Ghidul muncitorului mobil european
Ghidul
muncitorului mobil european
Bart Vanpoucke FGTB & Ger Essers FNV-Bruxelles
Confederaţia europeană a sindicatelor (CES)
cu sprijinul financiar al Comisiei europene
Ghidul muncitorului mobil european
Prefaţă
PARTEA I: Legislaţie si reglementare
1. Tratatul CEE
2. Libera circulaţie a muncitorilor : regulamentul 1612/68
a. Dreptul la muncă a cetăţenilor din SEE
b. Dreptul la muncă a cetăţenilor din afara SEE (cetăţeni din ţările terţe)
c. Dreptul la muncă a locuitorilor noilor State membre
3. Coordonarea regimurilor de asigurare socială: R 1408/71 & R 883/04
a. Generalităţi
b. Reguli ce remit determinarea legislaţiei aplicabile in materie de asigurare socială
c. Gradul de transfer al plăţilor
d. Totalizarea perioadelor de asigurare
e. Coordonarea metodelor de calcul al alocaţiilor
4. Dreptul muncii transfrontaliere
a. Generalităţi
b. Convenţia de la Roma
c. Directiva în materie de detaşare 96/71/CE
d. Competenţa tribunalelor de muncă: regulamentul 44/2001
5. Coordonarea fiscală: convenţia privind dubla impozitare
a. Generalităţi
b. Principiul de stat al ocupării forţei de muncă
c. Menţinerea condiţionată a principiului de stat rezident
d. Sciziunea salariului
e. Impozitarea pensiilor şi a plăţilor sociale
f. Reguli specifice pentru muncitorii frontalieri
g. Necoordonarea între reţinerea asigurării sociale si reţinerea fiscală
h. Metode vizând evitarea dublei impuneri
i. Drept concluzie: reflecţie sindicală
6. Pensii complementare
7. Dreptul de şedere
a. Generalităţi
b. Dreptul de şedere până la trei luni
c. Dreptul de şedere peste trei luni
d. Dreptul de şedere permanent
e. Dreptul de şedere după încetarea activităţilor
f. Avantajele sociale şi asistenţa socială
PARTEA II: Muncitorii mobili
8. Muncitorul detaşat
a. Generalităţi
b. Securitate socială
c. Fiscalitate
d. Dreptul muncii
9. Muncitorul solicitant al unui loc de muncă
a. Generalităţi
b. Serviciile de plasament transfrontalier: EURES
c. Căutarea locului de muncă păstrând alocaţia naţională pentru şomaj
d. Dreptul de şedere pe perioada căutării unui loc de muncă
e. Dreptul de şedere pe perioada muncii
f. Garanţii relative ale plăţilor şomajului după perioada de muncă
g. Garanţii în materie de asigurare medicală
h. Sfaturi practice
10. Muncitorul transfrontalier
a. Generalităţi
b. Dreptul unui loc de muncă şi dreptul la muncă
c. Asigurarea socială
d. Fiscalitate
11. Muncitorul multinaţional
a. Generalităţi
b. Asigurarea socială
c. Fiscalitate
d. Dreptul la muncă
e. Exemple-tip
12. Muncitorul emigrant
a. Generalităţi
b. Reglementarea muncii şi a dreptului de şedere
c. Asigurarea socială
d. Impozite si prima obligatorie a pensiilor străine
PARTEA III: Surse de informare
Introducere
Principiul liberei circulaţii a persoanelor este aplicabil in Uniunea europeană şi in Spaţiul economic european. Pentru muncitorul european, acest lucru înseamnă dreptul pe care îl are de a merge într-un alt Stat membru unde să lucreze şi unde să-şi caute de lucru. Din acest punct de vedere el va putea beneficia de o mai mare libertate de mişcare şi de o protecţie mai bună decât alţi muncitori non-europeni.
Cu toate acestea, muncitorul mobil se confruntă cu un cadru reglementar foarte complex. Legislaţia şi reglementarea europeană rămân, în pofida volumului acestora, relativ limitate în aplicabilitatea lor, iar legislaţiile şi reglementările naţionale, adesea foarte diverse, au fost menţinute în mare parte. Pe plan european, singura ambiţie constă în stabilirea, în cadrul acestui peisaj atât de contrastant, a unui număr anumit de drepturi fundamentale şi, pe un anumit număr de terenuri, în parvenirea coordonării diferitelor legislaţii cadru. Obiectivul nu e prin urmare deloc de a armoniza şi/sau de a uniformiza legislaţiile naţionale.
Pentru muncitorul mobil, acest lucru semnifică concret, că drepturile şi obligaţiile sale nu sunt garantate doar de o legislaţie şi de o reglementare europeană. Ele rămân determinate de asemenea de legislaţia sau legislaţiile naţionale ale Statului sau Statelor sale de reşedinţă şi/sau cu drept de muncă.
In domeniul fiscalităţii, fundamental pentru muncitorul mobil, dimensiunea europeană rămâne astfel foarte limitată: nici o coordonare nu există în această privinţă, cel puţin până în prezent.
Sunt sutele de convenţii bilaterale încheiate de Statele membre pentru evitarea dublei impozitări care e încă din plin în vigoare.
Prima parte a acestei publicaţii expune un anumit număr de tratate, regulamente şi directive comunitare. Ne oprim în egală măsură asupra principiilor de bază ale modelului convenţiei a OCDE în ceea ce priveşte prevenţia dublei impozitări, din care se inspiră aproape toate convenţiile fiscale bilaterale.
Aplicarea acestui ansamblu de texte în situaţiile concrete de muncă transfrontalieră este mai apoi examinată într-un mod mult mai detaliat în partea a doua a lucrării (de la capitolul 8 la 12).
Prima publicare datează din 2004. Actuala publicaţie revăzută datează din martie 2007.
PARTEA I
Legislaţie şi reglementare
Capitolul 1. Tratatul CEE
Capitolul 2. Libera circulaţie a muncitorilor : regulamentul 1612/68
Capitolul 3. Coordonarea regimurilor de asigurare socială: R 1408/71 & R 883/04
Capitolul 4. Dreptul muncii transfrontaliere
Capitolul 5. Coordonarea fiscală: convenţia privind dubla impozitare
Capitolul 6. Pensii complementare
Capitolul 7. Dreptul de şedere
1. Tratatul CEE
Tratatul CEE stabileşte un anumit număr de drepturi fundamentale pentru cetăţenii europeni.
Cele mai importante articole referitoare la muncitorii transfrontalieri şi emigranţi sunt următoarele:
Art. 12
In domeniul aplicării tratatului prezent şi fără a prejudicia dispoziţiile particulare pe care le prevede, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate.
Art. 17
1. S-a instituit o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii fiecare persoană având naţionalitatea unui Stat membru. Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte.
2. Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat.
Art. 18
1. Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitelor şi condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile date pentru aplicarea sa.
Art. 39
1. Libera circulaţie a muncitorilor este asigurată în interiorul Comunităţii
2. Ea implică abolirea oricărei discriminări, fondate pe motivul naţionalităţii, între muncitorii Statelor membre, in ceea ce priveşte locul de muncă, remunerarea şi alte condiţii de lucru.
3. Ea cuprinde dreptul, sub rezerva limitelor justificate din motive de ordine publică, de securitate publică şi de sănătate publică:
a) de a răspunde la locurile de muncă efectiv oferite;
b) de a se deplasa în acest scop liber pe teritoriul Statelor membre;
c) de a locui într-unul din Statele membre în vederea exercitării unei slujbe conform dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ce impun înlocuirea muncitorilor naţionali;
d) de a rămâne, în condiţiile care vor constitui obiectul regulamentului de aplicare stabilit de Comisie, pe teritoriul unui Stat membru, după ocuparea unui loc de muncă aici.
4. Dispoziţiile prezentului art. nu sunt aplicabile locurilor de muncă în administraţia publică.
Art. 42
Consiliul, decide conform procedurii vizate în art. 251, adoptă, în domeniul asigurării sociale, măsurile necesare pentru stabilirea liberei circulaţii a muncitorilor, instituind în special un sistem ce permite de a asigura muncitorilor emigranţi şi dreptului pe care aceştia îl au:
a) totalizarea, pentru deschiderea şi menţinerea dreptului la alocaţii , precum şi calculul acestora, de pe toate perioadele luate în considerare de diferitele legislaţii naţionale;
b) plata alocaţiilor la persoanele rezidente pe teritoriile Statelor membre.
Art. 293
Statele membre vor antrena între ele, în calitate de necesitate, negocieri în vederea asigurării, în favoarea cetăţenilor lor:
- protecţiei persoanelor, precum întrebuinţarea şi protecţia drepturilor în condiţiile acordate de fiecare Stat propriilor săi cetăţeni,
- .......
- .......
- eliminarea dublei impozitări în interiorul Comunităţii
Drepturile formulate în tratatul CEE sunt reluate în regulamentul CEE nº 1612/68 privind libera circulaţie a muncitorilor în interiorul Uniunii europene, în regulamentul nº 1408/71 de coordonare în materie de asigurare socială, în directivele în materie de şedere, etc.
2. Libera circulaţie a muncitorilor: regulamentul 1612/68
a. Dreptul la muncă a cetăţenilor din SEE
Regulamentul european 1612/68, care determină drepturile muncitorilor transfrontalieri şi emigranţi şi ai membrilor familiilor acestora se înscrie în perspectiva interzicerii discriminării pe baza naţionalităţii formulată în articolele 12 şi 39, paragraful 2 al tratatului CEE. Pentru ca regulamentul 1612/68 să fie aplicabil, e necesar deci ca muncitorul să fie cetăţean din unul dintre Statele membre din Spaţiul economic european (SEE = Statele membre ale Uniunii europene, plus Liechtenstein, Norvegia şi Islanda). O convenţie complementară a fost încheiată cu Elveţia.
Art. 39 a tratatului CEE garantează libera circulaţie a muncitorilor, ceea ce semnifică, că orice cetăţean din SEE poate lucra practic în orice domeniu. O excepţie există pentru domeniul public, însă importanţa sa e limitată: excepţia nu vizează de fapt decât funcţiile autorităţii, precum cele ale funcţionarilor de poliţie sau ale puterii juridice, „ce implică o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice precum funcţiile care au ca şi scop protejarea intereselor generale ale Statului şi ale altor colectivităţi publice”.
Regulamentul de comunitate 1612/68 garantează egalitatea tratării între muncitorii SEE în Statele membre în situaţiile următoare:
- accesul la o activitate salariată şi exercitarea acestei activităţi (art. 1);
- negocierea şi concluzia contractului de muncă (art. 2);
- accesul la piaţa de muncă (art. 3), incluzându-se eventualele limitări cantitative (art. 4);
- accesul la serviciile forţelor de muncă (art. 5);
- condiţiile de angajare şi de recrutare (art. 6).
Art. 7 din Regulamentul 1612/68 acoperă o importanţă cu totul particulară. Acest articol impune non-discriminarea în situaţiile următoare:
- condiţiile de lucru şi ale locului de muncă;
- avantajele sociale şi fiscale;
- dreptul la formare profesională, la readaptare şi la reeducare;
- clauzele convenţiilor de muncă în echipă şi individuale.
Art. 7 R. 1612/68:
1. Muncitorul cetăţean al unui Stat membru nu poate fi, pe teritoriul altor State membre, din motivul naţionalităţii sale, tratat diferit faţă de angajaţii naţionali, în orice condiţii ale angajării sau ale muncii, mai ales în materie de remunerare, de concediere şi de reintegrare profesională sau de reangajare dacă a căzut în şomaj.
2. El beneficiază aici de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi angajaţii naţionali.
3. De asemenea el beneficiază, în aceeaşi bază legală şi în aceleaşi condiţii ca şi angajaţii naţionali, de învăţământul şcolilor profesionale şi al centrelor de readaptare sau de reeducare.
4. Orice clauză de convenţie colectivă sau individuală sau altă reglementare colectivă având ca obiect accesul la muncă, la angajare, la remunerare şi alte condiţii de muncă şi de concediere, este nulă de plin drept în măsura în care ea prevede sau autorizează condiţii discriminatorii faţă de angajaţii cetăţeni ai altor State membre.
Acest articol 7 important, asigură prin urmare muncitorului emigrant şi transfrontalier dreptul la aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi muncitorului naţional. Prin avantaje sociale şi fiscale, se înţeleg în special finanţarea studiilor copiilor, lichidările în caz de concediere, urmărirea – fără plată de prime –a constituirii unei pensii de întreprindere în caz de şomaj, reducerea deducţiilor fiscale, primele de naştere, accesul la asigurări colective particulare pentru asigurările medicale, reţineri fiscale, etc.
Avantajele sociale nu trebuie confundate totuşi cu plăţile legale de asigurări sociale. Coordonarea dispoziţiilor legale în materie de asigurare socială este impusă de regulamentul 1408/71 (a se vedea capitolul 3).
Exemplu:
• O familie suedeză se instalează la Bruxelles. Ambii părinţi exercită în Belgia o activitate salariată. La naşterea unui copil, ei au dreptul la alocaţii de naştere în vigoare în Belgia (prime de naştere), ce nu le pot fi refuzate sub pretextul că nu sunt de naţionalitate belgiană. Aceste alocaţii de naştere constituie ceea ce numim un avantaj social (art. 7, paragraful 2 R. 1612/68).
• O familie germană locuieşte la Maastricht, tatăl lucrează ca salariat în Belgia. La naşterea unui copil, familia are dreptul la alocaţia de naştere belgiană. Belgia nu poate cere ca familia să aibă reşedinţa în Belgia pentru a beneficia de alocaţie. Dacă tatăl ar fi lucrat ca muncitor liber în Belgia, nu ar fi avut dreptul la alocaţie de naştere, fiindcă art. 7, paragraful 2 R. 1612/68 nu se raportează decât la angajaţii salariaţi şi nu la cei liberi (hotărâre C-43/99 Leclere).
• O studentă franţuzoaică are reşedinţa în Ţările Baltice pentru a urma o facultate. Ea exercită aici o activitate salariată două zile pe săptămână. Studenta are dreptul – dat fiind că-i salariată – să beneficieze de sistemul neerlandez de finanţare a studiilor sale (hotărâre C- 57/89 Raulin).
Iată un exemplu de un alt gen (art. 7 paragraf 4 R. 1612/68):
• Un medic grec pleacă să muncească în Germania, după ce a exersat o funcţie comparabilă în Grecia. Convenţia colectivă a muncii (CCM) germană prevede că muncitorii (incluzând şi medicii) pot, după ce au efectuat un anumit număr de ani de serviciu în spitalele germane, beneficia de o cotă salarială superioară. Curtea de Justiţie a estimat că anii de serviciu (comparabil) din Grecia ar trebui contabilizaţi cu anii de serviciu efectuaţi în Germania (hotărâre C- 15/96 Schöning-Kougebetopoulou).
Afilierea la organizaţiile sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale sunt prevăzute de art. 8.
Art. 8 R. 1612/68:
1. Muncitorul cetăţean al unuia din Satele membre angajat al altui Stat membru beneficiază de egalitate de tratare în ceea ce priveşte afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale, inclus fiind şi dreptul de vot; el poate fi exclus de la participarea la gestiune a organismelor de drept public şi de la exercitarea unei funcţii de drept public. El beneficiază, printre altele, de dreptul de a candida la alegerea organelor de reprezentanţă a muncitorilor întreprinderii.
Aceste dispoziţii nu au ca obiect lezarea legislaţiilor sau a reglementărilor care, în anumite State membre, acordă drepturi mai extinse angajaţilor proveniţi din alte State membre.
b. Dreptul la muncă a cetăţenilor din afara SEE
(cetăţeni din ţările terţe)
Muncitorii ce sunt cetăţeni ai unui Stat din ţările membre ale SEE (nu şi Elveţia) au automat dreptul de a merge să lucreze într-un alt Stat membru. Muncitorii care nu sunt cetăţeni ai unui Stat din ţările membre ale SEE (nu şi Elveţia) – cei ce sunt numiţi cetăţeni ai ţărilor terţe – nu beneficiază de acest drept de a merge să lucreze într-un alt Stat membru. Ei au nevoie de un permis de muncă. În cazul în care un muncitor al SEE este căsătorit cu un cetăţean din afara SEE (cetăţean dintr-o ţară terţă) „şi” urmează să lucreze şi să locuiască într-un alt Stat membru, soţul are şi el dreptul de a exersa o activitate salariată în ţara gazdă (ţara de reşedinţă).
Până recent, dreptul său de muncă era garantat de art. 11 al R 1612/68. Astăzi acest drept e asigurat de art. 23 al noii directive 2004/38/CE[1] referitor la dreptul de şedere.
Art. 23 al directivei 2004/38/CE
Membrii familiei cetăţeanului Uniunii, oricare ar fi naţionalitatea acestora, care beneficiază de dreptul de şedere sau de dreptul de şedere permanent într-un Stat membru, au dreptul de a începe aici o activitate lucrativă cu titlul de muncitor salariat sau non salariat.
Exemplu:
• Un angajator finlandez angajează un muncitor italian. Acesta din urmă este căsătorit cu o cetăţeancă argentiniană. Amândoi soţii au dreptul de şedere în Finlanda şi de a exersa aici o activitate salariată. Acest principiu se bazează pe art. 1 din R 1612/68 în ceea ce priveşte cetăţeanul din UE şi pe art. 23 al directivei 2004/38/CE în ceea ce priveşte soţia acestuia. Nici un permis de şedere nu este prin urmare necesar pentru această cetăţeancă din afara spaţiului SEE.
• O infirmieră croată care locuieşte în Croaţia – o ţară care astăzi nu face parte din uniunea europeană – nu are dreptul să lucreze în Austria dacă nu dispune de un permis de lucru. Acest principiu e aplicabil chiar dacă această infirmieră croată este căsătorită cu un cetăţean german care lucrează în Austria ca muncitor frontalier provenit din Croaţia. Totuşi, dacă cuplul se decide să se mute în Austria, un permis de lucru nu mai e necesar.
• O întreprindere de construcţii stabilită în Belgia angajează, pe post fix, muncitori marocani şi îi detaşează provizoriu în Franţa. Nu ţine de întreprindere să ceară un permis de muncă autorităţilor franceze, acest lucru în baza articolelor 49 şi 50 (libera prestare de servicii) ale tratatului CE (hotărâre C-43/93 Vander Elst şi hotărârea Comisiei / Luxemburg C-445/03).
• O dansatoare de balet israeliană care locuieşte la Amsterdam (NL) lucrează în Anvers (B). Şi cum nu este cetăţeancă a SEE, ea nu poate lucra decât dacă dispune de un permis de muncă. Ea are dreptul la alocaţiile de familie belgiene (prestarea asigurării sociale) în baza regulamentului de coordonare a asigurării sociale R. 1408/71. Ea nu are dreptul la prima de naştere (avantaj social) în baza articolului 7, paragraful 2 al R. 1612/68. Ea are dreptul la alocaţiile de familie şi nu la prima de naştere fiindcă cetăţenii ţărilor terţe intră în câmpul de aplicare a regulamentului de coordonare a asigurării sociale R. 1408/71, dar nu în cel din Regulamentul R. 1612/68 relativ la libera mişcare a muncitorilor.
c. Dreptul la un loc de muncă a locuitorilor noilor State membre
În ultimii ani, Uniunea europeană a cunoscut două extinderi majore. UE15 a devenit UE25 când zece noi State membre (Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Cehia; numite după asta „intratele 2004”) s-au unit cu Europa în 1 mai 2004. Mai apoi, în 1 ianuarie 2007, Uniunea a devenit UE27 după aderarea a două noi state (Bulgaria şi România; numite după “intratele 2007”).
La fiecare extindere, „vechile” şi noile State membre au convenit asupra unui regim de tranziţie. Acest regim permitea introducerea progresivă a întrebării sensibile din punct de vedere politic a dreptului la libera circulaţie a muncitorilor. Acest fapt semnifică în mod esenţial că sistemul iniţial, în care locuitorii noilor State membre aveau nevoie de un permis de muncă pentru a putea lucra într-un „vechi” Stat membru, poate fi menţinut în decursul la încă un anumit timp.
Pentru Cipru şi Malta, nu s-a convenit nici un regim de tranziţie. Locuitorii acestora pot, după aderarea ţărilor lor în 2004, lucra în „vechile” State membre fără a avea nevoie de un permis de muncă.
Locuitorii altor “intrate 2004” şi ai “intratelor 2007” pot încă – în măsura în care ele nu deţin naţionalitatea unuia dintre „vechile” State membre (=UE15 pentru “intratele 2004” şi UE 25 pentru “intratele 2007”) – să se confrunte, în decurs de un anumit timp, cu o limitare a dreptului lor la liberul acces pe piaţa muncii într-un Stat membru al UE15, sau respectiv UE25. Se cuvine de notat că dacă un „vechi” Stat membru A aplică măsuri limitative în ceea ce priveşte locuitorii unui nou Stat membru B, acesta din urmă poate la rândul său face la fel în ceea ce priveşte locuitorii Statului membru A (= reciprocitate).
Intenţia este de a permite Statelor membre de a acţiona într-un mod progresiv, la începutul sistemului de permise iniţial în vigoare şi dirijat la nivel naţional, pentru a ajunge, în termenul cu o durată maximă de 7 ani, la o aplicare din plin a regulamentului UE (R. 1612/68) cu o piaţă de muncă complet deschisă. Statele membre care doresc să beneficieze de regimul de tranziţie fără ca totuşi să fie obligate să acţioneze la o mlădiere progresivă a politicii lor de acces la piaţa lor de muncă. Printre altele, ele nu pot suprima drepturile existente. Există de asemenea o regulă de prioritate conform căreia, în termeni de acces la un loc de muncă, Statul membru trebuie să dea prioritate cetăţenilor noilor state membre în raport cu cei care proveniţi din ţările terţe.
Regimul de tranziţie cuprinde el însuşi 3 faze etalate pe perioada a 7 ani. Cu fiecare fază nouă, spaţiul lăsat politicii naţionale se reduce şi Statele membre care doresc să urmeze politica autorizaţiilor naţionale sunt supuse la obligaţii de justificare mai exigente.
Faza 1=> 01/05/2004 -30/04/2006 pentru „intratele 2004” – 01/01/2007 – 31/12/2008 pentru „intratele 2007”:
Pe perioada primilor doi ani care urmează după aderare, „vechile “State membre aplică, pentru accesul muncitorilor noilor State membre, mai degrabă reglementarea naţională decât reglementarea europeană în sfera liberei circulaţii. Fiecare “vechi” Stat membru poate totuşi, pe o bază voluntară, să aleagă aplicarea din momentul aderării a reglementării europene.
Faza 2=> 01/05/2006 -30/04/2009 pentru „intratele 2004” – 01/01/2009 – 31/12/2011 pentru “intratele 2007”:
La sfârşitul termenului primei faze, aranjamentul de tranziţie este evaluat de Comisia europeană. Fiecare Stat membru care s-a folosit de regimul de tranziţie trebuie să indice în egală măsură dacă el consideră adecvat să prelungească încă acest regim de tranziţie pe o perioadă cu o durată maximă de trei ani. Dacă nu aceasta le este intenţia, atunci permisul de muncă nu va mai fi necesar în acest Stat membru şi regimul „liberei circulaţii a muncitorilor” va fi aplicabil. Dacă în schimb intenţia îi este aceasta, el nu mai poate adopta alte măsuri noi decât de salvgardare, pentru anumite regiuni sau profesii, sau în caz de dificultăţi imprevizibile pe piaţa muncii.
Faza 3=> 01/05/2009 -30/04/2011 pentru „intratele 2004” – 01/01/2012 – 31/12/2013 pentru “intratele 2007”:
După cea de a doua fază de trei ani, Statele membre care nu şi-au deschis complet piaţa muncii vor fi invitaţi să o facă. Şi numai în cazul în care ei pot demonstra că suferă puternice perturbaţii pe piaţa muncii vor putea menţine, pentru o durată nedepăşind doi ani, sistemul de permise de muncă.
Începând cu 01/05/2011 pentru „intratele 2004” şi odată cu 01/01/2014 pentru „intratele 2007”, nici un Stat membru nu va mai putea cere permis de muncă şi R. 1612/68 va fi aplicabil, fără cea mai mică restricţie, pe întreg teritoriul UE25 sau, respectiv, UE27.
În ceea ce priveşte „intratele 2004”, numai Irlanda, Anglia şi Suedia şi-au deschis imediat piaţa de muncă. Finlanda, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania au atins acest rang după cea de a doua fază. Belgia, Franţa, Luxemburgul, Ţările Baltice şi Danemarca au declarat ca ele se vor folosi de posibilităţile oferite de faza a doua. În acelaşi timp, ele au stabilit şi o procedură mai fină în materie de permis de muncă care acoperă ansamblul pieţei de muncă (în Danemarca) sau anumite sectoare şi locuri de muncă care necesită forţă de muncă (în Belgia, Franţa, în Ţările Baltice şi în Luxemburg).
Germania şi Austria au decis să menţină toate restricţiile. De altfel, ei anunţaseră deja în 2004 că, conform situaţiei pieţei de muncă, ele vor folosi total sau parţial perioada de tranziţie de 7 ani.
„Intratele 2004” (inclusiv Cipru şi Malta) au autorizat, încă de la început, libera circulaţie reciprocă a muncitorilor. Numai Ungaria, Polonia şi Slovenia au decis să aplice principiul de reciprocitate numai pentru locuitorii Statelor membre ai UE15. De la a doua fază, Ungaria este singura ce urmează acest principiu. Între timp, Polonia şi Slovenia şi-au deschis integral piaţa de muncă.
În ceea ce priveşte perioada de tranziţie pentru „intratele 2007”, prima fază e în curs de desfăşurare. În concluziile acestei lucrări, poziţiile diverselor State membre rămâneau puţin clare. Totuşi, se poate stabili – cu o oarecare rezervă – că pieţele de muncă cipriote, estoniene, finlandeze, letone, lituaniene, poloneze, slovene, slovace şi suedeze au fost deschise, imediat şi fără restricţii, locuitorilor Bulgariei şi României.
În Franţa, Italia şi Ungaria, un permis de muncă rămâne necesar chiar dacă acesta e eliberat mai uşor.
Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Irlanda, Luxemburgul, Malta, Ţările Baltice, Austria, Portugalia, Spania şi Anglia par a dori să se ţină de politica naţională iniţială în materie de permis de muncă.
Regimul de tranziţie nu vizează decât libera circulaţie a muncitorilor . Libera prestare de servicii – înţelegându-se aici detaşarea – este posibilă din prima zi a aderării, la fel ca libera circulaţie a celor independenţi, a studenţilor, a pensionarilor, a turiştilor, etc.
O clauză de prezervare este totuşi aplicabilă pentru Austria şi Germania: conform acestei clauze, aceste ţări pot impune şi ele limite detaşării odată cu noile State membre. Această clauză se aplică nu numai “intratelor 2004”, dar şi „intratelor 2007”. Această posibilitate nu se aplică totuşi decât unui număr limitat de servicii, precum construirea şi curăţarea industrială şi ea nu poate fi invocată decât dacă sectoarele în cauză cunosc perturbări importante.
O persoană care, înainte de 1 mai 2004, lucrează în unul din „vechile” State membre şi care dispune de un permis de muncă de o perioadă minimă de 12 luni poate continua să lucreze în acest Stat membru fără nici o altă formă de proces. Membrii familiei sale care, la data aderării, aveau de asemenea acces la piaţa muncii unui Stat membru, păstrează şi ei în egală măsură acest acces. Dacă reîntregirea familiei are loc după aderare, totuşi, membrii familiei au acces la piaţa de muncă a acestui Stat membru din moment ce îşi au reşedinţa aici de o perioadă de optsprezece luni sau începând cu cea de a treia aniversare a aderării, dacă această ultimă dată este cea mai apropiată de cele două termene.
Rezumând, o persoană doritoare să profite de drepturile sale pentru a merge la muncă într-un alt Stat membru în perioada tranziţiei trebuie să se informeze cu privire la situaţia precisă ce prevalează în ţara în care aceasta doreşte să muncească. Perioada de tranziţie este impusă pentru a se evita o migrare de masă de o amploare ce ar perturba piaţa de muncă. Intenţia nu este aceea de a face imposibilă orice circulaţie.
2. Coordonarea regimurilor de asigurare socială: R 1408/71 & R 883/04
a. Generalităţi
Regulamentul european de coordonare R. 1408/71 „cu privire la coordonarea regimurilor de asigurare socială în interiorul Comunităţii” administrează drepturile muncitorilor emigranţi şi transfrontalieri şi membrilor familiilor acestora. Regulamentul de coordonare R. 1408/71 împiedică ca drepturile de asigurare socială pe care aceşti lucrători le-au obţinut şi membrii familiilor acestora să nu fie pierdute dacă aceste persoane beneficiază de dreptul la libera circulaţie. Dezvoltarea practică a coordonării este administrată de regulamentul de execuţie R. 574/72.
Regulamentul de coordonare R. 1408/71 va fi în curând (2008/2009?) înlocuit de regulamentul 883/04. Regulamentul 883/2004 va intra în vigoare dacă regulamentul de aplicare corespunzător este aprobat de Parlamentul european. Comisia europeană a emis o propunere de regulament de aplicare (COM (2006) 16).
Regulamentul de coordonare R. 1408/71 nu vizează decât muncitorii cu naţionalitatea unuia dintre Statele membre ale Spaţiului economic european (SEE = Uniunea europeană (UE) plus Liechtenstein, Norvegia şi Islanda). Din 1 iulie 2002, regulamentul este de asemenea aplicabil şi în Elveţia. Începând cu iunie 2003, regulamentul s-a extins printre altele şi asupra cetăţenilor din afara UE (cetăţenii ţărilor terţe) care au reşedinţa legală în unul din Statele membre (cu excepţia Danemarcei).
Regulamentul 1408/71 coordonează doar regimurile legale de asigurare socială. În el nu se stipulează nimic în materie de asigurări complementare, extralegale (pensii de întreprinderi, asigurări speciale de asistenţă medicală, asigurări complementare speciale contra maladiilor şi a invalidităţii, etc.).
Cele mai importante principii de coordonare a regulamentului 1408/71 sunt următoarele:
a. desemnarea unei singure legislaţii sociale aplicabile în materie de asistenţă socială pentru evitarea conflictelor de lege;
b. obligaţia de a achita plăţile referitoare alocaţiilor familiale, de maladie, de invaliditate, de bătrâneţe şi de deces;
c. totalizarea perioadelor de asigurare în diversele State membre;
d. coordonarea modalităţilor de calcul ale alocaţiilor .
b. Regulile ce permit determinarea legislaţiei aplicabile în materie de asigurare socială
Pentru a se evita ca un muncitor emigrant sau transfrontalier sa nu fie supus nici unei legislaţii în materie de asigurare socială, şi invers, ca două legislaţii să fie simultan aplicabile în cazul său, regulamentul 1408/71 cuprinde legi de atribuire. Aceste legi de atribuire – ce figurează în articolele 13 şi 17 – determină legislaţia aplicabilă într-un caz determinat. Aşa numitele legi sunt de natură imperativă şi nu lasă prin urmare nici o alegere. Legile de atribuire sunt de asemenea exclusive, ceea ce înseamnă că muncitorul nu este supus decât unui singur sistem de asigurare socială (art. 13). Cel mai des, e legea ţării ce angajează care o prevede (lex loci laboris) [2].
Este posibilă o abatere de la aceste legi fundamentale într-un număr limitat de cazuri, mai ales când un angajator transferă un muncitor într-un alt Stat membru pe o perioadă scurtă de timp. În anumite cazuri, abateri sunt prevăzute de asemenea pe acest principiu de Stat de angajare atunci când muncitorul îşi desfăşoară activităţile în mai multe State membre în acelaşi timp. Mai mult, în pofida principiului de exclusivitate, o dublă supunere poate surveni încă într-o situaţie cu totul aparte (combinarea unei activităţi parţiale ca salariat, dar ca nesalariat în ţările de angajare unde regimurile de asigurare socială sunt diferite pentru cele două categorii de muncă). [3]
Exemplu:
• Un locuitor din Portugalia lucrează în Spania, dar el revine cel puţin o dată pe săptămână în Portugalia. Acest muncitor e un muncitor de frontieră. El este asigurat social în ţara în care lucrează, adică Spania (art. 13, paragraful 2 sub.a al R. 1408/71). [4]
• O întreprindere suedeză îl transferă temporar în Danemarca timp de 12 luni pe şeful personalului. Dat fiindcă e vorba de un transfer temporar, acest angajat rămâne asigurat social în Suedia (art. 14, paragraful 1 sub.b al R. 1408/71). [5]
• Un locuitor din Italia lucrează pentru o firmă franceză, în Franţa cât şi în Italia. El este asigurat social într-un singur Stat membru. E vorba de Italia, ţara în care locuieşte şi lucrează. Patronul francez trebuie să achite cotizaţiile asigurării sociale italiene (art. 14, paragraful 2 sub.b i al R. 1408/71). [6]
• Un locuitor din Austria este angajat ca montator însărcinat cu întreţinerea de către o firmă germană şi mai lucrează în Italia şi Elveţia. Muncitorul este asigurat social într-un singur Stat membru, adică Germania, ţara în care se află sediul patronului său (art. 14, paragraful 2 sub.b ii al R. 1408/71). [7]
• Un locuitor din Belgia lucrează în calitate de liber în Belgia şi ca salariat în Ţările Baltice. Într-un mod excepţional, această persoană este asigurată în acelaşi timp ca angajat salariat în Ţările Baltice şi ca unul independent în Belgia (această supunere simultană este prevăzută de R. 1408/71 în anexa VII). Un astfel de regim se aplică de asemenea într-un anumit număr în alte State membre.[8]
Într-un anumit număr de cazuri foarte excepţionale, este posibilă o abatere de la dispoziţiile prevăzute în articolele 13 la 16 al R. 1408/71. Această posibilitate este enunţată după ca urmare în art. 17:
Art. 17 R. 1408/71[9]:
Două sau mai multe State membre în care autorităţile competente ale acestor State pot prevedea de comun acord, în interesul anumitor angajaţi sau al anumitor categorii de angajaţi, excepţii sau dispoziţii ale articolelor 13 la 16.[10]
c. Gradul de transfer al plăţilor
În numeroase State membre, dreptul la alocaţii şi la plata acestora va înceta să existe dacă angajatul nu mai stă pe teritoriul Statului membru în cauză. În caz de revenire în ţara de origine sau de mutare într-un alt Stat membru, drepturile obţinute la plaţi riscă să fie pierdute. Acest pericol constituie un obstacol foarte serios pentru libera circulaţie a muncitorilor.
De aceea regulamentul comunitar 1408/71 conţine dispoziţii ce prevăd ca plăţile familiale, de bătrâneţe, de boală, de invaliditate şi de deces să continue a fi plătite beneficiarilor lor care locuiesc într-un alt Stat membru sau care au revenit în ţara lor de origine.
Această obligaţie nu este absolută. Plăţile asigurării sociale, de exemplu, nu pot fi exportate, transferate. Ajutorul de şomaj nu poate fi transferat decât într-o perioadă foarte limitată, de 3 luni maximum (art. 69 R. 1408&71). [11]
Regulamentul comunitar 1408/71 determină în egală măsură felul în care un muncitor bolnav, care are dreptul la o plată medicală sau la plata salariului său în caz de boală, dar care locuieşte într-un alt Stat membru, trebuie să fie controlat. Există legi care împiedică ca alocaţiile familiale să fie plătite de două ori sau deloc.
Exemplu:
• Pensiile legale franceze de bătrâneţe, de deces şi de incapacitate de muncă sunt transferabile fără restricţie, ceea ce nu este în cazul plăţilor complementare ale “Fondurilor Naţionale de Asigurare” (legea din 30 iunie 1956), nici cazul pensiei pentru handicapaţi adulţi (lege franceză din 30 iunie 1975).
• Pensia italiană (şi alte alocaţii ) pentru surdo-muţi, ajutorul irlandez pentru şomeri (Social Welfare Act 1993) şi ajutorul danez pentru locuinţa pensionarilor, de exemplu, nu sunt transferabile într-un alt Stat membru, fiindcă nu este vorba de alocaţii bazate pe prime şi cotizaţii (art.10 bis ţi anexa II bis R 1408/71). [12]
• Un angajat frontalier portughez, locuind în Portugalia, care şi-a desfăşurat întreaga carieră profesională în Spania, beneficiază în caz de şomaj complet, de un ajutor de şomaj portughez (principiu al ţării de reşedinţă art. 71, paragraful 1 sub a ii R. 1408/71) [13]. Acest principiu se aplică de asemenea unui angajat spaniol care s-a mutat în Portugalia continuând să lucreze în Spania.
• O familie are un revenit locuitor al Ţărilor Baltice şi în care tatăl lucrează ca salariat în Germania, are dreptul la plăţile familiale germane. Aceste alocaţii familiale germane sunt transferabile. Nu se poate impune ca, copii să fie crescuţi în Germania (art. 74 R. 1408/71). Cum dispozitivul neerlandez de alocaţii familiale este o asigurare bazată pe reşedinţă, există un drept la aceste alocaţii familiale complementare neerlandeze dacă ele sunt mai mari decât alocaţiile familiale germane. Cum mama nu lucrează în Ţările Baltice, ea are la fel dreptul 8 drept derivat) la alocaţiile familiale germane (hotărârile C-245/94Hoever şi C-312/94 Zacher). Dacă mama lucrează în Ţările Baltice, ea are dreptul la alocaţiile familiale germane dacă satisface condiţiile germane.
d. Totalizarea perioadelor de asigurare
În numeroase legislaţii naţionale, dreptul la o plată este deseori condiţionat, ca şi durata şi importanţa acestei alocaţii , de faptul că solicitantul a fost asigurat social pe o perioadă determinată şi că el a achitat cotizaţiile de asigurare socială. Numeroase regimuri prevăd perioade de stagiu sau cereri de referinţă. Astfel de dispoziţii sunt foarte prejudiciase pentru muncitorii emigranţi sau transfrontalieri. Trecând de la un sistem de asigurare socială la altul, ei riscă să se confrunte din nou cu perioade de stagiu sau cu cereri de referinţă.
Regulamentul de coordonare 1408/71 cuprinde deci dispoziţii care prevăd că perioadele de asigurare efectuate în alte State membre trebuie să intre în linia de calcul pentru a se stabili dreptul la o plată (ceea ce sunt numite legi de totalizare). [14]Comunicarea între Statele membre cu privire la perioadele de asigurare realizate se efectuează prin intermediul formularelor E.
Exemplu:
• În Belgia, dreptul la o alocaţie de boală presupune să fi fost asigurat social timp de 6 luni. Un muncitor irlandez care vine să lucreze în Belgia şi care se îmbolnăveşte după 3 luni are dreptul la cel puţin o alocaţie belgiană de boală dacă poate demonstra, printr-un formular E-104 (Irl) că a fost asigurat mai înainte pe o perioadă de cel puţin 3 luni în Irlanda (art. 18 R. 1408/71) [15].
• Un locuitor din Grecia a lucrat aici timp de 5 ani, mai apoi s-a instalat în Franţa. După ce a lucrat 3 luni în Franţa, a devenit şomer. În Franţa, nu ai voie la ajutor de şomaj decât după ce ai fost asigurat social timp de 182 de zile dintr-o perioadă de 22 de luni. Datorită totalizării şi însumării perioadelor, muncitorul grec are cel puţin dreptul la ajutor de şomaj franceză dacă poate prezenta un formular E-301 (Gr) la sprijinul cererii sale (art. 67 R. 1408/71) [16].
• Un muncitor finlandez a lucrat timp de 4 ani în Germania. Asigurarea de bătrâneţe germană prevede o perioadă de stagiu de 5 ani. Dacă muncitor finlandez a fost asigurat timp de mai puţin de 5 ani, el nu are dreptul, în singura baza alocaţiilor germane, la o pensie de bătrâneţe germană. Totuşi, dacă acest muncitor a fost asigurat mai înainte în Finlanda într-un mod durabil şi o poate demonstra printr-un formular E-205, el are cel puţin dreptul la o pensie de bătrâneţe germană datorită totalizării şi însumării perioadelor de asigurare finlandeze şi germane (art. 67 R. 1408/71) [17]. E aşa-numita pensie de regulament.
e. Coordonarea metodelor de calcul ale alocaţiilor
Regulamentul de coordonare 1408/71 determină în articolele sale de la 13 la 17[18] ţara în care muncitorul transfrontalier este asigurat. Aceste dispoziţii evită ca muncitorul să fie asigurat de două ori sau deloc. Dar ele nu sunt îndeajuns ca să rezolve toate problemele.
Astfel pot surveni dificultăţi în caz de plată a alocaţiilor familiale pe motivul că ambii părinţi sunt supuşi la legislaţiile a două State membre diferite, fiindcă unul dintre părinţi lucrează în ţara de reşedinţă, iar altul într-un alt Stat membru.
Exemplu:
• O familie locuieşte în Portugalia. Unul dintre părinţi lucrează ca angajat frontalier în Spania şi celălalt lucrează în Portugalia. Întrebarea e de a şti în ce Stat membru alocaţiile familiale trebuie să fie plătite: Statul de reşedinţă a familiei sau Statul de muncă a părinţilor? Statul de reşedinţă al familiei (Portugalia) nu este ţinut de plătitor prin prioritate, cu un surplus eventual din partea Statului de muncă?
• O familie locuieşte la Maastricht (Ţările Baltice). Tatăl are o muncă salariată în Germania, iar mama lucrează în Belgia. Întrebarea este de a şti care dintre cele trei State membre trebuie să plătească alocaţiile de familie. Întrebarea e cât trebuie să plătească fiecare Stat membru trebuie să fie de asemenea rezolvată. Curtea de Justiţie a pronunţat în privinţa aceasta o decizie de constrângere în afacerea Danner (C-168/88).
Situaţii de acest gen sunt rezolvate de regulamentul de coordonare 1408/71, combinat cu regulamentul de execuţie R. 574/72.
Coordonarea regimurilor de alocaţii familiale (asigurările muncitorilor, asigurările localnicilor, fără a lua în calcul asigurările pentru muncitorii independenţi). Regulamentul de coordonare 1408/71 determină care Stat membru trebuie să plătească prioritar alocaţiile familiale şi cum să evite cumulul de alocaţii familiale (capitolul 7 R. 1408/71) [19].
Cumulul este de asemenea posibil şi în caz de invaliditate. Într-un număr mare de State membre, asigurările de invaliditate sunt asigurări legate de risc (ex. Ţările Baltice, Belgia, Irlanda, Franţa, Anglia, Spania). Acest lucru semnifică mărimea plăţilor de invaliditate este independentă de durata de asigurare. Celelalte State membre cunosc sisteme legate de durata de asigurare.
Exemplu:
• Un muncitor emigrant locuieşte şi lucrează timp de 1 an în Spania (sistem bazat pe risc). El a lucrat mai înainte timp de 15 ani în Franţa (sistem bazat pe risc). În cazul unei invalidităţi, acest muncitor emigrant are dreptul, independent de asigurarea sa trecută, la totalitatea singurei pensii de invaliditate spaniolă (metodă numită a pensiei unice). Pe baza R. 1408/71, el are dreptul la această pensie de invaliditate spaniolă ca şi cum el ar fi fost asigurat social din totdeauna în Spania.[20]
• Un muncitor emigrant locuieşte şi lucrează timp de 1 an în Spania (sistem bazat pe risc). El a lucrat mai înainte timp de 15 ani în Austria (sistem bazat pe durata de asigurare). În cazul unei invalidităţi, acest muncitor emigrant are dreptul, independent de asigurarea sa trecută, la pensia de invaliditate spaniolă. Totuşi, cum el a fost asigurat anterior într-un sistem bazat pe durată, el va avea de asemenea dreptul la o pensie de invaliditate austriacă. Când aceasta e plătită, este redusă la pensia de invaliditate spaniolă (dispozitiv anticumul). Însă, dacă muncitorul nu este declarat invalid conform dreptului social austriac, muncitorul emigrant are dreptul la întreaga pensie de invaliditate spaniolă.
În caz de invaliditate, coordonarea este mai complexă. Trebuie să se ţină cont de diferenţele esenţiale între sistemele de asigurare de invaliditate. Trebuie să se distingă sistemele legate de risc şi sistemele legate de durata de asigurare. Situaţia asigurării în momentul în care muncitorul devine invalid joacă un rol cheie pentru a determina felul în care coordonarea este asigurată. Trebuie făcută distincţia în această privinţă între un muncitor care a fost asigurat în ultimul rând într-un sistem bazat pe durată şi un muncitor asigurat în ultimul rând într-un sistem bazat pe risc.
Coordonarea vizează evitarea pierderii de drepturi obţinute. Ea nu rezolvă însă problema diferenţelor, deseori considerabile, între sistemele de invaliditate. Se poate întâmpla ca un muncitor emigrant sau transfrontalier să fie declarat total invalid într-un Stat membru şi în acelaşi timp, într-un alt Stat membru, să nu fie declarat decât parţial invalid sau să nu fie deloc recunoscut. Coordonarea nu permite rezolvarea acestei lipse de armonizare.
Legi de coordonare specifice au fost elaborate şi pentru pensiile de bătrâneţe şi de supravieţuire. Pentru o descriere mai amănunţită şi mai aprofundată a tuturor legilor de coordonare, se vor consulta capitolele 10 şi 12.
4. Dreptul la muncă transfrontalieră
a. Generalităţi
Munca transfrontalieră pune problema cunoaşterii dreptului de muncă şi condiţiilor de muncă (CCT) aplicabile. Înainte de a răspunde la această întrebare, e important de precizat, despre ce fel de gen de muncă este vorba. Într-un anumit număr de situaţii, Convenţia de la Roma aplicabilă obligaţiilor contractuale ce sunt în vigoare (Convenţia datează acestea din 19 iunie 1980).
Convenţia de la Roma e aplicabilă în cazul contractelor de muncă internaţionale, atunci când un patron dintr-un Stat membru impune muncitorului executarea de activităţi în unul sau în multe alte State membre. E cazul în care, de exemplu, dacă o firmă germană execută activităţi la Luxemburg, în Franţa şi în Belgia prin intermediul unui muncitor ce locuieşte în Franţa, sau atunci când o firmă greacă trimite unul dintre muncitorii săi în Spania timp de 2 ani. Convenţia se aplică în principiu şi pentru un muncitor care lucrează într-un alt Stat membru pentru un patron care s-a stabilit aici deja (de ex. Un muncitor frontalier ) . Nu se poate totuşi vorbi în cazul acesta decât de reşedinţă transfrontalieră. În acest ultim caz, se cuvine aproape întotdeauna să se aplice dreptul la muncă şi condiţiile de muncă (CCT) ale Statului ce angajează (lex locis laboris).
Convenţia a fost într-un regulament european (Roma I) „în lege aplicabilă obligaţiilor contractuale” (COM (2005) 650 definitiv). Data intrării în vigoare este nesigură (2008?).
b. Convenţia de la Roma
b.1 Legea aplicabilă
Convenţia indică, cu titlu de lege generală, că un contract de muncă este impus de lege stabilită de părţi (art. 3 al Convenţiei). Nici o altă condiţie nu este pusă în această privinţă: fiecare sistem de drept al muncii poate fi în principiu ales.
Alegerea legii de către părţi, art. 3, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma:
Contractul este impus de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie să fie expres sau să rezulte sigur din dispoziţiile contractului sau ale circumstanţelor cauzei. Prin această alegere, părţile pot aplica legea întregului sau numai unei părţi ale contractului.[21]
Exemplu:
• O întreprindere suedeză angajează un montator de întreţinere cu reşedinţă în Germania pentru a desfăşura activităţi în Germania. Alegerea legii aplicabile este liberă, dar în practică, alegerea va rămâne cel mai des limitată la dreptul muncii german sau suedez. Şi cum patronul e social asigurat în Germania, alegerea dreptului muncii german apare ca o soluţie pragmatică.
• O întreprindere suedeză angajează un muncitor cu reşedinţă în Luxemburg pentru a desfăşura activităţi în Franţa şi Belgia. În practică, alegerea se va merge după dreptul muncii suedez, francez, belgian sau luxemburghez. Pe baza regulamentului pe asigurarea socială R.1408/71, va fi aplicabilă legislaţia suedeză pe asigurarea socială. Dacă angajatul lucrează mai puţin de 183 de zile în Franţa şi în Belgia, el va fi impozitat în ţara sa de reşedinţă (Luxemburg). În caz contrar,un „salary-split” ar fi afectat. În acest caz, s-ar putea alege dreptul muncii suedez pe motive de coerenţă cu asigurarea socială. Dacă angajatul mai lucrează şi în ţara sa de reşedinţă (Luxemburg), el este asigurat social la Luxemburg şi e poate mai logic de privilegiat dreptul muncii luxemburghez.
• O întreprindere suedeză trimite unul din angajaţii săi suedezi în Anglia timp de un an. Angajatul rămâne asigurat social în Suedia. Conform convenţiei dublei impozitări între Suedia şi Anglia, el este impozitat în Anglia. Dat fiind caracterul temporar al acestei situaţii de angajare, pare a fi evident de a continua aplicarea dreptului muncii suedez sau contractul de muncă suedez. Angajatul în cele din urmă va reveni în Suedia sau va fi trimis într-un alt Stat membru.
Din lipsă de alegere a legii aplicabile, contractul de muncă este cerut, pe baza articolului 6, paragraful 2, al Convenţiei de le Roma, conform modalităţilor următoare:
În pofida dispoziţiilor articolului 4 şi în lipsa alegerii făcute conform articolului 3, contractul de muncă este impus:
a) prin legea ţării în care angajatul, în executarea contractului, îşi îndeplineşte în mod obişnuit lucrul, chiar dacă este transferat temporar într-o altă ţară, sau
b) dacă angajatul nu îşi îndeplineşte în mod obişnuit lucrul în aceeaşi ţară, prin legea ţării în care se găseşte întreprinderea care l-a angajat pe muncitor, cu condiţia ca să nu rezulte din ansamblul circumstanţelor că, contractul de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă ţară, caz în care legea acestei alte ţări este aplicabilă (remarcă: valabilă şi pentru a) ca şi pentru b)). [22]
Exemplu:
• O firmă comercială stabilită în Austria angajează un reprezentant comercial locuitor al Franţei pentru a lucra în aceeaşi ţară. De la un timp la altul, el mai lucrează şi în Italia şi Spania. Cum nimic nu a fost convenit în materie de lege aplicabilă, e dreptul francez al muncii care prevalează (art. 6, paragraful 2, sub. a al Convenţiei). Coerenţa câştigă aici: angajatul e deja impozitat conform dreptului francez (în aplicarea convenţiilor dublei impozitări pe care Franţa a concis-o cu diferitele ţări în relaţii de muncă) şi aceasta e echivalentă şi pentru asigurările sociale obligatorii de asemenea (art. 14, paragraful 2, sub. b ii R. 1408/71).
• O firmă stabilită în Italia angajează un montator care realizează activităţi de întreţinere în Germania, Austria şi Elveţia. Nimic nu s-a convenit în materie de drept de muncă aplicabil. În acest caz, legea italiană e cea care e responsabilă de aplicare (art. 6, paragraful 2, sub. b al Convenţiei de la Roma).
b.2. Dispoziţii imperative
Dacă a fost făcută o alegere a legii, nu este nimic absolut. Art. 6, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma stipulează de fapt că libera alegere nu poate conduce la pierderea protecţiei de care dispune muncitorul în baza dispoziţiilor imperative ale legii care ar fi aplicabilă în cazul în care nu s-a făcut vreo alegere a legii. Muncitorul poate în orice moment să invoce această dispoziţie.
Art. 6, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma:
Cu toate acestea dispoziţiile articolului 3, în contractul de muncă, alegerea de către părţi ale legii aplicabile nu poate avea ca rezultat privarea muncitorului de protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative ale legii ca ar fi aplicabilă, în lipsa alegerii, în virtutea paragrafului 2 al prezentului articol.[23]
• Adică, de exemplu, dacă un patron austriac şi reprezentantul său francez în exemplul enunţat mai sus ar fi ales dreptul austriac, angajatul nu ar fi putut pierde cel puţin protecţia dispoziţiilor imperative ale dreptului francez.
b.3. Dispoziţii imperative particulare sau legi prioritare
Art. 7 al Convenţiei de la Roma mai prevede că alături de legea declarată aplicabilă pe baza alegerii legii sau pe baza articolului 6, paragraful 2 al Convenţiei, poate da efect, sub anumite condiţii, la dispoziţii imperative de drept ale altui Stat membru „cu care situaţia prezintă o legătură strânsă”. Nu e vorba cu toate acestea decât de dispoziţii imperative ce pot fi la rândul lor calificate drept “legi de poliţie imediat aplicabile” sau „reguli prioritare”. Acestea sunt întotdeauna aplicabile, oricare ar fi legea aplicabilă.
Legi de poliţie
Art. 7, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma:
În urma aplicării, în virtutea prezentei convenţii, a legii unei ţări determinate, se poate da o valoare dispoziţiilor imperative ale legii unei alte ţări cu care situaţia prezintă o legătură strânsă, dacă şi în măsura în care, conform dreptului acestei ultime ţări, aceste dispoziţii sunt aplicabile oricare ar fi legea ce impune contractul. Pentru a decide dacă trebuie dată valoare acestor dispoziţii imperative, se va ţine cont de natura lor şi de obiectivul lor cât şi de consecinţele care ar decurge din aplicarea lor sau din non-aplicarea lor.
Art. 7, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma:
Dispoziţiile prezentei convenţii nu vor putea aduce daune aplicării regulilor legii ţării de drept care impune imperativ situaţia oricare ar fi legea aplicabilă contractului.[24]
În cazul aplicării legilor de poliţie ale Statului membru în care muncitorul îşi desfăşoară activităţile, întrebarea e de care dispoziţii este vorba.
O definiţie întrebuinţată mult a conceptului de “legi de poliţie” este cea dată de Curtea de Justiţie în afacerea Arblade (C-396/96 şi C-376/96).
Conform Curţii, este vorba de „... dispoziţii naţionale a căror acţiune a fost considerată crucială pentru apărarea organizării politice, sociale sau economice ale Statului membru vizat, pe punctul de a impune respectul tuturor persoanelor aflate pe teritoriul naţional al acestui Stat membru sau oricărui raport juridic localizat pe acest teritoriu”, aceasta în opoziţie cu dispoziţiile imperative aşa cum sunt ele formulate în art. 6, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma, care sunt limitate la reguli specifice care protejează muncitorii.
Legile de poliţie sunt prin urmare dispoziţii ce prezintă un caracter de drept public şi care pot interveni într-un raport de drept privat (de ex. Un contract de muncă). O dispoziţie juridică poate fi ridicată la rangul de regulă prioritară dacă e de ordine publică (legi de poliţie). Aceste reguli prioritare nu pot fi revendicate din nou prin alegerea legii aplicabile. Regula prioritară, totuşi, nu poate fi invocată decât dacă relaţia internaţională de muncă se află în câmpul său de aplicare (sau scoperules). Aceste câmpuri de aplicare sunt precizate în lege sau în jurisprudenţă. Dispoziţiile ce pot fi considerate ca legi de poliţie diferă de la un Stat membru la altul: nu există uniformizare în această privinţă.
În felul acesta Bundesarbeitsgericht-ul german determină ca, concediul de maternitate şi menţinerea salariului în caz de boală să fie plasate sub semnul interesului social general (legile de poliţie în sens de art. 7, paragrafele 1 şi 2 ale Convenţiei de la Roma) şi trebuie să fie considerate ca reguli prioritare.
Legile franceze în materie de concedieri oferă un alt exemplu. Această lege prevede că orice contract semnat între un patron şi un angajat, în care angajatul renunţă la despăgubirea de concediere sau acceptă ca preavizul său să fie întrerupt fără indemnizaţie compensatorie, este nul. Jurisprudenţa franceză a stabilit totuşi că nu este vorba de o lege de poliţie (art. 7, paragrafele 1 şi 2 ale Convenţiei de la Roma) aplicabilă independent de dreptul pe care îl impune contractul. Un muncitor francez al cărui contract de muncă este supus legal unui drept străin nu poate în consecinţă conta pe faptul că legislaţia franceză în materie de concediere se aplică automat.
Datorită directivei ce reglementează transferul locului de muncă 96/71/CEE (a se vedea punctul c.), un anumit număr de dispoziţii de legi de poliţie au fost prevăzute într-un mod uniform Statelor membre.
Exemplu:
• O firmă portugheză angajează un muncitor portughez cu reşedinţă în Belgia pentru o activitate salariată de îndeplinit în Belgia. S-a convenit ca dreptul muncii portughez să se aplice. Conform articolului 6, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma, dispoziţiile imperative ale dreptului muncii belgian rămân aplicabile. Aceste drepturi cuprind toate convenţiile colective de muncă (CCM) general imperative în Belgia. Întrebarea e cu privire la concediere. În acest caz, ar trebui examinat dacă dispoziţiile legale belgiene care protejează muncitorii în caz de concediere – de ex. Amânările legale ale preavizelor – nu oferă o protecţie mai importantă decât dreptul portughez. În Portugalia durata preavizului este de 60 de zile. Dacă, de exemplu, o durată legală de preaviz de 28 de zile este în vigoare în Belgia, dreptul portughez al muncii poate fi aplicat în virtutea principiului legii celei mai favorabile. Cu toate acestea, dacă CCM belgiană în general imperativă prevede un preaviz de 3 luni, atunci această ultimă durată a preavizului trebuie aplicată.
• O întreprindere germană de grădini angajează muncitori portughezi pentru un proiect în Maastricht (Ţările Baltice). S-a convenit să se aplice dreptul german de muncă. Contrar Ţărilor Baltice, acest drept german nu prevede salarii minimum legale. Patronul german este obligat să aplice salariul minimum legal neerlandez (directivă în materie de transfer). În caz de concediere, întrebarea este de a şti dacă amânările preavizului neerlandez sau german sunt aplicabile. Angajatul poate invoca acele dispoziţii în materie de concediere care îi asigură cea mai bună protecţie (articolului 6, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma). Nu este evident de a cunoaşte dacă CCM neerlandeză general imperativă pentru sectorul grădinăritului este aplicabilă, fiindcă în Ţările Baltice, CCM-le în general imperative nu fac parte din legile de poliţie.
c. Directiva în materie de detaşare 96/71/CE
În cazul unei detaşări clasice – ceea ce înseamnă că un patron stabilit într-un stat membru (Stat de origine) trimite temporar angajatul său într-un alt Stat membru (Stat membru de primire) -, întrebarea e care este permisul de muncă şi condiţiile de muncă care sunt aplicabile.
Directiva 96/71/CE se aplică detaşării. Contrar Convenţiei de la Roma, această directivă vizează armonizarea regulilor de prioritate, în sensul în care ea determină care domenii ale dreptului muncii în fiecare Stat membru fac cel puţin parte din regulile de prioritate, chiar dacă legislatorul sau jurisprudenţa acestui Stat membru nu au luat deja iniţiativa în acest domeniu. Nu se poate vorbi cu toate acestea de armonizare pe planul conţinutului. Altfel spus: principiul de subsidiaritate rămâne aplicabil pentru a da un conţinut naţional concret acestor prescripţii de drept.
Este vorba despre acele domenii de drept de muncă, aşa cum figurează ele în dispoziţiile legale şi administrative ale fiecărui Stat membru şi – eventual – în convenţiile colective de muncă (CCM) care sunt declarate aici a fi imperative pentru construire şi sectoarele anexe, ce constau în:
1. Perioadele maxime de lucru şi perioadele minime de odihnă;
2. Durata minimă de concedii anuale plătite;
3. Taxele pe salariu minim, aici incluzându-se orele suplimentare; acest punct nu este aplicabil în regimurile de pensii complementare;
4. Condiţiile de antrenare a angajaţilor, în special de către societăţile de muncă provizorie;
5. Sănătate, asistenţă şi igienă la locul de muncă;
6. Măsuri de protecţie bazate pe condiţiile de muncă ale femeilor însărcinate sau pe cale de a naşte, ale copiilor şi ale tinerilor;
7. Egalitate în tratarea bărbaţilor şi a femeilor şi alte dispoziţii în sensul nediscriminării.
Dispoziţiile legale (punctele de la 1 la 7 de mai sus) ale Statului membru gazdă (Stat gazdă), ridicate la rangul de reguli de prioritate prin directiva de detaşare, trebuie să fie respectate de patronul străin pe perioada transferării şi acest lucru “oricare ar fi legea aplicabilă relaţiei de muncă”. Se evită astfel apariţia unui dumping social pe teritoriul Statului membru gazdă.
Conform articolului 3, paragraful 7 al directivei de detaşare, dacă condiţiile de angajare şi de muncă (punctele de la a la g de mai sus) ale Statului gazdă sunt mai puţin favorabile decât acelea ale Statului de origine, condiţiile de angajare şi de muncă ale Statului de origine sunt cele care trebuie să fie aplicate (principiul regimului celui mai favorabil).
Cum s-a menţionat deja mai sus, reglementarea citată nu se aplică doar dispoziţiilor legale, dar şi dispoziţiilor stabilite de CCM pentru construire şi sectoarele anexe. Totuşi, fiecare Stat membru are dreptul, în baza articolului 3, paragraful 10 al directivei 96/71/CE, să-şi lărgească sfera de aplicare a directivei de detaşare, atât în termeni de conţinut, cât şi în câmpul aplicării. Anumite State membre s-au folosit de această posibilitate. Mai multe State membre au inclus chiar convenţiile colective de muncă (CCM) general imperative în câmpul de aplicare al directivei de detaşare: e cazul Belgiei, Franţei, Finlandei, al Greciei, Italiei, Luxemburgului, Austriei, Portugaliei şi Spaniei.
Exemplu:
• În cazul unui patron francez care îşi trimite angajatul în sectorul german de construcţie, patronul va trebui să plătească salariul minim german în măsura în care acest salariu e mai mare decât salariul francez.
• Dacă un patron spaniol îşi trimite angajatul în sectorul neerlandez de întreprinderi de grădinărit, el va trebui să plătească salariul minim legal neerlandez. CCM sectorului creării şi amenajării grădinilor – cu toate că declarată general imperativă - nu se aplică totuşi aici fiindcă directiva de detaşare nu se aplică sectorului neerlandez de gradină. Dacă muncitorul spaniol ar fi fost trimis într-o întreprindere belgiană de acelaşi sector, atunci CCM belgiană ar fi fost aplicabilă, fiindcă autorităţile belgiene au plasat această CCM general imperativă în sfera aplicării directivei de detaşare.
d. Competenţa tribunalelor de muncă: regulamentul 44/2001
Regulamentul (CE) nº 44/2001 “ în materie de competenţa judiciară, recunoaştere şi executare a deciziilor în sfera civilă şi comercială” fixează regulile comunitare în materie de competenţă judiciară, recunoaştere şi executare a deciziilor în sfera civilă şi comercială.
Acest regulament se aplică şi muncitorilor transfrontalieri. Fiind vorba de contracte de muncă individuale, art. 9 al R. 44/2001 stipulează că un patron cu domiciliu stabil pe teritoriul unui Stat membru poate fi dus în faţa tribunalelor Statului membru unde îşi are domiciliul, sau într-un alt Stat membru în faţa tribunalului locului unde angajatul îşi desfăşoară de obicei munca sau în faţa tribunalului din ultimul loc unde şi-a desfăşurat de obicei munca. Această dispoziţie stabilită în consecinţă, în beneficiul angajatului, o abatere de la principiul general conform căruia persoanele (în speţă, patronul) avându-şi reşedinţa pe teritoriul unui Stat membru să se prezinte în faţa tribunalelor acestor State membre.
Art. 19 R.44/2001: Competenţă în materie de contracte individuale de muncă
Un patron având domiciliu pe teritoriul unui Stat membru poate fi tras:
1) în faţa tribunalelor Statului membru unde îşi are reşedinţa, sau
2) într-un alt Stat membru:
a) în faţa tribunalului locului unde angajatul îşi desfăşoară de obicei munca sau în faţa tribunalului din ultimul loc unde şi-a desfăşurat de obicei munca
b) dacă angajatul nu îşi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat de obicei munca într-o singură ţară, în faţa tribunalului locului unde se găseşte sau se găsea întreprinderea care l-a angajat pe muncitor.
Dacă patronul vrea să intenteze o acţiune (de exemplu rezilierea unui contract de muncă), el nu poate prezenta afacerea decât unui tribunal situat pe teritoriul Statului membru unde locuieşte angajatul. Se poate conveni, prin înţelegere cu angajatul – şi după apariţia litigiului – să se prezinte afacerea în faţa unui tribunal dintr-un Stat membru.
Art. 20 al R.44/2001:
1. Acţiunea patronului nu poate fi dusă decât în faţa tribunalelor Statului membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are reşedinţa.
2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc prejudiciu dreptului de a introduce o cerere reconvenţională în faţa tribunalului sesizat de cererea originară conform prezentei secţiuni.
Art. 21 al R.44/2001:
Nu poate fi îndepărtat de la dispoziţiile prezentei secţiuni decât prin convenţii atributive de jurisdicţie:
1) posterioare apariţiei neînţelegerii, sau
2) care permit angajatului de a sesiza alte tribunale decât cele indicate în secţiunea prezentă.
Exemplu:
• Un angajat rezident în Italia este angajat de un patron francez în scopul de a desfăşura pentru acest patron activităţi de întreţinere în Italia. S-a convenit ca să se aplice dreptul francez. Un conflict a apărut în legătură cu plata salariului. Patronul nu poate intenta o acţiune decât în faţa unui tribunal italian, care urmează să aplice dreptul francez de muncă. Se poate conveni totuşi, de comun acord, să fie declarat competent şi un tribunal francez.
• Un angajat german vrea să rezilieze contractul de muncă încheiat cu angajatul său care locuieşte în Austria şi lucrează ca angajat frontalier în Germania. Patronul va trebui să rezilieze acest contract de muncă – impus prin dreptul muncii german – de un tribunal austriac, care va trebui să se pronunţe în baza dreptului german de muncă. Patronul german şi angajatul său frontalier austriac pot decide să ducă afacerea în faţa unui tribunal german.
5. Coordonarea fiscală: convenţia privind dubla impozitare
a. Generalităţi
Tratatul CEE (art. 293) obligă Statele membre să încheie între ele convenţii destinate să evite dubla impozitare. Contrar regulamentului european 14008/71, care coordonează regimurile legale de asistenţă socială, nuci o convenţie multilaterală europeană nu coordonează materiile fiscale. Coordonarea impozitării este impusă de sute de convenţii fiscale bilaterale încheiate între Statele membre. Structura acestor convenţii a dublei impozitări urmează modelul stabilit de OCDE (Organizaţia de cooperare şi de dezvoltare economică).
Conform art. 39, paragraful 2 (articol referitor la non-discriminare) al tratatului CE şi articolului 7, paragraful 2 al R. 1612/68, muncitorii emigranţi şi transfrontalieri au dreptul la aceleaşi avantaje fiscale ca şi angajaţii naţionali.
Adesea, salariul muncitorului transfrontalier sau detaşat este impus de Statul angajator. Întrebarea este care Stat membru –Statul de reşedinţă sau Statul angajator – trebuie să acorde reduceri de impozite (deducţii) sau scutirea de impozite pe motivul situaţiei familiale. Această problemă se pune mai ales dacă o familie are un părinte care lucrează în Statul de reşedinţă şi celălalt părinte într-o altă ţară.
În cazul unui angajat transfrontalier, întrebarea este de a şti când Statul angajator trebuie să-l trateze pe acest muncitor – care e în străinătate un contribuabil (non rezident) – ca pe un contribuabil interior (rezident fictiv) cu avantajele fiscale ce reies din acest statut (deducţii, etc.).
În afacerea Schumacker (C-279/93), Curtea de Justiţie a estimat că un muncitor transfrontalier (non-rezident al unui Stat angajator) ale cărui venituri (familiale) provin în mare parte din Statul angajator, are dreptul în acest Stat angajator la toate avantajele fiscale / reduceri fiscale reieşite din situaţia sa personală şi din situaţia sa familială. Prin “în mare parte”, Curtea vrea să zică mai mult de aproximativ 90 %.
Este uluitor de relevat, în jurisprudenţă în materie de avantaje fiscale, că, Curtea de Justiţie lasă o marjă semnificativă Statelor membre pentru a conchide convenţii vizând evitarea dublei impozitări. Chiar dispoziţiile unor astfel de convenţii ce stabilesc o distincţie directă pe baza naţionalităţii pot, în anumite circumstanţe, fi justificate (hotărâre C-336/96 Gilly).
Marea autonomie a Statelor membre în materie fiscală duce în practică la situaţii în care legile de atribuire prevăzute în reglementare în materie de asigurare socială (“unde angajatul este asigurat social”) sunt adesea opuse regulilor de atribuire ale convenţiilor fiscale bilaterale (“unde angajatul plăteşte impozit”). Astfel, angajaţii în transportul internaţional de mărfuri sunt asiguraţi social în Statul membru în care patronul este stabilit (principiul ţării de sediu, vezi art. 14, paragraful 2 sub a R. 1408/71) şi ei trebuie să plătească adesea în Statul de reşedinţă impozitul pe salariul pe care îl primesc în urma activităţilor desfăşurate în afara Statului membru în care patronul este stabilit. Se poate vorbi de o discontinuitate între reţinerea fiscală şi reţinerea cotizaţiilor, cu toate avantajele şi inconvenientele pe care aceasta o presupune.
Marea diferenţă între reţinerea fiscală şi reţinerea cotizaţiilor constă în faptul că principiul de exclusivitate este aplicabil fiind vorba de reţinerea cotizaţiilor (asigurare socială), ceea ce înseamnă că un singur Stat membru este competent pentru reţinerea cotizaţiilor sociale. În ceea ce ţine de reţinerea fiscală, este posibil ca un angajat care lucrează în două State membre sau mai multe, aceasta să fie impusă în aceste State membre salariului câştigat în urma muncii desfăşurate pe teritoriul lor. Nu este vorba de dubla impozitare, dar de impozitare împărţită (numită şi salary-splitting, a se vedea capitolul 11).
Convenţiile cu privire la dubla impozitare nu cuprind obligaţii de impozitare pentru Statele semnatare. Ele indică doar ce venit este atribuit şi cărui Stat semnatar. Legislaţia naţională este cea care determină după aceea dacă un impozit trebuie efectiv să fie reţinut.
b. Principiul de stat al ocupării forţei de muncă
În ceea ce ţine de impozitul pe venit, modelul convenţiei OCDE prevede aplicarea principiului de Stat al ocupări forţei de muncă. Pentru un muncitor care locuieşte într-un Stat membru şi care lucrează într-un alat Stat membru, Statul de reşedinţă trebuie să abandoneze în principiu competenţa prelevării Statului angajator.
Art. 15 § 1l al convenţiei model al OCDE(2005):
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 16, 18 şi 19, salariile şi alte remuneraţii similare pe care un rezident al unui Stat contractant le primeşte cu titlul de angajat salariat nu sunt impozabile decât în acest Stat, doar dacă serviciul nu se desfăşoară într-un alt Stat contractant. Dacă serviciul se desfăşoară în acest Stat, remuneraţiile primite cu acest titlu sunt impozabile în acest alt Stat contractant.
Exemplu:
• Un angajat care locuieşte în Franţa şi care lucrează în Spania pentru un patron spaniol este impozitat în Spania (principiul de Stat al ocupări forţei de muncă).
Este posibil totuşi ca, convenţiile dublei impozitări conchise între ţările vecine să facă o excepţie de la acest principiu de Stat al ocupării forţei de muncă în cazul angajaţilor frontalier ; dacă este cazul, Statul de reşedinţă păstrează dreptul la reţinere (angajaţii frontalieri, vezi f.).
Excepţiile sunt întotdeauna prevăzute pentru angajaţii din transport în branşa transportului maritim şi aerian. Salariul lor nu este impozitat în Statul angajator, dar în Statul membru unde este stabilită direcţia de fapt a firmei (principiul de Stat, vezi capitolul 11).
Art. 15 § 3 al convenţiei model al OCDE(2005):
În pofida dispoziţiilor precedente ale articolului prezent, remuneraţiile unui loc de muncă salariat exersat la bordul unei nave sau a unei aeronave în traficul internaţional sau la bordul unui vas ce serveşte navigaţia interioară sunt impozabile în Statul contractant unde îşi are sediul direcţia afectivă a firmei stabilită.
Un alt principiu este la fel de des reţinut pentru artişti, sportivi, profesori (de învăţământ superior), studenţi. Salariul şi pensia funcţionarilor sunt în general impozitate în Statul ce are autoritate asupra acestor funcţionari (Statul angajator).
În pofida la toate, modelul de convenţie OCDE prevede că statul de reşedinţă poate păstra, mijlocind condiţii stricte, dreptul său la reţinere chiar dacă angajatul îşi exercită activităţile într-un alt Stat membru.
Exemplu:
• Un angajat care locuieşte în Franţa şi care lucrează în Spania pentru un patron stabilit în Franţa poate fi impozitat în Spania (principiului de Stat al ocupări forţei de muncă) sau în Franţa (principiului de Stat de reşedinţă). Art. 15 § 2 al modelului Convenţiei OCDE determină care este ţara care are dreptul de impozitare.
c. Menţinerea condiţionată a principiului de stat rezident
Dacă un angajat lucrează într-un alt Stat membru decât ţara sa de reşedinţă, şi dacă legătura cu acest Stat angajator rămâne “minim”, Statul de rezidenţă păstrează competenţa sa de impozitare. E cazul în care angajatul nu lucrează decât temporar în acest alt Stat membru şi dacă patronul său nu are legătură cu acest Stat angajator. Modelului Convenţiei OCDE foloseşte criterii obiective pentru determinarea unor astfel de situaţii. Statul de rezidenţă nu trebuie să cedeze competenţa de impozitare a salariului pentru astfel de activităţi Statului angajator, dacă condiţiile următoare sunt simultan reunite:
Art. 15 § 2 al modelului de convenţie al OCDE(2005):
În pofida dispoziţiilor paragrafului 1, remuneraţiile pe care un rezident al unui Stat contractant le primeşte cu titlul de loc de muncă salariată exercitată într-un alt Stat contractant nu sunt impozabile decât în primul Stat dacă:
a) beneficiarul stă într-un alt Stat pe o perioadă sau perioade ce nu depăşesc în total 183 de zile în cursul unei perioade anumite de 12 luni începând sau terminându-se în decursul anului fiscal scontat, şi
b) remuneraţiile sunt plătite de către un patron sau în numele unui patron care nu este rezident al unui alt Stat, şi
c) sarcina remunerărilor nu este suportată de o întreprindere stabilă pe care patronul o are într-un alt Stat.
Dacă nu este satisfăcut cu una dintre condiţiile sale, o legătură suficientă cu Statul angajator este estimată a fi fost stabilită şi angajatul va fi impus chiar din prima sa zi de prezenţă (psyshical presence day – pentru un examen mai dezvoltat de concepte esenţiale cum ar fi „183 de zile de prezenţă”, “Sediu stabil”, etc., a se vedea capitolul 8: angajatul detaşat). Conform convenţiilor fiscale, angajaţii interimari transfrontalieri sunt adesea impozitaţi în ţara în care sunt angajaţi, fiindcă nu răspund material condiţiei b. Dacă o agenţie interimară pune un angajat temporar transfrontalier – cu care are un contract de muncă – la dispoziţia unei firme într-o altă ţară, ea este considerată ca un angajator oficial în convenţiile fiscale. Dacă acest angajat interimar este pus la dispoziţia unei firme într-o altă ţară, aşa zisa firmă este considerată ca un angajator material. În fine, această firmă exercită o reală putere de patron şi plăteşte de asemenea indirect salariul angajatului temporar.
Exemplu:
• Un angajat locuieşte şi lucrează în Italia. El este trimis de către şeful său din 1 februarie până în 31 mai în Spania pentru o misiune temporară pe lângă un client. Nu se pune problema unei şederi stabile. Angajatul rămâne impus în Statul său de reşedinţă, adică Italia.
• Un angajat locuieşte şi lucrează în Italia. Din 1 februarie până în 31 mai, el este trimis de către şeful său pe un şantier în Spania. Conform convenţiei fiscale, şantierul trebuie să fie considerat ca un loc de şedere stabil. Angajatul este impus pe baza salariului său de februarie, martie, aprilie şi mai în Statul angajator, adică Spania.
• Un angajat interimar polonez este trimis de către o agenţie temporară poloneză într-o firmă neerlandeză. Acest angajat interimar polonez este impus din contul salariilor sale să stea în Ţările Baltice chiar din prima zi, fiindcă firma neerlandeză este considerată ca angajator material şi rambursează costurile salariale agenţiei interimare poloneze.
d. Sciziunea salariilor
Dacă un angajat lucrează în două State membre sau mai multe, legile citate anterior (art. 15 § 2 al modelului de convenţie a OCDE) pot da naştere unui drept de impozitare scindat. Atât Statul sau Statele angajatoare, cât şi Statul de reşedinţă pot obţine dreptul de a preleva un impozit dintr-o parte din salariu. Fiecare Stat angajator poate impozita partea din venit care a fost obţinută datorită muncii desfăşurate pe teritoriul său. Statul de reşedinţă impune venitul total (mondial) al muncitorului conform unei impozitări progresive, dar el trebuie să acorde o exoneraţie de impozit pentru salariul deja impus în alte State membre. În ceea ce priveşte cotizaţiile de asigurare socială, nici un drept de reţinere scindată nu există (vezi capitolul 3), având în vedere principiul de exclusivitate stabilit în R. 1408/71.
Exemplu:
• Un angajat englez este angajat de către un patron stabilit în Franţa. El lucrează 2 zile pe săptămână în Statul său de reşedinţă, adică Anglia, şi 3 zile în Franţa. Angajatul este impus în Franţa pentru activităţile sale exersate în Franţa. El va fi impus de Anglia cu un salar versat pentru activităţile sale efectuate în Marea Britanie. Angajatul este asigurat social în Statul său de reşedinţă (art. 14, paragraful 2 sub b i R. 1408/71) [25].
Patronul francez trebuie să transfere cotizaţiile de asigurare socială în Marea Britanie. Într-un anumit număr de alte cazuri standard de muncă multinaţională: a se vedea capitolul 11 (angajatul multinaţional).
34art. 11, paragraf 3 a), din R. 883/04
b.4 Misiune de detaşare mai mare de 5 ani
Combinând articolele 14, paragraful 1, şi 17 din R. 1408/71, un muncitor detaşat poate prin urmare să rămână asigurat din punct de vedere social în Ţara membră de origine, pentru o durată maximă de 5 ani. Atunci când, încă de la plecare, apare în mod evident că detaşarea va dura mai mult de 5 ani sau atunci când acest detaşament continuă şi după perioadele de prelungire ce pot fi acordate, Statul membru de primire este în acel moment considerat un Stat de folosinţă unic şi obişnuit. Principiul uzual al Statului de folosinţă va fi prin urmare aplicat (art. 13, paragraful 2, sub R. 1408/71) 34, Muncitorul va fi prin urmare supus automat siguranţei sociale a Statului membru de primire (lex locis laboris). În consecinţă, angajatorul său va trebui să îndeplinească toate obligaţiile care i se impun în baza legislaţiei de securitate socială.
În cazul muncitorului spaniol care a fost detaşat de către angajatorul spaniol în Germania, se pot distinge două situaţii:
• În prima situaţie, durata detaşării este estimată la 12 luni (sau mai puţin). În acest caz, muncitorul spaniol trebuie să rămână asigurat social în Spania timp de 12 luni de activitate pentru angajatorul său în Germania. Legislaţia spaniolă privind siguranţa socială rămâne aplicabilă prin eliberarea unui formular E – 101 care să ateste acest lucru. Acest formular este emis de administraţia spaniolă competentă în acest sens, în baza articolului 14, paragraful 1 sub a din R. 1408/71. Dacă vreodată, în urma circumstanţelor neprevăzute, activităţile ar dura mai mult de 8 luni raportat la durata care fusese fixată iniţial, administraţia germană competentă poate elibera un formular de declaraţie E – 102 (art. 14 paragraf 1 sub b R. 1408/71). Formularul atestă faptul că muncitorul în obiect este autorizat să rămână asigurat în Spania din punct de vedere social timp de 8 luni (putând fi extinsă până la 12 luni).
• În a doua situaţie, este evident de la început faptul că detaşarea va dura 20 luni. În acest caz, se poate obţine o abatere de la principiul Statului de utilizare, invocând art. 14, paragraful 1 sub a, şi art. 17 va trebui să fie aplicat imediat. Printr-un acord mutual prealabil încheiat cu administraţia germană competentă, formularul E – 101 este eliberat de autoritatea spaniolă competentă în baza articolului 17.
b.5 Asigurare de boală
Muncitorul detaşat şi membrii familiei sale care îl însoţesc eventual pot obţine în Statul membru în care muncitorul este rezident sau detaşat, rambursarea îngrijirilor medicale. Atât cât permite principiul Statului membru, muncitorul trebuie să solicite în acest scop fondurilor de asigurare de boală din ţara de origine un card european de asigurare de boală (CEAM) sau – în caz de instalare permanentă în Ţara locului de muncă – un formular E – 106 (Atestarea drepturilor la alocaţiile pentru asigurări de boală, maternitate, în cazul persoanelor rezidente într-o altă ţară decât ţara competentă).
Cardul european de asigurare în caz de boală (CEAM) trebuie să fie păstrat până în momentul în care îngrijirile medicale sunt necesare. În plus, formularul E - 106 – eliberat în caz de stabilire permanentă – trebuie să fie cât mai rapid cu putinţă predat fondurilor de boală din Statul membru gazdă. Rambursarea cheltuielilor va avea loc conform legislaţiei ţării în care îngrijirile medicale au fost acordate.
Cele două formulare (CEAM şi E - 106) sunt acordate doar muncitorilor care sunt acoperiţi prin asigurarea obligatorie pentru boală. Muncitorii care dispun de o asigurare specială trebuie în prealabil să consulte asiguratorul lor pentru cheltuielile de boală.
b.6 Chestiuni concrete şi remarci cu referire la formule de detaşare
Detaşarea poate ridica probleme la care dispoziţiile referitoare la detaşarea de la regulamentul 1408/71 nu aduc un răspuns imediat. Regulile complementare se găsesc formulate în Decizia nr. 181 din Comisia administrativă (CA). Curtea de Justiţie a pronunţat şi o serie de decizii interesante care pot fi considerate orientări de urmat.
b.6.1 Muncitorul detaşat: o legătură organică
Detaşarea nu este posibilă decât în cazul în care o legătură numită organică continuă să existe între angajator şi muncitorul detaşat. Angajatorul care a asigurat detaşarea (plata şi responsabilitatea salariului, definirea activităţilor, puterea de licenţiere, etc.). Prin urmare, nu poate fi vorba despre ”împrumutul” muncitorului (decizia 202/97 Fitzwilliam) sau despre încheierea unui contract de muncă cu întreprinderea de la care este detaşat muncitorul.
b.6.2. Întreruperea temporară a activităţilor
O întrerupere temporară a misiunii de detaşare pe motiv de boală, de vacanţă sau pentru că muncitorul a fost chemat în Ţara locului său de muncă de origine pentru a efectua aici o altă misiune, nu înseamnă neapărat că perioada de detaşare autorizată astfel suspendată poate fi prelungită cu aceeaşi perioadă.
b.6.3. Detaşare nelimitată
Un muncitor poate fi detaşat măcar odată în acelaşi Stat membru. Dacă, în baza articolului 14, paragraful 1 din R. 1408/71, durata autorizată pentru detaşare într-un Stat membru a expirat, este intercalată o perioadă de stagiu. Importanţa duratei acestei perioade de stagiu diferă de la un Stat membru la altul (de exemplu, Olanda aplică o perioadă de stagiu de 3 luni, Belgia o perioadă de stagiu de 2 luni).
b.6.4. Detaşarea la două întreprinderi sau mai multe
Dacă angajatorul angajează muncitorul în activităţi la cel puţin două întreprinderi situate în acelaşi Stat membru, regulile în materie de detaşare rămân aplicabile în mod automat, cu condiţia în orice caz ca activităţile să fie efectuate în contul angajatorului iniţial (legătură organică, vezi b.6.1.).
b.6.5. Detaşarea în Statul de rezidenţă
Ideea de bază în materie de detaşare este că muncitorul este şi rămâne asigurat social în Statul membru în care îşi desfăşoară activitatea în mod normal. În cea mai mare parte din cazuri, este vorba despre Statul locului de muncă. Dacă lucrează în acelaşi timp pe teritoriul a două State membre sau mai multe, se poate ca unul din două să fie Statul său de rezidenţă (art. 14, paragraf 2 sub b i R. 1408/71). Odată cu detaşarea, muncitorul este scos din contextul său de loc de muncă ”normal”. Ceea ce este mai important este faptul că, în timpul acestei perioade, nu va exercita activitatea sa profesională decât în acest Stat membru. Pentru a împiedica o ruptură brutală în acoperirea asigurării sociale a muncitorului se aplică dispoziţiile R. 1408/71 în materie de detaşare. O detaşare în ţara sa de rezidenţă nu este exclusă în concluzie. Dispoziţiile în materie de detaşare nu împiedică în nici un caz ca un muncitor să fie detaşat în Ţara sa de rezidenţă, la plecarea din Statul membru competent pe planul siguranţei sociale în circumstanţe ”normale”.
Exemple:
Un angajator suedez a angajat un muncitor finlandez. După ce a lucrat o anumită perioadă pe teritoriul suedez, muncitorul în obiect este trimis pentru o misiune de lungă durată în Statul său de rezidenţă, în Finlanda. Este prevăzut ca, după ce şi-a îndeplinit misiunea de detaşare, muncitorul să îşi reia activităţile sale ”normale” în Suedia. În baza articolului 14, paragraful 1 sub a, din R. 1408/71[26], ca persoana interesată să rămână asigurată social în Suedia. Organismul suedez competent eliberează, în baza acestui articol, un formular E – 101.
Dacă angajatorul suedez nu a angajat acest muncitor finlandez decât pentru a munci în Statul său de rezidenţă, în Finlanda, detaşarea pentru securitatea socială este imposibilă. Într-un caz similar, acesta este principiul de bază în materie de supunere la securitatea socială care este aplicabilă. Conform art. 13, paragraful 2 sub a din R. 1408/71[27], muncitorul este asigurat din punct de vedere social în Finlanda, teritoriul unde activităţile salariale sunt efectuate.
Un angajator suedez a angajat un muncitor finlandez pentru o perioadă nedeterminată. Muncitorul îşi începe activitatea în Statul său de rezidenţă, Finlanda, însă mai apoi este angajat în Suedia. Pentru a se evita ca persoana interesată să fie (rămână) asigurată social pentru puţin timp în Finlanda, legislaţia suedeză privind asigurarea socială poate fi declarată aplicabilă din prima zi, în baza articolului 17 din R. 1408/71[28] şi ”în interesul” acestui muncitor imigrant şi a angajatorului acestuia. În baza unui astfel de acord special, rezidentul finlandez poate fi trimis pentru o misiune determinată pe teritoriul finlandez, fiind în permanenţă asigurat social în Suedia. Într-un caz similar, este eliberat un formular E – 101.
Concluzie: dacă caracterul ”neobişnuit” al unei misiuni de lungă durată în ţara sa de rezidenţă a fost demonstrat suficient, detaşarea dintr-un alt Stat membru în Ţara sa de rezidenţă este perfect conformă cu R. 1408/71.
b.6.6 Detaşarea de către întreprinderile angajatoare interimare şi de către întreprinderile de tip ”cutie de scrisori”
Detaşarea transfrontalieră de către întreprinderile de activităţi interimare este posibilă în baza unor condiţii stricte. Astfel întreprinderile angajatoare interimară stabilite de un Stat membru nu pot detaşa decât muncitorii asiguraţi social în acest Stat membru. Este necesar de asemenea ca ceea ce numim o legătură organică continuă să existe întreprinderea de activitate interimară şi muncitorul detaşat. În final, întreprinderea de muncă interimară, ca orice altă întreprindere care intenţionează să facă o detaşare (decizia Plum C – 404/98) trebuie să exercite activităţi economice reale şi substanţiale în Statul membru din momentul în care intenţionează să efectueze detaşarea. Detaşările la plecarea din întreprinderile de tip ”cutie cu scrisori” nu sunt în concluzie niciodată autorizate.
b.6.7. Detaşare de independenţi şi de independenţi falşi
Regulamentul de coordonare 1408/71 prevede de asemenea, alături de detaşarea muncitorilor, detaşarea independenţilor (art. 14 bis din R. 1408/71). Un independent poate fi deci detaşat din Statul membru A într-un alt stat membru B. Se poate întâmpla ca activitatea independentă, exercitată de Statul membru A să fie calificată activitate salarială în baza legislaţiei Statului membru B. (ex. legislaţia destinată să lupte împotriva fenomenului de ”falşi independenţi”). Libera prestare a serviciilor constrânge în orice caz Statul membru B să accepte ca independent independentul care este el însuşi detaşat din Statul membru A, în măsura în care legislaţia Statului membru A prevede astfel (decizia C – 178/97 Banks) 38.
b.6.8. Validitatea atestării E – 101 (”atestare de detaşare”)
Atestarea referitoare la legea aplicabilă (formular E - 101) este eliberată de organismul competent al Statului membru în care muncitorul este asigurat social. Această atestare E – 101 este în mod automat imperativă pentru organele şi pentru inspecţiile de securitate socială din Statul membru în care muncitorul detaşat îşi exercită activitatea. Dacă există vreo îndoială referitoare la validitate, administraţiile Statului locului de muncă trebuie să contacteze administraţia care a eliberat formularul E – 101.
b.6.9 Lipsa de coordonare între reţinerea cotizaţiilor şi reţinerea impozitului
Se poate întâmpla ca legislaţia în vigoare în materie de securitate socială (reţinerea cotizaţiilor) să fie cea a Statului de rezidenţă a muncitorului detaşat care, conform convenţiei privind dubla impozitare în vigoare, muncitorul detaşat este supus impozitării în Statul membru în care exercită activitatea. Se observă astfel o absenţă de coordonare între reţinerea impozitului (în Statul locului de muncă) şi reţinerea cotizaţiilor (în Statul de rezidenţă). Această situaţie este complicată pe plan administrativ şi poate fi, după caz, favorabilă sau nefavorabilă pentru muncitorul în obiect.
a. Fiscalitate
În caz de detaşare, reţinerea impozitului este impusă de convenţia bilaterală în vigoare privind dubla impozitare, încheiată de Statul de rezidenţă a muncitorului cu Statul locului de muncă în care este detaşat muncitorul. Această convenţie evită ca muncitorul detaşat să fie supus unei duble impozitări sau să fie impozitat în Statul în care nu ar trebui să fie. În cazul unei detaşări, este esenţial să se aibă o idee precisă privind regula cunoscută sub numele de 183 zile şi a problematicii de ”stabilire stabilă”.
Majoritatea convenţiilor privind dubla impozitare urmează modelul convenţiei OCDE. Există mai multe generaţii din aceste modele de convenţii OCDE pe care se pot baza aceste convenţii bilaterale. Modelul cel mai recent este cel din 2005. Detaşarea este coordonată aici de dispoziţiile articolului 15.
Art. 15 din modelul convenţiei OCDE:
Venit obţinut de la locul de muncă
1. Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 16, 18 şi 19, salariile, tratamentele şi alte remuneraţii simulare pe care un rezident dintr-un Stat contractant le obţine cu titlul de salariat nu sunt impozabile decât în acest Stat, cu excepţia cazului în care acest loc de muncă este exercitat într-un alt Stat contractant. Dacă locul de muncă este exercitat, remuneraţiile primite sub acest titlu sunt impozabile în celălalt Stat contractant.
2. Conform dispoziţiilor indicate la paragraful 1, remuneraţiile pe care le primeşte un rezident într-un Stat contractant cu titlu de salariat pentru un loc de muncă exercitat într-un alt Stat contractant nu sunt impozabile decât în primul Stat contractant şi
a. beneficiarul are şedere legală în celălalt Stat pentru o perioadă sau perioade care nu depăşesc în total 183 zile în decursul perioadei de doisprezece luni sau se termină în timpul exerciţiului contabil în obiect, şi dacă
b. remuneraţiile sunt plătite de către un angajator sau în contul unui angajator care nu este rezident într-un alt stat, şi dacă
c. obligaţia remuneraţiilor nu este suportată de o instituţie stabilă pe care angajatorul o are într-un alt Stat.
42. CES Ghidul muncitorului mobil european
Art. de mai sus figurează în noul model de convenţie al OCDE. Modelele mai vechi şi condiţiile bilaterale privind dubla impozitare care se bazează pe aceste modele mai vechi se îndepărtează de aceste puncte, fiind vorba de exemplu de dispoziţiile articolului 15, paragraful 2, sub a.
Modelul de convenţie al OCDE stipulează faptul că reţinerea impozitării pentru venitul obţinut din muncă (salariu) trebuie să fie în primă instanţă atribuit Statului de rezidenţă. În orice caz, Statul locului de muncă va impune salariul raportat la activităţile efectuate pe teritoriul său (principiul Statului unde are locul de muncă).
Statul de rezidenţă îşi păstrează totuşi dreptul de impozitare pe venitul menţionat, dacă sunt îndeplinite simultan următoarele condiţii:
a). muncitorul detaşat nu este prezent în Statul locului de muncă pe o perioadă mai mare de 183 zile pe an civil (vechi modele de convenţie OCDE) sau în timpul unei perioade de 12 luni succesive (noul model de convenţie OCDE) şi
b). salariul este plătit de un angajator sau în contul unui angajator care nu este rezident în Statul în care se află locul de muncă, şi
c). salariul nu este plătit în contul unei instituţii stabile deţinută de angajator în Statul în care se află locul de muncă.
Dacă nu sunt îndeplinite una din aceste trei condiţii muncitorul detaşat este supus impozitării în Statul în care se află locul de muncă, conform legislaţiei fiscale din acest Stat, şi cu efect retroactiv începând din prima zi de prezenţă.
În practică, o lectură atentă a convenţiei bilaterale privind dubla impozitare – şi, în anumite cazuri, a jurisprudenţei care este raportată aici – constituie o necesitate.
Acest demers permite stabilirea în mod clar:
• dacă cele 183 zile de prezenţă (physical presence days) trebuie să fie luate în calcul într-o perioadă de doisprezece luni sau începând de la începutul anului civil;
• ceea ce se înţelege exact prin ”prezenţă” în Statul locului de muncă (conform noului model de convenţie a OCDE, trebuie să se înţeleagă prin ”prezenţa în Statul locului de muncă”: fiecare zi, chiar dacă este vorba doar despre o parte din acea zi, în care muncitorul s-a aflat pe teritoriul Statului în care se află locul de muncă. Se ţine cont de asemenea de zilele de întrerupere a muncii datorită unei boli, a vacanţelor, a week–end-urilor şi/sau a zilelor de sărbătoare, timp în care muncitorii se aflau pe teritoriul Statului în care au locul de muncă);
• Cum trebuie interpretat ”criteriul de plată a salariului” (este vorba despre a şti cine suportă obligaţia remuneraţiei, sub ce formă contabilă este înregistrată această obligaţie. Evaluarea se bazează pe situaţia de fapt. Dacă este vorba despre întreprinderea utilizatoare care acţionează ca un angajator material, acest lucru se traduce printr-o impozitare în Statul locului de muncă);
• În cazul în care un muncitor interimar transfrontalier este pus la dispoziţia unei întreprinderi, aceasta din urma este considerată ca un angajator material. Acest lucru implică faptul că muncitorul interimar este impozitat din prima zi în statul locului de muncă.
• Ceea ce trebuie să se înţeleagă exact prin ”instituţie stabilă” (plecând din care moment un şantier de construcţie este o ”instituţie stabilă”, de exemplu?). Prin instituţie stabilă, se înţelege o instituţie fixă din punct de vedere fizic, nedeplasabilă: birouri, uzine, ateliere, şantiere, etc.).
d. Dreptul muncii
d.1. Convenţia de la Roma
Adeseori muncitorul este deja un salariat al angajatorului său înainte de detaşarea sa. Aceasta este prin urmare Reglementarea în materie de muncă din Statul membru în care muncitorul în obiect exercita ”în mod normal” activităţile sale salariale care este în aplicare. Cu ocazia acestei detaşări, angajatorul şi muncitorul pot face în principiu, temporar, o altă alegere. Pot alege deci aplicarea (temporar) – în timpul detaşării – a legii muncii din Statul membru în care muncitorul este trimis. Dacă nu este făcută o asemenea alegere, acest lucru este în principiu reglementarea muncii Statului membru în care muncitorul în obiect îşi exercita în mod obişnuit activităţile, care este în aplicare.
Angajatorul şi muncitorul sunt liberi prin urmare, în baza articolului 3 din Convenţia de la Roma (Convenţia europeană privind legea aplicabilă în cazul obligaţiilor contractuale) să aleagă legea aplicabilă. Această alegere a legii aplicabile nu poate avea drept rezultat pierderea din partea muncitorului a protecţiei de care dispune în baza dispoziţiilor imperative ale legii care ar putea fi aplicabilă dacă nicio alegere de lege nu este făcută. Dacă nu este făcută nicio alegere de lege, legea aplicabilă este cea determinată de art. 6, paragraful 2 din Convenţia de la Roma.
Art. 6, paragraful 2 din Convenţia de la Roma:
în lipsa unei alegeri , contractul este reglementat:
a) de legea din ţara în care muncitorul, executându-şi contractul, îşi efectuează munca în mod obişnuit, chiar dacă este detaşat cu titlu temporar într-o altă ţară, sau
b) dacă muncitorul nu îşi efectuează activitatea în mod normal în aceeaşi ţară, prin legea ţării în care se află instituţia care a angajat muncitorul;
mai puţin atunci când nu rezultă din ansamblul circumstanţelor faptul că, contractul de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă ţară, caz în care legea celeilalte ţări este aplicabilă.
Această ultimă dispoziţie este valabilă atât pentru a) cât şi pentru b).
În plus, trebuie să se ţină cont tot timpul de regulile prioritare (art. 7 din Convenţie). Este vorba despre regulile în care distanţa depăşeşte protecţia muncitorilor individuali pentru a servi interesul general (”legea poliţiei”). Este cazul măsurilor de protecţie a pieţii de muncă sau a regulilor de securitate. Dacă sunt îndeplinite condiţiile articolului 7, aceste reguli pot di aplicate în relaţia internaţională de muncă.
Art. 7 din Convenţia de la Roma:
1. Prin aplicarea, în baza prezentei convenţii, a legii unei anumite ţări, ar putea avea efect asupra dispoziţiilor imperative ale legii dintr-o altă ţară cu care situaţia prezintă o legătură strânsă, dacă şi în măsura în care, conform dreptului acestei ultime ţări, aceste dispoziţii sunt aplicabile, oricare ar fi legea care reglementează contractul. Pentru a stabili dacă efectul trebuie să fie dat acestor dispoziţii imperative, se va ţine cont de natura lor şi de obiectul lor, cât şi de consecinţele care derivă din aplicarea sau din neaplicarea acestora.
2. Dispoziţiile prezentei convenţii nu vor putea afecta aplicarea regulilor legii ţării de reglementare care guvernează în mod imperativ situaţia, oricare ar fi legea aplicabilă pentru contract.
În cazul muncitorului rezident în Spania şi care este detaşat în Germania de către angajatorul spaniol, şi prin urmare este aplicabilă reglementarea spaniolă a muncii, raportul de muncă poate fi reglementat totuşi de dispoziţiile imperative speciale sau de legea de poliţie a dreptului german de muncă. Prin urmare, este important să se ştie care sunt domeniile dreptului german al muncii care sunt considerate reguli prioritare. Muncitorul detaşat spaniol poate obţine informaţiile referitoare la acest subiect, de exemplu de la sindicatul german (DGB).
d.2 Directiva 96/71/CEE privind detaşarea
Pentru a împiedica ca detaşarea să genereze fenomene de ”dumping social” şi de ”concurenţă neloială”, directiva europeană privind detaşarea (96/71/CEE) care completează Convenţia de la Roma – trebuie să fie respectată. Această directivă a fost transpusă de Statele membre în reglementarea lor naţională a muncii. Directiva vizează armonizarea regulilor prioritare în măsura în care aceasta stabileşte domeniile dreptului muncii care aparţin regulilor prioritare. Putem vorbi uneori despre armonizarea la nivel de conţinut.
Directiva înţelege să împiedice (art. 3, paragraful 1, din directiva 96/71/CEE) dumping-ul social şi concurenţa neloială în următoarele domenii:
1. perioadele maxime de muncă şi perioadele minime de repaus;
2. durata minimă de concedii anuale plătite;
3. rata salariului minimal, incluzând remuneraţia pentru orele suplimentare – acest punct nu este aplicabil în cazul regimurilor de pensie complementară;
4. condiţiile de punere la dispoziţie a muncitorilor, în special de către întreprinderile angajatoare interimare;
5. sănătatea, securitatea şi igiena muncii;
6. măsurile de protecţie referitoare la condiţiile de muncă a femeilor însărcinate sau care sunt pe cale să nască, a copiilor şi a tinerilor;
7. legalitatea tratamentului între bărbaţi şi femei şi celelalte dispoziţii în materie de nediscriminare.
Directiva indică, în măsura în care aceste materii sunt reglementate din punct de vedere legal într-un Stat membru, aceste reguli se aplică şi în cazul muncitorilor angajatorilor străini. Altfel spus, acestea devin reguli prioritare.
Exemplu:
Un angajator spaniol detaşează un muncitor spre un abator german pentru a furniza servicii în calitate de responsabil dezosare. În Germania, nu există un salariu minim legal. Nimic nu împiedică angajatorul spaniol să continue să plătească salariul spaniol. În plus, dacă acelaşi muncitor a fost trimis în Olanda, unde există un salariu minim legal, ar trebui să câştige cel puţin acest salariu minim.
Directiva stipulează în plus faptul că, aşa cum aceste materii sunt dezvoltate mai aprofundat în CCT din sectorul construcţiilor şi în sectoarele anexe, aceste dispoziţii sectoriale specifice trebuie să fie aplicate în aceeaşi măsură cu titlu de reguli prioritare.
Exemplu:
Un angajator spaniol detaşează un muncitor pe un şantier de construcţie în Olanda pentru a furniza aici servicii în calitate de muncitor în construcţii. O CCT declarată în general imperativă în vigoare în sectorul construcţiilor din Olanda. Angajatorul spaniol trebuie prin urmare să asigure muncitorului său respectarea dispoziţiilor CCT olandeze în materie de perioade de muncă şi de repaus, de concedii, de salarii, etc. în măsura în care este vorba despre elementele descrise la art. 3, paragraful 1 din directiva 96/71/CEE. Un alt angajator spaniol detaşează un muncitor la un abator olandez pentru a asigura aici servicii în calitate de responsabil dezosare. Acest angajator trebuie să plătească cel puţin salariul minim legal însă nu este obligat să respecte în plus ratele salariale ale CCT olandeze pentru abatoare.
Directiva privind detaşarea enunţă regulile minimale. Ea oferă statelor membre posibilitatea, dacă este vorbe despre detaşări în teritoriu, de a respecta celelalte CCT (art. 3, paragraf 10 10 96/71CE). Un anumit număr de State membre pot folosi această posibilitate. Statele membre următoare au făcut acest lucru pentru toate CCT din toate sectoarele: Belgia, Franţa, Finlanda, Grecia, Italia, Luxemburg, Austria, Portugalia şi Spania.
Exemplu:
Un angajator spaniol detaşează un muncitor într-un abator pentru a asigura aici servicii de responsabil dezosare. Este obligat să plătească cel puţin salariul prevăzut de CCT belgian pentru abatoare.
Principiul formulei cea mai favorabilă este prevăzut în mod evident în directiva în materie de detaşare (art. 3, paragraf 7 96/71/CE):
Art. 3, paragraf 7 96/71/CE:
Paragrafele de la 1 la 6 nu împiedică aplicarea condiţiilor de la locul de muncă şi de muncă care sunt mai favorabile pentru muncitori.
Aplicarea obligatorie a legislaţiei Statului membru gazdă nu trebuie neapărat să aibă ca rezultat o pierdere pentru muncitorul detaşat, şi în timpul duratei detaşării, a condiţiilor de muncă, de salariu şi de loc de muncă mai favorabile care ar fi fost ale sale în ţara de origine.
Pentru un muncitor care este detaşat în Germania de către angajatorul său spaniol, legile de poliţie germane sunt prin urmare aplicabile. În baza directivei europene privind detaşarea, este vorba despre materiile enumerate la art. 3, paragraful 1 din directiva 96/71/CEE, aşa cum se regăsesc acestea în dreptul german de muncă şi în CCT german din sectorul construcţiilor. Este vorba despre verificarea dacă autorităţile germane au lăsat şi alte CCT în câmpul de aplicare al directivei privind detaşarea, sau dacă alte elemente ale legislaţiei germane în materie de muncă au fost declarate legi de poliţie. Muncitorul poate obţine informaţii referitoare la acest aspect de la sindicatul german DGB şi/sau de la ”birourile de legătură” prevăzute de directivă. Pentru muncitorii detaşaţi veniţi din Spania, biroul de legături şi Landesarbeitsamt Baden – Wurttemberg la Stuttgart.
9. Muncitorul care solicită un loc de muncă
a. Generalităţi
Fiecare cetăţean al unui Stat membru din Spaţiul economic european (EE) are dreptul de a munci într-un alt Stat membru şi de a sta aici. Reguli şi particularităţi speciale sunt prevăzute în cazul unui muncitor şomer cetăţean al unuia din Statele membre. Poate fi vorba de exemplu despre un şomer austriac care merge în Olanda pentru a căuta un loc de muncă, despre un solicitant al unui loc de muncă cec care caută un loc de muncă în Irlanda sau despre o persoană din Danemarca care vrea să muncească în Spania. Acest capitol descrie de asemenea regulile aplicabile şomerilor care găsesc un loc de muncă temporar şi apoi sunt din nou în şomaj.
O persoană care vrea să meargă să caute un loc de muncă într-un alt Stat membru se confruntă cu o serie de probleme cum ar fi:
- Cum aş putea să îmi găsesc un loc de muncă păstrându-mi ajutorul de şomaj ?
- Ce formalităţi trebuie să fac în acest cadru (înscrierea la o agenţie de plasare a forţei de muncă, etc.);
- Ce drept am de şedere în perioada în care îmi caut un loc de muncă şi de exercitare a unei activităţi?
- Ce drepturi am să primesc ajutor de şomaj dacă mă aflu din nou în şomaj?
50. Servicii de plasament transfrontalier: EURES
Comisia europeană a lansat proiectul EURES în profitul solicitanţilor de locuri de muncă, a muncitorilor şi a angajatorilor. Obiectivele lui EURES – EURopean Employment Services, sunt următoarele:
- dezvoltarea pieţelor de muncă deschise şi accesibile în general;
- schimbul transnaţional, interregional şi transfrontalier de oferte şi de cereri de locuri de muncă;
- transparenţa şi schimbul de informaţii pe pieţele europene de muncă, incluzând aici informaţiile referitoare la condiţiile de viaţă şi la posibilităţile de achiziţionare a competenţelor.
O reţea europeană de aproximativ 700 consilieri EURS a fost înfiinţată pentru a susţine muncitorii şi solicitanţii de locuri de muncă. Sarcina consilierilor EURES aparţinând agenţiilor de plasare a forţei de muncă face referire la plasarea transfrontalieră şi la aportul de informaţii.
În regiunile frontaliere (Euregios) solicitanţii de locuri de muncă şi muncitorii pot face apel la consilierii sindicali EURES din sindicatele CES. Aceşti consilieri EURES au drept scop apărarea intereselor colective a muncitorilor frontalieri şi sfătuiesc şi muncitorii frontalieri spre o bază individuală.
c. Căutarea unui loc de muncă păstrând ajutorul naţional de şomaj
Art. 69 din regulamentul european de coordonare R. 1408/7139 garantează ca un şomer să poată îndeplinind anumite condiţii – să exporte ajutorul naţional de şomaj într-un alt Stat membru timp de 3 luni. Această dispoziţie oferă solicitantului unui loc de muncă ă şansă unică de a descoperi piaţa
de muncă într-un alt Stat membru, păstrând în acelaşi timp ajutorul de şomaj.
În acest caz, un cetăţean CEE nu are nevoie în concluzie de un permis de muncă. Aceşti cetăţeni EEE pot beneficia fără probleme şi de dispoziţiile articolului 69 din R. 1408/7140. Pentru cetăţenii din afara EEE (numiţi cetăţeni din ţări terţe) care au şedere legală pe teritoriul unui Stat membru, situaţia este mai complexă. Câmpul de aplicare ratione personae din R. 1408/71 a fost recent lărgită, în baza R. 859/2003, pentru a îngloba de asemenea acest grup de muncitori, însă a fost făcută o excepţie pentru art. 69. Dreptul de a menţine ajutorul naţional de şomaj şi condiţiile acestei menţineri sunt formulate la art. 69 din R. 1408/7141:
39 art. 64 din R. 883/04
40 art. 64 din R. 883/04
41 În art. 64 din R. 883/04, sunt valabile. Mai mult,aceleaşi condiţii. Statele membre pot prelungi perioada de 3 luni până la un maxim de 6 luni. În ceea ce priveşte plata, s-a prevăzut să fie efectuată prin casa de şomaj a fostei ţări a locului de muncă (organism competent) şi în plus prin casa de şomaj a ţării în care solicitantul locului de muncă caută un serviciu.
1. Muncitorul în şomaj complet care satisface condiţiile cerute de legislaţia unui Stat membru pentru a avea dreptul la alocaţii şi care se duce într-unul sau mai multe State membre pentru a căuta un loc de muncă îşi păstrează dreptul la aceste alocaţii , în condiţiile şi în limitele indicate mai jos:
a) înainte de plecarea sa, el trebuie să fie înscris ca care solicită un loc de muncă şi să fi rămas la dispoziţia serviciilor de locuri de muncă a Statului competent timp de cel puţin patru săptămâni după începutul şomajului. În orice caz, serviciile sau instituţiile competente pot autoriza plecarea sa înainte de expirarea acestui termen;
b) el trebuie să se înscrie ca care solicită un loc de muncă la serviciile de locuri de muncă din fiecare din Statele membre în care se duce şi este supus controlului organizat aici. Această condiţie este considerată îndeplinită pentru perioada anterioară înscrierii dacă a procedat pentru aceasta în termen de 7 zile de la data la care persoana interesată a încetat să mai fie la dispoziţia serviciilor de locuri de muncă din Statul pe care l-a părăsit. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit prin serviciile sau instituţiile competente;
c) dreptul la alocaţii este menţinut în timpul unei perioade de maxim trei luni din data în care persoana interesată a încetat să mai fie la dispoziţia serviciilor de locuri de muncă din Statul pe care l-a părăsit, fără ca durata totală de acordare a alocaţiilor să poată depăşi durata alocaţiilor timp în care el are dreptul în baza legislaţiei Statului menţionat.
În cazul unui muncitor sezonier, această durată este în plus, limitată la o perioadă luată în calcul până în perioada pentru care a fost angajat.
2. Dacă persoana interesată în Statul competent înainte de expirarea perioadei în care el are dreptul la alocaţie în virtutea dispoziţiilor conţinute la paragraful 1 paragraful c), el continuă să aibă dreptul la alocaţie conform legislaţiei acestui Stat; el
Pierde orice drept la alocaţie în virtutea legislaţiei Statului competent dacă nu revine înainte de expirarea acestei perioade.
În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit prin serviciile sau instituţiile competente.
c) Beneficiul dispoziţiilor conţinute la paragraful 1 nu poate fi invocat decât o singură dată între două perioade de activitate.
42 Idem R. 883/04
Pentru a putea beneficia de aceste dispoziţii, şomerul trebuie să solicite la casa de şomaj din Statul său de rezidenţă un formular E – 303. După ce a fost înscris ca solicitant al unui loc de muncă la serviciul de plasament (agenţia de plasare a forţei de muncă), solicitantul unui loc de muncă trebuie apoi să depună acest formular E -303 (Adeverinţă de menţinere a dreptului la serviciile de şomaj) la casa de şomaj din Statul membru în care a venit să caute un loc de muncă.
d. Dreptul de şedere în timpul perioadei de căutare a unui loc de muncă
Nu există (încă) o dispoziţie legală europeană specifică care să reglementeze dreptul de şedere al solicitanţilor unui loc de muncă. În acţiunea Antonissen (C – 292/89), Curtea europeană de justiţie a judecat faptul că un care solicită un loc de muncă avea automat dreptul de a şedea timp de 6 luni într-un alt Stat membru pentru a căuta aici un loc de muncă. Dacă, după cele 6 luni, solicitantul unui loc de muncă demonstrează că încă mai caută un loc de muncă şi că există o şansă reală să îl găsească, el nu poate fi constrâns să părăsească acest Stat membru.
d. Dreptul de şedere în timpul perioadei de muncă
Dreptul de şedere – provizoriu sau permanent – este reglementat de directiva 2004/38/CE (vezi capitolul 6). În caz de şomaj involuntar (după un an de activitate), cetăţeanul din UE îşi menţine dreptul de şedere. Dacă cetăţeanul din UE se află în şomaj după un contract de muncă provizoriu de cel puţin un an sau se află involuntar în şomaj în primele doisprezece luni de şedere, îşi menţine dreptul de şedere pentru şase luni. Muncitorul trebuie atunci să se înscrie ca solicitant al unui loc de muncă la un birou de plasament.
e. Garanţii aferente ajutorului de şomaj după perioada de muncă
Dacă solicitantul unui loc de muncă a găsit de lucru în acest alt Stat membru, se poate întâmpla să fie din nou în şomaj după aceea. Întrebarea care se pune este cea a dreptului său la ajutorul de şomaj şi de identitate a Statului membru în care acest eventual drept este deschis. R. 1408/7142 oferă o serie de garanţii în materie.
f.1 Recunoaşterea mutuală a perioadelor de muncă şi locul de muncă
În numeroase State membre, dreptul la ajutorul de şomaj este condiţionat de faptul că cel care beneficiază de acestea a muncit o perioadă determinată, anterior cererii de prestaţie (cerinţă de referinţă sau stadiu de aşteptare). Muncitorii care au beneficiat de dreptul la libera circulaţie a muncitorilor ar fi dezavantajaţi în constituirea drepturilor lor la alocaţie , dacă perioada de asigurare câştigată în alte State membre nu ar fi recunoscută. Pentru a se evita această ruptură la asigurarea socială, Statele membre se văd obligate să recunoască perioadele de asigurare obţinute în alte State membre şi să le ia în calcul la stabilirea accesului la ajutorul de şomaj şi la calcularea importanţei şi duratei acestor alocaţii . Acest principiu esenţial şi fundamental de coordonare figurează şi în tratatul CEE.
43 În art. 61 din R. 883/04, este reluat un text comparabil.
Art. 42 din tratatul CEE:
Consiliul … adoptă, în domeniul protecţiei sociale, măsurile necesare pentru stabilirea liberei circulaţii a muncitorilor, instituind un sistem care să permită asigurarea muncitorilor imigranţi şi drepturilor acestora: fiind vorba despre coordonarea în materie de şomaj, regula de totalizare este dezvoltată în art. 67 din R. 1408/7143:
Art. 67 R.1408/71:
Instituţia competentă dintr-un Stat membru având o legislaţie subordonată achiziţiei, menţinerii sau reacoperirii dreptului pentru obţinerea perioadelor de asigurare ţine cont, în măsura necesară, de perioadele de asigurare sau de locul de muncă obţinute conform legislaţiei celuilalt Stat membru, fiind vorba despre perioadele de asigurare realizate în legislaţia aplicată de acesta, în orice caz cu condiţia ca perioadele de activitate să fie considerate perioade de asigurare dacă au fost obţinute conform acestei legislaţii.
Pentru a demonstra cele mai sus menţionate, într-un alt Stat membru, el a fost asigurat social în caz de şomaj, muncitorul şomer trebuie să depună formularul E – 301 la casa de şomaj unde cere alocaţia.
Formularul E – 301 este dat la cerere de casa de şomaj din Statul membru în care muncitorul a muncit anterior. Formularul E – 301 este o ”adeverinţă a perioadelor de luat în calcul pentru acordarea serviciilor de şomaj”. Formularul indică de asemenea profesia exercitată de către muncitor, salariul său şi motivul încetării contractului de muncă.
f.2 Calcularea importanţei şi a duratei ajutorului de şomaj
În majoritatea Statelor membre, ajutorul de şomaj e calculat în baza salariului câştigat de muncitor în timpul unei perioade de timp determinate înainte de şomaj. Dacă muncitorul a prestat activitate timp de cel puţin patru săptămâni în Statul membru şi înainte a muncit într-un alt Stat membru, trebuie, conform articolului 68 din R. 1408/658, să nu se ţină cont decât de salariul pe care l-a câştigat muncitorul în Statul membru în care s-a aflat la sfârşit în şomaj şi unde a cerut să beneficieze de ajutor de şomaj.
Art. 68 din R. 1408/71:
1. Instituţia competentă dintr-un Stat membru a cărui legislaţie prevede că, calcularea prestaţiei se bazează pe valoarea salariului anterior, ţine cont exclusiv de salariul încasat de persoana interesată la ultimul loc de muncă avut pe teritoriul acestui Stat. În orice caz, dacă persoana interesată nu a prestat activitate la ultimul loc de muncă timp de patru săptămâni sau mai puţin pe acest teritoriu, alocaţiile sunt calculate în baza salariului normal corespunzător, comparativ cu situaţia în care şomerul este rezident sau are dreptul de şedere, având un loc de muncă echivalent celui exercitat la ultimul loc pe teritoriul unui alt Stat membru.
2. Instituţia competentă dintr-un Stat membru cu o legislaţie care prevede ca valoarea alocaţiilor variază în funcţie de numărul de membri de familie, ţine cont de asemenea şi de membrii familiei persoanei interesate pe teritoriul unui alt Stat membru, ca şi cum ar fi rezidenţi pe teritoriul Statului competent. Această dispoziţie nu se aplică dacă, în ţara de rezidenţă a membrilor familiei o altă persoană are dreptul la serviciile de şomaj, cu atât mai mult cu cât membrii familiei sunt luaţi în considerare la calculul acestor alocaţii .
În cazul unui muncitor austriac care munceşte mai mult de 4 săptămâni în Olanda, valoarea ajutorului olandez de şomaj este calculată în baza salariului real încasat în Olanda.
Pentru a stabili dreptul la ajutorul olandez de şomaj, trebuie să se ţină cont de perioadele de asigurare olandeză şi austriacă.
Dacă muncitorul olandez munceşte mai puţin de 4 săptămâni în Olanda, salariul olandez este stabilit fictiv în baza salariului normal corespunzător în Olanda pentru aceste activităţi efectuate în sectorul în care a lucrat muncitorul în Austria 44.
44 În art. 62 din R. 883/04, perioada de 4 săptămâni a fost suprimata.
45art. 64, paragraf C, din R. 883/04
46 în R. 883/04, art. 65 stipulează care este Statul membru competent în materie de plată a ajutorului de şomaj.
f.3 Scenarii posibile
Pot fi prezentate mai multe situaţii:
1. Solicitantul unui loc de muncă nu găseşte de lucru şi se întoarce în trei luni în statul său de rezidenţă (f.3.1);
2. Muncitorul exercită temporar un loc de muncă şi se întoarce imediat după în Statul său de rezidenţă (f.3.2.);
3. Muncitorul exercită temporar un loc de muncă şi caută un nou loc de muncă în Statul în care lucrează (f.3.3):
4. Muncitorul prestează temporar un loc de muncă, apoi caută puţin timp un nou loc de muncă în Statul în care lucrează şi se întoarce în final în Statul său de rezidenţă (f.3.4);
5. Solicitantul de loc de muncă găseşte un loc de muncă stabil şi continuă să trăiască în Statul său de rezidenţă (f.3.5);
6. Solicitantul unui loc de muncă găseşte un loc de muncă stabil şi vine să trăiască aici (eventual cu membrii din familia sa) în Statul unde lucrează (f.3.6).
f.3.1 Solicitantul unui loc de muncă nu găseşte de lucru în Statul său de rezidenţă
Dacă solicitantul unui loc de muncă nu găseşte de lucru şi se întoarce în trei luni în Statul său de rezidenţă, are în principiu dreptul la continuarea plăţii ajutorului său de şomaj.
Dacă este depăşit acest termen, îşi pierde dreptul la ajutorul de şomaj (art. 69, paragraful 2 din R. 1408/71) 45. În practică, termenul în care solicitantul unui loc de muncă trebuie să se întoarcă este aplicat foarte strict. O prelungire nu este posibilă decât în cazuri excepţionale, în acord cu casa de şomaj (decizia C -139/78 Coccioli şi deciziile C -41/79, C -21/79 şi C – 796/79 Testa). Dacă solicitantul unui loc de muncă nu se întoarce în trei luni, trebuie să reîncepă să muncească în Statul său de rezidenţă pentru a putea beneficia aici din nou de dreptul la ajutorul de şomaj.
În practică, solicitantul unui loc de muncă austriac, întorcându-se la sfârşitul perioadei de 3 luni, are dreptul în principiu la plata ajutorului său de şomaj.
f.3.2 Muncitorul munceşte temporar şi se întoarce imediat după în Statul său de rezidenţă
În acest caz, muncitorul devine şomer după ce a lucrat temporar. El nu era rezident în Statul membru ci doar avea şedere temporară. În baza activităţilor temporare, se întoarce imediat în Statul său de rezidenţă. Dat fiind faptul că în timpul exercitării de activitate era oficial rezident în celălalt Stat membru, în baza articolului 71, paragraful 1 sub b ii din R. 1408/71, are dreptul la şomaj alocat de casa de şomaj din Statul său de rezidenţă46.
Art. 71, paragraf 1 sub b ii din R. 1408/71:
Un muncitor, altul decât un muncitor frontalier, care este în şomaj complet şi care este la dispoziţia serviciilor de plasare a forţei de muncă pe teritoriul Statului membru în care este rezident sau care revine pe acest teritoriu beneficiază de alocaţii conform dispoziţiilor legislaţiei acestui Stat, ca şi cum ar fi prestat activitate; aceste alocaţii sunt asigurate de instituţia locului de rezidenţă şi pe cheltuiala sa.
47 art. 65, paragraf 5 b), din R. 883/04
Bineînţeles, muncitorul va trebui să demonstreze că este asigurat social în Statul membru în care a muncit temporar. Va trebui prin urmare să transmită formularul E – 301 (Adeverinţă cu perioadele de luat în calcul pentru acordarea serviciilor de şomaj). El trebuie să solicite acest formular la casa de şomaj din Statul membru în care a lucrat ultima oară. În baza acestei declaraţii E – 301, casa de şomaj din Statul de rezidenţă va recunoaşte perioadele ”străine” de asigurare (vezi f.1 &f.2).
În cazul unui muncitor austriac care a lucrat temporar în Olanda, va trebui, la întoarcerea în Austria, Statul său de rezidenţă, să prezinte formularul E – 301 (NL) şi va avea dreptul în principiu la ajutor de şomaj austriece, ca şi cum ar fi lucrat în Austria.
f.3.3. Muncitorul exercită temporar un loc de muncă şi rămâne în Statul în care lucrează
Muncitorul are dreptul la ajutor de şomaj conform legislaţiei Statului în care lucrează sau unde are şedere temporară. Acest drept se bazează pe art. 71, paragraful 1 sub b i din R. 1408/71.
Art. 71, paragraf 1 sub b i din R. 1408/71:
Un muncitor altul decât un muncitor frontalier care este în şomaj parţial, accidental sau complet şi care rămâne la dispoziţia angajatorului său sau având loc de muncă pe teritoriul Statului competent, beneficiază de alocaţii conform dispoziţiilor legislaţiei acestui Stat, ca şi cum ar fi fost rezident pe acest teritoriu; aceste alocaţii sunt asigurate de instituţia competentă.
Pentru a stabili dreptul la ajutorul de şomaj şi pentru a calcula valoarea şi durata acestora, casa de şomaj din Statul locului de muncă – în care muncitorul are şederea pentru a căuta aici un loc de muncă – trebuie să ţină cont de perioadele de asigurare socială efectuate în fostul Stat în care a lucrat (Stat de rezidenţă) a muncitorului (vezi f.1 &f.2). Acesta din urmă trebuie să ceară în fostul Stat în care a lucrat (Stat de rezidenţă) un formular E – 301 şi să îl depună la casa de şomaj din Statul în care a lucrat sau are şedere şi în prezent pentru a căuta aici un loc de muncă şi unde se înscrie ca care solicită un loc de muncă.
Dacă un muncitor austriac care a avut un loc de muncă temporar în Olanda se află apoi în şomaj şi continuă să aibă şedere în Olanda pentru a căuta aici de muncă, ar putea avea dreptul în principiu la şomajul olandez. Pentru a demonstra dacă a fost asigurat social anterior în Austria, va trebui să depună formularul E -301 (Austria) la casa de şomaj olandez. Formularul E – 301 (Austria) este dat de casa de şomaj austriacă.
f.3.4 Muncitorul are temporar un loc de muncă, apoi caută pentru puţin timp un alt loc de muncă în Statul în care a lucrat şi se întoarce în final în Statul său de rezidenţă
Muncitorul are dreptul la ajutor de şomaj conform legislaţiei Statului în care a lucrat sau în care a avut temporar şederea, acest lucru în baza articolului 71, paragraf 1, sub b i din R. 1408/71 (vezi mai sus f.3.3).
Să presupunem totuşi că muncitorul, după ce a încasat de exemplu timp de 2 luni ajutor de şomaj de la casa de şomaj din Statul locului de muncă, decide să se întoarcă în Statul său de rezidenţă pentru că nu găseşte un loc de muncă în Statul în care a lucrat. Dreptul la ajutor de şomaj este reglat de art. 71, paragraful 1, sub b ii din R. 1408/7147.
Art. 71, paragraful 1 sub b ii din R. 1408/71:
Totuşi, dacă acest muncitor a fost admis în beneficiul alocaţiilor în grija instituţiilor competente ale Statului membru conform legislaţiei căreia a fost supus în ultimul rând, el beneficiază de alocaţii conform dispoziţiilor articolului 69. Beneficiul alocaţiilor legislaţiei Statului în care este rezident este suspendat în timpul perioadei în decursul căreia şomerul poate pretinde, în virtutea dispoziţiilor articolului 69, alocaţiile legislaţiei la care a fost supus ultima dată.
În acest caz, muncitorul poate deci căuta un loc de muncă timp de 3 luni în Statul său de rezidenţă, păstrându-şi în acelaşi timp ajutor de şomaj. După cele 3 luni, are în principiu dreptul la serviciile de şomaj, care sunt virate de casa de şomaj din Statul său de rezidenţă. Durata dreptului la ajutor de şomaj este într-un asemenea caz redusă la durata ajutorului de şomaj ”străin”.
Pentru a putea stabili dreptul la ajutor de şomaj şi durata acestor alocaţii în Statul de rezidenţă, muncitorul întors în acest Stat de rezidenţă va trebui să depună un formular E – 301 eliberat e casa de şomaj din Statul membru unde a lucrat anterior (vezi f.1&f.2).
Este esenţial ca muncitorul, înainte de a se întoarce în Statul său de rezidenţă, să fie în posesia formularului E – 301 şi a formularului E – 303. Tranziţia va putea fi efectuată fără întrerupere. Aceste dispoziţii sunt bazate pe art. 71, paragraful 1 sub b i, art. 69 din R. 1408/71 şi pe decizia Knoch (C 101/91).
Dacă un muncitor austriac, după ce a avut un loc de muncă temporar timp de 4 luni în Olanda, este şomer involuntar, are în principiu dreptul la ajutor de şomaj olandez. Bineînţeles, va trebui să se înscrie la un oficiu de plasament olandez. Pentru a demonstra că a fost asigurat anterior social în Austria, va trebui să depună un formular E -301 (Austria) la casa de şomaj olandez. Formularul E – 301 (Austria) este eliberat de casa de şomaj austriacă.
Dacă muncitorul nu reuşeşte să găsească un nou loc de muncă în Olanda, el mai poate, în baza articolului 71, paragraful 1 sub b i din R. 1408/71, să meargă timp de 3 luni în Statul său de rezidenţă, Austria, pentru a căuta aici un loc de muncă, păstrându-şi dreptul la ajutorul de şomaj olandez.
Serviciile de şomaj olandeze sunt acordate timp de 3 luni de casa de şomaj austriacă dacă solicitantul unui loc de muncă austriac a depus aici un formular E – 303 (NL).
Dacă după aceste 3 luni muncitorul nu a reuşit să îşi găsească un loc de muncă în Austria, mai poate beneficia de ajutorul de şomaj austriac. Durata ajutorului de şomaj austriac este totuşi redusă la perioada în care muncitorul a încasat ajutorul de şomaj olandeze. Pentru a demonstra că este asigurat social în Olanda, muncitorul trebuie să depună la casa de şomaj austriacă formularul E -301 (NL). Durata ajutorului de şomaj austriac va fi redusă la 5 luni, fie la 2 luni de alocaţii olandeze încasate în timpul căutării unui loc de muncă şi de şedere în Olanda, plus 3 luni de alocaţii de şomaj olandez încasate în timpul căutării unui loc de muncă în Austria, ţara sa de rezidenţă.
f.3.5 Solicitantul unui loc de muncă găseşte un loc de muncă stabil în Statul în care lucrează dar nu se mută aici ca rezident
În acest caz, este vorba despre un muncitor transfrontalier rezident într-un Stat membru care nu este acelaşi cu cel în care lucrează. Dacă acest muncitor se întoarce la locul său de rezidenţă în fiecare zi sau cel puţin 1 dată pe săptămână, este un muncitor frontalier. Regimul de alocaţii de şomaj pentru aceste două tipuri de muncitor sunt descrise la capitolul 10.
f.3.6 Solicitantul unui loc de muncă găseşte un loc de muncă stabil şi vine să trăiască în Statul în care lucrează
În acest caz, este vorba despre emigrare. Muncitorul şi familia sa se mută într-un alt stat membru în care muncitorul va munci şi va trăi din acel moment. El devine un muncitor emigrant. Regimul de şomaj pentru muncitorii emigranţi sunt descrise la capitolul 12.
48 art. 11, paragraf 3, din R. 883/04
g. Garanţia în materie de asigurare pentru boală
g.1 În timpul perioadei de căutare a unui loc de muncă
Solicitantul unui loc de muncă care se înţelege că merge într-un alt Stat membru pentru a găsi aici un loc de muncă păstrându-şi ajutorul de şomaj (E - 303) trebuie, dacă este asigurat legal pentru cheltuielile de boală, trebuie să ceară cardul european de asigurare pentru boală (CEAM). Acest card asigură şomerul şi membrii familiei sale pentru a avea dreptul, în ţara unde au şederea, la îngrijiri medicale şi la alocaţii în caz de boală .
În caz de boală, se poate întâmpla ca muncitorul să nu se poată întoarce înainte de expirarea perioadei de 3 luni, ceea ce poate avea drept consecinţă pierderea dreptului la continuarea serviciului de alocaţii de şomaj. Dacă este vorba despre un caz de forţă majoră, nu ne putem abate de la această regulă decât printr-o derogare excepţională. În acest tip de situaţii, cea mai mare importanţă o are pierderea contactului cu casa de şomaj care a eliberat formularul E – 303.
G.2 În timpul perioadei de activitate
Dacă muncitorul îşi găseşte un loc de muncă în Statul membru în care s-a dus să îşi caute de lucru, este şi asigurat aici social (art. 13, paragraf 2 R. 1408/71) 48. Dacă se îmbolnăveşte în această perioadă, are în principiu dreptul la alocaţii de asigurare de boală în acest Stat membru. Totuşi, într-un anumit număr de State membre, alocaţiile şi alocaţiile de asigurare de boală nu sunt acordate decât o singură dată atunci când muncitorul este asigurat social sau atunci când a exercitat o activitate profesională pentru o perioadă determinată (ceea ce numim stadiu de aşteptare). Pentru a se evita o întrerupere a asigurării, regulamentul de coordonare prevede ca perioadele de asigurare efectuate în alte State membre să fie asigurate şi totalizate pentru împlinirea stadiului de aşteptare. Prin intermediul formularului E -104 (Adeverinţă privind totalizarea perioadelor de asigurare, de activitate sau de rezidenţă), eliberat de fondul de boli din Statul membru în care solicitantul unui loc de muncă a fost asigurat social ultima dată, acesta poate demonstra în Statul membru în care munceşte că a fost asigurat social înainte într-un alt Stat membru.
f. Sfaturi practice
Dacă un muncitor solicitant al unui loc de muncă vrea să meargă într-un alt Stat membru pentru a găsi aici un loc de muncă, are nevoie de următoarele formulare E:
• Formular E -303: ”Adeverinţă de păstrare a dreptului la alocaţiile de şomaj”. Acest formular trebuie să fie solicitat la casa de şomaj în Statul de rezidenţă şi depus la casa de şomaj în Statul membru în care muncitorul îşi caută un loc de muncă.
• Formularul E -301: ”Atestarea perioadelor de luat în cont pentru acordarea alocaţiilor de şomaj”. Acest formular trebuie să fie cerut la casa de şomaj unde perioadele de asigurare au fost efectuate pentru a fi depuse la casa de şomaj în Statul membru în care muncitorul caută un loc de muncă sau în care solicită prestarea şomajului.
• Formularele E -110, E -111, E-128 şi E -119 sunt înlocuite de cardul european de asigurare pentru boală (CEAM). Acest CEAM trebuie să fie solicitat la fondul de boală din Statul de rezidenţă pentru a fi depus la fondul de boală în Statul membru în care muncitorul caută un loc de muncă.
• Formularul E – 104: ”Adeverinţă privind totalizarea perioadelor de asigurare, de loc de muncă sau de rezidenţă”. Acest formular împiedică ca muncitorul să fie confruntat în Statul membru în care va munci cu stadiile de aşteptare în asigurarea pentru boală. Formularul E – 104 este dat de fondurile de boală în Statul membru în care muncitorul/ solicitantul de loc de muncă a fost asigurat social ultima dată.
• Dacă muncitorul devine şomer într-un alt Stat membru (Stat de loc de muncă) şi dacă el doreşte să revină în Statul său de rezidenţă, este important, înainte de întoarcere, să ceară un formular E -301 în Statul în care a lucrat. Se asigură astfel dreptul la ajutorul de şomaj în statul de rezidenţă.
10. Muncitorul transfrontalier
a. Generalităţi
a.1 Muncitorul transfrontalier
Un muncitor transfrontalier este un muncitor care munceşte într-un Stat membru (Stat de loc de muncă) şi care este rezident într-un alt Stat membru (Stat de rezidenţă). Este esenţial ca, în timpul activităţii sale, să îşi păstreze rezidenţa normală în afara Statului în care lucrează. Dacă muncitorul transfrontalier se mută în Statul în care lucrează, el devine un muncitor emigrant (vezi capitolul 13). Un locuitor care se muncă într-o ţară vecină şi continuă să lucreze în Statul său de origine unde are locul de muncă devine astfel un muncitor transfrontalier sau frontalier.
Conceptul de loc de rezidenţă ”normală” nu exclude ca muncitorul transfrontalier, din motive practice, să aibă astfel o a doua rezidenţă (temporară) în Statul în care lucrează. Atâta timp cât este vorba despre o circulaţie regulată între domiciliu şi locul de muncă (mişcare pendulară) între două State membre, este vorba despre un muncitor transfrontalier. Este cazul unui locuitor din Salzburg, în Austria, care munceşte ca laborant într-o întreprindere farmaceutică în Germania şi care, luând în considerare faptul că în timpul săptămânii de muncă locuieşte într-un imobil, nu s-a mutat în Germania. Regulile comunitare îi asigură liberul acces la piaţa de muncă germană şi îi permit să nu îşi piardă drepturile sociale pe care le are în Austria.
a.2 Statutul muncitorilor transfrontalieri
În funcţie de legislaţia aplicabilă, un muncitor transfrontalier îşi poate atribui statutul de ”muncitor frontalier”. Dacă într-un asemenea caz, vom regăsi de asemenea în această legislaţie o definiţie a ceea ce înseamnă un muncitor frontalier. Această definiţie se bazează în general pe criteriile obiectiv măsurabile pe care trebuie să le satisfacă mişcarea pendulară a muncitorului transfrontalier între locul de muncă şi locul de rezidenţă. Statutul specific muncitorului transfrontalier care derivă din aceasta, presupune drepturi şi/sau obligaţii care se îndepărtează de principiile în vigoare.
49 idem noul regulament de coordonare 883/04
50 art. 1, paragraf f din R. 883/04
Definiţia muncitorului frontalier dată de regulamentul de coordonare a protecţiei sociale R./ 1408/71 este mai extinsă decât cea care figurează – dacă este cazul – în convenţiile privind dubla impozitare, ceea ce duce adesea la confuzii şi la concluzii eronate. Este deci de o mare importanţă să se continue stabilirea coerentă a acestei distincţii între aspectele fiscale şi sociale.
a.2.1 Protecţie socială
Regulamentul de coordonare 1408/7149 prevede un regim specific pentru muncitorii frontalieri. Acest regim presupune îndeosebi drepturi la alocaţii diferite în caz de şomaj complet.
Art. 1, paragraful b din R. 1408/7150 precizează faptul că trebuie să fie considerat ca un muncitor frontalier. Este vorba despre un muncitor transfrontalier care revine în principiu în fiecare zi şi în orice caz cel puţin odată pe săptămână în Statul său de rezidenţă.
Art. 1, paragraf b R. 1408/71:
”… termenul ”muncitor frontalier” înseamnă un muncitor care are un loc de muncă pe teritoriul unui Stat membru şi este rezident pe teritoriul unui alt Stat membru unde se întoarce în principiu în fiecare zi sau cel puţin odată pe săptămână… ”
a.2.2 Fiscalitate
Chiar dacă modelul convenţiei OCDE nu prevede dispoziţii specifice privind muncitorii frontalieri, convenţiile bilaterale privind dubla impozitare pot aborda problema ”muncitorilor frontalieri”.
Dacă o convenţie bilaterală privind dubla impozitare prevede un regim specific pentru muncitorii frontalieri, ea aplică în general o definiţie mai strictă decât cea utilizată în cadrul protecţiei sociale (art. 1, paragraf b din R. 1408/71) 51. Pe lângă criteriile de regularitate, aceste definiţii includ adesea şi condiţiile geografice: mişcarea pendulară între rezidenţă şi locul de muncă trebuie să se efectueze printr-o zonă frontalieră delimitată în mod clar şi obiectiv.
Statutul specific al muncitorilor frontalieri care derivă presupune drepturi şi/ sau obligaţii care se îndepărtează de la principiul în general în vigoare, cel al Statului locului de muncă. Pe plan fiscal, muncitorul frontalier este supus impozitării în Statul său de rezidenţă pentru salariul pe care l-a câştigat în Statul în care are locul de muncă.
a.2.3 Necoordonarea
Utilizarea diferitelor definiţii pentru muncitorului frontalier poate antrena o lipsă de coordonare. Poate apărea situaţia în care muncitorul este asigurat social în Statul în care lucrează şi rămâne supus impozitării în Statul său de rezidenţă. Această situaţie poate fi profitabilă sau prejudicială pentru el.
b. Dreptul la un loc de muncă şi dreptul la muncă
b. 1 Dreptul la un loc de muncă
Regulile care stabilesc dreptul la un loc de muncă şi la muncă aplicabile în cadrul Spaţiului economic european (EEE) nu prevăd dispoziţii speciale pentru muncitorii transfrontalier sau pentru muncitorii frontalieri, care presupun drepturi şi/sau obligaţii specifice. R. 1612/68 stipulează faptul că cetăţenii EEE care desfăşoară activitate pe teritoriul unui alt Stat membru, oricare ar fi naţionalitatea acestora (cu condiţia să fie cetăţeni EEE) şi de Statul lor de rezidenţă, beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi muncitorii naţionali.
Articolele 1 – 6 din R. 1612/68 garantează ”libera circulaţie” a cetăţenilor EEE privind piaţa ”unificată” a muncii (libera circulaţie se aplică şi în cazul cetăţenilor elveţieni printr-o altă convenţie). Aceşti muncitori pot astfel să aibă un loc de muncă fără un permis de muncă într-unul din Statele membre. Cetăţenii din afara EEE, cetăţeni din ”ţări terţe”, nu beneficiază de această libertate de mişcare. Regulamentul ”libera circulaţie a muncitorilor” R. 1612/68 se aplică şi în cazul muncitorilor frontalieri.
Exemplu:
Un muncitor rezident în Franţa, de naţionalitate franceză, poate lucra fără permis de muncă în Belgia chiar dacă nu este rezident în Belgia. Nu este valabil nici dacă soţia sa este algeriană, având naţionalitate franceză, şi/sau dacă familia sa s-a mutat în Belgia. În acest ultim caz, se vorbeşte despre ”muncitori emigranţi” (vezi capitolul 12). Dacă familia se mută, ea poate invoca, pentru a obţine dreptul la muncă a soţiei, art. 23 din directiva 20047/38/CE referitoare la dreptul de şedere.
b.2 Regulamentul în materie de muncă aplicabil
Contractul de muncă încheiat între muncitorul transfrontalier (sau muncitorul frontalier) şi angajatorul său este cel mai adesea reglementat prin regulamentul de muncă (dreptul la muncă sau convenţii colective de muncă) din Statul în care lucrează. Această alegere nu este dictată doar de consideraţii practice: diferite principii şi dispoziţii de drept naţional şi internaţional (vezi şi capitolul 4) este prevăzută adesea în mod imperativ:
- în numeroase State membre, părţi importante din regulamentul muncii în vigoare sunt şi ”legi de poliţie” sau ”dispoziţii speciale imperative”: prin urmare, ele trebuie să fie respectate în cadrul oricărei forme de loc de muncă exercitată în teritoriu;
- art. 7, paragraful 2 din R. 1612/68 stipulează în mod expres ca muncitorul transfrontalier să poată automat să beneficieze de aceleaşi avantaje fiscale şi sociale ca şi muncitorii naţionali;
- în lipsa alegerii legii aplicabile, contractul de muncă este reglementat, conform articolului 6, paragraful 2 din Convenţia de la Roma, de legea ţării în care muncitorul lucrează în mod obişnuit.
c. Securitatea socială
c. 1 Legislaţia aplicabilă în materie de securitate socială
Regulamentul de coordonare R. 1408∕71 stabileşte principiile legii aplicabile în materie de securitate socială în cadrul liberei circulaţii a muncitorilor din cadrul Spaţiului economic european. Aceste dispoziţii permit să se stabilească în ce Stat membru este asigurat social muncitorul transfrontalier. Nu se face nici o diferenţiere între muncitorul transfrontalier şi cel frontalier.
52 Art. 11, paragraf 1, /R. 883/04
53 Art. 13, paragraf 1 a), /R. 883/04
54 Art. 11, paragraf 3 a) /R. 883/04
55 În noul regulament R. 883/04, toate aceste dispoziţii sunt alăturate şi reluate de (art. 14, paragraf 2 din R. 1408/71. Art. 6
56 Idem R. 883/04
Art. 13, paragraful 1 /R. 1408∕71 prevede că un muncitor nu poate fi asigurat în acelaşi timp într-un singur Stat membru şi asta chiar dacă acesta îşi exercită activităţile pe teritoriul celor două State membre sau mai mult, pe parcursul unuia sau mai multor contracte de muncă: acesta este ceea ce numim principiu de exclusivitate.
Problema este să se ştie de ce Stat membru este vorba. Pentru a-l stabili, R. 1408/71 se bazează pe principiul de Stat în care lucrează (lex locis laboris). Asta doar în cazul unei activităţi prestată simultan pe
teritoriul a două State membre sau mai multe, atunci când Statul de reşedinţă poate fi luat în considerare. A se vedea în acest sens capitolul 11:«muncitorul multinaţional».
Muncitorul transfrontalier, sau muncitorul frontalier, este asigurat social în Statul în care este angajat, cf. art. 13, paragraf 2 /R. 1408/7154. Dacă înainte a fost asigurat social într-un alt Stat membru - de exemplu în Statul membru unde îşi are reşedinţa pentru că lucra şi înainte - atunci el trece de la un sistem de securitate la un altul, păstrându-şi locul normal de sejur (locul de domiciliu) în Statul membru iniţial (Stat de reşedinţă). Schimbarea sistemului de securitate socială poate să expună muncitorul la întreruperi în situaţia sa de asigurat social.
Legislaţia europeană consideră această perspectivă drept un obstacol în calea liberei circulaţii a muncitorilor. Regulamentul de coordonare R. 1408/71 precizează deci, pentru fiecare branşă a securităţii sociale, reguli specifice de coordonare menite să neutralizeze pe cât posibil riscul unei întreruperi în asigurarea socială în cazul unui loc de muncă peste graniţă.
Legile de coordonare sunt bazate pe un principiu stabilit prin art. 42 din tratatul CEE care obligă Statele membre să totalizeze toate perioadele de asigurare al unui cetăţean EEE, inclusiv cele efectuate într-un alt Stat membru, pentru a îi stabili dreptul la o prestaţie şi / sau pentru a calcula importanţa şi durata respectivei alocaţii.
Muncitorul transfrontalier locuieşte într-un Stat membru şi lucrează în alt Stat membru. În baza regulilor de atribuţie a R. 1408/71, el este supus (obligaţie de cotizare) securităţii sociale a Statului angajator. Putem presupune în mod rezonabil că acesta întreţine relaţii strânse cu Statul său de reşedinţă unde este prezent în mod regulat şi unde, de cele mai multe ori, locuieşte familia sa. Aşadar el poate prefera să depăşească în Statul de reşedinţă unele perioade “dificile” cum ar fi unele boli, invaliditate şi / sau şomaj. Muncitorii transfrontalier nu sunt singurii vizaţi. Dacă legislaţia europeană nu oferea garanţii din acest punct de vedere, asta ar fi putut constitui un obstacol în calea liberei circulaţii a muncitorilor. Aşadar R. 1408/7156 a prevăzut o serie de dispoziţii practice care oferă aceste posibilităţi. Pe de altă parte se cuvine să remarcăm că regulamentul de coordonare prevede în dispoziţiile sale practice, mult mai puţină “libertate de mişcare ” pentru “ muncitorii frontalier ” (de ex. pentru şomaj).
CSE Ghidul muncitorului european mobil ∕ 61
57 art. 6 /R. 883/04 c. 2 Asigurare medicală şi de maternitate
58a art. 17 /R. 883/04 c. 2. 1 Servicii medicale
59 art. 18, În principiu, muncitorul transfrontalier sau cel din interiorul
paragraf 2, /R. 883/04 graniţei au recurs la servicii medicale în Statul membru în care au
prevede că membrii cotizat, şi anume Statul angajator.
familiei unui muncitor Într-un anumit număr de State membre, sunt prevăzute stagii de
din interiorul aşteptare pentru serviciile medicale. Art. 18, paragraful 1 din
graniţei au de asemeni R. 1408/7157 permite protejarea muncitorului, care trece de la un
nea drept la alocaţiile sistem de securitate socială la un altul, împotriva “întreruperilor ” în
în natură în Statul dreptul acestuia la alocaţiile medicale. Această dispoziţie se
membru în care aplică doar dacă muncitorul a fost anterior asigurat social într-un alt
muncitorul de peste Stat membru pentru cheltuielile medicale. Muncitorul trebuie să
graniţă dispune de fie capabil să demonstreze, faţă de organizaţiei de asigurare de
asigurare socială, boală (societate de ajutor reciproc) a noului său sistem de securitate socială dacă acest Stat (fie a noului Stat angajator), prin intermediul unui formular E104
membru nu este (Atestare privind totalizarea perioadelor de asigurare, de muncă sau
menţionat în anexa ІІІ| a de reşedinţă). Aşadar este important ca muncitorul transfrontalier
R. 883/04. Acest să ceară, încă de la începutul activităţii sale în noul Stat angajator,
principiu nu se aplică decât acest formular E-104 organizaţie de asigurare medicală pentru
pentru membrii familiei boală (societate de ajutor reciproc) al Statului membru unde a fost anterior
menţionaţi în formularul asigurat medical.
E-106 şi care nu sunt
asiguraţi la rândul lor Muncitorul transfrontalier sau cel frontalier - şi eventualii
în ţara de reşedinţă. membri ai familiei sale asiguraţi odată cu el - sunt deci înscrişi cf.
organizaţiei (societate de ajutor reciproc) Statului angajator (Stat membru
calificat). Muncitorul păstrează totuşi legături personale strânse cu Statul
său de reşedinţă. El trebuie să aibă posibilitatea de a fi îngrijit în acest Stat de reşedinţă. Articolul19, paragraf 1 sub a /R. 1408/71 oferă această posibilitate.
Art. 19, paragraf 1 R. 1408/71:
Muncitorul care rezidă pe teritoriul unui Stat membru altul decât Statul calificat şi care corespunde
condiţiile impuse de legislaţia Statului calificat pentru a avea dreptul la alocaţii , ţinându-se cont,eventual,
de dispoziţiile art. 18, beneficiază în Statul de reşedinţă:
a) de alocaţii în natură, în contul instituţiei calificate, din partea instituţiei de la locul de reşedinţă, cf. dispoziţiilor legislaţiei aplicabile, ca şi cum ar fi asigurat;58
Prin urmare, societatea de ajutor reciproc a Statului angajator (Stat membru calificat) înmânează în fiecare an muncitorului de peste graniţă un formular E-104 (Atestare de drept pentru alocaţiile în natură ale asigurării de boală - maternitate în cazul persoanelor care locuiesc într-o altă ţară decât tara calificată) pe care muncitorul trebuie sa-l predea organizaţiei Statului de rezidentă (societatea de ajutor reciproc).
După înmânarea formularului E-106, muncitorul transfrontalier sau cel frontalier are dreptul de a beneficia de servicii medicale atât în Statul de angajare cât (Stat membru calificat) cât şi în Statul de reşedinţă. În cazul unui muncitor frontalier, acest drept - numit de asemenea drept de alegere - nu se plică automat decât pentru membrii familiei care sunt asiguraţi împreună cu muncitorul în Statul în care angajat. Pentru asta trebuie fie ca să existe o convenţie între Statul de reşedinţă şi Statul angajator, fie ca cel din urmă sa-şi dea în mod expres autorizaţia, fără care membrii familiei, asiguraţi împreună cu muncitorul, nu pot beneficia de servicii medicale decât în Statul de reşedinţă (asta în baza art. 19, paragraf 1 a, pe cheltuiala Statului angajator).
Art. R. 1408/71:
Muncitorul transfrontalier poate de asemenea să obţină serviciile pe teritoriul statului calificat. Aceste servicii sunt oferite de instituţia calificată cf. dispoziţiilor legislaţiei acestui Stat, ca şi cum muncitorul ar locui în acest Stat. Membrii familiei pot beneficia de alocaţii în natură în aceleaşi condiţii; totodată, beneficiul acestor servicii, exceptând cazurile de urgenţă, subordonat unui acord între Statele interesate sau între autorităţile autorizate de aceste State, sau în lipsă, cu aprobarea prealabilă a instituţiei autorizate. 59
Conform R. 1408/71, dreptul de alegere poate înceta să existe (în mod brusc) începând cu momentul în care muncitorul termină activităţile în Statul de muncă, ca de exemplu din cauza unei invalidităţi sau în situaţia unei pensionări. Chiar dacă muncitorul prevede o pensie de invaliditate sau îmbătrânire în vechiul Stat angajator - şi rămâne deci supus cotizărilor - dreptul de alegere încetează să mai existe. În caz de şomaj, dreptul de alegere nu încetează să mai existe decât în cazul în care muncitorul devenit şomer percep prestarea serviciului de către Statul de rezidenţă 60.
c. 2. 2 Alocaţii pe caz de boală
În principiu, muncitorul transfrontalier sau cel frontalier au drept la alocaţii pe caz de boală din partea Statului membru în care cotizează, adică în Statul în care e angajat.
Într-un anumit număr de State membre, stagii de aşteptare sunt prevăzute pentru drepturile privind continuarea plăţii salariilor în caz de boală şi /sau a alocaţiilor de boală. Aşa se întâmplă de exemplu în Belgia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Norvegia, Austria, etc. Art. 18, paragraf 1, /R. 1408/7161 protejează muncitorul împotriva “întreruperilor ” în ceea ce priveşte dreptul acestuia la continuitatea plătirii salariului în caz de boală şi /sau în ceea ce priveşte dreptul, său la alocaţii de boală. Aşadar, este foarte important să se predea la timp formularul E-104 (a se vedea c. 2. 1.).
Regulamentul de coordonare 1408/71 nu prevede dreptul de alegere între Statul de reşedinţă şi Statul unde munceşte în ceea ce priveşte alocaţiile de boală. Art. 19, paragraful b /R. 1408/7162 prevede că alocaţiile de boală şi continuitatea plăţii salariului în caz de boală pot fi transferate către un alt Stat membru (Stat de reşedinţă). Asta înseamnă că muncitorul poate, fără nici o problemă, să se afle pe teritoriul Statului de reşedinţă în timp ce primeşte alocaţii pentru boală din partea Statului în care este angajat. În baza acordurilor societate de ajutor reciproce încheiate între Statul de reşedinţă şi Statul de muncă, aceste alocaţii de boală fie sunt vărsate direct de către societatea de ajutor reciproc a Statului unde munceşte, fie indirect prin intervenţia societăţii de ajutor reciproc a Statului de reşedinţă.
Art. 19, paragraf 1 R. 1408/71:
Muncitorul care locuieşte pe teritoriul unui Stat membru altul decât Statul autorizat şi care corespunde condiţiilor cerute de către legislaţia Statului autorizat pentru a avea drept la servicii, cu excepţia cazului în care, dispoziţii ale art. 18, beneficiază în Statul său de reşedinţă:
a).. .
b) servicii cu bani numerar oferite de către instituţia autorizată cf. dispoziţiilor legislaţiei pe care o aplică. Totodată după acordul între instituţia autorizată şi instituţia din locul de reşedinţă, aceste servicii pot fi oferite de către această ultimă instituţie, în contul primei instituţii, cf. dispoziţiilor legislaţiei Statului autorizat.
În aplicarea acestui articol, modalităţile practice, în special în materie de control medical, sunt impuse de art. 18 al regulamentului de executare R. 574/72.
În caz de boală, muncitorul este obligat să semnaleze la sfârşitul controlului, în faţa administraţiei autorizate a Statului său de reşedinţă (societatea de ajutor reciproc, de exemplu). Această administraţie stabileşte dacă muncitorul este bolnav. El este de asemenea responsabil de comunicarea cu administraţia autorizată în Statul angajator. Comunicarea între cele două State membre se face prin intermediul următoarelor formulare E:
E-115 (“Cerere de prestaţie în bani gheaţă pentru incapacitate de muncă”), E-116 (“Raport medical în caz de incapacitate de muncă”) şi E-118 (“Notificare de încheiere de incapacitate de muncă”).
Muncitorul poate apela contra deciziei de incapacitate de muncă în Statul unde munceşte. Această dispoziţie este de asemenea valabilă pe perioada în care angajatorul este obligat să plătească salariul garantat în caz de boală (Decizia C-2/86 Rindone, C-45/90 Palleta І şi C-206/94 Palleta ІІ).
c. 3 Şomajul
În caz de şomaj, trebuie să se facă bine distincţia între muncitorii transfrontalieri care sunt muncitori frontalieri şi cei care nu sunt.
În principiu, muncitorul transfrontalier ar trebui să poată beneficia de servicii de şomaj din partea Statului membru unde este supus obligaţiei de a cotiza, adică Statul de muncă. Totuşi cazul de şomaj complet, nu este valabil pentru muncitorii frontalieri. Statul de reşedinţă trebuie să îi “ia în grijă” şi să îi reintegreze în modul cel mai complet cu putinţă în securitatea socială a Statului respectiv. Pentru ceilalţi muncitori transfrontalieri - muncitorii care nu revin zilnic sau cel puţin o dată pe săptămână în Statul de reşedinţă – regulamentul le lasă de ales.
În caz de trecere de la un sistem de securitate socială la altul, există riscul să se produc noi întreruperi în asigurarea socială, din cauza eventualelor stagii de aşteptare, dar şi pentru că muncitorul în Statul de reşedinţă nu a plătit cotizaţii sociale timp îndelungat sau că nu a plătit deloc. Art. 67 /R. 1408/71 conţine aşadar o dispoziţie cu privire la totalizare 63.
Art. 67 R. 1408/71:
Instituţia autorizată a unui Stat membru a cărei legislaţii subordonează achiziţia, menţinerea sau recuperarea dreptului la serviciile împlinirii de perioadelor de asigurare ţine cont, în măsura necesar, de perioadele de asigurare sau de muncă împlinite sub legislaţia oricărui alt Stat membru, ca şi cum ar fi vorba de perioade de asigurare împlinite sub legislaţia pe care o aplică, de fiecare dată cu condiţia ca perioadele de muncă să fi fost considerate ca perioade de asigurare dacă acestea au fost încheiate sub această legislaţie.
Pentru a se stabili dreptul la serviciile de şomaj şi pentru a determina importanţa şi durata acestui serviciu, Statul membru autorizat trebuie să ţină mereu cont de perioadele de asigurare efectuate în alte State membre.
Se evită astfel ca munca să nu-şi piardă drepturile la prestarea şomajului pe care l-a dobândit în altă parte. Pentru a demonstra că a fost şi înainte asigurat social într-un alt Stat membru, muncitorul are nevoie de formularul E-301. Acest formular E-301 este o “Atestare privind perioadele ce trebuie luate în considerare pentru acordarea depunerilor de şomaj”. Formularul trebuie depus, în momentul cererii de depunere de şomaj, la casa de şomaj a Statului membru unde drepturile la depunere de şomaj au putut fi deschise. Formularul E-301 este cerut este cerut de la serviciile de şomaj ale Statului membru în care muncitorul transfrontalier a fost înainte asigurat social.
Marea majoritate a Statelor membre acordă depuneri de şomaj odată cu salariul. Pentru un muncitor transfrontalier, calculul se efectuează cf. art. 68, paragraful 1 /R. 1408/7164. Dacă muncitorul transfrontalier, imediat înainte de cererea de depunere a lucrat mai mult de 4 săptămâni în Statul său membru autorizat pentru şomaj (pentru muncitorii frontalieri, este vorba de Stat în care lucrează în caz de şomaj parţial sau temporar, şi de Stat de reşedinţă în caz de şomaj complet - pentru ceilalţi muncitori transfrontalieri, este vorba despre Statul în care lucrează sau Statul de reşedinţă), nu se va ţine cont decât de salariul pe care l-a obţinut în Statul respectiv.
Totuşi, dacă cel interesat nu a exersat ultima sa activitate timp de cel puţin patru săptămâni sau chiar nu a muncit deloc (asta putându-se întâmpla după o cerere de şomaj în Statul de reşedinţă, valoarea depunerilor este calculată pe baza unui salariu fictiv. Acest salariu fictiv este calculat la rândul său pe baza salariului obişnuit corespunzător, în Statul membru autorizat, unui loc de muncă echivalent sau analog celui pe care l-a practicat ultima dată pe teritoriul vechiului Stat angajator.
Formularul E-301 conţine aşadar şi informaţii privind profesia pe care muncitorul transfrontalier a exersat-o, salariul pe care îl primea şi motivul pentru care a luat sfârşit contractul de muncă.
Este vorba de dispoziţii referitoare la şomajul temporar sau parţial şi la şomajul complet, asemeni celor stabilite în art. 71 /R. 1408/71, şi trebuie stabilit o diferenţă între muncitorul transfrontalier care este muncitor frontalier (a se vedea c. 3. 1. şi c. 3. 2) şi pentru cel care nu este (a se vedea c. 3. 3 sau c. 3. 4) 66.
c. 3. 1 Muncitorul frontalier care devine şomer parţial sau temporar
Muncitorul frontalier are dreptul la o prestaţie de şomaj oferită de Statul membru în care este supus obligaţiei de cotizare, care poate fi Statul unde lucrează (principiul Statului de muncă).
Acest drept există în baza art. 71, paragraf 1 sub a i /R. 1408/71:
Muncitorul frontalier care este în şomaj parţial sau accidental în întreprinderea în care lucrează beneficiază de depuneri potrivit dispoziţiilor legalizări Statului autorizat, ca şi cum ar rezida pe teritoriul acestui Stat; aceste alocaţii sunt servite de instituţia autorizată 67;
65 R. 883/04 încheie prin reguli de calcul depuneri pentru angajaţi de mai puţin de 4 săptămâni. Art. 62, paragraful 1, /R. 883/04 prevede forte clar: 1. Instituţia autorizată a unui Stat membru a cărui legislaţie prevede că calculul depunerilor se face pe baza valorii salariului sau a venitului profesional, ţine cont doar de salariul sau de venitul perceput de cel interesat pentru ultima activitate salariată sau nesalariată pe care a exersat-o cf. acestei legislaţii.
66 Art. 65 /R. 883/04 reglementează dreptul la o alocaţie de şomaj în caz de şomaj complet şi de şomaj provizoriu /parţial.
Art. 65 /R. 883/04: Şomerii care locuiau într-un Stat membru altul decât Statul autorizat
1. Persona aflată în şomaj parţial sau intermitent care, de-a lungul ultimei sale activităţi salariate, locuia într-un Stat membru altul decât Statul membru autorizat se pune la dispoziţia angajatorului sau a serviciilor de angajare ale Statului membru autorizat. Aceasta beneficiază de depuneri cf. legislaţiei Statului membru autorizat, ca şi cum ar locui în acest Stat membru. Aceste depuneri sunt oferite de instituţia Statului membru autorizat. 2. Persoana aflată în şomaj complet şi care de-a lungul ultimei activităţi salariate sau nu, locuia într-un Stat membru, altul decât Statul membru autorizat şi care continuă să locuiască în acelaşi Stat membru sau care revine în acest Stat membru se pune la dispoziţia serviciilor de muncă ale Statului membru de reşedinţă.
Fără a prejudicia art. 64, o persoană aflată în şomaj complet poate, în mod complementar, să se pună la dispoziţia serviciilor de angajare ale Statului membru în care şi-a exercitat ultima activitate salariată sau ne-salariată.
O persoană aflată în şomaj, în afara unui muncitor frontalier, care nu revine în Statul membru în care se află locuinţa sa se pune la dispoziţia serviciilor de muncă ale Statului membru cf. legislaţiei aplicabile ultima dată.
3. Şomerul vizat la paragraful 2, prima frază se înscrie pentru cererea locului de muncă în faţa serviciilor de muncă autorizate cu privire la Statul membru în care locuieşte; el este supus controlului organizat şi respectă condiţiile fixate de legislaţia acestui Stat membru. Dacă alege să ceară loc de muncă în Statul membru în care şi-a exercitat ultima activitate salariată sau nu, el respectă obligaţiile aplicabile în acest Stat.
4....
5. a) Şomerul vizat la paragraful 2, prima şi a doua frază, beneficiază de depuneri cf. dispoziţiilor legislaţiei Statului membru de reşedinţă, ca şi cum ar fi fost supus acestei legislaţii pe parcursul ultimei sale activităţi salariate. Aceste depuneri sunt oferite de către instituţia locului de reşedinţă.
b) Cu toate acestea, dacă este vorba de un muncitor, altul decât unul frontalier, căruia i-au fost oferite depuneri în sarcina instituţiei autorizate a Statului membru în conformitate cu legislaţia ce i-a fost aplicabilă ultima dată, beneficiază mai întâi, la întoarcerea în Statul membru de reşedinţă de depuneri cf. punctului a) fiind suspendat pe perioada perceperii depunerilor în baza legislaţiei la care a fost supus ultima dată.
67 art. 65, paragraf 1, /R. 883/04
68 art. 65, paragraf 2, /R. 883/04
69 Nu se ştie foarte clar dacă se mai aplică Hotărârea Miethe dacă trebuie aplicat R.883/04.
Exemplu:
Un muncitor frontalier care locuieşte în Portugalia dar care munceşte în Spania, are dreptul, în caz de şomaj temporar, la ajutor de şomaj din partea Spaniei. Casa spaniolă de şomaj va ţine cont de perioadele de asigurare încheiate în alte State membre (ex. Portugalia)
c. 3. 2 Muncitorul frontalier care devine şomer complet şi definitiv
Art. 65, paragraful 3, /R. 883/04, inspirat de hotărârea Miethe, nu este foarte clar în ceea ce priveşte dreptul concret la ajutorul de şomaj.
Acest lucru e valabil în baza art. 71, paragraful 1 sub a ii /R. 1408/71:
Muncitorul frontalier are dreptul la ajutor de şomaj oferit de Statul membru în care locuieşte (principiul Statului de reşedinţă).
Muncitorul frontalier care este în şomaj complet beneficiază de furnizări cf. dispoziţiilor Statului membru de pe teritoriul în care locuieşte, aşa cum fusese supus acestei legislaţii pe parcursul ultimului loc de muncă; aceste depuneri sunt oferite de instituţia locului de reşedinţă şi pe cheltuiala acesteia 68;
Exemplu:
Un muncitor frontalier, care locuieşte în Franţa şi care lucrează în Luxemburg, în caz de şomaj complet şi definitiv, are dreptul să primească şomaj francez. La fel se întâmplă şi în cazul în care acesta nu a cotizat niciodată în Franţa şi dacă e de naţionalitate luxemburgheză.
Excepţii:
În cazul excepţiilor, muncitorul frontalier şomer complet are totuşi dreptul să primească şomaj din partea Statului angajator.
- Acest lucru se întâmplă în cazul în care muncitorul frontalier nu are legături personale şi sociale în Statul de reşedinţă, lucru care îi oferă posibilitatea să-şi găsească un loc de muncă foarte slab, de exemplu dacă o familie neerlandeză care nu vorbeşte franceză se mută într-o spre zona francofonă a Belgiei şi dacă muncitorul frontalier devine şomer după 6 luni. Conform hotărârii Miethe (hotărârea C-1/85 pentru muncitorul frontalier atipic), muncitorul frontalier va putea totuşi să ceară furnizarea şomajului din partea neerlandeză. (drept de alegere) 69.
- După ce a devenit şomer, un muncitor frontalier se mută în satul angajator (Stat membru autorizat): are dreptul să primească şomaj cf. reglementării Statului angajator în ceea ce priveşte şomajul. În acelaşi timp, durata plăţii şomajului este redusă de durata plăţii şomajului în Statul de reşedinţă (hotărârea C 131/95 Huijbrechts).
- Într-un număr limitat de situaţii regionale, muncitorul frontalier beneficiază de dreptul de alegere. Ca de exemplu în cazul zonei de frontieră germano-austriacă: acolo, un muncitor frontalier, care în ultimii 6 ani înaintea primei zile de şomaj a fost asigurat social cel puţin 5 ani ca muncitor frontalier în Germania, poate opta pentru plata şomajului fie austriac fie german. Muncitorul are dreptul de a alege cu condiţia ca acesta să fi fost obligatoriu asigurat social în Germania pe tot parcursul acestor ultimi 5 ani. Dreptul de alegere exista de asemenea si în sens invers, pentru muncitorul care rezidă în Germania şi lucrează în Austria.
c. 3. 3 Muncitorul transfrontalier - care nu este muncitor frontalier - şi care devine şomer parţial sau temporar
70 art. 65, paragraf 1 /R. 883/04
71 În noul regulament aceleaşi drepturi sunt aplicabile cf. art. 65 paragraf 2 şi art. 65, p. 5 din R. 883/04
Muncitorul transfrontalier care nu este un muncitor frontalier are dreptul la plata şomajului oferită de Statul membru unde este supus obligaţiei de a cotiza, adică Statul angajator (principiul Statului angajator).
Acest drept reiese din art. 71, paragraf 1 sub b i /R. 1408/71:
Un muncitor, altul decât cel frontalier care este în şomaj parţial, accidental sau complet care rămâne la dispoziţia angajatorului său sau a serviciilor de angajare pe teritoriul Statului autorizat beneficiază de alocaţie cf. dispoziţiilor legislaţiei acestui Stat, ca şi cum ar locui pe teritoriul său; aceste alocaţii sunt oferite de către instituţia autorizată70.
c. 3. 4 Muncitorul transfrontalier - care nu este un muncitor frontalier - şi care devine şomer complet şi definitiv
Muncitorul transfrontalier care nu este un muncitor frontalier beneficiază de dreptul de alegere. Are la dispoziţie 3 posibilităţi:
a. Asemeni muncitorului frontalier, acesta are imediat dreptul la plata şomajului oferită de Statul membru în care locuieşte (principiul Statului de reşedinţă).
b. Acesta are dreptul la plata şomajului făcută de către Statul membru unde se supune obligaţiei de cotizare
Adică Statul angajator (principiul Statului de muncă), dacă continuă sejurul ”“temporal” în Statul unde munceşte pentru a se angaja.
c. În cazul în care, după un timp, ajunge la concluzia că are mai multe şanse de găsi un loc de muncă în Statul de reşedinţă şi se reîntoarce acolo, el poate “exporta” timp de 3 luni plata şomajului din partea Statului de angajator spre Statul de reşedinţă. După o perioadă de 3 luni, încă mai are dreptul la plata şomajului cf. legislaţiei Statului său de reşedinţă. Durata acestui ajutor de şomaj este redusă în acelaşi timp de perioada în care acesta a beneficiat de plata şomajului din partea Statului angajator.
În baza art. 71, paragraf 1 sub b ii /R. 1408/71:
Un alt muncitor decât cel frontalier care este în şomaj complet şi care se pune la dispoziţia serviciilor de angajare pe teritoriul Statului membru în care rezidă şi care se întoarce pe acest teritoriu beneficiază de alocaţii cf. dispoziţiilor legislaţiei Statului respectiv ca şi cum şi-ar fi exersat ultimul loc de muncă; aceste alocaţii sunt oferite pe cheltuială proprie de către instituţia locului de reşedinţă. Totodată, dacă muncitorul a fost admis în beneficiul alocaţiilor în grija instituţiei autorizată de Statul membru prin a cărui legislaţie a fost supus în ultimul loc, acesta beneficiază de alocaţii cf. cu dispoziţiile art. 69. Beneficiarul alocaţiilor legislaţiei Statului său de reşedinţă este suspendat pe perioada în care şomerul poate pretinde, în baza dispoziţiilor art. 69, alocaţiilor conforme cu legislaţia la care a fost supus ultima dată71.
72 În regulamentul 883/04, coordonarea alocaţiilor familiale este reglementată începând cu art. 67 până la 69 inclusiv.
73 Capitolul 8 /R. 883/04
În principiu, muncitorul transfrontalier sau cel frontalier are dreptul la alocaţii familiale din partea Statului membru unde este supus obligaţiei de cotizare, adică din partea Statului angajator (Stat membru autorizat). Aşadar, în acest caz se aplică principiul Statului angajator.
c. 4 Alocaţiile familiale
Conceptul de alocaţii familiale nu se limitează la clasicele alocaţii familiale: acesta înglobează toate alocaţiile şi alocaţiile vizând compensarea sarcinilor de familie. Aşadar conceptul include alocaţii de educare (cum sunt de exemplu alocaţiile germane pentru părinţi), family-credits britanice, alocaţiile pentru copii crescuţi acasă (Finlanda), etc. alocaţiile din partea asistenţei sociale nu fac parte din această categorie şi nici eventualele prime de naştere sau de adopţie.
74 Marea diferenţă între R. 1408/71 şi R. 883/04 este că R. 883/04 nu mai face distincţia între alocaţii familiale (pentru copii şi pentru familie). Noul regulament stabileşte reguli de prioritate în cazul în care cei doi părinţi ar avea drept la alocaţii familiale. Se face diferenţa între părinţii care au drept la alocaţii familiale cu acelaşi titlu şi părinţii care au drept cu diferite titluri. Dacă este vorba de drepturi cu diferite titluri, ordinea priorităţilor este următoarea: în primul rând una să nu fie vărsate au fost adoptate reguli de prioritate şi dispozitive anti-cumul.
Coordonarea alocaţiilor familiale este reglementată de art. 72, până la art. 80 /R. 1408/71. Un mare număr de State membre pune drept condiţii pentru acordarea alocaţiilor familiale, păstrarea obligatorie a copiilor pe teritoriul lor. Prin art. 73 /R. 1408/7172, regulamentul de coordonare împiedică să fie impuse condiţii de reşedinţă copiilor care locuiesc într-un alt Stat membru decât Statul membru (Stat membru autorizat) în care muncitorul îşi desfăşoară activitatea şi unde este asigurat social.
Art. 73 R. 1408/71:
Muncitorul salariat sau nesalariat supus legislaţiei unui Stat membru are dreptul, pentru membrii familiei care locuiesc pe teritoriul unui alt Stat membru, la alocaţiile familiale prevăzute de legislaţia primului Stat, ca şi cum ar locui pe teritoriul acestuia, sub rezerva dispoziţiilor anexei VI.
Dincolo de principiile mai sus citate coordonarea alocaţiilor familiale (cap. 7 /R. 1408/71) 73 necesită o citire atentă.
Dacă un muncitor este asigurat social într-un alt Stat membru decât cel în care locuieşte împreună cu familia sa, este posibil să se aplice două sisteme de alocaţii familiale cf. legislaţiei Statului de reşedinţă pentru că celălalt părinte - deşi nu lucrează - pentru că locuieşte în acel Stat are dreptul la alocaţiile familiale (asigurare numită locuinţă). Pentru a se evita ca în urma unei “suprapuneri”, unele alocaţii familiale duble, sau chiar drepturile conferite cu titlul unei activităţi salariate sau nu, în al doilea rând, drepturile cuvenite cu titlul plăţii unei pensii şi în sfârşit, drepturile cuvenite cu titlul de reşedinţă (art. 68, paragraful 1. a, /R. 883/04). Complementele stabilite ca drept prioritar sunt aprobate de art. 68, paragraful 2, /R. 883/04. Dacă cei doi părinţi ai alocaţiilor familiale au drept la alocaţii familiale cu acelaşi titlu, de exemplu cu titlu de activitate profesională există un drept prioritar cu titlu locului de reşedinţă a copilului, etc.
Pentru a putea permite coordonarea regimurilor legale foarte diferite, trebuie să fie stabilită o diferenţă între sistemele de alocaţii familiale care oferă dreptul alocaţiilor familiale pe baza “muncii” (sistem de tip A) şi cele de alocaţii familiale care dau dreptul alocaţiilor familiale pe baza reşedinţei (sistem de tip B). Sistemele de tip A se întâlnesc mai ales în Belgia, Spania, Italia, Luxemburg, Grecia, Portugalia, etc. Sistemele de tip B există mai ales în Olanda, Germania, Franţa, în Regatul Unit, Danemarca, Polonia, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Slovacia, etc. Principiul Statului angajator (sistem de tip A) ia măsuri esenţiale în ceea ce priveşte principiul de Stat de reşedinţă (sistem de tip B) 74.
c. 4. 1 Coordonarea alocaţiilor familiale în R. 1408/71
Trebuie luate în considerare două situaţii familiale posibile: familia conţine un singur părinte care exercită o activitate profesională (ad 1) sau ambii părinţi exercită o asemenea activitate (ad 2).
ad. 1 Familia cu un singur părinte care exercită o activitate profesională
Coordonarea este simplă atunci când este vorba de situaţii familiale în care un singur părinte exercită o activitate salariată. Statul membru în care lucrează acest părinte va avea prioritate în serviciile de alocaţii familiale (art. 73 /R. 1408/71). Dreptul de Stat prevede că, dacă familia locuieşte într-un Stat membru posedând un sistem de alocaţii familiale legate de locul de muncă (sistem de tip A), nicio altă alocaţie familială nu va fi oferită în Statul de reşedinţă. Dacă totuşi familia care locuieşte într-un Stat membru posedând un sistem de alocaţii familiale legate de reşedinţă (sistem de tip B) şi dacă alocaţiile familiale în Statul de reşedinţă sunt superioare alocaţiilor familiale în Statul de angajare, Statul de reşedinţă va plăti alocaţii familiale complementare. Valoarea acestor alocaţii familiale complementare este calculată pentru fiecare copil în parte.
Exemple:
• Tatăl lucrează în Spania (sistem de tip A) iar familia locuieşte în Portugalia (sistem de tip A). Mama nu exercită o activitate salariată. Familia are drept la alocaţii familiale spaniole.
• Tatăl lucrează în Belgia (sistem de tip A) iar familia locuieşte în Polonia (sistem de tip B). Mama nu exercită o activitate salariată. Familia are drept la alocaţii familiale belgiene şi în plus la o alocaţie complementară din partea Poloniei dacă cea din urmă este mai mare decât plata familială belgiană.
ad. 2 Ambii părinţi exercită o activitate profesională
În acest caz în care unul dintre cei doi părinţi exercită o activitate salariată în Statul de reşedinţă, există un drept prioritar pentru alocaţiile familiale în Statul de reşedinţă (Statul angajator al unui dintre părinţi). Totuşi, dacă alocaţiile familiale în Statul angajator al celuilalt părinte “transfrontalier” sunt mai mari, diferenţa este completată şi oferită de către Statul angajator.
Exemple:
• O familie locuieşte în Republica Cehă (sistem de tip B). Tatăl lucrează în Olanda (sistem de tip B), mama lucrează ca salariată în Republica Cehă. Există cu precădere un drept la alocaţiile familiale cehe. Dacă alocaţiile familiale neerlandeze sunt superioare, Olanda vor trebui să achite diferenţa.
Se poate întâmpla de asemenea ca cei doi părinţi să lucreze ca muncitori transfrontalieri în acelaşi Stat membru. În acest caz, există doar un drept la alocaţii familiale pe baza legislaţiei Statului angajator.
Exemple:
• O familie locuieşte în Slovenia (sistem de tip B). Cei doi părinţi lucrează ca muncitori transfrontalieri în Italia (sistem de tip A). Există un singur drept la alocaţiile familiale italiene. Nu există niciun drept la alocaţiile familiale complementare slovene. Dacă unul dintre părinţi pleacă să lucreze în Slovenia sau primeşte ajutor de şomaj sloven, se creează atunci un drept la alocaţiile familiale slovene. Dacă alocaţiile familiale italiene sunt superioare alocaţiilor familiale slovene, o alocaţie familială complementară va fi oferită de către Italia.
CES Ghidul muncitorului european mobil 69
c. 4. 2 Coordonarea altor alocaţii familiale în R. 1408/71
Alocaţiile pentru educaţie, alocaţiile pentru părinţi, alocaţiile pentru creşe aparţin câmpului de aplicare ratione materiae a regulamentului de coordonare R. 1408/71 (hotărârea C-245/94 Hoever, C-312/94 Zachow şi C-330/00 Eila Paivikki Maaheimo)
Exemple:
• Un muncitor care locuieşte în Polonia şi este muncitor frontalier în Germania are dreptul la alocaţii pentru părinţi din partea Germaniei.
• Un muncitor grec lucrează ca muncitor transfrontalier în Germania. Soţia sa are dreptul la alocaţie de părinte din partea Germaniei dacă nu exercită nici o activitate în această ţară (asta e ceea ce numim drept derivat). Dacă aceasta munceşte în Grecia, nu are drept la alocaţie de educaţie.
• Un muncitor finlandez este detaşat în Germania. Acesta rămâne, în baza art. 14, paragraful 1, sub a /R. 1408/71 asigurat social în Finlanda. Familia are sejur în Germani. Mama are dreptul la concediu pentru părinţi din partea Finlandei. Aceasta are, cf. legislaţiei finlandeze, dreptul la o alocaţie pentru îngrijirea copilului la domiciliu sau la particulari.
Un anumit număr de alocaţii familiale nu intră în câmpul de aplicare a regulamentului de coordonare R. 1408/71. Aşa se explică faptul că alocaţiile de naştere aprobate în Belgia, în Luxemburg şi în Franţa sunt excluse (anexa II /R. 1408/71). Aceste alocaţii fac totuşi parte din câmpul de aplicaţii al regulamentului de “Liberă circulaţie a muncitorilor” (art. 7, paragraf 2 /R. 1612/68 realizat pe baza a ceea ce numim avantaje sociale). Poate fi aplicat şi pentru bursele de studii neerlandeze, de exemplu.
Exemple:
• Un muncitor irlandez lucrează la Luxemburg. La naşterea unui copil, soţia lui are drept la primă de naştere din partea Luxemburgului, chiar dacă nu a fost asigurată social în Irlanda.
• Copii muncitorilor frontalieri belgi sau germani care lucrează în Olanda au dreptul la o bursă de studii neerlandeze, dacă frecventează şcoli superioare sau universităţi pentru care o asemenea bursă este acordată copiilor muncitorilor neerlandezi. Este cazul şcolilor şi universităţilor Ţărilor de Jos, a Flandrei, şi a teritoriilor germane din Renania Westphalie, Saxonia de Jos şi Breme.
c. 5 Invaliditate
În principiu, muncitorul transfrontalier sau frontalier are dreptul la alocaţii de invaliditate oferite de Statul membru unde este supus obligaţiilor de cotizare, adică de Statul angajator.
Art. 10, paragraful 1 /R. 1408/71 permite exportarea automatică a alocaţiilor de invaliditate spre un alt Stat membru. Asta înseamnă că muncitorul transfrontalier poate fără probleme să găsească pe teritoriul Statului său de reşedinţă sau în altă parte beneficiind de plata de invaliditate din partea vechiului său Stat angajator.
75 art. 7 /R. 883/04
76 art. 44 /R. 883/04
Art. 10, paragraf 1 R. 1408/71:
Dacă prezentul regulament nu prevede alte dispoziţii în acest sens, alocaţiile în caz de invaliditate, de vârstă sau de viaţă, rentele pentru accidentele de muncă sau de boală profesională ţi alocaţiile de deces primite cu titlul legislaţiei unuia sau mai multor State membre nu pot suporta nicio reducere, sau modificare, sau suspendare, sau suprimare nici confiscare datorită faptului că beneficiarul locuieşte pe teritoriul unui Stat membru altul decât cel în care se găseşte instituţia debitoare 75
Examenul medical care are intenţia de stabili prima constatare de invaliditate trebuie să aibă loc în Statul de reşedinţă a muncitorului transfrontalier (art. 51, paragraful 1 R. 574/72). Dacă muncitorul este doar obişnuit cu sisteme legate de risc (a se vedea cele mai sus menţionate) - dacă este muncitor frontalier - el este autorizat să facă examenul medical cu intenţia de a face prima constatare de invaliditate în Statul angajator (hotărârile C-44/89 Vidal şi C-279/97 Voeten şi Beckers).
Într-o serie de State membre, sunt prevăzute stagii de aşteptare în ceea ce priveşte drepturile la asigurări de invaliditate. Trecerea de la un sistem de securitate la un altul, frecventă în cazul muncitorilor transfrontalieri, pot aşadar antrena unele întreruperi în asigurarea socială. Art. 38 /R. 1408/71 protejează muncitorul transfrontalier împotriva unor asemenea întreruperi în dreptul la asigurările de invaliditate, graţie recunoştinţei şi a întregii perioade de asigurare.
rt. 38 R. 1408/71. Recunoaşterea şi totalizarea perioadelor de asigurare:
1. Instituţia autorizată a unui Stat membru a cărei legislaţie subordonează achiziţia, menţinerea şi recuperarea de drept a alocaţiilor la împlinirea perioadelor de asigurare ţin cont, în măsura necesară, de perioadele de asigurare împlinite sub legislaţia oricărui alt Stat membru, ca ţi cum ar fi vorba de perioade împlinite sub legislaţia pe care o aplică 76.
În cadrul Uniunii europene, există diferenţe considerabile între sistemele de asigurare de invaliditate. Nu este deloc vorba de armonizare: inima coordonării sistemelor se sprijină pe distincţia dintre cele două tipuri de asigurare de invaliditate, cum ar fi: sistemele de risc (ad. a) şi sistemele bazate pe durata de cotizare (ad. b.).
Ad. a Sisteme cu factor de risc
În sistemele cu factor de risc (SR), importanţa alocaţiilor de invaliditate nu este legată de durata perioadei de asigurare de invaliditate. Asemenea alocaţii de invaliditate sunt comparabile cu asigurările de boală obligatorii: ele pot fi eventual legate de salariu, dar durata perioadei de asigurare nu are nicio valoare în ceea ce priveşte valoarea alocaţiilor. Dacă muncitorul nu a fost sau nu mai este asigurat social în momentul în care apare incapacitatea de muncă permanentă, nu va avea drept la nici-o alocaţie. Asemenea sisteme cu factor de risc (SR) există în Belgia, Spania, Franţa (cu excepţia sistemului sectorului minier), în Grecia (pentru singurul sistem de asigurare al sectorului agricol), în Irlanda, în Olanda, în Finlanda (pentru persoanele care prezintă un handicap din naştere sau devenite invalide încă de tinere) şi în Regatul Unit.
Ad. b Sisteme bazate pe durata de asigurare
În cazul sistemelor bazate pe durata asigurării (SD), importanţa alocaţiilor de invaliditate este legată de
durata de asigurare de invaliditate. Aceste alocaţii de invaliditate sunt comparabile cu alocaţiile pentru
vârstă: cu cât am fost mai mult timp asiguraţi cu atât cu atât pensia de invaliditate este mai însemnată. Cu
alte cuvinte, dreptul la alocaţiile care au fost constituite sunt “dobândite”: dacă muncitorul nu mai este
acoperit de asigurarea socială la începutul incapacităţii de lucru, acesta continuă să beneficieze de
drepturile la alocaţiile de invaliditate pe care le-a câştigat înainte.
77 În practică,
regulamentul 883/04
produce o Sisteme legate de durată (SD) există în Germania, Austria, Finlanda
mare schimbare în (doar pentru persoanele născute cu handicap sau devenite invalide
coordonarea în tinereţe), în Italia, Luxemburg, Danemarca, Portugalia, Grecia,
alocaţiilor de invaliditate (cu excepţia regimurilor de asigurare a muncitorilor agricoli), în Franţa
pentru muncitorii (în cazul regimului particular al muncitorilor din mină), în Suedia şi
au lucrat doar unele State membre noi(Portugalia, Republica Cehă, Lituania, etc.).
în Statele membre
cu un regim de
asigurare-risc.
Art. 44, paragraful Un muncitor frontalier sau transfrontalier este cel mai adesea supus
1, /R. 883/04 nu la două sisteme de securitate socială (sau chiar la mai multe). În
suprimă probabil ceea ce priveşte asigurarea de invaliditate, poate fi vorba de sis-
metoda simplă teme bazate pe risc (SR) sau la durată (SD). Întrucât drepturile
a “pensiei unice” dar, realizate înainte nu pot fi pierdute, coordonarea regulamentului
este însoţit 1408/71 trebuie să ţină cont de existenţa acestor două tipuri fundamentale
de o condiţie de sisteme de pensie de invaliditate.
complementară.
Statele membre
împreună cu regimurile În cazul unui muncitor transfrontalier declarat invalid, există 4
de asigurare-risc care situaţii posibile, fiecare presupunând o tehnică de coordonare
sunt dispuse pentru specifică:
a beneficia de
o coordonare specială • Muncitorul a lucrat doar în State membre unde sistemul prevede
împreună cu această un anumit risc (c. 5. 1);
metodă trebuie sa-l facă • Muncitorul a lucrat doar în State membre în care sistemul este
cunoscut bazat pe durată (c. 5. 2);
în mod explicit • Muncitorul a lucrat ultima oară într-un Stat membru în care
menţionându-l în anexa sistemul este bazat pe durată dar acesta a lucrat înainte într-un
VI /R. 883/04. Stat membru unde sistemul este bazat pe risc (c. 5. 3);
Dacă nu o fac • Muncitorul a lucrat ultima oară într-un Stat membru în care
ei decid implicit sistemul este bazat pe risc dar el lucrase înainte într-un Stat
să aleagă sistemul membru în care sistemul era bazat pe durată (c. 5. 4).
de coordonare pro rata
(metodă de pensie
parţială) (a se vedea c. 5. 2), c. 5. 1 Muncitorul a fost exclusiv asigurat numai după un sistem
care, în R. 1408/71, cu risc: metode ale pensiei unice
era mai curând
al coordonării Coordonarea societate de ajutor reciproc a sistemelor legate de risc prin R.
1408/71, Art. 39, paragraf 1 sau paragraf 2. Muncitorul
între /cu regimurile transfrontalier care a fost exclusiv asigurat în State membre în care
contribuţiilor . Art. sistemul este legat la risc are dreptul la alocaţii de invaliditate care
44, paragraful 1, /R. sunt oferite de către Statul membru în care a fost asigurat ultima
883/04 prevede dată. Calculul valorii acestei alocaţii este stabilit fără a se ţin cont de
ca metoda ce legislaţia Statelor membre în care muncitorul a fost asigurat anterior.
pensiei unice această tehnică de coordonare care conduce la o singură şi aceeaşi
să nu mai poată fi aplicată pensie de invaliditate este numită “metoda pensiei unice” 77.
decât dacă muncitorul
invalid a lucrat în Statele
membre menţionate in
anexa VI.
Exemple:
Un muncitor transfrontalier, care de-a lungul ultimelor 8 luni a lucrat în Regatul Unit (SR) şi care lucrase mai înainte 10 ani în Irlanda (SR) şi 10 ani în Franţa (SR), are dreptul la o singură pensie unică de invaliditate vărsată de Statul membru în care a fost asigurat ultima dată. În această situaţie este vorba despre Regatul Unit. 78
78 Irlanda şi Regatul Unit apar la anexa VI /R. 883/04. Nu este cazul Franţei. Asta înseamnă că metoda c. 5. 4. va fi aplicată de la intrarea în vigoare legate de durată a R. 883/04. Dacă muncitorul a lucrat mai degrabă în Suedia decât în Franţa, metoda pensiei unice ar trebui să fie aplicată într-adevăr, în Suedia, ca şi în Regatul Unit şi Irlanda, apare în anexa VI /R. 883/04.
79 art. paragraful1, /R. 883/04
80 art. 52 /R. 883/04
81 art. 46, paragraful 1, /R. 883/0
c. 5. 2. Muncitorul nu a fost asigurat decât în sistemele legate de durata de asigurare: sisteme proporţionale
Coordonarea societate de ajutor reciproc a sistemelor legate de durată este reglementată de art. 40, paragraful 1 din regulamentul 1408/71 79. Ca şi în cazul pensiilor pentru vârstă, drepturile la o pensie de invaliditate sunt dobândite în toate Statele membre. Pentru că drepturile dobândite înainte nu pot fi pierdute, art. 40, paragraful 1 se bazează aşadar literalmente pe un sistem proporţional ca cel elaborat în art. 46 din regulamentul 1408/71 80 în materie de coordonare a pensiilor pentru vârstă.
Pentru aplicarea sistemului proporţional, fiecare Stat membru trebuie, pe baza legislaţiei naţionale, să stabilească dacă şi în ce măsură este vorba de o incapacitate de muncă. Se calculează prin urmare o pensie de invaliditate ca şi cum muncitorul ar fi efectuat toate perioadele asigurate în EEE în respectivul Stat membru (ceea ce numim condiţii teoretice). Prin urmare, astfel se calculează pensia de invaliditate în raport cu perioadele (ceea ce noi numim calcul pro-rata).
Valoarea pensiei de invaliditate la pro-rata se stabileşte în felul următor:
= durata de asigurare în Statul membru X Pensia teoretică de
perioada totală de asigurare în toate Statele membre invaliditate în Statul membru
EXEMPLU:
Dacă un muncitor transfrontalier a lucrat succesiv timp de 10 ani în Austria (SD), 10 ani în Italia (SD) şi 10 ani în Germania (SD), în principiu are dreptul la 10 /30 din pensia de invaliditate austriacă, la 10/ 30 din pensia de invaliditate italiană şi la 10 /30 din pensia de invaliditate germană.
În cazul metodei de coordonare pro rata constatarea drepturilor de alocaţie este precedată de un proces foarte lung şi complicat din punct de vedere administrativ. Calculul nu poate fi început decât după ce Statul membru cunoaşte perioada de timp în care muncitorul a fost asigurat social în celelalte State membre. Controalele medicale - aflate în seama altor State membre - au loc în Statul de reşedinţă a muncitorului bolnav. Organizaţiile de asigurare şi muncitorul se confruntă, printre altele, pe parcursul acestei proceduri, cu probleme de traducere şi de interpretariat. În practică, se întâmplă adesea ca un muncitor să fie complet declarat invalid într-un Stat membru în timp ce în alt Stat el este declarat doar parţial invalid, sau uneori chiar deloc. În cadrul aplicării sistemului pro-rata, lipsa armonizării a criteriilor de incapacitate de muncă este adesea perceptibilă în mod aspru de către muncitor.
c. 5. 3 Muncitorul fusese mai întâi asigurat într-un sistem asociat riscului, apoi într-un sistem asociat perioadei: sistem proporţional
Muncitorul a lucrat ultima dată într-un Stat membru în care sistemul este raportat la risc. Se aplică în pofida tuturor metodelor proporţionale utilizate pentru sistemele raportate la risc, cf. de asemeni cu art. 40, paragraful 1 /R. 1408/71 81. Pentru asta este totuşi necesar un pericol. Chiar dacă sistemul raportat la risc nu răspunde logicii drepturilor “dobândite”, el este totuşi înscris în mod fictiv în această schemă. În interesul muncitorului în cauză, sistemul raportat la risc este transformat în sistem (fictiv) raportat la durată. În acest fel, drepturile la o alocaţie dobândită în precedent în sistemul raportat la risc, nu sunt pierdute. Fiecare Stat membru, inclusiv cele în care sistemul este raportat la risc, trebuie să aplice calculul pro-rata, aşa cum este prezentat la punctul c. 5. 2: determinarea taxelor de incapacitate de muncă, urmată de calculul de prestaţie teoretică de invaliditate şi de pensia revăzută, la pro-rata.
82 art. 54, paragraful 2, R. 883/04
Exemplu:
Un muncitor transfrontalier a lucrat timp de 5 ani în Spania (SR) apoi pleacă să lucreze la Luxemburg (SD). După ce a muncit timp de 10 ani la Luxemburg (SD), dobândeşte o incapacitate permanentă de muncă. În principiu are dreptul la 5/15 din alocaţia de invaliditate spaniolă şi de 10/15 din pensia de invaliditate luxemburgheză.
Este de la sine înţeles că remarcile critice formulate pe baza metodei pro-rata în cazul situaţiei descris la punctual c. 5. 2 se aplică de asemenea şi în acest caz.
c. 5. 4 Muncitorul a fost asigurat ultima dată după un sistem raportat la risc şi fusese
anterior asigurat după un sistem bazat pe durată: metodă anti-cumul
Această situaţie este prezentă de exemplu în cazul muncitorului german care lucrează în Belgia (SR) sau în Franţa (SD) şi care înainte fusese asigurat în Germania (SD), sau în cazul muncitorului frontalier care a fost asigurat ultima dată în Spania (SR) şi care fusese asigurat înainte în Suedia (SD) sau în Luxemburg (SD).
Dacă muncitorul transfrontalier a fost asigurat ultima dată într-un sistem raportat la durată, există “în principiu” dreptul la o pensie de invaliditate completă în Statul membru respective. Este totuşi posibil ca, pe baza drepturilor anterior dobândite, muncitorul să poată de asemenea revendica o alocaţie de invaliditate unui Stat ce deţine un sistem raportat la durată. În acest caz, Statul membru în care sistemul raportat la risc poate reduce valoarea acestei alocaţii al valorii pensiei complete care va trebui să fie oferită în mod “normal” (metodă anti-cumul în baza art. 46 ter, paragraf 2 R. 1408/71) 82. Dacă, în schimb, nu există niciun drept la o pensie de invaliditate din partea Statului membru care dispune de un sistem raportat la durată - de exemplu pentru că nu corespund criteriile de invaliditate - Statul membru care dispune de un sistem raportat la risc şi în care muncitorul a fost asigurat ultima dată este dator să plătească o pensie de invaliditate completă. Într-un asemenea caz, asistăm în final la crearea unui sistem de pensie unică. Absenţa armoniei este evidentă darn u se transformă într-o pensie de invaliditate mai puţin importantă.
Exemplu:
Un muncitor transfrontalier, care a lucrat ultima dată în Olanda (SR) timp de 10 ani şi care lucrase înainte în Republica cehă (SD) timp de 2 ani, are în principiu drept la plata integrală a pensiei de invaliditate neerlandeze, a cârei valoare este totuşi mai mică decât eventuala pensie de invaliditate cehă (SD).
C. 6 Vechimea
83 art. 7 /R. 883/ 04
84 Capitolul 5, art. 50 până la art. 60 inclusiv /R. 883/04: “Pensie de vechime şi de urmaş”
85 Coordonarea pensiilor de vechime nu se schimbă prea mult după R. 883/04.
86 art. 51 /R. 883/04
În principiu muncitorul transfrontalier sau frontalier are dreptul la o pensie de vechime în toate Statele membre în care este asigurat social. Pensia de vechime este stabilită în funcţie de perioada de asigurare efectivă (metoda proporţională). Art. 10, paragraf 1 /R. 1408/71 permite exportarea automată a alocaţiilor de vechime către un alt Stat membru. Asta înseamnă că muncitorul transfrontalier poate fi fără nici o problemă pe teritoriul Statului său de reşedinţă sau în altă parte şi să beneficieze de alocaţiile de vechime din partea fostului său Stat angajator.
Art. 10, paragraf 1 /R. 1408/71:
Dacă prezentul regulament nu prevede altceva în acest sens, alocaţiile în materie invaliditate sau de urmaş, rentele de accident de muncă sau bolile profesionale şi alocaţiile de deces dobândite în baza legislaţiei unuia sau mai multor State membre altul decât cel în care se află instituţia debitoare83.
În lipsa armonizării europene, sistemele naţionale de pensii prezintă importante diferenţe. Unele sisteme se bazează pe asigurarea raportată la muncă (Spania, Irlanda, Belgia, Portugalia, etc.), altele pe asigurarea raportată la reşedinţă (Olanda, Suedia, Danemarca). Vârsta cu drept de pensie variază de asemenea
de la un sta membru la altul (Olanda: 65 de ani; Norvegia: 67 de ani;Franţa: 60 de ani, etc.). Unele ţări oferă posibilitatea unei pensii anticipate (Germania, Belgia, Luxemburg, etc.), în timp ce altele nu o oferă. Calculul pensiilor prezintă puternice dezacorduri: unele pensii sunt raportate la nivelul mediu al
salariului, (Belgia, Germania, Franţa, etc.), în timp ce în alte State membre sunt independente de salariul câştigat (Olanda, Danemarca, etc.).
Unele State membre (precum Germania) au de asemenea stagii de aşteptare.
Pot fi de asemenea distinse, fiind vorba de plata vechimii, asigurările legale pentru vechime a regimurilor complementare de pensii: asigurările legale de vechime ale Statelor membre sunt puse de acord prin R. 1408/71 (art. 44 până la art. 53 cap. 3: vechime şi decese) 84. Nu este şi cazul pensiilor complementare,
care sunt reglementate de directiva 98/49/CE privind pensiile.
c. 6. 1 Coordonarea pensiilor legale de vechime
Fiind vorba de pensii legale de vechime, trebuie aplicate următoarele principii de coordonare85:
a. În Statele membre sunt garantate cf. legii drepturile la pensie. Răscumpărarea pensiilor legale de vechime, restituirea primelor sau cesiunea la un alt Stat membru nu sunt posibile.
b. Pensia de vechime garantată într-un Stat membru este plătită la vârsta cuvenită cf. pensiei în aflată în vigoare în Statul respectiv. Pensiile de vechime sunt transferabile în mod automat spre alte State membre (art. 10R. 1408/71). Această dispoziţie nu se aplică alocaţiilor complementare care nu sunt sprijinite de cotizaţii (ceea ce numim alocaţie fără contribuţie) şi care sunt stabilite în funcţie de resursele existente.
c. Dacă muncitorul transfrontalier nu a fost mai mult timp asigurat într-un Stat membru pentru a avea dreptul la o pensie (anticipată) de vechime, trebuie luate în considerare perioadele de asigurare încheiate în alte State membre pentru oferirea unui astfel de drept în favoarea celui interesat (art. 45 R. 1408/71) 86.
art. 57 /R. 883/04 d.
Dacă un muncitor transfrontalier a fost asigurat pentru mai puţin de un an într-un Stat membru, această pensie de vechime nu-i va fi oferită de către Statul membru în cauză, ci de către Statul membru în care muncitorul a fost asigurat ultima dată (art. 48 /R. 1408/71) 87.
88 art. 52 /R. 883/04
89 art. 52 /R. 883/04 e. Calcularea pensiilor este stabilită la art. 46 /R. 1408/71
88 (a se vedea c. 6. 1)
EXEMPLE:
Un muncitor lucrează în Italia. Înainte a locuit în Olanda timp de 5 ani (fără să fi lucrat în mod obligatoriu) şi a lucrat în Belgia timp de 10 ani. La vârsta de 60 de ani îşi cere pensia de vechime. Faptul că cere să beneficieze de o pensie anticipată italiană sau belgiană depinde de numărul de perioade în care a fost asigurat social. Are dreptul la o pensie de vechime italiană (sau belgiană) la 60 de ani adăugând perioadele de asigurare încheiate în Ţărilor de Jos, în Italia şi în Belgia. Dacă are drept începând cu vârsta de 60 de ani la o pensie belgiană şi italiană de vechime, asta nu înseamnă că va primi la această vârstă şi o pensie neerlandeză. Pensia neerlandeză legală de vechime nu se plăteşte decât începând cu vârsta de 65 de ani, fără a se ţine cont dacă persona a lucrat sau a locuit în Olanda.
Un muncitor francez a lucrat odată, în calitate de muncitor frontalier, 10 luni în Germania şi 6 luni în Luxemburg. Întrucât a fost asigurat mai puţin de un an în aceste două State membre, el nu poate avea drept la o pensie de vechime germană sau luxemburgheză (art. 48 R. 1408/71). Pentru aceste perioade muncitorul are totuşi dreptul la o pensie de vechime care este plătită de către Statul membru în care muncitorul a fost activ ultima dată (Franţa).
Un muncitor suedez a lucrat ca salariat în Germania timp de 4 ani. Conform dreptului german nu există nici un drept la o pensie de vechime germană pentru că muncitorul nu a fost asigurat social pentru cel puţin 5 ani (perioadă de aşteptare). Dacă muncitorul a fost asigurat şi într-un alt Stat membru, prin recunoaşterea şi reunirea tuturor perioadelor el deschide totuşi dreptul la o pensie germană de vechime (numită pensie de lichidare)
c. 6. 2 Calcularea pensiilor legale de vechime
Art. 46 din regulamentul 1408/7189 stabileşte calculul pensiei. Fiecare Stat membru trebuie să efectueze trei calcule: pensia naţională (1), totalul teoretic (2) şi pensia proporţională sau pro-rata (3).
ad. 1 Calculul pensiei naţionale:
Pensia naţională este pensia de vechime la care are dreptul un muncitor transfrontalier ca urmare a anilor asiguraţi într-un Stat membru. Pensia este determinată cf. legislaţiei naţionale a Statului respectiv, Nu se ţine cont de perioadele de asigurare încheiate în alte State membre.
Ad. 2 Calculul pensiei teoretice:
Pensia teoretică este suma la care un muncitor transfrontalier ar fi avut dreptul dacă ar fi încheiat într-un singur Stat membru toate perioadele de asigurare încheiate în alte State membre (dispoziţie fictivă). Muncitorul nu are drept la această sumă teoretică. Acest calcul constituie doar o etapă intermediară pentru a putea calcula pensia proporţională (pro-rate).
ad. 3 Calculul pensiei proporţionale (pro-rata) (numită şi pensie de înlocuire):
Pensia proporţională sau (pro-rata) este obţinută multiplicând totalul pensiei teoretice (ad. 2) printr-o fracţie. Numerarul fracţiei reprezintă durata perioadei încheiată în Statul membru, numitorul este durata totală a perioadelor încheiate în toate Statele membre dintre care se ia în considerare totalul teoretic.
Pensia de vechime la pro-rata se ridică la:
= perioada asigurării în Statul membru X pensia teoretică de vechime
perioada totală de asigurare în toate Statele membre a unui Stat membru
Concluzie. Totalul pensiei naţionale (ad. 1) este comparat cu pensia proporţională (ad. 3).
La urmă, fiecare Stat membru virează suma pensiei care e cea mai mare.
Exemplu:
Să presupunem că un laborant austriac, după ce a lucrat 5 ani în Austria şi 20 de ani în Germania, urmează să lucreze încă 15 ani în Italia. A fost asigurat social pe o perioadă totală de 40 de ani. Serviciul italian de pensii efectuează următoarele calcule: pensia de vechime italiană este calculată conform legislaţiei italiene. În continuare, se calculează pensia teoretică, (numită pensie de înlocuire) pensie ce ar fi putut fi obţinută dacă ar fi fost asigurat social în Italia timp de 45 de ani. Prin urmare se va calcula pensia de vechime pro-rata adică pensia proporţională. Aceasta corespunde cu 15/40 din pensia teoretică de vechime. Pensia italiană naţională de vechime este comparată cu pensia de vechime proporţională (pro-rata). Se plăteşte suma cea mai mare. Un calcul asemănător se poate efectua de asemenea în Austria şi în Germania.
c. 6. 3 Cereri legale pentru pensii de vechime
Muncitorul transfrontalier sau frontalier trebuie să ceară alocaţiile de vechime în Statul membru în care locuieşte. Administraţia Statului de reşedinţă, cel mai adesea serviciul naţional de pensii, este responsabil de cererea pensiilor de vechime în celelalte State membre. Din această cauză este numit “organizaţie perceptor”.
În calcularea pensiei de vechime, fiecare Stat membru trebuie să ţină cont de perioadele de asigurare efectuate în celelalte State membre. Serviciile străine de pensii trebuie să trimită la administraţie, cât mai repede cu putinţă, extrasul perioadelor de asigurare. Acesta trebuie să aibă grijă ca administraţia fiecărui Stat membru care se ocupă de pensii să intre în posesia extraselor aferente tuturor perioadelor de asigurare. Acest schimb de informaţii se face prin formularul E-205.
Onorarea cererilor de pensionare poate să ia mult timp. Aşadar este foarte important ca muncitorul frontalier care are dreptul la pensie să depună dosarul cu mult timp înainte (cel puţin 1 an) cererea sau cererile către organizaţia din Statul său de reşedinţă. Numeroase State membre oferă posibilitatea de a se calcula pensia cu ceva timp înainte. Nu ne rămâne decât să recomandăm muncitorului transfrontaliere să exploateze această posibilitate şi să ceară în prealabil asemenea calcule de pensie, fiecărui serviciu de pensii din Statele membre în care a fost asigurat.
c. 6. 4 Pensiile complementare
Dispoziţiile regulamentului de coordonare R. 1408/71 privind cererea şi calcularea pensiilor legale nu se aplică şi în cazul pensiilor (profesionale) complementare. Aşadar, muncitorul transfrontalier trebuie să ceară singur alocaţiile complementare de vechime. Este deci foarte important să păstreze cu grijă datele necesare şi intre mereu în legătură cu organul de asigurare de pensii şi/sau cu respectivele fonduri de pensie. Aceste demersuri vor ajuta la evitarea eventualelor dificultăţi ulterioare prevăzute în regulamentul pentru pensiile transfrontaliere.
c. 6. 5 Obligaţiile în materie de impozite şi cotizaţii pentru pensiile străine.
Un muncitor transfrontalier sau frontalier care primeşte o pensie străină de invaliditate sau de vechime este impozitata pentru ele în Statul de reşedinţă. Un anumit număr de convenţii privind dubla impozitare care trebuie aplicată atribuie percepţia impozitului asupra pensiei legale şi / sau a pensiei complementare a Statului care face plata (“Statul casă”), aşadar Statul membru în care locuieşte pensionarul scuteşte pensia de la impozit.
În ceea ce priveşte asigurarea socială obligatorie, trebuie aplicat principiul de exclusivitate. Asta înseamnă că muncitorul devenit pensionar poate fi supus legislaţiei unu singur Stat membru. Dacă muncitorul transfrontalier percepe, pe lângă pensia străină o altă pensie în Statul său de reşedinţă, este social asigurat în Statul său de reşedinţă. Legislaţia naţională acestui Stat de reşedinţă stabileşte dacă Statul de reşedinţă impune sau nu cotizaţii de securitate socială pentru pensiile străine.
d. Fiscalitate
Regulile cu privire la fiscalitate figurează în “Convenţia bilaterală ce vizează prevenirea dublei impozitări” încheiată de Statul de reşedinţă al muncitorului transfrontalier sau frontalier cu Statul acestuia de angajare.
Modelul de convenţie al OCDE adoptă ca regulă de bază principiul Statului de angajare (art. 15, paragraful 1 OCDE). Dacă muncitorul transfrontalier sau frontalier îşi exercită activităţile în Statul angajator pentru un angajator din acelaşi Stat angajator, regula de 183 de zile (art. 15, paragraful 2 OCDE) nu constituie o derogare de la acest principiu şi pensionarii sunt impozitaţi în Statul în care muncesc.
Chiar dacă modelul de convenţie al OCDE nu prevede asta, Statele vecine decid adesea – dar nu întotdeauna – să adopte în convenţia privind dubla impozitare să existe o regulă comună de atribuire specifică pentru “muncitorii frontalieri”. Dacă este cazul, venitul muncitorului frontalier nu este impozitat în Statul în care lucrează, ci în Statul de reşedinţă.
În acelaşi timp, toţi muncitorii transfrontalieri nu sunt consideraţi ca şi muncitori frontalieri. Convenţiile privind dubla impozitare impun adesea criterii stricte, care sunt mai severe decât cele aplicate în materie de legislaţie privind siguranţa socială (Art. 1, paragraf b R. 1408/71).
CES Ghidul muncitorului european mobil 77
Pe lângă revenirea regulată în Statul de reşedinţă, muncitorul în cauză trebuie de asemenea să locuiască şi să muncească în unele zone de frontieră bine delimitate. Convenţia privind dubla impozitare va indica clar pe planul fiscal ce anume înseamnă o zonă de frontieră. Aceasta va stabili de asemenea unde trebuie impozitat muncitorul dacă locuieşte şi lucrează în zonele de frontieră efectuând în acelaşi timp pentru angajatorul său activităţi în afara zonei de frontieră (de exemplu în timpul misiunilor de detaşare).
Asemenea regimuri fiscale specifice pentru muncitorii frontalieri figurează mai ales în convenţiile privind dubla impozitare între următoarele State vecine: Franţa – Spania (10 km de zonă de frontieră), Belgia - Franţa (20 km de zonă de frontieră), Norvegia - Suedia (comune de frontieră cf. convenţiei scandinave privind dubla impozitare), Germania – Austria (30 de km de zonă de frontieră), etc.
Convenţiile bilaterale privind dubla impozitare prevăd patru situaţii posibile pentru muncitorii de pe graniţă:
• Muncitorul locuieşte şi lucrează în zona de frontieră (ad. 1);
• Muncitorul locuieşte în zona de frontieră dar lucrează în afara zonei de frontieră (ad. 2);
• Muncitorul locuieşte în afara zonei de frontieră şi lucrează în zona de frontieră (ad. 3);
• Muncitorul locuieşte şi lucrează în afara zonei de frontieră (ad. 4).
Doar în primul caz muncitorul este considerat frontalier în planul fiscal: acesta plăteşte aşadar impozite pentru venit în Statul de reşedinţă. În toate celelalte cazuri trebuie aplicat principiul Statului unde munceşte (respectând regula celor 183 de zile şi cea a locuinţei stabile) iar muncitorul este impozitat în Statul unde munceşte ca şi persoană care nu are domiciliul în Statul respectiv.
Exemple:
• Ad. 1: În baza convenţiei franco-belgiene, un locuitor din Lille (F) care va lucra în Courtrai (B) – ambele locuri fiind situate în zona de frontieră fiscală – care e considerat în planul fiscal ca fiind muncitor frontalier va fi în consecinţă impozitat în Franţa (Stat de reşedinţă).
• Ad. 2: În baza convenţiei franco-belgiene, un locuitor din Lille (F) - în zona de frontieră
Fiscală –care lucrează la Bruxelles (B) – în planul fiscal nu este considerat ca şi muncitor frontalier, pentru că locuieşte în afara zonei de frontieră fiscală şi în consecinţă este impozitat în Belgia (Statul angajator).
• Ad. 4: În baza convenţiei franco-belgiene, un locuitor al Parisului (F) care lucrează la Bruxelles (B) după planul fiscal nu este considerat muncitor frontalier – deoarece locuieşte şi lucrează în afara zonei de frontieră fiscală şi, în consecinţă, este impozitat de către Belgia (Stat angajator).
Dacă un muncitor transfrontalier este impozitat ca nefiind rezident în Statul angajator, se pune problema dacă Statul angajator îi acordă aceleaşi avantaje fiscale (sume scutite de impozitare, deduceri cu privire la parteneri şi la copii aflaţi în grijă, cheltuieli profesionale, etc.) ca cele oferite muncitorilor naţionali. În hotărârea Schumacker (C-279/93), Curtea de Justiţie a pronunţat o hotărâre în acest sens. Statul angajator nu trebuie să impoziteze decât dacă muncitorul transfrontalier dispune de venituri insuficiente în Statul de reşedinţă.
CES Ghidul muncitorului european mobil 77
90 art. 13, paragraful 1 Cazul Schumacker (C-279/93) al R. 883/04
Rezultă astfel că art. 48 se opune aplicării unei reglementări a unui Stat membru ce impozitează un muncitor venit dintr-un alt Stat membru,care locuieşte în acest ultim Stat dar care exercită o activitate contra cost pe teritoriul primului Stat, mult mai profundă decât un muncitor care locuieşte pe teritoriul acestui prim Stat şi care oferă aceleaşi servicii, întrucât cel care vine din acest al doilea Stat îşi însuşeşte venitul total sau aproape exclusiv din activitatea prestată în primul Stat şi nu produce în cel de-al doilea Stat un profit suficient pentru a fi supus unui impozit care să-i permită înregistrarea situaţiei personale şi familiale.
În art. ce prevede securitatea socială (R.1408/71), principiul statului angajator prevalează. Nu s-a impus nici o excepţie între muncitorii autohtoni şi cei imigranţi. Dacă în paralel, o convenţie despre dubla impozitare care să prevadă o clauză a muncitorilor frontalieri s-ar aplica, un muncitor frontalier s-ar confrunta cu reguli de atribuţie diferite în ceea ce priveşte reţinerea cotizaţiilor (în Statul angajator) şi reţinerea fiscală (în Statul de rezidenţă în situaţia ad.1). În funcţie de situaţia geografică specifică muncitorului, această situaţie îi poate fi favorabilă sau prejudicială.
11. MUNCITORUL MULTINAŢIONAL
a) Generalităţi
Un muncitor multinaţional este un muncitor care îşi exercită simultan activităţi profesionale în mai multe State membre. Statul sau angajatorul la locul de origine şi/ sau Statul de rezidenţă nu reprezintă în mod necesar unul din Statele angajatoare. Să luăm ca exemplu o persoană care locuieşte în Elveţia şi care, angajată într-un lanţ hotelier francez efectuează controale de calitate în filialele franceze şi elveţiene de acest fel. Dar e vorba mai ales de un funcţionar elveţian, care angajat de acest angajator francez efectuează controale de calitate în Germania, Austria şi Liechtenstein.
Cadrul reglementar european garantează de asemenea acestui grup de muncitori, dreptul la libera circulaţie şi asigură continuitatea drepturilor deja existente.
Un serviciu multinaţional pune problema coerenţei între legislaţiile aplicabile în materie de securitate socială, de impozit pe venit şi reglementarea muncii. În fiecare din aceste domenii juridice există reguli de atribuţie diferite.
Regulile de atribuţie pentru securitatea socială obligatorie sunt definite în regulamentul de coordonare R.1408/71 (art.14, paragraful 2) 90: nu sunt la alegere.
Regulile relative de impozit pe venit figurează în convenţiile bilaterale ce privesc dubla impozitare elaborate de Statul de rezidenţă al muncitorului cu fiecare din aceste state unde el îşi exercită activităţile (art.15, paragrafele 1, 2 şi 3 ale modelului convenţiei după OCDE). Nici aici nu poate fi vorba de propria alegere.
Această libertate de alegere nu există deci decât în cazul legislaţiei 90 art.11, paragraf 1,
muncii declarate aplicabile. Însă aceasta e limitată de o serie de principii din R.883/04
şi dispoziţii juridice pe plan naţional şi internaţional (Convenţia de la 92 art. R.883/04 nu prevede
Roma şi legislaţia naţională a muncii, mai ales din perspectiva nici o distincţie între
directivei 96/71/CE privind detaşarea) muncitorii din sectorul
transporturi şi ceilalţi
Aceste reguli de atribuţie sunt expuse ceva mai încolo. Este vorba muncitori multinaţionali.
de o materie foarte complexă: de aceea toate noţiunile prezentate îşi În noul regulament 883/04,
vor găsi aplicabilitatea în 4 exemple concrete care ar putea fi considerate art. 3, paragraful 1, este
cazuri tipar întrucât ilustrează cazuri concrete. valabil pentru toţi muncitorii
multinaţionali:
În numeroase cazuri, unui muncitor multinaţional nu i se asigură şi o Art. 13:Exerciţiu de
integrare socială în Statul de rezidenţă. În acest caz se afla în aceeaşi situaţie de activităţi în două sau mai
ca şi un „muncitor imigrant”: este asigurat social într-un Stat membru iar el multe State membre:
locuieşte în alt Stat membru. Art. R. 1408/71 oferă muncitorului 1) O persoană care exercită
multinaţional aceleaşi garanţii în materie de servicii sociale ca şi celui normal o activitate salariată
imigrant. Capitolul 11 „Muncitorul imigrant” (partea c) expune, ramură cu în două sau mai multe State
ramură modalitatea în care aceste drepturi transfrontaliere sunt respectate membre trebuie să se supună:
în fiecare segment: sănătate şi maternitate, şomaj, alocaţii familiale, a) legislaţiei Statului membru
invaliditate, pensie de bătrâneţe. de rezidenţă dacă acesta
exercită o parte substanţială
b. Securitatea socială din activitatea sa în acest stat
membru sau dacă ea depinde
b.1. Principii generale de mai multe firme sau de
mulţi angajatori care au
Art. R. 1408/7191 vorbeşte despre exclusivitatea legislaţiei în materie de sediul social sau cel de muncă
securitate socială(art. 13, paragraful 1 al R.1408/71. Atât timp cât muncitorii în diferite State membre, sau
multinaţionali nu exercită decât activităţi salariate, regulamentul nu prevede legislaţiei Statului membru
pentru ei nici o excepţie a principiului de exclusivitate (pentru excepţii, firma sau angajatorul care
vezi b.4) îl angajează îşi are sediul
Un muncitor multinaţional nu poate fi supus decât unei singure legislaţii de sau domiciliul, dacă persoana
securitate socială (chiar dacă el a încheiat mai multe contracte de muncă cu nu exercită o parte substanţială
diferiţi angajatori din diferite State membre). din activităţile prestate în
Regulamentul a recurs la principiul Statului angajator ca şi regulă (art.13 § Statul de rezidenţă.
paragraful 2 a). De fiecare dată, sintagma „două sau mai multe State” Regulamentul de aplicare în
angajatoare subminează această logică. De aceea, la cererea muncitorilor pregătirea –COM(2006) 16
multinaţionali, au fost elaborate reguli de atribuţie. Din acest punct de vedere definitiv
putem face o distincţie între muncitorii sectorului de transport internaţional - definită în art. 14, paragraf 2
(art.14 § 2 sub a) şi ceilalţi muncitori multinaţionali (art.14 § 2 sub.b) 92. noţiunea de „substanţial” ca şi
activitate superioară cu 25%
b.2. Muncitorii din transporturi totalului de activităţi exercitate
de muncitor în termeni de cifre
Art. 14, paragraful 2 sub a din R. 1408/71: de afaceri, timp de muncă şi al
Persoana care exercită, în mod normal o activitate salariată pa teritoriul remuneraţiilor sau profitului
a două sau mai multe State membre este supusă unei legislaţii determinate muncii.
după cum urmează:
Muncitorul din transporturi internaţionale care face parte din personalul rulant sau navigant şi care este ocupat pe teritoriul a două sau mai mute State membre şi se află în subordinea unei firme ce efectuează, în interes propriu sau pentru altcineva, transporturi de persoane sau alimente pe cale feroviară, aeriană, rutieră sau fluvială avându-şi sediul pe teritoriul unui Stat membru, este supus legislaţiei acestui ultim Stat. Totuşi:
i) muncitorul care lucrează pentru o sucursală sau o reprezentanţă permanentă a unei firme deţinută de teritoriul unui Stat membru, altul decât cel unde ea îşi are sediul, este supus legislaţiei Statului membru pe teritoriul căruia se găseşte sucursala sau reprezentanţa permanentă.
ii) muncitorul ocupat în mod preponderent pe teritoriul unui Stat membru unde el locuieşte, este supus legislaţiei acestui Stat chiar dacă firma care l-a angajat nu are nici sediu, nici sucursală, nici reprezentanţă permanentă pe acest teritoriu;
În principiu, un muncitor al transporturilor este deci asigurat în Statul membru unde este stabilită filiala angajatorului care îl angajează. Există o singură excepţie a principiului Statului angajator: dacă muncitorul îşi exercită activităţile în special pe teritoriul Statului său de rezidenţă, securitatea socială a Statului său de rezidenţă va fi declarată valabilă.
Exemple:
• Un muncitor care locuieşte în Polonia dar care pleacă în diferite delegaţii, costurile fiind acoperite de o firmă cehă de transport internaţional, este asigurat din punct de vedere social în Statul angajator, adică Republica Cehă (art. 14, paragraful 2 sub a R. 1408/71).
• Un pilot care locuieşte în Olanda lucrează pentru o companie olandeză. El are totuşi un contract de muncă cu filiala belgiană a acestei companii aeriene. Din punct de vedere social pilotul se va supune legislaţiei belgiene(art.14, paragraful 2 sub a i R. 1408/71)
• Un muncitor care locuieşte în Germania şi care se ocupă exclusiv de traseul dintre Copenhaga şi München în interesul unei firme daneze de transport, trebuie să aibă asigurare în Statul de rezidenţă. El este într-adevăr „ocupat în mod preponderent” pe teritoriul german (art.14, paragraful 2 sub a ii R. 1408/71).
O serie de probleme pot interveni în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 14, paragrafului 2 sub a ii din R. 1408/71. Art. R.1408/71 nu dă de fapt nici o definiţie concretă a conceptului: “în mod preponderent”. Statele membre au totuşi această libertate de a da ele înseşi o definiţie acestui concept şi un conţinut. Aceasta conduce la situaţii în care administraţiile naţionale folosesc criterii diferite. Administraţia belgiană utilizează ca şi normă ” cel puţin 51% din timpul de muncă efectiv” în timp ce administraţia olandeză foloseşte ca şi normă „cel puţin 70% din timpul de muncă efectiv”. Se pune atunci problema unui şofer belgian care lucrează pentru o întreprindere olandeză şi care ‚şi exercită pe teritoriul belgian, în medie, 60% din timpul consacrat activităţilor profesionale.
Pentru a evita şi/ sau a rezolva acest tip de conflict al competenţelor, s-a recurs de cele mai multe ori, ca şi colac de salvare, la art.17 din R.1408/71. Problema se rezolvă deci în interesul muncitorului, vizând un consens mutual între administraţiile competente ale celor două state membre.
Art. 17 din R. 1408/71:
Două sau mai multe State membre unde autorităţile competente ale acestor State pot să prevadă de comun acord, în interesul anumitor muncitori sau clase de muncitori, excepţii la dispoziţiile articolelor 13-16.
Formalităţi ce trebuie îndeplinite de muncitorii din transporturi:
1. O persoană care munceşte pe teritoriul altor State membre decât cel în care ea este asigurată social trebuie să dovedească printr-o cerere calitatea de asigurat social în ce priveşte serviciile locale de inspecţie a muncii. Până nu de mult, şoferii de camion erau supuşi unei reguli care a fost pusă în aplicare în plan juridic: aceştia trebuiau să deţină mereu un formular E-110(Atestare privind muncitorii salariaţi din transporturi internaţionale). Acest document era conceput şi înmânat de angajator. Acesta furniza „dovada” asigurării sociale dând în acelaşi timp şoferului de camion (şi membrilor familiei care îl însoţeau) dreptul la îngrijiri medicale pe teritoriul Statului unde se găsea în acel moment dat.
2. În 2002, Comisia administrativă (CA) adopta decizia CA nr.186 care permitea şoferilor internaţionali să
folosească - asemeni liber profesioniştilor - formularul E-101 (atestare privind legislaţia aplicabilă). Atestarea E-101
este trimisă de Statul membru ce îşi asigură securitatea socială. Dat fiind faptul că această decizie nu a fost încă integrată în regulamentul executiv R. 547/72, anumite State membre utilizează încă formularul E-110.
În ceea ce priveşte dreptul său la îngrijiri medicale (şi cel al membrilor familiei care îl însoţesc) în alte State membre, i se recomandă să ceară un card european de asigurare medicală (CEAM) organismului de asigurare medicală (reciprocă) într-un Stat membru competent.
93 În noul R.883/04, principiul nu este valabil decât în cazul unei activităţi substanţiale în Elveţia. În caz contrar, se referă la ţara unde
angajatorul îşi are sediul social.
94 Valabil şi în cazul R.883/04
95 Valabil şi în cazul R.883/04
b.3 „Alţi” muncitori multinaţionali
Art.14, paragraful 2 sub b R. 1408/71:
Persoana care exercită în mod normal o activitate salariată pe teritoriul a două sau mai multe State membre este
supusă legislaţiei determinate după cum urmează:
a.…
b. O altă persoană decât cea vizată la punctul a) se va supune:
i) legislaţiei Statului membru pe teritoriul căruia aceasta locuieşte,dacă exercită o parte din activitatea sa pe acest
teritoriu sau dacă schimbă mai multe firme sau mai mulţi angajatori care îşi au sediul sau domiciliul pe teritoriul
diferitelor State membre;
ii) legislaţiei de Stat membru pe teritoriul căruia întreprinderea sau angajatorul îi dă de muncă la domiciliu,
dacă nu locuieşte pe teritoriul unuia din Statele unde îşi exercită activitatea.
Dacă Statul de rezidenţă al muncitorului este şi un Stat angajator;el este asigurat din punct de vedere social în
Statul de rezidenţă (art.14, paragraful 2 sub b i R. 1408/71).
Dacă însă Statul de rezidenţă nu este şi un Stat angajator şi dacă muncitorul nu are decât un singur angajator
(sau mai mulţi angajatori ai aceluiaşi Stat membru), acesta se va supune securităţii sociale din ţara în care angajatorul
îşi are sediul social (art.14, paragraful 2 sub ii R.1408/71).
Dacă statul de rezidenţă al muncitorului nu este un Stat angajator şi dacă are mai mulţi angajatori în mai multe State
membre, muncitorul este asigurat în Statul de rezidenţă (art.14, paragraful 2 sub b i R.1408/71).
Exemple:
• Un muncitor, care locuieşte în Elveţia şi munceşte în Elveţia, 96Valabil şi pentru R. 883/04
Franţa şi Italia, este asigurat social în Elveţia, Statul membru unde el
locuieşte, şi aceasta independent de Statul membru unde angajatorul 97 O schimbare considerabilă
este stabilit (fără derogare a principiului Statului angajator, însă în R. 883/71 este că o
prioritatea este dată Statului rezidenţă, ca şi cum ar fi un Stat angajator). persoană nu poate fi
supusă unei duble
• Un muncitor, care locuieşte în Elveţia dar munceşte în acelaşi timp legislaţii. Legislaţia Statului
şi în Germania pentru un patron german şi în Liechtenstein pentru un patron membru unde o persoană
din Liechtenstein, este asigurat social în Elveţia, Statul membru unde el este constrânsă ca salariată
locuieşte (derogare a principiului Statului angajator, având întâietate este mai presus de legislaţia
principiul Statului rezidenţă). 94 Statului membru unde
• Un muncitor care locuieşte în Elveţia dar lucrează în acelaşi timp aceeaşi persoană ar fi
în Franţa şi în Italia pentru un angajator stabilit în Franţa, este asigurat constrânsă dar nu ca
social în Franţa, Statul membru unde angajatorul său este stabilit. salariată.
• Un muncitor care locuieşte în Elveţia dar lucrează în acelaşi timp
în Germania, Austria şi Liechtenstein pentru un angajator care este stabilit
în Franţa este asigurat social şi în Franţa, Statul membru unde angajatorul
este stabilit (derogare a principiului Statului angajator înlocuit de principiul
de Stat unde angajatorul îşi are sediul). 96
Formalităţi ce trebuie îndeplinite de „alţi” muncitori:
1. O persoană care munceşte pe teritoriul altor State membre decât pe cel unde este asigurat social trebuie sa facă dovadă de calitatea de asigurat social în raport cu serviciile locale de inspecţia muncii. Aceasta înseamnă că muncitorul multinaţional trebuie să deţină un formular E-101(atestare privind legislaţia aplicabilă). Formularul E-101 este asigurat de Statul membru responsabil de securitatea socială.
2. Cât despre drepturile muncitorului la îngrijiri medicale (şi drepturile familiei care îl însoţeşte) în alte State membre, i se recomandă să ceară o carte europeană de asigurare medicală (CEAM) organismului de asigurare medicală (reciprocă) în Statul membru competent.
b.4. Muncitori care adoptă o activitate (complementară) independentă
O derogare a principiului de exclusivitate poate fi observată (în art. 14 rândul 4,paragraful 1, sub b. R.1408/71) 97.Această derogare nu priveşte decât persoanele care locuiesc în Belgia, Spania, Danemarca, Grecia, Italia şi Franţa (anexa VII R.1408/71). Dacă aceste persoane exercită o activitate salariată pe care o combină cu o activitate complementară (independentă), acestea vor fi asigurate sub o formă scindată: ca şi angajat salariat, pe de o parte, ca şi independent pe de altă parte. Pentru o asigurare socială ca şi salariat, se vor aplica o serie de reguli de atribuţie ale art. 14, paragraful 2 din R. 1408/71, iar pentru asigurarea lor ca şi independenţi, se vor aplica regulile de atribuţie ale art. 14 bis, paragraful 2 din R, 1408/71 (reguli de atribuţie pentru munca independentă). Activităţile multinaţionale pot conduce deci la o colaborare scindată între Statele membre.
În toate cazurile, principiul de exclusivitate rămâne în vigoare. În ceea ce priveşte distribuirea regulilor de atribuire, statutul de salariat primează în faţa celui independent (art.14 rândul 4, paragraful 1, sub a R. 1408/71).
c. Fiscalitatea
c.1. Principii generale
Regulile de atribuţie în ceea ce priveşte distribuţia impozitului figurează în „convenţia bilaterală privind prevenirea dublei impozitări ” pe care Statul de rezidenţă al muncitorului le-a încheiat cu celelalte State angajatoare. Aceste reguli de atribuţie determină care Stat deţine competenţa de impozit pe profitul muncitorului. Se evită astfel ca un singur venit să fie impozitat de două ori. În cazul unui serviciu multinaţional, este esenţial să fie înţeleasă regula de 183 de zile.
Cele mai multe convenţii ce privesc dubla impozitare urmează modelul convenţiei OCDE. Există mai multe generaţii ale acestor convenţii OCDE pe care convenţiile bilaterale se pot baza.
Convenţia model OCDE stipulează că strângerea impozitului pe venit (salariul) ar trebui în primul rând atribuită Statului de rezidenţă. Totuşi, Statul angajator va impozita un salariu aferent activităţilor efectuate pe teritoriul său (principiul Statului angajator).
Statul de rezidenţă îşi conservă totuşi dreptul de impozit pe aşa zisul venit dacă următoarele condiţii sunt îndeplinite simultan:
a) muncitorul detaşat nu e prezent în Statul angajator mai mult de 183 de zile pe an civil (modele vechi de convenţii OCDE) sau pentru o perioadă de 12 luni succesive (model nou al convenţiei OCDE), şi
b) salariul este plătit de către un angajator sau pe costul unui angajator dar care nu este rezident al Statului angajator, şi
c) salariul nu este plătit din venitul unei firme stabile pe care angajatorul o are în Statul angajator.
Dacă una din aceste condiţii îl nemulţumeşte, muncitorul este impozitat de Statul angajator având şi un efect retroactiv de contabilizare încă din prima zi de prezenţă.
Art. 15, paragraful 3, al modelului convenţiei OCDE, introduce în favoarea muncitorilor din transportul aerian şi maritim, o excepţie ale cărei principii sunt expuse în continuare.
c.2. Muncitorii din transport
Art. 15, paragraful 3, al modelului convenţiei OCDE introduce, în favoarea personalului volant şi navigant, un principiu de exclusivitate. Aceşti muncitori se supun unui singur Stat contractant, şi este cel în care angajatorul îşi are sediul.
Pentru muncitorii sectorului de transport internaţional rutier coordonarea fiscală este realizată într-o manieră mai puţin evidentă. Cel mai adesea exclusivitatea nu le este garantată. Majoritatea convenţiilor despre dubla impozitare îi supun pe şoferii camioanelor aceloraşi reguli ca şi ceilalţi muncitori (Statul angajator sub rezerva regulii de 183 de zile - vezi c.3.)
Există totodată şi convenţii asupra dublei impozitări - de exemplu convenţia francobelgiană (art. 11 paragraful 2 sub b) - care extinde într-o oarecare măsură regimul personalului de bord al transportului aerian şi maritim la personalul de bord al transportului rutier şi feroviar. Aplicarea acestui principiu de Stat sau sediu al angajatorului este de fiecare dată limitat la profitul zilelor de muncă efectuate pe teritoriul a două State membre care au încheiat această convenţie. Pentru zilele de muncă efectuate pe teritoriul unor State membre „terţă”, convenţia ce priveşte dubla impozitare între Statul angajator şi cel de rezidenţă este cea care se aplică. În funcţie de regulile de atribuţie care figurează în cuprinsul convenţiei, competenţa fiscală va fi atribuită Statului de rezidenţă sau Statului membru terţă. În virtutea articolului 18 al convenţiei franco-belgiană, Franţa de exemplu, nu deţine competenţă fiscală în ceea ce priveşte partea de venit a unui şofer de camion belgian care munceşte în Franţa. Nici aici reţinerea fiscală nu este garantată.
Exemplu:
• Pentru un muncitor care locuieşte în Olanda dar care lucrează pentru o întreprindere luxemburgheză de transport internaţional către toate destinaţiile europene, principiul Statului cu sediu al angajatorului, aşa cum îl ştim din transportul aerian şi maritim, nu este aplicabil. Acest muncitor este supus în consecinţă principiului Statului angajator sub rezerva regulii de 183 de zile. Aceasta înseamnă că pentru zilele în care acesta a lucrat în Luxemburg, statul luxemburghez îl va impozita (salary-splitting). Pentru celelalte zile de lucru, şi chiar dacă nu a muncit mai mult de 183 de zile în Statele membre, el va fi impozitat în Statul de rezidenţă (Olanda).
• Pentru un muncitor care locuieşte în Belgia şi lucrează pentru o întreprindere franceză de transport internaţional către toate destinaţiile europene, principiul Statului cu sediu al angajatorului se aplică doar în manieră limitată (art. 11, paragraful 2 sub b al convenţiei franco-belgiene despre dubla impozitare). Pentru zilele în care acesta a lucrat pe teritoriu francez sau belgian, profitul este încasat automat în Franţa (principiul Statului cu sediu al angajatorului). În schimb, pentru zilele în care acesta a lucrat într-un alt Stat membru, e necesar să fie aplicate dispoziţiile convenţiei cu privire la dubla impozitare între acest Stat membru şi Statul de rezidenţă, adică Belgia. Dacă lucrează mai puţin de 183 de zile în acest alt Stat membru, Belgia îşi păstrează capacitatea de impozitare pe această parte din profit. Însă dacă nu este cazul, această parte din profit va fi impozitată de celălalt Stat membru.
c.3. „Alţi” muncitori multinaţionali
Aceşti „alţi” muncitori sunt în general coordonaţi de principiul Statului angajator (art. 15, paragraful 1 al modelului convenţiei OCDE) sub rezerva regulii de 183 de zile (art.15, paragraful 2 al modelului convenţiei OCDE). Nu este vorba în acest caz de principiul exclusivităţii. Muncitorul multinaţional se poate găsi în situaţia în care acesta să fie impozitat de două State membre sau chiar mai mult (salary-splitting fiscal). Convenţiile bilaterale despre dubla impozitare garantează doar că acelaşi venit nu a fi impozitat de două State membre sau mai mult.
c.4. Reţinere fiscală în Statul de rezidenţă
Dacă o parte din venitul muncitorului multinaţional (şi al familiei sale) este impozabil în Statul de rezidenţă, acest Stat de rezidenţă impozitează acest venit într-un mod progresiv (ţinând cont de situaţia reală a veniturilor). Statul de rezidenţă calculează mai întâi un impozit crescător teoretic conform tuturor profiturilor obţinute în interiorul şi exteriorul ţării („venituri mondiale”). În acest exerciţiu, muncitorul are ca şi rezident, dreptul la deducţiile fiscale, creşteri scutite, deducţii pentru persoanele ocupate etc. Numai după calculul indicelui crescător teoretic, Statul de rezidenţă va scuti profiturile profesionale deja impozitate în alte State membre (vezi cap 4, paragraful g.)
c.5. Impozitul în unul sau mai multe State angajatoare altele decât Statul de rezidenţă
Dacă o parte din venitul muncitorului multinaţional este impozabil într-un alt Stat membru decât Statul de rezidenţă, Statul în discuţie nu va cere decât profiturile realizate pe teritoriul său, cu taxele în vigoare pentru contribuabilii străini (impozit de non-rezidenţi). Totuşi, dacă profitul a fost câştigat în mare parte în acest Stat membru, muncitorul are aceleaşi avantaje fiscale, - adică cheltuielile profesionale, indicii scutiţi de impozitare, cheltuielile pentru grija unui copil etc. - ca şi muncitorul naţional. Dacă este cazul, este posibil ca şi în acest Stat membru sa fie aplicat un impozit progresiv, adică ţinându-se cont şi de venitul mondial al muncitorului (vezi c.4.).
c.6. Reflecţie sindicală
Situaţia fiscală a muncitorilor multinaţionali riscă să devină foarte încurcată. Aceşti muncitori, chiar într-o construcţie de muncă pur intra-europeană, se confruntă cu o mulţime de articole provenind din diferite convenţii bilaterale despre dubla impozitare.
Printre altele, dacă conştientizăm ca această problemă atinge din ce în ce mai mulţi muncitori într-un context de europenizare rapidă a vieţii economice, este de neînţeles cum aceste State membre refuză să renunţe la suveranitatea lor fiscală şi de ce Uniunea Europeană nu ia iniţiativa de a simplifica problema şi nu ar fi decât la nivel de coordonare, aşa cum s-a întâmplat deja în domeniul legislaţiei despre securitatea socială (R. 1408/71).
Scindarea salariului riscă să provoace dispariţii în domeniul prelevării cotizaţiilor sociale şi fiscale. Aceste dispariţii pot fi avantajoase sau dăunătoare pentru muncitorul vizat. Recursul la un principiu unic şi clar de colaborare atât pentru securitatea socială cât şi pentru impozitul pe venit ar permite evitarea unor riscuri de acest gen.
d. Dreptul muncii
În ceea ce priveşte dreptul la munca aplicată, libera alegere primează. Însă această alegere trebuie formulată expres. Dacă nu este cazul, alegerea trebuie să apară suficient de clar plecând de la dispoziţiile contractului de muncă sau ale circumstanţelor de moment (art. 3, Convenţia de la Roma). Este preferabil a se introduce în contractul de munca o clauză expres relativă la alegerea legii.
Acest drept de alegere este totuşi limitat de art. 6, paragraful 1 al Convenţiei de la Roma.
Acest articol stipulează de fapt că libera alegere nu poate avea ca rezultat pierderea protecţiei muncitorului, de care beneficiază conform „dispoziţiilor imperative” ale legii, care ar fi aplicabilă dacă nu s-ar fi utilizat nici o prevedere din cele existente.
Asta înseamnă că muncitorul poate oricând invoca protecţia oferită de aceste dispoziţii imperative.
Aceste dispoziţii imperative sunt definite în art. 6, paragraful 2, Convenţia de la Roma în următorii termeni:
a) legea ţării unde muncitorul, în executarea contractului, îşi respectă îndatoririle contractuale chiar dacă este transferat temporar intr-o altă ţară, sau
b) dacă muncitorul nu-şi respectă îndatoririle de muncă, într-o singură ţară, legea ţării unde se găseşte se găseşte firma care a transferat muncitorul,
numai să nu rezulte din ansamblul de circumstanţe că acel contract de muncă
conţine şi legături destul de strânse cu o altă ţară, caz în care legea acestei ţări este aplicabilă.
Această ultimă precizie este aplicabilă atât pentru a) cât şi pentru b).
Printre altele, regulile de poliţie sau regulile prioritate ale Statului membru cu care activităţile sunt legate pot interfera cu dreptul de ale aplica.
Art. 7, paragraful 1, Convenţia de la Roma
Reguli de poliţie
În afara aplicării, în virtutea prezentei convenţii, a legii unei ţări determinate, s-ar putea lua în considerare dispoziţiile imperative ale legii unei alte ţări cu care situaţia prezentă se găseşte într-o strânsă legătură, şi dacă în măsura în care, urmând drepturile acestei ultime ţări, aceste dispoziţii pot fi aplicate, oricare ar fi regula prevăzută în contract. Pentru a decide dacă efectul trebuie pus pe seama acestor dispoziţii imperative, se va ţine cont de natura, obiectul, precum şi de consecinţele care vor decurge din aplicarea sau neaplicarea lor.
98 În R. 883/71 muncitorul este asigurat în ţara sa de rezidenţă dacă munceşte/petrece mai mult de 25% din timpul muncii în ţara de rezidenţă (Germania).
Fiecare Stat membru îşi conservă libertatea şi suveranitatea juridică de a ridica la rangul regulilor de poliţie anumite elemente din dreptul muncii, întrucât acesta consideră nerespectarea acestor reguli o ameninţare pentru ordinea publică. Se împiedică astfel apariţia unui „dumping social”. Pentru muncitorul multinaţional e important deci să fie informat în prealabil, prin intermediul sindicatului Statului angajator pentru a afla care sunt dispoziţiile dreptului muncii şi convenţiile colective de muncă (CCT) care sunt imperativ necesare pe teritoriul Statului în cauză.
Directiva privind detaşarea (96/71/ CE) a stabilit deja că, în fiecare Stat membru, dispoziţiile legale şi convenţionale (CCT) în materie de salariu minim, de numărul minim de zile de concediu, de egalitatea remuneraţiei între bărbaţi şi femei etc., trebuie să constituie regulile prioritar aplicabile în sectorul construcţiilor şi al sectoarelor anexe (vezi cap. 9, punctul c.2.)
În practică, nu este atât de frecvent ca orice alegere a legii aplicabile să nu fie expres formulată în cazul unui serviciu multinaţional. Această alegere este determinată de un anumit număr de factori. Legătura cu dreptul aplicabil în materie de securitate socială poate fi un argument. Este frecvent, într-adevăr că în aceste contracte de muncă şi în CCT-uri, acordurile s-au stabilit în funcţie de alocaţiile complementare cum ar fi în cazul maladiilor, incapacităţii de muncă şi bătrâneţii.
e. Exemple - Tipuri:
e.1. Şofer internaţional
| Angajatorul este stabilit… |Muncitorul locuieşte… |Muncitorul lucrează simultan.. |
|în Danemarca |în Germania |În toate Statele membre ale EEE |
e.1.1 Securitatea socială
Şoferul rutier va fi social asigurat în Statul angajatorului, fie Danemarca (art.14, paragraful 2 sub a i R. 1408/71) 98. Muncitorul primeşte ca şi confirmare a legii aplicabile, o atestare E-101 livrată de administraţia competentă a Statului membru căruia îi este supus pe planul securităţii sociale, în cazul nostru Danemarca. În principiu atestarea E-101 are o durată de valabilitate nedeterminată, însă ea trebuie periodic prelungită.
e.1.2 Fiscalitate
Acest muncitor va fi impozitat şi în Danemarca pentru zilele în care el a muncit în această ţară (salary- splitting). Pentru celelalte zile de muncă, va fi impozitat şi în Germania - dacă a muncit mai puţin de 183 de zile în
alte State membre. Statul de rezidenţă (Germania) va acorda, în afara determinării definitive de impozit pe venit, o degrevare pentru partea de venit impozitată în Danemarca. La acest nivel vom ţine cont şi de rezerva de progresivitate, ceea ce înseamnă că venitul va fi impozitat în Germania într-o manieră progresivă.
e.1.3 Dreptul de a munci
Pentru un şofer rutier german, salariat al unei întreprinderi daneze de transport de mărfuri, şi care circulă în mai multe State membre, este logic de ales dreptul de a munci în Statul angajator: acesta permite crearea unei simbioze cu dreptul aplicabil în materie de securitate socială.
Impozitul pe venit este realizat în mare parte în Germania (salary-splitting)
|Şofer rutier internaţional |Stat membru |
|Angajatorul este stabilit |în Danemarca |
|Muncitorul locuieşte |în Germania |
|Muncitorul lucrează |în toate Statele membre EEE |
|Este asigurat social în |În Danemarca 99 |
|Este impozitat în |în Danemarca şi în Germania |
|Alegerea dreptului muncii aplicabilă |Danemarca |
e.2 Deschizător al construcţiei
|Angajatorul este stabilit |Muncitorul locuieşte |Muncitorul lucrează simultan |
|în Olanda |în Belgia |în Belgia şi în Olanda |
e.2.1 Securitatea socială
99 Conform art. 13, paragraful 1 din R. 883/04:Germania, dacă muncitorul rămâne munceşte foarte mult.
100 În R. 883/04 muncitorul are Asigurare în Olanda (sediul social al angajatorului) dacă petrece cel puţin 25% din timpul de lucru pe teritoriul Statului de rezidenţă (Belgia).
Acest muncitor care lucrează în ambele State membre de îndată ce a fost angajat, este supus regulilor de atribuire din R. 1408/71 (art. 14, paragraful 2 sub b i) legislaţiei belgiene în materie de securitate socială, adică a ţării unde el locuieşte
şi munceşte în mare parte.100
Angajatorul olandez ar trebui să plătească în Belgia cotizaţiile belgiene de securitate socială la nivel salarial. Muncitorul primeşte, ca şi confirmare a legii aplicabile o atestare E-101 trimisă de administraţie a Statului membru celui căruia îi
este subordonat pe planul securităţii sociale, adică Belgia.
În general, atestarea E-101 are o valabilitate nedeterminată, dar ea trebuie prelungită periodic.
e.2.2 Fiscalitate
Pentru a determina locul de impozitare al muncitorului, trebuie consultată convenţia belgiano-olandeză despre dubla impozitare. Din 2003, această convenţie privind dubla impozitare nu mai conţine reguli cu privire la muncitorii frontalieri. Asta înseamnă că venitul ce provine din prestarea serviciilor pe teritoriul belgian este supus impozitării în Belgia. Venitul ce provine din prestarea muncii efectuate pe teritoriul olandez (salariu olandez) –unde angajatorul este stabilit - este supus impozitării olandeze (art. 15, paragraful1 al convenţiei belgiano-olandeză privind dubla impozitare). Acest deschizător al construcţiei se află aşadar într-o situaţie de scindare a salariului (salary-splitting). Salariul său va fi divizat în funcţie de zilele de muncă efectuate în Olanda, pe de o parte, în Belgia, pe de altă parte, într-o parte supusă impozitării olandeze şi într-o parte supusă impozitării belgian
e.2.3 Dreptul muncii
Pentru deschizătorul construcţiei care locuieşte în Belgia şi care este salariat al unei întreprinderi olandeze de construcţie pentru care el munceşte pe şantiere atât în Belgia cât şi în Olanda, este posibil să fie întocmit un contract de muncă cu drept belgian dar şi olandez. Dacă alegerea se face asupra dreptului olandez de muncă şi a CCT-ului olandez, a dreptului muncii belgian şi a CCT-ului belgian de construcţie care constituie dispozitivele imperative ale aplicaţiilor ce vor fi exersate în Belgia, cu atât mai mult cu cât aceste dispoziţii ar fi favorabile celor cu drept olandez sau de la CCE olandez. Luând în considerare Convenţia de la Roma (art.3,6,7) directiva detaşării (CE 76/71), aşa cum e arătată în Belgia, este de aplicare în acest caz. Putem opta de asemenea pentru dreptul de muncă belgian şi CCTurile belgiene. Dacă muncitorul care a optat pentru drept de muncă belgian îşi exercită activităţile în Olanda, atunci dreptul de muncă belgian şi CCT-urile belgiene vor fi cele puse în aplicare.
3.2.4 Sinteză
Înainte de a garanta un maximum de coerenţă logică între fiscalitate, securitate socială şi dreptul de muncă sau convenţiile de muncă, opţiunea pentru dreptul belgian de muncă şi pentru CCT-urile belgiene pare să vină de la sine: într-adevăr muncitorul multinaţional este inevitabil supus securităţii sociale belgiene iar venitul îi este impozabil în Belgia.
|Deschizătorul construcţiei |Stat membru |
|Angajatul este stabilit(1) |în Olanda |
|Muncitorul locuieşte |în Belgia |
|Muncitorul lucrează structural |în Olanda şi în Belgia |
|Este asigurat social |În Belgia |
|Stat de impozitare |Olanda şi Belgia |
|Alegerea dreptului muncii |Dreptul belgian (CCT construct) plus - dacă ele sunt favorabile - |
| |dispoziţiile imperative ale dreptului olandez de muncă pentru |
| |activităţile efectuate în Olanda |
Remarci:
(1). Acest exemplu priveşte o situaţie unde e un singur angajator. Este posibil ca întreprinzătorul belgian să lucreze în Olanda pentru un angajator olandez dar să mai lucreze o jumătate de zi pe săptămână în Belgia pentru un angajator belgian (activitate accesoriu). Şi în acest caz angajatorul olandez ar trebui să asigure, din punct de vedere social, salariul său în Belgia (art. 14, paragraful 2 sub b i R. 1408/71). La nivel fiscal, se practică salary-splitting. Cele două tipuri de drept al muncii şi convenţii de muncă sunt aplicabile. Atestarea E-101 trebuie făcută de către ţara competentă (Oficiul belgian de securitate socială). Mulţumită atestării articolului 17(R.1408/71), muncitorul poate fi asigurat social şi în Olanda. În acest caz, angajatorul belgian va trebui să plătească o serie de cotizaţii sociale olandeze pentru munca efectuată în Belgia.
(2). Situaţia este fundamental diferită întrucât angajatorul olandez angajează muncitorul (deschizătorul de construcţii) ca şi salariat în Olanda şi îl trimite o dată să lucreze în Belgia. Această situaţie poate fi considerată ca o detaşare (vezi cap.9). În acest caz, pentru durata detaşării , o atestare E-101 trebuie cerută administraţiei competente a ţării de unde provine muncitorul detaşat (aici Nederlandse Sociale Verzekeringsbank). Conform art.14, paragraful 1 sub a din R. 1408/71, poate fi asigurat din punct de vedere social într-un Stat membru de unde a fost detaşat (Olanda) şi unde era asigurat social înaintea detaşării .
Pentru coerenţă se menţionează că este judicios să optezi pentru drept de muncă olandez şi convenţiile colective olandeze (CCT Construct). Pe perioada detaşării în Belgia dispozitivele imperative ale dreptului muncii belgian şi directiva CE 96/71 au fost aplicabile. Impozitul va fi plătit în Belgia pentru profitul câştigat în Belgia, contabilizându-se odată cu prima zi de lucru în Belgia.
e.3 Reprezentant comercial exercitând o activitate salarială multinaţională
|Angajatorul este stabilit |Muncitorul este rezident |Muncitorul munceşte în acelaşi timp |
|În Franţa |În Belgia |În Belgia, în Luxemburg şi în Olanda |
102 Regulamentul 883/04 stipulează că reprezentantul de Comerţ este asigurat social doar În Belgia şi activitatea sa se desfăşoară mai mult de 25% în ţara de rezidenţă (Belgia). Dacă nu este cazul, trebuie să fie asigurat social în Franţa.
e. 3.1 Protecţie socială
Acest reprezentant comercial este supus, în baza regulilor de atribuţie din R. 1408/71 (art. 14, paragraf 2 sub b i) legislaţiei privind protecţia socială din Statul membru în care este rezident şi munceşte, în Belgia102. Angajatorul francez va trebui să plătească în Belgia cotizaţiile sociale belgiene pentru salariu. Muncitorul primeşte, cu titlu de confirmare a legii aplicabile, o adeverinţă E -101 eliberată de administraţia competentă din Statul membru în care este supus planului de protecţie socială, mai exact în Belgia. În principiu, adeverinţa E-101 are o perioadă de valabilitate nedeterminată dar trebuie să fie prelungită periodic.
103 Conform articolului 13, paragraful 1, din R. 883/04: Belgia dacă muncitorul munceşte aici substanţial. Dacă nu este cazul, în Franţa.
e.3.2 Fiscalitate
Pentru a stabili locul de impozitare a muncitorului, trebuie să fie consultate convenţiile privind dubla impozitare încheiate între Statul de rezidenţă, Belgia, pe de o parte, şi respectiv Franţa, Olanda şi Luxemburg pe de altă parte. Cum muncitorul nu exercită activitate în Franţa, nu poate fi supus impozitării În această ţară. Convenţiile privind dubla impozitare încheiate între Belgia şi Olanda sau Luxemburg prevăd aplicarea regulii de 183 zile. Dacă muncitorul figurează cu mai puţin de 183 zile de activitate în Olanda sau în Luxemburg, şi dacă angajatorul francez nu are un ”sediu stabil” în Olanda sau în Luxemburg, competenţa fiscală va fi atribuită în procent de 100% Statului de rezidenţă, respectiv Belgia.
e.3.3 Dreptul la muncă
Alegerea se va concentra pe dreptul belgian sau pe dreptul francez. În lipsa dreptului de alegere formulat expres, se aplică dreptul angajatorului (art. 6, paragraf 2, sub b din Convenţia de la Roma). Totuşi, în această construcţie, este preferabil să se opteze pentru dreptul belgian de muncă şi pentru convenţiile belgiene de muncă.
Reprezentantul comercial munceşte de fapt în mare parte în Belgia (Statul de rezidenţă) unde este asigurat social şi unde este supus impozitării. Dispoziţiile imperative ale dreptului belgian de muncă sunt de altfel de aplicare automată chiar dacă se optează pentru dreptul francez de muncă. În dreptul de muncă belgian, atât statutul de reprezentant comercial cât şi rezilierea contractului de muncă a angajaţilor constituie dispoziţii imperative în calitate de elemente de CCT imperative în general. Pentru reprezentantul de comerţ, alegerea dreptului belgian nu implică neapărat pierderea protecţiei dreptului francez (art. 6, paragraful 1 din Convenţia de la Roma). Alegând dreptul belgian, muncitorul multinaţional (un reprezentant comercial angajat ca salariat, în această împrejurare) se regăseşte într-o situaţie clară şi coerentă în plan logic.
|Reprezentant comercial multinaţional |Stat membru |
|Angajatorul este stabilit în |Franţa (fără sediu stabil în alte ţări) |
|Muncitorul este rezident în |Belgia |
|Muncitorul munceşte în |Belgia, Luxemburg şi Olanda |
|Este asigurat social în |Belgia103 |
|Este supus impozitării în |Belgia |
|Alegerea dreptului muncii aplicabil: |Belgia |
104 Acest sistem este astfel aplicabil în R.883/04 (art. 13, paragraf 1b)
e.4 Muncitor multinaţional
|Angajatorul este stabilit în |Muncitorul este rezident în |Muncitorul lucrează în |
|Belgia |Belgia |Germania (2/3) şi în Olanda (1/3) |
e.4.1 Protecţie socială
Acest muncitor multinaţional (muncitor) este supus, în baza regulilor de atribuire a R.R 1408/71 (art. 14, paragraf 2 sub b.ii), legislaţiei de protecţie socială din statul angajatorului (Franţa) 104. Muncitorul primeşte, cu titlu de confirmare a legii aplicabile, o adeverinţă E-101 eliberată de administraţia competentă din Statul membru în care este supus planului de protecţie socială, adică Franţa. În principiu, adeverinţa E-101 are o perioadă de valabilitate nedeterminată însă trebuie să fie prelungită periodic.
e.4.2 Fiscalitate
Pentru a stabili locul de impozitare al muncitorului multinaţional (muncitor ), trebuie consultate ansamblul convenţiilor privind dubla impozitare încheiate între Statul de rezidenţă, Belgia, pe de o parte, cele două state de loc de muncă pe de altă parte (convenţia belgiană – olandeză privind dubla impozitare şi convenţia belgiano – germană privind dubla impozitare). Cum muncitorul a efectuat mai puţin de 183 zile de muncă în Olanda, Belgia (Ţara de rezidenţă) îşi păstrează competenţa fiscală asupra venitului corespunzător pentru 1/3 din alocaţiile de muncă care a fost realizat pe teritoriul olandez. Cum muncitorul a efectuat mai mult de 183 zile de muncă în Germania, impozitul german este încasat pentru 2/3 din venitul care îi revine pentru alocaţiile de muncă pe teritoriul german. În această situaţie, se pleacă de la ipoteza că angajatorul nu posedă un sediu stabil în Germania sau în Olanda. Acest muncitor se regăseşte astfel în situaţia de scizionare a salariului (salary - splitting). Salariul său, fie că este plătit în Franţa, este supus în procent de 1/3 în Belgia impozitării pe venit a rezidenţilor şi în procent de 2/3 impozitului german pe venit pentru cei care nu sunt rezidenţi. Statul de rezidenţă (Belgia) va impozita în Belgia teoretic venitul mondial, adică venitul olandez şi venitul german şi va exonera apoi – ţinând cont de rezerva de progresivitate – venitul impozitat în Germania. Muncitorul multinaţional va fi tratat în Germania – sau acolo unde a câştigat o mare parte din veniturile sale (şi din veniturile familiei) – ca ”impozabil în mod nelimitat”, ceea ce înseamnă că va avea dreptul la toate avantajele fiscale obişnuite (deducţii, valori exonerate de impozit, depresiuni pentru obligaţii de familie, etc.).
e.4.3 Dreptul muncii
Acest muncitor multinaţional (muncitor ) este asigurat social în Franţa şi supus impozitării în Belgia şi în Germania. Soluţia cea mai evidentă constă în alegerea dreptului francez al muncii pentru a asigura astfel coerenţa între dreptul francez de protecţie socială pe de o parte şi dreptul francez de muncă şi convenţiile de muncă franceze pe de altă parte. Angajatorul este de asemenea stabilit în Franţa.
O altă posibilitate constă în a opta pentru dreptul german şi pentru convenţiile de muncă germane. Argumentele în acest sens sunt caracterul special imperativ al dreptului german de muncă, dar şi faptul că 2/3 din activităţi se desfăşoară în Germania şi că o parte importantă din impozitul pe venit trebuie să fie plătit. Singurul argument în favoarea dreptului olandez rezidă din faptul că muncitorul exercită o treime din activităţile sale în Olanda. Alegerea dreptului belgian al muncii poate fi justificat prin faptul că muncitorul este rezident în Belgia şi din faptul că trebuie să plătească impozitul pe persoane fizice pentru o treime din veniturile sale.
Alegerea nu este simplă. În anumite State membre, componentele protecţiei sociale legale sunt completate de convenţiile colective sau de contractele individuale. În acest caz, este poate judicios să se opteze pentru dreptul francez de muncă şi pentru convenţiile de muncă franceze.
Această alegere nu exclude ca dreptul german de muncă să nu fie aplicabil prin anumite elemente (termen de preaviz, clauză de concurenţă, etc.).
|Muncitor |Stat membru competent |
|Angajatorul este stabilit |În Franţa |
|Muncitorul este rezident |În Belgia |
|Muncitorul lucrează |În Germania (2/3) şi în Olanda (1/3) |
|El este asigurat social |În Franţa |
|El este supus impozitării |În Belgia (1/3) şi în Germania (2/3) |
|Alegerea dreptului muncii aplicabil: |Franţa (a doua alegere Germania) |
12. Muncitorul emigrant
a. Generalităţi
Prin ”muncitor emigrant” înţelegem muncitorul care este rezident şi care munceşte în mai multe State membre, de exemplu ca infirmier irlandez care, prin serviciul de plasament al reţelei EURES, este recrutat de un spital din Danemarca şi care, cu această ocazie, se instalează în această ţară. Regulile europene îi asigură liberul acces pe piaţa daneză de muncă şi îi garantează menţinerea drepturilor sociale pe care le avea înainte în Irlanda.
b. Reglementarea muncii şi a dreptului de şedere
Articolele de la 1 la şa din R. 1612/68 garantează ”libera circulaţie” cetăţenilor din EEE pe piaţa ”unificată” a muncii (vezi capitolul 2). Aceşti muncitori pot de asemenea să exercite un loc de muncă fără permis de muncă într-unul din Statele membre.
Cetăţenii care nu fac parte din EEE, ci din ”ţările terţe”, nu beneficiază de această libertate de mişcare.
În cazul în care un cetăţean din EEE migrează, împreună cu familia sa, într-un alt Stat membru, membrii familiei sale beneficiază şi ei de aceleaşi condiţii pe care le are muncitorul, dreptul de a munci în acest Stat membru (art. 23 din directiva 2004/38/CE referitoare la dreptul de şedere). Acest drept este câştigat independent de naţionalitatea persoanelor interesate, care pot fi cetăţeni din afara EEE.
Muncitorul emigrant are dreptul automat în Statul membru la aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi muncitorul naţional (art. 7, paragraf 2 din R. 1612/68). Dacă un muncitor naţional dintr-un sector naţional specific beneficiază de exemplu de o rată de salariu mai mare decât baza specifică vechimii sale, anii de muncă pe care îi are muncitorul într-un sector comparabil într-un alt Stat membru trebuie să fie recunoscuţi şi luaţi în calcul (Decizia C -15/96 Schoning – Kougebe - Topoulou).
Atunci când un cetăţean EEE munceşte într-un Stat membru, are dreptul de a şedea aici, conform directivei 2004/38/CEE, transpusă în legislaţia naţională în obiect. În timpul primei perioade de cinci ani, în calitate de persoană interesată îşi păstrează statutul de muncitor (sau de ”echivalent”) conform articolului 7, paragraful 3, din directiva 2004/38/CE), el beneficiază de dreptul de şedere în ţara de primire. După 5 ani petrecuţi în acest Stat membru, el obţine un drept de şedere permanent. Acest drept de şedere permanent nu se pierde decât dacă lipseşte mai mult de doi ani consecutivi în ţara gazdă.
105 art. 11, paragraf 1 a), din R. 883/04
106 În noul regulament 883/04, toate aceste dispoziţii sunt asemănătoare şi reluate într-un articol general (articolul 6)
Exemplu:
Infirmiera irlandeză şi familia sa – chiar dacă nu este formată din cetăţeni EEE – nu au nevoie în concluzie de un permis de un permis de muncă pentru a lucra în Danemarca. Referitor la condiţiile de muncă, această infirmieră trebuie să fie tratată în acelaşi mod ca o infirmieră având naţionalitate daneză. Dacă avantajele pentru vechime există în sectorul danez de îngrijiri medicale în favoarea infirmierelor, va trebui să se ţină cont de asemenea, pentru a stabili dreptul acestei infirmiere la avantajele în obiect, de anii de serviciu în Irlanda. Dacă ea beneficiază de un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, ea are şi drept de şedere pentru început timp de 5 ani în Danemarca. În caz de continuare a activităţilor profesionale, ea obţine un drept de şedere cu caracter permanent.
Capitolele 2 (libera circulaţie a muncitorilor) şi 6 (dreptul de şedere) a prezentului ghid revin mai aprofundat la acest subiect.
c. Siguranţa socială
c.1 Legislaţia aplicabilă în materie de protecţie socială
Persoana care lucrează într-un Stat membru este supusă şi aici protecţiei sociale (lex loci laboris, conform articolului 13, paragraful 2 din R. 1408/71) 105. Legislaţia Statului membru în obiect nu poate, referitor la sistemul de securitate socială, impune condiţii de naţionalitate sau de rezidenţă cetăţenilor din EEE.
Trecând de la un sistem de protecţie socială la altul, problemele pot apărea în ciuda tuturor lucrurilor. În numeroase State membre, dreptul la alocaţiile de protecţie socială nu este deschis decât atunci când persoana interesată a plătit cotizaţiile de protecţie socială într-o perioadă de timp determinată (numită perioadă de referinţă sau stadiu de aşteptare). Condiţiile de referinţă sunt adesea şi ele legate de durata şi/sau de înălţimea alocaţiilor şi a pensiilor.
Un număr foarte mare de muncitori emigranţi sunt deja asiguraţi social în Statul membru unde sunt originari. Şi-au câştigat astfel dreptul la alocaţii . Dacă protecţia socială a noului Stat de loc de muncă impune un stadiu de aşteptare sau o perioadă de referinţă, ”saltul” lor de la un sistem la altul riscă să introducă rupturi în acoperirea asigurării lor sociale. Reglementarea europeană consideră că este vorba despre un obstacol la libera circulaţie a muncitorilor. Regulamentul de coordonare R. 1408/71 precizează deci faptul că pentru fiecare ramură de protecţie socială regulile de coordonare specifice, destinate să neutralizeze pe cât posibil riscul unei rupturi în asigurarea socială în cazul unei migraţii de muncă106.
Regulile de coordonare sunt bazate pe un principiu care este stabilit de art. 42 din tratatul CEE şi care obligă statele membre să totalizeze toate perioadele de asigurare ale unui cetăţean EEE, inclusiv cele efectuate într-un alt Stat membru, pentru a stabili dreptul său la o prestaţie şi/sau pentru a calcula valoarea şi durata acestei alocaţii . Schimbul de date între Statele membre referitor în special la perioadele de asigurare se efectuează prin intermediul formularelor numite E.
c.2 Boală şi maternitate
În principiu, muncitorul emigrant poate beneficia de intervenţii de asigurare pentru boală legală în noul Stat 107 art. 6 din R. 883/04 de rezidenţă şi de loc de muncă.
Într-un anumit număr de State membre, stadiile de aşteptare sunt prevăzute pentru drepturile referitoare la Continuarea plătirii salariului în caz de boală şi/sau de alocaţii de boală. Este cazul Belgiei, Danemarcei, Finlandei, Franţei, Irlandei, Norvegiei, Austriei, etc. Pentru a se evita o ruptură în acoperirea asigurării pentru boală a muncitorilor Emigranţi, R. 1408/71 a prevăzut dispoziţia următoare:
Art. 18, paragraful 1 din R. 1408/71: Totalizarea perioadelor de asigurare, de muncă sau de rezidenţă
Instituţia competentă a unui Stat membru a cărui legislaţie subordonează achiziţia, menţinerea sau reacoperirea dreptului la alocaţii pentru împlinirea perioadelor de asigurare ţine cont, în măsura necesară, de perioadele de Asigurare împlinite sub legislaţia unui alt Stat membru, aşa cum este vorba despre perioadele împlinite sub legislaţia aplicabilă 107.
Acest articol 18 protejează muncitorul emigrant împotriva ”rupturilor” în dreptul său de continuare a plăţii salariului în caz de boală şi/sau alocaţii pentru boală. (vezi c. 2.1). Această dispoziţie nu se aplică dacă muncitorul a fost anterior asigurat social într-un alt Stat membru pentru cheltuielile medicale. Muncitorul trebuie să demonstreze în continuare, vis-a-vis de organismul de asigurare pentru boală (de exemplu reciprocitatea sa) din noul său sistem de protecţie socială (fie cel al noului Stat de loc de muncă), prin intermediul formularului E -104 (Adeverinţă privind totalizarea perioadelor de asigurare, de loc de muncă sau de rezidenţă). Este important deci ca muncitorul emigrant, în momentul plecării sale, să ceară acest formular E – 104 de la organismul de asigurare de boală (reciprocitate) din Statul membru în care a fost asigurat înainte.
Exemplu:
O infirmieră este rezidentă şi munceşte în Irlanda apoi va fi rezidentă în Danemarca. Să presupunem că ea se îmbolnăveşte aici în primele 3 săptămâni. În Danemarca, un muncitor are dreptul la alocaţii de boală – plătite de angajator – dacă, în timpul primelor opt săptămâni dinainte de prima zi de boală a muncit cel puţin 74 ore în Danemarca. Dacă boala se prelungeşte timp de mai mult de două săptămâni sau dacă, la începutul incapacităţii de muncă muncitorul nu avea dreptul la prestaţia de boală plătită de angajator, plătesc împreună această prestaţie, cu condiţia ca muncitorul să fi exercitat timp de în timpul ultimelor treisprezece săptămâni dinainte de boală o activitate salarială de cel puţin 120 ore. Dacă infirmiera irlandeză poate depune un formular E – 104 – la cererea Social Welfare Office irlandez – prin care aceasta demonstrează că înainte de intrarea în serviciu beneficia deja de asigurarea de boală în Irlanda de mai mult de 8 săptămâni sau de 13 săptămâni, după caz, perioadele de asigurare în Irlanda ar fi trebuit să fie recunoscute şi totalizate cu perioadele de asigurare în Danemarca. Infirmiera irlandeză are astfel, în ciuda tuturor lucrurilor, dreptul de a beneficia de alocaţiile de boală daneze.
c.3 Şomaj
În principiu, muncitorul emigrant, odată lucrând în noul Stat de rezidenţă şi care apoi este în şomaj, are dreptul la ajutor de şomaj în noul său Stat de rezidenţă şi de loc de muncă.
Totuşi, fiecare Stat membru are propriul său regulament în materie de şomaj. Cel mai frecvent, dreptul la ajutorul de şomaj cât şi durata acestor alocaţii depind de un număr minim de ore, de luni sau de ani, timp în care un muncitor a muncit în Statul membru în obiect în decursul unei perioade de referinţă.
108 Acest lucru este valabil şi pentru R. 883/04 în care dispoziţiile privind totalizarea pentru atribuirea ajutorului de şomaj este reglementată de art. 61.
Dacă muncitorul emigrant este în şomaj la puţin timp după sosire, el riscă să nu fie acoperit de asigurarea şomajului. Regulamentul european de coordonare R. 1408/71 a prevăzut dispoziţii pentru a evita acest risc.
Art. 67 din R. 14108/71:
Instituţia competentă dintr-un Stat membru în care legislaţia subordonează achiziţia, întreţinerea sau reacoperirea dreptului la alocaţii la împlinirea perioadei de asigurare ţine cont, în măsura necesară, de perioadele de asigurare împlinite sub legislaţia oricărui alt Stat membru, fiind vorba despre perioadele de asigurare împlinite sub legislaţia aplicată, cu condiţia ca perioadele de activitate să fi fost considerate ca perioade de asigurare dacă au fost împlinite sub această legislaţie. 108
109 În art. 62 din R. 883/04, perioada de 4 săptămâni este eliminată.
110 art. 64 din R. 883/04
Art. 18, paragraful 1 din R. 1408/71 protejează muncitorul emigrant împotriva ”rupturilor” în dreptul său la alocaţiile de şomaj.
Pentru a demonstra cele mai sus menţionate, într-un alt Stat membru, el a fost asigurat social în caz de şomaj, muncitorul şomer are nevoie de un formular E – 301. Formularul E – 301 este o ”adeverinţă a perioadelor de luat în calcul pentru acordarea ajutorului de şomaj”. El trebuie, la cererea prestaţiei de şomaj, să fie depus la casa de şomaj din noul Stat în care lucrează. Muncitorul emigrant are prin urmare tot interesul să ceară, înainte de plecarea sa, formularul E -301 la casa de şomaj din Statul membru la care a fost asigurat până atunci.
Majoritatea Statelor membre au cunoştinţă despre ajutorul de şomaj legate de salariu. Dacă muncitorul emigrant a muncit mai mult de 4 săptămâni în noul Stat de rezidenţă, se va ţine cont de salariul pe care l-a câştigat în Statul în obiect.
În orice caz, dacă persoana interesată nu exercită ultimul loc de muncă timp de trei săptămâni cel puţin, valoarea alocaţiilor este calculată în baza unui salariu fictiv 109. Acest salariu fictiv este calculat la rândul său în baza unui salariu plătit în mod normal, în noul Stat membru de rezidenţă, pentru funcţia pe care a exercitat-o înainte în fostul Stat în care a avut un loc de muncă (art. 68 din R. 1408/71). Formularul E – 301 indică de asemenea profesia exercitată de muncitor, salariul său şi motivul încetării contractului de muncă.
Exemplu:
Să presupunem că infirmiera irlandeză a muncit înainte timp de 5 ani în Irlanda. După ce a lucrat timp de 6 luni în Danemarca, ea este licenţiată în urma unei restructurări. În Danemarca, un muncitor devenit şomer are dreptul la un ajutor de şomaj cu valoarea raportată la salariu dacă, timp de 3 ani, a exercitat cel puţin o muncă salarială supusă unei cotizaţii timp de 52 săptămâni. Dacă infirmiera irlandeză poate stabili, prin intermediul formularului E – 301, că ea munceşte timp de 5 ani în Irlanda înainte de a avea un loc de muncă danez, perioadele de asigurare în Irlanda trebuie să fie recunoscute şi totalizate de casa de şomaj daneză cu perioadele de asigurare din Danemarca. Formularul E -301 este eliberat de Social Welfare Office irlandez. În calculul valorii de prestaţie a şomajului, nu se ţine cont decât de salariul câştigat în Danemarca.
Dacă muncitorul emigrant şomer vrea, pentru a căuta de muncă, să se întoarcă în fostul Stat de rezidenţă sau dacă vrea să meargă într-un alt Stat membru, va putea exporta ajutorul de şomaj timp de 3 luni (art. 69 din R. 1408/71)
110. Vezi capitolul 9 (Muncitorul care solicită un loc de muncă)
c.4 Invaliditate
În principiu, muncitorul emigrant poate beneficia de pensia de invaliditate în noul Stat în care are un loc de muncă. În plus, eventualele stadii de aşteptare şi perioadele de referinţă exigente, alte probleme pot fi încă puse.
În afara armonizării sistemelor de protecţiei sociale, există încă diferenţe foarte importante între regimurile de asigurare de invaliditate din diferite State membre:
- Pensiile de invaliditate diferă în ceea ce priveşte importanţa şi durata alocaţiilor ;
- Un anumit număr de State membre cunosc asigurările legale distincte pentru independenţi şi handicapaţi;
- Aproape toate Statele membre cunosc, referitor la regimul de invaliditate, asigurările distincte împotriva accidentelor de muncă şi de boli profesionale (risc profesional). Doar Olanda nu au dispozitive de acest gen;
- Se observă diferenţe considerabile la nivelul numărului de categorii de incapacitate de muncă (rată de invaliditate): în Belgia, în Luxemburg şi în Regatul Unit, nu există decât o singură categorie de invaliditate, iar în Germania şi în Portugalia există două, trei în Franţa şi în Danemarca, patru în Spania şi în Grecia şi şapte în Olanda. Absenţa armonizării poate avea drept consecinţă ca un muncitor emigrant să fie declarat invalid 100% într-un Stat membru şi 0% într-un alt Stat membru;
- Last but not least, un număr mare de regimuri de invaliditate sunt sisteme legate de durată (comparabile cu regimurile de pensie de bătrâneţe), atunci când celelalte regimuri sunt sisteme legate de risc (comparabile cu regimurile de asigurare de boală şi/sau de asigurare de şomaj).
Există deci în sânul Uniunii europene diferenţe considerabile între sistemele de asigurare de invaliditate. Este problema fără nici o armonizare. Inima coordonării sistemelor se bazează pe distincţia dintre două modele diferite fundamentale de asigurare de invaliditate, de exemplu: sistemele legate de risc (a) şi cele legate de durata asigurării (b).
La a. Sistemele legate de risc
În sistemele legate de risc (SR), valoarea pensiei de invaliditate este independentă de durata asigurării de invaliditate. Aceste pensii de invaliditate nu sunt comparabile cu asigurările de boală legale; ele pot fi legate de salarii însă durata perioadei de asigurare nu are nici o influenţă asupra valorii alocaţiilor . Dacă muncitorul nu este sau nu mai este asigurat social în momentul în care intervine incapacitatea de muncă permanentă, nu va avea dreptul la nici o prestaţie.
Sistemele legate de risc (SR) existente în Belgia, în Spania, în Franţa (cu excepţia regimului muncitorilor din mine), în Grecia (doar în cazul sistemului de asigurare a muncitorilor agricoli), în Irlanda, în Olanda, în Finlanda (pentru persoanele născute cu handicap sau devenite invalide la o vârstă tânără) şi în Regatul Unit.
La b. Sistemele legate de durata asigurării
În sistemele legate de durata asigurării (SD), importanţa alocaţiilor de invaliditate este legată de durata perioadei de asigurare pentru invaliditate. Aceste alocaţii de invaliditate sunt comparabile cu alocaţiile de bătrâneţe: cu cât mai îndelungată este perioada de asigurare cu atât mai mare este pensia de invaliditate. În plus, dreptul la alocaţiile care au fost constituite sunt ”obţinute”: dacă muncitorul nu mai este acoperit de asigurarea socială la începutul incapacităţii de muncă, el continuă să beneficieze de drepturile la alocaţiile de invaliditate pe care le avea înainte.
Sistemele legate de durată (SD) existente în Germania, în Austria, în Finlanda (exceptând persoanele născute cu handicap sau devenite invalide la o vârstă tânără), în Italia, în Luxemburg, în Danemarca, în Portugalia, în Grecia (cu excepţia regimului de asigurare a muncitorilor agricoli), în Franţa (în cazul regimului special al muncitorilor din mină), în Suedia şi în noile State membre (Polonia, Republica Cehă, Lituania, etc.).
111În practică, regulamentul
883/04 permite o schimbare
majoră în coordonarea serviciilor
de invaliditate pentru Un muncitor este cel mai frecvent supus la două sisteme de protecţie socială (sau mai mult).
muncitorii care au muncit doar În ceea ce priveşte asigurarea de invaliditate, poate fi vorba despre sistemele legate de risc (SR) sau de durată (SD).
în Statele membre cu un regim De vreme ce drepturile constituite înainte nu pot fi pierdute, coordonarea regulamentului 1408/71 trebuie să ţină cont de
de asigurare - risc. existenţa acestor două tipuri fundamentale diferite de sisteme de pensie de invaliditate.
Art. 44, paragraful 1, di R. În cazul unui muncitor emigrant declarat invalid, 4 situaţii sunt posibile, presupunând-o pe o tehnică de coordonare fiecare specifică:
883/04 nu suprimă poate metoda
simplă a ”pensiei unice”, ci însoţeşte
o condiţie complementară. – Muncitorul a lucrat doar în Statele membre în care sistemul este bazat pe risc (c.4.1):
Statele membre cu regimuri de – Muncitorul a lucrat doar în Statele membre în care sistemul este bazat pe durată (c.4.2);
Asigurare – risc, care sunt dispuse – Muncitorul a lucrat în ultimul loc într-un Stat membru în care sistemul este bazat pe durată dar a lucrat înainte într-un stat membru
în care sistemul era bazat pe risc (c.4.3.);
Pentru a beneficia de o coordonare
specială cu această metodă, trebuie
să fie explicite fiind menţionate în
Anexa VII din R. 883/04. Dacă nu
se întâmplă acest lucru, se decide c.4.1 Muncitorul este exclusiv asigurat conform unui sistem bazat pe risc:
implicit alegerea sistemului de metoda pensiei unice
coordonare prorata (metoda de Coordonarea mutuală a sistemelor legate de risc este coordonată de R. 1408/71, art. 39,
pensie parţială) (vezi c.5.2.) care, paragraful 1 sau paragraful 2.
în R. 1408/71, era mai degrabă Muncitorul emigrant care a fost asigurat exclusiv în Statele membre în care sistemul este
caracteristică coordonării dintre/ cu bazat pe risc are dreptul la alocaţiile de invaliditate care sunt asigurate de Statul membru în
regimurile de contribuţie. care a fost asigurat ultima dată. Calculul valorii acestor alocaţii este stabilit fără a ţine cont
Art. 44, paragraful 1 din R. 883/04 de legislaţia Statelor membre în care muncitorul a fost asigurat înainte.
inca veghează ca metoda pensiei unice Această tehnică de coordonare care conduce la o singură şi aceeaşi pensie de invaliditate este Să nu mai poată fi aplicată decât dacă numiră ”metoda pensiei unice”111.
muncitorul invalid a muncit doar
În Statele membre menţionate in Anexa VI.
Exemplu:
Un muncitor emigrant, care în ultimele 8 luni a lucrat în Regatul Unit (SR) şi care înainte a lucrat timp de 10 ani în Irlanda (SR) şi 10 ani în Franţa (SR), are dreptul la o singură pensie de invaliditate plătită de Statul membru în care a fost asigurat ultima dată. În acest caz, este vorba despre Regatul Unit 112.
c.4.2. Muncitorul nu a fost asigurat decât în sistemele legate de durata asigurării: sistem proporţional
Coordonarea reciprocă a sistemelor legate de durată este reglementată de art. 40, paragraful 1 din regulamentul 1408/71113. La fel ca o pensie de bătrâneţe, drepturile la o pensie de invaliditate sunt obţinute în oricare din Statele membre. Dat fiind faptul că drepturile constituite înainte nu pot fi pierdute, art. 40 paragraful 1 se bazează deci
literalmente pe un sistem proporţional ca cel elaborat în art. 46 din regulamentul 1408/71 114 referitor la coordonarea pensiilor de bătrâneţe.
Pentru aplicarea sistemului proporţional, fiecare Stat membru trebuie să stabilească, în baza legislaţiei naţionale în ce măsură se pune problema incapacităţii de muncă. Se calculează apoi o pensie de invaliditate ca şi cum muncitorul ar fi efectuat toate perioadele asigurate în EEE în acest Stat membru (ceea ce noi numim muncitor teoretic). În final, se calculează pensia de invaliditate reală, adică în funcţie de perioade (ceea ce numim calcul prorata).
Valoarea pensiei de invaliditate prorata se va stabili la:
= durata asigurării în Statul membru x pensia de invaliditate teoretică
durata totală a asigurării în toate Statele membre într-un Stat membru
112 Irlanda şi Regatul Unit apar în anexa VI din R. 883/04. Nu este cazul Franţei. Asta înseamnă că metoda C.4.4. va fi aplicată la intrarea în vigoare a R. 883/04. Dacă muncitorul a muncit în Suedia mai mult decât în Franţa, metoda pensiei unice rămâne aplicabilă. De fapt, în Suedia, ca şi în Regatul Unit şi în Irlanda, apare în anexa VI din R. 883/04.
113 art. 46, paragraf 1, din R. 883/04
114 art. 52 din R. 883/04
115 art. 46, paragraful 1 din R. 883/04
Exemplu:
Dacă un muncitor transfrontalier a muncit succesiv 10 ani în Austria (SD), 10 ani în Italia (SD) şi 10 ani în Germania (SD) are în principiu dreptul la 10/30 din pensia de invaliditate austriacă, la 10/30 din pensia de invaliditate italiană şi 10/30 din pensia de invaliditate germană.
În cazul metodei de coordonare pro-rata, un proces foarte lung şi foarte complicat din punct de vedere administrativ precede constatarea dreptului la alocaţii . Calculul nu poate începe decât atunci când fiecare Stat membru ştie cât timp muncitorul a fost asigurat social în celelalte State membre. Controlul medical – în contul celorlalte State membre – au loc în Statul de rezidenţă a muncitorului bolnav. Organismele de asigurare şi muncitorul se află în plus confruntate, în timpul acestei proceduri, cu probleme de traducere şi de interpretare. De fapt, se întâmplă adesea ca un muncitor să fie declarat invalid complet într-un Stat membru atunci când el nu este decât parţial, şi nu de tot, într-un alt Stat membru. În cadrul aplicării sistemului pro-rata, lipsa armonizării criteriilor de incapacitate a muncii este adesea perceptibilă este aspră pentru muncitor.
c.4.3 Muncitorul fusese mai întâi asigurat într-un sistem bazat pe risc, apoi a fost într-un sistem bazat pe durată, sistem proporţional
Muncitorul a lucrat în ultimul timp într-un Stat membru în care sistemul este bazat pe durată dar el lucrase înainte într-un Stat membru în care sistemul este bazat pe risc. Se aplică, în ciuda acestor lucruri, metoda proporţională utilizată pentru sistemele legate de durată, conform articolului 40, paragraful 1 din R. 1408/71115. Pentru aceasta, în orice caz, un artificiu este necesar. Chiar dacă sistemul bazat pe risc nu răspunde de logica drepturilor ”obţinute”, este oricum înscris fictiv în această schemă. În interesul muncitorului în obiect sistemul bazat pe risc este transformat într-un sistem (fictiv) bazat pe durată. Astfel, drepturile la o alocaţie obţinute anterior în sistemul bazat pe risc nu sunt pierdute.
Fiecare Stat membru, inclusiv deci cele în care sistemul este bazat pe risc, trebuie să aplice calculul prorata aşa cum este descris în situaţia c.4.2: stabilirea procentului de incapacitate de muncă, urmată de calcularea prestaţiei teoretice de invaliditate şi de pensie prevăzută în prorata.
Exemplu:
Un muncitor transfrontalier a lucrat timp de 5 ani în Spania (SR) apoi pleacă să muncească în Luxemburg (SD). După ce a lucrat timp de 10 ani în Luxemburg (SD), este atins de o incapacitate de muncă permanentă. În principiu, el are dreptul la 5/15 din alocaţia de invaliditate spaniolă şi la 10/15 din pensia de invaliditate din Luxemburg.
Se subînţelege că remarcile critice formulate pe subiectul metodei prorata în cazul situaţiei descrise la punctul c.5.2 se aplică şi în acest caz.
116 art. 54, paragraf 2, din R. 883/04
116 În R. 883/04, articolele 50 -59 inclusiv reglementează coordonarea pensiilor de bătrâneţe şi de supravieţuitor.
c.4.4 Muncitorul a fost asigurat în ultimul timp într-un sistem bazat pe risc şi a fost înainte asigurat într-un sistem bazat pe durată: metoda anti – cumul
Această situaţie există de exemplu în cazul unui muncitor german care lucrează în Belgia (SR) sau în Franţa (SD) şi care a fost asigurat înainte în Germania (SD). Sau în cazul unui muncitor frontalier care a fost asigurat ultima dată în Spania (SR) şi care fusese asigurat anterior în Suedia (SD) sau în Luxemburg (SD).
Dacă muncitorul emigrant a fost asigurat ultima dată într-un sistem bazat pe risc, există în principiu un drept la o pensie de Invaliditate completă în acest Stat membru. Nu este posibil totuşi ca muncitorul, în baza drepturilor avute anterior, să poată revendica o alocaţie de invaliditate a unui Stat cu un sistem bazat pe durată. În acest caz, Statul membru în care sistemul este legat de risc, poate reduce valoarea acestei alocaţii la valoarea pensiei complete care ar fi trebuit ”în mod normal” să fie servită (metoda anti – cumul prin aplicarea articolului 46 ter, paragraf 2 R. 1408/71) 116. Dacă, în plus, nu există nici un drept la o pensie de invaliditate a Statului membru având un sistem bazat pe durată – de exemplu pentru că criteriile de invaliditate nu corespund – Statul membru având un sistem legat şi în care muncitorul a fost asigurat ultima dată este obligat la o pensie de invaliditate completă. Într-un asemenea caz, se asistă în final la apariţia unui sistem de pensie unică. Absenţa armonizării este evidentă însă ea nu determină o pensie de invaliditate mai puţin importantă.
Exemplu:
Un muncitor emigrant, care a muncit ultima dată în Olanda (SR) timp de 10 ani şi care a lucrat anterior în Republica Cehă (SD) timp de 2 ani, are în principiu dreptul la plata integrală a pensiei de invaliditate olandeză, valoarea fiind totuşi redusă la pensia de invaliditate cehă eventual (SD).
C.5 Vechime
În principiu, muncitorul transfrontalier sau frontalier are dreptul la o pensie de bătrâneţe în toate Statele membre în care este asigurat social. Pensia sa de bătrâneţe este stabilită în funcţie de perioadele de asigurare efectivă (metoda proporţională).
Exceptând armonizarea europeană, sistemele naţionale de pensie prezintă importante nepotriviri. Anumite sisteme se bazează pe asigurările legate de muncă (Spania, Irlanda, Belgia, Portugalia, etc.) altele pe asigurările legate de rezidenţă (Olanda, Suedia, Danemarca). Vârsta dreptului la pensie variază între Statele membre (Olanda: 65 ani; Norvegia: 67 ani; Franţa: 60 ani, etc.). Anumite ţări oferă posibilitatea unei pensii anticipate (Germania, Belgia, Luxemburg, etc.) şi altele nu. Calculul pensiei prezintă şi puternice dezacorduri: anumite pensii sunt legate la nivelul mediu de salariu, (Belgia, Germania, Franţa, etc.) în timp ce alte State membre (cum ar fi Germania) cunosc stadii de aşteptare.
Se pot distinge de asemenea, viind vorba despre alocaţii de bătrâneţe, asigurări de bătrâneţe legale şi regimuri de pensie complementare. Alocaţiile de bătrâneţe legale ale Statelor membre sunt coordonate de R. 1408/71 (art. 44 – 53 din capitolul 3: Bătrâneţe şi deces) 117. Nu este cazul pensiilor complementare, care sunt reglementate de directiva 98/49/CE privind pensiile.
c.5.1 Coordonarea pensiilor legale de bătrâneţe
118 art. 7 din R. 883/04
119 art. 51 din R. 883/04
120 art. 57 din R. 883/04
121 art. 52 din R. 883/04
Fiind vorba despre pensiile de bătrâneţe legale, principiile următoare coordonării sunt aplicabile:
• drepturile la pensie constituite în Statul membru sunt garantate. Răscumpărarea pensiilor legale de
bătrâneţe, restituirea primelor sau cedarea unui alt Stat membru nu sunt posibile.
• Pensia de bătrâneţe constituită într-un Stat membru este plătită la vârsta dreptului la pensie în vigoare în acest Stat membru. Pensiile de bătrâneţe sunt automat exportabile spre celelalte State membre (art. 10, R. 1408/71) 118. Această dispoziţie nu se aplică pentru alocaţiile complementare care nu se bazează pe cotizaţii (ceea ce numim alocaţii neimpozabile) şi care sunt acordate în funcţie de mijloacele de existenţă.
• Dacă un muncitor emigrant nu a fost asigurat suficient de mult timp într-un Stat membru pentru a avea dreptul la o pensie (anticipată) de bătrâneţe, perioadele de asigurare împlinite în celelalte State membre trebuie să fie luate în calcul pentru deschiderea unui drept la o asemenea pensie pentru persoana interesată (art. 45 R. 1408/71) 119.
• Dacă un muncitor emigrant a fost asigurat timp de mai puţin de un an într-un Stat membru, această pensie de bătrâneţe nu îi va fi acordată de Statul membru în chestiune ci de Statul membru în care muncitorul a fost asigurat ultima dată (art. 48 din R. 1408/71) 102.
• Modul de calculare a pensiilor este stabilit de art. 46 din R. 1408/71121.
Exemple:
Un muncitor munceşte în Italia. Înainte, a locuit în Olanda timp de 5 ani (fără să fi muncit aici neapărat) şi a muncit în Belgia timp de 10 ani. La vârsta de 60 ani, cere pensia sa bătrâneţe. Faptul că a cerut să beneficieze de o pensie anticipată italiană sau belgiană depinde de numărul de perioade în care a fost asigurat social. El deschide dreptul la o pensie de bătrâneţe italiană (sau belgiană) la 60 ani adiţional la perioadele de asigurare din Olanda, din Italia şi din Belgia. Pensia legală de bătrâneţe olandeză nu este plătită decât la vârsta de 65 ani, independent de faptul că persoana a lucrat sau a fost rezidentă în Olanda. Dacă are dreptul începând cu vârsta de 60 ani la pensia de bătrâneţe belgiană şi italiană, acest lucru nu înseamnă că va primi de asemenea la această vârstă o pensie de bătrâneţe olandeză. Pensia legală de bătrâneţe olandeză nu este plătită decât la vârsta de 65 ani, independent de faptul că persoana a muncit sau a fost rezidentă în Olanda.
Un muncitor francez a muncit odată, în calitate de muncitor frontalier, timp de 10 luni în Germania şi timp de 6 luni în Luxemburg. Fiind asigurat social de mai puţin de un an într-unul din aceste două State membre el nu poate avea dreptul nici la o pensie de bătrâneţe germană şi nici la o pensie de bătrâneţe din Luxemburg (art. 48 R. 1408/71). Pentru aceste perioade, muncitorul are dreptul totuşi la o pensie de bătrâneţe care este vărsată de Statul membru în care muncitorul a fost activ în ultimul loc (în Franţa).
Un muncitor suedez a muncit ca salariat în Germania timp de 4 ani. Conform dreptului german, nu există niciun drept la o pensie de bătrâneţe germană pentru că muncitorul nu a fost asigurat social timp de cel puţin 5 ani (Wartzeit). Dacă muncitorul a fost asigurat într-un lat Stat membru, el deschide, prin recunoaşterea şi unirea tuturor perioadelor, dreptul la pensia de bătrâneţe germană (numită pensie de reglementare).
1122 art. 52 din R. 883/04
c.5.2 Calculul pensiilor legale de vechime
Art. 46 din regulamentul 1408/71122 stabileşte calculul pensiei. Fiecare Stat membru trebuie să efectueze trei calcule: pensia naţională (1), valoarea teoretică (2) şi pensia proporţională sau prorata (3).
La 1. Calculul pensiei naţionale:
Pensia naţională este pensia de bătrâneţe la care un muncitor transfrontalier are dreptul pentru anii asiguraţi într-un Stat membru.
Ea este stabilită conform legislaţiei naţionale a acestui Stat membru. El nu a ţinut cont de perioadele de asigurare efectuate în celelalte State membre.
La 2. Calculul pensiei teoretice:
Pensia teoretică este valoarea la care un muncitor emigrant ar avea dreptul dacă a efectuat într-un singur Stat membru toate perioadele de asigurare efectuate în celelalte State membre. Muncitorul nu are dreptul la această valoare teoretică. Acest calcul constituie o etapă intermediară pentru a putea calcula pensia proporţională (prorata).
La 3. Calculul pensiei proporţionale (prorata) (numită pensie de reglementare):
Pensia proporţională (prorata) este obţinută multiplicând valoarea pensiei teoretice (la 2) printr-o fracţie. Numărătorul fracţiei este durata perioadei efectuate într-un Stat membru, numitorul este durata totală a perioadelor efectuate în toate Statele membre care sunt luate în calcul pentru obţinerea valorii teoretice.
Pensia de bătrâneţe prorata se ridică la:
Durata de asigurare în Statul membru x pensia de bătrâneţe teoretică
Durata totală de asigurare în toate Statele membre dintr-un Stat membru
În final, valoarea pensiei naţionale (este comparată cu pensia proporţională (la 3). Fiecare Stat membru virează apoi valoarea pensiei cea mai mare.
Exemplu:
Să presupunem că un laborant austriac, după ce a lucrat 5 ani în Austria şi 20 ani în Germania, a fost rezident şi a muncit alţi 15 ani în Italia. A fost asigurat social timp de 40 ani în total. A fost asigurat social timp de 40 ani în total. Serviciul italian de pensii efectuează calculele următoare. Pensia de bătrâneţe italiană este calculată în baza legislaţiei italiene. Apoi, se calculează pensia teoretică (numită pensia de reglementare) care ar putea fi obţinută dacă era asigurat social în Italia timp de 40 ani. Se calculă apoi pensia de bătrâneţe prorata în mod proporţional. Acest lucru corespunde părţii de 15/40 din pensia de bătrâneţe teoretică. Pensia de bătrâneţe naţională italiană este comparată cu pensia de bătrâneţe proporţională (pro rata). Valoarea cea mai mare este vărsată. Un asemenea calcul poate fi efectuat în Austria şi în Germania.
122 şi R. 883/04
c.5.3 Cererea de pensii legale de bătrâneţe
Muncitorul emigrant trebuie să ceară alocaţiile sale de bătrâneţe în Statul membru în care este rezident.
Organul Statului de rezidenţă, cel mai adesea serviciul naţional de pensii, este responsabil cu cererea pensiilor de bătrâneţe în celelalte State membre. Tocmai de aceea se numeşte ”organism de tratare”.
Pentru calcularea pensiei de bătrâneţe, fiecare Stat membru trebuie să ţină cont de perioadele efectuate în celelalte State membre. Serviciile străine de pensii trebuie, cât mai rapid posibil, să trimită rezumatele perioadelor de asigurare la organismul de tratare. Organismul de tratare trebuie să asigure mai apoi ca administraţia responsabilă cu pensiile din fiecare Stat membru să intră la rândul său în posesia extraselor pentru fiecare perioadă de asigurare. Acest schimb de date se efectuează prin intermediul formularelor E - 205.
Tratarea cererilor de pensie poate lua mai mult timp. Este deci foarte important ca muncitorul transfrontalier care are dreptul la pensie să introducă suficient de mult timp înainte (1 an sau mai puţin) cererea sau cererile sale la organismul din Statul său de rezidenţă. Numeroase State membre oferă posibilitatea de a efectua în prealabil un calcul al pensiei. Nu putem decât să recomandăm muncitorului transfrontalier să exploateze această posibilitate şi să ceară în prealabil, la fiecare serviciu de pensii din Statele membre în care este asigurat, aceste calcule (previziuni) de pensie.
c.5.4 Pensii complementare
Dispoziţiile regulamentului de coordonare R. 1408/71 123 privind cererea şi calcularea pensiilor legale nu se aplică în cazul pensiilor (profesionale) complementare. (Muncitorul emigrant trebuie prin urmare să ceară el însuşi alocaţiile de bătrâneţe complementare. Este deci de cea mai mare importanţă ca el să păstreze cu grijă datele necesare şi să intre legal în contact cu asiguratorii de pensie şi/sau cu fondurile de pensie în obiect. Aceste demersuri vor contribui la evitarea dificultăţilor ulterioare în regulamentul de pensii transfrontaliere.
d. Impozit şi primă obligatorie pentru pensiile străine.
Un muncitor emigrant, care încasează o pensie de invaliditate sau de bătrâneţe străină, este supus impozitării pentru această pensie în Statul său de rezidenţă. Un număr determinat de convenţii privind dubla impozitare prevăd excepţii de la acest principiu, impozitarea având loc în ţara care asigură prestarea. Este exact cazul pensiilor funcţionarilor. Dacă convenţia privind dubla impozitare aplicabilă atribuie perceperea impozitului pe pensia legală şi/sau pe pensia complementară din Statul plătitor (”Stat casă”), atunci Statul membru în care este rezident pensionarul exonerează pensia de la impozitare.
În ceea ce priveşte asigurarea socială obligatorie, principiul de exclusivitate este aplicabil. Asta înseamnă că muncitorul pensionat nu poate fi supus legislaţiei decât a unui singur Stat membru. Dacă muncitorul emigrant, pe lângă pensia străină, beneficiază şi de o altă pensie în Statul său de rezidenţă, este asigurat social în acest Stat de rezidenţă. Legislaţia naţională din acest Stat de rezidenţă stabileşte dacă Statul de rezidenţă impune sau nu cotizaţii de protecţie socială pentru pensiile străine.
PARTEA III:
Surse de informare
Sursele de informare prezentate sunt disponibile într-un număr mare de limbi. Legăturile care figurează în continuare conduc la versiunea în limba engleză. Sunt suficiente câteva clicuri pentru a obţine o altă limbă.
Portal EURES despre mobilitate
Portalul EURES privind mobilitatea muncii oferă instrumente de informare utile pentru muncitorii şi pentru solicitanţii de locuri de muncă care doresc să meargă să trăiască şi/sau să fie rezidenţi într-un alt Stat membru. Disponibil în toate limbile.
Plan de acţiune a Comisiei în materie de competenţe şi de mobilitate
Puteţi găsi la această adresă Planul de acţiune al Comisiei în materie de competenţe şi de mobilitate, în limbile vechilor State membre (2002, 42 p.)
Informaţii referitoare la condiţiile de rezidenţă şi de muncă în Statele membre
Excelente surse de informare, detaliate, privind rezidenţa şi munca în Statele membre. Selecţionaţi locul în care sunteţi în moment rezident şi ţara în care doriţi să mergeţi să trăiţi şi/sau să munciţi. Informaţiile sunt numeroase şi disponibile în orice limbă.
Rubrica ”rezidenţă şi muncă” propusă pe acest site Internet al EURES vă permite să consultaţi o bază de date privind condiţiile de viaţă şi de muncă în Statele membre. Selecţionând un Stat membru, veţi avea acces la informaţii referitoare la cazare, la şcoli, la impozite, la nivelul de trai, la îngrijirile medicale, la protecţia socială, la comparabilitatea calificărilor, etc. Baza e date ”Informaţii privind piaţa muncii” constituie un alt instrument de informare foarte important privind evoluţia actuală a muncii europene pe ţări, regiuni şi sectoare de activitate.
Informaţii juridice privind libera circulaţie a muncitorilor
Veţi găsi pe acest site informaţiile cele mai importante privind libera circulaţie a muncitorilor şi coordonarea protecţiei sociale. Texte de prezentare – disponibile în toate limbile – permit consultarea regulamentelor cele mai semnificative: R. 1612/68 ŞI r. 4108/71, cât şi directivele privind sejurul.
Informaţii practice privind libera circulaţie a muncitorilor în noile State membre
Aceste pliante de informare (libera circulaţie a muncitorilor plecând din noile State membre) prezintă o vedere de ansamblu practică a drepturilor muncitorilor provenind din noile State membre. Disponibile în toate limbile din Uniune, inclusiv cele din noile State membre (2003, 4 p.)
Site-ul EURES (vezi mai sus) oferă de asemenea o vedere de ansamblu a deciziilor luate de diferite State membre referitor la dreptul de acces şi la libera circulaţie a muncitorilor care provin din noile State membre în timpul perioadei de tranziţie 2004 – 2011.
Model de convenţie al OCDE
Veţi găsi pe site-ul Internet al Organizaţiei de Cooperare şi de Dezvoltare economică modelul de convenţie al OCDE pentru a preveni dubla impozitare cât şi informaţii complementare privind acest subiect (comentarii, etc.).
Convenţia de la Roma
Acest site permite accesul la textul Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă pentru obligaţiile contractuale din data de 19 iunie 1980 (Convenţia de la Roma) şi alte informaţii complementare privind această convenţie.
Sisteme de protecţie socială în Statele membre
tress-
trESS este ”site-ul” Internet privind coordonarea protecţiei sociale. Tress înseamnă trening and reporting on European Social Security. Este vorba despre un site Internet – disponibil în toate limbile Uniunii – privind coordonarea – regulamentele 1408/71 şi 883/04 cât şi regulamentele lor de aplicare. Pe acest site se poate găsi şi jurisprudenţa Curţii de justiţie.
EUlisses este un nou protal Internet al UE prin care vizitatorul poate avea acces, simplu şi în limba sa, al informaţiile în materie de obligaţii şi de drepturi sociale pentru cetăţenii emigranţi în Europa la nivel naţional şi european. EUlisses furnizează doar informaţii în domeniul pensiilor. Obiectivul Eulisses este acela de a furniza acestor persoane informaţii privind obligaţiile şi drepturile sociale ale acestora la nivel naţional şi european. Răspunsuri sunt aduse la întrebările care sunt puse frecvent. Mai mult, cetăţeanul trebuie să fie orientat spre organizaţiile de protecţie socială şi spre serviciile propuse în linie prin aceste instituţii.
Acest site prezintă ghidul ”Securitatea dumneavoastră socială atunci când vă deplasaţi în spaţiul Uniunii europene 2002”. Acest ghid prezintă o vedere de ansamblu foarte completă a sistemelor de protecţie socială a Statelor membre din Spaţiul economic european (EEE). Ghidul este disponibil în toate limbile (225 p.).
Acest site prezintă o vedere de ansamblu largă şi sistematică, în limba engleză, în limba franceză şi în limba germană, a sistemelor de securitate socială din Statele membre din Spaţiul economic european.
Acest site propune o vedere de ansamblu extinsă şi sistematică, în limba engleză, a sistemelor de protecţie a noilor State membre ale Uniunii europene.
Informaţii practice referitoare la coordonarea sistemelor de securitate socială
Veţi găsi la această adresă ghidul ”Dispoziţiilor comunitare în materie de protecţie socială – drepturile voastre atunci când vă deplasaţi în interiorul Uniunii europene” care vă oferă o vedere de ansamblu practică a modului în care este reglementată coordonarea protecţiei sociale. Acest ghid este disponibil în toate limbile fostelor State membre ale Uniunii europene (55 p.)
Drepturile de şedere ale cetăţenilor comunitari şi a cetăţenilor din ţările terţe
Site Internet al Uniunii europene privind libera circulaţie a persoanelor (drept de şedere), etc.
Detaşare
Acest site consacrat dreptului muncii în general conţine în special directiva privind detaşarea (96/71/CE) şi raporturile privind punerea în aplicare a directivei privind detaşarea (COM (2003) 458).
EUROCADRE (CES)
Site-ul Internet în patru limbi privind mobilitatea sindicatelor cadrelor Confederaţiei europene a Sindicatelor (CES).
Ploteus
Graţie lui ”PLOTEUS”, portalul privind posibilităţile de educare şi de formare în cadrul spaţiului european”, veţi şti mai multe despre ofertele de educaţie şi de formare propuse în întreaga Europă, cât şi în ceea ce priveşte recunoaşterea diplomelor.
Diferite adrese
onthemove-eu.hi.is
Autorii:
Bart VANPOUCKE (Courtrai, 1965), este originar de la frontiera Franţei cu Belgia, o regiune în care locuieşte şi astăzi (Avelgem). Din anul 1990, este activ în cadrul sindicatului socialist belgian ABVV/FGTB. În octombrie 1999, a fost numit consilier pentru locul de muncă transfrontalier. În calitate de consilier Eures al Euregio Hainaut, Nord/Pas-de-Calais, West–Vlaanderen & Kent (EuresChannel), consiliază în principal muncitorii frontalieri belgieni, francezi şi britanici.
Ger ESSERS s-a năsut şi a crescut la frontiera dintre Olanda şi Germania (Kerkrade 1946). Trăieşte în apropierea frontierei belgiano – olandeze (Maastricht). După o carieră în învăţământ, din anul 1993 este consilier în cadrul sindicatului olandez FNV, responsabil de muncă frontalieră. În calitate de consilier EURES pentru Euregio Rhin – Meuse – Waal, el consilia muncitorii frontalieri olandezi, belgieni şi germani.
Autorii mulţumesc pentru preţioasele lor sfaturi:
Doamnei Marion Weerepas (profesor la Universitatea din Maastricht)
Doamna Arlette van Maas de Bie (Avocat la Holland Van Gijzen Advocaten en Notarissen)
Bruno De Pauw (Consilier adjunct, Serviciul de relaţii internaţionale, Ministerul belgian al Afacerilor sociale).
Redactare încheiată la data de 1 martie 2007.
Chiar dacă această publicaţie a făcut obiectul mai multor preocupări, autorii şi editorul nu pot fi făcuţi responsabili de prezenţa unor eventuale greşeli sau omisiuni şi nu acceptă nici o responsabilitate referitor la acest lucru.
ISBN Bon de comandă
Bon de comandă
Nume: …………………………………………………………………………………………………………………………
Organizaţie: …………………………………………………………………………………………………………………………
Adresă:…………………………………………………………………………………………………………………
Oraş: …………………………………………………………………………………………………………………………
Ţară: …………………………………………………………………………………………………………………………
Tel.: …………………………………………………………………………………………………………………………
Fax: …………………………………………………………………………………………………………………………
Email: …………………………………………………………………………………………………………………………
Ghidul muncitorului mobil european
Doresc să primesc …. exemplare din broşura:
Ghidul muncitorului mobil european
Data: …………………………………………………………………………………………………………………………
Semnătura: …………………………………………………………………………………………………………………………
A se trimite la: CES
ETUC – Antonio Moreira
Bld du Roi Albert II, 5
B – 1210 Bruxelles
Fax: + 32 2 224 04 40
E-mail: amoreira@
Ghidul muncitorului mobil European
CONFEDERAŢIA EUROPEANĂ A SINDICATELOR (CES)
5, Boulevard du Roi Albert II
1210 Bruxelles
Tel. 00 – 32 – 2/224 04 11
Fax 00 – 32 -2/224 04 54/55
[pic]
-----------------------
[1] Ca urmare a introducerii noii directive 2004/38/CE referitor la dreptul de şedere, articolele 10 şi 11 din R 1612/68 au fost suprimate.
[2] Aceste legi de atribuire sunt în egală măsură valabile în R 883/04 ( de la articolele 12 la 16 inclusiv)
[3] Regulamentul R 883/ 04 întăresc exclusivitatea. În nici un caz , nu va fi posibilă dispunerea simultană de o asigurare socială în două State membre diferite. Printre altele, R. 883/04 va prelungi perioada de detaşare de la 12 la 24 de luni.
[4] art. 11, paragraful 2 a), al R. 883/04
[5] art. 12, paragraful 1 , al R. 883/04
[6] art. 13, paragraful 1 a), al R. 883/04
[7] art. 13, paragraful 1 b), al R. 883/04
[8] Legea conform căreia o persoană este supusă la două regimuri de asigurare socială a fost suprimată în R. 883/2004. În exemplul de mai sus, această persoană dispune de o asigurare socială în Ţările Baltice pentru toate activităţile sale profesionale – incluzându-se aici şi activităţile sale de non salariat în Belgia.
[9] art. 16 al R. 883/2004
[10] de la art. 11 la 15 inclusiv al R. 883/04
[11] art. 64 al R. 883/04
[12] În R. 883/04, un capitol distinct (9) şi o anexă (X) sunt reluate.
[13] art. 65, paragraful 2, prima frază, al R 883/04
[14] În noul regulament R 883/04, toate aceste dispoziţii sunt reunite şi reluate într-un articol general ( art. 6). Art. 6 al R 883/04: Totalizarea perioadelor , cel puţin prezentul regulament nu dispune de el altfel, instituţia competentă a unui Stat membru al cărui legislaţie subordonează:
• achiziţionarea, menţinerea, durata sau acoperirea dreptului la alocaţii ,
• admiterea la beneficiul unei legislaţii, sau
• accesul la asigurarea obligatorie, facultativă, continuată sau voluntară, sau la scutirea aşa numitei asigurări la finalul perioadelor de asigurare, de muncă, de activitate non salariată sau de reşedinţă ţine cont, de perioadele de asigurare, de muncă, de activitate non salariată sau de reşedinţă realizate sub legislaţia oricărui alt Stat membru, ca şi cum ar fi vorba de perioadele realizate sub legislaţia pe care ea o aplică
[15] În R. 883/04, acest principiu e reluat în art. general ( art. 6)
[16] art. 61 al R. 883/04
[17] art. 52 al R. 883/04
[18] Articolele de la 12 la 16 incluse în R. 883/04
[19] Capitolul 8 din R . 883/04
[20] În noul regulament 883/04, această metodă de pensie unică nu este valabilă decât dacă Spania şi Franţa au menţionat-o în anexa VI. Or, nu este cazul. În consecinţă, metoda e aplicabilă în proporţie anumită
[21] Propunerea în Roma I a unui articol 3 : Libertatea alegerii (COM (2005) 650 def. ) 1. Sub rezerva articolelor 5, 6 şi 7, co9ntractul este impus de alegerea aleasă de către părţi. Alegerea poate fi făcută expres sau să rezulte într-un mod sigur din dispoziţiile contractului, din comportamentul părţilor sau din circumstanţele de cauză. Dacă părţile au convenit un tribunal sau tribunale ale unui Stat membru pentru a cunoaşte neînţelegerile născute sau viitoare cu privire la contract, se presupune că părţile s-au înţeles să aleagă şi legea acestui Stat membru.
Prin această alegere, părţile pot aplica legea întregului sau numai unei părţi ale contractului.
[22] Propunerea în Roma I a unui articol 3 : Libertatea alegerii (COM (2005) 650 def. ) 1. ... 2. În lipsa alegerii exersată conform articolului3, contractul individual de muncă este impus de : (a) legea ţării în care sau de la care muncitorul, în executarea contractului, îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca. Locul realizării obişnuite a lucrului nu trebuie neapărat schimbată din moment ce angajatul îşi realizează lucrul temporar într-o altă ţară. Realizarea lucrului într-o altă ţară este considerată temporară într-u cât angajatul e considerat de a-ţi continua serviciul în ţara de origine după realizarea serviciului în străinătate. Concluzia unui nou contract de muncă cu patronul originar sau cu un patron aparţinând aceluiaşi grup de societăţi ca şi patronul originar, nu exclude ca angajatul sa-şi realizeze lucrul într-o altă ţară într-un mod temporar ;
(b)dacă angajatul nu realizează în mod obişnuit activitatea sa în sau pornind de la aceeaşi ţară sau dacă el realizează în mod obişnuit activitatea sa într-un spaţiu nesupus unei suveranităţi naţionale, prin legea ţării în care se află întreprinderea care l-a angajat pe muncitor.
[23] Propunerea în Roma I a unui articol 3 : Libertatea alegerii (COM (2005) 650 def. ) 1 În pofida dispoziţiilor articolului 3, în contractul individual de muncă, alegerea de către parţi ale legii aplicabile nu pot avea ca şi rezultat privarea muncitorului de protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative ale legii care ar fi aplicabile, în lipsa alegerii , în virtutea prezentului articol.
[24] Propunerea în Roma I pentru un articol 8: Legile de poliţie ( COM( 2005)def. 650).
1. O lege de poliţie este o dispoziţie imperativă al cărui respect e considerat crucial de o ţară pentru păstrarea organizării sale politice, sociale sau economice, în punctul de a cere aplicarea acesteia în orice situaţie ce intră în câmpul său de aplicare, oricare ar fi de altfel legea aplicabilă contractului în funcţie de regulament prezentat.
2. Dispoziţiile prezentului regulament nu vor putea aduce prejudiciu aplicării legilor poliţiei ale judecătorului de sechestru.
3. Se poate da valoare legilor poliţiei şi dintr-o altă ţară decât cea de instanţă, cu care situaţia prezentă este strâns legată. Pentru a decide dacă valoarea trebuie dată acestor legi, judecătorul va ţine cont de natura lor şi de scopul lor conform definiţiei paragrafului1, astfel încât consecinţele ce ar reieşi din aplicarea lor sau din non aplicarea lor pentru un obiectiv urmărit de legea poliţiei ce vizează astfel numai părţile.
[25] art. 13, paragraful 1 a), al R. 883/04
[26] Art. 12 din R. 883/04
[27] Art. 11, paragraf 3 a), din R. 883/04
[28] În noul regulament de coordonare R. 883/04, un muncitor care nu este salariat poate fi detaşat dacă activităţile sale sunt aceleaşi în timpul detaşării.
................
................
In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.
To fulfill the demand for quickly locating and searching documents.
It is intelligent file search solution for home and business.
Related searches
- european winter solstice greeting cards
- european history online course
- european journal of philosophy
- european journal of experimental biology
- european dividend aristocrats etf
- european pharmacies shipping to usa
- modern european history topics
- european credit cards for americans
- european financial management
- west european people
- european journal of dentistry
- european people art