Varianta de lucru:
Cancelaria de Stat a Republicii Moldova
Direcţia politica de cadre
COMPLETAREA ŞI AVIZAREA STATULUI DE PERSONAL
Recomandări metodice
Chişinău, 2012
Recomandările metodice Completarea şi avizarea statului de personal au fost elaborate în baza Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, a Anexei nr. 5 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public” și a Hotărîrii Guvernului nr. 1001 din 26 decembrie 2011 „Privind punerea în aplicare a unor acte legislative”. Recomandările metodice au scopul de a crea o practică uniformă pentru autorităţile publice în completarea statului de personal prin oferirea de informaţii, recomandări şi exemple de rigoare.
Ion ŢURCANU, consultant local în domeniul legislaţiei cu privire la serviciul public
Lilia MELNIC, consultant principal, Direcţia politica de cadre, Cancelaria de Stat
Tamara GHEORGHIŢA, şef, Direcţia politica de cadre, Cancelaria de Stat
CONŢINUT
I. CUVÎNT ÎNAINTE 4
II. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA FUNCŢIEI PUBLICE 5
III. DEFINIŢIA ŞI SCOPUL STATULUI DE PERSONAL 11
IV. PROCEDURA COMPLETĂRII, APROBĂRII ŞI AVIZĂRII STATULUI DE PERSONAL 13
4.1. Completarea statului de personal 13
4.2. Factori implicaţi în completarea, aprobarea şi avizarea statului de personal 21
V. SINTEZA RECOMANDĂRILOR PENTRU EVITAREA ERORILOR DEPISTATE ÎN PROCESUL AVIZĂRII STATULUI DE PERSONAL 25
VI. BIBLIOGRAFIE 29
VII. ANEXĂ: EXPERIENŢA ALTOR STATE ÎN REGLEMENTAREA FUNCŢIEI PUBLICE 31
I. CUVÎNT ÎNAINTE
Recomandările metodice Completarea şi avizarea statului de personal (în continuare - Recomandări metodice) au fost elaborate la solicitarea colaboratorilor subdiviziunilor resurse umane din cadrul autorităţilor publice şi sînt axate pe redarea aspectului metodologic al procedurii de completare, aprobare şi avizare a statului de personal al autorităţii publice în vederea determinării categoriei poziţiilor (unităţilor de personal) din cadrul acestor autorităţi şi aplicării corecte a cadrului normativ în domeniu.
Prezentele Recomandări metodice vor servi drept suport metodologic în procesul de realizare a procedurii de completare, aprobare şi avizare a statului de personal şi vor contribui la crearea unei practici uniforme de aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (în continuare Legea nr. 158-XVI), în baza Metodologiei cu privire la completarea şi avizarea statului de personal, ţinînd cont şi de alte acte normative la care se va face trimitere în Recomandările metodice.
Recomandările metodice conţin noţiuni generale privind apariţia, evoluţia şi conceptul funcţiei publice în sensul în care aceasta a fost reglementată de legiuitor în Legea nr. 158-XVI, dar şi descrierea pas cu pas a procedurii privind completarea şi aprobarea statului de personal în vederea facilitării procesului de avizare şi creării celor mai bune practici în domeniul respectiv. În acelaşi timp, Recomandările metodice conţin şi descrierea succintă a experienţei altor state în reglementarea funcţiei publice.
Scopul general al Recomandărilor metodice este de a uşura şi spori activitatea autorităţilor publice, de a acorda transparenţă şi de a contribui la optimizarea organizării activităţii autorităţii publice prin implementarea corectă a cadrului normativ în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici.
Recomandările metodice sînt destinate conducătorilor autorităţilor publice, şefilor şi colaboratorilor subdiviziunilor resurse umane, subdiviziunilor contabilitate din cadrul autorităţilor publice, funcţionarilor publici şi pot fi utilizate în procesul de instruire a diferitor categorii de personal din autorităţile publice.
II. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA FUNCŢIEI PUBLICE
Modernizarea funcţiei publice reprezintă un criteriu important pentru Comisia Europeană în evaluarea performanţelor statelor candidate în vederea integrării în structurile europene. Comisia Europeană nu numai că examinează legislaţia elaborată de statele candidate, compatibilitatea acesteia cu normele comunitare, dar şi capacitatea statelor de a pune în aplicare politicile comune şi de a respecta principiile şi normele dreptului comunitar european.
În Republica Moldova, cadrul legislativ specific funcţiei publice şi titularilor acesteia are ca fundament şi s-a dezvoltat după adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 1994[1] în textul căreia apare sintagma „funcţie publică”.
Dreptul la încadrarea în serviciul public potrivit principiului egalităţii accesului la funcţia publică indiferent de rasă, naţionalitate, sex, confesiune este instituit în art. 39 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor, iar oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcţie publică.
După aproape un an de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, este adoptată Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995[2], conform căreia (art. 14) ocuparea funcţiilor publice se făcea prin angajare, numire, alegere şi concurs.
Un rol important în reglementarea funcţiei publice şi politica de cadre l-a avut modificarea şi completarea Legii nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern[3], operată prin adoptarea Legii nr. 1210-XIV din 31 iulie 2000[4], în sensul instituirii prevederilor referitor la principalele împuterniciri ale Guvernului în domeniul muncii şi politicii de cadre în serviciul public.
Funcţia publică, fiind o instituţie a dreptului public nu poate fi stabilită prin contract. Actul de instituire a acesteia este întotdeauna un act de autoritate, iar cel ce exercită funcţia, exercită autoritatea statală şi nu drepturile dintr-o situaţie contractuală. Aflîndu-se într-o situaţie legală, funcţionarului public îi sînt stabilite drepturile, obligaţiile şi statutul funcţiei sale prin lege, iar sarcinile de bază ce îi sînt încredinţate sînt de ordin general, prevăzute de lege, nu în interesul său, ci în interesul serviciului public. Funcţionarul public poate fi catalogat drept persoană oficială de stat, exponentă a unui interes public deosebit, ce dispune de un statut special participînd direct sau indirect la exercitarea puterii publice prin promovarea intereselor generale ale statului. Raporturile între autoritatea publică şi funcţionarul public nu sînt simple raporturi contractuale de muncă, guvernate de legislaţia muncii, relaţiile apărute după numirea în funcţie sînt guvernate de alte principii, ele fiind relaţii prin excelenţă de drept public. Numirea în funcţie se efectuează cu voinţa unilaterală a autorităţii publice, natura discreţionară a acestei numiri fiind în concordanţă cu natura funcţiei publice respective.
După 1 ianuarie 2009, deşi cu unele excepţii pentru funcţionarii publici cu statut special în legislaţia specială a cărora poate fi regăsită concepţia învechită a „statutului contractual” prin folosirea sintagmei „contract individual de muncă” (drept exemplu pot servi: Legea serviciului în organele vamale nr. 1150-XIV din 20 iulie 2000 sau Legea nr. 1104-XV din 6 iunie 2002 cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei), în cadrul legislativ general pentru funcţionarii publici persistă o delimitare clară privind stabilirea statutului legal. La acest capitol, potrivit Legii nr. 158-XVI (art.30) raporturile de serviciu apar în baza actului administrativ de numire în funcţia publică, emis în condiţiile prezentei legi.
La examinarea noţiunii de funcţionar public, se poate preciza că spre deosebire de Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995, care punea accentul în definirea funcţiei publice pe denumirea funcţiei:
„funcţionar public înseamnă persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri şi grade, stabilite în conformitate cu principiile prezentei legi”,
Legea nr. 158-XVI a schimbat conţinutul conceptului nominalizat:
„funcţionar public – persoană fizică numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”, conferindu-i conotaţii şi valenţe distincte.
În opinia profesorului Paul Negulescu, funcţia publică este definită ca: „fiind complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică, care, executînd puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”.
Ideea de bază pe care o putem desprinde din prevederile articolelor 2 şi 3 ale Legii nr. 158-XVI este că accentul se pune pe atribuţiile şi sarcinile stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică. Prin urmare, pentru a califica o poziţie din cadrul unei autorităţi publice ca fiind funcţie publică sau post de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice, urmează să raportăm atribuţiile şi sarcinile acesteia la prevederile art. 3 din lege care stabileşte exhaustiv şi fără echivoc cercul activităţilor care duc la obţinerea unui astfel de statut.
Potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 158-XVI, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sînt:
a) elaborarea şi coordonarea elaborării documentelor de politici;
b) elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative, precum şi altor reglementări specifice autorităţii publice;
c) punerea în executare a actelor legislative şi normative;
d) elaborarea actelor administrative privind aplicarea şi executarea actelor legislative şi normative, necesare pentru realizarea competenţei autorităţii publice;
e) controlul şi auditul public intern şi extern;
f) gestionarea resurselor umane în serviciul public;
g) planificarea, gestionarea şi controlul resurselor financiare publice;
h) administrarea fiscală;
i) reprezentarea intereselor autorităţii publice, în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, inclusiv reprezentarea în justiţie, în limita competenţelor stabilite.
|Notă: |
|Elaborarea şi coordonarea elaborării documentelor de politici se realizează în conformitate cu prevederile Hotărîrii Guvernului nr. 33 din 11 |
|ianuarie 2007 „Cu privire la regulile de elaborare şi cerinţele unificate faţă de documentele de politici”, sau, după caz, alte acte |
|normative. |
|Elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative, are loc în conformitate cu prevederile Legii nr. 780-XV din 27 decembrie 2001 privind|
|actele legislative şi prevederile Legii nr. 317-XV din 18 iulie 2003 privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale |
|administraţiei publice centrale şi locale. |
|Cu referire la cele expuse în notă, potrivit Legii nr. 155 din 21 iulie 2011 pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor publice, |
|aceste sarcini se conţin în descrierea generică a funcţiei pentru funcţiile publice abilitate cu astfel de sarcini. |
Legea nr. 158-XVI a stabilit şi cercul de persoane care nu cad sub incidenţa reglementărilor ei. Reieşind din prevederile art. 4 din lege, se desprinde o regulă generală de aplicabilitate - alin. (1) şi (2) şi excepţii de la aceasta - alin. (3).
Astfel, cad sub incidenţa Legii nr. 158-XVI funcţionarii publici din autorităţile publice specificate în anexa nr. 1 la lege, iar pentru funcţionarii publici cu statut special (colaboratorii serviciului diplomatic, serviciului vamal, ai organelor apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice, altor categorii stabilite prin lege), prevederile prezentei legi se aplică în partea care nu este reglementată prin legi speciale.
Categoria personalului care nu cade sub incidenţa reglementărilor Legii nr. 158-XVI este descrisă în prevederile art. 4 alin. (3). Fac parte din această categorie:
1) persoanele care exercită funcţii de demnitate publică specificate în anexa Legii nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică[5];
2) personalul încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică. Statutul acestor persoane este reglementat prin Legea nr. 80 din 7 mai 2010 cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică[6];
3) personalul din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de secretariat, protocol şi administrative (pază, întreţinere-reparaţii, gospodărire şi deservire), de administrare a sistemelor informaţionale, inclusiv de introducere şi prelucrare a informaţiei ce asigură funcţionarea autorităţii publice;
4) alte categorii de personal care nu desfăşoară activităţi ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică.
Conform nivelului atribuţiilor titularului, potrivit prevederilor Legii nr. 158-XVI şi Legii nr. 155 pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor publice, funcţiile publice se clasifică în următoarele categorii:
a) funcţii publice de conducere de nivel superior (fpcns);
b) funcţii publice de conducere (fpc);
c) funcţii publice de execuţie (fpe).
În conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 158-XVI, funcţionarii publici de conducere de nivel superior realizează managementul nivelului superior în autorităţile publice, iar din această categorie fac parte următoarele funcţii:
• adjunct al conducătorului autorităţii administrative:
director general adjunct (pentru alte autorităţi administrative centrale specificate în punctul 2) al articolului 24 din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern);
• conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice:
Secretar general/secretar general adjunct al Parlamentului;
Secretar general/secretar general adjunct al Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova;
Şef/şef adjunct al Aparatului Curţii de Conturi;
Şef/şef adjunct al Secretariatului Curţii Constituţionale;
Şef/şef adjunct al Aparatului Consiliului Superior al Magistraturii;
Şef/şef adjunct al Aparatului Curţii Supreme de Justiţie.
Reieşind din prevederile art. 9 din Legea nr. 158-XVI, putem deduce că funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi controlează activităţile specificate la art. 3 sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unei persoane ce exercită funcţie de demnitate publică. Fac parte din această categorie funcţiile de:
• conducător şi adjunct al conducătorului organului din subordinea ministerelor şi altor autorităţi administrative (de exemplu: director/director adjunct, şef/şef adjunct inspectorat/inspecţie);
• conducător şi adjunct al conducătorului subdiviziunii structurale a autorităţii publice (de exemplu: şef direcţie generală, şef direcţie, şef secţie, şef serviciu);
• conducător şi adjunct al conducătorului serviciului desconcentrat al autorităţii publice (de exemplu: şef/şef adjunct subdiviziune teritorială, şef/şef adjunct inspectorat/inspecţie teritorială);
• conducător şi adjunct al conducătorului serviciului descentralizat, organizat în unitatea administrativ-teritorială şi în unitatea teritorială autonomă cu statut special (de exemplu: şef/şef adjunct direcţie generală, şef/şef adjunct direcţie);
• secretar al consiliului administraţiei publice locale (de exemplu: secretar al consiliului raional/municipal, secretar al preturii, secretar al consiliului local);
• pretor/vicepretor al sectorului.
Categoria funcţionarilor publici de execuţie include persoanele numite, în condiţiile Legii nr. 158-XVI, în alte funcţii publice decît cele prevăzute la art. 8 şi art. 9. Această categorie se împarte în 3 subcategorii:
• funcţii publice de execuţie ale căror sarcini de bază ţin de elaborarea sau coordonarea elaborării politicilor în domeniile specificate în regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii publice ori ţin de expertizarea, elaborarea sau avizarea proiectelor actelor legislative/normative:
consultant principal;
consultant superior;
consultant;
• funcţii publice de execuţie ale căror sarcini de bază ţin de implementarea sau coordonarea implementării politicilor:
specialist principal;
specialist superior;
specialist;
consilier de probaţiune principal;
consilier de probaţiune superior;
consilier de probaţiune;
contabil-şef;
arhitect;
• funcţii publice de execuţie ale căror sarcini de bază ţin de control, revizie, inspectare sau audit:
controlor de stat principal;
auditor public principal;
controlor de stat superior;
auditor public superior;
controlor de stat;
auditor public;
controlor-revizor principal;
controlor-revizor superior;
controlor-revizor;
inspector principal;
inspector superior;
inspector;
auditor intern principal;
auditor intern superior;
auditor intern.
Diferenţierea obiectivă a funcţiilor publice în conformitate cu nivelul de complexitate a sarcinilor şi nivelul de responsabilitate managerială şi decizională este realizată cu ajutorul Legii nr. 155 pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor publice[7] din 21 iulie 2011.
III. DEFINIŢIA ŞI SCOPUL STATULUI DE PERSONAL
Pornind de la abordarea conceptuală nouă a definiţiei funcţiei publice, care presupune faptul stabilirii concrete pentru fiecare funcţie publică a sarcinilor de bază, este necesar de a constata dacă sarcinile de bază stabilite pentru o poziţie ne permit sau nu clasificarea acesteia drept funcţie publică. Instrumentul care asigură realizarea acestui deziderat îl reprezintă statul de personal.
Statul de personal trebuie să răspundă la un şir de întrebări şi anume dacă acesta corespunde sau nu: structurii aprobate pentru această autoritate publică, misiunii şi sarcinilor autorităţii respective, numărului de unităţi de personal aprobat pentru autoritatea publică, titlurilor funcţiilor publice caracteristice autorităţii publice respective conform Clasificatorului unic al funcţiilor publice ş.a. Statul de personal descrie organizarea şi sistematizarea internă a autorităţii publice, conţine în sarcinile de bază ale funcţiilor publice responsabilităţile şi modalităţile de funcţionare ale acesteia, în vederea asigurării aplicării uniforme a regulamentelor cu privire la organizarea şi sistematizarea internă pentru autoritatea publică, atît din punct de vedere al esenţei, cît şi al formei.
Definiţia statului de personal poate fi desprinsă din prevederile pct. 1 al anexei nr. 5 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public”.
Statul de personal reprezintă documentul tabelar în care sînt specificate subdiviziunile structurale, denumirea funcţiilor publice sau posturilor, sarcinile de bază ale funcţiilor publice sau posturilor, precum şi categoriile funcţiilor publice sau posturilor din cadrul autorităţii publice.
Din hotărîrea menţionată rezultă că statul de personal este:
• un document înzestrat cu toate atributele specifice, care urmează a fi semnat de şeful subdiviziunii resurse umane din cadrul autorităţii publice şi conducătorul subdiviziunii contabilitate, şi ulterior să fie aprobat de conducătorul autorităţii publice;
• în statul de personal sînt specificate subdiviziunile structurale, denumirea funcţiilor publice sau posturilor, sarcinile de bază ale funcţiilor publice sau posturilor, precum şi categoriile funcţiilor publice sau posturilor din cadrul autorităţii publice.
Prin urmare Structura statului de personal va conţine:
1) Denumirea funcţiei publice/postului;
2) Sarcinile de bază ale funcţiei publice/postului;
3) Categoria funcţiei publice/postului;
4) Numărul de funcţii publice/posturi.
Completarea statului de personal se efectuează în corespundere cu structura şi efectivul-limită ale autorităţii publice, aprobate în modul stabilit. Aprobarea structurii şi efectivului-limită al autorităţilor publice are loc prin diferite acte. Structura şi efectivul-limită ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice se aprobă prin hotărîre de Guvern, iar ale autorităţilor subordonate acestora - prin hotărîre de Guvern sau prin ordinul conducătorului respectiv (ordinul ministrului). Pentru autorităţile publice locale, structura şi efectivul-limită se aprobă prin decizia consiliului raional, municipal sau local în limitele fondului de salarizare şi numărului-limită de unităţi stabilit pentru anul financiar respectiv. Este posibil ca structura şi efectivul-limită ale autorităţii publice să fie aprobate şi prin hotărîre a Parlamentului (drept exemplu, Curtea de Conturi[8], Procuratura Generală[9], Centrul pentru Drepturile Omului[10], Secretariatul Parlamentului[11], Consiliul Coordonator al Audiovizualului[12]) sau prin Decret al Preşedintelui Republicii Moldova (Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova[13]).
Structura şi efectivul-limită ale autorităţilor publice, de regulă, se aprobă prin:
• Decret al Preşedintelui Republicii Moldova;
• Hotărîre a Parlamentului;
• Hotărîre de Guvern;
• Ordin al ministrului;
• Decizie a consiliului raional, municipal sau local.
IV. PROCEDURA COMPLETĂRII, APROBĂRII ŞI AVIZĂRII STATULUI DE PERSONAL
4.1. Completarea statului de personal
Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate publică în parte de către conducătorul autorităţii publice sau, după caz, altă persoană abilitată potrivit cadrului normativ, în baza activităţilor care implică exercitarea prerogativelor de putere publică prevăzute la art. 3 al Legii nr. 158-XVI.
Din art. 67 alin. (2) al legii prenotate, rezultă că, în scopul realizării acestor prevederi, autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi organele din subordine, autorităţile administraţiei publice locale, vor completa formularul-tip al statului de personal şi îl vor înainta spre avizare în modul stabilit de Guvern.
Cancelaria de Stat este autoritatea publică abilitată cu elaborarea, promovarea şi realizarea politicii statului în domeniul serviciului public, în special al managementului resurselor umane. Responsabilităţile acesteia se referă la coordonarea unor domenii primordiale ale politicii interne şi externe a statului, printre care îmbunătăţirea procesului de planificare strategică la nivel guvernamental, coordonarea asistenţei tehnice externe, realizarea descentralizării administrative şi financiare, reformarea administraţiei publice, promovarea şi realizarea politicii statului în domeniul serviciului public, în special al managementului resurselor umane şi sporirea capacităţilor corpului de funcţionari publici. Aici intră toată gama de procese aferente acestor activităţi: de la coordonarea procesului de elaborare a politicilor în aceste domenii, pînă la însăşi monitorizarea şi evaluarea implementării lor.
Recomandare: Luînd în calcul faptul că politica statului în domeniul serviciului public urmează a fi unică pentru toţi funcţionarii publici, se recomandă completarea şi avizarea statului de personal atît pentru autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi organele din subordine, autorităţile administraţiei publice locale, cît şi pentru autorităţile publice autonome (Centrul pentru Drepturile Omului, Consiliul Coordonator al Audiovizualului), autorităţile judecătoreşti, instituţiile autonome în cadrul autorităţii judecătoreşti (Procuratura Generală) şi alte persoane juridice de drept public în care există funcţii publice.
În scopul elaborării şi completării statului de personal, autorităţile publice au responsabilitatea creării unei echipe de specialişti care să efectueze o analiză a necesităţilor cu privire la organizarea şi sistematizarea internă a autorităţii în limita efectivului-limită aprobat. Această echipă va fi creată în mod obligatoriu din colaboratori ai subdiviziunii resurse umane sau, după caz, persoana cu atribuţii în domeniul gestionării resurselor umane şi ai subdiviziunii contabilitate din cadrul autorităţii publice. Analiza respectivă ar include următoarele:
• analiza situaţiei de fapt în ceea ce priveşte completarea statului de personal în corespundere cu organizarea internă existentă (structura);
• în ce măsură sînt implicate resursele umane şi financiare disponibile;
• dacă există careva rezerve interne;
• dacă este posibil de simplificat procedurile interne;
• dacă există vreo dublare în structură şi sarcini în cadrul sau între subdiviziunile structurale;
• dacă resursele umane disponibile sînt suficiente pentru realizarea sarcinilor care intră în competenţa autorităţilor publice, atît din punctul de vedere al condiţiilor necesare, cît şi al competenţelor;
• examinarea cadrului normativ existent în domeniul activităţii autorităţii publice respective (examinarea actelor normative prin care sînt aprobate: regulamentul, structura, efectivul-limită şi a necesităţii modificării acestora în scopul revizuirii structurii sau instituirii anumitor unităţi de personal în cadrul autorităţii publice pentru a corespunde cadrului normativ existent[14]);
• identificarea unor schimbări, şi, în acelaşi timp indicarea consecinţelor unor asemenea schimbări, asupra cărora conducerea autorităţii publice urmează să se expună;
• în caz de necesitate, lucrul asupra elaborării proiectului privind modificarea regulamentului, structurii sau al efectivului-limită al autorităţii publice;
• lucrul asupra completării statului de personal.
Notă: Se recomandă conducătorilor autorităţilor publice să desemneze funcţionarii publici responsabili de efectuarea analizei respective şi completarea statului de personal al autorităţii publice printr-un act administrativ, fiind implicaţi atît funcţionari din subdiviziunea resurse umane şi subdiviziunea contabilitate, cît şi funcţionari din cadrul altor subdiviziuni structurale, în caz de necesitate. În situaţia iniţierii elaborării proiectelor de acte normative, persoanele desemnate vor ţine cont de prevederile Hotărîrii Guvernului nr. 1310 din 14 noiembrie 2006 „Cu privire la aprobarea structurii-tip a regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea organului central de specialitate al administraţiei publice şi autorităţii administrative din subordinea acestuia”.[15]
Drept urmare a analizei menţionate, autorităţile publice vor revizui şi, după caz, vor prezenta organelor competente propuneri de modificare şi/sau completare a cadrului normativ care reglementează activitatea autorităţii publice la capitolele funcţiilor, atribuţiilor şi structurii autorităţii publice, titlurilor şi categoriilor de personal care activează în cadrul autorităţii publice, titlurilor funcţiilor şi modalităţilor de numire în funcţie a conducătorilor şi conducătorilor adjuncţi ai autorităţii publice, în vederea corelării acestuia cu prevederile legislaţiei în vigoare.
Ulterior, se realizează proiectarea posturilor şi, după caz, revizuirea fişelor postului, reieşind din funcţiile şi atribuţiile, structura şi efectivul-limită ale autorităţii publice.
La proiectarea posturilor autorităţii publice se va ţine cont de prevederile Legii nr. 155 din 21 iulie 2011 pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor publice şi prevederile Hotărîrii Guvernului nr. 1001 din 26 decembrie 2011 „Privind punerea în aplicare a unor acte legislative”[16].
Subdiviziunile structurale ale autorităţii publice se vor institui cu respectarea următoarelor norme:
• direcţia generală are un efectiv de cel puţin 18 unităţi de personal;
• direcţia autonomă şi direcţia din componenţa direcţiei generale are un efectiv de cel puţin 5 unităţi de personal;
• secţia autonomă şi secţia din componenţa altei subdiviziuni are un efectiv de cel puţin 4 unităţi de personal;
• serviciul autonom şi serviciul în componenţa altei subdiviziuni poate fi instituit dintr-o singură unitate de personal (la instituirea serviciului cu o singură unitate, această funcţie urmează să fie funcţie de execuţie).
În acelaşi timp, la proiectarea posturilor şi completarea statului de personal, se vor respecta următoarele proporţii:
• numărul funcţiilor publice de conducere (inclusiv funcţiile de demnitate publică) în autoritatea publică nu va depăşi 40% din efectivul-limită al acestei autorităţi;
• în subdiviziunea structurală autonomă (direcţie generală, direcţie, secţie) cu 5-25 unităţi de personal se instituie o singură funcţie de “şef adjunct”, în cele cu 26-40 unităţi de personal se instituie pînă la 2 funcţii de “şef adjunct”, iar în cele cu mai mult de 41 unităţi de personal – pînă la 3 funcţii de “şef adjunct”;
• nu se instituie funcţia de “şef adjunct” în subdiviziunile structurale din cadrul direcţiilor generale (pentru direcţia şi secţia din cadrul direcţiei generale) sau în subdiviziunile structurale din cadrul direcţiilor (pentru secţia din cadrul direcţiei), precum şi în servicii;
• numărul funcţiilor publice de consultant principal nu va depăşi 20% din numărul total de consultanţi;
• numărul funcţiilor publice de consultant superior nu va depăşi 30% din numărul total de consultanţi;
• numărul funcţiilor publice de consultant nu va fi mai mic de 50% din numărul total de consultanţi.
De exemplu: Dacă în autoritatea publică numărul total de consultanţi este – 10, atunci cel mult 2 vor putea fi consultanţi principali, cel mult 3 – consultanţi superiori şi cel puţin 5 – consultanţi.
Notă: Pentru funcţiile publice de execuţie, cu excepţia celor din categoria „consultant”, stabilirea unor proporţii în acest sens rămîne la discreţia persoanei abilitate cu dreptul de a aproba statul de personal (conducătorul autorităţii publice). În acelaşi timp, la stabilirea acestor proporţii se va asigura prezenţa carierei pentru funcţionarii publici, precum şi posibilitatea încadrării în funcţii a tinerilor specialişti în condiţiile menţionate la cerinţele specifice minime din Clasificatorul unic al funcţiilor publice (spre exemplu: în situaţia în care vor fi instituite numai funcţii de „specialist/inspector/auditor intern/... principal” sau „specialist/inspector/auditor intern/... superior”, tînărul specialist nu va putea ocupa funcţia publică vacantă respectivă, întrucît, potrivit Clasificatorului unic al funcţiilor publice, candidatul la funcţiile respective trebuie să aibă experienţă profesională).
După proiectarea posturilor, statul de personal urmează a fi completat, aprobat şi transmis spre avizare, în conformitate cu prevederile anexei nr. 5 din Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public”, cu modificările şi completările ulterioare după cum urmează:
I. În partea stîngă de sus, se indică numele, prenumele şi funcţia persoanei care avizează statul de personal (numele Secretarului general al Guvernului, precedat de cuvîntul „AVIZAT”, iar în partea dreaptă de sus se indică numele, prenumele şi funcţia conducătorului autorităţii publice a cărui stat de personal urmează a fi avizat, precedat de cuvîntul „APROBAT”).
Model:
| AVIZAT | APROBAT |
|___________________________________ |_______________________________ |
|(semnătura) |(semnătura) |
|___________________________________, |_______________________________, |
|(numele, prenumele) |(numele, prenumele) |
|___________________________________ |_______________________________ |
|(secretar general al Guvernului) |(funcţia conducătorului autorităţii publice) |
| | |
|L.Ş. nr.___ “____”______________ _____ |L.Ş. “_____”_________________ ___ |
Statul de personal se aprobă prin aplicarea semnăturii conducătorului şi a ştampilei autorităţii publice în cadrul rubricii „APROBAT”, indicîndu-se şi data aprobării acestuia.
Notă: Statul de personal se aprobă de către conducătorul autorităţii publice sau, după caz, altă persoană abilitată potrivit cadrului normativ în vigoare (pentru unele autorităţi publice din subordinea autorităţilor publice centrale, este specificat expres că statul de personal se aprobă de ministru).
Statul de personal al serviciilor descentralizate care nu au statut de persoană juridică se aprobă de către preşedintele raionului.
Statul de personal al subdiviziunilor desconcentrate în teritoriu care nu au statut de persoană juridică se aprobă de către conducătorul autorităţii publice centrale.
Statutul funcţiei publice/postului se stabileşte de conducătorul autorităţii publice prin aprobarea statului de personal.
În titlul statului de personal se indică denumirea completă a autorităţii publice în conformitate cu actele juridice de constituire potrivit următorului exemplu:
Statul de personal al Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
(aprobat în conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 691 din 17 noiembrie 2009 „Pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, structurii şi efectivului-limită ale aparatului central al acestuia”)
Se recomandă indicarea între paranteze a actelor normative prin care s-a aprobat regulamentul, structura şi efectivul-limită al autorităţii publice. În cazul în care structura autorităţii publice se aprobă în baza actelor administrative ce nu sînt publicate în Monitorul Oficial (spre exemplu: structura Serviciului Stare Civilă care se aprobă prin ordinul ministrului justiţiei; structura autorităţii publice locale care se aprobă prin decizia consiliului raional, municipal sau local), în mod obligatoriu, aceste acte se vor anexa la statul de personal transmis spre avizare.
Ulterior, se completează compartimentele statului de personal prezentate în următorul formular:
|Denumirea funcţiei |Sarcinile de bază ale funcţiei |Categoria funcţiei |Numărul de funcţii publice/posturi |
|publice/postului |publice/postului |publice/postului | |
|01 |02 |03 |04 |
|Denumirea subdiviziunii structurale |
| | | | |
|Total subdiviziune structurală: | |
| TOTAL: |
|a) “fdp” – ___________ |
|b) “pcpfdp” – _______ |
|c) “fpcns” – _________ |
|d) “fpc” – ___________ |
|e) “fpe” – ___________ |
|f) “pdtafap” – ______ |
| |
|Notă: |
|La nivelul autorităţii publice sînt aprobate _______ funcţii cu statut special. |
|La nivelul autorităţii publice sînt aprobate _______ posturi finanţate din venituri suplimentare (sau din alte surse) care există la nivel |
|de autoritate publică, fără a se regăsi în cadrul subdiviziunilor structurale din statul de personal. |
| | |
|Conducătorul subdiviziunii resurse umane | |
|_________________________________________ |_______________________ |
|(numele, prenumele) |(semnătura) |
| | |
|Conducătorul subdiviziunii contabilitate | |
|_________________________________________ |_______________________ |
|(numele, prenumele) |(semnătura) |
II. În rîndul „Denumirea subdiviziunii structurale” se vor indica consecutiv denumirile subdiviziunilor structurale ale autorităţii publice în ordinea stabilită potrivit structurii aprobate.
III. În coloniţa “Denumirea funcţiei publice/postului” se indică denumirea concretă a funcţiei publice sau postului (nu se vor folosi titlurile de funcţii „specialist în probleme relaţii cu publicul” – se va folosi denumirea de „specialist”, iar specificul activităţii va fi determinat potrivit sarcinilor de bază pentru funcţia dată).
Notă: Denumirile funcţiilor publice/posturilor vor corespunde cu denumirile folosite în cadrul normativ în vigoare la data completării statului de personal, fără a fi dublate cu alte denumiri, după cum urmează:
pentru funcţiile de demnitate publică – se includ funcţiile ce se ocupă prin mandat obţinut direct în urma alegerilor organizate sau indirect prin numire în condiţiile legii, specificate în anexa la Legea nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică;
pentru posturile din cadrul cabinetului persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică - în conformitate cu prevederile Legii nr. 80 din 7 mai 2010 cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, se includ posturile de şef de cabinet, consilier, asistent sau secretar din cadrul cabinetului propriu al Preşedintelui, prim-vicepreşedintelui şi vicepreşedinţilor Parlamentului, preşedinţilor fracţiunilor parlamentare, deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Primului-ministru, prim-viceprim-ministrului, viceprim-miniştrilor, miniştrilor, secretarului general al Guvernului şi directorilor generali ai autorităţilor administrative centrale (în autorităţile administraţiei publice locale nu există astfel de posturi);
pentru funcţiile publice - în conformitate cu prevederile Legii nr. 155 din 21 iulie 2011 pentru aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor publice;
pentru funcţiile publice cu statut special - conform cadrului normativ special;
pentru posturile de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice – în conformitate cu prevederile Clasificatorului ocupaţiilor din Republica Moldova şi a prevederilor anexei nr. 8 la Legea nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar.
Denumirile funcţiilor publice presupun şi cerinţe specifice minime pentru acestea, menţionate în Clasificatorul unic al funcţiilor publice (spre exemplu: pentru instituirea funcţiei de auditor intern principal sau superior, pe lîngă necesitatea unei experienţe profesionale se solicită şi deţinerea de către auditor a certificatului de calificare în domeniul specializat). La moment, aceste funcţii nu se pot regăsi în statul de personal.
IV. În coloniţa “Sarcinile de bază ale funcţiei publice/postului” se indică sarcinile care sînt stabilite pentru funcţia sau postul respectiv. Sarcinile se specifică pornind de la dispoziţiile fişei postului pentru funcţia publică/postul respectiv. În cazul posturilor de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice, sarcinile se specifică pornind de la dispoziţiile contractului individual de muncă pentru postul respectiv.
Notă: În statul de personal, la sarcinile de bază ale funcţiilor publice, se vor regăsi toate funcţiile de bază şi atribuţiile autorităţii publice specificate în regulamentul acesteia.
La sarcinile de bază ale funcţiei publice/postului urmează să fie prevăzute între 5 şi 7 sarcini care urmează a fi numerotate cu cifre arabe. Dacă aceste sarcini vor corespunde activităţilor ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică specificate în art. 3 din Legea nr. 158-XVI, poziţia ar putea fi calificată ca fiind o funcţie publică.
Recomandare: Este necesar ca sarcinile prevăzute să fie reale, efectiv realizabile şi nu imaginare, fictive. De exemplu, elaborează politici doar funcţionarii din cadrul autorităţilor publice în Regulamentul de activitate al cărora sînt prevăzute aceste sarcini. De regulă, sarcinile pe care le pot avea funcţionarii publici pot fi grupate în trei categorii:
- Sarcini de elaborare sau coordonare a elaborării politicilor în domeniile specificate în regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii publice ori ţin de expertizarea, elaborarea sau avizarea proiectelor de acte legislative/normative;
- Sarcini de implementare sau coordonare a implementării politicilor;
- Sarcini de control, revizie, inspectare sau audit.
Totodată, statul de personal trebuie întocmit în aşa fel, încît pentru fiecare autoritate publică să fie clar cine realizează lucrările de secretariat sau sarcinile secretarului conducătorului autorităţii publice din anticamera acestuia. Mai mult ca atît, în orice autoritate publică urmează a fi prevăzute posturi de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţii publice.
V. În coloniţa „Categoria funcţiei publice/postului” se indică categoria funcţiei publice respective sau, după caz, a postului, abreviat, după cum urmează:
„fdp” – funcţie de demnitate publică;
„pcpfdp” – post din cadrul cabinetului persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică;
„fpcns” – funcţie publică de conducere de nivel superior;
„fpc” – funcţie publică de conducere;
„fpe” – funcţie publică de execuţie;
„pdtafap” – post de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice.
VI. În coloniţa „Numărul de funcții publice/posturi” – se indică numărul de funcții publice/posturi (cu sarcini de bază similare) în rubrica respectivă.
Notă: Rubrica „Total subdiviziune structurală” se va introduce după fiecare subdiviziune structurală a autorităţii publice. Dacă în cadrul unei direcţii există mai multe secţii sau servicii, rubrica Total subdiviziune structurală se introduce după fiecare subdiviziune din cadrul direcţiei, iar la sfîrşit se indică totalul pe direcţie.
De exemplu:
Direcţia juridică
Secţia expertiză judiciară
Total secţie: 7
Secţia relaţii cu autorităţile publice
Total secţie: 4
Total direcţie: 12
VII. În rubrica „Total” se indică numărul total de unităţi de personal din autoritatea publică şi se evidenţiază categoria funcţiei publice/postului:
• numărul total de funcţii de demnitate publică;
• numărul total de posturi din cadrul cabinetului persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică;
• numărul total de funcţii publice de conducere de nivel superior;
• numărul total de funcţii publice de conducere;
• numărul total de funcţii publice de execuţie;
• numărul total de posturi de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice.
VIII. La „Nota” din statul de personal, se specifică numărul total de funcţii publice cu statut special din serviciul diplomatic, serviciul vamal, organele apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice ale căror activitate este reglementată de legi speciale. Autorităţile publice în care nu există funcţionari publici cu statut special indică la această rubrică cifra „0” (autorităţile administraţiei publice locale vor indica la această rubrică cifra „0”). Tot aici se va face referinţă asupra numărului posturilor finanţate din contul mijloacelor constituite din taxe şi impozite locale care există la nivel de autoritate publică, fără a se regăsi în cadrul subdiviziunilor structurale menţionate în statul de personal. Aceste unităţi de personal nu pot fi instituite ca funcţii publice. Pentru ele se vor utiliza titlurile de posturi, caracteristice activităţii care urmează să fie desfăşurată, conform Clasificatorului ocupaţiilor din Republica Moldova.
Notă:
Unităţile de personal care activează în cadrul subdiviziunilor atribuite la „grupa principală 20 „Activităţi şi servicii neatribuite altor grupuri principale” nu se vor indica în statul de personal. Schema de încadrare pentru acest personal se va completa şi aproba în modul stabilit de legislaţia în vigoare.
Pentru situaţia în care actul normativ prin care au fost aprobate structura sau efectivul-limită al autorităţii publice nu se publică în Monitorul Oficial, acest act normativ se anexează la statul de personal înaintat spre avizare (de exemplu: decizia consiliului raional, municipal sau local prin care se aprobă structura).
Se va face diferenţiere între:
aprobarea statului de personal completat în condiţiile anexei nr. 5 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public”
şi
decizia consiliului local prin care se aprobă organigrama şi statele primăriei, ale structurilor şi serviciilor publice din subordine, precum şi schema de salarizare a personalului acestora
sau
decizia consiliului raional prin care se aprobă organigrama şi statele de personal ale aparatului preşedintelui raionului, ale direcţiilor şi ale altor subdiviziuni subordonate consiliului raional, precum şi suma totală a cheltuielilor necesare pentru asigurarea activităţii lor.
Decizia consiliului va servi temei pentru completarea statului de personal şi aprobarea acestuia de către primar sau preşedintele raionului în condiţiile pct. 20 din anexa nr. 5 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public”.
4.2. Factori implicaţi în completarea, aprobarea şi avizarea statului de personal
Cine completează Statul de personal?
Statul de personal se completează de către conducătorul subdiviziunii resurse umane sau, după caz, de către persoana cu atribuţii în domeniul gestionării resurselor umane (în continuare SRU) şi conducătorul subdiviziunii contabilitate din cadrul autorităţii publice. S-a recurs la această reglementare, deoarece în baza statului de personal se elaborează schema de încadrare.
Notă: Este necesar ca în procesul de completare a statului de personal să existe o conlucrare activă între SRU şi contabilitate. Implicarea subdiviziunii contabilitate este obligatorie.
Rolul SRU constă în:
• determinarea corectă a statutului funcţiilor publice/posturilor în baza sarcinilor concrete specificate în fişele de post;
• verificarea dacă în statul de personal, la sarcinile de bază ale funcţiilor publice, se vor regăsi toate funcţiile de bază şi atribuţiile autorităţii publice specificate în regulamentul acesteia.
SRU din cadrul ministerelor/consiliilor raionale mai au şi rolul de a asista SRU din cadrul autorităţilor publice subordonate/desconcentrate/descentralizate/primării la elaborarea statului de personal.
Rolul contabilităţii constă în:
• controlul denumirilor funcţiilor publice/posturilor folosite în statul de personal în sensul regăsirii acestora în cadrul normativ privind salarizarea;
• controlul respectării normelor privind instituirea subdiviziunilor structurale (numărul funcţiilor publice de conducere (inclusiv funcţiile de demnitate publică) în autoritatea publică nu va depăşi 40% din efectivul-limită al acestei autorităţi etc.);
• controlul respectării proporţiei numărului unităţilor de personal din autoritatea publică stabilită pentru fiecare titlu al funcţiei publice (stabilirea corectă a categoriei subdiviziunii structurale a autorităţii publice (direcţie generală, direcţie, secţie, serviciu) în funcţie de numărul unităţilor de personal stabilit pentru fiecare etc.)
La completarea statului de personal se poate solicita suportul serviciului juridic din cadrul autorităţii publice şi al conducătorilor subdiviziunilor structurale.
Cine semnează statul de personal?
După completare, statul de personal se semnează de către SRU şi conducătorul subdiviziunii contabilitate din cadrul autorităţii publice. Responsabilitatea o poartă în egală măsură ambii semnatari. În caz de necesitate sau dacă la examinarea documentelor prezentate se depistează erori majore, comisia pentru examinarea documentelor înaintate spre avizare poate invita reprezentanţii autorităţii publice care au participat la completarea statului de personal pentru a prezenta explicaţiile de rigoare. În cazul comiterii erorilor majore la completarea statului de personal, există posibilitatea sesizării comisiei de disciplină a autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public culpabil de neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Cine aprobă statul de personal?
Statul de personal se aprobă de către conducătorul autorităţii publice sau, după caz, de altă persoană abilitată potrivit cadrului normativ, prin semnarea acestuia, aplicarea ştampilei autorităţii publice şi a datei aprobării. Se recomandă aprobarea statului de personal în termen de cel mult 5 zile lucrătoare din momentul semnării acestuia de către SRU şi conducătorul subdiviziunii contabilitate din cadrul autorităţii publice. În acelaşi timp, se recomandă înaintarea statului de personal spre avizare în termen de cel mult 5 zile lucrătoare din momentul aprobării acestuia.
După aprobare, statul de personal se expediază, pe suport de hîrtie şi în varianta electronică la adresa dpc@gov.md, pentru avizare Cancelariei de Stat.
De reţinut: Autorităţile din subordine expediază statul de personal autorităţii ierarhic superioare, care verifică corectitudinea completării acestuia şi îl expediază Cancelariei de Stat sau, după caz, îl restituie în adresa autorităţilor publice din subordine pentru a fi revizuit.
Spre exemplu: Inspecţia Muncii completează statul de personal şi îl expediază la Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, care verifică statul de personal şi în caz că este completat în corespundere cu cadrul normativ – îl expediază la Cancelaria de Stat, iar dacă există erori – îl restituie Inspecţiei Muncii pentru a fi revizuit.
Această procedură trebuie respectată din considerentul că structura şi efectivul-limită al acestor autorităţi, în unele cazuri, se aprobă de autorităţile ierarhic superioare şi urmează a fi respectat principiul subordonării ierarhice.
Care este termenul în care se examinează documentele înaintate spre avizare?
Pentru examinarea documentelor înaintate spre avizare, Cancelaria de Stat instituie o comisie compusă din reprezentanţii:
• Cancelariei de Stat;
• Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei;
• Ministerului Finanţelor.
Comisia pentru examinarea documentelor înaintate spre avizare va examina statul de personal în termen de 30 zile lucrătoare de la primirea acestuia pe suport de hîrtie, fiind în drept să solicite prezentarea fişelor postului pentru anumite funcţii publice din cadrul autorităţii publice.
Ce decizie poate lua Comisia şi care sînt acţiunile ulterioare?
Ca urmare a examinării documentelor primite, Cancelaria de Stat poate acorda:
a) aviz favorabil, în cazul în care funcţiile publice sau posturile sînt stabilite cu respectarea dispoziţiilor legislaţiei în vigoare;
b) aviz nefavorabil, în cazul în care funcţiile publice sau posturile sînt stabilite cu încălcarea dispoziţiilor legislaţiei în vigoare.
Dacă avizul este favorabil, Secretarul general al Guvernului aplică semnătura în partea stîngă de sus a statului de personal şi ştampila. Apoi statul de personal se înregistrează într-un registru special.
De reţinut: Statul de personal este valabil după avizarea şi, respectiv, înregistrarea acestuia la Cancelaria de Stat.
Dacă avizul este nefavorabil, Cancelaria de Stat prezintă în scris observaţiile comisiei în adresa autorităţii publice emitente, aceasta din urmă fiind obligată să definitiveze statul de personal în termen de 5 zile lucrătoare, în corespundere cu observaţiile prezentate. După definitivare, statul de personal se expediază Cancelariei de Stat pentru o nouă avizare.
Notă: În situaţia în care se depistează careva erori majore care determină acordarea unui aviz nefavorabil, comisia poate face observaţie doar la acestea. Responsabilitatea pentru depistarea şi excluderea tuturor erorilor din statul de personal este pe seama conducătorului autorităţii publice care aprobă statul de personal şi a personalului implicat în completarea acestuia.
De reţinut: Statul de personal se completează şi se avizează anterior elaborării şi aprobării schemelor de încadrare. Ministerul Finanţelor va înregistra schemele de încadrare doar după prezentarea copiei statului de personal valabil al autorităţii publice respective.
Se recomandă autorităţilor publice să prezinte schema de încadrare Ministerului Finanţelor în termen de 10 zile după avizarea statului de personal. Autorităţile publice locale de nivelul I prezintă schema de încadrare Direcţiei/Direcţiei generale finanţe a raionului din care face parte.
Modificarea statului de personal al autorităţii publice se efectuează:
• în cazul majorării sau micşorării efectivului-limită al autorităţii publice respective;
• reorganizării autorităţii publice;
• modificării actelor normative în baza cărora autoritatea publică îşi desfăşoară activitatea;
• redistribuirii sarcinilor şi atribuţiilor între funcţiile publice din cadrul autorităţii publice.
În aceste cazuri se completează şi se avizează un nou stat de personal, cel anterior fiind considerat abrogat de drept şi transmis spre păstrare în arhivă în condiţiile documentelor de personal.
De reţinut: Autoritatea publică este responsabilă pentru prezentarea statului de personal pentru avizare în termen de 10 zile de la apariţia temeiului pentru modificarea statului de personal.
La modificarea statului de personal, autoritatea publică, în scrisoarea de însoţire sau în nota anexată, va explica necesitatea avizării unui nou stat de personal şi temeiurile care au stat la baza modificărilor.
Dacă se modifică actele legislative sau normative care reglementează modul de salarizare, dar care nu presupun modificarea statului de personal, nu este necesară avizarea unui nou stat de personal, ci doar modificarea schemei de încadrare.
V. SINTEZA RECOMANDĂRILOR PENTRU EVITAREA ERORILOR DEPISTATE ÎN PROCESUL AVIZĂRII STATULUI DE PERSONAL
În rezultatul examinării documentelor înaintate spre avizare, pe parcursul anului 2011, s-au constatat unele erori comune descrise în cele ce urmează, însoţite de un comentariu succint.
• În rubrica „Avizat” se indică incorect denumirea funcţiei persoanei împuternicite să avizeze statul de personal – „(ministru de stat)” în loc de „(secretar general al Guvernului)”. La acest capitol, există şi situaţii în care nu se indică data aprobării statului de personal, lipseşte ştampila autorităţii publice sau semnătura conducătorului acesteia.
Statul de personal va corespunde formularului-tip al statului de personal şi normelor din anexa nr. 5 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public” .
• Denumirile subdiviziunilor structurale ale autorităţii publice nu sînt indicate corect în statul de personal şi nu corespund prevederilor regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale acesteia.
Denumirile subdiviziunilor structurale urmează să corespundă denumirilor prevăzute în actul normativ privind aprobarea structurii autorităţii publice, precum şi cadrului normativ existent.
• Statul de personal este aprobat în conformitate cu actele normative privind aprobarea regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale autorităţii publice ce nu corespund cadrului normativ în vigoare.
Autoritatea publică cu drept de iniţiere a proiectelor de acte normative, nu îşi onorează obligaţia de a-şi aduce actele normative în concordanţă cu prevederile cadrului legal, iar denumirea acesteia poate figura incorect în regulament o perioadă îndelungată de timp.
La acest capitol, există situaţii cînd în structura autorităţilor publice specificate în art. 24 din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern urmează a fi incluse anumite subdiviziuni, cum ar fi, spre exemplu, unitatea de informare şi comunicare cu mass-media potrivit pct. 3 din Hotărîrea Guvernului nr. 1211 din 27 decembrie 2010 „Cu privire la unitatea de informare şi comunicare cu mass-media a autorităţii administraţiei publice centrale”.
Pînă la aprobarea şi avizarea statului de personal, autoritatea publică urmează să-şi aducă actele normative în baza cărora sînt aprobate regulamentul, structura şi efectivul-limită ale autorităţii publice în corespundere cu cadrul normativ existent.
• În statul de personal nu sînt indicate corect denumirile funcţiilor.
De exemplu: „locţiitor şef direcţie”.
Denumirile funcţiilor urmează a fi indicate cu respectarea prevederilor Clasificatorului unic al funcţiilor publice.
În exemplul prezentat urmează să se indice denumirea de „şef-adjunct direcţie”.
• Denumirile folosite pentru posturile din cadrul cabinetului persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică se dublează cu denumirile folosite pentru funcţiile publice.
Pentru aceste posturi se indică doar denumirile folosite pentru posturile din cadrul cabinetului persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică care se regăsesc în art. 5 al Legii nr. 80 din 7 mai 2010 cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică.
• În statul de personal nu sînt prezente toate posturile de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţii publice.
La completarea statului de personal trebuie să se ţină cont de faptul că acesta este un document integru în care trebuie să fie prezentate toate funcţiile publice/posturile din cadrul autorităţii publice. În multe cazuri statul de personal nu reflectată toate posturile de deservire tehnică şi nu este clar, spre exemplu, cine execută lucrările de secretariat în anticamera conducătorului autorităţii publice.
Reiterăm că activitatea unei autorităţi publice nu poate fi desfăşurată fără prezenţa unor posturi de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţii publice. Acestea urmează să fie reflectate obligatoriu în statul de personal.
În acelaşi timp, poziţia de „şef direcţie/secţie/serviciu logistică” sau „şef direcţie/secţie/serviciu secretariat” (cancelaria) nu este funcţie publică. Potrivit pct. 17 din anexa nr. 5 la Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public”, în categoria de „post de deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţilor publice” intră posturile ale căror sarcini presupun desfăşurarea activităţilor auxiliare de secretariat, gospodărire şi deservire, iar în această categorie se includ şi posturile de conducere care coordonează desfăşurarea activităţilor auxiliare respective. De aceea, în statul de personal acestea urmează să fie desemnate ca pdtafap.
Dacă în cadrul unei subdiviziuni structurale toate posturile sînt “pdtafap”, atunci poziţia de şef al subdiviziunii nu este funcţie publică, ci post pe deservire tehnică ce asigură funcţionarea autorităţii publice – “pdtafap”.
• În statul de personal, potrivit sarcinilor de bază ale funcţiei publice/postului nu se regăseşte funcţia de contabil-şef, iar în unele cazuri, din sarcinile de bază ale funcţiei, reiese că şeful adjunct al direcţiei, fiind în subordinea şefului de direcţie, deţine funcţia de contabil-şef.
Potrivit art. 13 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din Legea contabilităţii nr. 113-XVI din 27 aprilie 2007, se constituie secţii (servicii) de contabilitate ca subdiviziuni structurale conduse de contabil-şef care se subordonează nemijlocit conducătorului autorităţii publice.
• Este prezentă formularea ambiguă a sarcinilor de bază.
De exemplu: „Executarea necondiţionată a sarcinilor puse şi respectarea disciplinei de stat şi de muncă în cadrul direcţiei”, „Perfecţionarea juridică a cadrului normativ”, „Elaborarea schemelor, strategiilor”, „Evidenţa şi sistematizarea actelor normative adoptate de Parlament, Guvern”, „Participarea la gestionarea evidenţei şi calităţii de elaborare a documentelor”, „Participarea la monitorizarea procesului de evidenţă şi control”, „Participarea la procesul de elaborare şi promovare a politicilor din domeniul organizării audienţelor” ş.a.
Asemenea formulări trebuie evitate, iar sarcinile să fie prevăzute clar, concis, să presupună o activitate concretă, măsurabilă şi să fie caracteristice funcţiilor pentru care au fost stabilite.
• Există situaţii cînd, conform regulamentului de organizare şi funcţionare a autorităţii publice, aceasta nu elaborează documente de politici în anumite domenii, iar în statul de personal pot fi regăsite sarcini de bază privind elaborarea documentelor de politici, în contradicţie cu regulamentul.
La stabilirea sarcinilor de bază pentru funcţia publică privind elaborarea documentelor de politici, se va ţine cont de faptul dacă, conform regulamentului de organizare şi funcţionare a autorităţii publice, autoritatea elaborează sau nu documente de politici în anumite domenii. Similar şi pentru elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative (se va vedea şi descrierea generică a funcţiei potrivit Legii nr. 155 privind aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor publice).
• Pentru unele funcţii publice se conţin doar 1-2 sarcini de bază, fapt ce face imposibilă determinarea statutului funcţiei.
Potrivit pct. 7 din Metodologia cu privire la completarea şi avizarea statului de personal, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public” (anexa nr. 5), „În coloniţa „Sarcinile de bază ale funcţiei publice/postului” se indică sarcinile care sînt stabilite pentru funcţia publică sau postul respectiv. Sarcinile se specifică pornind de la dispoziţiile fişei postului pentru funcţia publică respectivă sau, după caz, dispoziţiile contractului individual de muncă pentru postul respectiv”, iar potrivit pct. 9 din Metodologia cu privire la elaborarea, coordonarea şi aprobarea fişei postului aprobată prin hotărîrea menţionată (anexa nr. 3), „Fişa postului trebuie să cuprindă un număr rezonabil de sarcini pentru a putea fi realizate de titular, de regulă între 5 şi 7”.
Sarcinile de bază se regăsesc în fişa postului, iar numeric se conţin, de regulă, între 5 şi 7 sarcini de bază.
• Nu se respectă coraportul dintre numărul funcţiilor publice de conducere şi cel al funcţiilor publice de execuţie.
La elaborarea statului de personal trebuie să se ţină cont de faptul că numărul funcţiilor publice de conducere (inclusiv funcţii de demnitate publică) nu va depăşi 40% din efectivul-limită.
• Lipseşte totalul numărului unităţilor de personal a subdiviziunilor structurale (direcţii generale, direcţii, secţii, servicii).
Este necesar de evidenţiat rîndul „Total subdiviziune structurală” pentru fiecare subdiviziune structurală a autorităţii publice.
Aceleaşi prevederi sînt valabile şi pentru schema de încadrare. Potrivit Ordinului nr. 109 din 21 decembrie 2007 „Cu privire la aprobarea formularului-tip al schemelor de încadrare” este necesar de evidenţiat rîndul „total” intermediar pe fiecare structură sau subdiviziune a autorităţii publice.
• Nu se respectă normele privind instituirea subdiviziunilor structurale, astfel încît sînt prezentate state de personal în care secţia este constituită din 2 unităţi de personal, direcţia din 3 etc.
La aprobarea statului de personal se va ţine cont de normele privind instituirea subdiviziunilor structurale ce se regăsesc în Hotărîrea Guvernului nr. 1001 din 26 decembrie 2011 „Privind punerea în aplicare a unor acte legislative”.
VI. BIBLIOGRAFIE
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.
2. Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern.
3. Legea serviciului public nr. 443-XIII din 4 mai 1995.
4. Legea nr. 1210-XIV din 31 iulie 2000 pentru modificarea şi completarea Legii cu privire la Guvern.
5. Legea nr. 273-XV din 16 iulie 2004 pentru modificarea unor acte legislative.
6. Legea nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public.
7. Legea nr. 80 din 07 mai 2010 cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică.
8. Legea nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică.
9. Legea nr. 780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative.
10. Legea nr. 317-XV din 18 iulie 2003 privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale.
11. Legea nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar.
12. Legea nr. 229 din 23 septembrie 2010 privind controlul financiar public intern.
13. Hotărîrea Guvernului nr. 1714 din 27 decembrie 2002 „Cu privire la serviciul juridic al autorităţilor administraţiei publice”.
14. Hotărîrea Guvernului nr. 1310 din 14 noiembrie 2006 „Cu privire la aprobarea structurii-tip a regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea organului central de specialitate al administraţiei publice şi autorităţii administrative din subordinea acestuia”.
15. Hotărîrea Guvernului nr. 33 din 11 ianuarie 2007 „Cu privire la regulile de elaborare şi cerinţele unificate faţă de documentele de politici”.
16. Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public”.
17. Hotărîrea Guvernului nr. 1211 din 27 decembrie 2010 „Cu privire la unitatea de informare şi comunicare cu mass-media a autorităţii administraţiei publice centrale”.
18. Hotărîrea Guvernului nr. 1001 din 26 decembrie 2011 „Privind punerea în aplicare a unor acte legislative”.
19. Regulation No 31 (EEC), 11 (EAEC), laying down the Staff Regulations of Officials and the Conditions of Employment of Other Servants of the European Economic Community and the European Atomic Energy Community (JO 45, 14.6.1962, p. 1385).
20. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.
21. Ivan Vasile Ivanoff, Exerciţiul onest al funcţiei publice, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2004.
22. Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999.
23. Internet:
| | |
| | |
| | |
| | |
VII. ANEXĂ: EXPERIENŢA ALTOR STATE ÎN REGLEMENTAREA
FUNCŢIEI PUBLICE
În ţările Uniunii Europene se remarcă existenţa a două categorii de funcţii publice.
• Prima categorie este constituită din funcţionari publici care activează la nivelul instituţiilor Uniunii Europene şi care pot fi numiţi funcţionari europeni.
• A doua categorie este formată din corpul de funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică proprie a fiecărui stat.
Fiecare stat îşi reglementează regimul juridic al corpului de funcţionari publici în acord cu exigenţele sistemului legislativ autohton.
Cu privire la reglementarea statutului funcţionarilor europeni, în ţările Uniunii Europene, există dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (întîlnită şi în legislaţia Republicii Moldova) şi concepţia statutului contractual. Între cele două situaţii, diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera autorităţilor publice, model adoptat de legislaţia din ţara noastră sau în sfera instituţiilor dreptului privat, ceea ce afectează puternic raportul de autoritate reieşind din natura atribuţiilor exercitate de către persoana respectivă.
Comunităţile europene iniţial înfiinţate (Comunitatea economică europeană (CEE), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA/EURATOM) au avut fiecare corpul propriu de funcţionari, cu reglementări normative speciale. Pînă la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (1967), cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Bruxelles, au existat trei categorii de norme de drept ale funcţiei publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor, nivelului de remunerare, regimului pensiilor ş.a.
Tratatul de fuziune a executivelor comunitare a impus stabilirea unui regulament unic şi comun pentru personalul instituţiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul CEE, CECA şi CEEA nr. 259 din 29 februarie 1968, cu modificările şi completările ulterioare. Cea mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE şi EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. Acest regulament, modificat şi reunit cu alte texte interne ale instituţiilor europene este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul „Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene”.[17]
În dreptul comunitar, cadrul normativ privind funcţia publică a fost influenţat de adoptarea de către Comisia Europeană în martie 2000 a Cărţii Albe cu privire la reforma administrativă. Acest document a evidenţiat principiile administraţiei publice la nivel european, punîndu-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independenţa funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia pentru faptele săvîrşite, eficienţa şi transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni. În acest sens, la 13 septembrie 2000, a fost adoptat Codul bunei cuviinţe în administraţia publică (The Code of Good Administrative Behaviour) conceput ca un instrument de lucru pentru personalul instituţiilor europene care lucrează în mod direct cu publicul, precum şi informarea cetăţenilor asupra dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra condiţiilor în care trebuie să se aştepte să fie trataţi în momentul în care abordează o instituţie europeană.
Funcţionari publici care activează la nivelul instituţiilor Uniunii Europene:
Funcţionari titulari
Funcţionarii titulari compun funcţia publică europeană şi se împart în două categorii – administratori (AD) şi asistenţi (AST).
Administratorii se ocupă de elaborarea politicilor şi de punerea în aplicare a legislaţiei europene, efectuează analize şi oferă consiliere. Un administrator poate juca un rol esenţial în procesul legislativ şi în cel bugetar al Uniunii Europene, poate coordona vastele politici economice sau de alt tip ale statelor membre, poate participa la negocieri cu ţări terţe sau poate reprezenta instituţiile în cadrul forumurilor internaţionale. Alţi administratori se pot ocupa de controlul flotelor de pescuit din statele membre, de elaborarea sau de gestionarea unor programe de cercetare ştiinţifică sau de redactarea unei hotărîri a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene sau a Ombudsmanului European.
Asistenţii au un rol foarte important în gestionarea internă a instituţiilor, în special în domeniul bugetar şi financiar, în domeniul resurselor umane, în sectorul informatic şi în cel al gestiunii documentelor.
Aceste poziţii sînt reglementate de Statut[18] şi se clasifică, în funcţie de natura şi importanţa funcţiilor la care se raportează, într-o grupă de funcţii de administratori şi o grupă de funcţii de asistenţi. Un tabel care prezintă diferitele posturi tip este prevăzut în anexa I secţiunea A la Statut. Pe baza tabelului respectiv, fiecare instituţie adoptă, cu avizul Comitetului pentru statutul funcţionarilor (articolele 5 şi 10), descrierea funcţiilor şi atribuţiilor care corespund fiecărui post tip. Comitetul este consultat de către Comisie în privinţa oricărei propuneri de revizuire a statutului; acesta îşi comunică avizul în termenul stabilit de Comisie. Independent de competenţele care îi sînt atribuite, comitetul poate formula orice sugestie în vederea revizuirii statutului.
Agenţi contractuali
Agenţii contractuali au atribuţii administrative şi de asistenţă sau oferă sprijin suplimentar în domenii specializate în care nu există suficienţi funcţionari cu competenţele necesare. Agenţii contractuali sînt angajaţi pe o perioadă fixă maximă, deseori pe baza unui prim contract încheiat pe o perioadă mai scurtă de timp (6-12 luni), în funcţie de tipul de post.
Posturile de agenţi contractuali sînt disponibile pentru o gamă largă de locuri de muncă, necesitînd diferite niveluri de calificare. Ele se împart în patru grupe:
• atribuţii administrative şi de asistenţă;
• atribuţii de secretariat, de administrare a biroului şi alte atribuţii similare;
• atribuţii de execuţie, de redactare a unor documente, de contabilitate şi alte atribuţii de natură tehnică similare;
• atribuţii administrative, de consiliere, lingvistice şi alte atribuţii de natură tehnică similare.
Agenţi temporari (personal cu contract pe durată determinată)
Agenţii temporari au o multitudine de atribuţii, fie foarte specializate, fie temporare, pe o perioadă maximă de şase ani. Persoanele interesate îşi depun candidatura pentru un post de agent temporar introducînd datele sale în baza de date "EU CV online", administrată de către DG Resurse Umane şi Securitate din cadrul Comisiei Europene. Concursurile de selecţie pentru agenţii temporari sînt organizate, în general, de instituţii şi agenţii şi mai puţin de Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) a cărei misiune este de a furniza servicii profesionale de selecţie a personalului pentru instituţiile Uniunii Europene.
Personal interimar
Unele instituţii angajează personal la nivel local, pe termen foarte scurt (pînă la 6 luni), prin intermediul agenţiilor de muncă temporară. Persoanele interesate de contracte pe termen scurt sînt invitate să contacteze direct aceste agenţii de muncă temporară.
Stagiari
În fiecare an, peste 1200 de tineri au posibilitatea de a dobîndi noi competenţe profesionale, de a-şi dezvolta calităţile personale şi de a-şi lărgi cunoştinţele despre UE prin intermediul stagiilor în instituţiile europene. Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Ombudsmanului European organizează stagii de 3-5 luni, destinate tinerilor absolvenţi de universitate. Stagiarii primesc sarcini similare cu cele ale funcţionarilor cu cel mai mic grad AD. Programele pentru stagiari sînt gestionate de instituţii.
Experţi naţionali detaşaţi (END)
Experţii naţionali detaşaţi sînt funcţionari naţionali, internaţionali sau angajaţi în sectorul public care lucrează, temporar, pentru o instituţie europeană. Ei îşi pun experienţa acumulată în domeniul în care lucrează la dispoziţia instituţiei respective şi se întorc în ţară cu o serie de noi cunoştinţe despre politicile şi procedurile UE, dobîndite pe durata detaşării.
Experţii naţionali detaşaţi lucrează alături de funcţionarii europeni, contribuind la realizarea obiectivelor strategice definite de o direcţie generală sau de un serviciu. Fiecare expert lucrează sub îndrumarea unui funcţionar european, conform unei fişe a postului detaliate şi supuse unor reglementări menite să împiedice apariţia unor conflicte de interese. Experţii naţionali detaşaţi sînt selecţionaţi printr-o procedură specifică, fără implicarea EPSO. Informaţii privind oportunităţile actuale pot fi obţinute, în general, de la birourile Reprezentanţelor Permanente ale statelor membre pe lîngă Uniunea Europeană, aflate la Bruxelles.
EPSO şi personalul său urmăresc să satisfacă atît nevoile instituţiilor, cît şi aşteptările candidaţilor prin atragerea şi selectarea de oameni talentaţi, proveniţi din toate statele UE, prin intermediul unor proceduri de selecţie eficiente şi corecte.
EPSO îşi propune să furnizeze instituţiilor personal înalt calificat, în timp util şi în funcţie de solicitările acestora, astfel încît să le permită să facă faţă provocărilor cu care se confruntă.
EPSO a fost înfiinţat în contextul extinderii Uniunii de la 15 la 25 de state membre, la 1 mai 2004. În momentul în care a fost creat, Oficiul a avut drept preocupare majoră organizarea de concursuri deschise cetăţenilor noilor state membre, în scopul identificării rapide a unui număr mare de potenţiali angajaţi provenind din aceste ţări.
EPSO este singurul punct de contact pentru toţi cetăţenii UE care doresc să lucreze în instituţiile europene. Ideea unui serviciu de recrutare comun pentru toate instituţiile europene îşi are originea în Cartea Albă intitulată „O reformă administrativă”, proces lansat în 2000 avînd drept scop modernizarea şi ameliorarea eficienţei administrative la nivelul Comisiei Europene. EPSO răspunde de selectarea personalului care va lucra în instituţiile europene (Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Ombudsmanul European). După încheierea unui concurs, fiecare instituţie are posibilitatea de a-şi recruta personalul dintre candidaţii selectaţi de EPSO in cadrul concursului respectiv.
Funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică
proprie a fiecărui stat:
În fiecare stat european există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima ţară care a adoptat un Statut general al funcţionarului public este Spania, prin Legea din 1852, urmată de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al funcţionarului public a fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda prima lege privind funcţia publică datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima lege privind funcţionarii publici în 1929, iar Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord apare în 1931[19].
Potrivit profesorului Jacques Ziller, Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul mediu. În acest sens, profesorul apreciază că prima lege privind codificarea generală a normelor funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în 1937, deşi a existat un Cod bavarez al funcţiei publice încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie 1806. Tradiţia impune o distincţie clară între funcţionarii supuşi regimului de drept public unilateral – Beaute (aproximativ 40% din totalul funcţionarilor), pe de o parte, şi salariaţii – Angestellte ori muncitorii – Arbeiter, supuşi regimului contractual, pe de altă parte. Se apreciază în doctrina germană că numai funcţionarii, ca principiu, pot exercita prerogative de putere publică ori de funcţii legate de apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu un caracter permanent, pe cînd celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrativ sau funcţii cu caracter tehnic, ce se regăsesc peste tot, şi în administraţia publică, şi în întreprinderile private.[20] La moment, în Germania coexistă Legea relativă la funcţia publică federală, din 14 iulie 1953, cu Legea relativă la drepturile funcţionarilor publici, din 1 iulie 1957, la care, fireşte, se adaugă legislaţiile land-urilor.
În Franţa, unde tradiţiile funcţiei publice sînt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789, iar Camerele parlamentare au discutat proiecte de lege privind statutul funcţionarului public în repetate rînduri (1879, 1885, 1909 etc.), primul Statut al funcţionarului public a fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946). În prezent, Franţa, unde activează peste cinci milioane de funcţionari publici, are o situaţie specifică, „statutul general al funcţionarilor” fiind dat de patru legi: Legea nr. 83-364 din 13 iulie 1983 care reglementează drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, Legea nr. 84-16 din 11 ianuarie 1984, referitoare la funcţia publică de stat, Legea nr. 84-53 din 26 ianuarie 1984, referitoare la funcţia publică teritorială, şi Legea nr. 86-33 din 9 ianuarie 1986, care se referă la funcţia publică din spitale.
Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, inspirîndu-se, după cum apreciază prof. Ziller, din statutul francez al funcţionarului public, german şi cel englez. Actualmente, este în vigoare Codul funcţionarilor publici adoptat în 1999 (Legea nr. 2683/1999), menit să introducă schimbări în regimul de activitate al funcţionarilor publici cu scopul principal de a moderniza statul şi administraţia publică.
În Polonia, prima lege care a reglementat statutul legal al angajaţilor din sectorul public a fost adoptată în 1982, prima de acest gen adoptată în blocul comunist. În perioada post-comunistă, în această ţară, primul Statut al funcţionarilor publici a fost adoptată în iulie 1996 şi a intrat în vigoare în ianuarie 1997. În mare parte actul s-a bazat pe modelul francez al funcţiei publice. Aplicarea actului a fost suspendată în 1997, fiind apoi înlocuit cu un model diferit, de inspiraţie germană, care consacra două categorii de funcţionari publici statali: cei angajaţi, încadraţi în bază de contract, şi funcţionari numiţi. O nouă lege reglementînd statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în decembrie 1998 intrînd în vigoare în ianuarie 1999. În prezent, în Polonia, funcţia publică este reglementată de Legea funcţionarilor publici şi Legea angajaţilor autorităţilor statului. Pentru personalul din autorităţile publice care nu se află sub autoritatea Primului-ministru, precum Parlamentul, Cancelaria Prezidenţială, Camera Supremă de Control Statal şi Administraţia Judiciară, sînt aplicabile, pe lîngă prevederile acestui din urmă act normativ, numeroase reglementări specifice. În sfera administraţiei locale, sînt în vigoare prevederile unei legi speciale din 22 martie 1990.[21]
Cu referire la experienţa României, există o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul juridic al funcţionarilor publici, începînd cu cel al „dregătorilor”, şi a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de guvernare din evoluţia istorică a României.
Constituţia din 1866, prima constituţie propriu-zisă a României, fiind şi cea mai longevivă constituţie (1866-1923), consacra principiul conform căruia regele numea şi revoca miniştrii săi, respectiv numea sau confirma în funcţiile publice, potrivit legii. De exemplu, Legea Curţii de Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 că preşedintele şi membrii curţii se numeau de Rege, „după lista de prezentare în număr îndoit, dată de Adunarea Deputaţilor”. De asemenea, şi Legea pentru organizarea judecătorească din aceeaşi perioadă stabilea că, pentru fiecare vacanţă, Consiliul Superior al Magistraturii recomanda un număr de trei persoane (magistraţi sau avocaţi) din care ministrul justiţiei numea pe unul (art.120). [22]
În privinţa funcţiei publice, doctrina românească era foarte clară încă din 1904 cînd a apărut prima ediţie a „Tratatului de drept administrativ” al profesorului Paul Negulescu. Abia după 20 de ani de la apariţia acestei lucrări fundamentale s-a adoptat la 19 iunie 1923 primul Statut al funcţionarilor publici, întregit cu Regulamentul Legii statutului funcţionarilor publici din 3 noiembrie 1923 care stabilea, în detaliu, regimul juridic al funcţionarului public din administraţia de stat (funcţia, gradul, postul, clasa, cum se face numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul disciplinar, dreptul la pensie etc.). Dispoziţii cu privire la funcţionarii din administraţia centrală, la demnitari, erau prevăzute şi în Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor, iar cu privire la funcţionarii din administraţia locală, în Legea pentru unificarea administrativă, din 1925.[23]
La 8 iunie 1940 a fost promulgat Codul funcţionarilor publici, care deşi era bine organizat pe două părţi pentru a oferi un cadru viabil pentru toate categoriile de funcţionari, a suferit numeroase modificări (numai în primul an de aplicare a suferit 10 modificări, motiv pentru care a fost republicat în baza Legii din 7 februarie 1942), iar la 23 august 1944 a fost abrogat în mod expres prin Decretul nr. 1626/1944. Astfel, la 22 septembrie 1946 a fost adoptată Legea nr. 746 pentru Statutul funcţionarilor publici care a fost, însă, abrogată după trei ani, prin Decretul nr. 418 din 16 noiembrie 1949.
După cel de-al doilea război mondial, realităţile politice şi sociale au afectat şi reglementarea funcţiei publice. Filozofia acelui sistem politic era în sensul ştergerii deosebirilor dintre „funcţionari” şi „muncitori”, funcţionarul avînd statut de „om al muncii” supus principiilor consacrate de Codul Muncii. Astfel, din 1950, odată cu adoptarea primului Cod al Muncii, şi pînă în 1999 nu a existat o lege-cadru a funcţiei publice, manifestîndu-se o schimbare fundamentală de concepţie în sensul că funcţionarul public avea acelaşi regim juridic cu salariatul (regim de drept al muncii). Regimul funcţiei publice, în toată această perioadă, a fost topit de regimul contractului de muncă, aplicîndu-se Codul muncii, Legea nr. 12/1971 privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din unităţile socialiste de stat, Legea nr. 1/1970 privind disciplina muncii, legile privind salarizarea ş.a., iar pentru anumite sectoare au fost aprobate reglementări speciale (procurori, judecători, cadre militare), fără a ieşi din regimul contractual.
În acelaşi timp, cele mai importante funcţii publice din stat, prevăzute de Constituţie, nu apăreau, sub aspectul elementelor ce conturează regimul raporturilor de muncă, în nici o lege, deşi Legea nr. 57/1974 a avut pretenţia că reglementează „Nomenclatorul unic al funcţiilor tehnice, economice, de altă specialitate, administrative, de deservire şi de pază”, din întreaga societate. [24]
Întreaga legislaţie românească în vigoare, în special în domeniul funcţiei publice, are ca fundament Constituţia României din 1991, modificată şi completată, preluînd în materia funcţiei publice aceeaşi reglementare din Constituţia din 1923. Astfel, se consacra principiul după care funcţiile publice şi cele de demnitate publică, civile sau militare puteau fi ocupate de persoanele care aveau cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Prin Legea de revizuire a Constituţiei României din 1991, nr. 429/2003, alin. (3) al art. 16 a cunoscut o modificare esenţială, în sensul de a se permite accesul la funcţiile publice şi de demnitate publică a cetăţenilor români care au şi o altă cetăţenie. Tot textul constituţional a impulsionat adoptarea unui statut pentru funcţionarii publici, deoarece în art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie este nominalizat expres „statutul funcţionarilor publici” printre materiile pentru care trebuie adoptată o lege organică.
De vreme ce legiuitorul constituant a înţeles să trateze problema statutului funcţionarilor publici ca o problemă distinctă, funcţionarul public nu este de conceput în afara principiilor generale ale funcţiei publice, care este un regim de drept public, mai exact de drept administrativ şi nicidecum de drept privat (dreptul contractului de muncă). Fiind vorba de drepturi şi obligaţii stabilite pe cale unilaterală, nu sîntem în prezenţa unei instituţii de drept al muncii, a contractului de muncă, care este un acord de voinţă al unităţii şi persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituţii de drept public. Totodată, se desprinde şi trăsătura ce evocă că aceste drepturi şi obligaţii sînt create şi organizate în vederea realizării puterii publice, iar acele activităţi ale persoanelor ce fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvîrşirea cărora nu se realizează puterea de stat, nu constituie funcţii publice. Drept exemplu, pot fi menţionate activităţile tehnice direct productive care se întîlnesc în număr mai mare în întreprinderile de stat, dar există aproape în toate autorităţile de stat.
Prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în scopul asigurării managementului funcţiilor publice şi cel al funcţionarilor publici, a fost înfiinţată Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (în continuare ANFP).
ANFP funcţionează în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, conform OUG nr. 24/2007, cu modificările şi completările ulterioare, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale.
Cu referire la ANFP, este interesant să examinăm părerea autorului Ivan Vasile Ivanoff despre această autoritate publică şi aşteptările acestuia în sensul exerciţiului onest al funcţiei publice şi al statutului funcţionarului public:
„Într-un fel sunt salarizaţi diplomaţii, altfel poliţiştii, altfel lucrătorii gărzii financiare sau vameşii (aproximativ 1.000 $/lună) în contextul în care marea masă a funcţionarilor publici atinge nivelul „ameţitor” al salariului minim pe economie! În acest context, ne este, sincer, chiar şi jenă să vorbim despre combaterea corupţiei, când între funcţionarii publici există diferenţieri enorm de mari privind salarizarea (1/20 – de la 50 $/lună la 1.000 $/lună).
La nivel politic decizional se vorbeşte încă de o salarizare unitară a ... bugetarilor, dar se „uită” că bugetari sunt demnitarii, funcţionarii publici şi foarte mulţi slujbaşi cu contract de muncă.
Considerăm că până nu vom vorbi de o salarizare unitară „a funcţionarilor publici” făcută de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, şi nu de specialiştii dreptului muncii din cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, nu vom avea niciodată funcţiile publice ocupate cu funcţionari competenţi şi oneşti, iar manifestările patologice ale funcţiei publice vor fi atât de grave încât din „boli cronice” care însoţesc organismul statal se vor transforma în „boli acute”, chiar „metastaze” atentând la siguranţa naţională a statului.”[25]
„Dacă ar fi să facem o „retrospectivă” legislativă postdecembristă a diferitelor funcţii publice reglementate special – ex. Statutul diplomaţilor (H.G. 1070/90), statutul cadrelor militare (Legea 80/95) etc. acestea au determinat atât de multe confuzii şi incoerenţe încât la apariţia Legii nr. 188/99, era foarte greu să se mai pună ordine în sistemul funcţionarilor publici.
Astfel, diplomaţii, pe de o parte, trebuie să aibă contract de muncă cu ministerul, dar, în acelaşi timp, au statutul de funcţionari publici.”[26]
Atribuţiile principale ale ANFP se conţin în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici cu modificările şi completările ulterioare, iar activitatea ANFP este reglementată de Hotarîrea Guvernului nr. 1000/2006. Conducerea Agenţiei este asigurată de preşedinte (secretar de stat), ajutat de un vicepreşedinte (subsecretar de stat), numiţi prin decizia primului ministru, la propunerea ministrului Administraţiei şi Internelor.
Atribuţiile principale ale Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sînt:
• elaborarea cadrului normativ privind funcţia şi funcţionarii publici;
• monitorizarea şi controlul aplicării reglementărilor în domeniu;
• gestionarea programelor privind funcţia publică, prin intermediul cărora se realizează managementul funcţiei şi funcţionarilor publici;
• colaborarea cu alte instituţii din ţară şi din străinătate, în vederea perfecţionării pregătirii profesionale a funcţionarilor publici;
• centralizarea nevoilor de instruire ale funcţionarilor publici;
• furnizarea programelor de formare şi perfecţionare profesională pentru personalul din administraţia publică;
• administrarea bazei de date cuprinzînd evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici.
Beneficiarii activităţii Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sînt:
* funcţionarii publici, prin:
• monitorizarea eficientă a aplicării Legii nr. 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a legislaţiei secundare, astfel încît să fie respectat principiul transparenţei în organizarea şi dezvoltarea carierei în funcţia publică;
• planificarea carierei în funcţia publică prin elaborarea planului de ocupare a funcţiilor publice, cu respectarea principiilor egalităţii de şanse, competenţei, competiţiei, profesionalismului şi motivării;
• crearea unor mecanisme de recompensare a performanţelor personale individuale;
• asigurarea unui sistem unitar de salarizare a funcţionarilor publici, transparent, motivant, predictibil;
• perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor publici.
* cetăţenii, prin:
• instituirea unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial în interesul cetăţenilor;
• eficientizarea managementului funcţiei publice şi funcţionarilor publici, pentru asigurarea continuităţii şi celerităţii serviciului public;
• stabilirea unor norme deontologice în raporturile dintre funcţionarii publici şi cetăţeni.
* autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, prin:
• aplicarea coerentă şi unitară a reglementărilor legale în domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici;
• instituirea unor mecanisme de comunicare inter-instituţională eficientă;
• coordonarea metodologică a compartimentelor de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Întru exercitarea atribuţiilor principale şi obţinerea beneficiilor enumerate, potrivit Ordinului nr. 1355 din 20 iulie 2009 emis de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, au fost aprobate Instrucţiunile de completare a formularelor – standard şi de transmitere a datelor şi informaţiilor cu privire la evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici.
Prin prezentul ordin se asigură un cadru unitar privind stabilirea metodelor de completare, transmitere şi colectare periodică a datelor şi informaţiilor relevante privind evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice răspund de corectitudinea datelor şi informaţiilor completate în formatele-standard de raportare.
Formatul-standard privind modificările intervenite în situaţia funcţionarilor publici prevăzut în anexa nr. 1 la Hotărîrea Guvernului nr. 553/2009 privind stabilirea unor măsuri cu privire la evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici (Format-standard pentru informaţiile privind: numirea funcţionarilor publici, modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, sancţiunile aplicate funcţionarilor publici, promovarea funcţionarilor publici, avansarea în treptele de salarizare a funcţionarilor publici, suspendarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, încetarea suspendării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici), se aprobă de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi se transmite Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în termen de 10 zile lucrătoare de la data intervenirii modificării respective.
Formatul-standard al evidenţei funcţiilor publice şi funcţionarilor publici prevăzut în anexa nr. 2 la Hotărîrea Guvernului nr. 553/2009 privind stabilirea unor măsuri cu privire la evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, se aprobă de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi se transmite bianual Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în cursul lunii mai, respectiv noiembrie a fiecărui an.
Pe baza programelor informatice folosite pentru centralizarea şi prelucrarea datelor, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate decide invalidarea formatelor de raportare şi neintegrarea datelor şi informaţiilor cuprinse în acestea, ca măsură procedurală specifică ce se aplică în situaţia neconformităţii cu instrucţiunile de completare.
Scopul prezentelor instrucţiuni este de a asigura, prin intermediul unei reglementări unitare aplicabile autorităţilor şi instituţiilor publice, coordonarea metodologică necesară pentru completarea şi transmiterea formatului-standard privind modificările intervenite în situaţia funcţionarilor publici şi a formatului-standard al evidenţei funcţiilor publice şi funcţionarilor publici.
Existenţa unui sistem informaţional permite stocarea informaţiei la nivel centralizat despre funcţiile publice vacante, efectuarea concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice vacante, statul de personal existent în autoritatea publică, informaţia despre funcţionarii publici angajaţi în serviciul public referitor la studiile acestora, pregătirea profesională, cursurile de perfecţionare petrecute, sancţiunile disciplinare aplicate sau stimulările acordate ş.a. informaţii relevante care acordă transparenţă, uşurează şi sporesc activitatea autorităţilor publice.
[pic]
-----------------------
[1] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.
[2] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 61.
[3] Veştile R.S.S. Moldova, 1990, nr. 8.
[4] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr. 109-111.
[5] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr. 194-196.
[6] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr. 117-118.
[7] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011 nr. 164-165.
[8] Hotărîrea Parlamentului nr. 144 din 14 iulie 2011 pentru aprobarea bugetului pe anul 2011 şi a numărului de personal al Curţii de Conturi - Monitorul Oficial 2011 nr. 128-130.
[9] Hotărîrea Parlamentului nr. 77 din 4 mai 2010 privind aprobarea structurii Procuraturii Generale - Monitorul Oficial 2010, nr. 78-80.
[10] Hotărîrea Parlamentului nr. 57-XVI din 20 martie 2008 de aprobare a Regulamentului Centrului pentru Drepturile Omului, a structurii, a statului de funcţii şi a modului de finanţare a acestuia - Monitorul Oficial 2008, nr. 81.
[11] Hotărîrea Parlamentului nr. 22-XV din 29 martie 2001 cu privire la structura Aparatului Parlamentului, la statul de funcţii al Aparatului şi al Parlamentului şi la asigurarea materială a personalului Aparatului şi a deputaţilor în Parlament - Monitorul Oficial 2001, nr. 42.
[12] Hotărîrea Parlamentului nr. 433-XVI din 28 decembrie 2006 cu privire la aprobarea statutului, a structurii organizatorice şi a efectivului-limită ale Consiliului Coordonator al Audiovizualului. Monitorul Oficial, 2007, nr. 6-9.
[13] Decretul Preşedintelui nr. 2-II din 16 ianuarie 1997 privind formarea Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova, stabilirea structurii şi statelor de personal. Monitorul Oficial, 1997, nr. 8.
[14] Potrivit cadrului normativ, pentru autorităţile publice se instituie funcţii publice cu sarcini de bază specifice anumitor domenii. Drept exemplu servesc:
Legea nr. 229 din 23 septembrie 2010 privind controlul financiar public intern - Monitorul Oficial 2010, nr. 231-234;
Hotărîrea Guvernului nr. 1211 din 27 decembrie 2010 „Cu privire la unitatea de informare şi comunicare cu mass-media a autorităţii administraţiei publice centrale” - Monitorul Oficial 2011, nr. 16-17;
Hotărîrea Guvernului nr. 1714 din 27 decembrie 2002 „Cu privire la serviciul juridic al autorităţilor administraţiei publice” - Monitorul Oficial 2002, nr. 185-189;
Hotărîrea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public” (Anexa nr. 9) în care se conţine regulamentul-cadru al subdiviziunii resurse umane din autoritatea publică.
[15] Hotărîrea Guvernului nr. 1310 din 14 noiembrie 2006 „Cu privire la aprobarea structurii-tip a regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea organului central de specialitate al administraţiei publice şi autorităţii administrative din subordinea acestuia” – Monitorul Oficial 2006, nr. 181-183.
[16] Hotărîrea Guvernului nr. 1001 din 26 decembrie 2011 „Privind punerea în aplicare a unor acte legislative” - Monitorul Oficial 2011, nr. 238-242.
[17] Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, 1999, p. 12.
[18] REGULATION No 31 (EEC), 11 (EAEC), laying down the Staff Regulations of Officials and the Conditions of Employment of Other Servants of the European Economic Community and the European Atomic Energy Community (JO 45, 14.6.1962, p. 1385).
[19] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, vol. I, 2005, p. 552.
[20] Idem, p. 565.
[21] Idem, p. 564.
[22] Idem, p. 553.
[23] Idem, p. 554.
[24] Idem, p. 557.
[25] Ivan Vasile Ivanoff, Exerciţiul onest al funcţiei publice, p. 25-26.
[26] Idem, p. 25.
................
................
In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.
To fulfill the demand for quickly locating and searching documents.
It is intelligent file search solution for home and business.
Related download
- legea pensiilor casa judeteana de pensii dolj
- camera deputaţilor
- partea i anul 189 xxxiii — nr 568 legi decrete
- lege nr 113 din 28 04 2021docx 2 pensiiteleorman
- casa judeteana de pensii gorj
- l e g e pensia ta
- curierul fiscal
- ordonanŢĂ de urgenŢĂ acasa
- instituția prefectului judeȚul teleorman
- varianta de lucru
Related searches
- globo de noticias de hoje
- ultimas noticias de estados unidos de america
- noticias de portugal de hoje
- mapa de estados de mexico
- noticias de esportes de hoje
- jornal de angola de hoje
- jornal canal de mocambique de hoje
- agendamento de carteira de trabalho
- jornal de noticias de hoje
- jornal de noticias de angola
- massa de torta de frango de liquidificador
- consulta de lote de imposto de renda