

să-l protejeze în mod special

- programul stabilit a doua zi de Paşti şi de Crăciun îi îngrădeşte posibilitatea

de a pleca în vacanţe.

Analizând decizia prin prisma motivelor de recurs instanţa a reţinut următoarele :

Deşi reclamantul nu a încadrat criticile sale în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 cod procedură civilă, dezvoltarea motivelor atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind respectarea interesului superior al minorului.

Astfel, Convenţia privind Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr.44/25 din 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr.18/1990, recunoaşte copilul ca un subiect de drepturi şi libertăţi fundamentale şi asigură faptul că toate acţiunile ce îl privesc sunt călăuzite de nevoile şi interesele specifice copilului. Art.9 pct.3 din Legea nr.18/1990 consacră dreptul copilului ce a fost separat de unul dintre părinţi de a întreţine relaţii personale şi contacte directe în mod regulat cu aceştia. De asemenea, potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Legea nr.272/2004: „copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia, ca rezultat al unei măsuri judiciare, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiilor când acesta contravine interesului superior al copilului”. Conform legii, exercitarea acestor drepturi poate fi limitată de instanţă „dacă există motive temeinice care pot pune în pericol dezvoltarea psihică, intelectuală, morală sau socială a copilului”. Standardele mai sus menţionate sunt instrumente esenţiale pentru promovarea drepturilor acelor copii afectaţi de separarea părinţilor prin proceduri judiciare.

In speţă, instanţa de apel a reuşit să stabilească un program care să permită o relaţie reală şi efectivă între băiat şi tatăl său, astfel încât să nu fie afectat procesul de dezvoltare şi maturizare a băiatului, proces ce presupune recunoaşterea imaginii paterne şi sentimentul de siguranţă şi autoritate conferite de prezenţa paternă.

Vizitarea copilului în prezenţa mamei şi a bunicii materne nu ar permite dezvoltarea unei relaţii calde şi apropiate între cei doi, deoarece e evident că relaţiile dintre foştii soţi sunt încă încordate şi ostile, astfel că e greu de crezut că ar putea depăşi animozităţile dintre ei pentru a crea atmosfera destinsă necesară minorului.

Boala de care suferă minorul îl face vulnerabil şi e normal ca mama să fie îngrijorată de starea sănătăţii copilului ei, dar aceasta nu înseamnă că tatăl nu poate să se îngrijească şi el să-i administreze tratamentul şi să-l ferească de alergeni în perioada în care îl are în îngrijire.

In ceea ce priveşte fragmentarea programului de Crăciun şi de Revelion, stă în puterea părinţilor lui C.Ş., ambii intelectuali să se comporte civilizat şi să se respecte reciproc, să renunţe la şicane pentru binele copilului lor şi pentru liniştea fiecăruia.

Din aceste considerente, având în vedere disp.art.312 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa a respins recursul ca nefondat. (S.B.)

3. Titlu: Legea nr. 10/2001

Cuprins pe materii: Drept civil.

Legislaţie relevantă: Art. 10 alin. 3 din Legea nr. 10/2001; art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007

Rezumat: Posibilitatea instanţei de a acorda despăgubiri pentru întreaga suprafaţă expropriată – 419,82 m.p., în condiţiile în care apelantul-reclamant a solicitat restituirea în natură a acestui teren, restituire ce nu este posibilă, iar prin dispoziţia emisă de primărie s-a constatat dreptul la despăgubiri parţial, pentru o parte din terenul preluat – 164,445 m.p.

decizia civilă nr. 321/A din 13.11.2009

Prin acţiunea înregistrată sub nr.805/2005, reclamanta C.A. a chemat în judecată pârâtul Primarul Municipiul Galaţi, solicitând să fie obligat să emită, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de câte 300.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, o dispoziţie de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 419,82 mp situat în Galaţi, str. Bucureştii Noi nr.166 şi de acordare de despăgubiri pentru construcţia existentă pe acesta.

In motivarea cererii reclamanta a arătat că, în calitate de moştenitoare a numitului U.D. a notificat în termen legal pârâtul solicitând restituirea în natură a imobilului care a fost expropriat în baza Decretului nr.679/1963.

Pârâtul i-a comunicat oferta de plată echivalentă a sumei de 112.042.002 lei, care reprezenta valoarea suprafeţei de 164,445 m.p..

Reclamanta a considerat inacceptabilă oferta, apreciind că se impune restituirea în natură a terenului, de vreme ce acesta nu a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia care nu mai există în prezent.

Prin sentinţa civilă nr.714 din 08.06.2006 Tribunalul Galaţi a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr.1565/SR din 14.04.2005 emisă de Primarul Municipiului Galaţi şi a obligat pârâtul să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor documentaţia privind imobilul, în vederea emiterii dispoziţiei referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire.

Prima instanţă, pentru a da această soluţie, a reţinut că terenul în litigiu este afectat de construcţii, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile art.11 din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia civilă nr.220/A din 21 mai 2007 a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis contestaţia, a dispus anularea dispoziţiei nr.1565/SR din 14.04.2005 emisă de Primarul Municipiului Galaţi.

S-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de 419,82 mp. teren situat în Galaţi, pe fosta stradă Bucureştii Noi nr.166, actualmente în cartierul Tiglina II, identificat între punctele A B C D pe schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de expert I.H., ce face parte integrantă din această hotărâre.

A constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în cuantum de 11.700 lei pentru construcţiile aflate pe teren şi care au fost demolate, conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert Cocoş Eduard Tudorel.

A obligat reclamanta să ramburseze despăgubirea în cuantum de 944,59 lei primită la momentul exproprierii, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare la momentul executării hotărârii.

Curtea de Apel a apreciat că soluţia instanţei de fond este nelegală, ea bazându-se exclusiv pe o probă incompletă, concluziile raportului de expertiză fiind preluate automat fără a se observa, de exemplu, că planul de situaţie întocmit ca anexă la raport nu oferă nici un fel de detaliu cu privire la poziţionarea imobilului în litigiu în raport cu construcţiile învecinate şi nici cu privire la construcţiile şi celelalte utilităţi de care terenul ar fi afectat.

S-a reţinut că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ şi nu a insistat în dezlegarea pricinii sub toate aspectele, luând în considerare o probă incompletă şi total neconcludentă cauzei.

Instanţa de apel a considerat necesară completarea în apel a probatoriilor cu o nouă expertiză topometrică, care să stabilească situaţia exactă a terenului.

Faţă de concluziile raportului de expertiză, lucrare necontestată de nici una din părţi, instanţa a reţinut că terenul revendicat de reclamantă poate fi restituit în natură, în condiţiile art.10 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Referitor la construcţia ce a aparţinut autorului reclamantei, demolată la momentul exproprierii, instanţa a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantum de 11.700 lei, potrivit art.10 pct.8 din Legea nr.10/2001, în raport cu concluziile raportului de expertiză întocmit la fond de expertul C.E.T.

Cum autorul reclamantei a beneficiat la momentul exproprierii de o despăgubire în cuantum de 944,59 lei, în temeiul art.11 pct.2 din aceeaşi lege, reclamanta a fost obligată la restituirea acesteia, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare la momentul executării hotărârii.

Prin decizia civilă nr.2242/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele :

Curtea de Apel a apreciat ca fiind necesară completarea în apel a probatoriilor cu o nouă expertiză topometrică, care să stabilească situaţia exactă a terenului în litigiu.

Această expertiză a fost efectuată de expertul H.I. şi a fost însuşită de instanţă, care şi-a bazat soluţia pe aceasta.

Soluţia instanţei de apel este greşită, ea întemeindu-se pe o expertiză superficială, care nu formulează nici o concluzie clară, afirmându-se doar că terenul poate fi restituit în natură reclamantei.

Susţinerile din acest raport de expertiză sunt în totală contradicţie cu cele ale expertizei efectuate la prima instanţă, iar curtea de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a lămurit diferenţele dintre acestea.

In mod evident, situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită; în timp ce pârâta susţine că pe terenul în litigiu s-au construit blocuri şi s-au efectuat lucrări de sistematizare, depunând acte în acest sens, Planul Urbanistic Zonal, HG nr.562/2002 etc…, expertul H.I. arată că pe fostul amplasament există 9 garaje, iar de aici concluzionează că terenul poate fi restituit în natură reclamantei.

In rejudecarea cauzei după casare, instanţa conform îndrumărilor din recurs a dispus efectuarea unei expertize topometrice având ca obiectiv stabilirea amplasamentului terenului solicitat de contestatoare în funcţie de actul său de proprietate din 1943 şi extrasul din planul urbanistic zonal. După stabilirea acestui amplasament, Primăria a susţinut că la deplasarea la faţa locului că pe teren există stâlpi de iluminat public precum şi capace de vizită aparţinând Societăţii Apă-Canal. A depus la dosar o planşă fotografică, precum şi relaţii de la Apă Canal, precum şi de la Electrica SA – Sucursala de Distribuţie Galaţi.

Prin decizia civilă nr. 321/A a Curţii de Apel Galaţi s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 741/2006 a Judecătoriei Galaţi în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi s-a dispus anularea parţială a dispoziţiei, stabilindu-se valoarea echivalentă a imobilului imposibil de restituit în natură de 292.382.546 lei în loc de 112.042.002 lei.

În motivarea deciziei instanţa a reţinut că terenul este afectat de amenajări subterane care fac imposibilă restituirea sa în natură.

Expertul topometric, în baza planului releveu al imobilului, realizat în anul 1978, precum şi a planului de zonă privind proiectul de sistematizare şi construire a cartierului Ţiglina II, a stabilit vechiul amplasament al imobilului. Terenul a fost identificat în zona blocului B.3, în cartierul Ţiglina II, într-o zonă ocupată de garaje (f.33-36 dosar apel). Amplasamentul este asemănător cu acela identificat de expertul I.H. în dosarul de apel 3682/44/2006.

In cauză s-au efectuat 3 expertize topometrice : 2 în apel şi una la fond, aceasta din urmă neputând fi luate în considerare deoarece expertul a identificat terenul doar în baza indicaţiilor reclamantei şi nu în baza planurilor releveu pe care apelanta nu le obţinuse de la Arhivele Naţionale la acel moment (f.126-129 dosar fond).

Terenul aşa cum a fost el identificat de expertul B.E. este ocupat de un număr de 9 garaje, alei betonate de acces la garaje şi o suprafaţă de 20 m., haşurate cu roşu în schiţa anexă ce reprezintă teren aferent parcare şi alee acces bloc B.3.

In principiu, garajele sunt construcţii provizorii, uşor demontabile care nu ar împiedica restituirea în natură a terenului (art.10 alin.3 din Legea nr.10/2001). Insă din planşa fotografică depusă de primărie (f.54) şi din situaţia reţelelor de apă şi canalizare furnizată de Apă Canal Galaţi (f.69-70) se observă că pe terenul identificat de expert este situată reţeaua de canalizare, precum şi o gură de scurgere, iar alte două sunt amplasate în imediata apropiere, fără respectarea distanţei de protecţie de 5 m. de o parte şi de alta a conductelor.

Potrivit art.10 pct.3 din H.250/2007 este obligatorie verificarea destinaţiei actuale a terenului şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate) precum şi existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate şi altele.

In speţă, deşi experta a refuzat să figureze în expertiză traseul reţelelor edilitare, actele emise de Apă-Canal Galaţi probează faptul că terenul este afectat de amenajări subterane care împiedică restituirea sa în natură.

Instanţa a apreciat însă că apelul este fondat doar sub aspectul întinderii suprafeţei preluate.

Motivele de apel vizau restituirea în natură a întregii suprafeţe de 419,82 mp expropriată în temeiul Decretului nr.679/1963 de la autorul reclamantei U.D. Este adevărat că această restituire în natură nu e posibilă din motivele arătate anterior, dar aceasta nu înseamnă ca reclamanta să nu primească nici măcar despăgubiri pentru întreaga suprafaţă preluată. Ori din dispoziţia 1565/2005 (f.69 dosar 3682/44/2006) rezultă că i s-a recunoscut dreptul doar pentru 165,445 mp. (f.28, f.34, f.35 dosar fond). Din motivele de apel rezultă clar că a contestat şi întinderea suprafeţei preluate, care este de 419,82 m.p. (S.B.)

4. Titlu: Legea nr. 10/2001. Plângere împotriva deciziei de restituire în natură.

Cuprins pe materii: Drept civil.

Legislaţie relevantă: Art. 129 alin. 1, art. 297 Cod procedură civilă; art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Rezumat: Soluţionarea de către instanţă a plângerilor împotriva deciziilor prin care s-au soluţionat notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

decizia civilă nr. 305/A din 05.11.2009

Prin cererea înregistrată sub nr. 6904/121/2007 pe rolul Trib. Gl., petenţii Ş.R., Ş.V. şi C.V.V. în contradictoriu cu Primăria municipiului Galaţi, prin Primar, au solicitat anularea Dispoziţiei nr.1295/SR/8.02.2005 şi restituirea în natură sau echivalent a imobilului preluat de stat.

Trib. Gl. A admis cererea, a anulat Dispoziţia nr. 1295/SR/2005 şi a dispus ca pârâta să emită dispoziţie privitor la restituirea în natură a suprafeţei de 480 m.p.

Ca urmare a apelului declarat de Primarul mun. Gl., s-a dispus desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art.129 alin.6 cod pr. civilă în toate cazurile , judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea unei plângeri formulate în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată.

Astfel, instanţa de fond avea obligaţia să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei de respingere a cererii de restituire în natură şi să dispună menţinerea deciziei sau modificarea ei în sensul solicitat de petenţi, soluţionând litigiul pe fond.

Dispunând obligarea unităţii deţinătoare să emită o nouă dispoziţie s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut şi obligă partea să reia procedura administrativă prelungind în acest fel termenul de soluţionare a cererii. (G.B.).

5. Titlu: Contestaţia în anulare. Art. 318 Cod procedură civilă.

Cuprins pe materii: Drept civil.

Legislaţie relevantă: Art. 318 pct. 1 teza I Cod procedură civilă.

Rezumat: Greşeala materială la care face referire dispoziţiile art. 318 pct. 1 teza I Cod procedură civilă este interpretată în jurisprudenţă restrictiv ca fiind vorba despre o greşeală cu caracter procedural pe care instanţa a comis-o prin confundarea unor elemente importante în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

decizia civilă nr. 501/R din 03.11.2009

Prin cererea înregistrată sub nr. 9710/233/2006 reclamantul S.C.F. a chemat în judecată pârâţii V.N. şi V.V. solicitând obligarea acestora la plata unei despăgubiri lunare reprezentând echivalentul în lei a 270 euro precum şi evacuarea celor doi pârâţi din camera nr.3 din imobilul în litigiu. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Motivându-şi în fapt cererea, a arătat că prin actul de donaţie autentificat sub nr.3930/5.09.2001 a devenit proprietarul imobilului compus din 108 mp (real măsurat 127,30 mp ) şi casa de locuit edificată pe acest teren, casă formată din trei camere şi dependinţe.

Prin sentinţa civilă nr.1583/23.03.2004 pronunţată de Judecătoria Galaţi, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1104/15.02.2005 a Curţii de Apel Galaţi s-a reţinut că pârâtul are un drept de superficie asupra terenului pe care au fost edificate camerele 1 şi 2 ale imobilului şi un drept de servitute pentru suprafaţa de 36,50 mp, teren ce intră în componenţa curţii.

Totuşi, pârâtul şi soţia sa refuză să elibereze camera cu nr.3 din acelaşi imobil.

În ceea ce priveşte suma lunară solicitată, reclamantul precizează că reprezintă despăgubire pentru lipsirea de folosinţă atât a terenului ce face obiectul dreptului de superficie în favoarea pârâtului cât şi a terenului pe care s-a constituit dreptul de servitute în favoarea aceleiaşi persoane, teren în suprafaţă totală de 50,64 mp. În această situaţie, practic, reclamantul foloseşte doar jumătate din terenul al cărui proprietar este.

În drept a invocat dispoziţiile art. 480 şi 616 Cod civil.

În dovedirea acţiunii a depus următoarele acte : act de donaţie, decizia civilă nr.470/A/1.04.2005 a Curţii de Apel Galaţi , raport de expertiză, extrase din ziare. Legal citaţi, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii ca nefondată pentru următoarele motive:

Pârâtul V.N. a fost proprietar în indiviziune împreună cu fraţii săi, I.C., S.M, şi I.I. asupra imobilului format din teren în suprafaţă de 127,30 mp.

Pe acest teren, cu acordul celorlalţi proprietari, pârâtul a edificat o casă compusă din trei camere în care locuieşte împreună cu familia.

Ulterior, toţi fraţii au donat imobilul compus din teren şi casa veche către reclamant , act ce nu cuprinde şi camerele edificate de către pârât.

Ca urmare, prin sentinţa civilă nr.1583/23.03.2004 pronunţată de Judecătoria Galaţi, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a reţinut că pârâtul are un drept de superficie asupra terenului pe care au fost edificate camerele 1 şi 2 ale imobilului, deşi tot el a edificat şi încăperea cu nr.3. Superficia fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate, pârâţii nu datorează nici un fel de despăgubire.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut şi un drept de servitute al pârâţilor pentru o suprafaţă de teren ce intră în componenţa curţii. Având în vedere că reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru dreptul stabilit în cadrul dosarului nr.3431/2003 , apreciază pârâtul că acestea nu mai pot fi solicitate.

Pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamanţilor la plata sumei de 2000 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţie a camerei nr.3 văzând că au fost constructori de bună credinţă.

În drept au invocat dispoziţiile art.492, 493 Cod civil şi 111 Cod procedură civilă.

La data de 7.03.2007 pârâtul V.N. a decedat (certificat deces fila 40), iar la termenul din data de 27.03.2007 au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, moştenitorii acestuia, B.M. şi V.A..

La solicitarea părţilor s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Prin sentinţa civilă 493/25.01.2008 Judecătoria Galaţi a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S.C.F. în contradictoriu cu pârâţii V.V., B.M. şi V.A., având ca obiect evacuare.

A dispus evacuarea pârâţilor din încăperea nr.3 din imobilul casă de locuit.

A obligat pârâţii la plata echivalentului în lei a sumei de 270 EURO, lunar, reprezentând despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a suprafeţei totale de 50,64 teren.

A respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în cauză, instanţa a constatat următoarele:

Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 3930/2001 I.C., S.M., V.N. şi I.I., coproprietari în indiviziune, au donat reclamantului S.C.F. imobilul proprietatea lor compus din teren în suprafaţă de 108 mp ( real măsurat 127,30 mp ) şi casă de locuit edificată pe acest teren , compusă din trei camere şi dependinţe în suprafaţă de 50,94 mp.

Prin sentinţa civilă nr.1583/23.03.2004 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr.3431/C/2003, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1104/15.12.2005 a Curţii de Apel Galaţi, s-a constatat în favoarea pârâtului din prezenta cauză, V.N., un drept de superficie asupra terenului pe care au fost edificate camerele 1 şi 2 ale imobilului şi s-a constituit un drept de servitute în favoarea sa asupra terenului proprietatea lui S.C.F. pe o suprafaţă de 36,50 mp, conform expertizei realizate în cauză de expert L.A.

Din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză la solicitarea părţilor, rezultă de asemenea că pârâţii au construit în anul 2000 pe terenul în litigiu un imobil compus din 2 camere restul construcţiei aparţinând reclamantului-pârât S.C.F.

Martorii G.C. şi C.S. arată că în prezent reclamantul-pârât nu–şi poate folosi întreg imobilul întrucât este ocupat de unchii săi.

Faţă de cele menţionate anterior, în condiţiile în care pârâţii – reclamanţi nu deţin un titlu de proprietate legal în acest sens, prezenţa acestora în imobil aduce atingere exerciţiului prerogativelor titularului dreptului de proprietate, îngrădind dreptul de folosinţă al reclamantului asupra imobilului sus-menţionat, încălcând dispoziţiile art. 480 Cod civil. Ca urmare, instanţa a dispus evacuarea pârâţilor-reclamanţi din încăperea nr.3 din imobil.

Potrivit dispoziţiile art.616 Cod procedură civilă, proprietarul care obţine un drept de trecere pe terenul altei persoane are îndatorirea a-l despăgubi proporţional cu pagubele ce s-ar ocaziona. Ca urmare, instanţa a admis şi al doilea capăt de cerere, urmând obligând pârâţii la plata către reclamant a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului asupra căruia pârâţilor li s-a constituit un drept de servitute.

În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a trenului pentru care pârâţii-reclamanţi au un drept de superficie, respectiv 50,94 mp, deşi Codul civil nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens, având în vedere că proprietarul este lipsit tocmai de două dintre atributele dreptului său de proprietate, respectiv posesia şi folosinţa, instanţa apreciază că are posibilitatea, de asemenea, de a fi despăgubit corespunzător.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a respins-o văzând că din probele administrate în cauză şi indicate anterior reiese faptul că pârâţii-reclamanţi au construit doar două camere pe cale le ocupă şi în prezent, restul construcţiei fiind refăcută de către reclamantul-pârât.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii V.V., B.M. şi V.A., criticând-o ca netemeinică, arătând că în raport de dreptul de superficie recunoscut pentru două camere din construcţia edificată cu acordul proprietarilor donatari, pentru terenul ocupat în baza convenţiei pârâţii nu datorează nicio sumă de bani, pentru că superficia este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Textul invocat în acţiune se referă doar la dreptul de servitute şi nu la dreptul de superficie, acţiunea reclamantului fiind inadmisibilă.

Au mai arătat că prin acordarea dreptului de servitute în dosarul 3431/2003 nu s-a susţinut, nu s-a solicitat şi nu s-a acordat nicio despăgubire pentru dreptul stabilit. Prin urmare, nu se mai poate pune în discuţie o altă situaţie decât cea pentru care există autoritate de lucru judecat, acţiunea reclamantului fiind un act de ingratitudine.

Cu privire la evacuare, au arătat că prin sentinţa Judecătoriei Galaţi s-a recunoscut dreptul de superficie pentru încăperile 1 şi 2, numai că şi camera 3 este construită tot de pârâţi, anterior întocmirii actului de donaţie şi nu fac obiectul donaţiei, că pârâţii sunt constructori de bună credinţă. Au mai arătat că suma stabilită este foarte mare, deşi pensia pârâtei este foarte mică.

Reclamantul a formulat apel întrucât instanţa a omis să precizeze data de la care pârâţii datorează despăgubirile lunare şi că nu se menţionează unitatea de măsură pentru suprafaţa de 50,64 teren.

În urma analizării probelor administrate prin decizia civilă nr. 542/2008 Tribunalul Galaţi a admis apelurile reclamantului şi pârâţilor şi schimbând în parte hotărârea primei instanţe a obligat pârâţii la plata sumei de 182,5 euro lunar cu titlu de despăgubiri începând cu data introducerii acţiunii reţinându-se în esenţă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 616 din Codul civil.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii care s-au declarat nemulţumiţi de plata impusă de instanţă pentru dreptul de superficie, considerând că prin aceasta s-a schimbat natura de drept real a servituţii într-un drept personal de locaţie.

S-a mai susţinut că nici paguba pretinsă nu a fost dovedită în sensul că nu s-a făcut dovada că a avut ofertanţi şi nu a putut închiria suprafaţa de 36,5 m2 teren.

În urma analizării probelor administrate prin decizia civilă nr. 333/26.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul pârâţilor reţinându-se în esenţă faptul că la data acceptării donaţiei imobilul a fost preluat de reclamant şi cu sarcinile instituite anterior asupra acestuia iar despăgubirile pentru dreptul de servitute sunt reglementate de dispoziţiile art. 616 din Codul de procedură civilă.

Prin contestaţia în anulare de faţă petenţii au susţinut că raţionamentul pentru care instanţa a dispus respingerea recursului este rezultatul unei greşeli materiale, considerând că în cauză operează autoritatea de lucru judecat privind dreptul de superficie pentru camera nr. 3.

Se mai reţine că instanţa nu a făcut nici o referire la cererea reconvenţională deşi motivul nr. doi de recurs priveşte tocmai acest aspect.

Au mai arătat petenţii că despăgubirile pentru dreptul de servitute au fost confundate cu plata lunară a unei chirii.

Prin decizia arătată mai sus Curtea a respins contestaţia în anulare motivat de faptul că greşeala materială la care face referire dispoziţia art. 318 din Codul de procedură civilă este interpretată în jurisprudenţă restrictiv ca fiind vorba despre o greşeală cu caracter procedural pe care instanţa a comis-o prin confundarea unor elemente importante în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

Eroarea la care face referire textul de lege arătat mai sus trebuie să fie evidentă şi să nu impună reexaminarea fondului ori reevaluarea probelor întrucât acest fapt ar echivala cu analizarea hotărârii pronunţate pe netemeinicie.

De asemenea greşeala materială nu poate viza modul în care instanţa a înţeles să interpreteze legea.

Aşa cum rezultă din conţinutul contestaţiei de faţă petenţii fac referire la interpretarea eronată a probelor precum şi la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale astfel că faţă de cele arătate mai sus dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile. (G.P.)

6. Titlu: Revizuire. Condiţii de admisibilitate şi de temeinicie.

Cuprins pe materii: Drept procedură civilă.

Legislaţie relevantă: Art. 322 pct. 4. cod procedură civilă; art. 21 din Constituţia României, art. 6 paragraful 1 CEDO, decizia Curţii Constituţionale nr. 66/31 CM 2008.

Rezumat: Lipsa unei hotărâri de condamnare a unui martor nu duce la inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 4 cod procedură civilă. Depunerea în recurs a Ordonanţei Parchetului prin care s-a constatat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către un martor şi prin care i s-a aplicat acestuia o amendă administrativă precum şi faptul că instanţa de recurs nu s-a folosit de declaraţia martorului în soluţia data sunt elemente care determină netemeinicia cererii de revizuire.

decizia civilă nr. 491/R din 28.10.2009

Prin cererea formulata M.S. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 103/R/10.02.2009 a C.A. Gl, în baza art. 322 pct. 4 cod procedură civilă.

În motivarea cererii revizuienta a susţinut că prin decizia civilă nr.103/R din 10 februarie 2009, C.A. Gl., nu a ţinut seama de faptul că martorul R.E.D. a dat o declaraţie mincinoasă, prin care a arătat că a asistat la o discuţie telefonică dintre pârât şi reclamantă, ocazie cu care a auzit-o pe reclamanta că a cerut ca preţ, suma de 30.000 dolari USD.

În urma plângerii formulate împotriva acestui martor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, a emis Ordonanţa din 17 noiembrie 2008, în care s-a reţinut săvârşirea de către acesta a mărturiei mincinoase, faptă prevăzută de art.260 alin.1 cod penal.

A mai arătat revizuienta că deşi s-a depus această ordonanţă la dosarul de recurs, C.A.GL., nu a luat-o în considerare, respingând recursul.

Pe parcursul soluţionării cererii de revizuire, revizuienta prin procuristul O.Ş. a depus adresa nr.1762/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, din care rezultă că la data de 7 august 2009 s-a formulat plângere penală împotriva numitului P. T. care a fost înaintată I.P.J. Vrancea, pentru a se efectua cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art.25 raportat la art.260 cod penal.

A mai depus şi adresa nr.1/147/2009 emisă de Inspectoratul Judeţean de poliţie Vrancea, din care rezultă că plângerea respectivă a fost înregistrată sub nr.6929/2009 şi se află în curs de soluţionare.

În raport de aceste adrese, revizuienta a solicitat suspendarea judecăţii, conform art.244 pct.2 cod procedură civilă.

Având în vedere conţinutul celor 2 adrese cât şi dispoziţiile art.244 pct.2 cod procedură civilă potrivit căruia se poate dispune suspendarea judecăţii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da, Curtea, a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de acest text şi a respins cererea de suspendare.

Intimaţii P. T. şi P. I. prin apărătorul ales, au solicitat respingerea revizuirii ca inadmisibilă deoarece nu există o hotărâre judecătorească de condamnare a martorului pentru mărturie mincinoasă iar motivele din cererea de revizuire nu se înscrie în nici unul din textele speciale ale revizuirii.

Excepţia inadmisibilităţii revizuirii este n e f o n d a t ă.

Potrivit art.322 pct.4 cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere, dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză.

Curtea a apreciat că lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare nu vizează admisibilitatea cererii de revizuire, aşa cum susţin intimaţii ci vizează fondul cauzei.

Că o astfel de cerere de revizuire în condiţiile lipsei unei hotărâri de condamnare este admisibilă reiese şi din interpretarea conţinutului art.324 pct.3 teza 2 cod procedură civilă care stabileşte că în lipsa unei astfel de hotărâri, termenul de revizuire curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

In speţă, prin Ordonanţa nr.1166/P/17.11.2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzute de art.260 alin.1 cod penal a învinuitului R. E. D. şi aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ în sumă de 1500 lei, conform art.11 pct.1 lit. b şi art.10 lit. b cod procedură penală în referire la art.18 1 cod penal.

Respingerea excepţiei inadmisibilităţii revizuirii se bazează şi pe decizia Curţii Constituţionale nr.66/31 CM 2008, care a constatat că dispoziţiile art. 322 pct. 4 cod procedură civilă (în forma actuală prin care s-a înlăturat posibilitatea stabilirii săvârşirii infracţiunilor de către instanţa de revizuire) contravin normelor şi principiilor prevăzute de art. 1 alin.3, art.21 şi respectiv art. 24 din Constituţia României.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac procedural pentru înlăturarea erorilor de fapt care ar putea fi cuprinse în hotărârile definitive şi irevocabile.

Ca atare, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale, impun admisibilitatea unei astfel de cereri şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.

Cererea de revizuire însă este n e f o n d a t ă.

Este adevărat că prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, indicată mai sus s-a constatat că martorul a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă prin aceea că a declarat în faţa instanţei civile că a asistat la o discuţie telefonică între P. T. şi M. S. cu privire la stabilirea preţului de vânzare a apartamentului în litigiu, acesta fiind de 30.000 dolari USD, deşi în realitate nu participase la această discuţie telefonică aspectele fiind cunoscute din relatările familiei.

Dacă pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă este suficient să se constate că a fost alterat adevărul prin afirmaţii mincinoase, în schimb, pentru ca mărturia mincinoasă să poată constitui temei pentru revizuirea unei hotărâri definitive şi irevocabile trebuie să se constate că acea mărturie mincinoasă a servit la pronunţarea hotărârii, că în considerentele hotărârii ea a constituit una din probele care au format convingerea instanţei.

Ori, din analiza deciziei de recurs nr.103/R din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, rezultă că instanţa nu a reţinut declaraţia martorului şi nici nu a făcut vorbire de aceasta.

In considerentele deciziei de recurs s-a menţionat că între părţi a intervenit o convenţie de vânzare cumpărare a apartamentului în litigiu, că deşi pârâţii au preluat bunul încă din anul 2001 iar reclamanta a primit suma de 9000 dolari USD, cu titlu de parte din preţ, părţile nu au stabilit în mod concret care este valoarea apartamentului.

S-a mai reţinut că prin expertiza efectuată în apel s-a determinat preţul apartamentului la momentul încheierii convenţiei, ca fiind de 83.997 lei şi că recurenta nu a contestat această valoare şi nici nu a solicitat să se determine preţul la momentul perfectării actului.

Aşadar, declaraţia martorului R.E.D. nu a stat la baza soluţiei dată de instanţa de recurs.

Mai mult decât atât, ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, care a constituit obiectul prezentei revizuiri a fost depusă şi în dosarul de recurs.

Având în vedere că în cadrul soluţionării revizuirii se analizează aspecte de fapt necunoscute şi care nu au putut fi luate în considerare la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere (ceea ce nu este în cazul de faţă) cât şi faptul că declaraţia martorului nu a stat la baza formării convingerii instanţei de recurs în pronunţarea soluţiei, Curtea, urmează a respinge cererea de revizuire ca nefondată. (A.I.)

7. Titlu: Limitele judecăţii în raport de obiectul acţiunii.

Cuprins pe materii: Drept civil.

Legislaţie relevantă: Art. 129 pct. 6 cod procedură civilă; art. 612, 616 cod civil.

Rezumat: Potrivit art. 129 pct. 6 cod procedură civilă în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului dedus judecăţii. În condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a formulat o cerere în obligaţia de a face

( respectiv de a i se permite să-şi repare grajdul aflat pe graniţa cu proprietatea pârâtului) instanţa nu poate să hotărască o servitute de trecere pe suprafaţa de teren aferentă acelei construcţii.

decizia civilă nr. 581/R din 16.12.2009

Reclamanta O. A. a chemat în judecată pe pârâtul M. T. pentru grăniţuire, servitute de trecere şi obligaţie de a face.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 379/2007 de BNP C. H. din Focşani, a devenit proprietarul imobilului teren, situat în intravilanul com. Păuneşti, jud. Vrancea, compus din suprafaţa totală de 1605 mp (1600 mp conform titlului de proprietate nr. 29811/aprilie 1994) si cota de 3/8 din dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren , imobil ce se învecinează în partea de est cu pârâtul care o împiedică să pătrundă pe terenul din spatele clădirilor să efectueze lucrările de întreţinere, fapt ce duce la degradarea pereţilor dinspre acesta.

A solicitat să se stabilească graniţe dintre proprietatea ei şi a pârâtului, să i se stabilească un drept de trecere pe proprietatea acestuia pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere la pereţii din spatele imobilului, solicitând totodată să fie obligat pârâtul să îi permită să treacă cu conducta de apa pe terenul din spatele grajdului ei, în vederea alimentării cu apă potabilă a animalelor.

Prin sentinţa civilă nr.245/2009 Judecătoria Adjud a admis în parte acţiunea, a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 1-2-8-7-9-6 din schiţa întocmită de expert aflată la fila 53, a stabilit în favoarea reclamantei o servitute de trecere pe terenul pârâtului pe suprafaţa de 6 mp identificată în perimetrul 2-4-5-6-9-7-8, a obligat reclamanta să despăgubească pârâtul cu suma de 120 lei reprezentând contravaloarea terenului afectat de servitute.

A respins ca nefondată cererea reclamantei pentru ca pârâtul să îi permită să treacă pe terenul lui cu conducta de apă şi a obligat pârâtul la 351,6 lei cheltuieli de judecată.

A reţinut instanţa că peretele grajdului reclamantei se află chiar pe hotar şi că linia de hotar a fost stabilită prin raportul de expertiză conform actelor de proprietate. Că reclamanta nu poate efectua lucrări de întreţinere a grajdului fiindcă pârâtul nu-i permite. Numai prin acordarea unei servituţi de trecere reclamanta poate să efectueze reparaţii ori de câte ori este necesar pentru ca imobilul să nu sufere degradări majore. În ceea ce priveşte instalaţia de apă a reţinut că prin raportul de expertiză s-a stabilit că aceasta poate fi făcută prin curtea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel pârâtul care a criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică deoarece nu este de acord să-i permită reclamantei să treacă pe terenul său pe suprafaţa de 6 mp şi să-l despăgubească cu 120 lei deoarece este proprietar al terenului şi casei de locuit.

A solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

Prin decizia civilă nr.141/22.06.2009 Tribunalul Vrancea a respins ca nefondat apelul cu motivarea cu acordarea servituţii de trecere nu presupune acordul proprietarului fondului aservit aşa cum crede apelantul, chiar acesta este motivul pentru care litigiul a ajuns în faţa instanţei şi s-a stabilit dreptul de trecere pentru suprafaţa de 6 mp în considerarea faptului că reclamanta nu-şi poate repara peretele grajdului care se află pe hotar.

Ori din raportul de expertiză rezultă cu evidenţă că reclamanta nu are acces la acest perete şi că numai prin constituirea acestei servituţii se poate realiza dreptul reclamantei de a-şi conserva construcţia.

Servitutea stabilită îndeplineşte cerinţele art.616 coroborat cu art.621 cod civil dar intimata reclamantă trebuia să exercite servitutea numai în limitele sale (art.635 cod civil) în sensul că o poate folosi doar pentru reparaţii la grajd, fără a avea voie să o îngrădească şi de a nu face nimic de natură a agrava servitutea.

Chiar prin depoziţia martorului audiat în apel, la cererea apelantului, s-a făcut dovada că intimata trebuie să intre prin curtea apelantului pentru a-şi repara construcţia. Dar prima instanţă a stabilit o cale de trecere care nu împovărează fondul aservit, în sensul trecerii printre locuinţa apelantului şi grajd, fără să fie nevoie de a se traversa curtea apelantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul susţinând că ambele instanţe i-au încălcat dreptul de proprietate prin obligarea sa la cedarea unei părţi din proprietate reclamantei cu care se află în relaţii de duşmănie de ani de zile tocmai din cauza terenului cu care se învecinează.

A mai susţinut recurentul că în urma litigiilor dintre părţi a fost condamnat şi a executat şi o pedeapsă privativă de libertate, că reclamanta are alte posibilităţi de a-şi satisface interesul nu neapărat pe terenul pârâtului.

A solicitat admiterea recursului şi în rejudecare respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recursul declarat este întemeiat pentru următoarele considerente :

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să i se permită să execute lucrările de reparaţii la grajdul său, să-i permită să construiască gardul despărţitor şi să treacă conducta de apă prin spatele grajdului.

Chiar şi în concluziile la judecarea apelului, reclamanta a precizat că doreşte să fie obligat pârâtul să permită să execute lucrările la reparaţia grajdului, să construiască gard despărţitor şi să treacă conducta de apă prin spatele grajdului.

Instanţa de fond în mod greşit a apreciat însă capătul de cerere în obligaţia de a-i permite reclamantei să repare grajdul ca fiind o cerere în servitute de trecere pe care a admis-o şi a stabilit un drept de servitute de 6 mp teren – care conform propunerii de hotar făcută de expert (şi însuşită de către instanţă) – a şi fost inclus în proprietatea reclamantei şi îngrădită.

In concluzie, în raport de petitul acţiunii, şi de dispoziţiile art.129 alin. ultim din codul de procedură civilă, potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, Curtea a admis recursul pârâtului cu consecinţa modificării deciziei de apel şi a sentinţei în sensul că a înlăturat dispoziţia de stabilire a servituţii de trecere în favoarea reclamantului pe suprafaţa de 6 m.p. identificată în perimetrul 2-4-5-6-9-7-8 şi dispoziţia privind obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 120 lei. Ca efect a fost obligat pârâtul să-i permită reclamantei să-şi repare spatele grajdului. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. (A.I.)

OOO000OOO

Curtea de Apel Galaţi

Secţia contencios administrativ şi fiscal

DECIZII RELEVANTE

PE TRIMESTRUL AL IV AL ANULUI 2009

1. Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

Neplata în termen a contribuţiei. Nelegalitatea plăţii de majorări şi penalităţi de întârziere.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea, reclamantul a solicitat înlăturarea obligaţiei de plată a sumelor reprezentând contribuţia la FNUASS şi obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere.

Tribunalul Vrancea prin sent. Nr. 274/04.06.2009 a admis în parte contestaţia şi a menţinut numai obligaţia de plată a contribuţiei la fondul de sănătate, reţinând ca incidente în cauză disp. art. 1 alin. 2 din OUG 150/2002, precum şi art. 53 al. 2 din acelaşi act normativ.

Împotriva sentinţei a declarat recurs CAS Vrancea, formulând critici de nelegalitate prin greşita interpretare a legii, în sensul ignorării prevederilor art. 8 din OUG 150/2002 şi art. 215 din Leg. 95/2006.

S-a susţinut că reclamantul era obligat să-şi declare veniturile obţinute din activităţi independente şi de a achita contribuţia la fondul de sănătate la termenele legale, cu respectarea şi a cap. VIII art. 304 din Leg. Nr. 95/2006 şi art. 205 şi 206.

Aşa fiind obligaţia la plata majorîrilor şi penalităţilor calculate la suma resprezentând contribuţia la fond, urma a fi menţinută.

Prin decizia 791/08.10.2009, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul CAS.

Curtea a apreciat că în mod corect s-a reţinut obligaţia de plată a contribuţiei la fond de către reclamant, neputând fi pusă în discuţie legalitatea plăţii acesteia.

În ce priveşte critica referitoare la majorări şi penalităţi s-a reţinut că omisiunea declararăă veniturilor din activităţi independente, nu este sancţionată de lege, iar sub aspectul discutat situaţia reclamantului nu poate fi asimilată cu aceea a persoanelor fizice sau huridice, la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii şi pentru care OUG nr. 150/2002 prevede sancţiuni penale sau contravenţionale după caz.

Curtea a reţinut că, potrivit art.15 din actul normativ citat rezultă că fiecare asigurat asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin odată pe an prin casa de asigurări, asupra serviciilor de care pot beneficia, de nivelul contribuţiei, a modalităţii de plată precum şi asupra tuturor drepturilor şi obligaţiilor sale, fapt ce nu s-a realizat în cauza de faţă.

În fine, prin ignorarea acestor împrejurări, nu poate fi reţinută o atitudine culpabilă a reclamantului, ceea ce implică absolvirea de la plata unor sancţiuni, cum ar fi majorări şi penalităţi la contribuţia datorată fondului de sănătate, cu care acesta a fost de acord şi pe care instanţa care s-a pronunţat, a menţinut-o.

(Decizia nr. 791/8 octombrie 2009)

2. Contestare rezultat procedură de atribuire prin licitaţie deschisă. Modificarea factorilor de evaluare a procedurii şi încălcarea principiilor, prevăzute de art. 2 din OG: 34/2006 şi art. 197 şi 199 şi 200 din acelaşţi act normativ. Consecinţe.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi împotriva deciziilor pronunţare de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor contestatoarea a contestat rezultatul procedurii de atribuire prin licitaţie deschisă desfăşurată prin mijloace electronice şi reluarea corectă a procedurii de atribuire a contractului privitor la „ achiziţie sistem de preluare şi reciclare a deşeurilor de construcţii demolări”.

Consiliul prin Decizia pronunţată a respins contestaţia dispunând continuarea procedurii de atribuire.

În motivarea deciziei s-a reţinut că autoritatea contractantă a stabilit data deschiderii ofertelor la 14.07.2009 şi criteriul de atribuire „ oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”, iar ca factor de evaluare „ durata de realizare a contractului” precizat în zile, respectiv maximum 60 zile.

Contestatoarea a obţinut un timp de realizare de o zi, o garanţie de 12 luni, oferind un preţ.

Cu toate acestea, a fost declarată câştigătoare altă societate care a totalizat 97,21 puncte, un termen de livrare de 0,25 zile şi o garanţie de 12 luni, precum şi o ofertă financiară de 573.000 EUR.

A apreciat Consiliul că, autoritatea contractantă nu a intervenit în modificare procedurii în ce priveşte termenul de livrare, stabilit la 0,25 zile, întrucât din fişa de participare în SEAP rezultă că oferta a fost exprimată într-o funcţie de zi şi nu în ore, cum susţine contestatoarea.

A mai reţinut Consiliul în ce priveşte ofertele inacceptabile sau neconforme, că acestea sunt limitativ prevăzute de lege, astfel că situaţia semnalată de contestatoare, se încadrează în excepţiile de la cazurile prestabilite, astfel încât critica adusă modului în care a procedat autoritatea contractantă, nu poate duce la admiterea contestaţiei.

Împotriva Deciziei pronunţate de Consiliu a formulat plângere X, criticând-o pentru motive de nelegalitate prin încălcarea art.200 din O.G.nr.34/2006, precum şi a art.197 şi 199 din acest act normativ, constând în modificarea factorilor de evaluare a procedurii şi a principiilor prevăzute în art.2 din Ordonanţă.

Se precizează că autoritatea contractantă a modificat criteriul „Durata de realizare” în cursul evaluării, care nu a mai fost exprimat în zile ci în fracţii de zile, astfel că a dezavantajat contestatoarea, declarând câştigătoare o altă societate.

A fost încălcat de asemenea şi principiul egalităţii de tratament al nediscriminării şi proporţionalităţii garantate prin art.2 alin.2 din O.G.nr.34/2006, prin aceea că autoritatea contractantă a luat în considerare o durată mai mică decât durata minimă stabilită, deşi contestatoarea dispunea de utilaje existente deja pe stocul societăţii, ca şi de know-how-ul necesar finalizării proiectului într-un termen mai scurt, decât cel indicat în propria ofertă sau în oferta societăţii concurente.

Autoritate contractantă a iniţiat procedura de atribuire prin licitaţie deschisă desfăşurată prin mijloace electronice, a contractului de achiziţie publică „ Achiziţie sistem de preluare şi reciclare a deşeurilor din construcţii demolări” cod CPV 4264110002, 43262100 – 8 prin publicarea în SEAP a anunţului de participare nr.78671/30.05.2009 şi stabilind ca dată a deschiderii ofertelor ziua de 14.07.2009 şi criteriul de atribuire „ oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”.

În anunţul de participare s-a prevăzut ca factor de evaluare „Durata de realizare a contractului” să fie precizat pe zile, respectiv maximum 60 zile, preţul şi garanţia produselor.

Contestatoarea în urma deschiderii ofertelor a obţinut la factorul de evaluare durata de realizare 2,5 puncte faţă de 10 puncte obţinute de Y, iar în ce priveşte preţul a obţinut 85 puncte în raport de cealaltă ofertantă, care a obţinut 82,21 puncte.

Raportul procedurii a fost verificat şi avizat de Agenţia pentru Dezvoltare Regională a Regimului de Dezvoltare Sud-Est.

Acest punctaj obţinut a fost în favoarea ofertantului X iar critica privitoare la nerespectarea procedurii şi abaterea de la fişa de participare publicată în SEAP este neavenită.

Termenul de livrare a fost în adevăr stabilit în zile, dar din datele centralizate după deschiderea ofertelor a rezultat că firma câştigătoare X a menţionat ca durată de realizare, 0,25 zile echivalentul a 6 ore.

Se reproşează autorităţii contractante că, prin respingerea contestaţiei aceasta a fost într-un real dezavantaj, iar autoritatea contractantă trebuia să fie sancţionată cu anularea procedurii, pentru modificările aduse pe parcurs la „durata de realizare”.

Susţinerea contestatoarei este neîntemeiată, întrucât, astfel cum s-a demonstrat, oferta câştigătoare, aşa cum a fost publicată în SEAP conţine factorul de evaluare, respectiv durata de realizare, exprimată în zile, respectiv 0,25 zile.

Oferta sub acest aspect este credibilă, dat fiind că X are sediul în Bucureşti, cu posibilităţi de desfăşurare a activităţii pentru care a participat la licitaţie, cu mult superioare, contestatoarei.

Din alt punct de vedere, în absenţa oricăror precizări pe care ofertanţii erau obligaţi să le solicite înainte de depunerea ofertelor, cu referire la durata de realizare, nu se poate afirma cu suficienţă, că, prezentarea unei durate de realizare, în fracţii de zile, este neconformă sau inacceptabilă.

Din punctajul obţinut, X rezultă că s-a încadrat în limitele cerute de autoritatea contractantă, iar contestatoarea a obţinut un punctaj inferior, ceea ce nu justifică admiterea contestaţiei, situaţie în care va fi menţinută decizia Consiliului.

(Decizia nr. 908/29 Octombrie 2009)

3. Obligarea autorităţii publice competente de a deschide rol fiscal şi încasarea impozitului aferent imobilului(teren) deţinut de actualii moştenitori ai defunctului proprietar, în baza certificatului de moştenitor.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrata la Judecătoria Galaţi reclamantele - în temeiul disp. art. 1075 Cod civil - au chemat în judecată civila pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Galaţi, prin Primar pentru ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea acestuia sa deschidă rol fiscal si sa încaseze de la sus-numitele impozitul pentru suprafaţa de 400 mp teren situata in Galaţi, strada Brăilei nr. 144.

In temeiul disp. art. 1 alin. 1 din Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, “orice persoana care se considera vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cazata”.

Alin. 1 al art. 18 din aceeaşi lege prevede ca “instanţa, soluţionând cererea la care se refera art. 8 alin. 1, poate, după caz, sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinţa sau orice alt înscris”.

Terenul a fost înregistrat in evidenta fiscala a Consiliului Popular a Municipiului Galaţi din anul 1971 pe numele mamei reclamantelor, numita X, in calitate de moştenitoare a numitului Tănase Matei.

Pentru aceasta suprafaţa de teren, numita X a fost plătitoare de impozit pana in anul 1985 si l-a stăpânit in continuare, liber de construcţii pana la 20 septembrie 2002, când a decedat.

Terenul menţionat se afla in posesia reclamantelor, care au îndeplinit procedura prealabila prin notificarea din 30 ianuarie 2009.

Contrar susţinerilor paratului din concluziile scrise, prin actele depuse la dosar, reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului in litigiu.

Astfel, prin sentinţa civila nr. 6135 din 29 septembrie 2006, pronunţata in dosarul civil nr. 5631/C/2004, Judecătoria Galaţi a reţinut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra terenului situat in Galaţi, strada Brăilei nr. 144 in calitate de moştenitoare ale defuncţilor X si Y.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Consiliul Local Galaţi, prin Primarul Municipiului Galaţi, cu următoarea motivare:

Nu s-a dat curs cererii reclamantelor, motivat de faptul că acestea, nu au făcut dovada dreptului de proprietate, asupra terenului situat în str.Brăilei nr.144.

Prin „titlul de proprietate, se înţelege actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă…”

În schimb certificatul de moştenitor sau de legatar nu constituie titlu, singura lor funcţie fiind aceea de a atesta calitatea de moştenitor şi întinderea drepturilor succesorale ale persoanei în cauză.

Această suprafaţă de teren de 400 m.p. situată în Galaţi, str.Brăilei nr.144, a aparţinut bunicului, Y, din anul 1942. La data de 31 octombrie 1951, bunicul a decedat iar în urma dezbaterii succesiunii a avut loc eliberarea certificatului de moştenitor nr.768 din 05 oct.1971, unde unică moştenitoare figurează fiica, Xcu o cotă de 1/1.

După emiterea certificatului de moştenitor, Xa plătit impozit pentru terenul din anul 1971 până în anul 1985, când terenul a trecut în proprietatea statului unde potrivit celor afirmate urma să se construiască o staţie de pompare.

După decesul numitei X, reclamantele s-au prezentat la notarul public unde li s-a eliberat certificatul de moştenitor nr.67 din 25 iulie 2003, unde nu s-a putut include terenul de 400 m.p. din str.Brăilei nr.144, pentru că organele Administraţiei Financiare au refuzat să prezinte act din care să rezulte că acest teren face parte din masa succesorală, susţinând că din anul 1975 nu se mai plăteşte impozit pe teren.

Aşa cum au arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, reclamanţii au formulat notificare potrivit Legii nr.10/2001, prin executorul judecătoresc Y, solicitând în cadrul procedurii administrative restituirea în natură, a imobilului din str.Brăilei nr.144.

În vederea soluţionării notificării nr.516 din 26.04.2001, Serviciul revendicări a solicitat reclamantelor să facă dovada şi să depună actul de proprietate şi actul normativ de trecere în proprietatea statului.

Reclamantele atât în faza administrativă cât şi prin acţiunea în constatare nu au depus toate diligenţele în soluţionarea cauzei dar în baza celor afirmate şi depuse solicită să se constate dreptul de proprietate în condiţiile în care situaţia juridică nu este clară.

În urma precizărilor depuse prin care au adus la cunoştinţă instanţei că imobilul aflat în litigiu face obiectul Legii nr.10/2001, iar instanţa nu se poate subroga în drepturile comisiei instituite de legea specială. În situaţia în care instanţa ar pronunţa o hotărâre, ar lipsi de eficienţă orice dispoziţie emisă de comisia specială abilitată să soluţioneze notificările depuse în baza Legii nr.10/2001.

Prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Curtea analizând actele dosarului constată:

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, situaţie pe care nici recurenta nu a contestat-o.

Problema esenţială a acestui litigiu, este aceea dacă reclamantele-intimate, ca moştenitoare legale a defunctei X, sunt sau nu proprietarele terenului în suprafaţă de 400 m.p., , pentru a putea beneficia de rol fiscal, în baza căruia să plătească dările aferente către stat.

S-a ajuns la această cerere cu un asemenea obiect, ca urmare a respingerii prin sentinţa civilă nr.6136/2006 a Judecătoriei Galaţi a acţiunii de constatarea dreptului de proprietate, al reclamantelor prin uzucapiunea mare, cu motivarea că reclamantele sunt de drept proprietarele terenului în litigiu şi ca atare are la dispoziţie o eventuală acţiune în obligaţia de a face, în sensul obligării Municipiului Galaţi prin organele sale de a-i deschide rol fiscal şi de a fi obligată să le încaseze impozitul pe teren.

Interpretând eronat cauza dedusă judecăţii, recurenta, după ce dă o definiţie eliptică a titlului de proprietate, pleacă de la premisa corectă că certificatul de moştenitor nu reprezintă titlu de proprietate, dar şi de la cea greşită, precum că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în anul 1985, pentru a ajunge evident la concluzia total greşită că reclamantele au la dispoziţie cel mult notificarea făcută de acestea în baza Legii nr.10/2001, pentru care nu s-au depus diligenţele necesare din partea acestora pentru a fi soluţionată, iar instanţa nu se poate subroga în drepturile (mai bine zis atribuţiunile) comisiei instituite în baza respectivei legi.

Am spus că definiţia titlului de proprietate, dată de recurentă este eliptică, pentru că s-a omis a se specifica că moştenirea reprezintă un mod de translaţie a dreptului de proprietate, iar moştenirea care este un atribut al persoanelor cu vocaţie succesorală nu se poate confunda cu certificatul de moştenitor care este un act constatator al acesteia.

Ca atare evident că certificatul de moştenitor în sine, nu constituie titlu de proprietate, dar constată translaţia dreptului de proprietate, de la defunctul proprietar pe baza unui titlu valid la persoanele moştenitoare ale defunctului cum este şi cazul reclamantelor-intimate.

În anul 1985, autoarea reclamantelor X, nu a încetat să mai fie proprietara terenului în litigiu numai pentru faptul că în acel an urma să se construiască pe acel teren o staţie de pompare. Ca în multe alte cazuri similare, s-a început o expropriere pentru utilitate publică, numai că aceasta nu a fost finalizată şi nu există nici un decret de expropriere în acest sens. Or, nu se poate susţine că acest teren a trecut pur şi simplu pe proprietatea statului, fără să se facă nici cea mai mică dovadă în acest sens.

Justiţiabilii nu pot fi induşi în eroare cu alegaţii de genul „ terenul a trecut în proprietatea statului” sau „ în situaţia în care instanţa ar pronunţa o hotărâre ar lipsi de eficienţă orice dispoziţie emisă de comisia specială abilitată să soluţioneze notificările depuse în baza Legii nr.10/2001.

Este clar că reclamantele sunt proprietarele de drept a suprafeţei de teren în litigiu, ca moştenitoare a defunctei lor mame – X, care la rândul ei a posedat titlu de proprietate valabil, pentru acest teren şi ca atare, au tot dreptul să figureze în rolul fiscal la unităţile speciale ale autorităţii pârâte, pentru a se putea plăti impozitul aferent.

Pentru refuzul de a încasa impozitul pe teren, care practic atrage majorări şi penalităţi de întârziere, autoritatea recurentă se face vinovată şi nu reclamantele.

În concluzie, pe baza celor mai sus expuse şi pe temeiul disp.art.312 Cod proc.civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

(Decizia nr. 901/ 29 octombrie 2009)

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZII RELEVANTE

Trimestrul IV 2009

I. Decizia civilă nr. 1388/R/10.12.2009 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind litigii de muncă şi asigurări sociale

Titlu: 1. Plata drepturilor salariale potrivit Legii nr. 304/2008, privind aprobarea OG nr. 17/2008 pentru modificarea OUG nr. 115/2004, privind salarizarea personalului din sistemul sanitar

Cuprins pe materii: Drepturi salariale

Legislaţie relevantă: Legea nr. 304/03.12.2008

Rezumat: Prin Legea nr. 304/03 decembrie 2008 de aprobare a OG nr. 17/2008 s-a stabilit că personalului de specialitate medico–sanitar şi auxiliar sanitar din centrele de transfuzie sanguină judeţene şi al municipiului Bucureşti, urmează a i se aplica salarizarea potrivit grilei din anexa I, iar nu anexa nr. II, cum era salarizat anterior.

Această dispoziţie nu este condiţionată de lege de încadrarea în bugetul existent. În mod corect, bugetul se întocmeşte potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. În situaţia în care legea prevede o majorare salarială, bugetul urmează a fi rectificat în sensul majorării sumelor necesare pentru cheltuielile de personal.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 1918/91/2009, Sindicatul „S.” Vrancea, în numele membrilor săi de sindicat l-a chemat în judecată pe pârâtul C.T.S. Vrancea, solicitând ca acesta să fie obligat la plata salariilor, pentru perioada 01 ianuarie 2009 – 01 iunie 2009, la nivelul maxim al grilei de salarii prevăzută în anexa 1 la OUG nr.115/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.304/2008.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că pentru personalul medico-sanitar şi auxiliar sanitar din centrele de transfuzie sanguină grila de salarii era prevăzută în anexa 2 la OUG nr.115/2004 astfel cum a fost modificată şi completată prin OG nr. 17/2008.

Ulterior, prin Legea nr. 304/2008 prin care a fost aprobată OG nr. 17/2008 personalul medico-sanitar şi auxiliar sanitar din centrele de transfuzii a fost trecut la grila de salarizare prev. de anexa 1. Întrucât pârâta a continuat să calculeze salariile conform anexei 2 din OUG nr. 115/2004 a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 01 ianuarie 2009 – 01 iunie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a depus la dosar, în dovedirea acţiunii sale, înscrisuri.

Pârâtul, deşi legal citat, nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi formula apărări şi nici nu a depus la dosar întâmpinare.

Prin Sentinţa Civilă nr. 544/29.09.2009 Tribunalul Vrancea a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâta să plătească drepturile salariale cuvenite reclamanţilor cu începere de la 01.01.2009 şi până la 01.06.2009 conform grilei de salarizare prevăzută în anexa I din Legea nr. 304/2008.

A obligat-o pârâta şi la plata a 2000 de lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.

În motivare instanţa reţine următoarele:

Personalul medico-sanitar şi auxiliar sanitar din centrele de transfuzii sanguină a fost salarizat potrivit grilei de salarii prevăzută în anexa 2 la OUG nr. 115/2004 astfel cum a fost modificată şi completată la OG nr. 17/2008.

Prin Legea nr. 304/03 decembrie 2008 de aprobare a OG nr. 17/2008 a fost modificată anexa I în sensul introducerii personalului de specialitate medico–sanitar şi auxiliar sanitar din centrele de transfuzie sanguină judeţene şi al municipiului Bucureşti, aceştia urmând a fi salarizaţi potrivit grilei din anexa I.

Cum pârâtul a continuat să stabilească salariile tot în baza anexei 2 din OUG nr. 115/2004, deşi Legea nr. 304/2008 a intrat în vigoare în luna decembrie 2008, instanţa constată că acţiunea reclamantului este întemeiată, iar în baza art. 269 pct. 1 Codul muncii l-a obligat pe pârât să plătească membrilor de sindicat drepturile salariale cuvenite pentru perioada de 01 ianuarie 2009 – 01 iunie 2009 calculate potrivit anexei I din Legea nr. 304/2008 de aprobare a OG nr. 17/2008 prin care a fost modificată OUG nr. 115/2004.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul C.T.S. Vrancea solicitând casarea hotărârii recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

În motivare a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât nu s-a ţinut seama că în sectorul bugetar salariile de bază se stabilesc astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile alocate de la bugetele speciale pentru cheltuielile cu salariile.

Arată că ordonatorul principal de credite – M.S. şi ordonatorul secundar – I.N.H.T. Bucureşti nu au alocat instituţiei fonduri suficiente pentru a putea aplica Legea nr. 304/2008, în sensul majorării salariilor individuale, din cauza neîncadrării în creditele bugetare acordate pentru cheltuielile de personal.

Intimaţii, prin sindicat, au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea Tribunalului Vrancea este legală şi temeinică.

La termenul din 04.12.2009 s-a depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului din partea I.N.H.T. Bucureşti, care solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii formulate de reclamanţi.

În motivare se arată că nu au existat fonduri în buget pentru a fi posibilă majorarea salariilor reclamanţilor.

Reclamanţii nu contestă faptul că nu au fost prevăzute fonduri, motiv pentru care curtea a considerat că este inutilă dovedirea cu acte a acestei situaţii de fapt.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate de recurent, cât şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C.pr.civ., curtea apreciază că acesta este nefondat faţă de următoarele considerente:

În mod corect a reţinut instanţa de fond că prin Legea nr. 304/03 decembrie 2008 de aprobare a OG nr. 17/2008 s-a stabilit că personalului de specialitate medico–sanitar şi auxiliar sanitar din centrele de transfuzie sanguină judeţene şi al municipiului Bucureşti, urmează a i se aplica salarizarea potrivit grilei din anexa I, iar nu anexa nr. II, cum era salarizat anterior.

Această dispoziţie nu este condiţionată de lege de încadrarea în bugetul existent, aşa cum afirmă recurentul. În mod corect bugetul se întocmeşte potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. În situaţia în care legea prevede o majorare salarială, bugetul urmează a fi rectificat în sensul majorării sumelor necesare pentru cheltuielile de personal.

Instituţia nu poate să ignore legea cu motivarea că nu are prevăzuţi suficienţi bani în buget, cu atât mai mult cu cât în speţă este de vorba de majorarea salariilor de bază, iar nu de acordarea unor drepturi suplimentare, care ar putea fi condiţionate de existenţa unor fonduri în buget.

În consecinţă, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, instanţa a respins recursul ca nefondat.

Faţă de această soluţie, a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de I.N.H.T. Bucureşti.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, ca parte căzută în pretenţii, recurentul a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de intimaţi.

II. Decizia civilă nr. 1368/R/09.12.2009 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind litigii de muncă şi asigurări sociale

Titlu: 2. Data pensionării în cazul magistraţilor.

Cuprins pe materii: Asigurări sociale

Legislaţie relevantă: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

Rezumat: Cariera de magistrat este cuprinsă între data numirii şi data eliberării din funcţie. Pentru magistraţi nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 19/2000, ci Legea specială nr. 303/2004, ca urmare data pensionării este cea la care a fost publicat decretul de eliberare din funcţie, iar nu data formulării cererii de pensionare.

Pensia de serviciu se calculează prin raportare la veniturile din ultima lună de activitate şi această ultimă lună nu este cea care a precedat cererea de pensionare, ci este luna dinaintea emiterii decretului de eliberare din funcţie.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 2671/91/12.08.2009 contestatorul C.O. în contradictoriu cu intimata C.J.P. Vrancea a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 136988/20.07.2009 şi a solicitat: să se anuleze decizia în partea care priveşte data la care a survenit pensionarea, să fie obligată intimata să înscrie ca dată a pensionării ziua de 14.07.2009 şi să fie obligată să-i recalculeze pensia în raport de venitul brut realizat începând cu luna aprilie 2009.

În motivarea cererii a arătat că a început demersurile pentru pensionare în octombrie 2008 conform Legii nr. 303/2004 şi că în luna decembrie 2008 s-a emis decizia prin care i s-a stabilit o pensie de serviciu corespunzător venitului brut realizat.

Prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii s-a propus Preşedintelui României eliberarea sa din funcţia de judecător, fiind emis decretul de eliberare din funcţie.

A solicitat intimatei să-i recalculeze pensia de serviciu, dar cererea a fost admisă în parte, în sensul că s-a adăugat la vechime perioada lucrată până la eliberarea din funcţie, dar s-a respins cererea privind recalcularea pensiei în funcţie de venitul brut realizat începând cu luna aprilie 2009.

Cum, pentru magistraţi, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 19/2000, ci legea specială, contestatorul a solicitat să se constate că data pensionării este data publicării decretului de eliberare din funcţie şi să fie obligată intimata să-i recalculeze pensia în funcţie de venitul realizat anterior acestei date.

În dovedirea cererii contestatorul a depus la dosar acte.

Prin întâmpinarea depusă intimata a solicitat să se respingă contestaţia ca neîntemeiată cu motivarea că potrivit art. 82 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 la calcularea pensiei de serviciu se are în vedere îndemnizaţia brută şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.

Pentru că acesta şi-a continuat activitatea, în baza art. 95 din Legea nr. 19/2000 şi art. 23 din HG nr. 1275/2005, i s-a recalculat pensia în iulie 2009 prin adăugarea perioadei lucrate şi prin acordarea procentului rezultat ca urmare a modificării vechimii în magistratură, dar pensia nu poate fi recalculată pe baza unor venituri obţinute ulterior, care sunt mai favorabile şi care nu au fost avute în vedere iniţial.

Prin sentinţa civilă nr. 621/19 octombrie 2009 Tribunalul Vrancea a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul C.I. în contradictoriu cu intimata C.J.P. Vrancea.

A fost obligată intimata să-i calculeze contestatorului pensia de serviciu în funcţie de venitul înscris în adeverinţa nr. 2510/7A/4.06.2009 eliberată de Tribunalul Vrancea şi să-i plătească aceste drepturi începând cu 14.07.2009.

În motivare, instanţa reţine următoarele:

Contestatorul a îndeplinit funcţia de magistrat, iar prin Legea nr. 304/2004 este reglementat statutul magistraţilor.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 303/2004 judecătorii şi procurorii sunt numiţi de Preşedintele României, cariera de magistrat neputând începe mai înainte de această numire.

Potrivit art. 65 din Legea nr. 303/2004 judecătorii şi procurorii sunt ,,eliberaţi din funcţie” prin decret al Preşedintelui României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, la litera b) fiind prevăzut ca motiv: ,,pensionarea, potrivit legii”.

Potrivit art. 82 judecătorul beneficiază de pensie de serviciu care, potrivit art. 82 al. 1 reprezintă 80% din indemnizaţia brută lunară şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.

Aşadar, pentru magistraţi este necesar a se stabili care este data pensionării şi care este ultima lună de activitate înainte de data pensionării.

Pentru că magistratul nu poate fi eliberat din funcţie decât pentru că s-a pensionat, potrivit legii, rezultă că acesta nu poate solicita eliberarea din funcţie, mai înainte de a-şi exprima opţiunea de a fi pensionat şi cererea de eliberare din funcţie motivată pe art. 65 lit. b) trebuie însoţită de dovada respectivă.

Această procedură specială impune ca la data îndeplinirii cerinţelor legale pentru pensionare, magistratul să-şi exprime opţiunea de a fi pensionat şi la această cerere casa judeţeană de pensii emite o decizie în funcţie de datele, de vechime şi venituri, prezente la acel moment.

Această decizie însă nu este pusă în plată pentru că magistratul continuă să exercite funcţia sa până la eliberarea din funcţie prin decret al Preşedintelui României.

După publicarea acestui decret, calitatea de magistrat este înlocuită cu calitatea de pensionar.

Cariera de magistrat este cuprinsă între data numirii şi data eliberării din funcţie.

Pensia de serviciu se calculează prin raportare la veniturile din ultima lună de activitate şi această ultimă lună nu este cea care a precedat prima cerere, ci este luna în care magistratul a fost efectiv în funcţie, în cazul în speţă, luna iunie 2009 când contestatorul a desfăşurat activitate de magistrat.

Nu ne aflăm în situaţia unei recalculări a pensiei în temeiul Legii nr. 19/2000 aşa cum susţine intimata pentru că în această lege, la art. 94, se prevăd cazurile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, iar la art. 95 se prevede posibilitatea recalculării pensiei după ce se realizează un nou stagiu de cotizare (aşa cum s-a stabilit acesta prin Decizia nr. 267/2007 a Curţii Constituţionale).

La art. 23 din HG nr. 1275/2005 se prevede că recalcularea pensiei de serviciu în condiţiile art. 95 din Legea nr. 19/2000 se face la cererea persoanei îndreptăţite.

În cazul în speţă este determinant faptul că operaţiunea juridică pe care o face Casa de pensii după emiterea decretului de eliberare din funcţie nu este o recalculare a pensiei în condiţiile art. 95 sau 169 din Legea nr. 19/2000 sau ale art. 23 din HG nr. 1275/2005 ci este însăşi stabilirea cuantumului pensiei de serviciu care trebuie să aibă ca bază de calcul datele prevăzute la art. 82 din Legea nr. 303/2004.

În cauză, după emiterea decretului, contestatorul a depus adeverinţă din care rezultă veniturile anterioare lunii iulie, astfel că pensia de serviciu trebuie calculată în funcţie de acestea.

În decizia contestată s-a înscris corect data acordării pensiei de serviciu astfel că nu poate fi primită cererea contestatorului ca intimata să fie obligată să înscrie în decizie o dată a pensionării, pentru că decizia nu are această rubrică, ci doar rubrica privind data acordării drepturilor care a fost corect înscrisă.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 82 din Legea nr. 303/2004 instanţa a admis în parte contestaţia şi a obligat pârâta să-i calculeze contestatorului pensia de serviciu în funcţie de venitul înscris în adeverinţa nr. 2510/2009 şi să-i acorde aceste drepturi începând cu 14.07.2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata C.J.P. Vrancea considerând-o nelegală şi netemeinică fără a indica vreun motiv concret de nelegalitate şi netemeinicie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 302 lit. c Cod procedură civilă.

Lecturând cererea de recurs instanţa constată că recurenta-intimată a reluat întreaga situaţie de fapt invocată în faţa instanţei de fond.

A arătat că, la stabilirea cuantumului de pensie de serviciu se are în vedere venitul realizat de contestator în luna de activitate anterior datei pensionării, specificat în adeverinţa iniţială.

Întrucât contestatorul şi-a continuat activitatea după emiterea deciziei de pensionare, se află în situaţia unei recalculări reglementată de art. 95 din Legea nr.19/2000 şi art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 303/2004, recalcularea care s-a făcut prin adăugarea perioadei de stagiu de cotizare la sistemul public de pensii.

Recalcularea nu poate fi tratată ca o înscriere nouă, deoarece legiuitorul a reglementat elementele ce constituie baza de calcul utilizată la actualizarea pensiei de serviciu şi anume indemnizaţia actualizată şi sporurile la data pensionării, motiv pentru care baza de calcul care se foloseşte la recalculare este cea utilizată la stabilire sau după caz, la ultima actualizare a pensiei de serviciu.

În consecinţă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurată în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.

În drept a invocat disp. art. 3041 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs şi contestatorul C.I.

În motivarea recursului se arată că data pensionării este data prevăzută în Decretul prezidenţial sau data publicării în Monitorul Oficial al României a acestuia iar prima instanţă a considerat că data pensionării este cea înscrisă în decizia preparatorie iniţială emisă de casa de pensii.

Instanţa de fond nu a făcut referire în dispoziţie decât la o adeverinţă eliberată de Tribunalul Vrancea, fără a lua în considerare şi datele înscrise în carnetul de muncă la închiderea acestuia.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurată în sensul admiterii contestaţiei aşa cum a fost formulată.

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta C.J.P. Vrancea cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu disp. art. 3041 Cod procedură civilă, curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 82 al. 1 din Legea nr. 303/2004 republicată judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor se pot pensiona la cerere şi pot beneficia la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.

Conform art. 65 din Legea nr. 303/2004 republicată, şi a Normelor Metodologice aprobate prin HG nr. 275/2005, pensionarea judecătorilor şi procurorilor presupune parcurgerea mai multor etape şi anume emiterea de către Casa Judeţeană de Pensii a deciziei privind stabilirea pensiei de serviciu urmată de aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii al cărui plen, după verificarea condiţiilor de vechime în magistratură, vârsta, formulează propuneri către Preşedintele României care, dispune aprobarea propunerii şi eliberarea din funcţia a magistratului prin pensionare.

În cauză reclamantul, în calitate de judecător, a solicitat în baza disp. art. 82 al. 1 din Legea nr. 303/2004 republicată stabilirea pensiei de serviciu sens în care s-a adresat C.J.P. Vrancea care a emis decizie.

În decizia de pensie emisă de recurentă s-a menţionat data de la care se face plata drepturilor de pensie.

Problema este privită diferit de părţi funcţie de interpretarea dată noţiunii de „data pensionării”, sintagmă folosită de art. 81 al. 1 din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de recurs a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a datei corecte ca fiind cea a datei pensionării în cazul reclamantului.

Astfel, contestatorului i s-a stabilit dreptul la pensie prin decizie dar a continuat să lucreze în calitate de magistrat, celelalte două etape pentru eliberarea din funcţie nefiind îndeplinite, respectiv cererea să fie aprobată de Consiliul Superior al Magistraturii şi semnare a decretului de către Preşedintele României.

Aşadar, în cazul magistraţilor data pensionării este data îndeplinirii ultimei formalităţi pentru ca magistratul să fie eliberat din funcţie, respectiv data semnării decretului de către Preşedintele României.

În cazul de faţă, decretul a fost semnat şi, prin urmare, aceasta este data pensionării.

În speţă, contestatorul a solicitat recalcularea pensiei cu luarea în considerare a sporurilor avute la data ieşirii efective la pensie or, contestatorului i s-a stabilit dreptul la pensie însă acesta nu a ieşit efectiv le pensie, ci a continuat să lucreze în calitate de magistrat până la data ieşirii efective la pensie.

Această situaţie nu este prevăzută de lege, este un vid legislativ şi în aceste condiţii instanţa trebuie să facă aplicarea principiilor generale de drept pentru că, potrivit art. 3 din Codul civil, judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

Concret, pensia a fost stabilită la data emiterii deciziei de pensionare iar la data ieşirii efective la pensie nu se puteau stabili din nou drepturile de pensie însă recurenta C.J.P. Vrancea trebuie să ţină seama de principiul contributivităţii şi al echităţii.

În fapt, contestatorul beneficiind de drepturi salariale respectiv sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% conform adeverinţei emisă de angajator din care s-a reţinut contribuţia de asigurări sociale este firesc să se aplice principiul contributivităţii.

În atare situaţie, la momentul concret al ieşirii la pensie casa judeţeană de pensii trebuia să aibă în vedere printr-o recalculare a pensiei şi noile drepturi obţinute în această perioadă, în caz contrar, contestatorul ar fi prejudiciat de drepturile sale legale.

Este irelevant că decizia de pensie este definitivă potrivit art. 88 din Legea nr. 19/2000, pentru că nu se constată legalitatea ei raportat la actele existente la dosarul de pensie la data emiterii deciziei ci, se solicită recalcularea în funcţie de elemente care nu au fost avute în vedere la acel moment, legea dând dreptul recalculării pensiei şi acest principiu trebuie aplicat şi intimatului reclamant.

În ceea ce priveşte recursul declarat de contestatorul C.I. s-a apreciat că nu este fondat întrucât nu există nici o obligaţie legală pentru intimata-recurentă de a însera în decizia de pensionare data pensionării, acesta solicită de fapt o completare a deciziei de pensionare cu această menţiune.

Corect a reţinut instanţa de fond că în decizia contestată s-a înscris data acordării pensiei de serviciu astfel că nu poate fi primită solicitarea recurentului contestator ca intimata recurentă să fie obligată să înscrie în decizie ca o dată a pensionării, întrucât decizia nu are această rubrică, ci doar rubrica privind data acordării drepturilor care a fost corect înscrisă.

Contrar celor susţinute de recurentul-contestator, stabilirea sau recalcularea pensiei de serviciu se face pe baza adeverinţei eliberată de unitatea de unde persoana a fost eliberată din funcţie (art. 13 din HG nr. 1275/2005) şi nu pe baza menţiunilor din carnetul de muncă.

În consecinţă, pe baza considerentelor arătate mai sus urmare a examinării cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în baza disp. art. 312 al.1 Cod procedură civilă curtea a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză.

III. Decizia civilă nr. 894/R/05.10.2009 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind litigii de muncă şi asigurări sociale

Titlu: 3. Modul de calcul al pensiei.

Cuprins pe materii: Asigurări sociale

Legislaţie relevantă: Legea nr. 19/2000, OUG nr. 4/2005, Legea nr. 3/1977, Legea nr. 280/2007

Rezumat: La calcularea pensiei nu pot fi luate în calcul veniturile obţinute în acord global, faţă de menţiunile exprese ale OUG nr. 4/2005, nefiind aplicabil principiul contributivităţii.

Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Tribunalul Galaţi sub nr. 854/121/2009, reclamantul M.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.J.P. GALAŢI, recalcularea punctului de pensie.

Motivându-şi în fapt acţiunea, a arătat că drepturile sale de pensie, nu au fost calculate având în vedere disp. art. 23 alin. 1 litera „a” din Legea nr. 19/2000.

De asemenea, a mai precizat că fostul angajator SC „U.E.” SA Galaţi, i-a eliberat adeverinţa nr. 150/3701/11.09.2008, din care rezultă că a fost angajat în funcţia de tehnician proiectant, în perioada 14.09.1964 – 01.04.1997, perioadă care nu a fost luată în considerare de către pârâtă la calculul drepturilor de pensie.

În susţinerea acţiunii, s-a folosit de proba cu înscrisuri.

Pârâta în termen legal a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

A arătat că potrivit disp. 87 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, decizia de pensionare, poate fi contestată în termen de 45 de zile de la comunicare, termen pe care reclamantul l-a depăşit, având în vedere că ultima decizie a fost emisă la data de 01.07.2007.

La termenul din 26.03.2009, instanţa a respins ca nefondată excepţia tardivităţii formulării acţiunii, dat fiind faptul că recalcularea drepturilor de pensie se poate face ori ce câte ori apar înscrisuri noi.

Pe fondul cauzei, a învederat că principiul contributivităţii consacrat de Legea nr. 19/2000, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, nu era prevăzut şi de Legea nr. 3/1977, în temeiul căruia reclamantul a fost pensionat.

Astfel, elementele de calcul a pensiei reclamantului stabilite începând cu data de 01.04.1996, respectiv vechimea totală în muncă şi media salariului de bază şi a sporurilor permanente, nu erau şi elemente de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale de stat, drepturile sale de pensie nefiind stabilite pe temeiul proporţionalităţii contribuţiilor la fondul asigurărilor sociale pentru pensii.

Pârâta a mai precizat, că, punctajul mediu anual al reclamantului, a fost recalculat ori de câte ori acesta a prezentat acte noi potrivit dispoziţiilor legale, iar cu privire la solicitarea de a i se valorifica perioada cât a lucrat în acord global, a susţinut că acesta este un mod de retribuire şi nu un spor cu caracter permanent.

În anexa la OUG nr. 4/2005, sunt menţionate anumite drepturi salariale din Legea nr. 57/1974, care sunt sporuri permanente în înţelesul Legii nr. 49/1992, şi nu toate drepturile acordate în temeiul acestei legi, pentru care unitatea avut de asemenea, obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale de stat.

În combaterea susţinerilor reclamantului, s-a folosit de proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 553/30.03.2009 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Galaţi.

A fost obligată pârâta să recalculeze pensia cuvenită reclamantului cu luarea în calcul a veniturilor brute la care a cotizat în perioada în care a prestat activitate la SC „U.E.” SA Galaţi.

În motivare, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul M.N., este beneficiarul unei pensii pentru munca depusă şi limită de vârstă, începând cu data de 30.04.1996.

La data de 11.09.2008, acesta a obţinut adeverinţa nr. 150/3701 emisă de SC „U.E.” SA Galaţi, în care sunt consemnate veniturile brute pe care le-a realizat în perioada 1964 – 1997, precum şi contribuţiile calculate şi virate la fondul de asigurări sociale.

Reclamantul s-a adresat pârâtei în vederea valorificării drepturilor recunoscute prin actul sus-arătat, însă aceasta prin adresa nr. 45918/1180/02.02.2009, i-a comunicat, că nu există temei legal pentru luarea în considerare a celor consemnate de către SC „U.E.” SA Galaţi.

Potrivit disp. art. 164 din Legea nr. 19/2000, pentru perioadele de stagiu realizate anterior datei de 01.04.2001, la determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă … sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.

Reclamantul, după emiterea deciziei de pensionare, a obţinut acte doveditoare, respectiv adeverinţa nr. 150/3701 emisă de SC „U.E.” SA Galaţi, din care rezultă că a contribuit la fondul pentru pensie suplimentară, drepturi care nu au fost valorificate la calculul pensie, aspect de altfel recunoscut de pârâtă prin răspunsul înregistrat sub nr. 45918/1180/02.02.2009.

Faţă de aceste considerente, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâta să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare a veniturilor brute la care a cotizat în perioada în care a prestat activitate la SC „U.E.” SA Galaţi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.J.P. Galaţi considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

- adeverinţa nr. 150/3701/11.09.2008 depusă de către reclamant nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea constitui temeiul recalculării punctajului mediu anual, venitul brut precizat în adeverinţă nu este descompus în salariile şi sporurile aferente ce îl constituie;

- la stabilirea punctajului mediu anual realizat de o persoană în sistemul public de pensii, corespunzătoare perioadelor lucrate până la data de 1 aprilie 2001 se au în vedere, potrivit art. 164 al. 1 din Legea nr. 19/2000, salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă;

- referitor la răspunsul înregistrat sub nr. 45918/1180/2.02.2009 al C.J.P. Galaţi, aceasta s-a limitat la valorificarea veniturilor brute din adeverinţa în cauză şi nu la contribuţia la pensie suplimentară care, de altfel, a fost valorificată la calculul drepturilor de pensie aşa cum a contribuit reclamantul în procent de 2% şi 3% şi cum este specificat de angajator în actele doveditoare.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant ca nefondată.

În drept a invocat disp. art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă.

Intimatul, prezent în instanţă, a solicitat respingerea recursului, menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Analizând hotărârea recurată din prisma criticilor formulate de recurentă cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conf. cu disp. art. 3041 C.pr.civ., curtea a apreciat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, reclamantul s-a adresat C.J.P. Galaţi pentru recalcularea punctajului mediu anual, în baza adeverinţei nr. 150/3701/11.02.2008 eliberată de SC „U.E.” SA Galaţi cuprinzând veniturile brute, salariile realizate în perioada 14.09.1964 - 01.04.1997.

Aşa cum corect a considerat C.J.P. Galaţi, potrivit art. 164 din Legea nr. 19/2000, la determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a legii, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, astfel:

a) salariile brute până la data de 01.07.1077;

b) salariile nete, de la data de 01.07.1977 până la data de 01.01.1991;

c) salariile brute, de la data de 1.01.1991.

Respectând aceste cerinţe, intimata a valorificat corect datele din fişa de pensie.

La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alineatul 1 se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă.

La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alineatul 1 se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.

Prin OUG nr. 4/2005 s-au prevăzut sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, fiind enumerate în anexă.

Sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare prev. la al. (2) se dovedesc prin înscrisurile din carnetele de muncă sau prin adeverinţe întocmite conform legii, eliberate de angajator, care poartă întreaga răspundere cu privire la valabilitatea şi corectitudinea acestora.

Adeverinţele prin care se dovedesc aceste sporuri trebuie să cuprindă:

- denumirea unităţii;

- perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere şi de încetare a raportului de muncă;

- funcţia, meseria sau specialitatea exercitată;

- denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată;

- perioada în care a primit sporul şi temeiul în baza căruia s-a acordat;

- adeverinţele vor purta număr, data eliberării, ştampila unităţii, precum şi semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii, cu menţiunea expresă că, nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001;

- formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp pe bază de tarife sau cote procentuale, etc.

Adeverinţa nr. 150/3701/11.09.2008 nu respectă cerinţele OUG nr. 4/2005, în ceea ce priveşte denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată şi, de aceea nu a putut fi valorificată, cuprinzând doar venituri brute care, în mod evident conţineau şi sporuri valorificate deja de C.J.P. Galaţi (de exemplu, sporul de vechime).

Mai mult, sporul pentru acord permanent nici nu putea fi luat în calcul de recurentă potrivit menţiunii exprese a legii (OUG nr. 4/2005).

Legea nr. 280/2007 nu are nici o relevanţă în cauză întrucât reglementează, în art. 1 punctul 3 din lege, baza de calcul a contribuţiei datorate în prezent, nu pentru perioadele anterioare, întrucât nu poate retroactiva.

Referirea reclamantului la art. 1 din Decretul nr. 389/1972 nu contribuie la schimbarea aspectelor cauzei: contribuţia de 15% era datorată de angajator (nu de salariat) la totalul salariilor brute realizate de salariaţi. Oricum, pentru drepturile solicitate de reclamant există menţiuni exprese în lege cu privire la modul în care trebuie dovedite şi valorificate.

Nu împărtăşim punctul de vedere exprimat de instanţa de fond care a avut în vedere doar principiul contributivităţii şi nu a făcut aplicarea excepţiilor prevăzute de OUG nr. 4/2005, de la această regulă.

Or, C.J.P. Galaţi trebuie să facă aplicarea dispoziţiilor legale menţionate şi nu putea lua în calcul întregul venit brut doar pe principiul contributivităţii ci avea obligaţia de a verifica dacă aceste venituri se şi încadrează în prevederile OUG nr. 4/2005 pentru a putea fi valorificate la determinarea punctajului anual.

În consecinţă, recurenta nu are nici o culpă în nevalorificarea adeverinţei nr. 150/3701/2008, aceasta nu a făcut altceva decât să respecte legea în vigoare.

Contrar susţinerilor intimatului reclamant, Decizia nr. 1005/07.10.2008 a Curţii Constituţionale prin care s-a respins ca fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 23 al. 1 lit. a din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale nu are nici o relevanţă în cauză deoarece excepţia a fost analizată în alt temei legal decât OUG nr. 4/2005, avut în vedere la soluţionarea prezentei cauze.

În consecinţă, hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind aplicabil motivul de recurs prev. de art. 304 punct 9 C.pr.civ. şi în temeiul disp. art. 312 alineatele 1, 2 şi 3 C.pr.civ., a fost admis recursul declarat de recurenta C.J.P. Galaţi.

IV. Decizia civilă nr. 1144/R/26.10.2009 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind litigii de muncă şi asigurări sociale

Titlu: 4. Încadrarea activităţii salariaţilor în grupe de muncă.

Cuprins pe materii: Dreptul muncii

Legislaţie relevantă: Ordinul nr. 50/1990 al MMPS şi Ordinul nr. 125/1990 al MMOS

Rezumat: Locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de munca în vederea pensionarii sunt prevăzute în mod expres în Ordinul nr. 50/1990, cu modificările ulterioare, în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 care l-a abrogat.

Este irelevantă concluzia expertului că salariatul lucrează în condiţii la fel de nefavorabile de microclimat, noxe, suprasolicitare fizică şi nervoasă, risc de accidente şi boli profesionale ca şi alte persoane pe care Ordinul nr. 50/1990 le încadrează în grupa I de muncă, atât timp cât acelaşi ordin încadrează funcţia de electrician în grupa a II-a de muncă.

Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Tribunalul Galaţi sub nr. 4573/121/25.06.2008 reclamantul I.S. a solicitat obligarea pârâtei C.N.C.F. să-i acorde grupa I de muncă pentru perioada 19.04.1978 - 25.10.1988, obligarea paratei la rectificarea carnetului de muncă cu înscrierea menţiunilor corespunzătoare precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt a arătat că a desfăşurat activitate în cadrul unităţii pârâte în perioada 1978-1988 în funcţia de electrician-electromecanic la Şantierul C.M. iar potrivit fişei postului şi activităţii depuse îndeplineşte condiţiile de încadrare în grupa I de muncă.

În drept a invocat prevederile Ordinul nr. 50/1990 al MMPS şi Ordinul nr. 125/1990 şi a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 Cod pr. civilă.

A solicitat proba cu acte şi eventual cu expertiză tehnică de specialitate şi a depus la dosar în susţinere o serie de acte şi înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată motivat de faptul că reclamantul a avut funcţia de electrician, activitate expres prevăzută ca fiind încadrată în grupa a II-a de muncă conform anexei nr. 2 pct. 210 din Ordinul nr. 50/1990.

În cauza s-a administrat proba cu expertiza tehnica de specialitate.

Prin sentinţa civilă nr. 608/13.04.2009 Tribunalul Galaţi a respins acţiunea formulată de reclamantul I.S. în contradictoriu cu pârâta CNCF Galaţi, ca nefondată.

În motivare instanţa reţine următoarele:

Conform actelor depuse la dosar reclamantul a fost salariatul unităţii pârâte în funcţia de electrician în perioada 19.04.1978 - 25.10.1988, activitate încadrată în grupa a II-a de muncă şi expres prevăzută de Ordinul nr. 50/1990, anexa 2, pct. 210.

Activitatea desfăşurată de petent a fost încadrată în grupa a II-a de muncă conform anexei 2 pct. 210 din Ordinul nr. 50/1990 – ordin care s-a aplicat până la data de 01.03.1990.

După data de 01.03.1990 activitatea desfăşurată de petent a fost încadrată în grupa a II-a de muncă conform anexei 2 pct. 109 din Ordinul nr. 125/1990 al MMOS.

Potrivit al. 1 pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990 coroborat cu al. 1 pct. 6 din Ordinul nr. 50/1990, pentru celelalte categorii de personal (neprevăzute în anexele 1 şi 2) nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa I şi II de muncă în funcţie de condiţiile deosebite concrete de la locul de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele.

Potrivit pct. 13 din Ordinul nr. 50/1990 perioada lucrată după data de 18.03.1969 şi până în prezent se încadrează în grupele I şi II de muncă în conformitate cu prevederile prezentului ce înlocuieşte Ordinele nr. 59/1969, nr. 105/1976 şi nr. 210/1977 ale Ministrului Muncii şi Ministrului Sănătăţii.

Or, se poate observa că activitatea desfăşurată de petent era deja încadrată la grupa II de muncă, orice interpretare în acest sens nemaiputând fi făcută.

De asemenea, Ordinul nr. 125/1990 nu abrogă Ordinul nr. 50/1990, acesta completându-se, aşa cum rezultă din alin. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 125/1990: „Metodologia pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de muncă, este cea prevăzută în Ordinul nr. 50/1990.

Având în vedere că activitatea desfăşurată de petent a fost încadrată prin lege la grupa II de muncă (societatea pârâtă nefăcând altceva decât să respecte legea atunci când a făcut notarea în carnetul de muncă), instanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Instanţa nu a reţinut concluziile expertizei efectuate în prezenta cauză în sensul că activitatea reclamantului s-ar încadra în grupa I de muncă, motivat de faptul că activitatea desfăşurata de către reclamant a fost în mod expres încadrata in grupa a II a de munca conform Ordinul nr. 50/1990, anexa 2, pct. 210, expertul apreciind doar ca s-ar fi putut face o încadrare în grupa I de muncă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.S. considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

- hotărârea este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea disp. art. 261 al. 5 Cod procedură civilă, nefiind motivată în fapt şi în drept;

- hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii;

În consecinţă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept a invocat disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurent cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept în conf. cu disp. art. 3041 Cod procedură civilă, curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

A afirmat recurentul că hotărârea instanţei de fond este nemotivată.

Această afirmaţie nu poate fi reţinută întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele prev. de art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, fiind arătate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa are obligaţia de a se referi în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, simplă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere şi să ofere o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia pronunţată în dispozitiv.

Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prev. art. 6 din CEDO obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile lor dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor din proces.

Din moment ce art. 6 obligă jurisdicţiile să-şi motiveze deciziile, dar nu şi la a răspunde la fiecare argument care nici nu a influenţat soluţionarea litigiului nu se poate considera că instanţa a pronunţat o hotărâre nemotivată (Decizia din 28.03.2000, în cauza Jorgorie et Leda contra France).

În speţa de faţă, se apreciază că instanţa a analizat toate probele administrate în cauză, considerentele hotărârii fiind corespunzătoare dovezilor administrate şi motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea unei atare soluţii.

Mai mult, prima instanţă a motivat amplu de ce activitatea desfăşurată de către recurent nu se încadrează în grupa I de muncă şi a înlăturat motivat concluziile expertizei efectuate în cauză, fiind îndeplinite toate criteriile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii instanţei de fond referitor la faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea justă a legii, apreciem că nu este întemeiată.

Astfel, potrivit carnetului de muncă, recurentul-reclamant a lucrat în grupa a II-a de muncă în funcţia de muncitor necalificat respectiv electrician în cadrul CNCF Galaţi, în perioada 19.04.1978 - 25.10.1988.

Activitatea desfăşurată de către recurent în perioada 19.04.1078 – 25.10.1988 a fost încadrată de intimată în grupa a II-a de muncă conform Ordinului nr. 50/1990.

Instanţa trebuie să analizeze dacă intimata – pârâtă a respectat întocmai dispoziţiile legale atunci când a considerat că activitatea prestată de recurent nu se încadrează în grupa a II-a de muncă.

Astfel, potrivit art. 7 din Ordinul nr. 50/1990 încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul sa lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa a II-a, cel puţin 70% din programul de lucru.

Este adevărat că potrivit art. 14 din Ordinul nr. 50/1990 pentru perioada de activitate desfăşurată între 18.03.1969 şi 31.12.1975 încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul lucrat, conform precizărilor Ministerului Muncii şi Ministerului Sănătăţii nr. 11860/1969, fără a condiţiona de existenţa buletinelor de determinare a noxelor.

Însă, după 1 ianuarie 1990 încadrarea în grupele I şi II de muncă se face numai în situaţia în care cu toate măsurile luate de unitate pentru nominalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile de muncă prevăzute în aceste grupe depăşeşte nivelul maxim admis de normele de protecţia muncii.

Potrivit art. 4 şi 5 din Ordinul nr. 50/1990, existenta condiţiilor deosebite la locurile de munca cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate ale unităţilor. De asemenea, determinările de noxe trebuie confirmate de către inspectorii teritoriali pentru protecţia muncii care, constată ca s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi ca toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.

În conf. cu disp. art. 6 şi 15 (2) din Ordinul nr. 50/1990 nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă s-a făcut de către conducerea societăţii împreună cu sindicatele.

Aşa cum rezultă din adeverinţa emisă de serviciul resurse umane, recurentului i s-a acordat grupa a II-a de muncă pentru perioada 17.04.1978 – 25.10.1988 conform Ordinului nr. 50/1990 lucrată în funcţia de muncitor necalificat şi electrician conform Hotărârii Consiliului de conducere al RCF G. din data de 19.08.1994, în baza tabelului cu cei nominalizaţi aprobată de sindicat (numele recurentului figurează la poziţia 7).

De asemenea, în perioada 20.06.1990 – 31.10.1995 recurentului i s-a acordat grupa II-a de muncă având funcţia de curăţitor macaze.

Concluzionând, instanţa apreciază că activitatea desfăşurată de către recurent a fost încadrată prin lege în grupa II-a de muncă iar intimata pârâtă nu a făcut altceva decât să respecte legea atunci când a făcut notarea în carnetul de muncă, cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Prin urmare, instanţa apreciază că activitatea desfăşurată de recurent a fost în mod expres încadrată în grupa a II-a de muncă conform Ordinului nr. 50/1990 anexa 2, pct. 210 iar intimata-pârâtă împreună cu sindicatul nu au făcut altceva decât să respecte legea atunci când a nominalizat persoanele care se încadrează în grupa a II-a de muncă în funcţie de condiţiile deosebite concrete de la locul de muncă.

Curtea nu a reţinut concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză în sensul că activitatea recurentului s-ar încadra în grupa I de muncă întrucât acesta a apreciat doar că s-ar fi putut face o încadrare în grupa I de muncă.

De asemenea, concluzia acestuia nu se bazează pe nici un buletin de determinare a nivelului de noxe sau pe alte determinări concrete a condiţiilor de muncă, pe existenţa îmbolnăvirilor profesionale sau pe orice alte date certe care să ateste condiţiile de muncă la societatea pârâtă.

Este irelevantă concluzia expertului că reclamantul lucrează în condiţii la fel de nefavorabile de microclimat, noxe, suprasolicitare fizică şi nervoasă, risc de accidente şi boli profesionale ca şi alte persoane pe care Ordinul nr. 50/1990 le încadrează în grupa I de muncă, atât timp cât acelaşi ordin încadrează funcţia reclamantului în grupa a II-a de muncă.

Atât timp cât meseria de electrician este prevăzută de anexa 2 a ordinului, voinţa legiuitorului a fost ca acesta să beneficieze de grupa a II-a de muncă.

Mai mult, legiuitorul a prevăzut în mod expres ca determinările de noxe să fie efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau în laboratoarele de specialitate ale unităţilor, determinări ce trebuie confirmate de către inspectorii teritoriali pentru protecţia muncii şi nu de un expert tehnic.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că există hotărâri judecătoreşti irevocabile dând exemplu o sentinţă civilă a Tribunalului Galaţi pronunţată într-o altă cauză, se arată următoarele:

Practica judiciară depusă la dosar nu este obligatorie pentru instanţă întrucât potrivit Constituţiei, judecătorii se supun doar legii.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze sunt opozabile doar acelor părţi litigante din cauza respectivă şi nu „erga omnes”.

În consecinţă, instanţa trebuie să se bazeze în pronunţarea soluţiei adoptate pe temeiuri de drept aplicabile speţei dedusă judecăţii şi pe propria convingere, rezultată din analizarea situaţiei de fapt raportată la probele administrate în cauză.

Mai mult, CEDO prin hotărârea pronunţată la data de 06.12.2007 în cauza Beian contra României a precizat faptul că divergenţele de jurisprudenţă constituie prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale iar rolul de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.

În ceea ce priveşte solicitarea expertului de a obliga biroul local pentru expertize judiciare să vireze suma de 600 lei reprezentând onorariul de expertiză depus de reclamant pentru expertiza efectuată în cauză, curtea a apreciat că este întemeiată şi a dispus în consecinţă.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, curtea a apreciat că recursul reclamantului este nefondat, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă a fost respins ca nefondat, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Preşedintele Secţiei pentru cauze privind

conflicte de muncă şi asigurări sociale,

Judecător BENONE FUICĂ

1 ex./V.D.L./15.01.2010

CURTEA DE APEL GALAŢI

SECŢIA COMERCIALĂ,

MARITIMĂ ŞI FLUVIALĂ

DECIZII RELEVANTE

PE TRIMESTRUL IV AL ANULUI 2009

1. Momentul încheierii contractului comercial între absenţi.

Art. 35 din Codul comercial

Codul comercial, prin art. 35, consacră teoria informaţiunii sau cunoaşterii acceptării Astfel, contractul este socotit încheiat în momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei.

(Decizia civilă nr. 42/A/ 01.06.2009)

Prin acţiunea înregistrată iniţial sub nr.3131/104/2007 pe rolul Tribunalului Olt reclamanta S.C. „G. M. I. E.” S.R.L Slatina a chemat în judecată pe pârâta S.C. „B.C.” S.R.L Galaţi, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 400.000 lei (RON), reprezentând daune interese, pentru recuperarea prejudiciului material şi moral cauzat prin introducerea la plată a filei CEC BB. 334 00066135, în condiţiile inexistenţei unei datorii a reclamantei.

Motivându-şi în fapt acţiunea, a susţinut că între părţi, s-au derulat mai multe operaţiuni comerciale, iar pentru garantarea executării acestor obligaţii, reclamanta a lăsat în custodie pârâtei o filă CEC barat, seria BB 334 00066135, lăsând necompletate rubricile instrumentului de plată (CEC în alb).

Prin adresa nr.165/26.04.2007, reclamanta a adus la cunoştinţă pârâtei că înţelege să stingă datoria prin livrarea de materiale de construcţii, solicitând, totodată pârâtei să nu introducă spre decontare fila C.E.C., dată fiind situaţia financiară precară.

Oferta a fost acceptată de pârâtă şi, în baza acordului de voinţă astfel realizat, în baza facturilor nr.59253, 592540, 592541, 592542, 592543, 592544, 592545 şi 592546, reprezentanţii pârâtei au ridicat de la reclamantă marfă în valoare de 84.859 lei, stingându-se astfel datoria reclamantei.

În pofida acestui acord de voinţă şi în condiţiile inexistenţei unei datorii a emitentului instrumentului de plată, pârâta a introdus spre decontare fila CEC, după completarea tuturor rubricilor. Banca trasă S.C. U. România S.A., a refuzat la plată instrumentul de plată, datorită lipsei de disponibil din cont, cu consecinţa înscrierii societăţii reclamante în Centrala Incidentelor de Plăţi.

Ca atare, reclamanta a suferit un prejudiciu, prin interdicţia de a mai efectua plăţi prin instrumente de plată (care i-au fost retrase de bănci), prin imposibilitatea de a se aproviziona şi de a încheia contracte cu parteneri de afaceri, precum şi un prejudiciu de imagine şi credibilitate.

În drept, a invocat disp.art.998-999 şi art.1000 Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Olt, susţinând că obiectul cererii constă în plata de daune izvorâte dintr-un cvasidelict, astfel că instanţa competentă este cea a sediului principal al pârâtei.

Pe fondul cererii, a susţinut că între părţi a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr.1252/28.04.2006.

La sfârşitul lunii ianuarie 2007, reclamanta avea de achitat suma de 84.859,07 lei, contravaloarea facturilor nr.50784778/11.01.2006, nr.2883956/25.01.2007 şi nr.3839669/29.01.2007. Pentru această sumă conform art.5.5 din contractul de vânzare-cumpărare, reprezentanţii vânzătorului au completat instrumentul de plată şi l-au introdus în bancă la scadenţă, la 27.04.2007.

În cursul dimineţii aceleiaşi zile, pârâta a primit un fax, prin care a fost informată că reclamanta este în incapacitate de plată şi i s-a propus o altă modalitate de stingere a debitului (cu marfă în compensare).

A mai susţinut pârâta că banca trasă a acţionat în conformitate cu disp.art.13 din Regulamentul B.N.R. nr.1/2001, întrucât avea obligaţia să transmită cel mai târziu în ziua refuzului de plată a cecului, la Centrala Incidentelor de Plăţi, cererea de înscriere a refuzului bancar.

Faptul că debitoarea a livrat materiale de construcţii până la concurenţa sumei datorate nu a însemnat stingerea automată a datoriei, întrucât, potrivit Regulamentului din 23.08.1999 de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, compensarea efectivă, pe bază de ordin de compensare, a fost efectuată în luna iulie 2007.

Pârâta a mai susţinut, prin întâmpinare, că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru retragerea filei CEC, dar nu a mai fost posibil.

Totodată, în speţă nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât pârâta nu a săvârşit nici o faptă ilicită. Mai mult, nu se poate reţine comiterea vreunui cvasidelict câtă vreme raporturile dintre părţi sunt guvernate de un contract.

Tribunalul Olt, prin sentinţa nr.584/20 noiembrie 2007, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, reţinând că este vorba de o acţiune în daune rezultate dintr-un cvasidelict, astfel că este competentă instanţa sediului pârâtei (art.5 C.pr.civ.).

La Tribunalul Galaţi- secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr.8397/121/2007.

În cauză s-a efectuat un raport de expertiza contabilă, de către expert M. I., având ca obiectiv stabilirea întinderii prejudiciului suferit de reclamantă în intervalul 27.04.2007 – 18.05.2007, perioadă în care s-a aflat în incident de plată.

Tribunalul Galaţi, prin sentinţa nr.3062/5.11.2008, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 400.000 RON, cu titlu de daune interese şi suma de 7191 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, următoarele:

În baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1252/28.04.2006, pârâta-vânzătoare a livrat reclamantei-cumpărătoare marfă în valoare de 84.859,07 lei.

Pentru garantarea executării obligaţiilor, reclamanta a lăsat în custodia pârâtei fila CEC barat seria BB 334 00066135, în alb, semnat de administratorul societăţii şi ştampilat, fără a completa celelalte rubrici ale instrumentului de plată.

A mai reţinut instanţa de fond că, la data de 26.04.2007, cu adresa nr.165, reclamanta a adus la cunoştinţă pârâtei împrejurarea că nu poate onora datoria în sumă de 84.859 lei (recunoscută în totalitate) din lipsă de disponibil, solicitând a nu fi introdusă fila CEC spre decontare. A oferit livrarea de marfă, în compensare. În sensul acestei oferte, la data de 27.04.2007, i-a livrat pârâtei marfă în valoare de 84.859 lei, compensându-se datoriile reciproce ale părţilor.

Instanţa de fond a constatat că, cu încălcarea acestei înţelegeri, pârâta a introdus în bancă fila C.E.C., care a fost refuzată la plată pentru lipsa de disponibil, având drept consecinţă înscrierea reclamantei în Centrala Incidentelor de Plată.

Instanţa de fond a reţinut că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a nu introduce fila C.E.C., cauzând reclamantei un prejudiciu pe care, în condiţiile art.998- 999 Cod civil, are obligaţia de a-l repara. Prejudiciul s-a produs în perioada 27.04.2007 – 18.05.2007 (dată la care, în baza sentinţei nr.215/18.05.2007 a Tribunalului Olt, a fost radiată din fişierul C.I.P).

Prejudiciul material a constat în refuzarea comenzilor de către furnizori (S.C. „C.” S.R.L. Craiova), somarea reclamantei să restituie integral creditele (B.C.R - Sucursala Olt) sau lipsa dreptului de a retrage sume din linia de credit acordată de U. România.

Prejudiciul moral a constat, în principal, în pierderea credibilităţii.

A mai reţinut instanţa de fond că raportul de expertiză contabilă, respectiv concluziile acestuia, nu pot fi reţinute, întrucât, expertul nu a răspuns obiectivelor stabilite.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel pârâta S.C „B.C.” S.R.L., înreg.sub nr.8397/121/2007 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.

Sentinţa apelată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, pentru următoarele motive:

Părţile au perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr.1252/28.04.2006, în temeiul căruia pârâta-apelantă a livrat reclamantei intimate produse metalurgice.

La sfârşitul lunii ianuarie 2007, reclamanta avea o datorie către pârâtă în sumă de 84.859,07 lei, astfel că, în temeiul art.5.4. şi 5.5 din contract, pârâta a fost îndreptăţită să completeze fila CEC şi să o introducă, spre decontare, în bancă.

Apelanta-furnizoare a introdus fila C.E.C., după scadenţa datoriei consemnate prin cele trei facturi fiscale, la data de 27.04.2007.

A mai susţinut apelanta că acordul celor două părţi cu privire la stingerea datoriei prin compensare a intervenit după ce fila C.E.C. fusese introduse în bancă, iar nerestituirea filei C.E.C. de către banca trasă, urmare demersului apelantei, nu îi este imputabilă acesteia.

Greşit a reţinut instanţa de fond, contrar probelor administrate, că prejudiciul suferit de reclamanta-intimată este în cuantum de 400.000 RON.

În cauză s-a administrat proba cu expertiză contabilă, iar prin raport s-a stabilit că, în perioada de 21 de zile, cât reclamanta s-a aflat în incident de plată, nu s-a constatat vreun prejudiciu.

Astfel, nu s-a făcut dovada că reclamanta avea în derulare contracte comerciale şi nu şi-a putut îndeplini obligaţiile contractuale.

Instanţa de fond nu putea înlătura expertiza contabilă efectuată, fără a exista o altă lucrare de specialitate, iar expertul, contrar celor reţinute, a răspuns obiectivului fixat, reţinând inexistenţa unui prejudiciu cuantificabil.

În drept, a invocat disp.art.282, 284, 287 şi 296 C.pr.civ.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

A arătat că în mod corect a reţinut instanţa de fond reaua credinţă a pârâtei la introducerea filei C.E.C la bancă, la data de 27.04.2007, câtă vreme, anterior, respectiv la data de 26.04.2007, părţile conveniseră asupra altui mod de stingere a datoriilor.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel, a susţinut că prejudiciul ce i-a fost cauzat a fost dovedit cu înscrisurile depuse (corespondenţă comercială cu băncile B.C.R- Sucursala Olt şi Banca U. Slatina, precum şi cu furnizori). Cât priveşte expertiza contabilă, expertul a dat dovadă de subiectivism, neaşteptând depunerea de înscrisuri pe baza cărora să cuantifice prejudiciul.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia nr. 42/A / 2009 a admis apelul declarat de pârâta S.C. „B.C.” SRL Galaţi, împotriva sentinţei comerciale nr.3062/5.11.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr.8397/121/2007 şi în consecinţă:

A schimbat în tot sentinţa comercială nr.3062/5.11.2008 a Tribunalului Galaţi în sensul că a respins ca fiind nefondată acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta S.C. „G.M.I.E.” S.R.L. Slatina.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:

Este necontestat faptul că părţile au perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr.1252/28.04.2006, în temeiul căruia pârâta, în calitate de vânzător, a livrat reclamantei, în calitate de cumpărător, produse metalurgice.

De asemenea, nici una din părţi nu a contestat împrejurarea că, în luna aprilie 2007, reclamanta avea o datorie către pârâtă, scadentă în totalitate încă de la finele lunii februarie 2007, în sumă totală de 84.859,27 lei, constând în preţ marfă.

În temeiul art.5.5 din contract, ce reprezintă, conform art.969 Cod civil, legea părţilor, cumpărătorul a remis vânzătorului instrumente de plată pentru garantarea executării obligaţiilor şi a împuternicit vânzătorul să le completeze şi să le introducă spre decontare, în scopul achitării contravalorii mărfurilor achiziţionate şi neachitate la scadenţă (fila 15 din dosarul nr.3131/104.2007 al Tribunalului Olt).

Prin urmare, pârâta a fost îndreptăţită să îşi exercite dreptul de a completa rubricile instrumentului de plată şi de a-l introduce spre decontare la banca trasă, în temeiul contractului încheiat de părţi.

Ceea ce a încercat să dovedească reclamanta a fost împrejurarea că, anterior introducerii spre decontare, a instrumentului de plată (27.04.2007), între părţi a intervenit o nouă convenţie (un acord de voinţă) prin care acestea au înlocuit obligaţia reclamantei, de plată a preţului, cu o nouă obligaţie, aceea de a livra marfă în compensare ( cu alte cuvinte, transformarea operaţiunii de vânzare-cumpărare în contract de schimb, respectiv o novaţie).

Înscrisurile pe baza cărora reclamanta a încercat să dovedească conţinutul noii înţelegeri a părţilor, respectiv realizarea acordului de voinţă la data 26.04.2007 (ziua precedentă introducerii instrumentului de plată spre decontare), au fost următoarele: adresa nr.165/26.04.2007, transmisă pârâtei prin fax şi ordinele de compensare, din care rezultă că, la data de 27.04.2007, reclamanta a livrat marfă pârâtei (filele 38-72 dosar fond – Tribunalul Olt).

Din conţinutul concret al adresei nr.165/26.04.2007 (fila 30 dosar apel), rezultă că reclamanta recunoaşte datoria în sumă de 84.859 lei, solicită ca pârâta să nu introducă spre decontare filele C.E.C., întrucât nu are disponibil şi, totodată, are „contul blocat” şi oferă în schimb, returnarea mărfii din depozit către pârâtă. Ceea ce este important de reţinut este faptul că din conţinutul adresei, rezultă oferta reclamantei de a asigura transportul gratuit al mărfii şi livrarea imediată.

Spre a determina data realizării acordului de voinţă al părţilor, fiind vorba de o convenţie încheiată între absenţi, prin corespondenţă, se impune a analiza intervalul de timp care s-a scurs între manifestările de voinţă ale celor două părţi.

Numai astfel se poate stabili momentul încheierii convenţiei. Oferta lansată de reclamantă, prin adresa nr.165/26.04.2007, a fost transmisă, prin fax, pârâtei la data de 26.04.2007, orele 19.05.

Este evident că adresa transmisă prin fax a ajuns la destinatar în afara programului de lucru şi nu a putut fi receptată în aceeaşi zi, 26.04.2007.

Or, Codul comercial român a consacrat, în ce priveşte determinarea momentului încheierii contractului între absenţi, prin art.35 ., teoria informaţiunii sau cunoaşterii acceptării. Astfel, contractul este socotit încheiat în momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei.

Cu alte cuvinte, reclamanta a transmis oferta de modificare a clauzelor contractului iniţial la data de 26.04.2007, orele 19,05 şi nu era îndreptăţită să considere că s-a realizat acordul de voinţă, în acest sens, decât în momentul când cunoştea că oferta a fost acceptată.

Or, singura probă din care rezultă că oferta a fost acceptată datează de la 30.04.2007 (fila 31 dosar apel). Este evident că acordul de voinţă s-a realizat ulterior introducerii filei CEC spre decontare în bancă (27.04.2007).

Sub acest aspect, al momentului în care destinatarul ofertei (respectiv pârâta), a acceptat această ofertă, nu prezintă relevanţă împrejurarea că, în ziua de 27.04.2007, reclamanta a executat obligaţia asumată unilateral, respectiv aceea de a încărca mărfurile oferite în compensare şi a le transporta la sediul pârâtei. Cu alte cuvinte, reclamanta a procedat la trimiterea mărfii către pârâtă fără a aştepta acceptarea ofertei sale, din proprie iniţiativă.

Contractul se consideră încheiat, fără a mai fi necesar ca acceptarea să ajungă la cunoştinţa ofertantului, numai în momentul când destinatarul a executat contractul ori a întreprins executarea lui , iar nu când ofertantul, anterior acceptării ofertei, procedează la executare.

Aşa fiind, vom reţine că pârâta, procedând la introducerea instrumentului de plată spre decontare, în bancă, nu a încălcat vreo obligaţie asumată faţă de reclamantă, întrucât modificarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, în sensul stingerii obligaţiei cumpărătorului-reclamant de plată a preţului, prin compensarea cu alte mărfuri, a intervenit ulterior datei de 27.04.2007.

De altfel, este exclusă aplicarea răspunderii civile delictuale, atâta vreme cât părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, ale cărui clauze au fost modificate, în parte, prin acordul părţilor, ulterior datei de 27.04.2007.

Drepturile şi obligaţiile părţilor sunt reglementate de un contract, iar în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a unei obligaţii contractuale, se antrenează răspunderea civilă contractuală, iar nu delictuală, a debitorului obligaţiei.

Cum, în speţă, s-a dovedit faptul că pârâta nu a încălcat nici o obligaţie stabilită prin convenţia părţilor, este evident că aceasta nu poate răspunde pentru eventuale prejudicii determinate de intrarea reclamantei în incident major de plată.

Pentru aceste motive, a constatat că este de prisos a analiza şi cel de-al doilea motiv de apel, referitor la întinderea prejudiciului pretins de reclamantă, deşi, în adevăr, nu s-a făcut nici o dovadă că, în cele 21 de zile în care reclamanta a fost înscrisă în Centrala Incidentelor de Plată (C.I.P) ar fi suferit un prejudiciu de natură materială.

Aceasta întrucât reclamanta a dovedit doar faptul că, în situaţia în care nu ar fi fost radiat incidentul de plată, ar fi fost obligată să restituie către B.C.R., creditul nescadent, fapt care nu s-a mai întâmplat. De asemenea, nu a dovedit că ar fi avut, în intervalul în discuţie vreun contract în derulare, pe care ar fi fost în imposibilitate să îl execute, ci doar că, în acea perioadă, a încercat încheierea de noi contracte.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art.296 C.pr.civ., a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii în daune, ca nefondată.

2. Judecata cererii de deschidere a procedurii formulată de debitoare se supune regulilor procedurii necontencioase.

( Art. 7 alin. 2 teza II din Legea 85/2006 rap. la art. 331 – 339 C.pr.civ.)

Propunerea formulată de debitoare, în sensul desemnării unui anume practician în insolvenţă în calitate de lichidator judiciar provizoriu, nu îl scuteşte pe acesta de obligaţia depunerii unei oferte la dosar, potrivit art. 24 alin. 1 rap. la art. 19 alin. 1 din Legea 85/2006.

(Decizia nr. 510/R din 09.10.2009)

Prin sentinţa comercială nr.389 bis/10 iunie 2009, pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr.2026/121/2009 al Tribunalului Brăila, s-a admis cererea debitoarei S.C. „F.C.” S.R.L Brăila şi s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva acesteia.

În temeiul art.107 alin.2 din Legea 85/2006, a fost desemnat lichidator judiciar D.V. cu o retribuţie de 1500 lei lunar şi cu atribuţiile prev. de art.25 din lege.

S-a dispus dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare.

S-au fixat termenele limită referitoare la: predarea gestiunii către lichidator, a listei actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii, verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea tabelului preliminar al creanţelor, de depunere a contestaţiilor la creanţă şi de soluţionare a contestaţiilor, de întocmire şi afişare a tabelului definitiv consolidat.

S-a fixat data primei adunări a creditorilor, la 30.07.1009.

Conform art.113 din Legea 85/2006, s-a dispus sigilarea bunurilor din averea debitoarei şi îndeplinirea celorlalte operaţiuni de lichidare.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, la data de 9 iunie 2009 debitoarea S.C „F.C.” S.R.L Brăila a solicitat să fie supusă procedurii de insolvenţă manifestându-şi intenţia de a-şi lichida averea.

A constatat că debitoarea se află în încetare de plăţi, respectiv că fondurile băneşti disponibile sunt insuficiente pentru plata datoriilor exigibile, având o datorie către creditoarea CEC Bank în sumă de 185.000 lei.

A constatat că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.27 – 30 alin.2 din Legea 85/2006, pentru a dispune deschiderea procedurii falimentului şi a desemnat provizoriu, în calitate de administrator judiciar Cabinetul Individual Practician în Insolvenţă D.V.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs creditoarea S.C „F.C.” S.R.L., înreg.sub nr.2026/113/2009 pe rolul Curţii de Apel Galaţi- Secţia comercială, maritimă şi fluvială.

Sentinţa recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Deşi debitoarea a solicitat desemnarea, în calitate de administrator judiciar, a S.Q. S.P.R.L. Bacău, societate profesională cu mai mulţi angajaţi şi un înalt prestigiu profesional, judecătorul sindic a desemnat un alt lichidator (D.V.). Mai mult, la dosar nu exista nici o ofertă depusă de vreun practician, cu excepţia celei depuse de lichidatorul propus de debitoare.

S-a deschis procedura fără citarea părţilor (a debitorului şi creditorului).

A mai susţinut recurenta debitoare că doreşte reorganizarea judiciară şi nu intrarea în faliment.

În drept, a invocat art.304 pct.9 C.pr.civ.

Debitoarea a solicitat şi suspendarea executării hotărârii recurate, în temeiul art. 300 alin.2 şi 3 C.pr.civ. rap.la art.403 alin.3 C.pr.civ., cerere respinsă prin încheierea din 4 august 2009.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia nr. 510/R/ 2009 a respins, ca fiind nefondat, recursul declarat de către debitoarea S.C “F.C.” S.R.L. Brăila împotriva sentinţei comerciale nr.389 bis/10.06.2009 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr.2026/113/2009.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, nici din cererea de deschidere a procedurii, formulată de debitoare, şi nici din declaraţia prevăzută de art.28 alin.1 lit.h din Legea 85/2006 (declaraţie ce nu a fost depusă), nu rezultă intenţia de reorganizare.

Cererea de deschidere a procedurii formulată de debitor trebuie însoţită de o serie de acte, documente contabile şi declaraţii, inclusiv cea referitoare la intenţia de reorganizare.

Cum debitoarea nu a depus în termen toate aceste acte, judecătorul sindic a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.28 alin.2 teza a III-a coroborat cu prevederile art.1 alin.2 literele d şi f din Legea 85/2006, dispunând deschiderea procedurii simplificate a falimentului.

Cât priveşte criticile referitoare la necitarea debitoarei şi a creditorului la soluţionarea cererii, constată că judecata cererii voluntare de deschidere a procedurii se supune regulilor procedurii necontencioase, fiind o cerere pentru dezlegarea căreia este necesară mijlocirea instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. În consecinţă, sunt aplicabile disp.art.7 alin.2 teza II din Legea 85/2006 rap.la art.331 – 339 C.pr.civ., în sensul că nu se vor cita părţile (nici debitoarea şi nici creditorii, acestora din urmă notificându-li-se deschiderea procedurii, în vederea formulării de eventuale opoziţii – art.32 alin.2 teza a II-a din Legea 85/2006).

Referitor la critica constând în nedesemnarea lichidatorului propus de debitoare, reţine că, potrivit art. 24 alin.1 rap.la art.19 alin.1 din legea 85/2006, practicienii interesaţi au obligaţia de a depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de lichidator judiciar în dosarul respectiv la care vor anexa dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de asigurare profesională.

La data pronunţării hotărârii recurate, 10.06.2009, la dosar nu se depusese nici o altfel de ofertă (cea aparţinând S.Q. S.P.R.L. fiind depusă ulterior la 12.06.2009). În atare situaţie, judecătorul sindic a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.19 alin.1 teza II din Legea 85/2006, potrivit cărora, în cazul în care nu există nici o ofertă, acesta va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă ales în mod aleatoriu din Tabloul U.N.P.I.R.

Aceasta întrucât, din prevederile art.11 alin.1, lit.c din Legea 85/2006, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii recurate (anterior modificărilor introduse prin Legea 277/2009), opţiunea exprimată de debitoare, în sensul desemnării unui anumit practician în insolvenţă, nu îl exonera pe acesta de obligaţia de a depune ofertă şi dovezi privind condiţiile referitoare la calificare şi asigurarea pentru răspundere profesională.

Faţă de considerentele ce preced, reţine că judecătorul sindic a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente speţei (art.27 – 28, art.24 rap. la art.19, art.11 alin.1 lit.c din Legea 85/2006), pronunţând o hotărâre legală, a cărei reformare nu se impune.

Aşa fiind, potrivit art.312 alin.1 rap. la art.304 indice 1 C.pr.civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

3. Nulitatea divizării.

Art. 250 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată

Divizarea prin desprinderea unei părţi din patrimoniul societăţii divizate şi transferarea ei ca întreg unei societăţi astfel constituită în schimbul alocării de părţi sociale ale societăţii beneficiare către o parte din acţionari şi nu către toţi acţionarii societăţii care transferă activele este contrară art. 250 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată.

(Decizia nr. 96/A/ 26.10.2009)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 82/113/2009, reclamantul I.A. a solicitat anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 1 şi 2/02.12.2008 şi constatarea nulităţii divizării S.C. RMRT A S.A. Brăila prin desprinderea unei părţi din patrimoniul social al societăţii divizate şi transmiterea către o societate nou înfiinţată S.C. RMRT H S.R.L. Brăila în contradictoriu cu pârâta S.C. RMRT A S.A. Brăila.

În motivarea cererii sale, reclamantul arată că nulitatea divizării rezultă din faptul că nu a fost adoptată o hotărâre de admitere în principiu, administratorii nu au fost împuterniciţi prin hotărâre de acţionarii societăţii pentru întocmirea proiectului de divizare, proiectul de divizare nu este întocmit în conformitate cu legea, nefiind descrise pasivele, capitalul social al societăţii beneficiare este greşit, nu se precizează care este cuantumul primei de divizare şi nu se specifică condiţiile alocării părţilor sociale la societatea nou înfiinţată.

Hotărârile sunt anulabile fiindcă convocarea nu cuprinde textul integral al propunerilor de modificare a actului constitutiv, reclamantul deşi era acţionar, nu a fost convocat, nu a votat, lipseşte hotărârea de admitere în principiu a proiectului de divizare, judecătorul delegat la O.R.C. nu a verificat existenţa înscrisurilor anexă la cele două hotărâri şi a dispus nelegal menţionarea acestora.

În consecinţă, consideră că divizarea este nulă, iar hotărârile nr. 1 şi 2/2008 anulabile.

În drept, precizează disp. art. 238 şi următoarele din Legea nr. 31/1990. Depune înscrisuri.

Legal citată, pârâta depune întâmpinare, arătând că cererea este nelegală şi netemeinică, fiindcă textul legal, art. 239 din Legea nr. 31/1990, prevede doar o singură hotărâre de divizare, nefiind necesară adoptarea unei hotărâri de admitere în principiu, de altfel, textul legal al art. 241 din Legea nr. 31/1990 a fost modificat şi administratorii au numai obligaţia de a întocmi proiectul de divizare, nemaifiind necesară mandatarea lor specială.

Cu privire la proiectul de divizare, arată că pasivul a fost determinat – două împrumuturi, iar discordanţa capital social redus echivalent cu capital social al noii societăţi s-a datorat unei erori de calcul ce a fost eliminată. Cuantumul primei de divizare este determinabil întrucât în proiectul de divizare se menţionează că prima de divizare este egală cu diferenţa dintre valoarea aportului net de divizare şi valoarea capitalului social prevăzute în anexa la proiectul de divizare.

Neconcordanţele dintre texte (forma publicată şi textul final) se datorează modificărilor intervenite în structura acţionarilor societăţii divizate. Nu sunt încălcate disp. art. 243/2 din Legea nr. 31/1990, acestea neprevăzând că este necesară depunerea raportului scris la O.R.C. Brăila, ci numai întocmirea acestuia şi punerea lui la dispoziţia acţionarilor pentru a fi consultat.

Cu privire la încălcarea drepturilor de acţionar ale reclamantului arată că acesta nu şi-a înregistrat cele 8 contracte de cesiune prin care a devenit acţionar, dar a fost tot timpul recunoscut în această calitate şi nu există nici o dovadă că i s-ar fi încălcat drepturile.

De altfel, reclamantul din momentul dobândirii calităţii de acţionar a făcut abuz de drept procesual formulând împotriva societăţii peste 84 acţiuni cu cele mai diverse obiecte, acţiuni care au ca efect blocarea activităţii societăţii şi forţarea cumpărării acţiunilor sale la preţuri foarte mari.

În drept, invocă disp. art. 239, 241 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa nr. 3/20.03.2009 pronunţată de secţia comercială şi contencios administrativ a Tribunalului Brăila s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. RMRT A S.A.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit art. 239 din Legea nr. 31/1990, A.G.E.A. din cadrul S.C. RMRT A S.A. Brăila a adoptat hotărârile nr. 1 şi 2 şi au hotărât divizarea societăţii şi constituirea unei societăţi cu răspundere limitată. Instanţa de fond a motivat că este necesară doar hotărârea de divizare, întocmirea şi publicarea, precum şi punerea la dispoziţia acţionarilor a proiectului de divizare şi constituirea noii societăţi în condiţiile prevăzute de lege pentru forma de societate convenită.

Din analiza actelor depuse a rezultat că sunt referiri legale la pasivul ce urmează a fi transferat societăţii beneficiare, respectiv două împrumuturi, reducerea capitalului societăţii mamă a operat după recunoaşterea că discordanţa se datora unei erori de calcul iar prima de divizare, chiar dacă nu este expres determinată, este cel puţin determinabilă rezultând din diferenţa dintre valoarea capitalului social prevăzute în anexa la proiectul de divizare.

Cu privire la motivele de nulitate ale hotărârilor s-a constatat că ele nu sunt fondate, neconcordanţele sesizate nu sunt în măsură a anula hotărârea nr. 1/2008 fiindcă ele au intervenit din culpa acţionarilor.

Instanţa de fond a respins susţinerea reclamantului conform căreia nu a fost încunoştiinţat şi nu şi-a exercitat dreptul de vot motivat şi de faptul că publicarea proiectului de divizare şi a anunţului în monitorul oficial s-a făcut cu îndeplinirea cerinţelor legale.

Referirile la înscrierea menţiunilor din cele două hotărâri, în registrul comerţului, s-au considerat a fi neîntemeiate, judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului având doar atribuţii de menţionare a actelor iar nu de judecare a temeiniciei acestora.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul I.A., înregistrat sub nr. unic 82/113/2009 pe rolul Curţii de Apel Galaţi.

A criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivând următoarele:

În mod greşit instanţa a reţinut că, în cauză, este necesară doar hotărârea de divizare.

Potrivit disp. art. 239 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a acţionarilor trebuie să hotărască asupra divizării în două etape.

În primul rând, adunarea generală a acţionarilor trebuie să adopte o „hotărâre de principiu” privind divizarea şi să împuternicească pe administratorii societăţii să întocmească proiectul de divizare.

În al doilea rând, după întocmirea proiectului de divizare, adunarea generală a acţionarilor adoptă „în cunoştinţă de cauză” hotărârea privind divizarea.

În Monitorul Oficial nr. 5956/22.10.2008 a fost publicat Proiectul de divizare nr. 60/29.09.2008 al S.C. RMRT A S.A. fără ca administratorii societăţii divizate să fi fost împuterniciţi pentru întocmirea acestui proiect prin hotărârea de admitere în principiu a divizării.

Prin lipsa hotărârii de principiu au fost încălcate o serie de drepturi ale acţionarilor şi anume: dreptul de a fi convocaţi pentru a participa la şedinţa adunării generale extraordinare a acţionarilor, dreptul de vot în cadrul adunării generale de a-şi exprima opţiunea în privinţa problemelor analizate.

În mod greşit, instanţa de fond a reţinut că sunt referiri legale la pasivul societăţii ce urmează a fi transferat societăţii beneficiare, respectiv două împrumuturi, câtă vreme nu se ştie ce valoare aveau cele două împrumuturi.

Proiectul de divizare nu cuprinde descrierea exactă a pasivelor care urmează a fi transferate societăţii beneficiare, fiind încălcate astfel disp. art. 241 lit. k din Legea nr. 31/1990. A arătat că din proiectul de divizare rezultă că societatea va prelua un patrimoniu constând la active dintr-o participaţie de 88,325 acţiuni deţinute la S.C. R.I. S.A., reprezentând 93,963% din capitalul social al acesteia, precum şi o sumă în disponibilităţi băneşti, iar la pasive sunt trecute două împrumuturi acordate societăţii divizate de către BIL şi BIL Terenuri S.A.

În proiectul de divizare se face vorbire de două împrumuturi acordate, iar în anexa de calcul, la pasive este trecută suma de 1.877.375. Nu este îndeplinită condiţia stabilită imperativ de lege întrucât în proiectul de divizare nu a fost descrisă corespunzător situaţia pasivelor societăţii. Mai mult, aceste contracte de împrumut nu au fost depuse la Oficiul Registrului Comerţului Brăila pentru a se verifica legalitatea proiectului de divizare, raportat şi la sumele înscrise în aceste contracte de împrumut.

În mod greşit instanţa a reţinut că prima de divizare trebuie să fie determinabilă şi nu determinată.

Proiectul de divizare nu precizează care este cuantumul primei de divizare, condiţie prevăzută la lit. f a art. 241 din Legea nr. 31/1990.

Instanţa, în mod eronat, apreciază că s-a îndeplinit condiţia de cvorum prin faptul că a fost publicat proiectul de divizare şi anunţul în Monitorul Oficial cu îndeplinirea cerinţelor legale.

Hotărârile au fost luate fără respectarea normelor privitoare la convocarea adunărilor generale.

În lunile mai-iunie 2007, apelantul a cumpărat de la mai multe persoane fizice acţiuni la S.C. RMRT A S.A. În mod abuziv şi total nelegal intimata a refuzat transmiterea documentaţiei către Registrul Monitor Independent S.A. în vederea efectuării înregistrărilor cu privire la structura acţionarilor în registrul acţionarilor societăţii. Acţiunile pot fi dobândite prin contract de vânzare-cumpărare (cesiune), prin urmare, apelantul a devenit acţionar, în urma cumpărării pachetelor de acţiuni de la mai multe persoane fizice şi beneficia de dreptul de a fi convocat pentru şedinţa adunării generale, şi de a vota, în baza numărului de acţiuni cumpărate.

Hotărârile au fost luate cu neîndeplinirea corectă a condiţiilor de cvorum şi majoritate.

În baza pachetului de acţiuni pe care le deţine la societatea pârâtă, apelantul avea dreptul de a vota în cadrul şedinţei adunării generale extraordinare a acţionarilor.

Această divizare reprezintă un caz particular de abuz de majoritate, în speţă abuzul de drept, fiind pricinuit de acţionarul majoritar în raport cu acţionarii minoritari.

Art. 1361 din Legea nr. 31/1990 prevede ca: „acţionarii trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari”.

Principiul enunţat de art. 136 indice 1 din Legea nr. 31/1990 ce se constituie într-un mijloc important de protecţie a acţionarilor minoritari, a fost încălcat în cauză de acţionarul majoritar prin neconvocarea la adunarea generală extraordinară a acţionarilor în vederea adoptării hotărârii de declanşare a divizării.

A solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat disp. art. 294 şi următoarele C.pr.civ., Legea nr. 31/1990, art. 274 C.pr.civ.

Legal citată, intimata-pârâtă S.C. RMRT A S.A. Brăila a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond pentru următoarele argumente:

În mod corect Tribunalul Brăila a reţinut că, pentru aprobarea operaţiunii de divizare, este necesară doar hotărârea de divizare în raport de dispoziţiile art. 239 din Legea nr. 31/1990.

Susţinerea apelantului reclamant conform căreia divizarea este nulă absolut întrucât adunarea generală a acţionarilor trebuie să hotărască asupra divizării în două etape diferite, este total lipsită de temei legal, reclamantul adăugând în mod nepermis la legea în vigoare (art. 241 din Legea nr. 31/1990 modificată prin Legea nr. 441/2006).

În mod corect prima instanţă a reţinut că în proiectul de divizare sunt referiri la pasivul ce urmează a fi transferat societăţii beneficiare, respectiv două împrumuturi.

În ceea ce priveşte critica apelantului reclamant privind diferenţa dintre valoarea de reducere a capitalului social al societăţii divizate şi valoarea capitalului social al societăţii beneficiare, Tribunalul Brăila a reţinut în mod corect că reducerea capitalului societăţii mamă a operat după recunoaşterea că discordanţa se datora unei erori de calcul.

Însăşi hotărârea A.G.E.A. a acţionarilor RMRT A S.A. din 02.12.2008 prevede că se aprobă proiectul de divizare al S.C. RMRT A S.A. nr. 60/29.09.2008 cu ajustarea caracteristicilor societăţii beneficiare privind valoarea nominală a unei acţiuni şi capitalul social propuse de expertul desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Brăila, prin raportul de expertiză.

În mod corect, prima instanţă a reţinut că „prima de divizare chiar dacă nu este expres determinată, este cel puţin determinabilă rezultând din diferenţa dintre valoarea aportului net de divizare şi valoarea capitalului social prevăzute în anexa la proiectul de divizare”.

Proiectul de divizare îndeplineşte cerinţa prev. de art. 241 lit. f din Legea nr. 31/1990, prevăzând în mod clar că prima de divizare este egală cu diferenţa dintre valoarea aportului net de divizare şi valoarea capitalului social.

În ceea ce priveşte critica reclamantului privind neconcordanţa dintre textul ce urma a fi modificat, în forma publicată în Monitorul Oficial şi textul final, în forma adoptată prin Hotărârea nr. 1 din 02.121.2008, prima instanţă reţine în mod corect că aceste neconcordante nu sunt în măsură a anula hotărârea nr. 1/2008, fiindcă modificările au apărut din culpa acţionarilor.

A motivat că textul apărut în convocarea publicată în M.O. nr. 6082/28.10.2008 reflectă structura de capital a societăţii în forma în care ea putea fi prevăzută la acea dată, plecându-se de la premisa că toţi acţionarii societăţii divizate îşi vor exprima opţiunea de a deveni acţionari la societatea beneficiară. Mai mult, se arată că era imposibil să prevadă cu exactitate la data publicării convocării în Monitorul Oficial, care va fi structura de capital a societăţii după divizare.

După finalizarea operaţiunii de divizare, s-a constatat că nu toţi acţionarii societăţii divizate şi-au exprimat opţiunea de a deveni acţionari ai societăţii beneficiare, de aici rezultând şi diferenţele de cifre şi procente.

În mod corect, prima instanţă a reţinut că referirile reclamantului privind încălcarea dispoziţiilor art. 243 indice 2 din Legea nr. 31/1990 nu sunt întemeiate, judecătorul delegat la O.R.C. având doar atribuţiuni de menţionare a actelor iar nu de judecare a temeiniciei acestora.

Susţinerile apelantului-reclamant privind încălcarea normelor privind convocarea sunt false, lipsite de suport probator întrucât hotărârile nr. 1 şi 2 din 02.12.2008 au fost adoptate cu respectarea dispoziţiilor privitoare la convocare, prevăzute de Legea nr. 31/1990, fiind publicate atât în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 6082 din 28.10.2009, cât şi în ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” din data de 30.11.2008.

Susţinerile apelantului reclamant privind refuzul societăţii lor de a transmite documentaţia aferentă unor contracte de cesiune este falsă întrucât pentru înregistrarea contractelor de cesiune încheiate de apelantul reclamant, în calitate de cesionar, era suficient ca apelantul reclamant să se prezinte la Registrul Independent Monitor şi să solicite, în baza contractelor de cesiune, înregistrarea transferului acţiunilor de la cedenţi către persoana sa.

Pentru aceste considerente, a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei nr. 3/Fcc/20.03.2009, pronunţată de Tribunalul Brăila secţia comercială şi contencios administrativ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 239, art. 241 din Legea nr. 31/1990.

Curtea de Apel Galaţi prin decizia nr. 96/A/ 2009 a admis apelul declarat de reclamantul I.A., domiciliat în Constanţa, împotriva sentinţei nr. 3/20.03.2009 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. 82/113/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. “R.A.” S.A. BRĂILA.

A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că:

A admis acţiunea formulată de reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. “R.A.” S.A. şi, în consecinţă:

A anulat hotărârile nr. 1 şi 2 din 02.12.2008 adoptate de adunarea generală extraordinară a acţionarilor S.C. “R.A.” S.A.

A declarat nulă divizarea parţială a S.C. “R.A.” S.A. realizată în condiţiile art. 250 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, prin desprinderea unei părţi din patrimoniu şi transferarea acesteia către S.C. “H.R.” S.R.L. nou constituită.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:

La data de 02.12.2008 adunarea generală extraordinară a acţionarilor S.C. RMRT A S.A. a adoptat două hotărâri:

- Hotărârea nr. 1 prin care sa aprobati proiectul de divizare al S.C. RMRT A S.A. nr. 60/29.09.2008 publicat în Monitorul Oficial al României nr. 5956 din 22.10.2008, cu ajustarea caracteristicilor societăţii beneficiare privind valoarea nominală a unei acţiuni şi capitalul social, propuse de expertul desemnat, în temeiul art. 2433 din Legea nr. 31/1990 republicată. Totodată, s-a aprobat divizarea S.C. RMRT A S.A. în conformitate cu proiectul de divizare şi reducerea capitalului social al S.C. RMRT A S.A. ca urmare a divizării cu suma de 6.300.000 lei, de la 7.200.000 lei la 900.000 lei prin anularea unui număr de 63.000.000 acţiuni cu valoare nominală de 0,10 lei fiecare.

Ca efect al reducerii de capital datorată divizării, art. 6.1 şi art. 6.2 din actul constitutiv al S.C. RMRT A S.A. s-a modificat, în consecinţă.

S-a mandatat pe G.L. să efectueze toate formalităţile necesare în vederea înregistrării menţiunilor privind divizarea şi reducerea capitalului social, ca urmare a divizării.

- Hotărârea nr. 2 prin care s-a aprobat înfiinţarea S.C. H RMRT S.R.L., cu un capital social de 6.199.200 lei constituit dintr-un total de 61.992 părţi sociale, cu valoarea nominală de 100 lei fiecare, ca urmare a divizării S.C. RMRT A S.A., în conformitate cu dispoziţiile proiectului de divizare nr. 29/21.01.2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, nr. 911/15.02.2008, astfel cum a fost aprobat prin hotărârea nr. 1 din 02.12.2008.

Hotărârile prin care s-a aprobat proiectul de divizare şi divizarea propriu-zisă au fost adoptate la aceeaşi dată, în cauză divizarea realizându-se într-o singură etapă.

Art. 239 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată instituie regula potrivit căreia decizia de divizare trebuie să fie luată de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.

Articolul 241 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că administratorii societăţilor care urmează a participa la divizare vor întocmi proiectul de divizare care va cuprinde menţiunile prevăzute la lit. a-k ale acestui articol.

Contrar susţinerilor intimatei-pârâte S.C. RMRT A S.A. acest articol (241), astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 44/2006, stabileşte două reguli importante pentru economia operaţiunii de divizare.

Prima regulă este aceea că divizarea, ca măsură de reorganizare a persoanelor juridice, se realizează în două etape.

Etapa iniţială, în care adunarea generală a societăţii implicate hotărăşte declanşarea procesului şi însărcinarea administratorilor cu elaborarea proiectului de divizare. Cea de-a doua etapă, a divizării propriu-zise, este aceea în care organele statutare vor aproba divizarea efectivă, în conformitate cu proiectul întocmit de administratori, eventual modificat sau completat.

Cea de-a doua regulă care se desprinde din conţinutul art. 241 este aceea că proiectul de divizare trebuie să aibă o structură şi un conţinut minimal obligatoriu astfel cum rezultă din exigenţele prevederilor lit. a-k.

În cauză, operaţiunea de divizare prin desprinderea unei părţi din patrimoniul S.C. RMRT A S.A. şi transferarea acesteia ca întreg unei societăţi care este astfel constituită S.C. H RMRT S.R.L., în schimbul alocării de păţi sociale ale societăţii beneficiare către acţionarii societăţii care transferă activele, nu respectă nici una dintre cele două reguli mai sus enunţate. Astfel operaţiunea de divizare s-a realizat într-o singură etapă, situaţie care a făcut posibilă încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 117 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată, conform cărora „când pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebuie să cuprindă textul integral al propunerilor”.

În convocarea publicată în Monitorul Oficial din 28.10.2008 s-a prevăzut că, în urma reducerii capitalului social al S.C. RMRT A. S.A., ca efect al divizării, art. 6.2 privind structura acţionariatului se modifică arătându-se textul integral al articolului modificat iar prin hotărârea nr. 1/02.12.2008 acelaşi articol are alt conţinut, structura acţionariatului fiind diferită faţă de cea din textul convocării.

În acest mod s-au încălcat disp. art. 117 alin. 7 din Lege a căror respectare este obligatorie, textul având caracter imperativ. Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că aceste neconcordanţe „au apărut din culpa acţionarilor societăţii”.

De asemeni, apărările intimatei pârâte sub acest aspect sunt neîntemeiate şi contravin prevederilor art. 238 alin. 21 din Lege. Sub acest aspect, intimata pârâtă a invocat faptul că „textul apărut în convocarea publicată în Monitorul Oficial nr. 6082/28.10.2008 reflectă structura de capital social a societăţii în forma în care ea putea fi prevăzută la acea dată, plecându-se de la premisa că toţi acţionarii societăţii divizate îşi vor exprima opţiunea de a deveni acţionari la societatea beneficiară” S-a mai susţinut că nu se putea stabili cu exactitate la data publicării convocării în Monitorul Oficial care va fi structura de capital social după divizare. Intimata pârâtă a motivat că după finalizarea operaţiunii de divizare s-a constatat că nu toţi acţionarii societăţii divizate şi-au exprimat opţiunea de a deveni acţionari ai societăţii beneficiare, de aici rezultând diferenţele de cifre şi procente.

În cauză, însă, la data publicării convocării adunării generale extraordinare, convocare ce conţine şi textul integral al propunerilor de modificare a actului constitutiv, nu se împlinise termenul înlăuntrul căruia acţionarii societăţii divizate aveau dreptul de a opta pentru a deveni asociaţi ai societăţii beneficiare sau de a se retrage din societatea ce urma a se diviza.

Astfel, proiectul de divizare s-a publicat în Monitorul Oficial la data de 22.10.2008 iar în cuprinsul proiectului s-a stabilit prin art. 9 că acţionarii societăţii divizate au dreptul să opteze fie pentru retragere din societatea divizată, fie să devină asociat al societăţii beneficiare în termen de 10 zile de la data publicării proiectului de divizare în Monitorul Oficial, termenul calculându-se pe zile pline, prin luarea în calcul atât a zilei de 22.10. când s-a publicat proiectul, cât şi a ultimei zile care s-ar fi împlinit pe data de 31.10.2008. Convocarea adunării generale extraordinare a acţionarilor pentru a se hotărî divizarea s-a publicat în Monitorul Oficial pe data de 28.10.2008, fără a se respecta dreptul de opţiune al acţionarilor.

Pe de altă parte, în cazul divizării, legea conferă acţionarilor, care nu sunt de acord cu o hotărâre de divizare, dreptul de a se retrage dintr-o societate pe acţiuni, cu toate implicaţiile de ordin financiar la care vor putea fi supuse societăţile din care acei acţionari se vor retrage. Astfel, dreptul de a opta pentru a deveni acţionar al societăţilor nou înfiinţate nu este prevăzut de lege, ci doar dreptul de a se retrage din societatea divizată.

Aceasta deoarece, în cazul în care acţionarii nu se retrag, divizarea are ca efect repartizarea către acţionarii societăţii divizate de părţi sociale, la societăţile beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de divizare.

Este întemeiat astfel şi motivul de apel referitor la faptul că proiectul de divizare încalcă prev. art. 241 lit. k din Lege deoarece proiectul de divizare nu conţine informaţiile specifice şi esenţiale referitoare atât la situaţia pasivelor prin descrierea exactă a acestora şi la condiţiile alocării de părţi sociale, la societatea nou înfiinţată.

Sub acest din urmă aspect, se constată că repartizarea de părţi sociale la societatea beneficiară nu s-a realizat către toţi acţionarii societăţii divizate (care nu s-au retras din societate), ci doar către doi acţionari, respectiv BIL şi S.C. M.B. S.A., fiind evident că divizarea s-a realizat doar în interesul acestor doi acţionari şi cu vătămarea drepturilor celorlalţi acţionari.

În această modalitate, divizarea, prin desprinderea unei părţi din patrimoniul S.C. RMRT A S.A., şi transferarea ei ca întreg unei societăţi care este astfel constituită, S.C. H RMRT S.R.L. în schimbul alocării de părţi sociale ale societăţii beneficiare către o parte din acţionarii care transferă activele, nu are acoperire legală. Aceasta deoarece această formă de divizare trebuie să se realizeze în interesul tuturor acţionarilor, fiind de esenţa divizării repartizarea de acţiuni la societatea beneficiară a divizării, ca efect al transferului de active şi pasive între societăţile participante la divizare.

Acţionarii societăţii divizate devin asociaţi ai societăţii beneficiare în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de divizare conform art. 250 alin. 1 lit. b din Lege. Astfel, toţi acţionarii societăţii divizate devin asociaţi ai societăţii beneficiare şi nu doar numiţi acţionari, cum s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.

Chiar şi în situaţia în care unul dintre acţionari ar deţine numai o acţiune şi raportul de schimb nu permite să i se repartizeze acestuia cel puţin o acţiune sau o parte socială la societatea beneficiară, această situaţie va fi regularizată prin eventualele plăţi în numerar stabilite în proiectul de divizare.

Divizarea astfel realizată aduce atingere drepturilor de acţionar al apelantului reclamant deoarece în contul activelor preluate de la societatea divizată al cărei acţionar este apelantul nu a primit nimic rămânând acţionar la societatea divizată al cărui activ a fost semnificativ redus.

Celelalte motive de apel sunt neîntemeiate. Lipsa cuantumului primei de divizare poate fi stabilit prin simpla operaţiune de scădere dintre valoarea aportului net de divizare şi valoarea capitalului social.

Apelantul-reclamant a avut posibilitatea de a vota în cadrul adunării generale a acţionarilor însă, deşi susţine că deţine un procent mai mare de acţiuni decât cel înregistrat în registrul comerţului la data adoptării hotărârii adunării generale extraordinare, totuşi nici cvorumul de prezenţă şi nici rezultatul votului nu ar fi influenţat validitatea hotărârilor luate având în vedere ponderea acţiunilor deţinute de acţionarii majoritari care au votat în favoarea adoptării hotărârilor atacate.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 296 C.pr.civ., a admis apelul cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acţiunii cu consecinţa anulării celor două hotărâri referitoare la divizarea parţială a S.C. RMRT A S.A. şi înfiinţarea unei noi societăţi.

Ca efect al anulării celor două hotărâri, a declarat nulă divizarea.

4. Înlocuire lichidator judiciar. Procedura privind judecata cererii.

Art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată

Conform art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice. Încheierea de înlocuire se pronunţă în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor”.

(Decizia nr. 639/R/ 23.11.2009)

Prin încheierea nr. 55 bis/ 30 septembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 937/113/2006, Tribunalul Brăila, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererile privind înlocuirea lichidatorului judiciar şi a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar desemnat în cauză cu un alt lichidator în persoana doamnei I.M.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că se impune înlocuirea lichidatorului S.Q. S.P.R.L. Bacău, deoarece în activitatea acestuia au apărut deficienţe, constând în refuzul de a furniza informaţii şi documente suplimentare la cererile creditorilor.

Împotriva menţionatei hotărâri, în termen legal, lichidatorul judiciar S.Q. S.P.R.L. Bacău a declarat recurs, invocând, în esenţă, următoarele motive:

- judecătorul sindic nu a fost învestit cu nicio cerere scrisă având ca obiect înlocuirea lichidatorului judiciar, cererile de înlocuire lichidator fiind formulate oral, fără a fi timbrate legal şi au fost soluţionate fără citarea părţilor, contrar dispoziţiilor art. 112, art. 114, art. 85 C.proc. civ., situaţie în care hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. 2 C. proc. civ.;

- cererea de înlocuire lichidator nu a fost formulată de Comitetul creditorilor, astfel cum prevede textul art. 22 din Legea nr. 85/2006, ci de creditorii:

- S.C. F.R. S.A. – creditor chirografar;

- S.C. R. Bank – care nu are calitatea de creditor al debitoarei;

- S.C. D.S.G. S.R.L. – creditor chirografar, reprezentată de av. E.R.V., care era în substituire, nu avea mandat de a formula cerere de înlocuire, mandatul acesteia fiind limitat doar la a reprezenta partea la termenul de raportare, care nu au calitate procesuală activă. Comitetul creditorilor este alcătuit din următorii creditori : S.C. F.R. S.A., Administraţia Finanţelor Publice Brăila, S.C. R.B.M. S.A. Italia, S.C. M. S.R.L., R. Bank, şi numai acesta are calitate procesuală activă.

- pe fondul cauzei nu a fost contestată nicio măsură dispusă de lichidator.

Curtea de Apel Galaţi prin decizia nr. 639/R/2009 a admis recursul declarat de lichidatorul judiciar S.Q. S.P.R.L. Bacău, al debitoarei S.C. S.I. S.R.L. Brăila împotriva încheierii nr. 55 bis/ 30.09.2009 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. 937/113/2006.

A casat încheierea 55 bis/ 30.09.2009 a Tribunalului Brăila şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 22 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 „În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice. Încheierea de înlocuire se pronunţă în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor”.

Curtea constată că, în speţă, contrar dispoziţiilor legale mai sus citate, judecătorul- sindic, prin încheierea recurată, a procedat la înlocuirea lichidatorului fără să existe o cerere scrisă din partea comitetului creditorilor, pe care să o fi comunicat-o lichidatorului, că nu a dispus citarea acestuia şi a comitetului creditorilor, în scopul respectării principiilor dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil şi principiului contradictorialităţii.

De asemenea, judecătorul – sindic greşit a soluţionat cererea orală a celor trei creditori în şedinţă publică, astfel cum rezultă din încheierea recurată.

Deşi textul citat mai sus prevede că înlocuirea lichidatorului poate avea loc pentru motive temeinice printr-o încheiere motivată, încheierea recurată nu îndeplineşte aceste cerinţe, prevăzute de altfel şi în textul art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., referitor la obligaţia instanţei de a motiva în fapt şi în drept hotărârea.

În raport de cele expuse mai sus Curtea a admis recursul şi în temeiul art. 304 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 312 alin. 3 C. proc. civ. a casat încheierea nr. 55 bis/ 30 septembrie 2009 a Tribunalului Brăila cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, judecătorul sindic urmează a stabili cine este titularul cererii de înlocuire lichidator şi dacă acesta îndeplineşte condiţiile pentru a fi parte în procesul civil,urmând a comunica cererea lichidatorului şi comitetului creditorilor; se va păşi la soluţionarea cauzei numai după citarea părţilor, astfel cum prevede textul art. 85 C. proc. civ., urmând a verifica satisfacerea cerinţelor privind plata taxei judiciare de timbru şi a soluţiona cauza în cameră de consiliu, de urgenţă, conform dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 85/2006, care încălcate fiind de prima instanţă au avut ca efect nulitatea hotărârii criticate.

PREŞEDINTE SECŢIE,

Judecător Valentina Vrabie

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download