ROMANIA - Portalul instanţelor de judecată



ROMANIA

CURTEA DE APEL CONSTANŢA

[pic]

BULETINUL JURISPRUDENŢEI

SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE,

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

2009

C U P R I N S

I. DREPT CIVIL 5

A. DREPTURI REALE. DREPTUL DE PROPRIETATE. 5

1. Acţiune in revendicare. Nevalabilitatea titlului statului. Imobil aflat in locaţie de gestiune. Lucrări necesare şi utile efectuate de beneficiarul (societate comercială) contractului de locaţie a gestiunii. 5

2. Acţiune in revendicare. Admisibilitate. Concurs intre acţiunea in revendicare şi legea specială. Afirmarea unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Depturilor Omului. 18

3. Acţiune in revendicare imobiliară formulată după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Concursul dintre norma generală şi legea specială. Inadmisibilitate. 22

4. Acţiune in revendicare imobiliară. Imobil preluat in baza Decretului nr. 223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrăinarea bunului către chiriaşul de bună-credinţă conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul fostului proprietar la despăgubiri băneşti. Obligaţia Statului de acoperire a prejudiciului material in mod direct, in condiţiile in care Fondul Proprietatea nu este funcţional. 26

5. Legea nr. 10/2001. Lipsa răspunsului la notificarea formulată conform art. 22 din Legea nr. 10/2001. Competenţa instanţei de judecată de a se pronunţa pe fondul notificării formulate de persoana îndreptăţită, in cazul in care unitatea deţinătoare nu răspunde in termenul de 60 de zile notificării prin care se solicită recunoaşterea dreptului notificatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv. 33

6. Legea nr. 10/2001. Notificare soluţionată de o persoană juridică ce nu are calitate de unitate deţinătoare a bunului. Nulitatea deciziei. Comunicarea notificării unităţii deţinătoare in cursul procesului. Consecinţe. 39

7. Legea nr. 10/2001. Teren afectat unor amenajări de utilitate publică a localităţii urbane. Imposibilitatea restituirii in natură. Dreptul persoanei îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. 47

8. Legea nr. 10/2001. Succesor al unui asociat la o persoană juridică, proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării. Desfiinţarea persoanei juridice. Entitatea obligată să facă propuneri de despăgubire, in condiţiile art. 18 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu art. 31 alin. 3, este Ministerul Finanţelor. 50

9. Legea nr. 10/2001. Teren situat in Staţiunea Mamaia, instrăinat in baza Hotărârii din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa. Imobil preluat de autorităţile locale. Obligaţia cumpărătorului de a construi in termen de 4 ani. Pact comisoriu de gradul IV. Nerealizarea obligaţiei de a construi. 55

10. Legea nr. 10/2001. Calitatea procesual pasivă a Statului Român in procedura judiciară desfăşurată conform Legii nr. 10/2001. Lipsa dovezii că Fondul Proprietatea funcţionează de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamantului intr-un termen rezonabil şi in mod efectiv. Efecte. 61

11. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un proiect de investiţii, autorizat ulterior formulării notificării. Nerealizarea obiectivului ”Băi Reci” – anexă a Spitalului Clinic de Recuperare Eforie Nord. 68

12. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un sit arheologic înscris in lista monumentelor istorice pe 2004, anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor, incadrat in clasa A, in categoria celor de valoare naţională. Zonă protejată. Imposibilitatea restituirii in natură a terenului. 76

13. Legea nr. 10/2001. Valoarea certificatului de moştenitor. Coexistenţa calităţii de succesor testamentar cu cea de succesor legal. Valoarea notificării. Repunerea in termenul legal de acceptare a succesiunii. 82

14. Teren aferent locuinţei înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. Imposibilitatea restituirii in natură a terenului aferent. 90

15. Legea nr. 85/1992. Instanţa competentă să soluţioneze in fond cererea de obligare a proprietarului de a înstrăina locuinţa inchiriată conform art. 7 din Legea nr. 85/1992. 94

16. Legea nr. 85/1992. Imobil construit din fondurile statului şi exploatat de o societate comercială in scopul realizării obiectului său de activitate – inchiriere spaţii de locuit. Domeniul de aplicare al art. 7 din Legea nr. 85/1992. 98

17. Servituţi legale. Ingrădirea dreptului de proprietate privată in scopul satisfacerii unui interes public. Dreptul proprietarului terenului la indemnizaţie. 101

B. FOND FUNCIAR 107

18. Legea nr. 7/1996. Plângere impotriva incheierii de respingere a cererii de intabulare. Depunerea unor acte noi in căile de atac. Consecinţe asupra cererii de intabulare. 107

19. Legea nr. 7/1996. Plângere impotriva incheierii de intabulare a dreptului de proprietate formulată de un terţ. Caracterul necontencios al cererii. Distincţie intre plângerea formulată in temeiul art. 49 din Legea nr. 7/1996 şi acţiunea in rectificare de Carte funciară (art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996). 111

20. Nulitate contract de vânzare-cumpărare. Drept de proprietate asupra unui teren agricol constituit in baza Legii nr. 18/1991. Incălcarea condiţiei de inalienabilitate temporară reglementată de art. 32 din Legea nr. 18/1991. Natura sancţiunii. 117

C. OBLIGAŢII CIVILE 125

21. Daune morale. Dreptul persoanei – victimă a regimului comunist din România, prin incălcarea libertăţii sale de circulaţie, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit. 125

22. Legea nr. 112/1995. Răspunderea statului pentru evicţiune. Chiriaş cumpărător evins de fostul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat. Dreptul la despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a locuinţei. Aplicarea in timp a Legii nr. 10/2001, republicată, şi a Legii nr. 1/2009 (art. 511). 128

23. Legea nr. 112/1995. Obligaţia unităţii administrativ-teritoriale de instrăinare a locuinţei către chiriaş, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Aplicarea in timp a legii. 136

D. CONTRACTE CIVILE 143

24. Contract de vânzare-cumpărare a unui imobil. Recunoaşterea unui drept de habitaţie viageră in favoarea vânzătorului. Nerespectarea dreptului de habitaţie viageră. Mijloace legale de apărare a acestui drept. 143

25. Contract de vânzare-cumpărare incheiat conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Obligaţia unităţii administrativ teritoriale de a instrăina bunul deţinut de chiriaş constituie o obligaţie in rem. Refuzul unităţii administrativ teritoriale de a instrăina locuinţa in condiţiile Legii nr. 112/2005. Efecte. 148

E. DREPTUL DE AUTOR 155

26. Legea nr. 8/1996. Drept de autor. Aplicarea in timp a legii şi determinarea sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificată prin Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme. 155

F. SUCCESIUNI 163

27. Anulare certificat de moştenitor. Valoarea certificatului de moştenitor. Efecte faţă de terţi. 163

II. DREPTUL FAMILIEI 168

28. Condiţiile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Limitarea dreptului la vizită – măsură cu caracter excepţional ce poate fi dispusă numai in condiţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004. 168

III. DREPTUL MUNCII SI ASIGURĂRI SOCIALE 174

29. Concediere colectivă. Interpretarea noţiunii de unitate. Plata 174

30. Modificarea locului de muncă. Neacordarea indemnizaţiei de detaşare. 184

31. Reintegrare dispusă la cererea salariatului odată cu contestaţia impotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă. 189

32. Spor 15% confidenţialitate asistenţi judiciari. 195

33. Cerere revizuire. Act nou - decizia Curţii Constituţionale nr. 838/27.05.2009. Spor stres 50%. 200

34. Incadrarea într-un post cu studii superioare in lumina dispoziţiilor art. 7 din OG nr. 9/2005 se poate face începând cu primul nivel al noului post ocupat cu studii superioare, nefiind posibilă menţinerea gradaţiilor obţinute în considerarea postului cu studii medii. 202

35. Concediere in temeiul art. 65 din Codul muncii. Limitele in care instanţa poate cenzura măsura luată de unitate din perspectiva oportunităţii acesteia. 208

36. Prescripţia dreptului la acţiune din perspectiva dispoziţiilor art. 283 alin.1 lit. A Codul muncii. 219

37. Concediere colectivă. Plăţi compensatorii. Prime. 230

38. Cerere grefieri arhivari pentru aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de OG nr. 8/2007 pentru grefierii de şedinţă. 248

39. Concediere in baza art. 65 alin. 1. din Codul muncii. 256

40. Răspundere gestionar. Plata prejudiciilor cauzate in desfăşurarea activităţii. 262

41. Atribuţiile AGA in modificarea Statutului societăţii sau infiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare. Rolul instanţei in aprecierea strategiei de reorganizare al societăţii. 267

42. Cercetarea disciplinară nu intrerupe termenul prevăzut de art. 268 din Codul muncii, iar sancţiunea disciplinară se aplică in 30 de zile de la data la care angajatorul a luat cunoştinţă de abatere in baza unui referat, note scrise sau proces-verbal inregistrat in registrul general al societăţii. 275

43. Stagiile de cotizare realizate în sistemul neintegrat. 278

44. Obligaţia Casei Judeţene de Pensii de a valorifica inscrisurile depuse de asigurat, anterior emiterii deciziei şi reducerea vârstei de pensionare in conformitate cu Legea nr. 226/2006. 285

45. Recalculare pensie in baza OUG nr. 4/2005. 290

46. Recalculare pensie pentru persoanele pensionate sub Legea nr. 3/1977. Stagiu de cotizare. 293

IV. DREPT PROCESUAL CIVIL 298

47. Conflict negativ de competenţă. 298

48. Legea nr. 10/2001. Imobil ce nu poate fi restituit in natură. Dreptul notificatorului la măsuri reparatorii prin echivalent. Calitatea procesual pasivă a statului in acţiunea de acordare a despăgubirilor băneşti corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului. Caracterul nefuncţional al Fondului Proprietatea. Efecte. 301

49. Principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor in procesul civil – garanţii ale unui proces echitabil in sensul art. 6 din CEDO. Incălcarea acestor principii. Efecte cu privire la legalitatea hotărârii recurate. 308

50. Suspendarea judecăţii apelului conform art. 1551 Cod procedură civilă. Scopul aplicării acestei sancţiuni. Efecte. 313

I. DREPT CIVIL

A. DREPTURI REALE. DREPTUL DE PROPRIETATE.

1. Acţiune in revendicare. Nevalabilitatea titlului statului. Imobil aflat in locaţie de gestiune. Lucrări necesare şi utile efectuate de beneficiarul (societate comercială) contractului de locaţie a gestiunii.

Cod civil, art. 480

Legea nr. 213/1998, art. 6

Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 1

Eventualele pretenţii ale locatorului pentru lucrările efectuate la imobil nu cad în sarcina reclamanţilor, ci având în vedere izvorul lor – contractul de locaţiune a gestiunii încheiat cu S.C. C.S. 2000 S.A. – realizarea lor este posibilă numai în raport cu cocontractantul, conform clauzelor contractuale.

În mod greşit prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că reclamanta datorează intervenientei societate comercială contravaloarea lucrărilor de intimizare şi modernizare a spaţiului comercial revendicat, aceste lucrări cădeau în sarcina locatarului sau, după caz, a locatorului (în cazul lucrărilor de reparaţii capitale), iar suportarea acestor cheltuieli incumba locatorului, alături de plata locaţiei, iar în cazul lucrărilor efectuate de locatar, locatorul urma să deducă cota RK din valoarea locaţiei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 12141/1996, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar, Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P.C.F.R. Constanţa şi SC C.S. SA Eforie pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Eforie Sud, str. N.V. nr. 19 A – Vila C.

În motivarea cererii reclamanta arată că imobilul format din teren de 400 mp., lot 925 şi construcţie Vila Cl. situat în Eforie Sud, str. N.V. nr. 19 A a aparţinut defunctei C.C. care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25411/1926.

Arată reclamanta că C.C. împreună cu fiul său C. au decedat în urma bombardamentului aerian din 04.04.1944 aşa cum rezultă din Jurnalul nr. 1322/1945 al fostului Tribunal Ilfov.

Susţine reclamanta că succesorul celor doi decedaţi a fost T.C. care a deţinut bunul până la aplicarea Decretului nr. 92/1950 deşi, conform art. II din decret era exceptat fiind toată viaţa salariat.

Reclamanta a susţinut că este cea de-a doua soţie a lui T.C., care a instituit-o legatară universală aşa cum rezultă din testamentul autentificat sub nr. 4819/02.07.1979 şi certificatul de moştenitor nr. 690/21.07.1982 eliberat de fostul Notariat de Stat al municipiului Bucureşti.

Pârâta SC C.S. SA Eforie a formulat întâmpinare arătând că deţine imobilul revendicat în calitate de proprietar, fiind înscris în patrimoniul societăţii conform art. 20 din Legea 15/1990 şi că este administrat în locaţie de gestiune de către SC C. SRL conform contractului nr. 259/1992.

Pârâta SC C.S. SA Eforie a formulat cerere de introducere în cauză a numitei C.A.S. care pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta.

SC C. SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului şi respectarea dreptului de locaţiune rezultat din contractul de locaţiune de gestiune nr. 259/1992.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 890/1999 reclamanta C.A.S. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar, SC C.S. SA Eforie şi SC U.S. 96 SRL pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Eforie Sud, str. N.V. colţ cu str. S.M., loturile 924-925, în suprafaţă de 1000 mp. cu o construcţie principală numită Vila C. şi anexe.

Reclamanta arată că cele două loturi au constituit proprietatea surorilor I.H. (căsătorită A.) şi I.C. (căsătorită C.) dobândite prin cumpărare de la părinţii lor.

Susţine reclamanta că C.C. a cumpărat de la părinţii săi imobilul din C.S., compus din teren de 400 mp. şi construcţii, respectiv lotul 925 cu actul autentificat sub nr. 25411 şi transcris sub nr. 2265/15.07.1929 la Grefa Tribunalului Constanţa, iar la 12 august 1930, H.A. a dobândit proprietatea lotului nr. 924 în suprafaţă de 600 mp. prin actul transcris la grefa aceluiaşi tribunal sub nr. 2096.

Arată reclamanta că în timpul bombardamentului de la 04.04.1944 au decedat C.C. şi fiul său C., iar la scurt timp a decedat şi soţul C.T., astfel că averea familiei C. a rămas H.A. care a lăsat soţului său D.A. toate bunurile succesorale în care se includ şi loturile de teren revendicate.

Reclamanta a susţinut că este nepoata de frate a autorului D.A., fiind moştenitor testamentar, iar imobilul era exceptat de la naţionalizare deoarece H.A. era casnică, iar D.A. inginer. Se arată că naţionalizarea nu a respectat identitatea dintre persoana menţionată ca proprietar şi adevăratul proprietar, fiind făcută pe numele de T.C.

Pârâtul Consiliul Local Eforie a formulat întâmpinare arătând că cele două loturi, anume 924 – 925 din planul de parcelare „Movila T. au fost înscrise pe numele T.C. împreună cu Vila Cl., naţionalizate prin Decretul 92/1950 – poz. 356 anexa II pentru Constanţa.

Se arată că în prezent, Vila Cl. are denumirea de Vila „C” şi este formată din două corpuri de clădire – corpul A în administrarea SC C.S. SA şi corpul B anexă a vilei, în administrarea SC U.S. 96 SRL ocupat de chiriaşi.

Pârâta SC C.S. SA, a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii, cu motivarea că imobilul face parte din patrimoniul societăţii şi are destinaţie comercială.

Prin sentinţa civilă nr. 17349/1998 a Judecătoriei Constanţa s-a declinat acţiunea reclamantei C.E., înregistrată sub nr. 12141/1996, spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa.

Pe rolul Tribunalului Constanţa cauza a fost înregistrată sub nr. 6574/1998.

Prin încheierea din 17.06.1999 a Tribunalului Constanţa s-a admis excepţia conexităţii şi s-au conexat acţiunile formulate de reclamantele C.E. şi C.A.S. sub nr. 6574/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 887/25.10.1999 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea principală formulată de reclamanta C.E. şi a obligat pârâţii Oraşul Eforie prin Primar, Consiliul Local Eforie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, SC C.S. SA să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. N.V. nr. 19 A, judeţul Constanţa compus din teren în suprafaţă de 400 mp. ce formează lotul 925 din planul de parcelare „Movila T.” şi o clădire regim parter în suprafaţă construită de 264,39 mp – Vila C., fostă Vila Cl.

A fost respinsă acţiunea conexă formulată de pârâta C.A.S. şi a fost anulată ca netimbrată cererea de intervenţie formulată de SC C. SRL.

Prin decizia civilă nr. 150/14.06.2000 Curtea de Apel Constanţa a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre soluţionare pentru judecarea cauzei în fond faţă de apelanta C.A.S. şi apelantul SC C. SRL. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi SC U.S. 96 SRL.

La data de 27.07.2000, după pronunţarea deciziei date în apel, a decedat reclamanta C.E., moştenitorii legali ai acesteia fiind – M.G., S.C., S.I., S.N., S.F. şi D.M. – conform certificatului de moştenitor nr. 43/04.10.2000.

Împotriva deciziei civile 150/2000 a Curţii de Apel Constanţa au formulat recurs moştenitorii lui C.E.

Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia civilă nr. 1459/10.04.2002 a admis recursul şi au casat decizia civilă 150/2000 a Curţii de Apel Constanţa au trimis-o spre rejudecare cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.

Prin decizia nr. 78/01.07.2003 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat de C.A.S., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 887/1999 a Tribunalului Constanţa în sensul că a admis acţiunea formulată de C.A.S. şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Eforie Nord, str. N.V. nr. 19 A, la intersecţia str. S.M. cu str. N.V., compus din lotul 925 şi lotul 924, Vila C. (fostă Cl.) şi anexele vilei.

Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de SC C. SRL, SC U.S. 96 SRL şi SC C.S. sa şi ca nemotivat apelul declarat de Statul Român. A fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de C.E., menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei privind anularea ca netimbrată a cererii de intervenţie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.G., S.I., S.N., S.F., S.C. şi D.M., pârâta SC C.S. 2000 SA, pârâta „C.S.” SA şi intervenienta C. SRL.

Prin decizia nr. 311/C/24.05.2006 a Curţii de Apel Constanţa s-au admis recursurile declarate, s-a casat decizia nr. 78/01.07.2003 a Curţii de Apel Constanţa şi sentinţa nr. 887/25.10.1999 a Tribunalului Constanţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

Prin decizia arătată s-a reţinut că moştenitorul C.C. a fost fiul său, C.C., moştenirea la decesul său fiind transmisă ascendentului C.T., acesta din urmă acceptând succesiunea în termenul prevăzut de lege.

S-a arătat că instanţa trebuie să administreze probe suplimentare pentru a se stabili cine a avut calitate de proprietar şi dacă anexele sunt supuse restituirii. S-a reţinut că SC C.S. nu justifică calitatea procesuală având în vedere că imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul SC C.S. 2000 SA.

S-a mai reţinut că cererea de intervenţie formulată de SC C. SRL deşi timbrată, nu a fost analizată pe fond prin decizia supusă analizei.

În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 3141/212/2006 (R 8585/2006).

Pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi THR M.N. SA au invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Statul Român a arătat că pentru bunurile revendicate ce fac parte în prezent din domeniul privat al unităţilor administrativ – teritoriale nu au calitate procesual pasivă, aceste atribute fiind în sarcina unităţilor administrativ teritoriale care le deţin în patrimoniu.

SC THR M.N. SA a arătat că imobilul ce face obiectul litigiului nu se află în posesia sau proprietatea sa. Arată pârâta că în anul 2000 din SC C.S. se divizează SC C.S. 2000 SA care a preluat o serie de active printre care şi Vila C., iar în anul 2004 SC C.S. SA este absorbită alături de alte societăţi de către SC E. SA, societatea nou înfiinţată purtând denumirea de SC THR M.N.

Cele două excepţii au fost unite cu fondul cauzei în temeiul disp. art. 137 alin.2 Cod pr. civ.

În şedinţa publică din 05.12.2006 instanţa din oficiu a invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei C.A.S. în cererea conexă şi a aceleiaşi C.A.S. ca intervenientă în cererea principală şi a unit cu fondul această excepţie.

Prin încheierea din 24.04.2007 instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesual pasive a reclamanţilor M.G., S.G., S.I., S.G., S.N. şi S.F. în cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul SC C. SRL.

Intervenientul SC C. SRL a formulat precizări la cererea de intervenţie solicitând constatarea dreptului său de creanţă pentru îmbunătăţirile aduse imobilului şi a dreptului de retenţie corespunzător.

Intervenientul arată că în baza contractului cu SC C.S. SA în calitate de locator al vilei C. în anul 1992 a efectuat lucrări de reparaţii asupra imobilului, contravaloarea lor fiind de 3.500.000 ROL. Arată intervenientul că în 2003 au fost necesare alte lucrări de reparaţii şi modernizare a imobilului, contravaloarea lucrărilor executate în anii 2003 – 2004 fiind în sumă totală de 19722,62 lei.

Arată intervenientul că valoarea totală a creanţei este de 20.072,72 lei.

În şedinţa publică din 04.09.2007, instanţa din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC U.S. 96 SRL.

În cauză reclamanţii au înţeles să se folosească de probele deja administrate în fazele procesuale anterioare şi anume proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Intervenientul SC C. SRL a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică imobiliară.

Prin sentinţa civilă nr. 10544 din 18 septembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. 3141/212/2006 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei C.A.S. în acţiunea conexă şi s-a respins acţiunea civilă conexă formulată de reclamanta C.A.S. în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Eforie prin Primar, Consiliul Local Eforie, Statul Român prin Ministerul Economiei si Finanţelor prin DGFP Constanţa, SC THR M.N. SA, SC U.S. 96 SRL şi SC C.S. 2000 SA ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual activă.

Totodată, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a intervenientei C.A.S. în cererea de chemare in judecată a altor persoane formulată de SC C.S. 2000 SA în acţiunea principală şi s-a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta SC C.S. 2000 SA în cadrul acţiunii principale pentru lipsa calităţii procesual active a intervenientei C.A.S.

De asemenea, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Economiei si Finanţelor prin DGFP Constanţa, SC THR M.N. SA şi SC U.S. 96 SRL şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.G. ş.a. în contradictoriu cu aceştia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.G. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Eforie prin Primar, Consiliul Local Eforie şi SC C.S. 2000 SA şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate si posesie imobilul – teren în suprafaţă de 400 mp situat în Eforie Sud, str. N.V. 19 A, reprezentând lotul nr. 925 (poligonul ABCD) din parcelarea Movila T. astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit de ing. C.V.

Totodată, a fost obligată pârâta SC C.S. 2000 SA să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul – construcţie, tip parter cu suprafaţa construită de 264,39 mp denumita Vila C. (fosta Vila Cl.) situată pe terenul menţionat.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a reclamanţilor M.G. ş.a. în cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC C. şi s-a admis cererea de intervenţie in interes propriu formulată de intervenientul SC C. SRL în contradictoriu cu reclamanţii M.G. ş.a., astfel cum a fost precizată fiind obligaţi reclamanţii la plata către intervenient a sumei de 28031,11 lei reprezentând contravaloare lucrări de reparaţii si îmbunătăţiri fiind instituit în favoarea intervenientului un drept de retenţie asupra imobilului – construcţie până la achitarea de către reclamanţi a sumei de 28031,11 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii M.G. ş.a. care au criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii de intervenţie formulată de S.C. C. S.R.L.

La rândul ei, şi reclamanta C.A.S., a criticat legalitatea hotărârii primei instanţe sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesual active în acţiunea conexă, cel puţin în ceea ce priveşte imobilul teren în suprafaţă de 600 m.p. ce constituie lotul nr. 924, motivat de faptul că reclamanta cumulează atât calitatea de moştenitor testamentar, cât şi pe cea de moştenitor legal, fiind nepoata testatorului A.D.

Pârâţii S.C. C.S. 2000, Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local Eforie au criticat legalitatea sentinţei sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii principale, apreciind că, în mod greşit s-a constatat că defuncta C.C. a avut calitatea de moştenitoare pentru lotul nr. 925 în suprafaţă de 400 m.p. pe care se află amplasată Vila „C”, iar defuncta H.A. pentru lotul nr. 924 în suprafaţă de 600 m.p. pe care se află amplasată Anexa Vilei „C”. S-a mai susţinut că restituirea construcţiei nu este posibilă, întrucât Vila Cl. (fostă C) a intrat în patrimoniul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. în cadrul procesului de privatizare, iar în condiţiile în care actul de privatizare nu a fost anulat, titlul pârâtei este preferabil celui exhibat de reclamanţi.

Prin decizia civilă nr. 373 din 01 septembrie 2008, Tribunalul Constanţa a admis apelul formulat de reclamanta C.A.S. şi a desfiinţat în parte sentinţa civilă nr. 10544 din 18 septembrie 2007 a Judecătoriei Constanţa, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea pe fond a cereri ce viza revendicarea suprafeţei de 600 m.p. teren ce constituie lotul nr. 924, situat în Eforie.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind modul de soluţionare a cererii conexe.

S-a admis apelul reclamantei din acţiunea principală şi s-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 10544 din 18 septembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Constanţa, în sensul că s-a respins ca nefondată cererea formulată de intervenientul S.C. C. S.R.L. având ca obiect instituirea în favoarea acestuia a unui drept de retenţie asupra imobilului – construcţie denumită „Vila C.”, fosta „Vila Cl.”. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţii S.C. C.S. 2000 S.A., Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local Eforie.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că toate criticile referitoare la reţinerea în mod greşit de către prima instanţă a calităţii de moştenitor a numitei C.C. după defunctul C.C. şi în raport de acesta din urmă, a numitului T.C. şi a neacceptării în termen a succesiunii de către T.C. după defunctul C.C. sunt nefondate, aceste probleme de drept fiind dezlegate în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 311/C din 24 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în dosarul civil nr. 189/C/2006, dezlegările date de instanţa de recurs acestor probleme de drept fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 Cod procedură civilă.

S-a mai reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil, întrucât bunul a fost naţionalizat pe numele proprietarului T.C., iar acesta, în calitate de funcţionar, era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Întrucât pârâţii Oraşul Eforie, Consiliul Local Eforie şi S.C. C.S. 2000 S.A. au dobândit imobilele – teren şi construcţie – de la un neproprietar, nu justifică în prezent un titlu legal pentru deţinerea bunului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii S.C. Carmen Silva 2000 S.A., Oraşul Eforie şi Consiliul Local al Oraşului Eforie, reclamanţii M.G. ş.a. şi intervenientul S.C. C. S.R.L.

1. Recurenta pârâtă S.C. C.S. 2000 S.A. a criticat legalitatea hotărârii recurate, conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

- Instanţa de apel a analizat în mod incorect condiţiile de preluare a imobilului în proprietatea statului, întrucât indiferent de calitatea de moştenitor stabilită, nu s-a făcut dovada şi nu s-a analizat calitatea de persoană exceptată de la naţionalizare la data actului de naţionalizare. Instanţa nu a avut în vedere că nici T.C. şi nici H.A. nu aveau domiciliul în oraşul Eforie Sud, iar proprietarii T.C şi H.A. mai deţineau şi alte proprietăţi, ceea ce excede ideii de persoane exceptate de la naţionalizare.

- Imobilul nu a fost identificat decât în ceea ce priveşte situarea lui şi vecinătăţile. Reclamantele trebuiau să facă dovada că autoarea lor a deţinut în proprietate Vila Cl. (actuală C.) şi anexele acesteia în individualitatea existentă în prezent, întrucât nimeni nu poate primi mai mult decât ceea ce a deţinut, în cadrul acţiunii în revendicare.

2. La rândul lor, pârâţii Oraşul Eforie prin Primar şi Consiliul Local Eforie au criticat legalitatea hotărârii instanţei de apel sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii reclamanţilor de a se constata că pârâţii au dobândit imobilul revendicat de la un neproprietar, ceea ce determină nevalabilitatea titlului invocat de pârâţi, atât pentru deţinerea terenului, cât şi pentru deţinerea clădirii – Vila Cl.

Recurenţi au mai susţinut că Vila Cl. a intrat în proprietatea S.C. C.S. 2000 S.A. în cadrul procesului de privatizare, ca efect al Legii nr. 15/1990, act de privatizare ce nu a fost invalidat, astfel încât instanţa nu putea dispune restituirea nici a terenului şi nici a construcţiei – Vila Cl. – către reclamanţi.

Constatând că recursurile pârâţilor S.C. C.S. 2000 S.A., Oraşul Eforie şi Consiliul Local al Oraşului Eforie au vizat, în principal, legitimarea reclamanţilor ca proprietari ai imobilului situat în Eforie Sud, strada N.V. nr. 19A, reprezentând lotul nr. 925 (poligonul ABCD) din parcelarea Movila T. compus din 400 m.p. teren şi construcţie – Vila C. (fosta Vila Cl.), întinderea drepturilor de proprietate şi legalitatea titlului statului fondat pe dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 şi ulterior ale titlurilor derivate invocate de pârâţii deţinători, instanţa de recurs va analiza împreună aceste recursuri, urmând a le soluţiona printr-un considerent comun.

Referitor la calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului revendicat se reţine că prin decizia civilă nr. 311/C din 24 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 189/C/2006, s-a dezlegat problema de drept a succesiunii defunctei C.C. şi dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului revendicat.

Instanţa de recurs a statuat în sensul că moştenitorul C.C. a fost fiul său C.C., moştenirea la decesul său fiind transmisă ascendentului C.T., acesta din urmă acceptând succesiunea în termenul prevăzut de lege.

Conform art. 315 alin.1 Cod procedură civilă, în caz de casare dispoziţiile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cazul unei casări parţiale, - instanţa care judecă fondul are un câmp de judecată mai restrâns, retrăgându-se din obiectivul instanţei acele probleme de drept şi acele capete de cerere care au rămas rezolvate irevocabil.

În cadrul problemelor de drept rezolvate irevocabil prin decizia civilă nr. 311/C din 24 mai 2006 se reţin şi aspectele ce vizează dobândirea dreptului de proprietate asupra lotului nr. 925 - teren 400 m.p. construcţii - de către C.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25411 şi transcris sub nr. 2265 din 15 iulie 1929 la Grefa Tribunalului Constanţa, cât şi cele referitoare la deferirea succesiunii defunctei C.C. şi calitatea reclamanţilor de succesori ai fostului proprietar, ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra acestui bun, prin succesiuni succesive de la C.T., la C.E. – soţia supravieţuitoare a lui C.T. şi ulterior la reclamanţi, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 43/2000, eliberat de BNP L.D.

Referitor la critica ce vizează preluarea şi deţinerea cu titlu legal de către pârâţi a imobilului revendicat de reclamanţi, se constată că aceasta este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă, instanţele de fond şi de apel soluţionând în mod judicios această problemă de drept.

Conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Imobilul în litigiu - teren şi construcţie – a fost supus măsurii naţionalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în anexa la acest decret la poziţia nr. 356, pe numele proprietarului T.C.

Instanţa de apel a reţinut în mod judicios, urmare a valorificării înscrisurilor depuse la dosar, inclusiv carnete de muncă şi adeverinţe eliberate de la locurile de muncă – faptul că T.C. era funcţionar la data aplicării Decretului nr. 92/1950 şi, deci, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, conform art.II din acest act normativ.

Simpla deţinere a mai multor imobile nu constituie o probă că acestea erau exploatate de către proprietarul lor în scopul obţinerii unor venituri şi care să determine includerea acestuia în categoria exploatărilor de locuinţe.

Dovada exploatării imobilului revendicat sub forma închirierii incumbă recurenţilor pârâţi, ori aceştia nu au probat faptul că proprietarul locuinţei se încadra în categoria exploatatorilor de locuinţe, respectiv faptul că acesta obţinea în mod constant venituri din închirierea locuinţei din Eforie.

Dimpotrivă, s-a probat de către reclamanţi, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 2262/1929, că scopul cumpărării imobilului în litigiu, teren şi construcţie a fost pentru folosinţa personală a cumpărătorilor, iar fişa fiscală nr.2 atestă faptul că Vila Cl. era înscrisă pe rolul percepţiei fiscale la nr.222 şi avea destinaţia de locuinţă imobilul fiind folosit efectiv de către soţii T. şi C.C.

În ceea ce o priveşte pe defuncta H.A., instanţa a reţinut că aceasta nu a avut calitatea de proprietar asupra lotului nr. 925, iar pretenţiile succesoarei acesteia, reclamanta C.A.S., nu au fost valorificate în raport cu imobilul revendicat în acţiunea principală – Vila Cl. (în prezent Vila C.) şi terenul aferent, în suprafaţă de 925 m.p.; acţiunea conexă ce viza lotul nr. 924 compus din 600 m.p. teren a fost trimisă spre rejudecare pe fond primei instanţe.

În condiţiile în care imobilul restituit prin sentinţa civilă nr. 10544 din 18 septembrie 2007 a Judecătoriei Constanţa reclamantei din acţiunea principală nu a aparţinut niciodată autorilor reclamantei C.A.S., respectiv numiţilor H.A., A.D. şi nici nu s-a dispus restituirea bunului către această reclamantă, se reţine că nu se impunea a fi analizată legalitatea măsurii naţionalizării Vilei Cl. şi în raport de autoarea H.A., cum în mod nefondat a susţinut recurenta S.C. C.S. 2000.

Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art.6 din Legea nr. 213/1998, se reţine că valabilitatea titlului statului nu presupune numai respectarea exigenţelor Decretului nr. 92/1950 la momentul aplicării acestuia, ci şi conformitatea actului de naţionalizare cu Constituţia, cu Tratatele internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Art.1, 2 şi 3 din Decretul nr. 92/1950 defineşte scopurile pentru care a fost edictat acest act normativ, arătând că măsura este necesară pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R., pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe, supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi pentru a lua din mâinile exploatatorilor de locuinţe un mijloc de exploatare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că există în cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individului şi „utilitatea publică.”

În absenţa acestui drept, art.1 nu va asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate să urmărească un obiectiv legitim de utilitate publică, trebuie să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.

Art. 8 şi 10 din Constituţia României din anul 1948 prevedea că „proprietatea particulară agonisită din muncă şi economisire se bucură de o protecţie socială”, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se realizează numai pe baza legii şi cu o dreaptă despăgubire.”

În cauză, se reţine că naţionalizarea imobilului proprietatea autorului reclamanţilor, deşi a fost justificată sub aspectul interesului public, nu s-a realizat cu asigurarea unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, nefiind plătite despăgubiri persoanelor ale căror bunuri au fost naţionalizate, ceea ce conferă măsurii un caracter abuziv.

De altfel, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat ca fiind un act abuziv, în mod explicit prin Legea nr. 10/2001, act normativ prin care legiuitorul a urmărit repararea prejudiciilor cauzate foştilor proprietari prin privarea de bunurile proprietatea lor în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În consecinţă, se reţine că este vădit nefondată critica recurenţilor pârâţi ce vizează caracterul valabil al titlului statului cu privire la imobilul litigios.

Şi transmiterile ulterioare, în temeiul Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 15/1990 a imobilului – teren 400 m.p. şi construcţie – Vila Cl., s-au realizat în mod nevalabil, pârâţii Oraşul Eforie şi S.C. C.S. S.A. au dobândit bunul de la un neproprietar.

Pârâtul Oraşul Eforie a dobândit terenul în suprafaţă de 400 m.p., lotul nr. 925 de la Statul Român, prin efectul Legii nr. 18/1991.

Pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a dobândit construcţia – Vila C. (fosta Vila Cl.) de la S.C. C.S. S.A. care la rândul său a dobândit-o de la Statul Român în temeiul Legii nr. 15/1990.

Conform art. 20 din Legea nr. 15/1990 „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”.

În condiţiile în care statul român, care era acţionarul unic al S.C. C.S. la momentul înfiinţării acesteia ca societate comercială prin transformarea fostei unităţi economice de stat, nu deţinea imobilul – teren şi construcţie în baza unui titlu legal, nici pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. nu a dobândit un drept de proprietate valabil şi preferabil reclamanţilor cu privire la imobilul mai sus menţionat.

În consecinţă, se reţine că instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod judicios acţiunea în revendicare imobiliară în contradictoriu cu toţi pârâţii – Oraşul Eforie, Consiliul Local al Oraşului Eforie şi S.C. C.S. 2000 S.A.

Referitor la critica ce vizează împrejurarea conform căreia instanţele de fond şi de apel nu au identificat corect imobilul restituit reclamanţilor şi au acordat acestora mai mult decât a deţinut autorul lor la momentul naţionalizării, se reţine că este de asemenea vădit nefondată.

Reclamanţii s-au legitimat ca proprietari ai imobilului situat în Eforie Nord, strada N.V. nr. 19A, compus din teren în suprafaţă de 400 m.p. ce formează lotul nr.925 din Parcelarea „Movila T.” şi o clădire tip parter în suprafaţă construită de 264,39 m.p. denumită Vila C. (fosta Vila Cl.), imobilul transmis prin succesiuni succesive de la fostul proprietar C.C. care, la rândul ei, l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 2262/1929 la Tribunalul Constanţa.

Prin fişa fiscală nr.2 depusă la dosar se atestă că Vila Cl. a fost edificată în baza autorizaţiei nr. 3879/1938, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză de inginer C.V. s-a constatat că imobilul construcţie de tip parter este compus din zece camere, are o vechime de 70-75 ani şi s-a menţinut în aceiaşi configuraţie de la data preluării şi până în prezent.

Prin sentinţa civilă nr. 10544 din 18 septembrie 2007 instanţa a menţionat în dispozitiv în mod expres care sunt dimensiunile terenului, vecinătăţile acestuia, suprafaţa totală de 400 m.p., iar în referire la construcţie s-a menţionat în mod expres că se restituie numai Vila C. (fosta Cl.), cu o suprafaţă de 264,39 m.p., astfel cum a fost individualizată prin expertiza C.V.

Anexa la această vilă, situată pe lotul nr. 924 şi care în prezent este folosită cu destinaţia de locuinţă, nu a făcut obiectul restituirii în prezenta cauză. Cererea conexă formulată de reclamanta C.A.S., care avea ca obiect suprafaţa de teren de 600 m.p. lotul nr. 924, pe care se susţine că ar fi construită anexa la Vila Cl. (construcţie ce ar fi fost realizată după naţionalizare), a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe şi nu face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs.

În concluzie, imobilul restituit reclamanţilor a fost individualizat în mod clar în hotărârea recurată şi se identifică în totalitate – teren 400 m.p. şi construcţia Vila C. (fosta Vila Cl.) cu proprietatea naţionalizată în mod abuziv de la C.T.

3. La rândul lor, reclamanţii M.G. ş.a. au criticat legalitatea hotărârii pronunţate de Tribunalul Constanţa sub aspectul soluţionării cererii de intervenţie formulată de S.C. C. S.R.L., apreciind că în mod nelegal au fost obligaţi să plătească intervenientei despăgubiri în valoare de 28031,11 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de această societate comercială la imobilul proprietatea reclamanţilor pe perioada derulării contractului de locaţie de gestiune.

Apreciază recurenţii că obligarea lor la plata contravalorii îmbunătăţirilor este contrară dispoziţiilor din contractul de locaţie şi aceasta deoarece, prin acest contract, locatorul era obligat să asigure, prin cheltuieli de exploatare, buna funcţionare a unităţii de cazare, cheltuielile fiind amortizate prin intermediul preţului de cazare încasat de la clienţi în perioada de exploatare în scop comercial a vilei.

4. Şi intervenienta S.C. C. S.R.L. a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii sale ce viza restituirea unui drept de retenţie asupra Vilei C. (fosta Vila Cl.) până la momentul plăţii despăgubirii în valoare de 28031,11 lei, instituită în sarcina reclamanţilor.

Întrucât recursurile reclamanţilor şi al intervenientei S.C. C. S.R.L. vizează modalitatea de soluţionare a cererii de intervenţie, respectiv stabilirea dreptului de creanţă al intervenientei pentru lucrările executate în imobilul restituit reclamanţilor, în perioada derulării locaţiei de gestiune, cât şi instituirea unui drept de retenţie până la plata efectivă a despăgubirii, Curtea va analiza împreună aceste recursuri, urmând a fi soluţionate printr-un considerent comun.

Se reţine a fi fondată critica reclamanţilor ce vizează greşita admitere a cererii de intervenţie sub aspectul obligării reclamanţilor la plata unor despăgubiri în valoare de 18031,11 lei.

Intervenienta S.C. C. S.R.L. s-a aflat într-un raport contractual cu S.C. C.S. S.A. izvorât din contractul de locaţie a Vilei C. (fosta Vila Cl.), contract înregistrat sub nr. 257 din 17 ianuarie 1992 şi încheiat pe o perioadă de zece ani, respectiv 17 ianuarie 1992 – 17 ianuarie 2002.

După înfiinţarea S.C. C.S. 2000 S.A., Vila C. a fost predată acestei societăţi comerciale, iar prin actul adiţional nr. 137 din 14 noiembrie 2000 la contractul de locaţie a gestiunii nr. 257/1992, s-a convenit asupra modificării contractului, în sensul că începând cu această dată, calitatea de locatar o va avea S.C. C.S. 2000 S.A. Prin acest act adiţional nu s-a modificat durata locaţiunii şi nici condiţiile acesteia.

Conform dispoziţiilor art. IV pct. B din contract, locatorul avea obligaţia să conserve patrimoniul primit şi să îl dezvolte ca un bun proprietar conform categoriilor de încadrare pe categorii de stele, prin lucrări de intimizare, modernizare şi ridicare a gradului de confort conform obligaţiilor stipulate în caietul de sarcini (anexa şi parte integrantă a contractului) la termenele şi în condiţiile stabilite.

La momentul debutului locaţiei de gestiune, vila C. era „subclasificată” (conform menţiunii din caietul de sarcini), iar locatorul s-a angajat ca lucrările de investiţii pentru intimizarea, modernizarea şi ridicarea gradului de confort – în vederea menţinerii categoriei de încadrare să fie realizate până în anul 1995.

Art. 4 din caietul de sarcini anexă la contractul de locaţiune nr. 257 din 17 ianuarie 1992 prevede că nerespectarea a două termene de execuţie a lucrărilor din caietul de sarcini ce urmează a fi realizate de locator constituie o cauză de desfiinţare a contractului.

Realizarea acestor lucrări de reparaţii curente, intimizări şi modernizări a spaţiului comercial, exploatat în scop turistic constituie o obligaţie contractuală a locatorului, stabilită prin caietul de sarcini şi care a fost esenţială la încheierea contractului de locaţiune în beneficiul S.C. C. S.R.L. pentru locaţiunea Vilei C.

Mai mult, în contractul de locaţiune a gestiunii nr. 257/1992 şi în caietul de sarcini s-a prevăzut că în cazul în care locatorul execută lucrări de reparaţii capitale din fondurile sale, acestea se vor realiza pe baza documentaţiei tehnică avizată de locator, care în aceste condiţii, pe bază de documente „poate să scadă valoarea cotei de RK din valoarea locaţiei.”

Prin urmare, pe perioada derulării contractului de locaţiune, părţile au convenit în mod expres asupra obligaţiilor pe care le avea fiecare în legătură cu modernizarea şi conservarea imobilului în vederea exploatării lui în scop turistic, investiţiile locatorului în cadrul unor lucrări de reparaţii capitale urmând a fi avute în vedere la stabilirea locaţiei datorate, dar numai în cazul în care aceste lucrări se efectuează pe baza unei documentaţii tehnice avizate de locatar şi pe baza programelor de lucrări convenite de părţi.

În cauză, nu s-a dovedit că în perioada de zece ani 1992-2002 în care s-a derulat contractul de locaţie a gestiunii au existat astfel de documentaţii tehnice şi programe de lucrări avizate de locator cu privire la lucrări de reparaţii capitale, iar în ceea ce privea lucrările curente de întreţinere, intimizare şi modernizare ele cădeau în sarcina locatorului, ca obligaţie contractuală pentru derularea activităţii comerciale.

Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că intervenienta a continuat să folosească în scop turistic Vila C. şi după împlinirea termenului contractual de zece ani, efectuând în anii 2003 – 2004 o nouă serie de lucrări necesare şi utile, de conservare şi modernizare a vilei, astfel cum sunt menţionate în expertiza inginer P.N.

Se reţine, pe de o parte, că toate aceste lucrări au fost efectuate în timpul prezentului litigiu, în care intervenienta era parte, în absenţa unor acorduri şi documentaţii tehnice aprobate de proprietarul bunului şi fără a mai exista la momentul efectuării lor un contract de locaţie a gestiunii în derulare.

Abia la data de 26 octombrie 2007, printr-un act adiţional la contractul nr. 257/1992, S.C. C.S. S.A. şi S.C. C. S.R.L. au convenit „prelungirea contractului de locaţiune”, retroactiv, de la data menţionată ca data de încetare a contractului nr. 257/1992 (anul 2002) şi până la 31 noiembrie 2007.

Prin acelaşi act adiţional, părţile contractante au convenit ca „În cazul soluţionării irevocabile a acţiunii juridice de revendicare a dreptului de proprietate asupra activului, în favoarea celui care a revendicat, contractul să fie desfiinţat fără plata de daune de către locator.”

Prin urmare, în mod greşit prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut că reclamanta datorează intervenientei societate comercială contravaloarea lucrărilor de intimizare şi modernizare a spaţiului comercial revendicat, aceste lucrări cădeau în sarcina locatarului sau, după caz, a locatorului (în cazul lucrărilor de reparaţii capitale), iar suportarea acestor cheltuieli incumba locatorului, alături de plata locaţiei, iar în cazul lucrărilor efectuate de locatar, locatorul urma să deducă cota RK din valoarea locaţiei.

În acest sens, în contractul de locaţiune părţile au convenit ca „În situaţia în care elementele de cheltuieli fixe cuprinse în locaţie se vor schimba ca urmare a unor reglementări ulterioare de amortizare, uzură de inventar,cotă RK, taxe teren şi impozit clădiri, volumul locaţiei de gestiune se va modifica în mod corespunzător”.

Prin urmare eventualele pretenţii ale locatorului pentru lucrările efectuate la imobil nu cad în sarcina reclamanţilor,, ci având în vedere izvorul lor – contractul de locaţiune a gestiunii încheiat cu S.C. C.S. 2000 S.A. – realizarea lor este posibilă numai în raport cu cocontractantul, conform clauzelor contractuale.

Pentru considerentele expuse, se impune admiterea recursului, cu consecinţa modificării hotărârii recurate sub aspectul celor mai sus menţionate, în sensul respingerii cererii de intervenţie ce vizează obligarea reclamantei la plata despăgubirilor în valoare de 28031,11 lei.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care intervenienta S.C. C. S.R.L. nu este titulara unui drept de creanţă în raport cu reclamanţii proprietari ai Vilei C. (fosta Cl.), nici cererea sa de instituire a unui drept de retenţie asupra Vilei C. nu se poate reţine a fi fondată.

Dreptul de retenţie a fost definit în literatura de specialitate ca fiind acel drept real care conferă creditorului în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.

Pentru acordarea dreptului de retenţie se cer întrunite cumulativ mai multe condiţii, şi anume:

- creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;

- dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv;

- între lucru şi creanţă să existe o conexiune.

În speţă, se reţine că intervenientul S.C. C. S.R.L. nu este titularul unui drept de creanţă în raport cu proprietarii Vilei C. (fostă Cl.) – reclamanţi în prezenta cauză - situaţie în care, nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile mai sus invocate nu este îndreptăţit să se instituie în favoarea sa un drept de retenţie, motiv pentru care, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul său se reţine a fi nefondat şi urmează a fi respins.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse recursurile formulate de S.C. C.S. 2000 S.A., Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi S.C. C. S.R.L.

Admite recursul formulat de recurenţii reclamanţi.

Modifică în parte decizia recurată şi sentinţa apelată, în sensul că respinge în tot cererea de intervenţie formulată de S.C. C S.R.L. ca nefondată.

Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei şi ale sentinţei.

Decizia civilă nr. 250/C/01.07.2009

2. Acţiune in revendicare. Admisibilitate. Concurs intre acţiunea in revendicare şi legea specială. Afirmarea unui ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Depturilor Omului.

Se poate afirma, într-o analiză a situaţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordanţei dintre domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că sunt supuse legii speciale, sub incidenţa art. 2 alin. 1 lit. b, situaţiile de confiscare a bunurilor ca măsuri complimentare pentru infracţiuni de natură politică ori de câte ori nu există o hotărâre judecătorească de achitare şi de înlăturare a măsurii confiscării, situaţie în care trebuie analizate condiţiile cerute prin pct. 2.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În celelalte situaţii, când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv acţiunile de drept comun, cum este acţiunea în revendicare.

La 3 decembrie 2008 reclamantele R.M. şi G.D. au solicitat instanţei obligarea pârâtului Municipiul Constanţa să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 2000 mp situat în Constanţa, str. G.M. nr. 33.

În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor, G.H., a dobândit în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2881/29.10.1947, de la Statul Român, un imobil - construcţie şi teren în suprafaţă de 2400 mp.

Prin sentinţa penală 185/16.07.1960 acesta a fost condamnat penal dispunându-se şi confiscarea averii. Prin decizia 1366/30.05.1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat sentinţa penală 185 şi a achitat pe inculpaţi, inclusiv pe autorul reclamantelor, G.H. şi a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării averii.

Arată reclamantele că, urmare a anularii hotărârii judecătoreşti de confiscare, pârâtul deţine fără titlu imobilul şi că este obligat să-l restituie celui în favoarea căruia operează prezumţia de proprietate.

Prin documentaţia depusă de pârâtul Municipiul Constanţa a fost adus la cunoştinţa instanţei împrejurarea existenţei notificării de restituire nr. 26715/14.02.2008, cu referire la acelaşi imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 338/17.03.2009 Tribunalul Constanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamante.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost definit de art. 2 cuprinde absolut toate ipotezele în care un bun ar fi trecut în proprietatea statului în perioada de referinţă şi cum imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantele trebuie să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ.

A mai reţinut tribunalul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este acţiunea în revendicare, ci procedura prevăzută de acest act normativ, această concluzie fiind în mod expres prevăzută şi în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 şi că ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele R.M. şi G.D. arătând, în esenţă, că instanţa de fond a considerat aplicabilă în speţă legea specială, fără să analizeze împrejurarea în care datele speţei se circumscriu Deciziei nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite. Susţin apelantele că, potrivit acestei decizii obligatorii, Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, iar speţa de faţă, prin elementele sale, scapă de sub domeniul de aplicare al legii speciale.

Arată apelantele că, deşi hotărârea de condamnare a autorului lor are în vedere o infracţiune de natură politică, şi că pentru imobilul confiscat prin această hotărâre se putea formula notificare potrivit art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, se poate reţine din motivarea deciziei de achitare pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie că nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 209 pct.2 din vechiul Cod penal, conform interpretării OUG nr.214/1999 şi nu suntem în faţa unei infracţiuni politice.

Susţin de asemenea că acţiunea în revendicare este admisibilă şi pentru că decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie este anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, situaţie în care entitatea deţinătoare nu mai trebuia să stabilească, în aplicarea art. 2.1 din Norme, dacă infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea face parte din categoria infracţiunilor politice.

Arată că prin Decizia 33/2008 s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, o astfel de acţiune putând a fi folosită atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Precizează apelantele că prin desfiinţarea hotărârii judecătoreşti de confiscare de către Curtea Supremă de Justiţie se confirmă titlul reclamantelor, că pârâtul nu poate invoca dobândirea în mod legal a acestui bun şi că prin admiterea cererii în revendicare securitatea circuitului civil nu este pusă în pericol, acţiunea în revendicare fiind, prin această interpretare, admisibilă.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de Tribunalul Constanţa în raport cu motivele invocate în apel de către reclamante, instanţa constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, se aplică tuturor situaţiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritară a acestei legi, în baza principiului „specialia generalibus derrogant”, nu exclude însă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, pentru că, aşa cum s-a statuat în mod obligatoriu prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 pronunţată în Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară suspusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.

În speţă, autorul reclamantelor, dl. G.H., a dobândit imobilul din Constanţa, str. G.M. nr. 33, compus din teren în suprafaţă de 2400 mp prin cumpărare de la Statul Român cu actul autentificat sub nr. 2881/29.10.1947. Bunul a fost preluat de Stat prin confiscare în baza sentinţei penale nr. 185/16.07.1960, sentinţă în temeiul căreia proprietarul a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale. Măsura confiscării a fost pusă în executare prin emiterea Deciziei nr. 974/1960 prin care bunul a fost trecut în administrarea ILL Constanţa, ulterior ICRAL Constanţa (adresa nr. 51424/14.08.2008 a Primăriei Constanţa).

În anul 1996, urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, autorul reclamantelor, dl. G.H., a fost achitat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin Decizia nr. 1366/30.05.1996 pronunţată de Curtea Supremă de justiţie, instanţa supremă dispunând, prin aceeaşi hotărâre, înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii.

După pronunţarea hotărârii de achitare şi de înlăturare a pedepsei complimentare a confiscării averii, deci după anul 1996, este real că succesorii autorului nu au promovat nici o acţiune separată, fie de revendicare a bunurilor confiscate de la autorul lor, fie o cerere de întoarcere a executării şi că numai în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, o parte dintre succesibilii, respectiv dl. G.G. şi dl. G.H., au încercat să obţină retrocedarea bunului prin notificarea trimisă Primăriei Constanţa.

Expedierea notificărilor de către o parte dintre moştenitorii proprietarului, care au mai şi eşuat în procedura de restituire prin jocul aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 referitoare la formularea în termen a notificării şi de către persoana care avea calitatea de moştenitor, nu prezintă însă relevanţă, câtă vreme succesorii d-lui G.H. aveau deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, anterior adoptării Legii nr. 10/2001.

Constatarea instanţei supreme prin Decizia nr. 1366/30.05.1996, că autorul reclamantelor nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii politice de uneltire contra ordinii sociale şi dispoziţia de înlăturare a pedepsei confiscării averii a avut ca efect direct desfiinţarea titlului pe care Statul Român l-a dobândit asupra bunului prin confiscare. În aceste condiţii, chiar dacă prin Decizia nr. 1366/1996 Curtea Supremă de Justiţie nu a stabilit în mod expres redobândirea de către inculpatul achitat a dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul confiscării, pronunţarea unei hotărâri de achitare, cu consecinţa reabilitării condamnatului şi înlăturarea tuturor efectelor condamnării, echivalează cu o recunoaştere a dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse confiscării şi are ca efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, deposedat abuziv. Instanţa reţine şi că această constatare a ilegalităţii confiscării nu a fost infirmată de nici o altă instanţă, dreptul redobândit prin această Decizia 1366/1996 nefiind revocabil, contestat sau infirmat până astăzi.

Consecinţa desfiinţării titlului Statului şi repunerii în toate drepturile anterioare condamnării este aceea că reclamantele sunt beneficiarele unei „valori patrimoniale”, relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, această constatare fiind determinantă asupra recunoaşterii, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantelor.

De altfel, în speţe similare (Cauza Czaran şi Grofcsik vs. România, hotărârea din 02.06.2009; Cauza Reichardt vs. România, hotărârea din 13.11.2008; Cauza Popescu şi Dimeca vs. România, hotărârea din 9 decembrie 2008) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv – doar prin considerentele hotărârilor pronunţate şi nu în dispozitiv – „nu prezintă relevanţă şi nu poate conduce la concluzia că aceştia nu ar avea un „bun” în sensul Convenţiei”, deoarece prin această recunoaştere reclamanţii sunt beneficiarii unei „valori patrimoniale” (noţiune autonomă, în sistemul convenţional), ce atrage aplicabilitatea art. 1 al Primului Protocol.

Oricum, după pronunţarea hotărârii de achitare şi de înlăturare a pedepsei complimentare a confiscării averii, respectiv după 1996, moştenitorii dlui G.H. aveau cel puţin o speranţă legitimă de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a desfiinţării titlului Statului, iar cadrul legal al procesului de retrocedare era dreptul comun, respectiv prevederile art. 480 şi 481 din Codul civil.

Împrejurarea că ulterior legiuitorul a dorit să repare greşelile săvârşite de autorităţile române în perioada regimului socialist prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi că au fost incluse în această lege şi situaţiile de confiscare a averii ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist (art. 2 alin. 1 lit. b din lege) nu prezintă relevanţă în speţa de faţă, câtă vreme,la data apariţiei acestei legi, prin efectele Deciziei nr. 1366/1996, reclamanţii beneficiau deja de „un bun”, sau cel puţin de „o speranţă legitimă”.

Se poate chiar afirma, într-o analiză a situaţiilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a avut în vedere în dezbaterea problemei concordanţei dintre domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că sunt supuse legii speciale sub incidenţa art. 2 alin. 1 lit. b situaţiile de confiscare a bunurilor ca măsuri complimentare pentru infracţiuni de natură politică ori de câte ori nu există o hotărâre judecătorească de achitare şi de înlăturare a măsurii confiscării, situaţie în care trebuie analizate condiţiile cerute prin pct. 2.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În celelalte situaţii, când o asemenea hotărâre judecătorească există, fostul proprietar are deja „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi poate folosi pentru redobândirea posesiei bunului inclusiv acţiunile de drept comun, cum este acţiunea în revendicare.

Reţinând că situaţiei de fapt a imobilului în litigiu i se aplică numai normele reglementate prin Legea nr. 10/2001 şi că acţiunea pornită de reclamante pentru recuperarea bunului poate urma numai procedura acestei legi, acţiunea în revendicare fiind inadmisibilă, tribunalul a pronunţat o soluţie greşită care le-a încălcat reclamantelor dreptul de acces la o instanţă judecătorească, drept reglementat prin art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Tribunalul nu a explicat în ce măsură reclamantele mai puteau obţine o reparaţie în temeiul legii speciale câtă vreme dispoziţia de restituire nr. 3782/31.07.2007 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în favoarea reclamantei R.M. a fost revocată prin dispoziţia nr. 7154/13.12.2007, emisă de acelaşi primar, iar procedura pornită în instanţă de către reclamanta R.M. pentru anularea acestei din urmă dispoziţii nu a fost încă finalizată şi nu există nici o garanţie în ceea ce priveşte rezultatul acestei proceduri.

Prin urmare, instanţa constată că deşi reclamantele se prevalează în această acţiune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, prin trimiterea lor la o procedură care nu este sigur că le oferă posibilitatea reclamantelor de a-şi vedea recuperat bunul, tribunalul le-a încălcat dreptul de acces la justiţie, drept care nu poate fi reparat decât prin admiterea apelului reclamantelor.

Constatând că, în speţă, tribunalul s-a pronunţat nelegal prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă instanţa va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Decizia civilă nr. 214/C/30.09.2009

Dosar nr. 10796/118/2008

3. Acţiune in revendicare imobiliară formulată după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Concursul dintre norma generală şi legea specială. Inadmisibilitate.

Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.

La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S., nr.3, să se constate nulitatea absolută a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza cărora a fost edictată şi, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură.

În cerere a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S. nr.3, şi asupra construcţiei cu destinaţie de locuinţă compusă din 3 camere şi dependinţe edificată pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judeţean Constanţa prin care mama sa M.I., i-a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despăgubiri băneşti pentru construcţia edificată pe terenul litigios, însă nu şi pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autorităţilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însă acestei cereri nu i s-a dat curs.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 480, art.481 şi art.483 din Codul civil şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S. nr.3 sau în situaţia în care terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună restituirea în natură a unui teren similar ca amplasament, utilităţi, valoare de circulaţie sau echivalent bănesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acţiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun reglementată de art.480 din Codul civil şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

O poziţie procesuală identică cu aceea exprimată de pârâtul Statul Român au avut şi pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă promovată de către reclamanta T.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru că această lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, fără ca prin aceasta să se încalce reclamantei liberul acces la justiţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o pentru încălcarea dreptului său la justiţie, drept garantat de art. 21 din Constituţie, art. 3 Cod civil şi art. 6 alin. 1 CEDO şi pentru atingerea adusă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai susţinut apelanta reclamantă că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, această cale putând fi urmată oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativă, alternativă la dreptul comun, care nu instituie o obligaţia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmată.

Arată apelanta că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare este contrară art. 6 din CEDO pentru că afectează substanţa dreptului şi susţine că prin interpretarea logico juridică a hotărârilor CEDO în cauzele Faimblat şi Katz contra României se poate trage concluzia că reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenţie, este abrogată implicit.

Susţine că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii în cazul în care există concurs între legea specială şi legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepţia situaţiei în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi CEDO, când aceasta din urmă are prioritate. Invocă faptul că în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Elias c. României CEDO a dezvăluit nereguli existente în structura fundamentală a dreptului intern şi a impus anumite măsuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare şi că, în baza art. 46 din Convenţie, statul are obligaţia de a se conforma cu măsurile generale prescrise.

Examinând legalitatea sentinţei apelate în raport de criticile formulate de reclamantă, instanţa constată că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, şi Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanţa, str. G.S. nr. 3.

Susţine apelanta că, în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativă de restituire iar acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, ceea ce face admisibilă acţiunea în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această susţinere nu poate fi primită, în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

Apoi, nu se poate reţine că, în condiţiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate, aşa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se prevede in terminis că persoanele în cauză îşi exercită calitatea de proprietar numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispoziţie expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 din Codul civil referindu-se la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăseşte şi acţiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestaţiei in instanţă (art. 26), careia i se conferă o jurisdicţie deplină”.

Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Conventie în situaţia în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea dreptului comun prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate – fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept - nu se poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.

În fine, instanţa nu găseşte întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicită a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentală a dreptului intern”.

Este real că în mai multe cauze pronunţate contra României (ex. Cauza Păduraru, cauza Porţeanu, cauza Faimblat) instanţa de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor naţionalizate şi al modului de aplicare a acestei legislaţii de către autorităţile administrative dar, aşa cum a arătat Curtea, Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îşi îndeplinească obligaţia juridică prevăzută de art. 46 din CEDO, respectiv obigaţia de a se conforma hotărârilor definitive pronunţate de Curte, mijloace care trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii.

Prin urmare, constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a incoerenţei legislative în legătură cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicită a actelor normative defectuoase, atributul adoptării sau abrogării unei legi revenind numai Statului care, în privinţa Legii nr. 10/2001, a decis să o păstreze. De altfel, raţiunea adoptării acestui act normativ, repararea abuzurilor săvârşite în perioada regimului comunist din România printr-o procedură considerată mai facilă pentru fostul proprietar, nici nu justifică abrogarea lui pentru că actul în ansamblu nu încalcă prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, constatând că nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care să ducă la reformarea hotărârii primei instanţe, se va respinge apelul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 231/C/14.10.2009

Dosar nr. 5407/118/2008

4. Acţiune in revendicare imobiliară. Imobil preluat in baza Decretului nr. 223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrăinarea bunului către chiriaşul de bună-credinţă conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Dreptul fostului proprietar la despăgubiri băneşti. Obligaţia Statului de acoperire a prejudiciului material in mod direct, in condiţiile in care Fondul Proprietatea nu este funcţional.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional, cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).

Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunţate încă din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României, asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a răspunde imperativului menţionat.

Prin decizia civilă nr. 338/04.06.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa-secţia civilă au fost admise apelurile formulate de pârâţii S.A şi S.L., CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA şi R.A.E.D.P.P. CONSTANŢA în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi S.C. şi S.A., precum şi cu intimatul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecătoriei Constanţa.

Pe cale de consecinţă, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi admiterii acţiunii în revendicare formulate de reclamanţii S. în contradictoriu cu acest pârât, Statul fiind obligat la plata către aceştia a unor despăgubiri echivalente valorii de circulaţie a imobilului situat în mun. Constanţa, Bdul T. nr. 310, jud. Constanţa, stabilită la momentul plăţii efective.

A fost respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de pârâţii S., Consiliul Local şi Mun. Constanţa, precum şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca nefondată.

A fost respins capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâţii S. şi Consiliul Local Constanţa.

S-a dispus deopotrivă asupra modalităţii de suportare a cheltuielilor de judecată, de către părţile implicate.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamanţii S.C. şi S.A. au dobândit imobilul situat în Constanţa, Bdul T. nr. 310, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanţa.

Acest imobil a fost ulterior cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 de către soţii S.L. şi S.A.

Instanţa de apel a constatat că, în raport de situaţia de fapt evocată, Statul Român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamanţilor prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fără nici o indemnizaţie, ceea ce contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1948 şi ale art. 480 C.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.

S-a conchis în sensul că reclamanţii au fost deposedaţi în mod abuziv de imobilul în litigiu şi că statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanţi de proprietatea lor, este dator să-i şi despăgubească.

În absenţa unui drept de proprietate obţinut printr-un titlu valabil, nici vânzătorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în condiţiile Legii nr. 112/1995 (Municipiul Constanţa) nu a dobândit legal prerogativa de dispoziţie ce derivă din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul „nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet” (nimeni nu poate da mai mult decât are ) şi „nemo dat quod non habet’’ (nimeni nu poate da ceva ce nu are ).

Instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa în domeniu, arătând că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al imobilului, trebuie să fie preferat cel din urmă, pe considerente legate de securitatea circuitului civil şi stabilitatea raporturilor juridice, cât şi pe acordarea eficienţei în plan juridic a principiului validităţii aparenţei în drept exprimat în adagiul „error communis facit jus”.

S-a reţinut că în speţă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii pentru operarea principiului validităţii aparenţei în drept (1. eroarea să fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, să fie comună şi invincibilă şi 2. buna credinţă a subdobânditorului), întrucât imobilul a fost cumpărat de pârâţii Ş.L. şi Ş.A. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 care, până la data cumpărării, au fost chiriaşi ai statului, neexistând dubii asupra calităţii de proprietar a vânzătorului; mai mult, pârâţii cumpărători nu au fost notificaţi până la momentul încheierii actului de către reclamanţi, în legătură cu vreun demers făcut la autorităţile administrative, fiind creată astfel convingerea comună că proprietarul bunului este statul.

S-a făcut trimitere în argumentaţie şi la jurisprudenţa CEDO, care a arătat că „persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut acest bunuri” (cauza Pincova şi Pinc versus Republica Cehă, cauza Raicu contra România). S-a avut în vedere că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat în sensul că „vânzarea de către stat a bunului altui semen către terţi de bună credinţă, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a indemnizaţiei, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Stoian şi alţii versus România, Păduraru versus România, Porţeanu versus România ).

În condiţiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâţii Ş.L. şi Ş.A. cu bună credinţă nu mai este posibilă, reclamanţii ar fi privaţi de dreptul lor de proprietate asupra locuinţei, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptăţiţi să obţină valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat de stat, aceeaşi soluţie fiind dată, prin prisma disp. art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 şi art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, şi în privinţa terenului de 21 mp aferent imobilului vândut.

S-a statuat, astfel, în apel, că repararea prejudiciului creat reclamanţilor prin preluarea imobilului din Constanţa, Bdul T. nr. 310, se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despăgubiri asigurând un echilibru just între interesul general şi salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.C. şi S.A., care au criticat soluţia în considerarea respingerii capătului de cerere, în apel, privitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâţii Ş. şi Consiliul Local al Mun. Constanţa.

Recurenţii apelanţi au arătat că deşi s-a constatat că nici statul şi ulterior nici autoritatea administrativă locală care a procedat la înstrăinarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut în vedere că exista la dosar dovada formulării unei cereri de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu foştii chiriaşi. S-a criticat totodată faptul că instanţa nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R 60940/01.06.2007 a Municipiului Constanţa din care rezultă că procedura administrativă de restituire a imobilului, fondată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost soluţionată.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a terţilor dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului, invocându-se cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii situaţiei juridice a bunului de către pârâţii Şeitan, prin minime diligenţe.

S-a solicitat să se constate că practica instanţelor în cauzele în care se probează lipsa acestor diligenţe necesare este aceea de a reţine nulitatea contractului de vânzare-cumpărare potrivit art. 966 şi art. 968 cod civil şi că din acest punct de vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legătură cu acest aspect.

Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credinţe a terţului dobânditor, precum şi la împrejurarea că, dacă s-ar fi interesat, pârâţii Ş. ar fi aflat despre existenţa cererii de restituire a bunului, înreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel că în speţă nu se poate evoca lipsa oricărei culpe şi buna-credinţă a actualilor proprietari.

S-a solicitat, pe cale de consecinţă, admiterea recursului şi modificarea soluţiei tribunalului, în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

Recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa a criticat, la rândul său, decizia Tribunalului pe aspectul greşitei reţineri a calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză şi pe eronata aplicare a dispoziţiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul pârât a arătat, în susţinerea primului motiv de recurs, că nu s-au avut în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituţie, art. 3 al. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 şi art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, care creează cadrul legal pentru stabilirea entităţilor juridice cu calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu – anume - Municipiul Constanţa, care deţinea acest bun în patrimoniu la data vânzării şi Consiliul Local al Mun. Constanţa, care a aprobat înstrăinarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a arătat, totodată, în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, că acţiunea a vizat o revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 cod civil şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996.

Recurentul a reiterat definiţia clasică a acţiunii în revendicare, apreciind că în raport de cadrul procesual instanţele urmau să realizeze o comparare de titluri, dând câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat şi al cărei drept este preferabil.

S-a invocat faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstituţional, împrejurare ce excludea înstrăinarea lui valabilă către terţii dobânditori; că buna-credinţă a cumpărătorilor imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu le conferă acestora preferabilitate în cadrul acţiunii în revendicare formulate de adevăraţii proprietari.

Cât priveşte soluţia de acordare de către Statul Român a despăgubirilor, s-a solicitat să se constate că o asemenea satisfacţie nu poate fi dispusă în afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispoziţia nr. 3985/30.11.2005 a primarului Mun. Constanţa, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despăgubiri, fiind înaintată Comisiei centrale.

O critică finală a fost formulată în legătură cu dispoziţia privitoare la suportarea de către recurent, în apel, a cheltuielilor de judecată către ceilalţi pârâţi.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, se constată că recursurile formulate sunt nefondate.

În speţa de faţă, chestiunea corectei aplicări a principiului validităţii aparenţei în drept şi statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegată în apel.

Principalul punct de reper în critica adusă soluţiei tribunalului, în motivaţia recurenţilor reclamanţi, l-a constituit lipsa diligenţelor terţilor cumpărători în legătură cu situaţia juridică a bunului şi cu existenţa unei cereri pe rolul autorităţilor administraţiei publice, de retrocedare a bunului către adevăraţii proprietari.

Este evident, din acest punct de vedere, că în absenţa convingerii lipsite de orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea de verus dominus a vânzătorului, precum şi a erorii sale invincibile asupra acestei calităţi, nu poate subzista elementul bunei-credinţe şi nu se poate confirma efectul juridic al actului încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 cod civil.

Reaua-credinţă nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reţinut şi tribunalul, în absenţa oricărei tulburări din partea adevăraţilor proprietari, intervenită până la momentul înstrăinării bunului, chiriaşii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului – prin entităţile sale locale – care în mod public şi neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Chestiunea ,,minimelor diligenţe’’ evocate în acest context este interpretată distorsionat şi de o manieră excesivă, întrucât în lipsa oricărui demers cert al reclamanţilor faţă de chiriaşii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde celor din urmă – care au deţinut imobilul cu chirie încă din anul 1988 – să pună sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în patrimoniul statului ca preluat ,,cu titlu’’ chiar în accepţiunea Legii nr. 213/1998 (intrate în vigoare ulterior înstrăinării bunului), Legea nr. 112/1995 permiţând înstrăinarea unui asemenea imobil către chiriaşii cumpărători; împrejurarea că în cadrul acţiunii în revendicare – promovate în anul 1998 se putea statua în concret asupra nelegalităţii modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlătură necesitatea analizării contextului de legalitate în care a operat înstrăinarea bunului, în 1996.

Or, din acest punct de vedere, instanţele au concluzionat în mod unitar asupra pierderii bunului de către recurenţi prin efectul unui act normativ contrar Constituţiei din 1965, art. 481 Cod civil şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, reţinând că aceştia pretind un ,,bun’’ în înţelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel cum însă s-a statuat în jurisprudenţa recentă a CEDO şi a instanţei supreme, transpusă principial în conţinutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Î.C.C.J –Secţiile Unite, verificarea comparativă a titlurilor părţilor în acţiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenţei titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza şi situaţia terţului dobânditor al bunului, care la rândul său reclamă un ,,bun’’ în sensul Convenţiei.

După cum a reţinut şi instanţa de apel, Curtea Europeană a nuanţat în jurisprudenţa sa situaţia acţiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat că modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie să creeze ,,noi neajunsuri disproporţionate’’ (cauza Raicu c. România) şi să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securităţii raporturilor juridice.

Reluând analiza asupra chestiunii valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va reţine că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au negat existenţa unei legături cauzale directe între constatarea nelegalităţii preluării bunului în patrimoniul statului şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ambele instanţe înţelegând rolul şi importanţa aplicării principiului aparenţei în drept. Distincţia făcută s-a raportat însă la premisa cunoaşterii de către intimaţii pârâţi Ş., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a cererii formulate de către reclamanţi pentru restituirea în natură a bunului.

Din acest punct de vedere, soluţia recurată a stabilit corect că problema bunei-credinţe a terţului dobânditor nu se poate raporta la conduita autorităţilor statului, astfel cum rezultă din hotărârea instanţei de fond, ci exclusiv la cea a cumpărătorilor – care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât după notificarea lor. Cum nu cădea în sarcina cumpărătorilor (cărora legea în vigoare le permitea să cumpere bunul deţinut în calitate de chiriaşi) să se îndoiască şi să conteste titlul exhibat de statul român, în mod evident aceştia s-au încrezut legitim în situaţia juridică a bunului.

Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca şi indicarea în cererea de cumpărare a acestui temei în drept de către cumpărători nu constituie elemente care să infirme acest punct de vedere, iar susţinerea recurenţilor reclamanţi, în sensul că orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de statul român în perioada comunistă ar trebui să manifeste de plano dubii serioase în legătură cu legalitatea titlului statului, sunt neîntemeiate şi contrazic ipoteza aparenţei în drept.

Pe cale de consecinţă, constatând că temeiurile de reformare a hotărârii, evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurenţilor reclamanţi, ca nefondat.

Asupra recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor, se va reţine că este vădit nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu şi al oricărei răspunderi pentru consecinţele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.

Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerinţa comparării titlurilor persoanelor care pretind acelaşi drept real asupra unui bun, fără a se evalua însă situaţia-premisă care a generat această situaţie şi ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speţă nu se ridică doar problema ,,titlului celui mai bine caracterizat’’, ci a atenuării consecinţelor juridice ale actului nelegal al statului şi a respectării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenţa unei reparaţii echitabile, în condiţiile respectării principului securităţii raporturilor juridice.

Astfel fiind, cum ambele instanţe au constatat că prin Decretul nr. 223/1974 reclamanţii S. au pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridică problema prevalenţei dreptului subiectiv afirmat, dar şi a existenţei speranţei legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.

În analiza efectuată, s-a reţinut pe considerentele de mai sus şi în acord cu jurisprudenţa instanţei supreme că, a considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.

Aceeaşi orientare jurisprudenţială se regăseşte, cu valoare de principiu, în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană afirmând că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Nu are relevanţă, atât pentru judecătorul naţional, cât şi pentru CEDO, care a fost autoritatea publică implicată în procedura vânzării imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar şi prin prisma entităţilor administrative teritoriale şi al organelor administraţiei publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuţie încălcarea de către stat sau de către un organ al administraţiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constituţie şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităţilor administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituţional, cât şi mecanismele de funcţionare ale acestuia, necesare soluţionării situaţiei juridice a caselor naţionalizate (cauza Faimblat c. România).

Invocarea, în recurs, a nelegalităţii propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformităţii decretului de preluare cu normele constituţionale şi deopotrivă a bunei-credinţe a terţilor dobânditori (cu negarea însă pentru aceştia din urmă a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul ,,preferabilităţii’’), intră în contradicţie cu chestiunea responsabilităţii în ce priveşte respectarea preeminenţei dreptului şi cu imperativul dezvoltat în jurisprudenţa recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparaţie echitabilă în acord cu art. 41 din Convenţie, iar nu a uneia iluzorii şi îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porţeanu c. România, cauza Matache c. România, cauza Faimblat c. România).

Prin urmare, trimiterea făcută de către recurentul pârât la procedura administrativă statuată de Legea nr. 247/2005 este superfluă şi irelevantă, în condiţiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunţate încă din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României, asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a răspunde imperativului menţionat.

În acest context, demersurile jurisdicţionale ale reclamanţilor, efectuate atât pe dreptul comun cât şi în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în măsura în care ele converg spre finalitatea asigurării unei juste şi echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat.

Vor fi respinse totodată şi criticile formulate de recurentul pârât în legătură cu stabilirea, în sarcina sa, a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de ceilalţi pârâţi, având în vedere că stabilirea părţii care le suportă ţine exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, în speţă, instanţa de apel a stabilit în mod corect că singura parte obligată în cauză este statul, celelalte entităţi neavând nici o culpă în generarea raportului litigios şi, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecată ocazionate de chemarea lor în judecată în acţiunea în revendicare.

Decizia civilă nr. 382/C/09.11.2009

Dosar nr. 9703/212/2006

5. Legea nr. 10/2001. Lipsa răspunsului la notificarea formulată conform art. 22 din Legea nr. 10/2001. Competenţa instanţei de judecată de a se pronunţa pe fondul notificării formulate de persoana îndreptăţită, in cazul in care unitatea deţinătoare nu răspunde in termenul de 60 de zile notificării prin care se solicită recunoaşterea dreptului notificatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv.

În ipoteza în care persoanele îndreptăţite au solicitat să li se atribuie măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii sau să li se propună despăgubiri băneşti conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar unitatea notificată nu a soluţionat în termen legal această notificare, acestea sunt îndreptăţite să sesizeze instanţa judecătorească, pentru stabilirea dreptului lor la măsuri reparatorii în echivalent.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 10263/118/2007 reclamanţii P.G. şi P.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alt bun de valoarea celui preluat abuziv şi în subsidiar acordarea de despăgubiri băneşti pentru acel imobil.

În motivare au arătat că au fost proprietarii imobilului situat în Municipiul Constanţa str. B.M. nr. 191, compus din 193 mp. teren şi construcţie cu două camere şi dependinţe, conform actului autentic de vânzare-cumpărare nr. 6648/16.06.1971. Au mai arătat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în anul 1980 pentru edificarea unor blocuri de locuinţe iar în schimbul preluării au primit suma de 50.072 lei cu titlu de desdăunare, sumă cu mult inferioară valorii imobilului. În consecinţă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 au notificat la 12.02.2002 organele administraţiei locale Constanţa pentru acordarea de măsuri în echivalent dar fără rezultat.

În drept au invocat art.1 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.

În dovedire au depus înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate, suma primită cu titlu de despăgubire şi notificarea formulată.

La termenul din 21.03.2008, prezent în faţa instanţei, apărătorul reclamanţilor, a exprimat opţiunea acestora pentru despăgubiri băneşti.

Pârâţii nu au formulat întâmpinare însă au depus înscrisuri privind situaţia juridică a imobilului, schiţe de identificare şi înscrisuri privind preluarea imobilului de către stat.

Prin sentinţa civilă nr. 408/4.04.2008, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în cazul măsurilor reparatorii, procedurile legale existente nu permit instanţei să dispună ea însăşi măsuri reparatorii fie prin acordarea unui teren echivalent, fie prin acordarea de despăgubirii.

Prin decizia civilă nr. XX din 19.03.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că, în aplicarea disp. art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numaicontestaţia formulată împotriva dispoziţieide respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelorpreluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoatoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Tribunalul Constanţa a reţinut că, instanţa de judecată poate soluţiona pe fond, în temeiul deciziei pronunţate în recursul în interesul legii, mai sus menţionate, numai notificările prin care se solicită restituirea în natură a unui imobil, iar nu şi cererile prin care se solicită despăgubirii băneşti sau acordarea unor bunuri în compensare. Acordarea despăgubirilor băneşti se poate realiza numai în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală, la propunerea primarilor, concretizate într-o dispoziţie emisă conform art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii P.G. şi P.I. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Deşi reclamanţii au formulat o notificare în baza Legii 10/2001 la data de 12.02.2001, solicitând acordarea de măsurii reparatorii prin compensare cu alte bunurii sau servicii şi, în subsidiar, în lipsa bunurilor, acordarea de despăgubirii băneşti, unitatea notificată – Municipiul Constanţa prin Primar – nu a răspuns notificării până la data promovării acţiunii reclamanţilor, 19.10.2007, deşi s-au scurs peste 5 ani, situaţie în care se impunea soluţionarea acestei notificări pe fond de către instanţa de judecată.

2. Instanţa de fond a interpretat în mod greşitdispoziţiile Deciziei nr. XX din 19.03.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din conţinutul acestei decizii rezultă că instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze acţiunea persoanei îndreptăţite în totate situaţiile de refuz nejustificat al unităţii deţinătoare, fără a se face distincţie dacă prin notificare s-ar fi solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sau restituirea în natură.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile reclamanţilor se constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

1. Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia

juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă, iar art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste procedurii şi anume „persona îndreptăţită la restituirii” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”.

Reclamanţii au formulat în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 o notificare cu privire la imobilul situat în Constanţa, str. B.M. nr. 191, compus din 193 m.p., teren şi construcţie cu două camere, expropriat în temeiul Decretului nr. 341/19.09.1979.

Întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul integral ocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, persoanele îndreptăţite au solicitat Primarului Municipiului Constanţa acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în atribuirea unui alt teren în compensare, sau, în subsidiar, să propună acordarea de despăgubiri băneşti, conform disp. art. 11 al. (4) şi (7) din Legea nr. 10/2001.

Deşi termenul de 60 de zile reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 s-a împlinit, până la momentul sesizării instanţei, pârâtul Primarului Municipiului Constanţa nu emisese o dispoziţie motivată cu privire la notificarea reclamanţilor.

Conform disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 din lege să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau aceastra nu este acceptată de persoana îndreptăţită.

Cu adresa nr. R.355/15.01.2008 pârâtul Municipiul Constanţa confirmă împrejurarea că notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată, aflându-se în lucru şi la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001.

În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio referire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare sau entitatea investită conform legii cu soluţionarea notificării nu emite decizia sau dispoziţia prevăzută de textul de lege mai sus citat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente pe motiv că plângerea este prematură sau este inadmisibilă.

În această privinţă absenţa răspunsului persoanei deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a bunului sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, care trebuie cenzurat de tribunal în condiţiile legii speciale, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dcizia nr. IX din 20.03.2006 pronunţată într-un recurs în interesul legii.

Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale din actul normativ în discuţie nu pot împiedica persoana îndreptăţită să îşi valorifice drepturile şi nici nu o pot pune într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, şi în ipoteza în care nu există o dispoziţie cu privire la notificarea persoanei îndreptăţite, refuzul celui notificat de a se pronunţa se contestă la tribunal în procedura Legii nr. 10/2001.

2. Prin decizia nr. XX din 19.03.2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că - în aplicarea dispoziţiilor art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001 – „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În cauză se reţine că pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, încălcând disp. art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 a refuzat să răspundă în termenul legal notificării formulate de reclamanţi, iar temporizarea cererii reclamanţilor, fără un temei legal a deschis celor vătămaţi accesul la justiţie, în condiţiile art. 6 din CEDO.

Prima instanţă a dat o interpretare eronată dezlegărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia XX din 19.03.2007. Nu există nicio justificare rezonabilă pentru a face distincţie între persoanele care au solicitat prin notificare restituirea în natură a bunului şi cele care au solicitat recunoaşterea dreptului lor la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, în cazul în care unitatea notificată îşi încalcă obligaţia legală de a răspunde în termenul legal de 60 zile.

În considerentele deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a menţionat în mod expres că „în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute de art. 297 al. 1 C.pr.civ.”

Prin urmare, şi în ipoteza în care persoanele îndreptăţite au solicitat să li se atribuie măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii sau să li se propună despăgubiri băneşti conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar unitatea notificată nu a soluţionat în termen legal această notificare, acestea sunt îndreptăţite să sesizeze instanţa judecătorească, pentru stabilirea dreptului lor la măsuri reparatorii în echivalent.

Este real faptul că după modificarea legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 16, instanţa de judecată nu are atribuţia de a stabili cuantumul despăgubirilor băneşti (aceasta fiind atribuţia exclusivă a Comisiei Centrale), dar instanţa poate analiza temeinicia cererii reclamanţilor sub aspectul îndeplinirii condiţiei de „persoană îndreptăţită”, caracterul abuziv al preluării imobilului ce a făcut obiectul notificării, cât şi cu privire la posibilitatea restituirii acestui bun în natură sau necesitatea stabilirii dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent.

Alin. (2) al art. 16 din Titlul VII priveşte numai notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii 247/2005, statuând că deciziile, dispoziţiile sau ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale care conţin propunerile motivate de acordare a despăgubirilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 10 zile de la data adoptării lor.

Numai prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus un articol nou, art. 1 alin. 21, potrivit căruia măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri şi servicii se acordă prin decizia/dispoziţia motivată a entităţii investită cu soluţionarea notificării, în timp ce măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, se propun a fi acordate prin decizia/dispoziţia entităţii investită cu soluţionarea notificării.

Legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective care iau naştere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă – Legea 247/2005, existentă la momentul emiterii deciziei/dispoziţiei, de imediată aplicare.

Întrucât în planul dreptului intertemporal, dispoziţiile cuprinse în legea în vigoare la data soluţionării notificării, de imediată aplicare din momentul intrării lor în vigoare, sunt imperative, iar după intensitatea şi puterea lor, obligatorii, rezultă că legea veche rămâne fără aplicare.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005 unitatea administrativ teritorială investită cu soluţionarea notificării este obligată, în ipoteza în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În cauză se constată că reclamanţii întrunesc toate condiţiile legale pentru a beneficia de măsuri reparatorii conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Din probatoriul administrat în cauză în faţa primei instanţe rezultă că reclamanţii au fost proprietarii imobilului situat în Constanţa, str. Banu Mihalcea nr. 191, compus din 193 m.p., teren şi o construcţie, imobil expropriat în baza Decretului nr. 341/1979 în vederea realizării unui cvartal de locuinţe. Ulterior măsurii de expropriere clădirea a fost demolată, iar terenul a fost ocupat integral de lucrări pentru care s-a dispus exproprierea. La momentul exproprierii reclamanţii au încasat cu titlu de despăgubiri suma de 50.072 lei, conform procesului-verbal de evaluare nr. 31.11.1980 (pag. 61).

Conform dispoziţiilor art. 11 al. (6) din Legea nr. 10/2001 „Valoarea construcţiilor expropriate, care nu se pot restitui în natură şi a terenurilor aferente acestora se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, conform standardelor internaţionale”.

În situaţia în care persoanele în cauză au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobil ce nu se poate restitui în natură, stabilită conform alin. (5) şi (6) ale art. 11 din lege (art. 11 al. 7).

Prin H.G. nr.1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII „ Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, - art.21.1 s-a prevăzut că în situaţia prev. de art.21 din Titlul VII al legii 247/2005, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea sumei reprezentând despăgubirea primită actualizată.

Art. 21.2 prevede că despăgubirea primită va fi actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit art. 1 alin.(1) din titlul II al OUG nr.184/2002, aprobată cu modificări şi completări prin legea nr.48/2004, cu modificările ulterioare.

Conform acestor dispoziţii legale, ”Pentru actualizarea despăgubirilor acordate în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 se va utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea cursului leu/dolar SUA din anul preluării la cursul leu/dolar SUA din anul emiterii deciziei/dispoziţiei prin care se soluţionează notificarea”.

Faţă de considerentele expuse, în baza art. 296 C.pr.civ., se admite ca fondat apelul reclamanţilor. Se va schimba în tot hotărîrea apelată în sensul că se constată că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la despăgubirii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Obligă pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să înainteze Comisiei Centrale propunerea de despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilelor, fostă proprietate a reclamanţilor şi valoarea de 50.072 lei actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. I al. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, primită cu titlu de despăgubiri la momentul exproprierii.

Decizia civilă nr. 4/C/07.01.2009

6. Legea nr. 10/2001. Notificare soluţionată de o persoană juridică ce nu are calitate de unitate deţinătoare a bunului. Nulitatea deciziei. Comunicarea notificării unităţii deţinătoare in cursul procesului. Consecinţe.

Legea nr. 10/2001, în capitolul III, reglementează pentru exercitarea dreptului de restituirea imobilelor preluate abuziv două etape, şi anume: una necontencioasă şi alta contencioasă. Această lege, în art. 21, stabileşte şi părţile între care se desfăşoară aceste proceduri, şi anume: „persoana îndreptăţită la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”. În art. 20 al aceleiaşi legi sunt prevăzute categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii, către persoanele îndreptăţite, prin dispoziţie motivată a organului de conducere. În consecinţă, cele două părţi, „persoana îndreptăţită la restituire”, care are calitate procesual activă, şi „unitatea deţinătoare” care are calitate procesual pasivă, vor figura ca atare, atât în faza necontencioasă, cât şi în faza contencioasă.

Conform dispoziţiilor art. 27 (fost art. 25), în cazul în care persoana juridică notificată nu deţine bunurile solicitate, aceasta va proceda la redirecţionarea notificării entităţii investite cu soluţionarea acesteia, fie unitatea deţinătoare a bunurilor imobile, fie entitatea investită de legiuitor cu competenţa soluţionării notificării.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 precizează în art. 9.1. că „sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (…) şi pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care stăpânea imobilul notificat la data intrării în vigoare a legii.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 154/118/2004, reclamanţii C.I.A. şi C.E.A. au solicitat anularea dispoziţiei nr. 297/3.03.2004 emisă de pârâtul primarul Oraşului Eforie, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului teren situat în Eforie Nord – lotul 100, parcelarea „L”, în suprafaţă de 948 m.p.

În motivare se arată că dispoziţia nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond impusă de lege în sensul că nu este precizat actul comisiei tehnice de aplicarea Legii nr.10/2001, iar actele doveditoare a calităţii reclamanţilor de moştenitori ai proprietarului terenului şi titlul de proprietare al autorului au fost depuse în termen legal la dosarul de notificare.

Prin notificarea nr.292/08.08.2001 formulată în termen legal, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului anexând în termen legal atât actele care făceau dovada proprietăţii, precum şi cele referitoare la calitatea de moştenitori, ocazie cu care reclamanţii sau referit şi la notificările nr. 286, 287, 288 şi 292, solicitând conexarea dosarelor constituite în cadrul comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001.

În condiţiile în care autorii reclamanţilor nu au înstrăinat bunurile, ele fiind preluate de stat şi existând dovezi incontestabile în acest sens, existând o dispoziţie de restituire pentru un teren care provenea din acelaşi loc şi care avea acelaşi proprietar şi implicit moştenitori, se argumentează contradictoriu că reclamanţii nu au făcut dovada proprietăţii.

Ca efect al anulării a dispoziţiei se solicită obligarea pârâtului să emită o dispoziţie prin care să restituie în natură imobilul teren.

Anexat contestaţiei se depun înscrisuri care dovedesc calitatea de proprietar: actul de vânzare-cumpărare nr.8/920/27.05.1920, planul de situaţie Eforie Nord, anexă la acest act din 22.09.1945 şi acte de stare civilă ale reclamanţilor, certificate de moştenitor nr.35/30.07.2001 din care rezultă şi calitatea de moştenitori, precum şi dispoziţia atacată, notificarea nr.92, certificare de atestare fiscală, declaraţie de impunere a veniturilor, adrese privind achitarea debitelor restante şi plan cu parcelarea în 116 loturi a lotului A făcut în 1915 de bunicul reclamanţilor R.L.

Prin întâmpinare, pârâtul solicită respingerea contestaţiei, prezentând şi documentaţia care a stat însă la baza emiterii dispoziţiei nr.297/03.03.2004 referitoare la imobil teren lotul nr. 22 din Eforie Nord, deşi litigiul priveşte lotul nr.100.

S-a solicitat de către instanţă documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr.297 referitoare la lotul nr.100 ; prin cerere modificatoare la data de 10.09.2004 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a R.A.A.P.P.S. Bucureşti ca deţinător a terenului , în calitate de pârât .

Prin întâmpinare R.A.A.P.P.S. Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii modificatoare motivat pe faptul că pretenţia reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului este inadmisibilă, a invocat de asemenea excepţia lipsei sale procesual pasive, întrucât nu deţine terenul solicitat de reclamanţi, iar pe fondul cauzei solicită respingerea contestaţie având în vedere faptul că reclamanţii nu au făcut dovada identităţii între imobilul solicitat şi cel descris în contractul de vânzare-cumpărare şi nu fac dovada preluării abuzive de către stat.

Prin încheierea de şedinţă din 25.02.2005 au fost respinse ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii cererii modificatoare şi lipsei calităţii procesual pasive invocate de R.A.A.P.P.S. Bucureşti.

Ulterior prin încheierea pronunţată la data de 09.11.2007, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S. Bucureşti, motivat de faptul că la data soluţionării contestaţiei R.A.A.P.P.S. nu mai are calitate de deţinător al imobilului notificat, bunul fiind transferat către S.C. N.O. S.A. prin H.G. nr. 1033/2001.

Reclamantul a solicitat completarea cadrului procesual şi introducerea în cauză în calitate de pârâtă a S.C. N.O. S.A., motivat de faptul că la dosar a fost depus protocolul încheiat la data de 1.12.2001 între R.A.A.P.P.S. – Sucursala pentru Reprezentare şi Protocol N., pe de o parte şi S.C. N.O. S.A., pe de altă parte, prin care s-a transmis în patrimoniul societăţii comerciale şi Complexul A., în incinta căruia se situează terenul notificat.

Prin sentinţa civilă nr. 92/1.02.2008 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată contestaţia formulată de C.I.A. şi C.E.A. în contradictoriu cu Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi R.A.A.P.P.S. Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au calitate de proprietari ai imobilului notificat, motivat de faptul că autorul lor a vândut Societăţii Anonime Române toate terenurile ce făceau parte din moşia Techirghiol, inclusiv parcelele 20 – 31- 32- 33- 24- 60 şi 61 deţinute din anul 1914 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 723/1914.

S-a mai reţinut că terenul în litigiu aparţine unei societăţi comerciale, iar parte din el este afectat de spaţiu verde, existând interdicţia legală de înstrăinare a acestuia.

Împotriva sentinţei civile nr. 92/1.02.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa au declarat apel reclamanţii C.I.A. şi C.E.A., care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

- Instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de completare a cadrului procesual, prin chemarea în judecată şi a S.C. N.O. S.A., succesoare în drepturi a R.A.A.P.P.S., considerentele hotărârii fiind contradictorii şi nepertinente. Deşi iniţial prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a R.A.A.P.P.S. Bucureşti, reţinând că este deţinătoarea a bunului, ulterior, printr-o nouă încheiere a admis această excepţie, reţinând că bunul notificat a fost transmis de la R.A.A.P.P.S. Bucureşti la S.C. N.O. S.A., care este în prezent deţinătoarea terenului situat în complexul A.

- În mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 948 m.p. reprezentând lotul 100 din parcelarea „L”, întrucât autorul lor l-a înstrăinat în anul 1920. În realitate, după vânzarea făcută în anul 1920 către Societatea Anonimă Techirghiol, în proprietatea vânzătorilor C.A. P., C.A. L. şi I.N. Dona au rămas loturile 1-102; 105-106 şi 214-215 din parcelarea făcură în 1915 de bunicul reclamanţilor, arhitectul R.L., aşa cum rezultă din planul anexat la actul de vânzare-cumpărare către Societatea Anonimă Techirghiol şi din înscrisurile emise de Administraţia Financiară a Judeţului Constanţa din 26.01.1948.

- Tribunalul Constanţa a reţinut greşit că terenul în litigiu aparţine domeniului public şi privat al oraşului Eforie, bunul nefiind menţionat în H.G. nr. 904/22.august.2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 645 bis/30.08.2002 de atestare a domeniului public al judeţului Constanţa şi respectiv al oraşului Eforie.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile reclamanţilor se constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

În referire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.

Conform dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptăţite.

Reclamanţii s-au legitimat ca moştenitori legali ai defunctei C.E., decedată la 02.02.1998, conform certificatului de moştenitor nr. 35/30 iulie 2001, eliberat de BNP D.G. – Bucureşti, care la rândul său a fost unica succesoare a defunctului L.R.M.J., decedat la 03.12.1954, conform certificatului de moştenitor nr. 38/11.03.2003 eliberat de B.N.P. F.N. – Bucureşti.

L.R.M.J. este fiul lui C.A.L., conform extrasului din Registrul actelor de naştere al comunei Rolampont – Franţa, înregistrat sub nr. 5226 la Primăria Rolampont, iar reclamanţii sunt identificaţi ca moştenitori prin retransmitere, ai defunctului C.A.L. conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 11/24.01.2007 emis de BNP dr. G.C. – Bucureşti, calitate necontestată de intimaţii pârâţi.

Autorul comun al reclamanţilor C.A.L. a cumpărat în anul 1914, în baza actului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 723/17.01.1914, transcris la Tribunalul Constanţa, alături de C.A. P. şi I.N. D. suprafaţa de teren de 7,2244 ha din parcelele 34 şi 35, divizie I din moşia Techirghiol, conform planului statului întocmit în anul 1884

În anul 1920, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 10586/1920, C.A. Popovitz, C.A. L. şi I.N. D. au înstrăinat Societăţii Anonime Techirghiol suprafaţa de teren menţionată în planul parcelelor care face parte integrantă din contract, precizându-se la obiectul contractului în mod expres loturile înstrăinate, şi anume: „din lotul A, numai parcelele 103 şi 104, din lotul B, parcelele 117-129, în afară de parcelele 214 şi 215; lotul C în întregime; lotul D în întregime”.

Prin compararea actelor de vânzare-cumpărare nr. 723 din 17.01.1914 şi nr. 10586/1920 şi a planurilor anexate, rezultă că din suprafaţa de 7, 2244 ha cumpărate în anul 1914, cei trei proprietari între care şi autorul reclamanţilor C.A.L., nu au vândut din lotul A parcelele 1-102.

Aşa cum rezultă din „Registrul proprietăţilor cartierului Techirghiol – Plajă”, cei trei asociaţi şi-au împărţit parcelele din lotul A încă din 19 ianuarie 1915, conform participării lotul 100 în suprafaţă de 948 m.p. fiind preluat în proprietate exclusivă de autorul reclamanţilor, C.A. L..

Situaţia juridică a lotului 100 din Parcela A , în suprafaţă de 948 m.p., ca proprietate a lui R.L., succesorul lui C.A. L., rezultă şi din certificatul Administraţiei Financiare a Judeţului Constanţa, din 26 ianuarie 1948, în care acest teren este menţionat împreună cu alte 3 loturi la poziţia 409, declaraţia pentru recensământul proprietăţilor din 1950 şi foaia matricolă nr. 409 cu rolul fiscal nr. 99, adresa din 13 ianuarie 1949 înaintată de R.L. Administraţiei Financiare a Comunei Carmen Sylva, judeţul Constanţa.

Din adresa nr. 275/17.09.2003, emisă de Serviciul B.F. C.I.T.C.E.S., rezultă că, potrivit evidenţelor fiscale pe care le deţine lotul nr. 100 din parcelarea „L” figurează înscris astfel: 948 m.p., Tabloul Proprietarilor din anii 1940, Moşt. L.”.

Din matricola nr. 2 (impozit pe clădiri), nr. matricol nr. 409, rezultă că la rolul fiscal al comunei Eforie figurează ca proprietar, până în anul 1950, autorul reclamanţilor arhitect R.L., domiciliat în Bucureşti, str. F. nr. 54, la poziţia 6, fiind menţionat în mod expres terenul viran în suprafaţă de 948 m.p., reprezentând lotul 100 din Parcelarea L.

Sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită în condiţiile art. 3 lit. (a) şi ale art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin noţiunea de acte doveditoare, în sensul art. 22 din lege, se înţelege orice acte translative de proprietate, acte care atestă calitatea de persoană îndreptăţită – titular al bunului preluat sau moştenitorul acestuia (acte de stare civilă, certificate de moştenitor) şi acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă.

Art. 3.1. din Normele de aplicare a legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 prevede că în cazul în care pentru imobilul preluat nu se va face dovada formală a preluării de către stat, iar imobilul respectiv se găseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării abuzive, soluţionarea notificării se face în funcţie şi de acest element – faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă - deci fără titlu.

În cauză se reţine, din analiza întregului material probator mai sus menţionat, că reclamanţii au făcut dovada calităţii de proprietari ai terenului în suprafaţă de 948 m.p. ce a făcut obiectul notificării nr. 292/08.08.2001, prima instanţă dezlegând în mod greşit problema calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul legii nr. 10/2001.

Terenul în litigiu a figurat în patrimoniul autorilor reclamanţilor începând cu anul 1914 până în anul 1950. În prezent acest teren se află în patrimoniul S.C. N.O. S.A., în urma transmiterii acestuia în baza H.G. nr. 1033/18.octombrie.2001 de la R.A.A.P.P.S. şi este afectat complexului hotelier A., conform expertizei efectuate în cauză.

Inexistenţa unui act formal de preluare a acestui teren şi deţinerea lui de către S.C. N.O. S.A., în baza H.G. nr. 1033/2001, precum şi afectarea acestuia, anterior anului 1989, unui complex hotelier constituie o prezumţie relativă a preluării abuzive a terenului, prezumţie ce nu a fost răsturnată de pârâţii.

Şi criticile ce vizează greşit dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a R.A.A.P.P.S. şi respingerea cererii reclamanţilor de introducere în cauză a S.C. N.O. S.A., în calitate de succesor cu titlu particular al R.A.A.P.P.S., se reţin a fi fondate pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001, în capitolul III, reglementează pentru exercitarea dreptului de restituirea imobilelor preluate abuziv două etape, şi anume: una necontencioasă şi alta contencioasă. Această lege, în art. 21, stabileşte şi părţile între care se desfăşoară aceste proceduri, şi anume: „persoana îndreptăţită la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”. În art. 20 al aceleiaşi legi sunt prevăzute categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii, către persoanele îndreptăţite, prin dispoziţie motivată a organului de conducere. În consecinţă, cele două părţi, „persoana îndreptăţită la restituire”, care are calitate procesual activă, şi „unitatea deţinătoare” care are calitate procesual pasivă, vor figura ca atare, atât în faza necontencioasă, cât şi în faza contencioasă.

Conform dispoziţiilor art. 27 (fost art. 25), în cazul în care persoana juridică notificată nu deţine bunurile solicitate, aceasta va proceda la redirecţionarea notificării entităţii investite cu soluţionarea acesteia, fie unitatea deţinătoare a bunurilor imobile, fie entitatea investită de legiuitor cu competenţa soluţionării notificării.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 precizează în art. 9.1. că „sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (…) şi pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care stăpânea imobilul notificat la data intrării în vigoare a legii.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data notificării, unitatea „deţinătoare” a terenului în suprafaţă de 948 m.p. revendicată de reclamanţi era R.A.P.P.P.S., conform H.G. nr. 639/1995.

Terenul revendicat de reclamanţi a fost identificat prin expertiză, necontestată de părţi, în cadrul complexului hotelier „A.N.”. Prin H.G. nr. 854/28.09.2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492/9.oct.2000, bunurile imobile prevăzute în anexa 4 au trecut din domeniul public în domeniul privat al statului şi constituie patrimoniu administrat de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului, Protocolului de Stat” (art. 3 alin. (2)).

În anexa 4, la H.G. nr. 854/2000, figurează menţionat la poziţia nr. 107 „Complex A.N.”, compus din Hotel-Restaurant „A” şi Hotel „N”, cu anexe şi teren aferent, inclusiv teren de volei, din Eforie Nord, judeţul Constanţa.

Situaţia juridică a terenului este confirmată şi de pârâta Oraşul Eforie prin adresa nr. 1029/09.10.2007, adresa depusă în apel la termenul de judecată din 07.01.2009, în care se menţionează în mod expres că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14.02.2001, terenul se afla în domeniul privat al statului, în administrarea R.A.A.P.P.S., conform H.G. nr. 854/2000, anexa 4, pct. 107.

În speţă se constată că dispoziţia nr. 297/3.03.2004 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, Oraşul Eforie neavând calitatea de unitate deţinătoare.

Oraşul Eforie, constatând că nu este unitate deţinătoare, bunul fiind deţinut de o altă persoană juridică din cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, era obligat să trimită notificarea unităţii deţinătoare, conform art. 27 din lege, iar nu să emită o dispoziţie de respingere a notificării.

Urmare depunerii la dosar a înscrisurilor mai sus menţionate, de către emitenta dispoziţiei nr. 297/03.03.2004, reclamanţii şi-au modificat acţiunea solicitând anularea în totalitate a acestei dispoziţiei, fiind emisă de o unitate necompetentă şi introducerea în cauză a R.A.A.P.P.S., în calitate de deţinătoare a bunului imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, căreia i-au fost remise şi toate înscrisurile depuse de reclamanţi în cauză, inclusiv notificarea de restituire a terenului.

Prin încheierea din 25.02.2005, care are caracter interlocutoriu, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a R.A. P.P.P.S. în prezenta cauză, reţinând că această regie autonomă avea calitatea de unitate deţinătoare a bunului notificat la apariţia Legii nr. 10/2001. I-au fost transmise toate înscrisurile doveditoare cu privire la terenul revendicat, inclusiv notificarea reclamanţilor, încă din luna noiembrie 2004, iar aceasta nu a răspuns până în prezent acestei notificări.

Se reţine că în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a R.A.P.P.P.S. în acţiunea reclamanţilor modificată, întrucât după redirecţionarea notificării şi a înscrisurilor doveditoare către R.A. A.P.P.S., aceasta nu s-a pronunţat asupra cererii reclamanţilor, printr-o dispoziţie, în sensul respingerii sau admiterii notificării, deşi au trecut mai mult de 60 de zile de la data la care primiseră notificarea reclamanţilor.

Prevederile legale ilustrează că, indiferent dacă „persoanei îndreptăţite” i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe calea notificării, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.

Avându-se în vedere caracterul profund reparatoriu al Legii nr. 10/2001, se reţine că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării este imperativ, iar nu unul de recomandare, iar în lipsa unui răspuns este admisibilă acţiunea în justiţie prin care reclamantul tinde la pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care să oblige unitatea deţinătoare să analizeze notificarea primită şi să emită un răspuns.

Prin decizia XX din 19.03.2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţi deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în argumentarea aceste soluţii, că în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei de judecată este de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În speţă se reţine că fără un temei legal Primarul Oraşului Eforie a procedat la soluţionarea notificării formulată de reclamanţi, deşi nu avea calitate de „unitate deţinătoare” situaţie în care se impunea să comunice reclamanţilor toate datele privind persoana juridică deţinătoare, astfel încât, reclamanţii să fie în măsură să adreseze notificarea conform art. 27 al. (2+5) din Legea nr. 10/2001 adevăratului deţinător, în speţă R.A. A.P.P.S.

Tergiversând soluţionarea notificărilor reclamanţilor, aproximativ 3 ani de zile, şi emiţând ulterior Dispoziţia nr. 297/3.03.2004 prin care a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a terenului pe care nu îl deţinea, pârâtul Primarul Oraşului Eforie a încălcat disp. art. 27 din Legea nr. 10/2001, dispoziţia contestată fiind lovită de nulitate.

De altfel, în cursul prezentului proces, şi numai după administrarea probei cu înscrisuri, reclamanţii au fost încunoştinţaţi cu privire la unitatea deţinătoare a terenului notificat şi au solicitat chemarea în judecată a unităţii deţinătoare, căreia i-a fost remisă notificarea cât şi actele doveditoare.

Limitarea soluţiei instanţei de apel numai la anularea dispoziţiei nr. 297/3 martie 2004 emisă de o persoană care nu avea calitate de unitate deţinătoare, în sensul art. 22 şi 25 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa obligării Primarului Oraşului Eforie să redirecţioneze notificarea reclamanţilor către R.A. A.P.P.S., conform art. 27 din lege, ar fi de natură să afecteze grav dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile de soluţionare a cererii sale astfel cum este reglementată această garanţie de art. 6 din CEDO. Practic reclamanţii s-ar afla în aceeaşi situaţie cu cea de la data formulării notificării, în urmă cu 7 ani de zile. Scopul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil – garanţie a unui proces echitabil – îl reprezintă protejarea părţilor împotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficienţei şi credibilităţii actului de justiţie, evitarea menţinerii părţilor într-o stare de nesiguranţă cu privire la drepturile lor fundamentale.

Conform jurisprudenţei CEDO, în materie civilă, termenul pentru soluţionarea unei cauze, în cazul în care sesizarea instanţei este împiedicată până la epuizarea unor proceduri prealabile – în speţă procedura administrativă declanşată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 – va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile sesizării instanţei (CEDO, Vallee, hot. din 26.04.1994, Seria A, nr. 289, p. 17).

Faţă de aceste considerente, se reţine că R.A. A.P.P.S., în calitate de persoană deţinătoare a imobilului, căreia i s-a înmânat notificarea formulată de reclamanţi, conform art. 22 al. (4) şi art. 27 din Legea nr. 10/2001 în timpul procesului de judecată, are calitate procesuală pasivă, aşa cum corect s-a reţinut prin încheierea interlocutorie din 25.02.2005, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Împrejurarea că pe parcursul derulării procedurii declanşată de reclamanţi prin notificarea nr. 292/8.08.2001, unitatea deţinătoare R.A. A.P.P.S. a transmis terenul notificat, aferent complexului „A”, unei societăţii comerciale S.C. N.O. S.A., conform H.G. nr. 1033/2001, nu determină pierderea calităţii procesual pasive în procedura declanşată de reclamanţi, conform Legii nr. 10/2001, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din 09.11.2007.

În speţă a operat o transmisiune cu titlu particular a bunului indisponibilizat prin notificarea formulată de reclamanţi. Se impunea în această situaţie admiterea cererii reclamanţilor de chemare în judecată şi a S.C. N.O. S.A. în calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei R.A. A.P.P.S. pentru ca în contradictoriu cu toate părţile interesate, care pretind un drept asupra imobilului ce face obiectul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, să se soluţioneze notificarea reclamanţilor, ce viza restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 948 m.p. integrat Complexului „A”.

Constându-se că în mod eronat prima instanţă a respins cererea reclamanţilor de anulare a dispoziţiei nr. 297/3.03.2004 emisă de Oraşul Eforie prin primar, care nu avea calitate de „unitate deţinătoare”, iar încheierile interlocutorii din datele de 25.02.2005 şi 09.11.2007 au dat dezlegări de drept contradictorii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a R.A. A.P.P.S., unitatea deţinătoare a bunului la data notificării se impune admiterea ca fondat a apelului reclamanţilor.

Conform art. 297 C.pr.civ. constatându-se că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului cererii reclamanţilor, în raport cu toate părţile interesate, ce invocă un drept cu privire la imobilul notificat, se va desfiinţa hotărârea apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe – Tribunalul Constanţa. Cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării pe fond a litigiului.

Decizia civilă nr. 7/C/14.01.2009

7. Legea nr. 10/2001. Teren afectat unor amenajări de utilitate publică a localităţii urbane. Imposibilitatea restituirii in natură. Dreptul persoanei îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Sintagma „amenajării de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit.

Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor este atributul entităţii investite cu soluţionarea notificărilor urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţiile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 53/118/2008, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, solicitând obligarea acestora la restituirea terenului in suprafaţa de 100 mp. situat in Constanta, str. S. nr.17 (actualmente b-dul A.L. nr.94 B), cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat ca prin actul de vânzare - cumpărare nr.1499/588/20.07.1955 soţii N.S. si N.A. au cumpărat un teren în suprafaţă de 420 mp., situat in Constanta, str. S. nr.17.

Ulterior, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.9946/14.12.1966, aceeaşi soţi au cumpărat de la N.C. şi N.M. terenul în suprafaţă de 100 mp., din totalul de 600 mp., situat in Constanta, str. S. nr.15, acest lot de 100 mp. aflându-se, conform conţinutului contractului, în prelungirea lotului de 420 mp., achiziţionat prin actul amintit anterior.

În urma decesului lui N.S. şi N.A. au rămas ca moştenitori ai imobilului din str. S. nr.17 reclamantul şi sora lui B.E., în calitate de fraţi ai numitei N.A. şi N.V., a doua soţie a lui N.S., între aceştia încheindu-se actul de partaj voluntar autentificat sub nr.4656/07.12.1999.

La momentul efectuării actului de partaj s-a avut în vedere numai suprafaţa de 420 mp., în posesia moştenitorilor aflându-se numai actul de vânzare - cumpărare nr.1499/588/20.07.1955, neînsoţit de schiţa cadastrală, dar la efectuarea măsurătorilor a rezultat o suprafaţa de 425,84 mp., diferenţa explicându-se prin faptul că din totalul de 520 mp. cât deţinuseră autorii iniţiali, statul preluase prin expropriere o suprafaţă de 100 mp., aflată în partea de vest a corpului de proprietate.

A precizat reclamantul că, ulterior, în urma demersurilor la Arhivele Naţionale, moştenitorii au intrat în posesia celui de-al doilea contract de vânzare - cumpărare, prin care autorii dobândiseră suprafaţa de 100 mp. Drept urmare, au formulat o noua acţiune de partaj, iar această suprafaţă a fost atribuita în întregime reclamantului, prin sentinţa civilă nr.12440/01.11.2000, pronunţată în dosarul nr.2674/2000.

Cu ocazia întocmirii raportului de expertiză în acest dosar, expertul a constatat că suprafaţa de 100 mp. din totalul de 520 mp. fusese expropriată, fiind ocupată de trotuar şi carosabil, astfel că a inclus în lotul cuvenit reclamantului o parte din terenul viran alăturat, aflat în proprietatea lui G.G., teren de care reclamantul nu poate beneficia.

S-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamantul a adresat Primăriei Municipiului Constanţa notificarea înregistrată la BEJ sub nr.3982/09.04.2001, însă până în prezent nu a primit nici un răspuns la această notificare, în ciuda numeroaselor demersuri pe care le-a făcut şi a sentinţei civile nr.943/11.05.2007 a Tribunalului Constanţa, prin care Primăria a fost obligata să emită dispoziţie motivată cu privire la cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 100 mp.

A mai susţinut reclamantul că terenul este liber de construcţii şi poate fi restituit în natură, deoarece aleea pentru care s-a făcut exproprierea nu mai este folosită în prezent cu această destinaţie, ci a fost ocupat de mai mulţi vecini, unul înfiinţând chiar şi o spălătorie auto, prin care a blocat complet accesul la alee. In plus, deşi el plăteşte impozit pentru întreaga suprafaţă de teren, o parte din aceasta este închiriată de Primărie unor proprietari de autoturisme pentru parcare.

Prin sentinţa civilă nr. 1244/6.11.2008 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a obligat Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să restituie în natură reclamantului imobilul – teren în suprafaţă de 94,16 mp., situat în Constanţa, B-dul A.L. nr. 94B (fostă S. nr. 17), notat HIMFB în Anexa nr. 2 la raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de expert C.C. Au fost obligaţi pârâţii la 600 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din raportul de expertiză efectuat în cauză nu rezultă nici un impediment pentru restituirea în natură a terenului expropriat de la reclamant, terenul fiind liber de construcţii şi neafectat de reţele subterane. S-a mai reţinut că restituirea în maniera arătată, nu afectează interesul public, cu atât mai mult cu cât în zonă s-a dispus restituirea în natură a unor părţi din aleile de acces la blocuri, şi în favoarea altor foşti proprietari.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa care au criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul restituirii în natură al terenului în suprafaţă de 94,16 mp., teren ce aparţine domeniului public al Municipiului Constanţa.

Apelanta a arătat că terenul în litigiu face parte din domeniul public conform H.G. nr. 904/26.11.2001 – spaţiu verde al ansamblului de locuinţe Tomis II şi alee de acces la blocurile LE 39 şi LE 42 şi carosabil, situaţie în care nu era posibilă restituirea în natură.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile apelanţilor pârâţii se constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 reglementează măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite (art. 1 alin 1) şi consacră principiul restituirii în natură.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul expropriat persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, ce e afectată servituţiilor legale şi altor amenajării de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. În situaţia în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional integrul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil (art. 11 alin. 4).

Prin urmare, chiar legea care constituie fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură în cazurile expres prevăzute de art. 10 şi 11, iar instanţa de fond nu putea ignora aceste dispoziţii legale.

În speţă se reţine că terenul în suprafaţă de 100 mp., fosta proprietate a autorilor reclamantului G.G.D. şi G.M.T., situat în Constanţa, str. S. nr. 17 a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 61/01.03.1983, iar în prezent face parte din domeniul public al Municipiului Constanţa, fiind afectat de spaţii verzi în ansamblul de locuinţe T. I, ampriza aleii şi aleea de acces din zona blocurilor LE 39 şi LE 42, conform adresei nr. 89563/31.07.2008 emisă de Primăria Municipiului Constanţa – Serviciul cadastru.

Din raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond de ing. C.C. rezultă că terenul în suprafaţă de 94,16 mp. identificat în Anexa nr. 2 la raportul de expertiză, careul HJMFB (colorat orange) este afectat de stradă carosabilă, trotuar de acces la blocurile de locuinţe şi spaţiu verde între blocurile de locuinţe.

În ciuda acestor constatări, expertul menţionează în mod expres că, deşi terenul este ocupat de aceste amenajării de utilitate publică, este posibilă restituirea lui în natură întrucât „strada carosabilă din partea sudică a terenului, din care terenul de atribuit ar ocupa figura BIMF este o stradă care se înfundă la cca. 50 m şi care asigură accesul la o vilă din apropiere” iar „pe aleile din spatele blocurilor din partea nordică a terenului, s-au pus în posesie vechi proprietari, aleile fiind reduse la minimul posibil”.

Nu poate fi reţinută această susţinere a expertului pentru a justifica restituirea în natură a terenului în condiţiile în care din constatările de pe teren şi din înscrisurile existente la dosar inclusiv planşe fotografice rezultă că actuala destinaţie a terenului intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale, astfel cum este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Sintagma „amenajării de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit.

Individualizarea acestor suprafeţe în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor este atributul entităţii investite cu soluţionarea notificărilor urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţiile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Situaţia juridică a terenului este confirmată şi de Primăria Municipiului Constanţa – Serviciul de Cadastru, care prin adresa nr. 89563/26.08.2008 a comunicat instanţei că restituirea în natură a terenului în varianta nr. 2 propusă de expert C.C. nu este posibilă deoarece afectează domeniul public al Municipiului Constanţa, reprezentat de spaţii verzi, ampriza aleii şi alee de acces în zona blocurilor LE 39 şi LE 42, astfel cum a fost stabilit prin H.G. nr. 904/26.11.2001.

Faţă de situaţia de fapt, dovedită cu înscrisuri şi expertiză tehnică imobiliară, cât şi în raport de dispoziţiile art. 11 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 se constată că aprecierea primei instanţe, potrivit căreia restituirea în natură a terenului afectat de amenajări publice este posibilă, este greşită, imposibilitatea restituirii în natură rezultând din actuala sa destinaţie.

Împrejurarea că o parte din trotuarul ce se solicită a fi restituit reclamantului este ocupat de o construcţie provizorie – garaj – nu este de natură a conduce la concluzia că în prezent calea de acces nu mai este necesară locatarilor din blocurile din zonă şi în consecinţă ar fi posibilă restituirea în natură a terenului, instanţa neputând înlocui o măsură abuzivă - folosirea căii de acces pietonal în alte scopuri, prin amplasarea unor construcţii provizorii – cu o altă măsură de restituire a terenului, lipsită de fundament legal.

De asemenea, nu pot fi primite ca întemeiate susţinerile reclamantului, în sensul că şi alte alei din jurul blocurilor au fost restituite foştilor proprietari, iar în condiţiile în care există deja un precedent, este posibilă şi restituirea terenului în litigiu, deşi acesta asigură accesul la blocurile LE 39 şi LE 42 şi reprezintă şi o porţiune dintr-o stradă carosabilă.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod proc. civilă se va admite apelul pârâţilor şi se va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că, obligă Primarul Municipiului Constanţa să emită dispoziţie motivată cu ofertă de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 94,16 mp., situat în Constanţa, B-dul. A.L. nr. 94B (fostă S. nr. 17), ce nu poate fi restituit în natură.

Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1244/C din 6 noiembrie 2008, pronunţate de Tribunalul Constanţa.

Decizia civilă nr. 101/C/15.04.2009

8. Legea nr. 10/2001. Succesor al unui asociat la o persoană juridică, proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării. Desfiinţarea persoanei juridice. Entitatea obligată să facă propuneri de despăgubire, in condiţiile art. 18 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu art. 31 alin. 3, este Ministerul Finanţelor.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că propunerea de despăgubiri prin echivalent, sub forma compensării cu bunuri şi servicii, intră în atribuţiile Municipiului Constanţa, prin Primar este lipsită de fundament legal.

Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte întreaga procedură în care se realizează despăgubirea persoanelor la art. 3 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 10/2001, stabilind în mod expres că „Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice, sau, după caz, prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate”.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la nr. 2338/118/2008, reclamantele V.C. şi G.M.P. au chemat în judecată Municipiul Constanţa prin Primar şi Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri sau măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii pentru cele 9900 de acţiuni aparţinând autorului acestora la fosta Fabrică de Ambalaje metalice T., cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii lor, reclamantele au arătat că autorul lor, T.T., a avut calitate de asociat al societăţii Fabrica A.M.T., cu sediul în str. P. nr.23, având un număr de 9900 acţiuni astfel cum rezultă din Tabelul Acţionarilor nr.13325/02.10.1942, fabrica a fost naţionalizată în mod abuziv de către stat.

Prin notificarea nr.305/14.11.2001 adresată Prefecturii Constanţa au solicitat despăgubiri pentru preluarea abuzivă a fabricii la care autorul acestora a avut calitate de asociat, însă aceasta nu a fost soluţionată până la data formulării acţiunii.

În dovedirea cererii, s-a solicitat proba cu acte, interogatoriu, expertiză şi martori; s-au anexat copii de pe: tabloul acţionarilor, certificat de moştenitor nr.2118/22.09.1994 eliberat de Notariatul de Stat Sector 2 Bucureşti, certificat de deces seria D9 nr.265571, adresa nr.57254/13.0.2003, declaraţia autentificată sub nr.941/29.04.2004 la BNP L.R. şi L.D.B., notificarea înregistrată sub nr.305/14.11.2001 la B.E.J. V.S. şi acte de stare civilă.

În drept, s-au invocat prevederile art.18 lit.a şi următoarele din Legea nr.10/2001.

Pârâta, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare; la solicitarea instanţei, a comunicat întreaga documentaţie care s-a constituit în urma notificării.

La termenul din 04.06.2008, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Constanţa, invocată din oficiu, constatând că această entitate nu are nici un fel de atribuţie referitoare la acordarea despăgubirilor solicitate de reclamante .

La termenul din 21.10.2008, reclamantele şi-au modificat acţiunea solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea Primarului Municipiului Constanţa să facă o propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, urmare a valorii recalculate a acţiunilor ce urmează a fi făcute de Ministerul de Finanţe, obligând în acest sens Primarul Municipiului Constanţa să înainteze notificarea şi actele doveditoare Ministerului de Finanţe.

Prin sentinţa civilă 1351/18.11.2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.C. şi G.M.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar.

S-a respins acţiunea introdusă împotriva Prefectului Judeţului Constanţa ca formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost obligat pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar să înainteze notificarea nr.305/14.11.2001 a B.E.J. V.S. şi toată documentaţia necesară către Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru ca acesta să propună măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autorul reclamantelor T.T., decedat la 23.12.1992, a deţinut un număr de acţiunii în valoare de 4.950.000 lei din totalul acţiunilor valorând 10.000.000 lei la Fabrica A.M.T., cu sediul în Constanţa, str. P. nr. 23. În prezent imobilul solicitat constituie o parte domeniu public al Municipiului Constanţa, iar o altă parte domeniu privat al Municipiului Constanţa, conform H.C.L.M. nr. 420/2001.

S-a mai reţinut că repararea prejudiciului suferit de reclamante se va realiza conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice, situaţie în care se impune ca notificarea reclamantelor însoţită de întreaga documentaţie să fie înaintată Ministerului Economiei şi Finanţelor Publice pentru ca acesta să propună măsuri reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel Municipiul Constanţa prin Primar.

La termenul din 01.04.2009, intimatele reclamante V.C. şi G.M.P. au formulat în condiţiile art. 293 Cod proc. civilă o cerere de aderare la apelul formulat de Municipiul Constanţa prin Primar.

Municipiul Constanţa prin Primar a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului sub următoarele aspecte:

- În mod greşit s-a respins excepţia tardivităţii modificării acţiunii reclamantelor.

Deşi prin cererea introductivă instanţa a fost investită cu o acţiune având

ca obiect obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri pentru cele 9000 de acţiuni deţinute de autorul reclamantelor la Fabrica A.M.T., abia la termenul din 21.10.2008, după primul termen de judecată reclamantele şi-au modificat obiectul cererii solicitând ca primarul să facă o propunere de măsuri reparatorii şi să o înainteze Ministerului de Finanţe.

- În mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa întrucât această entitate nu acordă despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv de stat, aşa cum au solicitat reclamantele prin acţiunea iniţială.

- În mod greşit a fost obligat pârâtul Municipiul Constanţa să înainteze notificarea însoţită de documentaţie Ministerului Finanţelor, în speţă nefiind incidente disp. art. 27 din Legea nr. 10/2001.

La rândul lor apelantele reclamante au criticat legalitatea hotărârii apelate, susţinând că prima instanţă a respins în mod greşit cererea reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor sau serviciilor obligaţie ce incumbă pârâtului Municipiul Constanţa, conform art. 18, lit.”a” din Legea nr. 10/2001.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile părţilor se reţine că ambele apeluri sunt nefondate.

Cu privire la apelul formulat de pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar instanţa reţine următoarele:

1. Se reţin a fi vădit nefondate criticile ce vizează respingerea excepţiei de tardivitate a modificării cererii de chemare în judecată a Municipiului Constanţa şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa în prezenta contestaţie.

Legea nr. 10/2001, în capitolul III reglementează o procedură de restituire în natură sau prin echivalent relativ mai simplă şi care presupune implicarea directă a celor care deţin cu orice titlu imobilele preluate în mod abuziv de stat.

Procedura administrativă este declanşată de notificarea pe care persoana îndreptăţită la restituire o adresează unităţii deţinătoare sau entităţii investită cu soluţionarea notificării conform legii.

În speţă se reţine că reclamantele, în calitate de succesori ai defunctului T.T., fost asociat al Societăţii Fabrica A.M.T., a solicitat prin notificarea nr. 305/14.11.2001 adresată Prefecturii Constanţa, conform art. 18, lit.”a” din Legea nr. 10/2001 (text în vigoare la data notificării) acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzătoare cotei de 49,4% din acţiunile societăţii deţinută de autorul său (fila 13 dosar fond).

După adoptarea Legii nr. 247/2005 şi stabilirea unei noi proceduri de acordare a despăgubirilor băneşti, Prefectura Constanţa a direcţionat notificarea reclamantelor spre soluţionare Municipiului Constanţa prin primar, conform adresei nr. 9523/14.10.2005.

În condiţiile în care pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, investit cu soluţionarea notificării reclamantelor în modalitatea mai sus menţionată nu a procedat la soluţionarea acestei notificări şi nici nu şi-a declinat competenţa de o soluţiona, în termenul legal de 60 de zile de la înregistrare, în mod judicios a reţinut prima instanţă că reclamantele erau îndreptăţite a se adresa Tribunalul Constanţa pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtului de a da curs notificării reclamantelor, soluţie conformă practicii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii).

În raport de situaţia de fapt mai sus menţionată se reţine că în mod corect s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Municipiului Constanţa în acţiunea dedusă judecăţii de reclamanţi.

Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar la acordarea de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii pentru cele 9000 de acţiuni aparţinând autorului reclamantelor, iar ulterior reclamantele şi-au precizat cererea chiar după prima zi de înfăţişare, în sensul obligării pârâtului de a face o propunere pentru acordarea de măsuri reparatorii şi de a o înainta Ministerului de Finanţe, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, nu este de natură a determina respingerea cererii de modificare ca fiind tardiv formulată, cum greşit susţin apelanţii, câtă vreme prin notificarea depusă în termenul legal au precizat în mod expres că solicită a fi despăgubiţi pentru cele 4900 acţiunii deţinute de autorul său la o societate comercială care nu mai există în prezent, în condiţiile art. 18, lit.(a) din lege.

Notificarea are rolul de declanşare a procedurilor administrative sau judiciare de reparare a prejudiciului cauzat prin preluările abuzive realizate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar instanţa de judecată sesizată direct de reclamanţii cărora nu li s-a răspuns în termenul legal la notificarea formulată analizează practic această notificare.

Limitele impuse atât în procedura administrativă, cât şi în cea judiciară sunt doar cele referitoare la identificarea imobilului notificat şi nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. 4 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001. Finalitatea legii speciale reparatorii presupune interpretarea acesteia în favoarea persoanei îndreptăţite şi în conformitate cu principiul constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate.

În acest sens, pentru protejarea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, legiuitorul a prevăzut că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului de formulare a notificării reglementat de art. 22 alin. (1) din lege, chiar dacă a fost adresată altei unităţii decât cea care deţine imobilul sau care a fost desemnată de legiuitor ca fiind entitate investită cu soluţionarea notificării (art. 22 alin. 4 din Legea nr. 10/2001).

În condiţiile în care, după primirea notificării reclamantelor - transmisă de Prefectura Constanţa, după adoptarea Legii nr. 247/2005, - pârâtul Municipiul Constanţa a constatat că nu este entitatea desemnată de legiuitor pentru a soluţiona notificarea formulată de persoanele prevăzute de art. 3 alin. (1), lit. (b), acestuia îi incumba obligaţia de a o redirecţiona entităţii competente, respectiv Ministerului Finanţelor, conform art. 27 coroborat cu art. 31 din Legea nr. 10/2001 republicată. Numai în acest mod se respectă esenţa Legii nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii prevăzute de această lege devin efective, iar nu declarative şi iluzorii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod proc. civilă, se va respinge apelul pârâtului Municipiul Constanţa, prin Primar, ca nefondat.

În referire la criticile formulate de apelantele reclamante, instanţa reţine că sunt nefondate, apelul incident urmând a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu numai prin restituirea în natură a acestora, atunci când este posibil, ci şi prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Art. 18 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează patru situaţii în care măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent. În categoria persoanele îndreptăţite exclusiv la măsuri reparatorii în echivalent intră persoana care era asociat la o persoană juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite erau membru ai aceleaşi familii (art. 18 lit.(a)).

În speţă se reţine că autorul reclamantelor a deţinut numai o cotă parte de 49% din totalul acţiunilor Fabricii A.M.T. – fabrică în prezent desfiinţată – situaţie în care devin incidente în speţă disp. art. 18 lit.(a), teza I din Legea nr. 10/2001.moştenitorii fostului asociat fiind îndreptăţite exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent.

Susţinerea reclamanţilor în sensul că, propunerea de despăgubiri prin echivalent, sub forma compensării cu bunuri şi servicii, intră în atribuţiile Municipiului Constanţa, prin Primar este lipsită de fundament legal.

Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte întreaga procedură în care se realizează despăgubirea persoanelor la art. 3 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 10/2001, stabilind în mod expres că „Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice, sau, după caz, prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate”.

Cum în speţă fosta Fabrică A.M.T. nu mai există, şi nici nu s-a făcut dovada că a existat o societate succesoare (terenul fostei fabrici fiind afectat în prezent de blocuri de locuit, alei de acces şi căi de circulaţie) se reţine că devin incidente disp. art. 31 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în sensul că obligaţia de a propune reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent incumbă în exclusivitate ministrului finanţelor publice, iar nu pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar.

Constatând că prima instanţă a dat o corectă dezlegare acestei probleme de drept, în baza art. 296 Cod proc. civilă se va respinge ca nefondat şi apelul formulat de reclamante.

Decizia civilă nr. 120/C/06.05.2009

9. Legea nr. 10/2001. Teren situat in Staţiunea Mamaia, instrăinat in baza Hotărârii din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa. Imobil preluat de autorităţile locale. Obligaţia cumpărătorului de a construi in termen de 4 ani. Pact comisoriu de gradul IV. Nerealizarea obligaţiei de a construi.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1935 de autorul reclamantului, care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează « fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător », în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de patru ani (ulterior şase ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.

De aceea, se reţine că nu era necesară intervenţia instanţei pentru a pronunţa rezoluţiunea contractului, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va constata că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.

În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective – neexecutarea obligaţiilor unei părţi – dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.

Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţine reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.518/2003, reclamanta B.M.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, anularea Dispoziţiei nr.2525/22.07.2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi restituirea în natură sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent a imobilul teren în suprafaţă de 437,37 mp, situat în Staţiunea Mamaia, lotul 10, careul 11.

În considerentele cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat următoarele:

Reclamanta B.M.I. este moştenitoarea legală a numitului B.G.I.

Autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 437,37 mp, situat în Staţiunea Mamaia, lotul 10, careul 11 în baza actului de vânzare cumpărare nr.7/19.04.1935, contract încheiat cu Primăria Constanţa.

Obiectul contractului l-a constituit un teren de construcţie, în suprafaţă de 437,37 mp, cu obligaţia asumată de cumpărător de a construi, pe acest teren, o casă de locuit sau vilă, în termen de 6 ani, de la perfectarea contractului.

Totodată, se arată că autorul reclamantelor s-a aflat în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţia contractuală, datorită evenimentelor istorice intervenite, respectiv venirea la putere a mişcării legionare şi a Guvernului Antonescu, intrarea României în război, rebeliunea legionară şi instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu.

Prin Decizia nr.22043/24.08.1958 a fostului Sfat Popular Constanţa s-au declarat desfiinţate şi reziliate actele de vânzare cumpărare pentru terenurile din Mamaia prin care proprietarii au fost deposedaţi de terenuri abuziv fără a beneficia de măsuri reparatorii, decizie ce nu a putut fi contestată, nefiind comunicată.

Se relevă că reclamanta a urmat procedura de restituire a terenului instituită de Legea nr.10/2001 ce s-a finalizat cu emiterea Dispoziţiei nr.2525/22.07.2002 de către Primarul Municipiului Constanţa, prin care s-a respins cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului teren.

În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Sub aspect probatoriu, la dosarul cauzei s-au anexat următoarele înscrisuri:

- actul de vânzare cumpărare nr.7/19.04.1935;

- decizia nr.22043/24.08.1958 a fostului Sfat Popular Constanţa

- certificatul de naştere al reclamantei B.M.I;

- certificatul de deces al numitului B.G.I.;

Prin sentinţa civilă nr.526/23.04.2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta B.M.I. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr.73/c/27.01.2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-au respins, ca nefondate apelurile civile formulate de reclamantă şi de către pârâţi.

Prin decizia civilă nr.4738/15.05.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile formulate de reclamantă şi de către pârâţi, s-au casat decizia civilă nr.73/c/27.01.2004 şi sentinţa civilă nr. 526/23.04.2003 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanţa, cauza fiind reînregistrată sub nr.3897/118/2006.

După casare, reclamanta şi-a precizat cadrul procesual în sensul că a arătat că înţelege să se judece cu Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa şi că înţelege să renunţe la judecată faţă de ceilalţi pârâţi.

Prin încheierea din 07.12.2006 s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâţii Primăria Municipiului Constanţa şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001 şi s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a Primarului Municipiului Constanţa şi a Municipiul Constanţa prin Primar.

Prin sentinţa civilă nr. 287/5.03.2009, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Preluarea terenului în litigiu nu a fost consecinţa unei măsuri abuzive, ci terenul s-a reîntors în patrimoniul municipalităţii urmare a intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/19.04.1935 pentru neexecutarea obligaţiei asumate de autorul reclamantei de a construi pe acest teren într-un interval de 4 ani o vilă sau o casă de locuit.

Prima instanţă a mai reţinut că în actul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935 părţile au înserat un pact comisoriu de grad IV, neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a construi în termenul convenit o casă de locuit, fiind sancţionată cu rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără punere în întârziere şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamanta B.M.I. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

- În mod greşit a reţinut prima instanţă că terenul dobândit de autorul reclamantei în 1935 a revenit în patrimoniul municipalităţii ca urmare a desfiinţării de drept a contractului de vânzare-cumpărare, conform pactului comisoriu de grad IV înserat în contract. În realitate acest teren a fost predat cumpărătorului în proprietate după 10 ani. Prin urmare perioada de graţie în care se putea construi a fost între 1945-1951, timp în care autorul reclamantei a plătit impozit conform actelor existente la dosar şi neanalizate de prima instanţă.

- Imposibilitatea construirii pe teren în perioada menţionată, 1945-1952, a fost justificată de schimbarea regimului politic, efectele războiului etc.

- Preluarea imobilului în litigiu a fost o măsură abuzivă, dispusă prin decizia nr. 22043/1958, situaţie în care în speţă erau pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Analizând criticile reclamantei se constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin notificarea nr. 766634/06.08.2001, reclamanta M.B. a solicitat ca în procedura Legii nr. 10/2001 să îi fie restituit în natură terenul în suprafaţă de 437,37 m.p. situat în staţiunea Mamaia, lot 10, careu 11, bun dobândit de autorul său B.G.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7/19.04.1935 încheiat cu Primăria Municipiului Constanţa.

Prin dispoziţia nr. 2525/2002 Constanţa emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a respins notificarea reclamantei motivat de faptul că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, bunul nefiind preluat abuziv de către stat.

Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reţinute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea, confiscarea cererii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor.

În categoria preluărilor mai sus arătate caracterizate ca fiind abuzive, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor, bunul se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură.

În speţă se reţine că actul de vânzare-cumpărare nr. 7/19.04.1935 a fost încheiat de autorul reclamantei în calitate de cumpărător şi Primăria Constanţa, în calitate de vânzător, în condiţiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Staţiunea Mamaia se vor vinde cu condiţia expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de patru ani, prelungit de şase ani şi să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Condiţiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr. 25/1905, conţin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV, desfiinţarea convenţiei realizându-se de drept, fără intervenţia instanţei de judecată.

Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1935 de autorul reclamantului, care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează « fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător », în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de patru ani (ulterior şase ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.

De aceea, se reţine că nu era necesară intervenţia instanţei pentru a pronunţa rezoluţiunea contractului, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va constata că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.

În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective – neexecutarea obligaţiilor unei părţi – dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.

Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţine reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea şi-a manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia, ori putea face dovada că, deşi a încercat să îşi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forţă majoră.

Se reţine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi, a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.

Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21.11.1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.

Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reţine că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.

Se reţine că prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale, recunoscând existenţa, în timpul războiului, a unei crize de materiale de construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.

Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării a fost adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de trei ani, nu au făcut niciun demers pentru a construi pe acest teren.

De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării nu s-a interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligaţia ca « orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular ar avea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării naţionale ».

Ori, în cauză, se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.

Susţinerea apelantei reclamante în sensul că proprietatea asupra terenului în litigiu i-a fost transmisă nu la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare – anul 1935, ci după 10 ani - în anul 1945 este lipsită de orice fundament probator.

Conform dispoziţiilor art. 1295 Cod civil, vânzarea este un contract translativ de proprietate. În cazul bunurilor individual determinate efectul translativ se produce în baza contractului de la data încheierii lui, cu excepţia cazurilor în care părţile contractante au convenit amânarea transferului proprietăţii până la împlinirea unui termen sau condiţie.

În speţă, din analiza clauzelor contractuale nu rezultă ca părţile să fi convenit să amâne transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 437, 27 m.p. la o dată ulterioară celei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 7/19.04.1935.

Dimpotrivă din probele administrate în cauză rezultă că autorul reclamantei a fost menţionat în anul 1942 în „Tabloul de proprietăţi de la Mamaia cu rate restante” pentru lotul nr. 10, careu 11, diferenţa de preţ datorată pentru terenul cumpărat fiind de 6560 lei.

Din adresa nr. 77/23.03.1999 emisă de Municipiul Constanţa – Direcţia Patrimoniu, rezultă că în planul cadastral al oraşului Constanţa, întocmit în anii 1936-1938, registrul de proprietăţi pag. 1557, la nr. crt. 15566 este consemnat lotul 10 din careul 11 ca teren neconstruit la acea dată, suprafaţa de 437,27 m.p., ca proprietate B.I.

Înştiinţarea de plată a impozitului nr. 421/1951, cât şi dovada plăţii impozitului aferent terenului în suprafaţă de 437,27 m.p. pentru perioada 1946-1951 conduce la concluzia că în toată această perioadă s-a recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra terenului în litigiu, acesta având posibilitatea să construiască pe acest teren, conform obligaţiei asumate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935.

Prin urmare, până la data manifestării de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, care a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043, autorul reclamantei a avut posibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935, respectiv aceea de a construi o casă de locuit sau o vilă, sancţiunea neexecutării acestei obligaţii fiind rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa reintrării terenului în suprafaţă de 437,27 m.p. în patrimoniul vânzătorului.

Aşa fiind, terenul în litigiu se găseşte în patrimoniul vânzătorului Municipiul Constanţa ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei B.I., în anul 1935, pentru nerespectarea către cumpărător a obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, sens în care s-a pronunţat în mod constant, în speţe similare şi I.C.C.J. (exemplificări: decizia civilă nr. 5680/9.10.2008; decizia civilă nr. 6327/28.10.2008; decizia civilă nr. 569/27.01.2005; decizia civilă nr. 3213/11.10.2000).

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod proc. civilă se va respinge ca nefondat apelul reclamantei.

Decizia civilă nr. 215/C/30.09.2009

Dosar nr. 3897/118/2006

10. Legea nr. 10/2001. Calitatea procesual pasivă a Statului Român in procedura judiciară desfăşurată conform Legii nr. 10/2001. Lipsa dovezii că Fondul Proprietatea funcţionează de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamantului intr-un termen rezonabil şi in mod efectiv. Efecte.

Se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi 112, dec.2005).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.6072/118/2007 reclamanţii C.R.N. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primăria Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, Bdul T., sau la acordarea în compensare a unui teren echivalent din punct de vedere edilitar, urbanistic şi funcţional.

In subsidiar, reclamanţii au solicitat ca în situaţia imposibilităţii restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, să fie obligaţi pârâţii la emiterea deciziei privind propunerea de despăgubiri pentru imobilul respectiv.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt unicii moştenitori ai celor doi foşti proprietari ai imobilului – C.N. şi C.M., dreptul de proprietate fiind dobândit de aceştia prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3703/13.12.1946 la Grefa Tribunalului Constanţa.

În ce priveşte modalitatea preluării imobilului de către stat, s-a susţinut că este una abuzivă, realizată în baza Decretului nr. 83/1949, de completare a unor dispoziţii din Legea 187/1949a reformei agrare.

Reclamanţii au mai învederat că în baza Legii 10/2001 au notificat Primăria Municipiului Constanţa pentru restituirea imobilului, însă nu au primit nici o soluţionare până la momentul sesizării instanţei.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri:act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.53264/27.11.1946,jurnal nr. 15866/27.09.1945 al Tribunalului Ilfov, proces - verbal de impunere din 07.01.1946, adresa nr. 3198/28.06.2993 emisă de S.C. P. S.A., adresa nr. 5574/21.04.1994 emisă de Consiliul Local Constanţa, acte de stare civilă, notificare înregistrată sub nr. 811/10.08.2001 la B.E.J. M.A. Totodată, reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, pentru identificarea terenului, evaluarea acestuia, stabilirea regimului juridic şi a gradului de ocupare, probă ce a fost încuviinţată şi administrată de instanţă.

În apărare, pârâţii nu au formulat întâmpinare, depunând la dosar relaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului, precum şi documentaţia aferentă notificării formulate de către reclamanţi şi înregistrată de unitatea deţinătoare sub nr. 2809/15.03.2001.

Prin precizări scrise depuse la dosar la termenul din 16.05.2008 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a terenului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Reclamanţii au susţinut că obligarea Statului Român are un caracter subsidiar, pentru situaţia imposibilităţii de restituire în natură sau prin compensare cu un alt teren a imobilului ce face obiectul acţiunii. A fost invocată în acest sens practica CEDO care a statuat că hotărârile judecătoreşti de acordare a despăgubirilor prin acţiuni la Fondul Proprietatea constituie o încălcare a art.1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestei modificări a acţiunii, reclamanţii au depus la dosar practică judiciară şi practică CEDO.

În apărare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, învederând că în temeiul art.25 din Decretul nr. 31/1954, art.138 alin.2 lit. f-h din Legea 215/2001 şi art.136 alin.2 din Constituţie poate sta în judecată în calitate de pârât doar în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional.

Totodată, Legea 10/2001 prevede doar două situaţii în care Ministerul Economiei şi Finanţelor poate fi chemat în judecată în nume propriu sau ca reprezentant al statului, iar aceste cazuri expres nu se regăsesc în speţa de faţă.

Pe fondul cererii, s-a solicitat prin întâmpinare ca instanţa să oblige pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită o decizie motivată cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea 247/2005.

La termenul din 20.03.2009 instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţi procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Constanţa, cu consecinţa respingerii acţiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. Admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri reclamanţilor, in condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru imobilul situat in Constanţa, bdul. T., compus din teren in suprafaţă de 1044 mp.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii s-au legitimat ca succesori ai defuncţilor C.N. şi C.M., proprietari ai terenului în suprafaţă de 1044 mp, bun preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 83/1949 de completare a unor dispoziţii din Legea reformei agrare nr. 187/1945. S-a mai reţinut că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă în cauză, acest act normativ constituind norma generală în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.2945-22.12.2989, iar reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii de care pot beneficia reclamanţii, prima instanţă a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură, situaţie în care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează numai două situaţii în care Statul prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată în cadrul acestei proceduri, iar în speţă nu este întâlnită niciuna dintre cele două situaţii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

I. Apelanţii reclamanţi au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, apreciind că Statul Român are calitate procesuală pasivă şi trebuie să răspundă în solidar cu ceilalţi pârâţii la plata despăgubirilor stabilite prin expertiza de evaluare a terenului ce nu poate fi restituit în natură.

Au mai susţinut apelanţii reclamanţi că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate să fie obligat direct la plata despăgubirilor aferente valorii de circulaţie a imobilului ce nu poate fi restituit în natură în condiţiile în care mecanismul întrevăzut de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor este un eşec, iar Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa a reţinut în mod constant că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor, iar în această situaţie persoana îndreptăţită suferă de o lipsă totală a despăgubirii ceea ce constituie o sarcină disproporţionată şi incompatibilă cu dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. La rândul lor, pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, solicitând obligarea acestui pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, cu obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanţii pârâţi au susţinut că prima instanţă a stabilit în mod greşit că pârâtul Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare a acestuia la plata despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi pentru terenul preluat abuziv şi care nu poate fi restituit în natură, în condiţiile în care ineficacitatea mecanismului de reparaţie stabilit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei Europene având posibilitatea de a înlătura normele din legislaţia internă care sunt ineficiente sau contrare normelor Convenţiei.

Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, însă acesta a fost limitat prin două adagii elocvente: tantum devolutum appellatum şi tantum devolutum quantum indicatum. Prima regulă restrictivă exprimă ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, iar a doua regulă restrictivă exprimă ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Analizând legalitatea ţi temeinicia hotărârii apelate în raport cu criticile tuturor apelanţilor şi avându-se în vedere limitele apelului, Curtea constată următoarele:

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român în raport de acţiunea subsidiară se reţine a fi fondate şi urmează a fi admise pentru următoarele considerente:

Reclamanţii C.R.N. şi I.M. au deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificările formulate în anul 2001, solicitarea lor de a li se restitui în natură terenul în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, bdul. T. (fost C.), nefiind analizată de unitatea notificată până la data sesizării instanţei de judecată – 26 iunie 2007.

Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ-teritoriale – deţinătoarea bunului notificat – de a soluţiona în termenul legal notificarea, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor lor – restituirea în natură a terenului preluat abuziv sau acordarea în compensare a unei teren echivalent din punct de vedere edilitar, urbanistic şi funcţional.

Ulterior – după stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a terenului notificat, cât şi aceea de a se atribui reclamanţilor în compensare un alt teren echivalent din punct de vedere edilitar cu cel preluat în mod abuziv, reclamanţii şi-au completat acţiunea cu o nouă cerere, solicitând ca în ipoteza în care instanţa va statua asupra dreptului reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, plata acestor despăgubiri să fie realizată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ce urmează a fi obligat în mod direct prin hotărâre judecătorească, în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu este funcţional, iar regimul de calculare şi de plată a îndemnizaţiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este eficace şi util.

În speţă se reţine că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 a statuat cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, cât şi cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a terenului notificat, bunul fiind afectat integral de construcţia Sălii Sporturilor – imobil aflat în domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/29.11.2006. Aceste dezlegări ale instanţei de fond nu au făcut obiectul criticilor părţilor în apel, situaţie în care se impun cu autoritate de lucru judecat fără a mai putea fi repuse în discuţie cu ocazia soluţionării apelurilor de faţă, dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti pentru terenul preluat prin Decretul nr. 83/1949 fiind recunoscut în mod definitiv.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului poate desemna atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă”, de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a mai afirmat că, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea ce priveşte dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008].

În speţă recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost confirmată în mod definitiv de către o instanţă judecătorească, fiind stabilită în mod clar în dreptul intern, după cum este, de asemenea, şi obligaţia de despăgubire în cazul nerestituirii.

În aceste împrejurări, instanţa consideră că reclamanţii au o „creanţă patrimonială” certă, irevocabilă şi exigibilă, care intră sub incidenţa noţiunii de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, intimaţii au reclamat o ingerinţă în dreptul lor de proprietate şi instanţa de fond, constatând că a avut loc o asemenea ingerinţă prin absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri, trebuia să analizeze cererea subsidiară a reclamanţilor din perspectiva dreptului afirmat, al respectării proprietăţii şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.

În acest context se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi 112, dec.2005).

Prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte creanţa reprezentând despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţi, că executarea sa este reglementată de Legea 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 87/2007 şi că reclamanţii trebuie să aştepte derularea acestei procedurii care nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească şi să acorde titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acţiuni la Fondul Proprietatea.

Or, în speţă, niciuna din datele şi respectiv probele prezentate de pârâţii, nu conduc la concluzia că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent, pentru ca instanţa să considere că dreptul reclamanţilor la despăgubire a devenit un drept efectiv, Curtea Europeană stabilind constant că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubirii în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (cauza Ruxandra Ionescu c. României, hot. din 12 octombrie 2006; cauza Matache ş.a. contra României, hot. din 19 octombrie 2006; cauza Faimblatt c. României, hot. din 23 ianuarie 2009; cauza Viaşu c. României, hot. din 9 decembrie 2008).

Mai mult, Curtea Europeană a reţinut în mod explicit că „Numărul de cereri înaintate Curţii, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în anumite cazuri a articolului 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. şi care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.” (Cauza Viaşu contra României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări.(hotărârea din 22 iunie, cauza Braniowski contra Poloniei).

Se reţine că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte că în prezent funcţional, statul este răspunzător de îndemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 1044 mp (cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei, şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 8 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care sunt îndreptăţite în schimbul terenului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres obligaţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, în condiţiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanţilor într-un termen rezonabil şi în mod efectiv şi faţă de jurisprudenţa CEDO (obligatorie pentru instanţele naţionale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de către jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, instanţa de apel constată că Statul Român are calitate procesual pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamanţi, prin care se solicită plata echivalentului bănesc al terenului care nu poate fi restituit în natură şi pentru care, deşi s-a statuat dreptul reclamanţilor la despăgubiri, aceştia nu au primit efectiv măsuri reparatorii stabilite conform Legii nr. 10/2001. În acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. într-o decizie de speţă recentă (Decizia nr. 8066/12 decembrie 2008).

Faţă de considerentele expuse în baza art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmează a fi admise apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 448/03.04.2009 a Tribunalului Constanţa.

Desfiinţează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza Tribunalului Constanţa pentru soluţionarea cererii subsidiare în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cu ocazia rejudecării cererii instanţa de fond va analiza şi celelalte apărării invocate de părţi şi care vizează fondul litigiului.

Decizia civilă nr. 218/C/30.09.2009

Dosar nr. 6072/118/2007

11. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un proiect de investiţii, autorizat ulterior formulării notificării. Nerealizarea obiectivului ”Băi Reci” – anexă a Spitalului Clinic de Recuperare Eforie Nord.

În speţă nu s-a probat existenţa unei construcţii cu caracter definitiv, care afectează fie şi în parte suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existenţa unei autorizaţii de construire pentru derularea programului de reparaţii capitale la obiectivul unităţii sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu caracter prevalent în accepţiunea Legii nr. 10/2001 – reţinută şi în primă instanţă.

Situaţia evocată nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevăzută în textul art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului putând fi analizată în cauză ca posibilă şi justificată de raţiunea respectării dreptului de proprietate al intimatului reclamant şi de împrejurarea că, această modalitate de reparare, răspunde cerinţei ce reiese din jurisprudenţa CEDO, referitoare la asigurarea unei despăgubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache şi alţii vs. România, cauza Faimblat vs. România).

Prin sentinţa civilă nr. 1948/6.11.2007 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a fost admisă acţiunea reclamantului P.N.D. formulată în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA ORAŞULUI EFORIE şi PRIMARUL ORAŞULUI EFORIE, fiind dispusă anularea dispoziţiei de respingere a notificării, nr. 145/11.04.2006 şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului – teren de 540 mp din intravilanul localităţii, reprezentând lotul nr. 987 din Parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin punctele 12 – 13 – 14 – 15 în documentaţia topo-cadastrală întocmită de ing. C.C. în luna martie 2006.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 145/11.04.2006 a Primarului Oraşului Eforie a fost respinsă notificarea nr. 1944/05.11.2001 depusă prin BEJ D.V. şi înregistrată la Primăria Oraşului Eforie sub nr.15613/12.10.2001, ce viza restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 540 mp - lotul nr.987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile.

Soluţia dată prin notificare s-a referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada achitării, de către bunicul său, a restului de preţ de 12.960 lei prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 şi nici dovada realizării unei construcţii, ambele obligaţii constituind în caz de neîndeplinire motive de reziliere de plin drept a actului juridic. În cuprinsul dispoziţiei s-a mai reţinut că nu s-au prezentat dovezi cu privire la trecerea terenului în posesia dnei I.H.K. şi la preluarea abuzivă a acestuia de către stat în perioada 1945-1989.

Instanţa de fond a apreciat că în speţă reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, câtă vreme prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces-verbal nr.5287/25.02.1927, încheiat între Eforia Spitalelor Civile şi D.I., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra lotului însemnat în planul parcelar cu nr.987, în suprafaţă de circa 540 mp.

Imobilul s-a regăsit în evidenţele fiscale ale oraşului Eforie începând cu anul 1940, lotul nr. 987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucureşti figurând în Tabloul proprietarilor din anii 1940, pe numele lui D.I., astfel cum reiese din adresa nr.621/20.07.2006 a Consiliului Local al Oraşului Eforie - Direcţia Financiară. Totodată, D.I. a figurat ca proprietar al terenului cumpărat în anul 1927 şi în “Tabloul cu locurile virane cu numele şi adresele posesorilor din Parcelarea Eforie 1949”- dos.36/1949, nr.lot 987, fond “Primăria Eforie”, conform copiei - extras eliberate de arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa în 2001.

Conform “Extractului din registrul actelor de morţi pe anul 1927” nr.2748, D.I. a decedat la data de 14.11.1929, moştenitoarea legală a acestuia fiind I.H.K, în baza certificatului de moştenitor nr. 14/27.02.2003.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, precum şi a celor ale art.4 alin.2 din actul normativ menţionat, statuând în sensul că prin certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă ataşate la dosar, reclamantul şi-a dovedit pe deplin calitatea de moştenitor legal al mamei sale, care la rândul său l-a moştenit pe fostul proprietar al imobilului litigios. Având în vedere şi faptul că, potrivit declaraţiei autentificate sub nr.2975/23.08.2005 la BNP C.M.P. din Bucureşti, P.D.M.S. a cedat în favoarea fratelui său toate drepturile legate de revendicarea averii imobile ce a aparţinut defunctei lor mame, reclamantul era în drept să formuleze singur notificare în temeiul legii speciale de reparaţie.

Tribunalul a avut în vedere deopotrivă faptul că a fost probată şi calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul art.3 din lege, fiind înlăturată argumentaţia din cuprinsul dispoziţiei contestate, potrivit căreia neachitarea tuturor ratelor şi/sau neîndeplinirea obligaţiei de construire stabilite prin contract ar fi atras pierderea dreptului de proprietate al cumpărătorului.

S-a reţinut, în acest context, că în art. 3 din contract s-a prevăzut într-adevăr că “neplata vreuneia din rate la termenele fixate atrage după sine exigibilitatea întregii sume şi Eforia poate, fără somaţiune, judecată sau punere în întârziere, ci numai învestind acest contract, după simpla cerere a Eforiei, cu formulă executorie, să scoată bunul în vânzare prin licitaţie publică în contul dlui cumpărător, iar din preţul rezultat se va despăgubi Eforia de acest prilej şi de toate cheltuielile făcute până în momentul primirii banilor la Eforie’’, cât şi că potrivit art.8 alin.1 “Dacă dl cumpărător nu va achita ratele la termenele prevăzute la alin.2 de mai sus, Eforia este în drept a percepe pentru întârziere un procent de 10% pe an şi 1% drept remiză cuvenită fiscului pentru încasarea sumelor prin aplicarea legii de urmărire”. Însă, aplicarea sancţiunilor enumerate constituia un drept exclusiv al vânzătorului potrivit art.10, iar din probele administrate nu rezultă ca acesta s-ar fi prevalat de clauzele inserate în contract, în sensul că ar fi procedat la vânzarea prin licitaţie publică a imobilului; or, în această situaţie nu se poate prezuma decât că preţul a fost achitat în întregime, la termenele stabilite.

Judecătorul fondului a arătat că ar fi excesiv să i se pretindă reclamantului depunerea chitanţelor din perioada 1927-1928, pentru a dovedi cu certitudine achitarea tuturor ratelor, aceasta fiind o sarcină procesuală grea, dacă nu imposibil de realizat.

În adresa nr.51524/13.11.1958 a Sfatului Popular Regional Constanţa-Secţiunea de Arhitectură şi Sistematizare se menţionează, la cererea numitei I.E., că parcela 987 în suprafaţă de 540 mp. situată în Staţiunea Eforie este neconstruibilă, întrucât potrivit planului de sistematizare se află într-o zonă verde.

În aceste condiţii, nu poate fi vorba de o neexecutare culpabilă a obligaţiei de construire de către autorul reclamantului şi, prin urmare, nu a operat pactul comisoriu inserat în contract.

De altfel, din probele administrate nu rezultă că vânzătorul-creditor şi-ar fi manifestat vreodată, expres şi neîndoielnic, voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, pe motiv ca debitorul-cumpărător nu şi-ar executat obligaţiile ce-i reveneau; dimpotrivă, acesta din urmă a continuat să figureze ca proprietar în evidenţele autorităţii locale mult timp după ce au expirat termenele pentru îndeplinirea obligaţiilor.

Cât priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat, judecătorul fondului a reţinut că legea specială condiţionează dreptul la măsurile reparatorii pe care le reglementează, de caracterul abuziv al măsurii de preluare a imobilului de către stat, însă nu defineşte noţiunea de “preluare abuzivă”; în schimb, în art.2 alin.1 enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea trebuia să aprecieze dacă situaţia se încadrează într-unul dintre cazurile prevăzute de text.

S-a apreciat că sunt trecute fără titlu valabil în proprietatea statului şi imobilele preluate pur şi simplu, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanţii puterii din epocă şi folosirea ulterioară în diverse scopuri.

Asemenea măsuri de trecere în proprietatea statului contraveneau Constituţiei din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Totodată, erau în contradicţie şi cu dispoziţiile Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Ori, valabilitatea titlului statului impune, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, concordanţa lui cu prevederile constituţionale, cu tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă cu certitudine că terenul litigios a ieşit la un moment dat, după anul 1958, din patrimoniul autorului reclamantului şi în prezent face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.

Din moment ce nu s-a dovedit că fostul proprietar s-a desesizat de bună voie de terenul revendicat în favoarea altei persoane ori că bunul a ieşit din patrimoniul fostului proprietar în mod legal (spre exemplu, prin vânzarea la licitaţie publică la iniţiativa vânzătorului, ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii stabilite prin convenţie), operează prezumţia unei preluări fără titlu în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, respectiv fără întocmirea vreunei formalităţi care să constate această preluare.

S-a conchis în sensul că imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului se încadrează în ipoteza descrisă de art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, în redactarea de la momentul emiterii dispoziţiei contestate, text potrivit căruia prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi “orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării (…)”.

Sub acest aspect, s-a reţinut că art. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, situaţiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepţii prevăzute în mod expres. În acelaşi sens, art.7 alin.1 prevede că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Potrivit documentaţiei topo-cadastrale anexate la dosarul cauzei, terenul în litigiu are suprafaţa de 540 mp. şi se află poziţionat în intravilanul oraşului Eforie-Staţiunea Eforie Nord, între calea ferată şi băile reci.

În adresa nr. N479/11.11.2002 emisă de Primăria Eforie-Serviciul UATCDCTI către Serviciul Juridic se arată că lotul nr.987, plan parcelare Eforia Spitalelor Civile Bucureşti, nu face obiectul nici unui contract de concesiune şi că, potrivit evidenţelor deţinute, pe acest lot nu sunt construcţii, dar pe latura dinspre sud este afectat de domeniu public pe o adâncime de 9 m.

Potrivit adresei nr.1230/27.09.2001 emise de P. S.A. Constanţa la cererea reclamantului, terenul aferent lotului nr.987 în suprafaţă de 540 mp., cu dimensiunile de 18,0 m pe 30,0 m, ce face parte din parcelarea Eforia Spitalelor Civile, se află amplasat în partea de sud-vest a oraşului Eforie Nord, între calea ferată şi Băile Reci şi este liber de construcţii. În aceeaşi adresă se menţionează că, din punct de vedere urbanistic, după 01.01.1990 nu s-a eliberat în cadrul institutului nici o documentaţie de proiectare cu acest profil, care să prevadă modificarea actualei structuri a zonei.

Consiliul Local al Oraşului Eforie - Direcţia Administrarea Domeniului Public şi Privat menţionează în adresele nr.12033/25.07.2006 şi nr.734/05.07.2007 următoarele: - lotul în discuţie se află în Eforie Nord, între calea ferată şi activul Băi Reci, aflat în administrarea Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie; - definirea zonei în care se află acest teren, conform PUG Oraş Eforie este: zona balnear-turistică, spaţii verzi; - terenul reprezentând lotul 987 reprezintă proprietatea oraşului Eforie în baza legii fondului funciar şi nu este constituit în domeniu public.

Fata de situaţia de fapt ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză şi din înscrisurile depuse de pârâţi, se reţine că nu există impedimente legale la restituirea în natură, imobilul neregăsindu-se în nici una din situaţiile pentru care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâta PRIMĂRIA ORAŞULUI EFORIE, care a criticat soluţia din perspectiva greşitei statuări asupra întrunirii condiţiilor pentru dovedirea, de către reclamant, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale, a existenţei unei situaţii de preluare abuzivă a acestui imobil de către stat, precum şi asupra modalităţii concrete de acordare a măsurilor reparatorii.

Astfel, apelanta pârâtă a apreciat că, faţă de clauzele contractului în speţă nu s-a făcut dovada că autorul intimatului reclamant şi-a îndeplinit integral obligaţia de plată a preţului vânzării bunului, restul de sumă urmând a fi achitată pe parcursul anilor 1925, 1926, 1927 şi 1928, cât şi pe cea de a clădi şi de a avea o construcţie terminată la roşu şi cu acoperiş, în timp de patru ani de la data punerii în posesie.

Apelanta pârâtă a menţionat că nu s-a avut în vedere clauza cuprinsă în art. 15 din contract, care viza rezilierea de drept, fără punere în întârziere şi fără somaţie în cazul nerespectării de către cumpărător a oricărei obligaţii asumate; ori, în speţă, intimatul reclamant nu a dovedit că autorul său şi-a îndeplinit obligaţia de a edifica în termenul precizat o construcţie.

S-a făcut trimitere la adresa nr. 51524/13.11.1958 a fostului Sfat Popular Regional Constanţa–secţiunea de arhitectură şi sistematizare, care a menţionat – după 30 de ani de la data încheierii contractului – că parcela 987 în suprafaţă de 540 mp situată în staţiunea Eforie este neconstruibilă, întrucât se află într-o zonă verde potrivit planului de sistematizare a localităţii.

S-a solicitat să se înlăture şi susţinerile judecătorului fondului potrivit cu care neîndeplinirea obligaţiei de a construi se fundamentează pe lipsa culpei cumpărătorului, precum şi a celor legate de caracterul excesiv al probatoriului vizând plata ratelor aferente perioadei 1927 – 1928.

Pactul comisoriu de gradul IV intervine independent de opţiunea vânzătorului şi are drept consecinţă readucerea terenului în patrimoniul vânzătorului.

Cu privire la împrejurarea reţinută în considerentele sentinţei, legate de preluarea abuzivă a imobilului, apelanta pârâtă a solicitat să se constate că a fost făcută în speţă o încadrare formală în prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, neexistând la dosar nici un act doveditor de preluare a bunului în mod abuziv şi prezumându-se, din acest punct de vedere, că terenul a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului la un moment după anul 1958, dar fără a se preciza care a fost acel moment sau contextul în care s-a produs preluarea.

Apelanta pârâtă a mai apreciat ca fiind greşită soluţia fondată pe o lucrare extrajudiciară (expertiza topo-cadastrală), care nu respectă principiul nemijlocirii şi al contradictorialităţii, întrucât nu a fost realizată în prezenţa părţilor, printr-o suprapunere pe planul parcelar, existând astfel riscul restituirii unui alt teren. S-a apreciat că locaţia definită prin adresele nr. 12033/25.07.2006 şi 734/5.07.2007 ale Consiliului Local nu este suficientă pentru stabilirea corectă a amplasamentului.

S-a solicitat, în consecinţă, în raport de motivele invocate, admiterea apelului şi respingerea acţiunii reclamantului.

Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea soluţiei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, fiind reiterate aspectele privitoare la operarea pactului comisoriu şi la proba privitoare la momentul preluării bunului din patrimoniul autorului său.

La termenul din 15.09.2008 a fost dispusă, în condiţiile art. 295 al. 2 cod proc.civilă, completarea materialului probator administrat în cauză, în sensul efectuării unei expertize topografice necesare identificării terenului în litigiu, precum şi pentru a se verifica aspectele legate de asigurarea siguranţei şi protecţiei infrastructurii feroviare conform O.U.G. nr.12/1998 modificate prin Legea nr. 128/2004.

Lucrarea a fost depusă la dosar de către ing. B.E. (BLEJ Tribunalul Galaţi), la termenul din 16.03.2009, fiind urmată de prezentarea precizărilor solicitate autorităţii locale asupra edificatelor regăsite pe planul de situaţie al expertului.

În raport de ansamblul probator şi de criticile punctuale aduse soluţiei instanţei de fond, vor fi avute in vedere următoarele considerente:

1. Cu privire la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, stabilind că efectul clauzei rezolutorii inserate sub forma pactului comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 nu se putea realiza de drept, ci doar în virtutea unui act juridic ulterior al vânzătorului, care să ateste interesul şi voinţa părţii în favoarea căruia opera pactul, de a opera rezoluţiunea.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 23.1. lit. a din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu impun intimatului reclamant sarcina excesivă în a depune la dosar toate chitanţele autorului său, datând din perioada 1927 – 1928, care pot atesta plata integrală a preţului, întrucât nu aceste înscrisuri sunt cele care confirmă translaţia dreptului de proprietate sau deţinerea imobilului, actul juridic doveditor fiind (în sensul dat de text) doar contractul de vânzare-cumpărare - dreptul de proprietate fiind transmis în acord cu dispoziţiile art. 1294 şi urm. Cod civil.

Ori, astfel cum a statuat în alte speţe şi instanţa supremă, inserarea unui pact comisoriu în actul translativ al dreptului de proprietate a constituit un beneficiu în favoarea vânzătorului, după cum învestirea contractului cu formulă executorie în vederea valorificării clauzei şi reintrării în posesia bunului reprezenta deopotrivă o facultate aflată la dispoziţia aceleiaşi părţi. Rezultă că pentru ca pactul să opereze, iar bunul să reintre în patrimoniul fostului proprietar este necesară manifestarea de voinţă a creditorului pentru desfiinţarea contractului, întrucât vânzătorul poate opta pentru rămânerea în fiinţă a actului şi valorificarea altor clauze – cum sunt cu titlu de exemplu cele statuate prin art. 8 şi art. 9 din contract, referitoare la aplicarea unor penalităţi asupra preţului neachitat sau plătit cu întârziere.

Astfel fiind, desfiinţarea contractului nu operează, în mod automat, la expirarea termenului prevăzut prin pactul comisoriu, fiind întotdeauna necesară manifestarea de voinţă expresă şi neechivocă a creditorului obligaţiei în acest sens, iar instanţa de fond a stabilit corect acest aspect, reţinând că în cauză nici o probă nu a fost administrată de către cel care a invocat situaţia – anume, autoritatea locală pârâtă.

Aceleaşi considerente vizează în egală măsură situaţia evocată, a neplăţii tuturor ratelor din preţul stabilit, cât şi neîndeplinirea obligaţiei de a construi în termenul de patru ani de la data încheierii actului, iar tribunalul a înlăturat în mod corect apărările referitoare la operarea uno ictu a clauzei la momentul împlinirii termenului prevăzut de părţi prin contract.

Aceste considerente, raportate la probatoriul vizând calitatea de succesor legal al autorului său şi la dovedirea titlului antecesorului, au fundamentat soluţia judicioasă dată în fond asupra chestiunii calităţii intimatului reclamant de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.

2. Sub aspectul modalităţii de preluare a imobilului de către stat, se constată că sentinţa atacată cuprinde o corectă dezlegare în drept dată speţei, câtă vreme jurisprudenţa constantă privitoare la aplicarea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (dispoziţii preluate în pct. 2 din Normele metodologice) exclude impunerea în sarcina notificantului a unei obligaţii procesuale de a proba modul de preluare a bunului în patrimoniul statului.

Abordarea coerentă a situaţiilor de fapt, în raport de legislaţia incidentă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune stabilirea, pe cât posibil, a situaţiei juridice reale a bunului în funcţie de modalitatea concretă de preluare. Prin urmare, persoana îndreptăţită este obligată să prezinte doar probele ce atestă existenţa dreptului, nu şi actul normativ în temeiul căruia a pierdut posesia lui, statul prin entităţile sale fiind cel care are sarcina de a proba deţinerea bunului cu titlu valabil.

Din acest punct de vedere legiuitorul a transferat sarcina acestei probe către entităţile deţinătoare şi a instituit chiar prezumţia recunoaşterii întinderii dreptului prin preluarea datelor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Indicarea în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 a actelor de autoritate apreciate de legiuitor ca fiind abuzive nu echivalează, astfel cum susţine apelanta, cu impunerea în sarcina notificantului a obligaţiei de a indica în mod concret modalitatea şi actul preluare a bunului, statul fiind cel care urmează să probeze că bunul a fost preluat de la o altă persoană, în temeiul unui titlu valabil şi în condiţii care nu se supun reglementării date de legea specială.

Sub acest aspect, trimiterea făcută de apelanta pârâtă la prevederile art. 23.1 lit. c din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/1997 nu este justificată, întrucât deşi prin pct. 1 lit. e din Norme se arată cu titlu general că sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, acelaşi act normativ stabileşte în teza ultimă a textului că în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Prin urmare, independent de reţinerea de către judecătorul fondului, în considerentele soluţiei sale, a unor elemente care nu fac trimitere expresă la anumite susţineri ale părţilor (fiind dată ca exemplu situaţia imobilului preluat pur şi simplu, de facto, în proprietatea statului, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanţii puterii), sentinţa dă o dezlegare corectă acestei situaţii, nefiind în sarcina notificantului să certifice data şi modalitatea de preluare a bunului de către stat.

Este de reţinut în acelaşi context că în mod logic preluarea imobilului a fost apreciată ca intrând în situaţia juridică a imobilelor cărora li se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001 câtă vreme conform extrasului de la Direcţia Jud. a Arhivelor Naţionale Constanţa de pe ,,Tabloul cu locuri virane din parcelarea Eforie 1949, dosar 36/1949, fond Primăria Eforie’’, lotul 987 figura încă pe numele autorului reclamantului.

Conchizând, acest motiv de critică este nefondat, iar neatestarea de către deţinătorul actual al imobilului al modului de preluare nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă susţinerile intimatului reclamant referitoare la preluarea abuzivă şi fără titlu a bunului, de către statul român.

3. Asupra modului în care s-a statuat în legătură cu măsura reparatorie, Curtea va reţine că ultima critică adusă de apelanta pârâtă este neîntemeiată, faţă de probatoriul administrat în fond şi apel.

Achiesând asupra aspectului privitor la neadministrarea de către judecătorul fondului a unei expertize care să stabilească, în condiţii de contradictorialitate, principalele elemente de identificare a amplasamentului actual al imobilului, a fost administrată în apel o expertiză tehnică topografică, necontestată de părţi şi care a conchis în sensul că parcela 987 din Planul parcelar al oraşului Eforie pe anul 1922 se află la 203,50 m est de colţul de sud-est al Gării C.F. Eforie Nord plus 14 m către est; că acest teren are dimensiunile identificate în planşa 1 anexă la raport, respectiv, de 17,10 m pe latura de nord, 17,40 m pe cea de sud, 31,16 m pe latura de vest şi 32 m pe cea de est (total 540 m2).

S-a arătat că faţă de axa căii ferate, imobilul se află la o distanţă de 30 de metri, fiind aşadar în exteriorul zonei de siguranţă a căii ferate astfel cum a fost definită prin art. 29 al. 2 din O.U.G. nr. 12/1998, iar cât priveşte zona de protecţie reglementată prin art. 29 al. 4 din acelaşi act normativ, aceasta nu exclude existenţa unor construcţii sau efectuarea unor lucrări edilitare, ci doar notificarea proprietarilor asupra limitei concrete a acestei zone, în fiecare caz în parte şi respectarea reglementărilor emise de MTTc.

Expertiza a atestat şi faptul că pe lotul în cauză sunt în curs de derulare unele lucrări, fiind ridicat un gard de plasă de sârmă pe montanţi metalici ce împrejmuieşte o platformă betonată pentru o viitoare lucrare în incinta Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Eforie Nord, Pavilionul 2 ,,Băi Reci’’ ce aparţine unităţii sanitare fiind poziţionat la 25-26 m sud de terenul în litigiu.

Prin adresa nr. 13248/03.06.2009 a Direcţiei Administraţie Publică Locală din cadrul Primăriei Oraşului Eforie s-a menţionat că platforma betonată şi gardul se află în incinta pavilionului ,,Băi Reci’’ a Spitalului, fiind eliberată în favoarea unităţii sanitare autorizaţia de construire nr. 260/2008 pentru efectuarea de reparaţii capitale, iar prin adresa nr. 2847/07.07.2009, Spitalul Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Eforie Nord a comunicat instanţei că lotul 987 face parte din domeniul public al statului, fiind dat în administrarea Ministerului Sănătăţi Publice conform H.G. nr. 1705/29.11.2006 – ca teren aferent obiectivului ,,Băi Reci’’.

Instituţia a mai menţionat că acest teren a intrat în proprietatea statului conform H.C..M. nr. 9/1960, că pentru obiectivul ,,Băi Reci’’ a existat un proiect de investiţii pentru care s-a eliberat autorizaţia nr. 260/17.12.2008; s-a înaintat totodată documentaţia ce atestă limitele împrejmuirii efectuate în baza acestei autorizaţii.

În speţă nu s-a probat însă existenţa unei construcţii cu caracter definitiv, care afectează fie şi în parte suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existenţa unei autorizaţii de construire pentru derularea programului de reparaţii capitale la obiectivul unităţii sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu caracter prevalent în accepţiunea Legii nr. 10/2001 – reţinută şi în primă instanţă.

Astfel fiind, Curtea va reţine că situaţia evocată nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevăzută în textul art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului putând fi analizată în cauză ca posibilă şi justificată de raţiunea respectării dreptului de proprietate al intimatului reclamant şi de împrejurarea că, această modalitate de reparare, răspunde cerinţei ce reiese din jurisprudenţa CEDO, referitoare la asigurarea unei despăgubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache şi alţii vs. România, cauza Faimblat vs. România ).

De altfel documentaţia depusă în contextul dat de art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001 de către autorităţile locale atestă că nu există posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru a se da satisfacţie în egală măsură interesului privat al intimatului reclamant (fondat pe dreptul real probat ) şi interesului public al continuării lucrărilor la obiectivul arătat.

Pentru toate aceste considerente, în raport de disp art. 296 cod proc. civilă, constatând că nici o critică adusă soluţiei fondului nu este întemeiată, apelul apelantei pârâte Primăria oraşului Eforie urmează a fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 243/C/19.10.2009

Dosar nr. 2761/118/2007

12. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un sit arheologic înscris in lista monumentelor istorice pe 2004, anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor, incadrat in clasa A, in categoria celor de valoare naţională. Zonă protejată. Imposibilitatea restituirii in natură a terenului.

Potrivit art. 4 din O.G. nr. 43/2000, modif. prin Legea nr. 258/2006, bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural naţional şi pot fi clasate şi protejate ca bunuri de patrimoniu cultural naţional mobil, ca situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii, iar prin art. 19 şi 22 se stabilesc atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul patrimoniului arheologic.

În speţă se constată că etapele de identificare, evaluare, atestare şi de asigurare a măsurilor de protecţie pentru acest monument istoric încadrat în clasa A de interes naţional au fost parcurse, documentaţiile întocmite şi avizate de către ministerul tutelar şi de către autorităţile locale stabilind cu claritate limitele zonei protejate.

Prin sentinţa civilă nr. 17/06.01.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa-secţia civilă a fost admisă acţiunea reclamantului T.V. formulată în contradictoriu cu pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA şi CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, pârâţii fiind obligaţi să acorde reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de 269,16 mp situată în mun. Constanţa, fosta stradelă S.M. nr. 6 (nr. 2 la demolare), ce nu poate fi restituită în natură.

Prima instanţă a avut în vedere că reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art.3 al.1 lit. a şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât potrivit certificatului de moştenitor nr.210/2000 emis de BNP Iosif, a testamentului autentificat sub nr.1616/21.06.1999 şi a actelor de stare civilă s-a făcut în primul rând dovada succesiunii de pe urma antecesorilor T.N. şi T.V., care prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2950/15.08.1957 au cumpărat iniţial suprafaţa indiviză de 130,25mp şi cota de ¼ din construcţia situată pe acest teren, din Constanţa, Fundătura S.M. nr.4.

Ulterior, soţii Teodor au cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2960/6.04.1973 cota indiviză de ¼ din acelaşi imobil (în suprafaţă totală de 555,64 mp), teren situat la adresa din Fundătura S.M. nr.6 (fost nr. 2), vânzarea fiind efectuată în baza sentinţei civile nr.3584/1972.

Instanţa de fond a reţinut că la momentul preluării imobilului de către stat s-a încheiat procesul-verbal de evaluare a proprietăţii, care atestă compunerea ei din suprafaţa totală de 286,65 mp şi o construcţie cu suprafaţa utilă de 61,60 mp; această situaţie se regăseşte şi în adresa nr. 26430/2.08.1999 a Direcţiei Patrimoniu a Primăriei Constanţa.

Cu privire la modalitatea de preluare a bunului, s-a avut în vedere că prin adresa nr.15038/12.02.2008 a aceleiaşi instituţii se confirmă că acest imobil a figurat în lista anexă a Decretului nr.124/1986, la poziţia nr.27, ca fiind proprietatea părinţilor reclamantului, la adresa din Intrarea S.M. nr.2. Actul normativ de preluare nu a fost publicat, astfel că situaţia juridică a bunului se încadrează în prevederile art.2 lit. f din Legea nr. 10/2001.

În referire la măsurile reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul, instanţa de fond a constatat că imobilul a fost identificat potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert judiciar M.V., terenul fiind ocupat parţial de amenajarea sitului arheologic de importanţă naţională ,,Mormântul pictat - Hypogeu paleocreştin” inclus pe lista monumentelor istorice protejate; cealaltă parte este ocupată de alei publice de circulaţie, parcări şi spaţii verzi.

S-au avut în vedere prevederile O.U.G. nr.114/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului, care stipulează la art.71 că destinaţia terenurilor amenajate ca spaţii verzi sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice de înstrăinare ori încheiate cu nerespectarea prevederilor enunţate sunt lovite de nulitate absolută.

S-a apreciat că din acest punct de vedere, indiferent dacă este vorba de întreaga suprafaţă sau parte din aceasta, câtă vreme are destinaţia de spaţiu verde potrivit evidenţelor autorităţilor, restituirea terenului în natură către reclamant, deşi posibilă, nu este preferabilă, deoarece el nu ar putea primi destinaţia dorită, nefiind susceptibil de a fi folosit cu alt titlu decât acela de spaţiu verde.

S-a mai apreciat că măsurile reparatorii prevăzute de lege sunt stipulate în vederea restabilirii dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite şi pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestuia, însă în condiţiile în care în speţă nu poate fi dispusă măsura restituirii în natură a bunului, se va dispune acordarea de măsuri reparatorii prin despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, bunuri şi servicii nefiind disponibile pentru acordare în compensare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi MUNICIPIUL CONSTANŢA prin Primar, care au criticat soluţia prin prisma acordării de către instanţa de fond a unor măsuri reparatorii nesolicitate de către reclamant, fiind astfel depăşite limitele învestirii (extra petita).

Apelanţii pârâţi au precizat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, însă procesul civil se soluţionează după regulile instituite de procedura civilă, astfel că dacă partea nu înţelege să le ceară, ele nu pot fi acordate de către instanţă, pentru a se respecta principiul disponibilităţii părţilor.

S-a solicitat să se constate că din analiza comparativă a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a celor de drept comun, în cazul anulării actelor juridice civile nu se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară decât în măsura în care acest lucru este solicitat de parte; în mod similar, în materia Legii nr. 10/2001 nu se poate dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent decât în condiţiile solicitării acestui lucru de către parte, iar instanţa este învestită în acest sens.

O altă critică a hotărârii instanţei de fond a vizat faptul că s-a dispus obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, omiţându-se a se observa că acestea se stabilesc după o procedură specială şi se achită de către o altă autoritate, iar nu de pârâţii autorităţi locale. S-a solicitat să se constate că primarului îi revine doar obligaţia de a emite o dispoziţie motivată cu propunerea de despăgubiri.

S-a solicitat, pe cale de consecinţă, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului T.V., ca nefondată, cu obligarea intimatului la cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei Tribunalului Constanţa a declarat apel, în condiţiile art. 293 cod proc. civilă, şi reclamantul T.V., care a criticat soluţia în considerarea neacordării terenului în natură şi a reţinerii, de către judecătorul fondului, a imposibilităţii restituirii lui datorită afectaţiunii actuale.

Apelantul reclamant a arătat că situl arheologic ,,Mormântul pictat – Hypogeu paleocreştin’’ ocupă în fapt doar o suprafaţă de 2 mp, iar cu împrejmuirea protectoare – 8 mp din totalul de 269,16 mp, restul fiind spaţiu verde între alei pietonale şi construcţii.

Au fost criticate considerentele instanţei de fond referitoare la gradul redus de valoare patrimonială al terenului rămas liber, datorită grevării lui de sarcini şi la imposibilitatea acordării de bunuri şi servicii în compensare fără a fi administrate probe în acest sens.

În raport de disp. art. 295 al. 2 cod proc. civilă au fost administrate probe în apel, fiind înaintată la solicitarea instanţei adresa nr. nr. 2761/08.07.2009 a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional – Direcţia Monumente Istorice, Arheologie şi Zone Protejate referitoare la delimitarea zonei protejate a sitului monument istoric.

A fost comunicată, totodată, instanţei, documentaţia deţinută de Serviciul Patrimoniu din cadrul Primăriei Mun. Constanţa, referitoare la posibilitatea acordării de bunuri şi servicii în compensare conform listelor afişate în acord cu art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001.

În raport de ansamblul probator şi de susţinerile din apel ale părţilor, vor fi reţinute următoarele considerente:

1. Asupra apelului pârâţilor autorităţi locale:

Susţinerile referitoare la depăşirea limitelor de sesizare a instanţei, cu

trimitere la prevederile art. 129 al. 6 cod proc. civilă sunt în mod evident neîntemeiate, întrucât nu se poate aprecia că neformularea de către persoana îndreptăţită reclamantă a unui capăt de cerere distinct, pentru atribuirea - în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă - a celorlalte forme de despăgubire, exclude controlul judiciar asupra cadrului general în care a fost învestită instanţa pe domeniul Legii nr. 10/2001.

De altfel, în considerentele acţiunii, reclamantul a arătat că a notificat Primăria la 13.06.2001, iar la data sesizării Tribunalului (07.12.2007 ) notificarea nu primise o soluţionare administrativă, caz în care operează pe deplin decizia XX/19.03.2007 a Î.C.C.J.- secţia civilă şi de proprietate intelectuală care a statuat, în condiţiile art. 315 cod proc. civilă, că instanţele judecătoreşti sunt competente să intre în cercetarea fondului (,,să evoce fondul’’) şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. În mod corelativ, substituindu-se atributelor autorităţilor locale aflate în pasivitate, instanţele sunt deopotrivă competente să stabilească – pe baza probelor administrate – dacă solicitarea de restituire în natură este sau nu întemeiată, precum şi măsurile ce se impun în asigurarea unei juste şi echitabile despăgubiri.

Prin urmare, trimiterea făcută la situaţia juridică generată de anularea actelor sinalagmatice este inutilă şi irelevantă faţă de sediul materiei căreia i se subsumează prezentul litigiu.

Criticile formulate sunt întemeiate însă doar în ce priveşte modalitatea de statuare a măsurilor reparatorii prin dispozitivul hotărârii, deoarece deşi judecătorul fondului a făcut trimitere explicită, în considerentele hotărârii, la procedura prevăzută în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (care instituie atribuţii clare autorităţilor administraţiei publice locale deţinătoare, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură sau în compensare a bunului) în final a obligat direct pe pârâţi la acordarea de despăgubiri.

Această situaţie implică în mod necesar reformarea soluţiei fondului, întrucât pârâţii au doar obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri (legea conferindu-se aşadar un atribut fondat pe o obligaţie de a face), iar nu de a acorda ele însele despăgubiri (deci, o obligaţie de a da ).

2. Asupra apelului reclamantului T.V.:

Principala critică vizează, astfel cum s-a arătat, neacordarea de către instanţa de fond, a terenului identificat a fi, în opinia părţii, liber şi greşita stabilire a măsurilor reparatorii prin despăgubiri.

Aceste critici urmează, însă, a fi înlăturate.

Expertiza efectuată cu ocazia soluţionării fondului a identificat actualul amplasament al terenului în suprafaţă de 269,16 mp ce a aparţinut antecesorilor apelantului reclamant, situat pe fosta stradelă S.M. nr. 6 ( nr. 2 la demolare), ca fiind afectat în prezent de situl arheologic ,,Mormânt pictat – Hypogeu paleocreştin’’ care potrivit adresei nr. 2761/8.07.2009 a MCCPN – Direcţia Monumente Istorice, Arheologie şi Zone Protejate este înscris în Lista monumentelor istorice pe 2004 anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor, încadrat în clasa A, în categoria celor de valoare naţională, având codul CT-I-m-A- 02553.10.

Instituţia publică a arătat că acesta este menţionat la poziţia 23 pentru jud. Constanţa, în Lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 bis din 16.07.2004.

S-a arătat, totodată, că prin Hotărârea Consiliului Local al mun. Constanţa nr. 86/17.04.2003 a fost aprobat Studiul de oportunitate şi Planul Urbanistic de Detaliu pentru acest sit arheologic, fiind vizat terenul în suprafaţă de 650 mp situat în mun. Constanţa, Zona Zorile, limitrof blocului MF 5 şi punctului termic nr. 40, teren situat la intersecţia str. S.M. cu str. M.B.

Terenul face parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, conform Legii nr. 213/1997, iar prin Protocolul încheiat în anul 2006, acest sit arheologic a fost transferat în administrarea Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.

Instituţia publică a enunţat avizele emise de Ministerul Culturii pentru asigurarea zonei de protecţie (nr. 289/9.10.1997 pentru faza de proiect tehnic în vederea realizării unei clădiri de protecţie definitivă pe trei nivele la cavoul Hypogeu; nr. 440/22.06.2000 pentru Planul urbanistic de Detaliu şi Proiectul tehnic pentru acelaşi obiectiv; nr. 375/16.08.2001 pentru faza de proiect tehnic vizând protecţia sitului, beneficiar fiind Oficiul Naţional pentru Protecţia Patrimoniului Bucureşti) şi care au urmărit, în ansamblu, suprafaţa de teren de 650 mp incintă, delimitată cu parapet, incluzând o construcţie definitivă de protecţie cu suprafaţa construită la sol de 130 mp, deasupra vestigiilor protejate şi realizarea ambientală (paviment) a unui spaţiu de expunere tip lapidarium, restul incintei fiind sistematizată pe verticală ca spaţiu verde.

Ministerul a precizat că prin autorizaţia de construire nr. 1619/18.06.2003 emisă de Primăria Mun. Constanţa au fost aprobate lucrările de ,,Protejare monument istoric naţional cavou Hypogeu’’ pe baza proiectului nr. 13/199 întocmit de arh. D.D. S-a mai susţinut, totodată, că intervenţiile de conservare a sitului se află pe o listă de proiecte a Consiliului Judeţean Constanţa, pentru care se solicită finanţare europeană.

Toate aceste elemente infirmă susţinerile apelantului reclamant potrivit cu care situl arheologic ocupă funcţional doar cca. 10 mp din totalul suprafeţei de teren solicitate a fi restituite în natură, restul putând face obiectul măsurii prevalente statuate prin art. 9 din Legea nr. 10/2001, întrucât documentaţia depusă atestă că însemnătatea descoperirii istorice şi necesitatea asigurării zonei de protecţie reglementate prin O.G. nr. 43/2000 modif. prin Legea nr. 258/2006 au impus stabilirea unei suprafeţe de 650 mp în jurul sitului – conform planurilor de situaţie anexate.

Potrivit art. 4 din O.G. nr. 43/2000 modif. prin Legea nr. 258/2006, bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural naţional şi pot fi clasate şi protejate ca bunuri de patrimoniu cultural naţional mobil, ca situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii, iar prin art. 19 şi 22 se stabilesc atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul patrimoniului arheologic.

În speţă se constată că etapele de identificare, evaluare, atestare şi de asigurare a măsurilor de protecţie pentru acest monument istoric încadrat în clasa A de interes naţional au fost parcurse, documentaţiile întocmite şi avizate de către ministerul tutelar şi de către autorităţile locale stabilind cu claritate limitele zonei protejate.

Este, astfel, pusă în discuţie respectarea dreptului de proprietate privată al reclamantului şi în egală măsură a interesului public cât priveşte acest element de patrimoniu arheologic, reţinându-se că asupra acestei chestiuni s-a statuat constant jurisprudenţial, pe baza prevederilor art. 44 din Constituţia României şi a celor din art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, în sensul că protecţia drepturilor şi intereselor private pot suporta restrângeri în limitele legii şi pentru raţiuni legitime, dar cu o justă despăgubire.

În consecinţă, chiar dacă instanţa de fond a dispus din punctul de vedere al altor considerente, legate de intervenţia în speţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului – la care se subscrie în egală măsură şi în apel – Curtea va avea în vedere că probele administrate exclud posibilitatea acordării în natură către reclamant a vreunei suprafeţe de teren libere astfel cum acesta a solicitat.

Cât priveşte măsura acordării de bunuri şi servicii ce pot fi date în compensare, a fost completat probatoriul şi pe acest aspect, reţinându-se în acest context jurisprudenţa Î.C.C.J. potrivit cu care atribuirea unui bun în compensare nu depinde exclusiv de pretenţia persoanei îndreptăţite, ci şi de condiţia existenţei unor asemenea bunuri/servicii în patrimoniul unităţii deţinătoare; or, în speţă, conform listelor afişate potrivit art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001, autoritatea locală nu deţine astfel de bunuri şi servicii, iar apelantul reclamant nu a adus probe în sens contrar care să permită instanţei, la stăruinţa sa, să identifice în concret un astfel de bun susceptibil a fi dat în compensarea celui imposibil de restituit în natură.

Vor fi înlăturate şi susţinerile privitoare la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, din perspectiva procedurii mai îndelungate în obţinerea acestei satisfacţii, întrucât o asemenea situaţie vizează faza ulterioară prezentei judecăţi ce a avut ca obiect doar statuarea asupra existenţei unui drept în înţelesul de ,,bun’’ definit de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; revin aşadar statului obligaţiile legate de valorificarea acestui drept şi de acordarea efectivă, într-un termen rezonabil, a despăgubirii către apelantul reclamant, în conformitate cu art. 1 din Protocolul I CEDO.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 cod proc. civilă va fi admis apelul apelanţilor pârâţi, cu schimbarea în tot a sentinţei, în sensul că apelanţii urmează a fi obligaţi să propună reclamantului, în condiţiile legii speciale, acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 269,16 mp ce nu poate fi restituită în natură.

Apelul reclamantului va fi respins ca nefondat, iar în raport de art. 274 cod proc. civilă această parte va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de apelantul pârât Primarul Mun. Constanţa, în apel (357 lei ).

Decizia civilă nr. 247/C/26.10.2009

Dosar nr. 11545/118/2007

13. Legea nr. 10/2001. Valoarea certificatului de moştenitor. Coexistenţa calităţii de succesor testamentar cu cea de succesor legal. Valoarea notificării. Repunerea in termenul legal de acceptare a succesiunii.

Codul civil nu exclude coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară, de cujus putând dispune prin testament de o parte din averea sa, urmând ca restul averii să fie deferită cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează succesiunea legală, conform art. 650 Cod civil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 887 Cod civil „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracţiune din starea cuiva sau de unul sau mai multe obiecte determinate”.

Cum apelanţii pârâţi nu au contestat certificatul de moştenitor nr. 319/1991 rectificat prin încheierea nr. 1274/17.09.2009, în condiţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, se reţine că acesta face dovada faţă de terţi – respectiv faţă de pârâţi – cu privire la calitatea de moştenitor testamentar al reclamantei A.M., alături de ceilalţi doi legatari cu titlu particular.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 15.12.2006 sub nr. 4749/118/2006, reclamanta A.M. a chemat in judecata Primăria Oraşului Eforie, Primarul Oraşului Eforie si SC U.S. SRL pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pe cale de contestaţie la dispoziţia nr.750/3.11.2006 sa se dispună anularea acesteia şi a fie obligate pârâţii Primarul si Primăria la restituirea in natura a vilei D.O. si a terenului de 420 mp situate in Eforie, str. S. nr. 10.

In motivarea cererii sale, reclamanta a arătat ca prin notificarea nr. 94/14.02.2002 trimisa de B.E.J. V.D.G. a solicitat retrocedarea in natura a imobilului P+1 format din 12 camere si a terenului de 420 mp ce a aparţinut autorilor ei si a fost preluata in mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950 anexa 2, poziţia 196.

Prin dispoziţia nr. 750/2006 notificarea a fost respinsa pe motiv ca nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului in cauza;

Iniţial, din lipsa unei schiţe exacte a parcelarii Techirghiol-Butărescu, lotul pe care socotise ca se afla vila a fost nominalizat ca fiind lotul nr.43, in loc de lotul nr. 47.

Totodată a arătat că în finalul adresei de revenire la notificarea nr. 97/14.02.2002, revenire înregistrata la Primăria Eforie sub nr. 8807/14.05.2003, a făcut menţiunea ca, prin notificarea nr.94/14.02.2002 a solicitat si retrocedarea casei cunoscute sub numele Vila D.O., care din actele depuse rezulta ca ar fi situată pe lotul nr. 47, şi nu pe lotul nr. 43, cum aproximase iniţial din lipsa unui plan de situaţie, insa paratele, cu rea-credinţă, au profitat din plin de acest lucru si au dat dispoziţia de respingere susţinând ca nu a depus acte de proprietate.

In fapt, după cum s-a arătat prin notificarea nr. 94/2002 si a dovedit cu înscrisurile pe care le-a depus la dosarul format la Primăria Eforie, conform certificatului de moştenitor nr. 319/09/04/1991 eliberat de fostul Notariat de Stat local sector 4 Bucureşti in dosar nr.384/1991, reclamanta are calitatea de nepoata de sora si moştenitoare a defunctei S.V., născută D., care, la rândul ei, ca soţie supravieţuitoare, a fost moştenitoare legala si testamentara a defunctului S.I. (zis si S.), conform certificatului de moştenitor nr. 596/19.07.1984 emis de fostul Notariat de Stat local, sector 4 Bucuresti, in dosarul nr. 710/1984.

In drept, s-au invocat disp. art. 6 alin.1 si art. 21 alin.1 din Legea nr.10/2001; pentru dovedirea acţiunii s-a solicitat proba cu înscrisuri; s-au anexat copii ale dispoziţiei 750/3.11.2006, plicul prin care s-a comunicat notificarea nr.94/2002 si nr.97/2002, adresa nr. 3426/31.07.2006, adresa înregistrata sub nr. 18644/12.05.2003, nr.8642/12.05.2003, nr. 8807/14.05.2003, plan parcelar.

Parata S.C. U.S. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât prin acţiunea introdusa se contesta dispoziţia nr. 750/3.11.2006 emisa de Primarul Oraşului Eforie, societatea neavând calitatea de eminent.

Calitatea de parte in proces trebuie sa corespundă fie cu calitatea de titular al dreptului, fie cu calitatea de titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecaţii. Întrucât reclamantul este cel ce declanşează procedura judiciara, acestuia ii revine obligaţia de a justifica calitatea sa procesuala cat şipe cea a paratului.

S-a arătat ca, prin adresa nr. 20904/7.11.2006, Consiliul Local Eforie a înaintat in vederea soluţionării dosarul nr. 783N (conţinând notificarea nr. 97/14.02.2002 formulata in baza Legii nr. 10/2001) împreuna cu documentaţia depusa de petenţi. Întrucât la dosarul înaintat de Consiliul Local Eforie nu existau actele doveditoare (actele de proprietate si actele de stare civila) in original şi copii legalizate, dosarul a fost restituit acestei instituţii in vederea comunicării documentelor solicitate.

Pârâţii Primăria Oraşului Eforie, Primarul Oraşului Eforie, deşi legal citaţi, nu au formulat întâmpinare si nici nu au precizat – în şedinţă publică prin apărător ales -, apărările pe care înţeleg să le folosească; s-a depus, la solicitarea instanţei, documentaţia formulată in urma primirii notificărilor nr. 94 si nr. 97.

Prin încheierea din 15.05.2007, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de S.C. U.S. S.R.L..

Prin acţiunea înregistrată la 10.03.2008 sub nr. 1870/118/2008, reclamanţii A.M., D.A. şi D.I. au chemat in judecata Primăria Oraşului Eforie şi Primarul Oraşului Eforie pentru a fi obligaţi pârâţii la restituirea in natura a imobilului casa P+1, cu 12 camere, cunoscută sub numele Vila D.O., şi a terenului aferent in suprafaţă de 420 mp, adică lotul nr. 47, care a făcut parte din proprietatea denumită Techirghiol – dr. Butărescu, situate in Eforie Nord, str. S. nr. 10, preluate in mod abuziv de stat in baza Decretului nr. 92/1950, anexa II, poziţia 196 cu privire la construcţie, şi a Decretului nr. 111/1951, cu privire la terenul aferent acesteia.

Reclamanţii au arătat că, prin două notificări, au solicitat restituirea in natura a imobilului descris - casa cunoscuta sub numele Vila D.O. şi a terenului aferent in suprafaţa de 420 mp, adică lotul nr. 47. Calitatea de persoane îndreptăţite rezultă din faptul că A.M. şi autorul reclamantelor D.A. şi D.I., defunctul D.N., sunt unici nepoţi de soră şi unici moştenitori legali ai defunctei S.V., născută D., soţie supravieţuitoare şi moştenitoare legala si testamentara a defunctului S. (zis S.I.), conform certificatului de moştenitor nr. 596/19.07.1984 emis de fostul Notariat de Stat local sector 4 Bucureşti in dosarul nr. 710/1984.

In drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare şi Decizia nr. XX din 19.03.2007 a ICCJ.

In dovedirea susţinerilor lor, reclamanţii au solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtei şi proba cu expertiza imobiliara de identificare a imobilelor care fac obiectul cauzei.

La termenul de judecată din 13.06.2008, reprezentantul reclamanţilor a formulat precizări in sensul ca înţelege să cheme in judecată Oraşul Eforie prin primar şi Primarul Oraşului Eforie. De asemenea, s-a arătat că, deşi cererea de chemare in judecată s-a formulat şi in numele moştenitorilor defunctului D.N., D.A., soţie supravieţuitoare si D.I., unica fiică, urmare a retragerii de către acestea a mandatului acordat apărătorului de către defunctul D.N., acesta nu le reprezintă pe reclamantele D.A. şi D.I. şi că a semnat cererea de chemare in judecata numai in numele reclamantei A.M., in conformitate cu notificarea nr. 309/28.05.2008 înregistrată la BEJ P.S. şi P.F. din Bucureşti, şi cu copia e-mail-ului adresat de către D.I., anexate.

In şedinţa din 16.09.2008, instanţa, având in vedere conţinutul cererilor ce formează obiectul celor doua cauze, considerând îndeplinite disp. art. 164 Cod pr. civila, a dispus conexarea dosarului nr. 1870/118/2008 la dosarul nr. 4749/118/2006.

După întrunirea cauzelor, reclamanta - prin avocat - a precizat obiectul acţiunii învederând instanţei ca nu solicita restituirea lotului 43, ci a lotului 47 şi a construcţiei Vila D.O.

In aceeaşi şedinţă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a domnului avocat C.C.M. in privinţa reclamantelor D.A. şi D.I., constatând că avocatul nu a putut face dovada împuternicirii acordate de aceste persoane pentru promovarea acţiunii ce constituie obiectul dosarului nr. 1870/118/2008. Prin urmare, considerând îndeplinite condiţiile art.161 alin.2 Cod pr. civilă, instanţa a dispus anularea parţiala a acestei cereri, constatându-se legal investita numai cu acţiunea formulate de A.M.

Ulterior, prin cererea înregistrată la 21.10.2008, reclamanta a precizat obiectul cererilor conexe arătând ca în rezolvarea directă a notificărilor nr.94 şi 97 din 14.02.2002, solicită a se dispune restituirea în natură a imobilului casă parter + etaj, cu 12 camere, cunoscută sub numele de „Vila D.O.” şi a terenului aferent, în suprafaţă de 420 mp, adică lotul 47 care a făcut parte din proprietatea denumită Techirghiol - Dr. Butărescu, situat în prezent în Eforie Nord, str. S. nr.10, preluate în mod abuziv de stat în baza Decretului nr.92/1950, publicat în Buletinul Oficial nr.36/1950, anexa II, poziţia nr.196, cu privire la construcţie şi a Decretului nr.111/1951, cu privire la terenul aferent acesteia.

În soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr.750/ 03.11.2006, solicită a se dispune înlăturarea din textul dispoziţiei a tuturor menţiunilor referitoare la „Vila D.O.”, menţiuni care privesc, în fapt, notificarea nr.97/2002, lotul 47, lot pe care se află în realitate această vilă, şi nicidecum notificarea nr.94/2002, la care se referă dispoziţia atacată, şi care în final priveşte numai lotul 43, lot la care nu mai există nici o pretenţie.

La termenul din 18.11.2008, reclamanta si-a modificat acţiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv in sensul introducerii in cauza a S.C. U.S. S.R.L. pentru ca, în rezolvarea directa a notificărilor nr.94 si nr. 97 din 14.02.2002, să se dispună restituirea in natură de către aceasta a imobilului casa P+1, cu 12 camere, cunoscuta sub numele Vila D.O., şi a terenului aferent in suprafaţă de 420 mp, adică lotul nr. 47, care a făcut parte din proprietatea denumita Techirghiol – dr. Butărescu, situate in Eforie Nord, str. Sportului nr. 10.

Prin sentinţa civilă nr. 4/06.01.2009 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea înregistrată sub nr. 4749/118/2006 în contradictoriu cu Primăria Oraşului Eforie, Primarul Oraşului Eforie şi S.C. U.S. S.R.L. A fost anulată decizia nr. 750/3.11.2006 emisă de Primarul Oraşului Eforie. A fost obligat Primarul Oraşului Eforie să emită dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 270 mp teren situat în Eforie Nord, str. S. nr. 10. S-a respins contestaţia formulată în contradictoriu cu S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acţiunea înregistrată sub nr. 1870/118/2008.

A fost obligată pârâta S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud să emită o decizie de restituire în natură a imobilului construcţie P+1, suprafaţă construită de 134,76 mp situat în Eforie Nord, str. S.. nr. 10, judeţ Constanţa. S-a respins cererea de restituire în natură a aceluiaşi imobil în contradictoriu cu Primăria Oraşului Eforie şi Primarul Oraşului Eforie, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de restituire în natură a terenului formulată în contradictoriu cu S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie prim instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta s-a legitimat ca succesoare a defunctului I.S., fostul proprietar al Vilei ”D.O.” – construcţie având 12 camere şi o capacitate de 50 de persoane, şi a terenului aferent în suprafaţă de 134,75 mp, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950, aflat în prezent în posesia S.C. U.S. S.R.L. Eforie Sud - construcţia şi a Oraşului Eforie – terenul.

Întrucât terenul nu este afectat de detalii de sistematizare, fiind liber de construcţii, iar Vila ”D.O.”- construcţie P+1 în suprafaţă de 134,75 mp - se află în administrarea S.C. U.S. S.R.L. şi parţial este închiriată unor persoane fizice, instanţa a reţinut că este posibilă restituirea în natură a întregului imobil, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/20901 fiind pe deplin aplicabile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi S.C. U.S. S.R.L. Eforie.

Pârâţii Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanta A.M. are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta A.M. nu are calitate de succesor al fostului proprietar - defunctul S.I. – întrucât este doar un simplu legatar cu titlu particular al soţiei fostului proprietar – S.V., decedată la 13 ianuarie 1991, conform certificatului de moştenitor nr. 319/09.04.1991.

Chiar dacă întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului S.I. a fost transmisă soţiei supravieţuitoare – S.V. – în calitate de moştenitor testamentar – aceasta din urmă neavând descendenţi a lăsat un legat cu titlu particular în beneficiul reclamantei, căreia i-a transmis locul de veci, iar legatari universali au fost desemnat nepoţii A.M.R. şi A.R.C.

La rândul ei pârâta S.C. U.S. S.R.L. a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe sub următoarele aspecte:

- Prima instanţă a dezlegat în mod greşit problema calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta neavând calitate de moştenitoare a defunctului S.I., întrucât a fost desemnată ca legatar cu titlu particular al defunctei S.V. – soţia supravieţuitoare a fostului proprietar, în timp ce copii reclamantei au fost desemnaţi ca legatari universali.

- Instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât proba cu epertiză tehnică de identificare a construcţiei – Vila ”D.O.” nu a fost efectuată şi cu participarea S.C. U.S. S.R.L., aceasta fiind introdusă în cauză în urma modificării acţiuni reclamantei, după administrarea probei cu expertiză.

Analizându-se legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de criticile pârâţilor se constată că apelurile sunt nefondate.

1. Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a problemei de drept relative la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul – Vila ”D.O.” şi teren aferent în suprafaţă de 134,75 mp, fosta proprietate a defunctului S.I., invocate în ambele apeluri formulate de pârâţi, se reţin a fi nefondate şi urmează a fi respinse, instanţa urmând să răspundă printr-un considerent comun.

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârşite de stat.

Conform art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar şi necontestate de pârâţi – imobilul notificat de reclamantă a fost proprietatea numitului S.I., zis S.

În urma decesului lui S.V., care a intervenit la data de 13.01.1991, s-a emis certificatul de moştenitor nr. 319/09.04.1991 rectificat prin încheierea de rectificare nr. 1274/17.09.2009, emisă de B.N.P. Asociaţi ”N” Bucureşti.

Conform certificatului de moştenitor mai sus invocat, autoarea S.V. a dispus printr-un testament olograf de averea deţinută la data decesului, desemnându-i ca legatari cu titlu particular atât pe A.M., în calitate de nepoată de soră - căreia i-a revenit un loc de veci, cât şi pe numiţii A.M.R. şi A.R.C. – în calitate de nepoţi – cărora le-a revenit un imobil şi bunurile mobile din această locuinţă.

În încheierea de rectificare a certificatului de moştenitor nr. 319/1991 s-a menţionat în mod expres faptul că fiecare dintre cei trei moştenitori au calitate de legatari cu titlu particular, autoarea S.V. stabilind prin testamentul autentic bunurile ce vor reveni fiecărui nepot şi respectiv strănepot.

De reţinut că la momentul deschiderii succesiunii defunctei S.V., nu fusese adoptată Legea nr. 10/2001, astfel încât aceasta nu a dispus prin testament cu privire la imobilul situat în Eforie Nord, compus din vila „D.O.” şi terenul în suprafaţă de 270 mp, situaţie în care devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

Menţiunile din certificatul de moştenitor fac deplina dovadă împotriva succesorilor, atâta vreme cât nu s-a dovedit că acordul este urmarea unui viciu de consimţământ.

Certificatul de moştenitor este opera acordului de voinţă al succesorilor. El va putea fi atacat de aceştia, în cadrul procedurii jurisdicţionale contencioase, pe motiv că a fost viciat prin eroare sau violenţă consimţământul unora dintre moştenitori. Critica nu se adresează în această ipoteză direct actului notarial, ci modului în care a fost manifestat acordul de voinţă al succesorilor, caz în care acţiunea este supusă prescripţiei de trei ani, prevăzute de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În speţă se reţine că prin certificatul de moştenitor nr. 319/9.04.1991 rectificat prin Încheierea de rectificare nr. 1274/17.09.2009 s-a reţinut că atât A.M., cât şi numiţii A.R.M. şi A.H.R.C. au avut calitatea de legatari cu titlu particular ai defunctei S.V., conform testamentului olograf încheiat la 29.04.1989, calitate pe care niciunul dintre moştenitori nu a înţeles să o conteste, certificatul de moştenitor rectificat nefiind contestat în justiţie.

Prin urmare la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 şi formulării notificării A.M. întrunea atât calitatea de legatar cu titlu particular al defunctei S.V. – beneficiara dreptului de proprietate asupra unui loc de veci, cât şi pe aceea de moştenitor legal, în calitate de nepoată de soră, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Codul civil nu exclude coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară, de cujus putând dispune prin testament de o parte din averea sa, urmând ca restul averii să fie deferită cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează succesiunea legală, conform art. 650 Cod civil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 887 Cod civil „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracţiune din starea cuiva sau de unul sau mai multe obiecte determinate”.

Cum apelanţii pârâţi nu au contestat certificatul de moştenitor nr. 319/1991 rectificat prin încheierea nr. 1274/17.09.2009, în condiţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, se reţine că acesta face dovada faţă de terţi – respectiv faţă de pârâţi – cu privire la calitatea de moştenitor testamentar al reclamantei A.M., alături de ceilalţi doi legatari cu titlu particular.

Cum masa succesorală rămasă de pe urma defunctei S.V. nu a fost epuizată prin legatele cu titlu particular menţionate în testamentul olograf întocmit la 20.04.1989, iar reclamanta A.M., pe lângă calitatea de legatar cu titlu particular, întruneşte şi calitatea de nepoată de soră, având vocaţie legală la succesiuna mătuşii sale, prin notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 a fost repusă în termenul legal de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii speciale.

Astfel art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune că de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, iar alin. (3) al textului dispune că succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii.

Cererea de restituire are deci valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestui act normativ, atât practica judiciară, cât şi doctrina statuând constant că vocaţia la restituire este restrânsă doar cu privire la persoanele ce au renunţat expres la moştenire, legea acoperind ipoteza celor care nu au făcut acte de acceptare a moştenirii.

Prin urmare, Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că reclamanta A.M. are calitate de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat – „Vila D.O.” şi terenul aferent de 270 mp, bun moştenit de la autoarea S.V. – mătuşa sa şi care la rândul său era moştenitoarea fostului proprietar al imobilului, defunctul S.I.

Se reţine a fi nefondate şi criticile apelantei pârâte S.C. „U.S.” S.R.L. ce vizează nulitatea expertizei tehnice imobiliare efectuate în cauză în dosarul nr. 1870/118/2008, cât şi soluţionarea cauzei cu încălcarea principiului contradictorialităţii probelor administrate.

Principiul contradictorialităţii, ce guvernează procesul civil, impune judecătorului sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi. Pentru a asigura respectarea acestei cerinţe, instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde soluţionarea cauzei, iar în cazul în care în cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri sau expertize, părţilor trebuie să li se asigure posibilitatea să se familiarizeze cu probele de la dosarul cauzei. Conform principiului egalităţii armelor în procesul civil trebuie acordat ambelor părţi un drept comparabil de acces la dosarul cauzei. (CEDO: Bendenoun contra Franţei, hot. din 24.01.1994, seria A, nr. 284) În cază se reţine că administrarea probei cu expertiză şi accesul la probatoriul administrat în cauză au fost realizate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare fără a prejudicia vrei parte din dosar.

Conform disp. art. 208 Cod proc. civilă „Dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovadă de primire....”.

În cauză se reţine că expertiza tehnică imobiliară pentru identificarea ternului în suprafaţă de 270 mp şi a construcţiei edificată pe acest teren – fostă proprietate a autorului reclamantei, S.I. - a fost încuviinţată şi administrată în dosarul civil nr.1870/118/2008 al Tribunalului Constanţa cu respectarea dispoziţiilor art. 208 Cod proc. civilă, toate părţile din acest dosar fiind legal convocate la efectuarea expertizei. La momentul realizării acestei expertize părţi în dosarul nr. 1870/118/2008 erau numai reclamanta A.M. şi pârâţii Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie.

Se reţine că reclamanta a formulat două notificări pentru restituirea imobilului în litigiu şi anume nr. 97/14.02.2002 emisă prin BEJ V.D.G. – prin care se solicita restituirea în natură a terenului - lot 47, din parcelarea „Dr. Butărăscu” în suprafaţă de 420 mp, şi notificarea nr. 94/14.02.2002 prin care se solicita restituirea în natură a imobilului P+1 cu 12 camere -„Vila D.O.”, situat în Eforie Nord, str. S. nr. 10 şi a terenului aferent în suprafaţă de 420 mp – lot 43 din parcelarea „Tuzla-Butărăscu”.

Notificarea nr. 97/14.02.2002 ce viza exclusiv terenul aferent construcţiei a fost soluţionată prin emiterea dispoziţiei nr. 750/3.11.2006 contestată în dosarul civil nr. 1870/118/2008.

Întrucât notificarea nr. 94/14.02.2002 care viza şi restituirea vilei „D.O.” nu a fost soluţionată în termenul legal prescris de Legea nr. 10/2001, reclamanta a înţeles să formuleze o nouă acţiune în justiţie, pentru a solicita soluţionarea directă a notificării şi implicit cenzurarea refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a restitui imobilul, cauză ce a fost înregistrată sub nr. 4749/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanţa. La termenul de judecată din 16.09.2009 s-a dispus conexarea celor două cauze, în vederea soluţionării unitare a cererilor reclamantei.

După conexarea celor două dosare şi efectuarea unei expertize tehnice de specialitate prin care s-a concluzionat că spre deosebire de teren, care se află în proprietatea oraşului Eforie, construcţia „Vila D.O.” se află în administrarea unei societăţi comerciale cu capital integral de stat – S.C. „U.S.” S.R.L., reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând chemarea în judecată şi a pârâtei S.C. „U.S.” S.R.L.

După chemarea sa în judecată, apelanta pârâtă S.C. „U.S.” S.R.L., legal citată pentru termenul de judecată din 18.11.2008, a luat procedura din stadiul în care se afla şi aceasta nu a înţeles să conteste constatările expertizei şi nici nu a solicitat refacerea sau completarea acestei probe.

Mai mult, în apel reprezentantul apelantei nu contestă identificarea imobilului notificat de reclamantă, şi arată că nu înţelege să solicite completarea probatoriului conform art. 295 Cod proc. civilă sub aspectul identificării „Vilei D.O.”.

Constatându-se că în cauză nu s-a produs apelantei pârâte nicio vătămare, prin probatoriul administrat în cauză şi implicit prin valorificarea de către intimată a expertizei de identificare a construcţiei notificate de reclamantă, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii judecătoreşti, nefiind întrunite condiţiile art. 105 alin. (2) Cod proc. civilă, se va respinge ca nefondată şi această critică.

Conform art. 296 Cod proc. civilă pentru considerentele expuse se vor respinge toate apelurile pârâţilor ca nefondate.

Decizia civilă nr. 272/C/25.11.2009

Dosar nr. 4749/118/2006

14. Teren aferent locuinţei înstrăinate conform Legii nr. 112/1995. Imposibilitatea restituirii in natură a terenului aferent.

Terenul aferent reprezintă nu numai terenul de sub construcţie, ci întreaga suprafaţă care asigură o utilizare normală a construcţiei înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Ca proprietari ai construcţiei, chiriaşii cumpărători au un drept de folosinţă şi asupra terenului, dar numai în măsura necesară exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiei. Aşa cum s-a statuat în practica judiciară, dreptul de superficie (dreptul de proprietate pe construcţie şi dreptul de folosinţă pe terenul aferent) nu poate fi redus doar la suprafaţa de teren aflată efectiv sub construcţie, deoarece în acest caz titularul construcţiei ar fi profund prejudiciat, el fiind în imposibilitatea de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra casei de locuit şi fiind lipsit total de folosinţa terenului din jurul casei – teren absolut necesar pentru folosinţa normală a locuinţei – precum şi de folosinţa terenului care îi asigură accesul la calea publică.

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 1561/13.02.20007 reclamantul T.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanta prin Primar şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Constanta str. B.V. nr. 48 compus din teren în suprafaţă de 325 mp. şi construcţie, acordarea de măsuri compensatorii reprezentând despăgubiri băneşti pentru imobilul mai sus menţionat, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că prin notificarea înregistrată sub nr. 491 din 16.10.2001 la BEJ V.G. a solicitat Prefectului Judeţului Constanta acordarea de măsuri compensatorii reprezentând despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Constanta str. B.V. nr. 48 compus din teren în suprafaţa de 325 mp. şi construcţie.

S-a mai arătat că ulterior s-a solicitat restituirea în natură a imobilului mai sus menţionat, ce a aparţinut părinţilor săi J.T. şi A.T., dobândit în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr.138 din 9.07.1945 şi preluat ulterior în proprietatea statului prin Decretul nr. 111/ 1951 .

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 23- 24 din Legea nr. 10/ 2001.

Prin sentinţa civilă nr. 2338 din 18 dec. 2007 pronunţată de către Tribunalul Constanta în dosarul civil nr. 1561/ 118/ 2007 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant cu obligarea pârâtului să emită o dispoziţie care să conţină o propunere de acordare a despăgubirilor pentru imobilul format din teren în suprafaţă de 325,3 mp şi locuinţa situată în Constanta, str. B.V. nr. 48, judeţul Constanţa.

Totodată a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru acordarea despăgubirilor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 420 din 2.03 2005 Tribunalul Constanta a admis cererea reclamantului T.G. şi a obligat Prefectura Constanta să răspundă notificării nr. 491 din 16.10.2005, prin acordarea unei oferte de despăgubiri., iar prin adresa nr. 9145 din 5.10.2005 Prefectura Constanta a înaintat Primăriei municipiului Constanta spre soluţionare notificarea nr. 491/ 2001 ce nu a fost soluţionată până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

S-a mai arătat că potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/ 2001 în absenta unor probe contrare, existenta si după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, iar pârâtul nu a făcut nici o dovadă contrarie acestei prezumţii, sens în care instanţa a precizat că terenul – care în prezent face parte din domeniul privat al municipiului Constanta - a fost preluat în mod abuziv.

S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/ 2001 obligă, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, pe deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prevederilor legii cu soluţionarea notificării ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin.1 să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire si plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită (ceea ce este cazul în speţă).

Împotriva sentinţei civile mai sus menţionate au promovat apel reclamantul T.G. şi pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Consiliul local Constanta şi Municipiul Constanta prin Primar prin care au criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 101/ C din 7 mai 2008 pronunţată de către Curtea de Apel Constanta în dosarul civil nr. 1561/ 118/ 2007 a fost respins apelul civil promovat de către primarul municipiului Constanţa şi admis apelul reclamantului T.G., cu consecinţa desfiinţării sentinţei civile atacată, şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanta.

În motivare s-a arătat că nu se poate retine o contradicţie între dispozitiv si considerente întrucât în sarcina Primarului municipiului Constanta în calitate de unitate deţinătoare, cade obligaţia de a emite dispoziţie privind măsurile reparatorii ce se cuvin reclamantului ca persoană îndreptăţită.

S-a mai arătat că instanţa de fond a fost învestită cu o cerere privind restituirea în natură a imobilului şi în subsidiar cu o cerere privind acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent, iar prima instanţă în mod greşit a respins ca tardivă cererea şi nu a soluţionat pretenţiile reclamantului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7111/118/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1257/10.11.2008 prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită o dispoziţie motivată care să conţină propunere de acordare a despăgubirilor calculate la standardele internaţionale de evaluare, pentru imobilul compus din teren şi suprafaţa de 325,3 mp. şi construcţie situate în Constanţa, str. B.V. nr. 48, judeţ Constanţa, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului mai sus menţionat.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii conform art. 3 din Legea nr. 10/2001pentru imobilul situat în Constanţa, str. B.V. nr. 48, bun preluat în mod abuziv de către stat de la autorii lui T.A. şi J.

S-a mai reţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură reclamantului întrucât construcţia a fost înstrăinată chiriaşilor B.G. şi E. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 28350/27.12.1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995, iar terenul în suprafaţă de 325 mp. este necesar pentru folosinţa normală a locuinţei înstrăinate.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul T.G. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul soluţionării cererii de restituire în natură a terenului liber în suprafaţă de 204,5 mp.

- Apelantul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea sa de restituire în natură a terenului liber de construcţii în suprafaţă de 204,5 mp.

Conform raportului de expertiză tehnico-imobiliară efectuat în cauză din suprafaţa totală de teren de 325,30 mp., este ocupată de construcţii numai o suprafaţă de 120,80 mp., restul terenului de 204,5 mp. este liber de construcţii cu caracter definitiv, iar construcţiile cu caracter provizoriu – magazie şi garaj – nu constituie un impediment la restituirea în natură a acestui teren.

- În speţă se impune şi stabilirea valorii de circulaţie a întregului teren, pentru ca măsurile compensatorii să fie acordate în acelaşi echivalent valoric.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile reclamantului se constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 se înscrie în încercarea legiuitorului român de a reglementa măsuri reparatorii cât mai complete şi mai adecvate proprietarilor, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, deposedate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Legiuitorul a fost preocupat să acopere pe cât posibil toate situaţiile de preluare a imobilelor de către stat în perioada de referinţă, acordând prevalenţă restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv de către stat.

Numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la aplicarea celorlalte măsuri reparatorii.

Soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la terenul în suprafaţă de 325,30 mp. nu încalcă principiul restituirii în natură consacrat de legea specială, cum în mod eronat susţine reclamantul, deoarece tribunalul a constatat justificat că terenul nu este liber în sensul art. 9 din Legea nr. 10/2001, şi pe cale de consecinţă nu poate fi restituit în natură, iar în acest context singura modalitate de rezolvare a solicitării în cadrul Legii nr. 10/2001 era acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Imposibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 204, 5 mp. a fost corect apreciată pentru că actuala destinaţie a terenului intră în aria de cuprindere a sintagmei „teren aferent imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995”, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificări.

Astfel, din expertiza efectuată în cauză de ing. B.E. rezultă că imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului se află în Constanţa, str. B.V. nr. 48. Din suprafaţa totală de 325 mp. o suprafaţă de 120,80 mp. este ocupată de locuinţă alcătuită din 3 camere, sală, marchiză, bucătărie şi cămară, înstrăinată în baza Legea nr. 112/1995 chiriaşului B.E.. Construcţia este aşezată pe partea dreaptă a terenului, cum priveşti din stradă. Diferenţa de teren de 204,5 mp. constituie curtea imobilului, prin care se realizează accesul în locuinţă şi care asigură utilizarea normală a clădirii înstrăinate.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se restituie în natură, ci doar prin echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi nici terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul disp. Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 republicată, în baza art. II din H.G. nr. 11/1997 în situaţiile de vânzare către chiriaşi a apartamentelor şi când este cazul şi a anexelor gospodăreşti şi a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent, cu respectarea dispoziţiilor art. 26, alineat ultim din lege.

Terenul aferent reprezintă nu numai terenul de sub construcţie, ci întreaga suprafaţă care asigură o utilizare normală a construcţiei înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Ca proprietari ai construcţiei, chiriaşii cumpărători au un drept de folosinţă şi asupra terenului, dar numai în măsura necesară exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiei. Aşa cum s-a statuat în practica judiciară, dreptul de superficie (dreptul de proprietate pe construcţie şi dreptul de folosinţă pe terenul aferent) nu poate fi redus doar la suprafaţa de teren aflată efectiv sub construcţie, deoarece în acest caz titularul construcţiei ar fi profund prejudiciat, el fiind în imposibilitatea de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra casei de locuit şi fiind lipsit total de folosinţa terenului din jurul casei – teren absolut necesar pentru folosinţa normală a locuinţei – precum şi de folosinţa terenului care îi asigură accesul la calea publică.

În aceste condiţii, chiar dacă prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în favoarea cumpărătorilor B.G. şi E., nu s-a transmis chiriaşilor cumpărători şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent locuinţei, ei au vocaţie legală de dobândirea dreptului de proprietate şi asupra acestui imobil, care nu poate fi restituit în natură reclamantului.

Imposibilitatea acestei restituiri priveşte întreaga suprafaţă de teren de 325,30 mp., inclusiv suprafaţa de 204,5 mp. neconstruită, deoarece „terenul aferent” la care fac referire prevederile legale menţionate – reprezintă tot ceea ce ţine de respectiva construcţie, ori în cauză, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 28350/1996, indicat în baza Legii nr. 112/1995 şi al schiţei anexă la expertiza B.E., efectuat la instanţa de fond rezultă că suprafaţa construită este de 120,80 mp. – casa de locuit, 25,65 mp. – magazie şi 13,50 mp.- garaj, iar diferenţa de teren reprezintă prin dimensiuni şi configuraţie teren necesar utilizării normale a locuinţei.

Referitor la solicitarea de efectuare a expertizei de evaluare a terenului revendicat de reclamant în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor se reţine că această probă nu este utilă soluţionării cauzei, deoarece în speţă sunt incidente prevederile alin. (2) al art. 16 din Legea nr. 247/2005, fiind vorba de o notificare nesoluţionată până la data intrării în vigoare a acestei hotărârii, ori prin decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 52/4.06.2007 s-a statuat că pentru situaţia dată, instanţa trebuie să se limiteze doar la stabilirea dreptului persoanei care a formulat notificarea de a primi măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor prevăzute de noua lege, fără a mai putea statua asupra valorii acestora, întrucât art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conţine norme de procedură care sunt de imediată aplicare.

Cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului se va stabili în conformitate cu procedura stabilită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală, pe baza propunerilor unităţii deţinătoare a imobilului, hotărârea Comisiei Centrale putând fi cenzurată în contencios administrativ.

În cauză se reţine că reclamantul a solicitat în principal restituirea în natură a bunului şi în subsidiar acordarea de despăgubiri băneşti, iar nu acordarea de bunuri sau servicii în compensare pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.

Conform principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil şi avându-se în vedere împrejurarea că unitatea deţinătoare nu a făcut o ofertă de acordare de bunuri sau servicii în compensare reclamantului, pe care acesta să o fi acceptat, prima instanţă în mod corect a obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea 247/2005.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod proc. civilă se va respinge apelul reclamantului ca nefondat.

Decizia civilă nr. 104/C/15.04.2009

15. Legea nr. 85/1992. Instanţa competentă să soluţioneze in fond cererea de obligare a proprietarului de a înstrăina locuinţa inchiriată conform art. 7 din Legea nr. 85/1992.

Litigiul prin care se solicită obligarea proprietarului locuinţei la înstrăinarea acesteia către chiriaş, în temeiul art.7 din Legea nr. 85/1992 este un litigiu de drept civil, de competenţă în primă instanţă a judecătoriei, chiar şi în ipoteza în care unitatea deţinătoare – proprietara locuinţei este unitatea administrativ teritorială – în speţă localitatea Lehliu-Gară.

Revine astfel instanţei de drept comun obligaţia de a verifica dacă locuinţa se încadrează în categoria locuinţelor ce fac obiectul Legii nr. 85/1992 şi, respectiv, dacă aceasta este exceptată de la vânzare conform alin. (7) şi (9) din această lege.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Lehliu-Gară sub nr. 1761/249/2006, reclamantul N.M. a chemat în judecată Consiliul Local Lehliu Gară pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat să încheie contract de vânzare cumpărare pentru imobilul format din teren intravilan în suprafaţă de 377 m.p. şi locuinţă aflată pe acesta, compusă din 2 camere în suprafaţă de 34 m.p, bucătărie, baie şi dependinţe în suprafaţă de 31 m.p., teren situat în oraşul Lehliu – Gară, str. P. nr. 4 între vecinii : N – Spitalul oraşului Lehliu – Gară, E - Spitalul oraş Lehliu - Gară, S – str. P.; V – parc şi centrala termică.

În motivare, a arătat că a încheiat cu pârâtul contractul de închiriere pe o perioadă de 1 an, cu începere de la 1.07.2000 până la 1.07.2001 în care, la art. 4 se prevede că, dacă la expirarea perioadei niciuna din părţi nu reziliază contractul, se prelungeşte automat valabilitatea cu încă un an.

Cum chiria a fost plătită în continuare, iar el a locuit în imobil cu acordul pârâtului, apreciază că a operat tacita relocaţiune.

În anul 2002 a solicitat pârâtului ca în temeiul Legii nr. 85/2002 să-i vândă imobilul care în opinia sa are caracterul unei locuinţe de serviciu, dar pârâtul nu a dat curs cererii sale.

Prin încheierea din 7 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis cererea pârâtului şi s-a strămutat cauza spre competentă soluţionare, Judecătoriei Babadag.

Prin sentinţa civilă nr. 761/27 decembrie 2007, Judecătoria Babadag a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să încheie cu reclamantul contractul de vânzare - cumpărare a imobilului situat în oraşul Lehliu - Gară, format din teren intravilan în suprafaţă de 408,5 m.p. şi locuinţă, conform expertizei.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal a declarat apel pârâtul Consiliul local Lehliu – Gară, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică prin aceea că în mod greşit a fost admisă acţiunea.

În motivare, a arătat că imobilul în litigiu are caracterul unei locuinţe de protocol şi nu se serviciu, cum greşit a reţinut instanţa, iar terenul în suprafaţă de 377 m.p. aparţine domeniului public.

Instanţa de control judiciar, funcţie de obiectul litigiului a pus în discuţia părţilor natura cauzei şi implicit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

Apelanta, prin apărător, a arătat că este o cauză de contencios administrativ, iar competenţa în primă instanţă revine tribunalului.

Apărătorul intimatului a arătat că natura cauzei estre una civilă, iar prima instanţă a avut competenţa de a o soluţiona.

Prin decizia civilă nr. 128 din 19 septembrie 2008 Tribunalul Tulcea a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul Local Lehliu-Gară, a anulat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Tulcea – Secţia contencios-administrativ pentru soluţionare în primă instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Tulcea a reţinut, în esenţă, că acţiunea promovată de reclamant are caracterul unei obligaţii de a face, dar în legătură cu executarea unui contract de închiriere a unui imobil (locuinţă şi teren aferent) în care o parte este autoritate publică (Primăria Lehliu Gară), iar terenul este bun public al localităţii. S-a mai reţinut că prin intrarea în vigoare la data de 30 iunie 2006 a O.U.G. nr. 34/2006 au fost abrogate actele normative care permiteau încheierea de contracte cu autorităţi publice, fiind date în competenţa instanţei de contencios administrativ eventualele litigii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs N.M., care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă sub aspectul soluţionării excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei Babadag de a soluţiona cauza în primă instanţă.

Recurentul susţine că instanţa de apel a calificat greşit actul juridic dedus judecăţii, apreciind că ne aflăm în sfera interpretării sau executării unui contract administrativ.

Acţiunea dedusă judecăţii a avut ca obiect obligarea pârâtei de a încheia cu reclamantul un contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 85/1992, litigiu cu caracter civil, astfel cum a fost calificat şi de alte instanţe din ţară, conform jurisprudenţei depusă la dosar.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport cu criticile recurentului reclamant, se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Lehliu-Gară reclamantul a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâtul Consiliul Local Orăşenesc să îi vândă, în temeiul art.7 din Legea nr. 85/1992 imobilul cu destinaţie de locuinţă, pe care îl deţine în oraşul Lehliu-Gară, strada P. nr. 4, în baza contractului de închiriere nr. 2843 din 15 iunie 2000.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin.(1) din Legea nr. 85/1992, locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi.

Art.7 alin.(2) şi alin.(7) şi (9) din aceeaşi lege reglementează şi modalitatea de vânzare a locuinţelor care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut societăţilor cu capital privat sau mixt, dar şi excepţiile de la vânzare, prevăzând expres că nu se înstrăinează locuinţele de intervenţie şi locuinţele de serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor specialişti sau personalului Ministerului de Interne.

Caracterul de normă de justiţie socială dat de legiuitor Legii nr. 85/1992 este recunoscut şi de Curtea Constituţională prin numeroase decizii date cu privire la constituţionalitatea art.7 alin.(1) din acest act normativ (Decizia nr. 201 din 14 aprilie 2005 – M.Of. nr. 472 din 03 iunie 2005; Decizia nr. 378 din 07 iulie 2005, M.Of. 798 din 02 septembrie 2005), decizii în cuprinsul cărora a stabilit că obligaţia de vânzare către chiriaşi prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 este o obligaţie in rem (priveşte locuinţa construită din fondurile autorităţilor economice sau bugetare), iar nu o obligaţie in personam care ar fi avut în considerare unitatea care o deţine la data vânzării.

Litigiul prin care se solicită obligarea proprietarului locuinţei la înstrăinarea acesteia către chiriaş, în temeiul art.7 din Legea nr. 85/1992 este un litigiu de drept civil, de competenţă în primă instanţă a judecătoriei, chiar şi în ipoteza în care unitatea deţinătoare – proprietara locuinţei este unitatea administrativ teritorială – în speţă localitatea Lehliu-Gară.

Revine astfel instanţei de drept comun – Judecătoriei Babadag, obligaţia de a verifica dacă locuinţa se încadrează în categoria locuinţelor ce fac obiectul Legii nr. 85/1992 şi, respectiv, dacă aceasta este exceptată de la vânzare conform alin. (7) şi (9) din această lege.

În mod greşit Tribunalul Tulcea a calificat prezentul litigiu ca fiind unul de contencios-administrativ.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ asimilează, sub aspectul naturii juridice a litigiului, actelor administrative şi anumite contracte administrative, expres nominalizate, fiind vorba de contracte încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţii publice.

În felul acesta s-a impus în legislaţia română instituţia contractelor administrative, cu toate consecinţele de ordin teoretic şi practic. Este de necontestat atunci când ne referim la bunurile proprietate publică, de pildă, care trebuie consemnate şi transmise generaţiilor viitoare, ca punerea acestora în valoare să se facă prin contracte de concesiune, guvernate de regulile dreptului comercial, care au ca fundament ideea de profit.

Stabilind în mod expres contractele administrative încheiate de autorităţile locale, se reţine că art. 2 alin.(11) lit.”c” din Legea nr. 554/2004 este expresia voinţei legiuitorului de a include un anume contract de punere în valoare a unui bun sau de punere în executare a unei lucrări de interes public, în sfera caracterelor administrative, ceea ce va atrage competenţa instanţelor de contencios.

În speţă, însă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.2 lit.”c” din legea nr. 554/2004, obligaţia de a face, respectiv obligaţia localităţii Lehliu-Gară de a înstrăina unui chiriaş locuinţa pe care o deţine acesta, în temeiul Legii nr. 85/1992 neputând fi circumscrisă unui contract de punere în valoare a bunurilor proprietate publică şi cu atât mai puţin unei operaţiuni de achiziţie publică, cum greşit a reţinut Tribunalul Tulcea.

Conform dispoziţiilor art.1 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractului de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, această ordonanţă reglementează procedurile de atribuire a contractelor de achiziţie publică şi a contractelor de concesiune de lucrări publice şi de servicii, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri.

Se reţine din dispoziţiile art.1 din O.U.G. nr.34/2006, cât şi din explicitarea unor termeni precum „contract de achiziţie publică”, „contract de concesiune de lucrări”, „contract de concesiune de servicii”, „procedură de achiziţie”, astfel cum sunt expuse în art. 2 din actul normativ, că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant având un caracter civil, iar nu de contencios administrativ.

În această situaţie, se reţine că în mod corect Judecătoria Babadag a soluţionat această acţiune în primă instanţă, apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 761 din 27 decembrie 2007 fiind de competenţa Tribunalului Tulcea - Secţia civilă.

Constatându-se că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Babadag şi nu a analizat fondul apelului, în baza art. 312 Cod procedură civilă se casează hotărârea recurată, cauza fiind trimisă Tribunalului Tulcea, Secţia Civilă pentru soluţionare în apel.

Decizia civilă nr. 88/C/23.02.2009

16. Legea nr. 85/1992. Imobil construit din fondurile statului şi exploatat de o societate comercială in scopul realizării obiectului său de activitate – inchiriere spaţii de locuit. Domeniul de aplicare al art. 7 din Legea nr. 85/1992.

Criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata S.C. C. CM S.A. a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înfiinţarea societăţii potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului şi pasivului fostului T.A.G.C.M. Constanţa şi că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci şi că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societăţii, iar una dintre activităţile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spaţii de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce priveşte spaţiul în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 21/15.01.2009 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant C.N. în contradictoriu cu intimata S.C. C. CM S.A. CONSTANŢA şi intimaţii chemaţi în garanţie M.F.P. şi A.V.A.S. BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr. 17268/20.12.2007 a Judecătoriei Constanţa.

Instanţa de apel a reţinut că la 29.09.2004, între pârâta S.C. C. CM S.A. Constanţa şi reclamantul C.N. a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire a suprafeţei locative, înregistrat sub nr. 12286 din 29.09.2004, potrivit cu care reclamantului i-a fost închiriată o cameră de 15,09 m.p. dotată cu o fereastră în două canate, instalaţie electrică, 1 hol cameră de 4,63 mp. în folosinţă exclusivă şi o cameră baie de 19,72 mp, dotată cu instalaţie electrică, instalaţie sanitară, 16 robineţi, 8 duşuri, în folosinţă comună.

Din cuprinsul fişei de calcul rezultă că termenul de închiriere a fost stabilit la 1 an, prelungit succesiv pe aceeaşi perioadă de timp, ultima perioadă fiind 01.09.2004-01.09.2005.

Asupra regimului juridic al clădirii, s-a constatat că aceasta a fost construită în anul 1975 pe o suprafaţă de teren trecută din administrarea oraşului Mangalia în administrarea fostului Trust de Construcţii Locale Constanţa, în prezent, atât imobilul ,,Căminul P.’’ cât şi terenul aferent fiind în proprietatea pârâtei S.C. C. CM S.A.

S-a avut în vedere că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra aceste clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990, odată cu reorganizarea sa din unitate economică de stat în societate comercială pe acţiuni, astfel că data construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcţii prin decizia nr. 357/20.08.1975.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată, potrivit cu care locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi.

Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr.5/21.01.2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a statuat, în recursul în interesul legii, că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuinţelor şi spaţiilor cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 republicată, reclamantul urma să dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinţei închiriate, îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la locuinţa respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite din fondurile statului, neapartenenţa la categoria locuinţelor de intervenţie şi destinaţia de locuinţă în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.

Tribunalul a arătat că spaţiul locativ litigios aflat în ,,Căminul P.’’ este însă folosit de către S.C. C. CM S.A. pentru prestarea de servicii de cazare pentru terţi, aducând societăţii venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.

S-a reţinut că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăţi comerciale pe acţiuni, imobilul ,,Cămin P.’’ constituindu-se ca activ în patrimoniul acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societăţii pârâte reflectat prin actele constitutive, aceasta se ocupă şi de oferirea de servicii de cazare, ,,Căminul P.’’ constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate. Activitatea de închiriere fiind un act de comerţ, venitul obţinut din această activitate reprezintă profit al societăţii, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.

S-a reţinut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuinţă în sensul definit de Legea nr. 114/1996 (nefiind locuinţă de serviciu sau de intervenţie), ci ca spaţiu necesar realizării a însuşi obiectului de activitate al societăţii, iar în situaţia obligării intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situaţia în care societatea intimată să nu îşi mai poată realiza obiectul de activitate.

Instanţa de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, apelul fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N., care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă.

Recurentul reclamant a arătat că instanţele nu au ţinut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuinţă de serviciu, iar nu o locuinţă de intervenţie şi prin urmare s-a făcut o greşită raportare la decizia nr. II din 29.09.1997 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul a apreciat că în speţă se aplică decizia nr. 5/21.01.2008 pronunţată de Secţiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 şi la contractele de închiriere care au luat fiinţă sub imperiul său.

S-a solicitat să se constate că acest spaţiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului şi a familiei sale şi că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992 r., pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974 – 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziţionarea lui.

S-a mai susţinut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuinţă de serviciu şi s-a negat apartenenţa acestui activ la prevederile art. 7 al. 7 din lege.

Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalităţii cetăţenilor român în faţa legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca şi în situaţia celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situaţiilor juridice similare.

S-a susţinut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp şi nu face discriminări între chiriaşi, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29.07.1992.

Recursul a vizat admiterea căii de atac şi reformarea soluţiilor anterioare, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea societăţii pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei – locuinţă de serviciu, deţinută în baza contractelor de închiriere.

Ambele părţi au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (,,încălcarea sau aplicarea greşită a legii’’), se vor reţine următoarele considerente:

Situaţia premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speţă o constituie definirea naturii juridice a spaţiului deţinut de recurentul reclamant cu titlu locativ şi care permite în final să se constate incidenţa sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 republicate.

Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat şi constituie, prin finalitate, o reflectare a justiţiei sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spaţii locative.

Prin Decizia nr. V din 21.01.2008 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite, s-a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are – astfel cum a susţinut recurentul – relevanţă în speţă, anume, existenţa aptitudinii chiriaşului spaţiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de acelaşi drept ca şi cel care deţinea locuinţa cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.

În mod judicios tribunalul a reţinut, însă, că deşi această decizie – publicată după pronunţarea soluţiei de către instanţa de fond – tranşează o chestiune soluţionată diferit în jurisprudenţă până la acea dată, ea nu are incidenţă în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existenţa unor raporturi juridice de natura locaţiunii şi apartenenţa spaţiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2004) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reţinut şi în apel, spaţiul în litigiu nu este o locuinţă în înţelesul dat de Legea nr. 114/1996 şi nu în ultimul rând de Decretul-lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992 ).

Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea şi reglementarea unor situaţii similare locuinţelor la care se referă Decretul-lege nr. 611990, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea – anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităţilor specializate pentru vânzarea către populaţie, precum şi cele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.

În speţă, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata S.C. C. CM S.A. a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înfiinţarea societăţii potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului şi pasivului fostului T.A.G.C.M. Constanţa şi că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci şi că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societăţii, iar una dintre activităţile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spaţii de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce priveşte spaţiul în litigiu.

Prin urmare, încadrarea acestui spaţiu în categoria locuinţelor de intervenţie sau a locuinţelor de serviciu nu are relevanţă, întrucât ceea ce este determinant în speţă este – astfel cum a conchis şi instanţa de apel – inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinţei, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar şi de Decretul-lege nr. 61/1990.

Pentru toate aceste considerente, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, a situaţiei de fapt şi că nu există temeiuri de reformare în raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 365/C/12.10.2009

Dosar nr. 446/254/2007

17. Servituţi legale. Ingrădirea dreptului de proprietate privată in scopul satisfacerii unui interes public. Dreptul proprietarului terenului la indemnizaţie.

Ingrădirea dreptului de proprietate privată în scopul satisfacerii unui interes public este permisă de Constituţie. Suntem astfel în faţa unei limitări legale a dreptului de proprietate al reclamantului, terenul străbătut de conducta magistrală de alimentare cu apă fiind afectat de o servitute legală, posibilă potrivit art. 586 Cod civil şi art. 29 alin. 1 din Legea apelor nr. 107/1996, republicată.

Chiar având în vedere caracterul oneros al unei asemenea servituţi, despăgubirea datorată proprietarului terenului afectat de servitutea administrativă (în interes public) nu poate fi stabilită de instanţă sub forma unei redevenţe datorată concedentului pentru că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamantul persoană fizică nu poate avea calitatea de concedent potrivit prevederilor O.U.G. nr. 54/2006 aprobată prin Legea nr. 22/2007 şi nici nu poate fi parte într-un contract de parteneriat public privat aşa cum este acesta reglementat de O.G. nr. 16/2002, act normativ care a modificat Legea nr. 219/1998.

Art. 44 alin. 5 din Constituţie;

Cod civil, art. 586;

Legea nr. 219/1998;

Legea apelor nr. 107/1996, art. 2, art. 29

Printr-o cerere formulată la 28 decembrie 2005 reclamantul U.A. a solicitat instanţei să oblige pârâţii RAJA Constanţa şi Consiliul Judeţean Constanţa să devieze conducta magistrală de apă ce străbate terenul proprietatea sa ori să-i plătească despăgubiri materiale de 36,50 RON/m.p. lunar pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 2000 mp situat în satul Ciobăniţa, comuna Mereni şi să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a susţinut că deţine în proprietate suprafaţa de teren de 2.000 m.p. situată la adresa menţionată ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate potrivit titlului nr. 23174/2122 eliberat de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Constanţa. Pe acest teren reclamantul a intenţionat să edifice o casă, însă Primăria Mereni i-a comunicat că nu se poate elibera autorizaţia de construire întrucât în subsolul proprietăţii sale se afla conducta magistrală de apă potabilă, proprietatea Consiliului Judeţean Constanţa. Mai arată reclamantul că pârâţii nu au avut acordul său pentru amplasarea acestei conducte şi îi încalcă dreptul de proprietate asupra bunului de vreme ce nu îl poate folosi corespunzător.

Ulterior, la 19 februarie 2007, reclamantul şi-a completat cererea iniţială, solicitând instanţei obligarea pârâţilor să încheie cu reclamantul un contract de concesiune pe un termen de 50 de ani sau pe termen nelimitat pentru terenul în suprafaţă de 2000 mp din satul Ciobăniţa, comuna Mereni.

Printr-o cerere formulată la 16 octombrie 2006 reclamantul U.A. a renunţat la judecată în cererea având ca obiect obligarea pârâţilor la devierea conductelor de apă ce străbat terenul proprietatea sa.

Prin sentinţa nr. 11480 din 11 decembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 632/212/2005 a fost respinsă ca insuficient timbrată cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata unor despăgubiri materiale cauzate prin lipsa de folosinţă a terenului şi s-a dispus înregistrarea separată a cererii având ca obiect obligarea pârâţilor la încheierea contractului de concesiune pentru imobilul din satul Ciobăniţa, comuna Mereni, ca urmare a depăşirii primei zile de înfăţişare la depunerea acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul U.A., criticând-o numai pentru modul de soluţionare a capătului de cerere vizând obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Prin decizia civilă nr. 258 din 18 mai 2007 Tribunalul Constanţa a admis apelul reclamantului, a desfiinţat în parte sentinţa civilă nr. 11480/11.12.2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa, numai în ceea ce priveşte excepţia insuficientei timbrări şi a anulării cererii de chemare în judecată având ca obiect pretenţii. Cauza a fost retrimisă Judecătoriei Constanţa pentru continuarea judecăţii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Urmare a acestor soluţii de disjungere a celor două capete de cerere formulate de reclamant, respectiv pretenţii pentru lipsa de folosinţă a terenului şi obligarea pârâţilor la încheierea unui contract de concesiune, s-au format două dosare, respectiv dosarul nr. 632/212/2005 pentru cererea ce vizează pretenţiile reclamantului U.A. şi dosarul nr. 1059/212/2007 având ca obiect contractul de concesiune.

Prin sentinţa civilă nr. 11579 din 8 octombrie 2007, Judecătoria Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul U.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin titlul de proprietate nr. 23174/2122 din 12.04.2001 reclamantul U.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.000 m.p. situat sat Ciobăniţa, comuna Mereni, jud. Constanţa, teren care avea destinaţia de teren arabil.

S-a mai reţinut că deşi subsolul proprietăţii reclamantului este străbătut de o conductă magistrală de furnizare a apei aparţinând domeniului public de interes judeţean, reclamantul îşi poate exercita în mod nestânjenit toate cele trei prerogative ale dreptului de proprietate şi anume: folosinţa, posesia şi dispoziţia, în conformitate cu destinaţia terenului aşa cum a fost aceasta stabilită prin titlul de proprietate şi anume: arabil.

Din cuprinsul prevederilor constituţionale si ale Convenţiei europene privind drepturile omului coroborate cu cele ale Legii nr. 215/1998 instanţa de fond a reţinut că pârâţii sunt îndreptăţiţi să folosească subsolul terenului deţinut în proprietate de reclamant şi că eventuale pagube suferite de proprietar urmează a fi acoperite prin plata unor despăgubiri stabilite prin acordul părţilor ori pe cale unei acţiuni în pretenţii, neexistând un temei juridic care să îndreptăţească instanţa să oblige pe pârâte să încheie un contract de concesiune pentru un teren pe care nu îl exploatează. Aceasta pentru că prin contractul de concesiune se transmit doua dintre prerogativele dreptului de proprietate , folosinţa şi posesia terenului ori in speţă suprafaţa de 2.000 m.p. nu este folosită de către pârâte, ci de reclamant care o poate pune în valoare după destinaţia actuală.

În fine a mai apreciat instanţa de fond că în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 3 lit. „f” din O.U.G. nr. 32/2002 care instituie acordul proprietarului pentru amplasarea reţelei publice de apă pe terenuri proprietate privată având în vedere momentul intrării lor în vigoare ulterior amplasării construcţiei.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 513/10.10.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

În apel tribunalul a reţinut că potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 219/1998 pot avea calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei numai ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului ori pentru activităţile si serviciile publice de interes naţional şi consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a judeţului, oraşului sau comunei ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizică sau persoană juridică de drept privat, română ori străină.

Persoanele care pot avea calitatea de concedent sunt enumerate în mod limitativ de către legiuitor întrucât concesiunea presupune un regim juridic special faţă de dreptul comun al închirierii bunurilor persoanelor fizice. Practic, s-a reţinut, concesiunea se referă la închirierea bunurilor sau serviciilor aflate in proprietatea, folosinţa, exploatarea sau monopolul statului, ori reclamantul nu are un astfel de statut şi calitate şi pe cale de consecinţă nu poate avea nici calitatea de concedent.

Deşi este evident că dreptul de proprietate al reclamantului apelant este încălcat deoarece reclamantul nu se poate folosi de bun în conformitate cu destinaţia pe care o doreşte, respectiv aceea de amplasare a unui complex agroturistic, calea procesuala aleasă nu este una corectă câtă vreme reclamantul nu poate avea calitatea de concedent.

Chiar în măsura în care s-ar aprecia că apelantul a solicitat în fapt încheierea unui contract de locaţiune (închiriere) în condiţii similare contractului de concesiune, cu privire la durata acestuia, nici această cerere nu poate fi primită deoarece contractul de locaţiune este un contract consensual ce presupune încheierea lui prin acordul de voinţă al ambelor părţi (solo consensu) iar în speţă lipseşte acordul pârâţilor. Acest acord nu poate fi suplinit de instanţă câtă vreme reclamantul are calea obligării pârâţilor la plata despăgubirilor echivalente cu chiria ce ar fi putut fi percepută dacă bunul ar fi fost dat în locaţie, cale pe care reclamantul a uzitat-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul apelant Udrea Angheluş susţinând, în esenţă, că instanţa a apreciat în mod greşit că nu a fost investită şi cu o cerere de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor materiale echivalente chiriei practicate pentru un metru pătrat/lună întemeiată pe art. 1075 Cod civil; că instanţa a apreciat greşit probele administrate şi a reţinut eronat că terenul se află în regim extravilan şi nu intravilan şi prin urmare nu ar fi putut fi folosit pentru edificarea unui complex agroturistic; că instanţa a stabilit greşit că nu poate suplini consimţământul pârâţilor pentru încheierea unui contract de concesiune fără să observe caracterul excepţional al situaţiei existente în cauză, respectiv posibilitatea de a fi paralizată alimentarea cu apă potabilă a locuitorilor comunei Cobadin şi fără să constate că pârâţii nu sunt îndreptăţiţi să folosească subsolul terenului proprietatea reclamantului decât cu acordul acestuia şi fără a-i produce vreun prejudiciu.

Din oficiu, la termenul din 12 ianuarie 1009, Curtea a pus în discuţia părţilor natura cauzei şi competenţa de soluţionare a acesteia, în raport de prevederile art. II din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestor dispoziţii legale, fac obiectul contenciosului administrativ litigiile născute din vătămarea unui drept ori al unui interes legitim aparţinând unei persoane de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice, dar numai cele care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice ori alte categorii de contracte administrative prevăzute prin legi speciale.

În speţă, solicitarea reclamantului priveşte încheierea unui contract de concesiune pentru un bun aflat în proprietate privată, aşa încât litigiul născut în legătură cu acest contract nu este supus jurisdicţiei contenciosului administrativ, ci jurisdicţiei civile.

Examinând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de recurentul reclamant, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Sesizarea instanţei de către reclamantul U.A. s-a făcut, aşa cum s-a arătat în prima parte a considerentelor prezentei hotărâri, prin completarea, la termene diferite, a cererii iniţiale de chemare în judecată prin care s-a solicitat devierea conductei de apă ce străbate terenul proprietatea reclamantului şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cu cererea de obligare a pârâţilor la încheierea unui contract de concesiune pentru terenul afectat de amplasarea conductei.

Reclamantul a renunţat la judecata cererii de deviere a conductei, Judecătoria Constanţa rămânând sesizată numai cu cererile de despăgubire pentru lipsa de folosinţă şi de încheiere a contractului de concesiune.

Cele două cereri au primit soluţii diferite care practic au determinat o disjungere a cererilor reclamantului, aşa cum corect au reţinut instanţele cererea de despăgubiri continuând a se judeca separat de cererea de încheiere cu pârâţii a unui contract de concesiune. Soluţia de disjungere dispusă prin sentinţa nr. 11480/11.12.2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa nu a fost atacată de către reclamant aşa încât, înregistrarea separată a celor două cereri s-a făcut cu respectarea principiului disponibilităţii şi al puterii lucrului judecat.

Dispunându-se judecarea separată a cererilor formulate de către reclamant, în mod corect a reţinut tribunalul prin decizia atacată cu recursul de faţă că instanţa sesizată cu cererea de încheiere a contractului de concesiune nu poate statua şi asupra despăgubirilor cuvenite reclamantului, această cerere făcând obiectul altui dosar înregistrat pe rolul instanţelor (dosarul nr. 632/212/2005). Prin urmare, critica referitoare la judecarea separată a cauzelor nu este întemeiată.

Pe fond, Curtea reţine că instanţele au statuat corect cu privire la lipsa de temei în cererea de obligare a pârâţilor la încheierea unui contract de concesiune.

Nu se poate contesta dreptul de proprietate pe care reclamantul îl are asupra terenului din satul Ciobăniţa, comuna Mereni şi nici prejudiciul încercat de reclamant prin afectarea folosinţei terenului proprietatea sa de construcţia conductei magistrale de apă.

Instanţa constată însă că lucrarea ce afectează terenul reclamantului alimentează cu apă nu numai localitatea Ciobăniţa, dar şi localităţi învecinate şi nu poate ignora împrejurarea că această conductă exista în aprilie 2001, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului. Această constatare prilejuieşte instanţei aprecierea netemeiniciei solicitării reclamantului de a se obţine acordul său pentru amplasarea conductei, câtă vreme conducta străbătea acest teren la data intrării lui în patrimoniul reclamantului.

Lucrarea realizată pe terenul proprietatea reclamantului este una de interes general - alimentarea cu apă a populaţiei din zonă - dispoziţiile legale aplicabile fiind cele prevăzute de art. 44 alin. 5 din Constituţie, art. 586 Cod civil, art. 2 şi art. 29 alin. 1 din Legea apelor nr. 107/1996, republicată.

Potrivit art. 44 alin. 5 din Constituţie „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.

Prin urmare, îngrădirea dreptului de proprietate privată în scopul satisfacerii unui interes public este permisă de Constituţie. Suntem astfel în faţa unei limitări legale a dreptului de proprietate al reclamantului, terenul străbătut de conducta magistrală de alimentare cu apă fiind afectat de o servitute legală, posibilă potrivit art. 586 Cod civil şi art. 29 alin. 1 din Legea apelor nr. 107/1996, republicată.

Potrivit textelor legale menţionate riveranii sunt obligaţi să acorde drept de servitute pentru realizarea unor sisteme de alimentare cu apă şi canalizare, drept de servitute care se constituie cu titlu oneros.

Chiar având în vedere caracterul oneros al unei asemenea servituţi, despăgubirea datorată proprietarului terenului afectat de servitutea administrativă (în interes public) nu poate fi stabilită de instanţă sub forma unei redevenţe datorată concedentului pentru că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamantul persoană fizică nu poate avea calitatea de concedent potrivit prevederilor O.U.G. nr. 54/2006 aprobată prin Legea nr. 22/2007 şi nici nu poate fi parte într-un contract de parteneriat public privat aşa cum este acesta reglementat de O.G. nr. 16/2002, act normativ care a modificat Legea nr. 219/1998.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 54/2006 calitatea de concedent o poate avea numai o autoritate publică iar obiectul contractului de concesiune încheiat de o autoritate publică poate fi doar un bun proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea publică (art. 3). Prin contractul de concesiune autoritatea publică, în calitate de concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.

Din definiţia dată contractului de concesiune de O.U.G. nr. 54/2006 rezultă cert că reclamantul, persoană fizică, nu poate avea calitatea de concedent şi că terenul aflat în proprietatea privată a reclamantului nu poate face obiectul unui contract de concesiune încheiat cu autorităţile publice, solicitarea reclamantului neavând astfel temei legal.

Pe de altă parte, întrucât regulile care guvernează servituţile administrative sunt de ordine publică, nu este posibilă nici o derogare sau negociere pentru proprietarul al cărui fond este grevat de o asemenea servitute, nici chiar printr-un act unilateral al administraţiei şi cu atât mai puţin printr-o convenţie încheiată între acesta şi cei interesaţi (nu este posibilă, de exemplu, o răscumpărare a servituţii în schimbul unei indemnizaţii chiar dacă acest lucru este stipulat în convenţie).

Legea nr. 107/1996, republicată, permite prin art. 28 şi 29 încheierea unei convenţii de instituire a servituţii asupra fondurilor private pentru realizarea unor lucrări de amenajare a bazinelor hidrografice şi a altor lucrări hidrotehnice de utilitate publică, dar încheierea unor asemenea convenţii se poate face anterior stabilirii servituţii şi limitării dreptului de proprietate aparţinând particularilor, servitutea în aceste situaţii putând fi numai temporară. În cazul afectării permanente a bunurilor proprietatea particularilor se aplică dispoziţiile legale în materie de expropriere, iar nu cele privind instituirea unei servituţi legale.

Rezultă, din cele ce preced, că nu este posibilă încheierea cu pârâţii a unui contract de concesiune pentru folosirea terenului proprietatea reclamantului, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru încheierea unui asemenea act, particularii putând cere doar daune interese pentru neobservarea servituţilor de utilitate publică.

Prin urmare, recursul va fi respins ca nefondat şi în conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă, la cererea intimatei pârâte Regia Autonomă Judeţeană de Apă R.A.J.A. Constanţa, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia civilă nr. 83/C/16.02.2009

B. FOND FUNCIAR

18. Legea nr. 7/1996. Plângere impotriva incheierii de respingere a cererii de intabulare. Depunerea unor acte noi in căile de atac. Consecinţe asupra cererii de intabulare.

Interpretând prevederile art. 55 din Regulament, în practica judiciară s-a decis că nici în calea de atac nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri decât cele depuse iniţial, de natură să ducă la întregirea cererii de înscriere. Aceasta deoarece încheierea de carte funciară se pronunţă în temeiul documentaţiei ataşate cererii de înscriere, depuse iniţial, condiţii în care în calea de atac declarată împotriva încheierii de respingere nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri, care tind la modificarea cererii, căci odată înregistrată, cererea de înscriere nu mai poate fi întregită, fiind necesară înregistrarea unei noi cereri.

La 4 iulie 2008 petenta SC V. SA a formulat plângere împotriva încheierii nr. 22403/26.03.2008 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa şi a solicitat întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 836,58 mp şi întabularea dreptului de proprietate asupra activului spaţiu comercial situat în Constanţa, str. G. nr. 32, jud. Constanţa (fost P.G. nr. 1).

Conform Încheierii nr. 22403 din 26.03.2008 au existat piedici la înscriere deoarece nu s-a depus hotărârea de inventariere a terenului şi actul prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra construcţiei

Se arată în plângerea formulată că prin Hotărârea nr. 280/09.05.2008 Consiliul Local Constanţa şi-a dat acordul pentru înscrierea dreptului asupra terenului, iar în privinţa construcţiei s-a arătat că aceasta a fost preluată de petenta SC V. SA, printr-un protocol încheiat cu A. Constanţa, care a construit spaţiul comercial, aspect care rezultă şi din sentinţa civilă nr. 3595/18.11.1991 a Judecătoriei Constanţa şi din Actul Adiţional nr. 1/1998 la Statutul societăţii. Apreciază petenta că fişa mijlocului fix este o dovadă suficientă a achiziţionării construcţiei cu destinaţia de spaţiu comercial.

Prin sentinţa civilă nr. 18488/23.10.2008 Judecătoria Constanţa a respins plângerea formulată de SC V. SA Constanţa, cu motivarea că nu au fost depuse la dosarul de întabulare deschis sub nr. 22043 hotărârea de inventariere a bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat al Municipiului Constanţa şi nici înscrisurile cerute conform art. 20 din Legea nr. 7/1996 pentru a se dovedi dreptul de proprietate asupra construcţiei.

Apelul declarat de petenta SC V. SA împotriva sentinţei nr. 18488/2008, pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 145/27.02.2009, Tribunalul Constanţa reţinând în motivare, ca şi judecătoria, că nu s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, lista de inventariere a mijlocului fix nefiind o asemenea dovadă cerută de art. 20 din legea publicităţii imobiliare, iar pentru teren nu există carte funciară deschisă pe numele proprietarului, respectiv pe numele Municipiului Constanţa, inventarierea terenului prin HCLM nr. 280/2008 nefiind suficientă pentru înscrierea dreptului de folosinţă în favoarea petentei în ceea ce priveşte suprafaţa de 836,58 mp.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta SC V. SA Constanţa care, invocând art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, a susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de întabulare în condiţiile în care a la data depunerii plângerii se complinise cerinţa includerii terenului de 836,58 mp în lista de inventar a terenurilor din domeniul privat al Municipiului Constanţa, iar prin sentinţa nr. 3695/1991 un judecător a confirmat includerea în capitalul social al societăţii a spaţiului comercial inventariat în lista mijloacelor fixe preluate de la A. Constanţa.

Arată recurenta că din actele depuse rezultă clar faptul că A. Constanţa a fost unul dintre beneficiarii Complexului Comercial Central P.G. şi că, ţinând seama de efectul înscrierii în cartea funciară, acela de opozabilitate şi nu de constituire a vreunui drept real, nu se justifică refuzul înscrierii dreptului său.

În recurs petenta SC V. SA a înţeles să completeze cererea de înscriere în cartea funciară cu documente noi, depunând în scopul dovedirii dreptului de proprietate asupra construcţiei: memoriu justificativ la Proiect nr.66/1975 „Amenajarea P.G.”, act de cooperare între ICS A. Constanţa, ILF Constanţa şi A. Constanţa pentru realizarea investiţiei „Amenajarea P.G.”, proces verbal de recepţie preliminară al obiectivului de investiţii Amenajare P.G. încheiat la 5 august 1976, plan releveu al construcţiei Spaţiu comercial P+1 parter, autorizaţie pentru executare lucrări nr. 19409/22.05.1975 pentru Amenajare P.G., eliberată la cererea ICS A., Aviz CTE Comun din 27 decembrie 1973 pentru lucrarea Amenajare P.G., Notă de aprobare nr. 2/29.01.1975, adrese.

Examinând legalitatea hotărârii recurate în raport cu motivele invocate de petenta SC V. SA, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Petenta a solicitat întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 836,58 mp şi dreptul de proprietate asupra construcţiei situate la adresa din Constanţa, str. G. nr. 32, anexând cererii Acordul de întabulare teren emis de Primăria Constanţa sub nr. 15179/21.03.2008, pentru dovedirea dreptului de folosinţă, iar pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra construcţiei depunând Act de cooperare între ICS A., ILF Constanţa şi A., Proces verbal de recepţie din 5.08.1976 şi Sentinţa civilă nr. 3595/C/1991 emisă de Judecătoria Constanţa privind autorizare funcţionare, Actul adiţional nr. 1/1998 şi Fişa mijlocului fix întocmită în perioada 1976 – prezent.

Cererea de întabulare a fost respinsă de registratorul de carte funciară cu motivarea că nu s-a depus hotărârea de inventariere a terenului şi nici actul prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra construcţiei. Încheierea astfel motivată este temeinică şi legală.

Susţinerea petentei în sensul că lipsurile constatate în încheierea de respingere au fost complinite deoarece la momentul formulării plângerii s-a depus Hotărârea nr. 280/09.05.2008 a Consiliului Local al Municipiului Constanţa prin care terenul de 836,58 mp de la adresa din Constanţa, str. G. nr. 32 a fost inventariat în domeniul privat al Municipiului Constanţa, iar ulterior, în cursul soluţionării recursului, a fost depusă autorizaţia pentru executare lucrări nr. 19409/1975 eliberată la cererea beneficiarului ICS A. şi memoriul justificativ întocmit pentru Proiectul nr.66/1975 pentru Amenajarea P.G,, nu poate fi primită.

Într-adevăr, deşi petenta a depus odată cu plângerea formulată şi hotărârea de inventariere a terenului şi autorizaţia de construcţie, prin depunerea acestora după respingerea cererii de întabulare a avut loc o completare a cererii care nu poate fi primită.

Conform art. 55 alin. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, odată înregistrată, cererea nu mai poate fi modificată sau completată, fiind necesară înregistrarea unei noi cereri.

Interpretând prevederile art. 55 din Regulament, în practica judiciară s-a decis că nici în calea de atac nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri decât cele depuse iniţial, de natură să ducă la întregirea cererii de înscriere. Aceasta deoarece încheierea de carte funciară se pronunţă în temeiul documentaţiei ataşate cererii de înscriere, depuse iniţial, condiţii în care în calea de atac declarată împotriva încheierii de respingere nu pot fi avute în vedere alte înscrisuri, care tind la modificarea cererii, căci odată înregistrată, cererea de înscriere nu mai poate fi întregită, fiind necesară înregistrarea unei noi cereri.

Reconsiderarea practicii Curţii de Apel Constanţa în sensul celor menţionate a fost determinată nu numai de argumentul de text dedus din art. 55 alin. 3 din Regulament – unde noţiunea de „cerere” folosită în text poate comporta o accepţiune mai restrânsă (dreptul real sau personal şi obiectul material la care se referă dreptul solicitat a fi înscris în cartea funciară) ori una mai largă (dreptul a cărui înscriere se solicită şi înscrisurile doveditoare ale dreptului) – dar şi de interdicţia expresă din art. 73 alin. 2 din Regulament („Cel care a cerut înscrierea nu va putea modifica sau întregi, prin căile de atac exercitate - cererea pe care s-a întemeiat încheierea registratorului”), precum şi de argumentul dedus din respectarea principiului priorităţii înscrierilor în cartea funciară, potrivit cu care orice înscriere produce efecte numai în folosul aceluia care a înregistrat primul cererea în cartea funciară, dacă aceasta are acelaşi obiect şi este formulată împotriva aceluiaşi antecesor tabular dar şi din respectarea principiului legalităţii materiale, care guvernează această materie.

De asemenea, nu a putut fi ignorat nici argumentul dedus din caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară, care are ca efect lipsa autorităţii de lucru judecat a încheierilor date în această materie, precum şi dreptul solicitantului de a formula oricând o nouă cerere de înscriere a dreptului său, întregită cu înscrisurile obţinute după respingerea primei cereri.

Pe de altă parte, înscrisurile care au fost depuse de petentă în fundamentarea cererii de întabulare nu sunt suficiente pentru înscrierea dreptului său de folosinţă asupra terenului şi a dreptului de proprietate asupra construcţiei, instanţele de fond şi de apel reţinând întemeiat legalitatea încheierii de respingere pronunţată de registratorul de carte funciară.

Astfel, acordul dat de Consiliul Local Constanţa pentru instituirea în favoarea petentei a unui drept de folosinţă pe terenul de 836,53 mp nu este suficient în lipsa actului care face dovada dreptului de proprietate al unităţii administrativ teritoriale, Municipiul Constanţa, asupra acestui teren, drept de proprietate a cărui atestare se supune actelor normative speciale (ex: Legea nr. 213/1998) şi pentru a cărui opozabilitate este necesară înscrierea în cărţile funciare speciale ţinute de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în conformitate cu prevederile art. 46 din Legea nr. 7/1996.

De asemenea, procesul verbal de recepţie preliminară a construcţiei P.G., întocmit în august 1976 pentru beneficiarul ICS A. (în nume propriu şi ca reprezentant convenţional al A.), Actul de Cooperare, Fişa mijlocului fix – Magazin de cărămidă P.G. nr.1 şi sentinţa de autorizare a funcţionării SC V. SA nu îndeplinesc cerinţa instituită prin art. 20 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, respectiv aceea de a fi acte care fac dovada constituirii ori transmiterii valabile a dreptului de proprietate. Actele depuse odată cu cererea de întabulare dovedesc doar dobândirea prin construire a dreptului de către ICS A. şi identificarea construcţiei, mijloc fix, după constituirea societăţii, în patrimoniul SC V. SA, fără să existe şi actul prin care bunul a fost transmis din patrimoniul A. în cel al SC V. SA. Deşi în contractul de societate autentificat sub nr. 23292/04.11.1991 la Notariatul de Stat Constanţa, s-a stabilit prin voinţa asociaţilor preluarea întregului activ al A. Constanţa de către SC V. SA, iar acest înscris este apt să transfere dreptul pe care A. îl deţinea asupra spaţiului comercial la data transferului, era necesar să se depună înscrisuri care să individualizeze construcţia pentru care se solicită întabularea dreptului de proprietate, asupra căreia a avut loc transmisiunea dreptului. Asta în condiţiile în care din nici un înscris depus nu rezultă asupra cărui spaţiu din complexul comercial s-a asociat autoarea petentei şi prin urmare asupra cărei construcţii a dobândit A. un drept de proprietate pe care l-a transmis, prin convenţie, SC V. SA.

În consecinţă, constatând că instanţele au interpretat şi aplicat corect prevederile Legii nr. 7/1996 la speţă, recursul va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 308/C/30.09.2009

Dosar nr. 16504/212/2008

19. Legea nr. 7/1996. Plângere impotriva incheierii de intabulare a dreptului de proprietate formulată de un terţ. Caracterul necontencios al cererii. Distincţie intre plângerea formulată in temeiul art. 49 din Legea nr. 7/1996 şi acţiunea in rectificare de Carte funciară (art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996).

In soluţionarea unei plângeri împotriva unei încheieri de carte funciară (oricât de îndreptăţită ar părea solicitarea petentului fi momentul acestei rezolvări), instanţa învestită va fi legată – definitiv – de documentaţia pe care s-a bazat înscrierea contestată.

Alta este situaţia când nu se invocă nelegala înscriere, ci împrejurarea că, ulterior, au intervenit anumite situaţii ce fac ca menţiunile cărţii să nu mai corespundă realităţii juridice sau materiale.

Rezultă de aici că, spre deosebire de plângere, rectificarea se justifică faptic întotdeauna pe împrejurări ivite după rămânerea definitivă a înscrierii care se vrea astfel pusă în concordanţă cu noua realitate juridică.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 29.10.2008 reclamantul A.N. a solicitat anularea încheierii nr.3294/11.11.2002 a B.C.F. Mangalia prin care a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea numitului M.A., asupra imobilului teren în suprafaţă de 1005 mp.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâtul a ocupat acest teren de la C.I., iar aceasta a cumpărat imobilul de la A.I., pârâtul dobândind terenul prin contractul de vânzare cumpărare 938/2002, deşi între reclamant şi vânzători există mai multe procese pe rol privind acest imobil.

S-a mai arătat că, întrucât prin decizia civilă nr.214/19.04.2007 a Tribunalului Constanţa, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.6455/1990 încheiat între A.I. şi M. – vânzători, şi C.I. şi C.G. - cumpărători, pentru suprafaţa de 471 m.p., rămânând valabilă vânzarea numai pentru 405 m.p. teren, urmează ca şi dreptul dobândit de pârât prin cumpărare de la C.I. să fie diminuat cu suprafaţa de 471 m.p. aşa încât în Cartea funciară a imobilului să se menţioneze că a dobândit numai 534 m.p. în loc de 1005 m.p.

Prin sentinţa civilă nr.74/C/12.01.2009, Judecătoria Mangalia a admis în parte plângerea şi a anulat în parte încheierea nr. 3294/11.11.2002 a B.C.F. Mangalia prin care s-a intabulat dreptul de proprietate pentru 1005 mp. teren intravilan în favoarea intimatului, în sensul radierii din cartea funciară a imobilului în ceea ce priveşte suprafaţa de 471 mp ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6455/1990 încheiat între A.I. şi M. în calitate de vânzători şi C.G. şi C.I. în calitate de cumpărători, act ce a stat la baza vânzării-cumpărării autentificate prin contractul nr. 938/5.11.2002 B.N.P. F.A.R. – Bucureşti, încheiat cu intimatul, nulitate constată prin SC 214/19.04.2007 a Tribunalului Constanţa rămasă definitivă prin Decizia Civilă nr. 474/5.11.2007 a Curţii de Apel Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că: pârâtul M.A. a cumpărat de la numiţii C.I. şi C.G. o suprafaţă de 1005 m.p. prin contractul de vânzare cumpărare 938/2002, teren în care a fost inclusă şi suprafaţa de 471 m.p. pentru care, prin decizia civilă 214/19.04.2007 Tribunalul Constanţa a constatat că vânzarea este nulă absolut - soluţie menţinută prin decizia civilă 474/5.11.2007 a Curţii de Apel Constanţa.

Cum vânzarea este nulă pentru suprafaţa de 471 m.p., nici pârâtul nu putea dobândi mai mult decât putea vânzătorul să-i înstrăineze, aşa încât intabularea dreptului său de proprietate pentru 1005 m.p. este nefondată.

Împotriva sentinţei civile mai sus menţionate a formulat apel pârâtul M.A., prin care a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a arătat că este inadmisibilă calea de atac a plângerii împotriva încheierii pronunţată de judecătorul de carte funciară, iar în subsidiar să se reţină tardivitatea plângerii în ipoteza recalificării acesteia ca apel.

S-a mai precizat că, în cauză, s-a încălcat principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti în sensul că hotărârea pronunţată în contradictoriu cu numiţii C.G., C.I. şi A.N., în care apelantul M.A. nu a fost parte ar fi produs efecte şi împotriva terţilor, încălcându-se prezumţia de adevăr instituită în favoarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.

La termenul de judecată din 10 aprilie 2009, numitul A.S. a depus la dosar cerere reconvenţională prin care a arătat că solicită respingerea apelului formulat de M.A. şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului nr. 938/2002 pentru suprafaţa de 805 mp teren care depăşeşte lotul vânzătorului, obligarea la restituirea terenului şi eliberarea suprafeţei de teren, cu daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere şi plata cheltuielilor de judecată.

Intimantul A.N. a formulat întâmpinare, prin care s-a arătat că numita C.I. a întocmit cu vânzătorul A.I., în prezent decedat, contractul de vânzare-cumpărare nr.6455/1990 pentru suprafaţa de 876 mp teren şi un antecontract de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 129 mp rezultând o suprafaţă totală de 1005 mp, însă la efectuarea partajului vânzătorul a fost pus în posesia pe lotul nr. 3, în suprafaţă de 600 mp teren, situaţie dovedită prin hotărârea de partaj nr.2427/1999 a Judecătoriei Constanţa rămasă definitivă şi irevocabilă.

S-a mai arătat că numita C.I. nu a respectat hotărârea de partaj şi a ocupat în întregime şi lotul nr.2, în suprafaţă de 600 mp teren neconstruit, proprietatea lui A.S., precum şi 205 mp teren din lotul nr.1. proprietatea reclamantului A.N.

Prin decizia civilă nr. 261, pronunţată la data de 10 aprilie 2009, în dosarul nr. 2762/254/2008, Tribunalul Constanţa, a respins ca inadmisibilă cererea reconvenţională formulată de numitul A.S. şi a admis apelul cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile apelată nr.74/C/12.01.2009, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată; de asemenea a fost respinsă cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de A.S.

Referitor la soluţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, tribunalul a constatat că, în cauză nu a fost formulată la instanţa de fond o cerere reconvenţională, astfel încât instanţa de apel este obligată să se pronunţe în limitele sesizării, ca efect al principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, având în vedere si prevederile art.294 alin.1. C. pr. civ., conform cărora, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se poate face alte cereri noi.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin încheierea nr.3294/2002, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1005 mp în favoarea numiţilor M.A. şi A.M., precum şi notarea în partea a III-a a cărţii funciare a litigiilor ce formează obiectul dosarului nr. D4969/2002 al Judecătoriei Constanţa şi D 7550/2002 al Judecătoriei Brăila, având ca părţi pe numiţii A.N. şi A.S. în calitate de reclamanţi şi vânzătorii: C.G. şi I., precum şi Primăria Limanu, în calitate de pârâţi.

La momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea numiţilor M.A. şi M.A.M., s-a avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.938/05.11.2002 la B.N.P. R.A.F.

Anterior, prin încheierea nr.2868/03.10.2002 s-a dispus, în favoarea numiţilor C.G. şi I., intabularea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1005 mp, în baza contractului de vânzare–cumpărare nr.6455/26.04.1990 şi a sentinţei civile nr. 3377/30.03.1993 a Judecătoriei Constanţa.

Prin urmare, în mod întemeiat s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea subdobânditorilor M.A. şi A.M., având în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi notarea în partea a III a cărţii funciare a dosarelor aflate pe rol.

Astfel, plângerea îndreptată împotriva încheierii biroului de carte funciară al Judecătoriei Mangalia are un caracter necontencios, deoarece prin aceasta nu se urmăreşte stabilirea unui drept de proprietate în condiţii de contradictorialitate, ci numai verificarea legalităţii înscrierilor în cartea funciară de către judecătorul delegat sau funcţionarul desemnat de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Biroul de carte funciară teritorială Constanţa.

Împrejurarea că, printr-o hotărâre judecătorească, s-a dispus anularea sau constatarea nulităţii unui act translativ de proprietate dă posibilitatea părţii interesate de a formula o acţiune în rectificare de carte funciară ce se judecă în condiţiile de contradictorialitate cu cel împotriva căruia se pretinde un drept real.

Prin urmare, a concluzionat tribunalul, în mod neîntemeiat prima instanţă a dispus anularea în parte a încheierii nr.3294/2002, reţinând că pârâtul a cumpărat o suprafaţă de teren în care a fost înscrisă şi suprafaţa de 471 mp. pentru care s-a constatat nulitatea vânzării printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A.N., în nume propriu şi pentru A.S., solicitând restabilirea situaţiei anterioare în sensul de a fi repuşi în drepturile succesorale pe loturile stabilite de instanţă prin hotărârea de partaj, obligarea pârâţilor C.I. şi M.A. să le lase în deplină proprietate şi posesie loturile, să ridice gardurile de împrejmuire cu daune cominatorii în sumă de 50 lei pe zi.

Recurentul a motivat că decizia civilă nr. 261/2009 este în contradicţie cu decizia civilă nr. 214/2007 a Tribunalului Constanţa care este rămasă definitivă, cu autoritate de lucru judecat şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 474C/2007 a Curţii de Apel Constanţa depusă la dosar. Din aceste hotărâri rezultă că validitatea unui contract privind vânzarea unui bun în stare de indiviziune, depinde de hotărârea de partaj dacă la partajare bunul vândut nu a intrat pe lotul vânzătorului, vânzarea şi actul de vânzare sunt desfiinţate retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar al vânzătorului.

Faţă de acestea, solicită admiterea recursului, radierea din Cartea Funciară Mangalia a suprafeţei de 1005 m.p. teren, casarea deciziei recurate, anularea contractelor 6455/1990 şi 938/2002, precum şi a încheierilor 2868/2002 şi 3294/2002, repunerea în drepturile succesorale, pe loturile atribuite în proprietate prin hotărârea de partaj şi planul de situaţie, depuse la dosar, cu repararea pagubelor.

Analizând decizia recurată din punct de vedere al motivelor de recurs invocate, instanţa constată că recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.

Printr-o petiţie adresată O.C.P.I. Mangalia, numitul A.N. a formulat o „contestaţie” împotriva unei încheieri a Biroului de Carte Funciară al Judecătoriei Mangalia nr. 3294 din 11 noiembrie 2002, prin care s-a intabulat, pe numele M.A. şi A.M., dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 1005 m.p. situat în localitatea Limanu, sat 2 Mai, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 938/2504.2002 la B.N.P R.F., din Bucureşti.

Cei doi au dobândit proprietatea de la numiţii C.I. şi G., proprietarii imobilului în cauză, menţionându-se în act că aceştia, la rândul lor, au bunul de la A.I. şi A.M. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6455/ 26 aprilie 1999 la Notariatul de Stat Constanţa (suprafaţa de 876 m.p.) şi prin sentinţa civilă nr. 3377 din 30 martie 1993 a Judecătoriei Constanţa (suprafaţa de 129 m.p.) imobilul, în întregul său, fiind înscris în Cartea Funciară nr. 477/N a localităţii Limanu.

În încheierea contestată (nr. 3294/11.11.2002) s-a notat şi situaţia că între A.N. şi A.S., în calitate de reclamanţi şi vânzătorii C.G. şi I., în calitate de pârâţi, există două litigii înregistrate pe rolul Judecătoriei Constanţa – dosar nr. 4959/2002 şi Judecătoria Brăila – dosar nr. 7550/2002.

Prin decizia nr. 214 din 19 aprilie 2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 474/C/2007 a Curţii de Apel Constanţa, a admis apelul numiţilor A.N. şi A.S. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6455/1990 la limita suprafeţei de 471 m.p.

Potrivit art. 48 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care registratorul admite cererea, dispune intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, dacă înscrisul îndeplineşte următoarele condiţii: a) este încheiat cu respectarea formelor prescrise de lege; b) indică numele părţilor; c) individualizează imobilul printr-un identificator unic; d) este însoţit de o traducere legalizată, dacă actul nu este întocmit în limba română; e) este însoţit, după caz, de o copie a extrasului de carte funciară pentru autentificare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului.

Încheierea va cuprinde determinarea dreptului sau a faptului, indicarea numărului cadastral al imobilului şi al cărţii funciare, precum şi a părţii cărţii funciare în care urmează a se face înscrierea. De asemenea, se vor indica poziţiile ce au fost radiate şi numele celui în favoarea sau împotriva căruia s-au făcut înscrierile, indiferent de felul lor.

Dacă se constată că cererea de înscriere în cartea funciară nu întruneşte condiţiile legale, se va respinge printr-o încheiere motivată. Despre respingerea cererii se va face menţiune în registrul de intrare, în dreptul înregistrării acesteia, precum şi în cartea funciară. Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial. Plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare (art. 49 şi 50 alin. 2 din Legea nr. 7/1996).

După cum a reţinut, în mod judicios, tribunalul plângerea îndreptată împotriva unei încheierii biroului de carte funciară al Judecătoriei Mangalia are un caracter necontencios, deoarece prin aceasta nu se urmăreşte stabilirea unui drept de proprietate în condiţii de contradictorialitate, ci numai verificarea legalităţii înscrierilor în cartea funciară de către judecătorul delegat (anterior modificării Legii nr. 7/1996, prin O.U.G. nr. 41/2004) sau funcţionarul desemnat de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Biroul de carte funciară teritorială Constanţa.

Deşi dispoziţii legale expuse din capitolul privind procedura înscrierii nu o stipulează expres, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil (art.20 al.1 din lege).

Semnificaţia acestei prevederi legale este aceea că persoana care pretinde înscrierea unui drept real trebuie să facă dovada tuturor condiţiilor de valabilitate a actului prin care bunul a intrat în patrimoniul său.

Dintre aceste condiţii, cea mai importantă (cu relevanţă în cauza de faţă) este aceea că persoana care a transmis bunul, avea un drept de proprietate asupra acestuia; acesta este o condiţie esenţială a oricărui act translativ de proprietate, ştiut fiind că „nemo dat quod non habet” şi „nemo ad alium transferre potest quam ibse habet”.

Aceasta este, în esenţă, justificarea îndreptăţirii registratorului de carte funciară de a verifica, prin filtrul art. 48 din lege, nu doar actul în temeiul căruia se vrea soluţionată cererea de înscriere cu care este învestit, ci şi actul pe care se întemeia dreptul celui care a transmis.

De aceea, nu doar art.23 din lege, ci obligaţia - conţinută de art. 20 alin. 1 - de verificare a transmiterii dreptului real, impune analizarea transmiterilor succesive pentru a constata dacă, în şirul actelor care stau la baza cererii de înscriere, fiecare persoană a avut calitatea de proprietar – aceasta cu atât mai mult cu cât niciuna dintre transmiteri nu a făcut obiectul înscrierii în cartea funciară.

Potrivit art.47 al. 1 din Legea nr.7/1996, cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial şi va fi însoţită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere.

Îndeplinirea condiţiilor de înscriere se face printr-o verificare efectuată la momentul înregistrării cererii; de aceea, la analiza plângerii, Oficiul este obligat să înainteze instanţei şi dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.

Reiese, aşadar că, în soluţionarea unei plângeri împotriva unei încheieri de carte funciară (oricât de îndreptăţită ar părea solicitarea petentului fi momentul acestei rezolvări), instanţa învestită va fi legată – definitiv – de documentaţia pe care s-a bazat înscrierea contestată.

Alta este situaţia când nu se invocă nelegala înscriere, ci împrejurarea că, ulterior, au intervenit anumite situaţii ce fac ca menţiunile cărţii să nu mai corespundă realităţii juridice sau materiale.

Astfel, Legea nr. 7/1996 a prevăzut situaţia rectificării cărţii funciare, prin care - în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde situaţiei juridice reale - se înţelege radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară (art. 33 alin.2).

Prin raportare la definiţia legală a „modificării” - orice schimbare privitoare la aspecte tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului care poartă asupra acelui imobil (alin.3) -, rezultă că „rectificarea” vizează aspecte esenţiale dreptului de proprietate sau al celorlalte drepturi reale succesibile de înscriere în cartea funciară (obiect, titular, modalităţi, desmembrăminte).

Conform art. 33 alin.4 şi 34 din Legea nr. 7/1996, rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

Rezultă de aici că, spre diferenţa de plângere, rectificarea se justifică faptic întotdeauna pe împrejurări ivite după rămânerea definitivă a înscrierii care se vrea astfel pusă în concordanţă cu noua realitate juridică.

Mai mult, legea impune şi condiţii procedurale de admisibilitate a unei acţiuni în rectificare (în lipsa cărora, o astfel de cerere, ar trebui calificată deci inadmisibilă) de constatare a situaţiei pe care se întemeiază rectificarea doar printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este, în parte, şi situaţia recurentului care invocă în plângerea sa constatarea nelegalităţii unui act de înstrăinare cu tangenţă asupra valabilităţii înscrisului asupra căruia s-a întocmit încheierea nr. 3294/11.11.2002.

Trebuie evidenţiată un aspect esenţial că în plângere nu se invocă nevalabilitatea actului în baza căruia s-a făcut înscrierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 938/05.11.2002 – ci a actului subsecvent acestuia prin care înstrăinătorii C.I. şi C.G. au transmis proprietarilor tabulari M.A. şi M.A.M.; de asemenea, nulitatea nu era integrală, ci doar parţială în limita suprafeţei de 471 m.p. (din 876 m.p. înstrăinaţi; restul de 129 m.p. fiind dobândiţi prin uzucapiune nu pot fi, de asemenea, afectaţi de această cauză de nelegalitate).

Constatarea anterioară impune concluzia că nu se putea cerere nici rectificarea cărţii funciare, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 34 pct.1 din legea nr. 7/1996, în condiţiile în care hotărârile judecătoreşti invocate de petent nu vizează nevalabilitatea actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, ci a actului anterior.

De aceea, chiar dacă – teoretic – ar fi incident principiul conform căruia ceea ce este nul nu produce nici un efect, în situaţia în care, în sistem judiciar român nulitatea este esenţialmente judiciară, cum petentul nu a dovedit existenţa unor hotărâri judecătoreşti irevocabile în care să fie afectată (chiar şi parţial) valabilitatea contractului de vânzare nr. 938/05.11.2002 - este evident că nu se poate solicita nici rectificarea cărţii funciare nr. 474/N a localităţii Limanu.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi împrejurarea că judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut, dar au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat,

Raportat la importanţa cauzei – o speţă privind o procedură necontencioasă care lasă neafectat dreptul intimaţilor; dificultatea problemelor de drept în discuţie – o plângere împotriva unei încheieri de carte funciară, întemeiată pe acte de mult ulterioare înscrierii şi care nu priveau proprietarii tabulari, elemente de a evidenţia, din start, netemeinicia acţiunii şi, în special, volumul şi calitatea muncii îndeplinite de avocatul intimatului în recurs: întimpinare depusă tardiv astfel încât s-a impus calificarea ei drept concluzii scrise; „notele” nu conţin precizări cu privire la temeiurile de drept aplicabile fondului dreptului, dar au inserate şi mai multe inexactităţi,

Curtea va reduce onorariul avocatului ales al intimaţilor de la suma de 3570 lei la 1500 lei.

Faţă de regula conţinută de art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, cum prin respingerea recursului, A.N. are calitate de căzut în pretenţii, va fi obligat acesta la plata către intimat a sumei de 1607 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus şi cheltuieli de deplasare.

Decizia civilă nr. 319/C/07.10.2009

Dosar nr. 2762/254/2008

20. Nulitate contract de vânzare-cumpărare. Drept de proprietate asupra unui teren agricol constituit in baza Legii nr. 18/1991. Incălcarea condiţiei de inalienabilitate temporară reglementată de art. 32 din Legea nr. 18/1991. Natura sancţiunii.

Legea nr. 18/1991, art. 32

Legea nr. 54/1998

Dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilesc o inalienabilitate prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin aceea că este legală, specială (doar pentru acele suprafeţe de teren atribuite prin constituirea dreptului de proprietate), parţială (se referă doar la actele juridice între vii) şi temporară.

Cazurile de constituire a dreptului de proprietate, prevăzute de art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, aveau in vedere fie calitatea specială a celui împroprietărit, (art. 19 din Legea nr. 18/1991), fie se bazau pe nevoia de a asigura cultivarea terenurilor în anumite zone (art. 21 şi art. 43).

Se justifică astfel sancţiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât, pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator (precum în cazul persoanelor din art. 8 alin. 2 – de la care a fost luat pământul), ci reprezintă o măsură de justiţie socială în favoarea celor care nu au deloc în proprietate vreo suprafaţă de teren.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la data de 25.09.2007 reclamanta V.S. i-a chemat în judecată pe pârâţii B.A. si B.I. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr 44788/31.10.1994 încheiat intre părţi pentru lipsa consimţământului; iar in subsidiar, s-a solicitat să se constatate nulitatea absolută a contractului pentru încălcarea interdicţiei temporare de vânzare prevăzută de art. 32 din Legea 18/1991, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

In motivare cererii s-a arătat că V.S., in calitate de vânzătoare, si B.A., in calitate de cumpărător, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr 44788/31.10.1994 pentru imobilul teren in suprafaţa de 9000 mp situat in Constanta sola 28 parcela A 157/7. Preţul imobilului a fost stabilit la suma de 100.000 lei si obligaţia cumpărătorului de a întreţine si îngriji pe vânzătoare cu toate cele necesare traiului pe tot restul vieţii. Imobilul înstrăinat a fost dobândit de către reclamanta prin constituirea dreptului de proprietate conform Legii 18/1991 in baza titlului de proprietate nr 18403/237/1994.

Reclamanta a învederat că principalul motiv de anulare il constituie lipsa consimţământului raportat la împrejurarea ca nu a avut cunoştinţă de prevederile contractului, nu a negociat încheierea tranzacţiei si nu a cunoscut existenţa contractului, până in momentul in care persoana căreia intenţiona să ii vândă imobilul a formulat plângere penală împotriva ei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune in convenţii.

Astfel, reclamanta a precizat că, prin sentinţa penala nr. 2219/7.11.2005 a Judecătoriei Constanţa, a fost achitată pentru savârşirea acestei infracţiuni, motivat de faptul ca nu a avut cunoştinţă de încheierea contractului si nu si-a exprimat consimţământul cu privire la înstrăinarea terenului. În cadrul acestui dosar, paratul a fost audiat, recunoscând că discuţiile in legătură cu achiziţionarea suprafeţei de teren s-au purtat cu numitul A.P., preşedintele asociaţiei care se ocupa de exploatarea terenului si ca nu a prestat in nici un moment întreţinere in favoarea reclamantei.

Referitor la acest A.P., reclamanta a arătat că îi solicita adeseori să semneze înscrisuri referitoare la situaţia terenului, unul din aceste înscrisuri fiind si contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere; în dosarul penal a fost depus si un înscris intitulat declaraţie, pretins scris si semnat de reclamanta la 20.11.1994, cu privire la care s-a stabilit ca nu îi aparţine, fiind scris de soţia numitului A.P.

Reclamanta a învederat că s-a aflat in tot acest timp in posesia originalului titlului de proprietate si nu a pierdut nici un moment posesia terenului şi, prin urmare, nu a existat manifestarea de voinţa exteriorizata din partea cumparatorului de a incheia contractul de vânzare-cumpărare .

In subsidiar, s-a arătat că in fapt contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la mai puţin de un an de la data eliberării titlului de proprietate in temeiul disp. Legii 18/1991, fiind încălcata interdicţia înstrăinării timp de 10 ani, prin acte intre vii .

Pârâţii B.A. şi B.I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii ca nefondata, arătând ca in fapt contractul de vanzare cumparare autentificat face dovada pana la înscrierea in fals in ceea ce priveste mentiunile referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator, făcute in cadrul atributiilor sale de serviciu.

Cu privire la al doilea capat de cerere, pârâţii arată că reclamanta se dezice de prima acţiune, recunoscând contractul si invoca nulitatea pentru incalcarea normei prevazuta de art 32 din Legea 18/1991 .

In legătura cu acest aspect, pârâţii au arătat ca reclamanta nu poate sa invoce propria ei turpitudine, dar si împrejurarea ca textul este inaplicabil ca urmare a modificărilor prevederilor invocate după apariţia Legii 54/1994; pârâţii au invocat si excepţia lipsei de interes a reclamantei in legătura cu cel de al doilea capăt de cerere.

Prin încheierea din 04.02.2008 instanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes actual a reclamantei in formularea acţiunii după modificarea prevederilor art 32 din Legea 18/1991, reţinând ca aceste aspecte vizează fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 4217/10 martie 2008 Judecătoria Constanţa a admis in parte acţiunea, constatând nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat de Stat Judeţean Constanţa pentru încălcarea interdicţiei prev. de art. 32 din Legea 18/1991, respingând ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu pentru lipsa consimţământului.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că, reclamanta V.S. şi pârâtul B.A. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa având ca obiect suprafaţa de teren de 9000 mp situată în extravilanul Municipiului Constanţa, formând sola 28 parcela A157/7.

Din cuprinsul dosarului notarial întocmit cu prilejul autentificării actului, a rezultat că ambele părţi s-au prezentat în faţa notarului public, cererea de autentificare a actului fiind semnată atât de către vânzătoare cât şi de către cumpărător. În încheierea de autentificare există de altfel, menţiune făcută de notarul public instrumentator despre prezentarea părţilor în faţa sa şi despre exprimarea consimţământului la perfectarea actului.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că primul capăt de cerere este nefondat, reclamanta nefăcând dovada celor susţinute în acţiune, în sensul că nu a consimţit la încheierea actului.

Referitor la modul de dobândire a terenului, s-a observat că în temeiul titlului de proprietate nr. 18403/237/1994 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, reclamantei V.S. i-a fost constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren în litigiu în temeiul Legii 18/1991.

Judecătoria a reţinut că, potrivit art. 32 din Legea 18/1991, terenul atribuit conform art. 19, 21 şi 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de Primărie, Prefectură, procuror, precum şi de orice persoană interesată.

Astfel, terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, se află în circuitul civil, adică ele pot fi dobândite şi înstrăinate potrivit dispoziţiilor de drept comun şi cu respectarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Pentru cazurile în care se constituie dreptul de proprietate asupra terenurilor, legea a instituit o cauză de nulitate absolută expresă nefiind necesară dovada unei vătămări sau a faptului că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului de vânzare-cumpărare.

Judecătoria a stabilit că, indiferent că dacă sunt situate în intravilanul sau extravilanul localităţilor şi indiferent de întinderea suprafeţei, terenurile pot fi înstrăinate numai prin acte juridice încheiate în forma autentică (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998), legea instituind unele limitări privind înstrăinarea şi respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel: terenurile atribuite prin constituirea dreptului de proprietate nu pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii asupra lor, actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea acestui termen fiind lovit de nulitate absolută.

Dat fiind ca legea a prevăzut acest caz de inalienabilitate legală de 10 ani, de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii şi că dispoziţiile respective au caracter imperativ, instanţa a admis acest capăt de cerere şi a anulat contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa.

Astfel, instanţa a reţinut că excepţia inalienabilităţii temporare propter rem a fost menţinută şi după intrarea în vigoare a Legii 54/1994, dat fiind că dispoziţiile acestui act normativ au abrogat expres doar prevederile art. 66-73 din Legea 18/1991, fără a abroga şi prevederile art. 32 din actul normativ menţionat. În lipsa unei abrogări exprese a prevederilor legale aplicabile în cauză, nu poate vorbi despre o abrogare implicită a normei speciale prevăzute de art. 32 prin art. 1 din Legea 54/1994.

Judecătoria a înlăturat apărările părţilor în legătură cu aplicarea principiului de drept potrivit cu care nimănui nu îi este permis să îşi invoce propria turpitudine, dat fiind că în speţă este vorba despre o cauză de nulitate absolută rezultând din încălcarea unei interdicţii legale imperative; ori, potrivit regimului juridic al nulităţilor, această formă de nulitate poate fi invocată de toate persoanele interesate, iar actul lovit de nulitate nu poate fi confirmat, tocmai din prisma faptului că interesul ocrotit este de ordine publică, astfel că, acest principiu de drept, nu este aplicabil în cazul nulităţilor absolute, sancţiunea intervenind de drept în cazul încălcării normei imperative.

Prin decizia civilă nr. 45 din 22 ianuarie 2009, Tribunalul Constanţa a respins apelul ca neîntemeiat considerând că înstrăinarea terenului către pârâţii B. s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care instituiau o interdicţie temporara de 10 ani, astfel că, in mod corect, instanţa de fond a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, in mod just, judecătoria a reţinut ca excepţia inalienabilităţii temporare propter rem a fost menţinută si după intrarea in vigoare a Legii 54/1994, dat fiind ca dispoziţiile acestui act normativ au abrogat expres doar prevederile art. 66-73 din Legea 18/1991, fară a le abroga si pe cele ale art. 32 din actul normativ menţionat.

In lipsa unui abrogări exprese a prevederilor legale invocate in cauza, nu poate vorbi despre o abrogare implicita a normei speciale prevăzute de art. 32 prin art. 1 din Legea 54/1994. Astfel, potrivit principiului general de drept generalia specialia non derogant o norma generala nu poate abroga implicit o norma speciala, ci doar expres, astfel ca, in lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare a art.32 al legii nr.18/1991, nu se poate considera ca, prin interpretarea art.1 al Legii nr.54/1998, se poate ajunge la o abrogare implicita a normei speciale.

In ceea ce priveşte apărările pârâţilor-apelanţi in legătură cu aplicarea principiului de drept, potrivit cu care nimănui nu îi este permis sa îşi invoce propria turpitudine, tribunalul a stabilit că judicios s-a considerat de judecătorie că acest principiu de drept nu este aplicabil in cazul nulităţilor absolute.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de apel sub aspectul legalităţii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 cod procedură civilă.

Astfel, raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, recurenţii au afirmat că prin nesoluţionarea excepţiilor invocate de apelanţi cu privire la lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei intimate şi a lipsei de interes legitim actual, instanţa de apel a produs un prejudiciu apelanţilor, ce nu poate fi îndepărtat decât prin anularea hotărârii şi rejudecarea în fond a apelului.

Instanţa de apel a copiat considerentele hotărârii atacate fără să răspundă motivelor de critică, a interpretat greşit actul deduc judecăţii dând un alt înţeles actului ale cărui clauze sunt precise şi a făcut o interpretare greşită asupra naturii şi consecinţelor pe care le produce.

Recurenţii au arătat că, prin art. 19 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 a fost abrogat Capitolul V din Legea fondului funciar nr. 18/1991, liberalizându-se circulaţia juridică a terenurilor aflate în proprietatea privată, agricole sau neagricole, intravilane sau extravilane, fără a se face nicio diferenţă între titularii dreptului de proprietate.

Îngrădirile dreptului de dispoziţie asupra terenurilor prin orice act juridic translativ de proprietate, prevăzute atât în legea nr. 18/1991, cât şi în alte acte normative sunt în vigoare, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare celor cuprinse în Legea nr. 54/1998 (art. 8).

Legea nr. 54/1998 cuprinde atât norme de abrogare expresă directă (art. 19 alin. 2), cât şi de abrogare expresă indirectă în cuprinsul art. 18, care prevede că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea nu sunt contrare prevederilor prezentei legi.

Articolul 32 din Legea nr. 18/1991 se referă la înstrăinarea de către titularii dreptului de proprietate constituită prin atribuirea de terenuri în conformitate cu prevederile art. 19, 21 şi 43 din lege, raportându-se la art. 66 privind circulaţia juridică a terenurilor (potrivit căruia dobândirea şi înstrăinarea terenurilor se face cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991), abrogat expres prin Legea nr. 54/1998.

Prin abrogarea expresă indirectă a normelor contrare prevederilor actului abrogat, art. 32 nu mai are aplicabilitate, întrucât nu completează Legea nr. 54/1998 în sensul art. 18, fiind o dispoziţie contrară prevederilor ei, în textul şi spiritul acesteia, noile dispoziţii fiind incompatibile cu cele precedente, iar legea nouă reglementează în întregime materia circulaţiei juridice a terenurilor agricole ce era reglementată de legea anterioară, legea nr. 18/1991.

Acest principiu are aplicabilitate în cauză întrucât cauza mediată a reclamantei la încheierea actului juridic între părţi a fost ilicită şi imorală, scopul urmărit de aceasta fiind obţinerea preţului vânzării, fără a fi nevoită să lucreze pământul, obligaţie izvorâtă din lege şi asumată pentru constituirea titlului său de proprietate.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi raportat de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.

Astfel, pornind de la situaţia de fapt corect reţinută încă de la judecarea cauzei în primă instanţă, curtea constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a legii, dând o justă interpretare a actului juridic dedus judecăţii cu înţelegerea corectă a naturii şi înţelesului lămurit al acesteia.

Dispoziţiile legale incidente – astfel cum a invocat şi reclamanta – sunt cele ale art. 32 din Legea nr. 18/2991, în condiţiile în care reclamanta, prin contractul autentificat sub nr. 44710 din 31 octombrie 1994 la Notariatul de Stat Constanţa, a vândut pârâtului B.A., căsătorit cu B.I., suprafaţa de teren de 1 ha teren pentru care i-a fost constituit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate nr. 18403/237 din 21 aprilie 1993 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanţa.

Dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilesc o inalienabilitate prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin aceea că este legală, specială (doar pentru acele suprafeţe de teren atribuite prin constituirea dreptului de proprietate), parţială (se referă doar la actele juridice între vii) şi temporară.

Cazurile de constituire a dreptului de proprietate, avute în vedere de ipoteza art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, aveau în vedere fie calitatea specială a celui împroprietărit, (art. 19 din Legea nr. 18/1991) fie de nevoia de a asigura cultivarea terenurilor în anumite zone (art. 21 şi art. 43).

Se justifică astfel sancţiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât, pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator (precum în cazul persoanelor din art. 8 alin. 2 – de la care a fost luat pământul), ci reprezintă o măsură de justiţie socială în favoarea celor care nu au deloc în proprietate vreo suprafaţă de teren.

De aceea, constatând îndeplinite condiţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991: că reclamantei V.S. i-a fost constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha teren, că aceasta a înstrăinat - sub forma vânzării cu clauză de întreţinere (act inclus în sfera celor interzise de lege care permitea doar transmisiunile mortis causa) - acest teren pârâţilor înaintea încetării interdicţiei temporare de 10 ani (proprietatea s-a constituit la 21 aprilie 1993 iar vânzarea s-a încheiat la 31 octombrie 1994), curtea consideră că, în mod corect, instanţele de fond au calificat drept întemeiată cererea de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare.

Referitor la pretenţiile pârâţilor recurenţi conform cu care dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 18/1991 ar fi fost abrogate expres de Legea nr. 54/1998, curtea observă că, în mod just, acestea au fost înlăturate de instanţa de fond.

Astfel, reglementând circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr. 54/1998 reiterează principiul liberei circulaţii a acestora în condiţiile stabilite de textele sale, art. 18 statuând că legea se completează cu alte prevederi ale legislaţiei civile în materie numai în măsura în care acestea nu sunt contrare Legii nr. 54/1998.

Cu referire directă la prevederile Legii nr. 18/1991, în art. 19 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 se prevede că se abrogă dispoziţiile art. 66-76 din Legea nr. 18/1991. Se impune concluzia - din interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii legale - că art. 32 din Legea nr. 18/1991 este în vigoare, din moment ce câmpul de aplicare a abrogării exprese este strict delimitat: capitolul V „Circulaţia juridică a terenurilor” şi în condiţiile în care un text care să permită – pe cale de interpretare – o abrogare implicită, nu există (de genul „se abrogă orice alte dispoziţii contrare”).

Apoi, deoarece prevederea art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 contravine spiritului Legii nr. 54/1998, care afirmă principiul liberei circulaţii, rezultă că limitarea atributului de dispoziţie asupra terenurilor în cauză subzistă şi în condiţiile unei reglementări care prevede completarea doar cu dispoziţii concordante.

În fine, cum în materia circulaţiei juridice a terenurilor Legea nr. 54/1998 reprezintă legea generală, referindu-se la toate terenurile proprietate privată, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 sunt speciale (în cazul de faţă doar referitor la terenurile pentru care s-a constituit dreptul de proprietate) şi derogatorii, astfel încât interdicţia conţinută de art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 rămâne aplicabilă.

Sunt astfel înlăturate criticile recurenţilor referitoare la prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, fiind evident că instanţele de fond nu au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, pronunţând deci o hotărâre cu justa aplicare a legii.

Referitor la încălcarea normelor de procedură din nesoluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes legitim, curtea a constatat şi acest motiv de nelegalitate ca neîntemeiat.

În faţa judecătoriei pârâţii au invocat doar excepţia lisei de interes (termenul din 4 februarie 2008), excepţie care a fost respinsă de instanţă prin încheierea de la acelaşi termen.

În faţa instanţei de apel nu au reiterat excepţia - acest lucru de altfel era imposibil având în vedere că nu au atacat soluţia judecătoriei sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei de interes -, astfel că rezolvarea problemei în discuţie a căpătat caracter irevocabil.

Este adevărat că, în şedinţa din 22 ianuarie 2009, pârâţii apelanţi, prin avocat, au invocat situaţia că reclamanta nu ar mai avea interes în cauză, însă aspectul nu a fost ridicat ca o veritabilă excepţie (precum la judecătorie), ci ca o situaţie sub aspect probatoriu, în contextul depunerii unor înscrisuri.

S-a invocat doar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin prisma prevederilor art. III din Legea nr. 167/1997, excepţie respinsă motivat prin decizia pronunţată în apel.

Trecând peste inexactitatea motivelor de recurs conform cărora cele două excepţii ar fi fost invocate ambele atât în faţa instanţei de apel, cât şi la judecătorie – rezultă că, în fapt, cele două instanţe au soluţionat, cu respectarea dispoziţiilor procedurale aplicabile, excepţiile cu care au fost fiecare investite.

În fine, referitor la aplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegrans, curtea constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a acestei reguli jurisprudenţiale, determinând în mod just sfera de incidenţă a principiului.

Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegrans constituie o sancţiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei credinţe în raportul civil: persoana care, cu ştiinţă, încalcă o dispoziţie legală a cărei nerespectare atrage anularea unui act nu poate invoca aplicarea sancţiunii, tocmai datorită că neregularitatea a fost creată de propriul fapt.

Deoarece este în discuţie soarta unui act juridic prin raportare la comportamentul ilicit al unei persoane reiese că, pentru a constata nevalabilitatea actului în cauză – în ciuda existenţei unei cauze de anulabilitate dovedită –, interesul protejat prin cauza de nulitate să fie superior interesului ce a condus la instituirea unei sancţiuni a exercitării dreptului cu ignorarea regulii bunei credinţe.

Rezultă astfel că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegrans se aplică doar în situaţia unor ipoteze de nulitate relativă, căci numai în aceste împrejurări se poate aprecia prevalenţa unor interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportat la sancţionarea relei-credinţe - ce se apreciază exclusiv prin raportare la comportamentul părţii); în cazul unei nulităţi absolute - care protejează un interes de ordine publică -, principiul nu-şi va găsit aplicarea, căci funcţia sancţionatoare a instituţiei nulităţii se impune cu necesitate.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. conform cărora partea care a căzut în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, faţă de situaţia că intimată a achitat avocatului ales un onorariu de 357 lei prin chitanţa seria HH nr. 1979/19.05.2009, vor fi obligaţi recurenţii la plata acestei sume.

Decizia civilă nr. 392/C/13.11.2009

Dosar nr. 15622/212/2007

C. OBLIGAŢII CIVILE

21. Daune morale. Dreptul persoanei – victimă a regimului comunist din România, prin incălcarea libertăţii sale de circulaţie, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit.

Restricţionarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertăţile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în altă ţară reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea – reformat”.

Printr-o cerere formulată la 15 noiembrie 2007 şi depusă la Tribunalul Tulcea reclamantul V.I. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informaţii, că între anii 1980-1989 i-au fost îngrădite libertatea de circulaţie, dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că în anul 1980 a depus la Serviciul Paşapoarte al Judeţului Tulcea o cerere de plecare definitivă din ţară, fapt ce a atras numeroase persecuţii şi îngrădiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-se dosar informativ pentru că este adventist de ziua a şaptea şi pentru că audia ştirile postului de radio Europa Liberă, fiind învinuit apoi de cele mai grave infracţiuni – atentat care pune în pericol securitatea statului, mărturie mincinoasă, ofensă adusă autorităţii de stat – cu scopul de a fi privat de libertate.

Ulterior, prin precizările depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul V.I. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor morale în sumă de 500.000 euro pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv îngrădirea libertăţii şi vieţii private prin întocmirea dosarului de urmărire informativă, limitarea dreptului la emigrare şi la gândire, indicând ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 şi 5 Cod procedură penală şi apoi art. 21 alin. 1 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Reclamantul a renunţat la judecată în cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, instanţa luând act de această renunţare prin încheierea din 6 martie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondată cererea reclamantului V.I.

În considerentele hotărârii tribunalul a reţinut că Statul Român nu poate fi obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite câtă vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită şi culpabilă a Statului Român şi nici nu s-a făcut dovada vreunei erori judiciare săvârşite în procesele penale care să dea dreptul la reparare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul V.I. care a susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea formulată în temeiul art. 21 alin. 1 din Constituţie şi art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente în susţinerea cererii privind îngrădirea dreptul la gândire din cauza opiniilor sale religioase.

Examinând legalitatea sentinţei pronunţate în raport cu criticile formulate de reclamant, instanţa constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă circulaţie, dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie şi a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.

Deşi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constituţie – accesul la justiţie – şi art. 13 din CEDO – dreptul la un recurs efectiv – nu susţine în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanţe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanţă, în virtutea dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanţa fiind aceea care trebuie să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii.

Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la liberă circulaţie, la justiţie, în dreptul la gândire şi la informaţie instanţa este competentă să se pronunţe atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dar şi în virtutea dispoziţiilor art. 1 şi 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nici la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, incidenţa acestuia în speţa de faţă este evidentă în condiţiile în care prin acesta se urmăreşte acordarea unor reparaţii persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor şi convingerilor lor politice considerate o împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.

Instanţa observă că deşi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârşite asupra cetăţenilor români, respectiv condamnări penale şi sancţiuni administrative ca dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaşte totuşi la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi şi libertăţi manifestate şi sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate măsurile abuzive având scopul susţinerii şi consolidării regimului politic comunist.

Instanţa nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după Discursul Preşedintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare.

Intenţia statului român de a identifica abuzurile săvârşite în perioada regimului comunist în legătură cu drepturile fundamentale ale omului şi victimele acestor abuzuri, în vederea adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat şi prin înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin HG 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, şi acela de a efectua demersurile legale pentru obţinerea reparaţiilor morale şi materiale de către victimele regimului comunist şi ale fostei Securităţi (art. 3 alin. 1 lit. i).

Actele normative sus menţionate, la care se adaugă şi altele (ex. Decret-Lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; Ordonanţa de Urgenţă nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.

Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanţei că a fost o victimă a regimului comunist din România, prin încălcarea libertăţii sale de circulaţie, a dreptului la justiţie, a dreptul la gândire şi la informaţie, susţinând că potrivit documentelor obţinute de la C.N.A.S. a fost ţinut permanent sub observaţie de către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecţionarea de cartuşe şi arme artizanale; acţiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat; mărturie mincinoasă.

Instanţa constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă din România, reclamantul V.I. şi familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de miliţie şi de securitate, până în anul 1989, rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidenţiind încercarea agenţilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii şi prietenii săi şi chiar în faţa familiei sale, în scopul de a-l determina să renunţe la intenţia de a părăsi ţara şi de a-i anihila orice intenţie cu privire la mutarea domiciliului său în altă ţară, intenţie care era considerată defăimătoare la adresa regimului comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenţii se nega, indirect, existenţa democraţiei şi a bunăstării poporului, proclamate de partidul comunist şi de organele statului.

Deşi România ratificase din anul 1974 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară” şi promova la nivel declarativ drepturile şi libertăţile înscrise în Declaraţia universală a drepturilor omului care, prin art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite să emigreze în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie1982, a fost ulterior respinsă.

Restricţionarea dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertăţile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în altă ţară reclamantul are „o activitate ostilă, duşmănoasă” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a şaptea – reformat”.

Înscrisurile prezentate de reclamant susţin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă circulaţie şi dreptul de a-şi alege domiciliul, care se regăsesc în prezent afirmate în art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Instanţa nu poate reţine şi încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecată, respectiv dreptul la justiţie, dreptul la gândire şi la informaţie pentru că din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat în vreun fel să obţină la acea dată recunoaşterea dreptului său în justiţie ori că a încercat să obţină informaţii care i-au fost refuzate.

Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale suferite.

Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 euro.

Instanţa nu neagă faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încălcarea de către autorităţile comuniste a dreptului său de a-şi stabili domiciliul în altă ţară, dar nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici o dovadă a vătămărilor cauzate prin încălcarea acestui drept, respectiv consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, implicaţiile acestora în viaţa sa socială.

De aceea, recunoaşterea încălcării şi acordarea unor despăgubiri în cuantum de 100 euro sunt apreciate ca echitabile şi reprezintă o satisfacţie suficientă acordată reclamantului.

Decizia civilă nr. 219/C/30.09.2009

Dosar nr. 182/88/2009

22. Legea nr. 112/1995. Răspunderea statului pentru evicţiune. Chiriaş cumpărător evins de fostul proprietar al imobilului preluat abuziv de stat. Dreptul la despăgubiri echivalente cu valoarea de circulaţie a locuinţei. Aplicarea in timp a Legii nr. 10/2001, republicată, şi a Legii nr. 1/2009 (art. 511).

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 1/2009, art. 511

Cod civil, art. 1337-1341

Protocolul nr. 1 la CEDO, art. 1

Susţinerea recurentului în sensul că la data soluţionării acţiunii reclamantului în faţa primei instanţe nu exista vreun temei legal care să îl îndreptăţească pe reclamant – care a fost evins de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 – să fie despăgubit la valoarea de circulaţie a imobilului restituit fostului proprietar este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 Cod civil dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO şi faţă de jurisprudenţa CEDO.

Dispoziţiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în ipoteza în care legiuitorul român nu şi-ar fi adoptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei CEDO, răspunderea statului pentru evicţiune s-ar fi antrenat în condiţiile art. 1337 şi urm. Cod civil, despăgubirea fiind stabilită în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului restituit fostului proprietar.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 3150/212/2008, reclamantul V.T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata valorii de circulaţie a garsonierei situată în imobilul din Constanţa, bdul F., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi la plata daunelor morale în valoare de 2000 euro în conversie leu/euro la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1634 din 28 ianuarie 2009 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să achite reclamantului sumele de 144.500 lei daune materiale reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, bdul F. şi 3500 lei cu titlu de daune morale. S-a respins cererea de chemare în garanţie a RAEDPP Constanţa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 5.191 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare cumpărare, reclamantul a dobândit în temeiul Legii 112/1995 dreptul de proprietate asupra unei locuinţe deţinută anterior cu contract de închiriere, situată în Constanţa, Bdul F.

Validitatea titlului reclamantului a fost verificată cu ocazia soluţionării acţiunii privind constatarea nulităţii absolute promovată de reclamanta D.S, reţinându-se calitatea de dobânditor de bună-credinţă a reclamantului, prin sentinţa civilă 16.410/12.11.2001 a Judecătoriei Constanţa, definitivă şi irevocabilă.

Prin decizia civilă 2356/23.02.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus modificarea deciziei civile a Curţii de Apel Constanţa, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauză, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 1003/02.12.1999, pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care s-a constatat că titlul statului pentru imobilul situat în Constanţa, bdul F. este nelegal constituit.

Titlul executoriu menţionat anterior a fost realizat la data de 22.10.2007, când creditoarea obligaţiei, numita D.S. a fost pusă în posesie cu spaţiul deţinut de reclamant, acesta fiind privat astfel de dreptul său de proprietate.

Jurisprudenţa CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în baza legii 112/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, este protejat prin art.1 din Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova şi Pinc vs Republica Cehă, cauza Raicu vs România).

De asemenea, potrivit art. 50^1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca criteriul proporţionalităţii, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acţiune care să ducă la acordarea unei compensaţii, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.

Pe de altă parte, conform art.20 alin (2) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului."

S-a considerat că, nu se poate ignora faptul că titlul reclamantului fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că acesta beneficia de un bun în sensul Convenţiei. Ca atare, aplicarea Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, în favoarea reclamantului presupune acordarea acestuia a preţului de circulaţie a imobilului de care a fost evins.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, instanţa de fond l-a apreciat ca întemeiat, prin raportare la dispoziţiile art. 41 din Convenţie, dar şi la existenţa elementelor răspunderii delictuale stabilite de art. 998 şi urm. cod civil şi anume prejudiciul, fapta ilicită şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

S-a constatat în speţă existenţa un prejudiciu moral constând în starea de nelinişte şi incertitudine reclamantului care s-a finalizat cu pierderea dreptului

de proprietate dobândit în condiţiile menţionate, o faptă a statului constând în atingerea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, între acestea existând un raport de cauzalitate, daune morale ce au fost apreciate la suma de 3.500 lei.

Împotriva susmenţionatei sentinţe a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 368 din 18 iunie 2009 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâtului Statul Român şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere ce viza obligarea pârâtului la 3500 lei cu titlu de daune morale către reclamant.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat apelantul pârât la 100 lei cheltuieli de judecată către R.A.E.D.P.P. Constanţa şi la 1100 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant V.T.C.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că la momentul intrării n vigoare a art. 50 din Legea nr. 1/2009, acţiunea reclamantului era pendinte pe rolul Judecătoriei Constanţa, situaţie în care în mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţia este deplin aplicabilă în speţă.

S-a mai reţinut că şi în absenţa acestor dispoziţii legale statul era răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evicţiunii totale pe care a suferit-o, în urma retrocedării locuinţei cumpărată de el în baza Legii nr. 112/1995, fostului proprietar.

S-a mai reţinut că restituirea către reclamant doar a preţului plătit de stat, actualizat cu indicele de inflaţie nu reprezintă o despăgubire justă şi proporţională având în vedere că reclamantul, prin desfiinţarea titlului său a fost lipsit de proprietatea sa, indiferent de preţul plătit, şi aceasta numai pentru faptul că s-a încrezut cu bună credinţă în titlul statului.

Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la daunele morale acordate reclamantului, instanţa de fond reţinând în mod greşit că ar fi întrunite condiţiile impuse de art. 998 Cod civil, având în vedere că la dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamantul a fost, în mod real afectat de situaţia creată şi nici a gradului de afectare pentru a se putea aprecia asupra întinderii prejudiciului moral.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:

1. Instanţele de fond şi de apel au soluţionat cauza cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. La momentul introducerii acţiunii nu exista temei legal care să permită foştilor chiriaşi care au dobândit un imobil prin contractul de vânzare-cumpărare în temeiul legii nr. 112/1995 şi care ulterior a fost retrocedat foştilor proprietari, să primească valoarea de circulaţie a apartamentului, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 intrând în vigoare abia la data de 3 februarie 2009, după soluţionarea cauzei în primă instanţă.

2. Instanţa de fond nu a apreciat în mod corect valoarea imobilului, întemeindu-se pe expertiza efectuată în cauză în anul 2008, şi fără a avea în vedere că valoarea despăgubirilor este disproporţionată faţă de valoarea reală a unei camere cu o suprafaţă de 28,71 m.p.

3. În mod greşit instanţele de fond şi de apel au respins cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

4. Instanţa de fond a obligat în mod greşit Statul Român la plata cheltuielilor de judecată către reclamant şi către chemata în garanţie R.A.E.D.P.P. Constanţa.

În apel, întrucât apelul pârâtului a fost admis în mod greşit a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile pârâtului se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Critica recurentului pârât ce vizează încălcarea principiului retroactivităţii legii civile se reţine a fi vădit nefondată:

Susţinerea recurentului în sensul că la data soluţionării acţiunii reclamantului în faţa primei instanţe nu exista vreun temei legal care să îl îndreptăţească pe reclamant – care a fost evins de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 – să fie despăgubit la valoarea de circulaţie a imobilului restituit fostului proprietar este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 1337 şi art. 1341 Cod civil dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 la CEDO şi faţă de jurisprudenţa CEDO.

În urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar D.S. prin decizia civilă nr. 2356 din 23 martie 2005 a Î.C.C.J., reclamantul a fost evins total de imobilul situat în Constanţa, bdul F., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28235/1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995.

Art. 1337 Cod civil dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului restituirea preţului (art. 1341 Cod civil), restituirea fructelor (art. 485 Cod civil), spezele de proces şi daune interese (art. 1344 şi art. 1345 Cod civil). Se reţine că întinderea obligaţiei vânzătorului de garanţie pentru evicţiune este strict determinată de lege.

Fiind în prezenţa unei evicţiuni totale, efectele ei sunt prevăzute de art. 1341 – 1346 Cod civil.

Primul efect este prevăzut de art. 1341 pct.1; în temeiul acestui text, vânzătorul este obligat să restituie integral preţul primit, ca la rezoluţiunea pentru neexecutare sau nulitatea pentru vânzarea lucrului altuia. Soluţia se impune, conform art. 1342 Cod civil, chiar dacă valoarea lucrului s-a micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa cumpărătorului, cu singura excepţie – prevăzută de art. 1343 Cod civil – a foloaselor realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului.

În orice situaţie, având în vedere că drepturile cumpărătorului legate de imobil se transmit asupra subdobânditorului, vânzătorul este obligat să restituie preţul primit de la cumpărător, indiferent dacă subdobânditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Art. 1341 pct.4 Cod civil, reglementează dreptul cumpărătorului evins la daune interese.

Intră aici, în primul rând, dreptul la diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de bun, între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii.

S-a decis că această creanţă de despăgubire ia naştere la data producerii evicţiunii, iar conform unei opinii din literatura juridică, la data deposedării efective a cumpărătorului. În baza art. 1344 Cod civil, soluţia se impune indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil sau de rea-credinţă.

Referitor la plata daunelor interese, se reţine că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească valoarea de circulaţie a locuinţei de care au fost evinşi, daunele datorate de statul vânzător neputându-se limita la preţul de vânzare reactualizat al bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor atunci când aceştia sunt obligaţi să restituie un bun ce a aparţinut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispoziţii legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în ţară, care a obţinut în justiţie retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere, dacă actualii proprietari care au cumpărat acel bun cu bună-credinţă au primit o indemnizaţie la valoarea la care l-au cumpărat în timp şi nu la valoarea lui actuală (CEDO, 05 noiembrie 2002, Pincova şi Pinc contra Republica Cehă; Cauza Raicu împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006).

CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în baza Legii nr. 112/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, este protejat prin art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât „persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens cauza Pincova şi Pinc contra Republica Cehă, hotărârea nr. 365/1997; cauza Raicu contra România, hotărârea din 19 octombrie 2006).

Curtea Europeană a reţinut constant în jurisprudenţa sa, că există în cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO, un drept intrinsec la indemnizaţie în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individului şi utilitatea publică.

Se reţine că orice măsură care interferează cu dreptul la „paşnica folosire” a proprietăţii trebuie să găsească un echilibru corect între cererile interesului general al comunităţii şi necesităţile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a atinge acest echilibru este reflectată în structura art.1 al protocolului 1 văzut ca întreg, care include în consecinţă cea de-a doua dispoziţie, şi care trebuie citită în lumina principiului general enunţat în prima propoziţie. În special, trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele angajate şi scopul urmărit a fi realizat de orice măsură de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie menţinut între cererile interesului general al comunităţii şi cererile drepturilor fundamentale ale individului este stricat dacă persoana în cauză ar trebui să poarte „o povară disproporţionată”.

În consecinţă, Curtea reţine că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obţină compensaţii „în concordanţă cu valoarea ei”, deşi „obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai puţin decât valoarea integrală la preţul pieţei.” Astfel, echilibrul menţionat mai sus este obţinut în general acolo unde compensaţiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piaţă, determinată la timpul exproprierii.

Chiar în lipsa unui text expres în CEDO cu privire la obligativitatea hotărârii instanţei europene în raport cu statul – privit ca „întreg”, ca ansamblu organic articulat al autorităţilor publice, inclusiv al celor judecătoreşti – această obligativitate ar putea fi concluzia inevitabilă a unui polisilogism, având ca premisă majoră constatarea că prin înseşi prevederile Convenţiei (art. 19 şi urm. din Titlul II al Convenţiei) a fost organizată şi funcţionează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdicţii unice şi obligatorii pentru protecţia fiinţelor umane şi asigurarea respectării obligaţiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Convenţie.

Statul Român, prin prevederile incluse în Constituţie (art. 11 şi 20) a înţeles să atribuie semnificaţie juridică naţională şi constituţională Declaraţiei Unice a Drepturilor Omului, precum şi oricăror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Convenţia Europeană, cu toate articulaţiile ei, dacă acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a reţinut că „hotărârile sale au nu numai rolul de a soluţiona cauzele cu care este sesizată, ci şi pe acelea ca pe un plan mai larg, să clarifice, că salvgardeze şi să dezvolte normele Convenţiei, contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor pe care acestea şi le-au asumat, în calitatea lor de părţi contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 Cauza Irlanda contra Regatului Unit). Instanţa Europeană a precizat că atunci când constată o violare a drepturilor persoanei statul are nu numai obligaţia de a asigura celui interesat o satisfacţie echitabilă, dar şi de a-şi alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de Curte şi consecinţele acestora (Hotărârea din 22 iunie 2004, în cauza Braniowski contra Poloniei).

În raport de considerentele mai sus expuse se reţine că hotărârea primei instanţe nu este lipsită de temei legal şi nici nu a fost pronunţată cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, Judecătoria Constanţa făcând o corectă aplicare la speţă atât a dispoziţiilor Codului civil român, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – Protocolul 1 la CEDO şi a jurisprudenţei Curţii Europene, care fac parte, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie din dreptul intern şi sunt obligatorii pentru judecătorul naţional.

Dispoziţiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că în ipoteza în care legiuitorul român nu şi-ar fi adoptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei CEDO, răspunderea statului pentru evicţiune s-ar fi antrenat în condiţiile art. 1337 şi urm. Cod civil, despăgubirea fiind stabilită în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului restituit fostului proprietar.

2. Referitor la valoarea despăgubirilor acordate reclamantului – 144.500 lei, se reţine că aceasta corespunde valorii de circulaţie a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în faţa primei instanţe de arh. Ştefan Marinescu, expertiză ce nu a fost contestată de pârât nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel.

De altfel, se reţine că apelul pârâtului Statul Român nu a conţinut nici o critică referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului şi implicit la valoarea ridicată a despăgubirilor acordate reclamantului, situaţie în care această critică, invocată direct în recurs, se reţine a fi făcută „omisio medio” şi urmează a fi respinsă.

3. Se reţine a fi nefondată şi critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanţa în cererea de chemare în garanţie.

Conform dispoziţiilor art. 60 Cod procedură civilă „Partea poată să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.”

În raport de obiectul acţiunii principale – angajarea răspunderii statului pentru evicţiune totală şi avându-se în vedere faptul că R.A.E.D.P.P. Constanţa a acţionat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 28235 din 17 decembrie 1996 conform Legii nr. 112/1995 în calitate de mandatar legal al statului, în mod corect prima instanţă a reţinut că R.A.E.D.P.P. nu are calitate procesual pasivă în cererea de chemare în garanţie.

Curtea reţine că locuinţa în litigiu a fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, R.A.E.D.P.P. Constanţa, însă acest mandatar nu răspunde pentru evicţiune, cu excepţia cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speţă. Comisionul de 1% nu reprezintă decât preţul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acţiuni invocate din contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în acelaşi raport juridic.

4. Nici critica ce vizează obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii reclamanţi şi, respectiv, către chemata în garanţie nu poate fi reţinută ca fondată.

Principiul care rezultă din dispoziţiile înscrise în art. 274 Cod procedură civilă, la baza căruia stă culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, precum şi unicitatea procesului civil, impune ca aceste cheltuieli făcute cu procesul în toate fazele sale să fie în sarcina celui care a pierdut.

În speţă, se reţine că cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive prin sentinţa civilă nr. 1634/2009 a Judecătoriei Constanţa, soluţie menţinută atât în apel, cât şi în prezentul recurs, situaţie în care în mod corect Tribunalul Constanţa a reţinut că Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor datorează cheltuieli de judecată chematei în garanţie atât în fond, cât şi în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte acţiunea principală, se reţine că în apel pârâtul a triumfat în parte, în sensul că cererea reclamantului de plată a daunelor morale a fost respinsă ca nefondată, fiind menţinută hotărârea Judecătoriei Constanţa numai sub aspectul obligării pârâtului către reclamant la plata despăgubirilor materiale în valoare de 144.500 lei.

Se reţine că în apel Tribunalul Constanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 276 Cod procedură civilă, obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile de judecată efectuate de intimatul reclamant, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise. Astfel, din totalul onorariului de avocat achitat de reclamant, în valoare de 1428 lei, instanţa de apel a obligat apelantul pârât numai la 1100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă recurentul pârât la 100 lei către intimata chemată în garanţie R.A.E.D.P.P. Constanţa şi la 1190 lei către intimatul reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia civilă nr. 320/C/07.10.2009

23. Legea nr. 112/1995. Obligaţia unităţii administrativ-teritoriale de instrăinare a locuinţei către chiriaş, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Aplicarea in timp a legii.

Legea nr. 112/1995, art. 9

Dreptul de a pretinde locatorului perfectarea actului juridic de înstrăinare trebuie apreciat ca unul de natură patrimonială, ce-i asigură chiriaşului titular de contract dobândirea unui bun în proprietate şi, odată câştigat prin întrunirea celor două cerinţe inserate în H.G. nr. 11/1997, nu poate fi declarat ca pierdut prin edictarea ulterioară a acestor dispoziţii în materie. Dreptul de a cumpăra derivat din legea în vigoare nu poate fi înlăturat doar prin argumentul trecerii timpului şi modificării legislative survenite la data depunerii solicitării de cumpărare, diferenţierea între chiriaşii care s-au grăbit să dobândească locuinţa şi cei care au omis să ceară vânzarea până la adoptarea Legii nr. 10/2001 neavând o raţiune obiectivă, legală.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11223/2008, reclamantul C.S. a chemat în judecată pe pârâţii RAEDPP Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtelor la efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare către reclamant a imobilului ce face obiectul contractului de închiriere nr.1524 din 25.10.2004 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, spaţiu locativ cu destinaţie de locuinţă, conform Legii nr. 112/1995;

- obligarea pârâtelor la plata unor amenzi civile în sumă de 50 lei per zi de întârziere cu începere de la data definitivării hotărârii pronunţate şi până la îndeplinirea obligaţiei, conform art. 580 inc.3 alin.(l) din Codul de Procedură Civilă;

- obligarea pârâtelor la plata unor daune-interese în sumă de 100 lei per zi de întârziere cu începere de la data definitivării hotărârii pronunţate şi până la îndeplinirea obligaţiei, conform art. 580 ind.3 alin.(2) din Codul de procedură civilă;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că potrivit contractului înregistrat la Regia pârâtă (R.A.E.D.P.P. Constanţa) aceasta a închiriat reclamantului spaţiul locativ cu destinaţie de locuinţă compus din trei camere şi dependinţe (conform fişei suprafeţei locative închiriate, anexă la contractul de închiriere) situat la etajul 1 al clădirii din str. Traian nr.37, în folosinţă exclusivă.

S-a precizat că din adresele nr. R 16368/2004 emisă de Primăria municipiului Constanţa şi nr.3613/30-05.2005 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, rezultă că imobilul respectiv nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 de către foştii proprietari.

S-a menţionat că reclamantul s-a adresat în repetate rânduri pârâtelor în vederea obţinerii cumpărării spaţiului locativ pe care îl foloseşte, dar acestea au refuzat sau au comunicat că vor efectua într-un viitor neprecizat vânzarea respectivă, iar potrivit art. 9 al. 1 din Legea 112/1995 paratele aveau obligaţia legală de a perfecta actele de vânzare-cumpărare către reclamant a locuinţei ce o deţinea, obligaţie pe care fără nici un motiv legal au refuzat şi până în prezent să şi-o îndeplinească.

Prin sentinţa civilă nr.21108/24.11.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr.11203/2008 a fost respinsă ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului Constanţa şi a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA.

A fost respinsă cererea formulată de reclamantul C.S. , în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Constanţa, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa .

Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să efectueze formalităţile de vânzare-cumpărare către reclamant a imobilului situat în municipiul Constanţa, strada T., ce face obiectul contractului de închiriere nr. 1524/25.10.2004 încheiat cu RAEDPP Constanţa.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa la plata amenzii civile ,ca prematur.

Totodată a fost respins ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa la plata de daune interese iar cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâta RAEDPP Constanţa pentru existenţa autoritătii de lucru judecat.

În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate s-a reţinut că reclamantul a locuit în imobilul situat în municipiul Constanţa, strada T., neîntrerupt din anul 1991, în calitate de locatar în baza contractului de închiriere nr. 1524/01.11.1991 încheiat cu RA C.U. Constanţa (contract depus în dosarul 1618/2005) – contract ce a fost reînnoit, în prezent fiind în vigoare contractul încheiat la 25.10.2004.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului 69/1960 astfel cum rezultă din Decizia 1463/30.12.1960 (f. 46).

Deşi conform adresei nr. 1711/09.11.2007, emisa de RAEDPP Constanţa, numitul I.C. a formulat cerere pentru amânarea vânzării, prin declaraţia autentificata sub nr. 269/07.03.2008 B.N.P. N.C., acesta a declarat că nu a depus nici o cerere pentru revendicarea sau cumpărarea imobilului în litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea 112/1995 chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorii acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 (6 luni de la intrarea în vigoare a legii) pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.

S-a mai arătat că reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest text de lege, având calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a legii, imobilul nefiind restituit în baza acestei legi şi nici notificat în baza Legii 10/2001, iar reclamantul nu a dobândit şi nu a înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 01.01.1990 în localitatea de domiciliu (municipiul Constanţa) conform certificatului fiscal depus la dosar şi declaraţiei autentificata sub nr. 497/21.06.2004 BNP N.C., dată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanţa, cât şi sub aspectul constatării împrejurării că reclamantul întruneşte toate condiţiile legale pentru cumpărarea locuinţei conform Legii nr. 112/1995, deşi nu s-a făcut dovada că acesta a depus o cerere de cumpărare a locuinţei, înţelegând să acţioneze pârâţii direct în instanţă.

Prin decizia civilă nr. 259 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Constanţa a respins apelul pârâţilor ca nefondat. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa este un organ deliberativ care aprobă încheierea actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa, iar prin H.C.L.M. nr. 37/2002 a mandatat R.A.E.D.P.P. Constanţa să efectueze vânzarea bunurilor aflate în proprietatea privată a Municipiului Constanţa, situaţie în care aceasta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

S-a mai reţinut că este nefondată şi critica ce vizează faptul că reclamantul nu poate formula o acţiune privind obligaţia de a i se vinde locuinţa conform Legii nr. 112/1995, motivat de faptul că legea nu condiţionează exercitarea dreptului la acţiune de depunerea unei cereri prealabile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

- Instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 şi ale Legii nr. 112/1995, coroborate cu H.C.L.M. nr. 332/1996, privind înfiinţarea R.A.E.D.P.P. Constanţa.

- În mod greşit, Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantul întruneşte toate condiţiile legale pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, act normativ care a fost modificat prin alte legi – Legea nr. 10/2001 şi O.U.G. nr. 40/1999 care conferă reclamantului numai un drept de preempţiune la cumpărarea acestui imobil.

Prin obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se încalcă dreptul de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale, drept absolut şi inviolabil, ce conferă titularului său posibilitatea de a dispune în mod liber de bunul ce îi aparţine.

- Dreptul reclamantului de a solicita vânzarea locuinţei deţinută în calitate de chiriaş s-a prescris, iar reclamantul nu a formulat niciodată o cerere de vânzare a locuinţei, în lipsa acestei cereri dreptul reclamantului la cumpărarea locuinţei nu s-a născut.

Prin întâmpinare intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile celor doi pârâţi, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Constanţa se reţine a fi nefondată.

Calitatea procesual pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

În timp ce R.A.E.D.P.P. Constanţa este administratorul fondului locativ al Municipiului Constanţa şi în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ea încheie contractul de vânzare-cumpărare, în numele şi pe seama Municipiului Constanţa, pentru locuinţele ce cad sub incidenţa acestei legi speciale, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa este organul deliberativ al unităţii administrativ teritoriale, care, potrivit art.36 alin.(2) lit.(c) din legea nr. 215/2001 aprobă încheierea actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa.

În calitate de organ deliberativ care hotărăşte asupra modalităţii de utilizare a domeniului public şi privat al Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa a emis H.C.L.M. nr. 37/2002 prin care a mandatat R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru efectuarea vânzării bunurilor aflate în proprietate privată a Municipiului Constanţa. Prin urmare, titularul dreptului de a dispune cu privire la administrarea domeniului privat al Municipiului Constanţa este Consiliul Local Constanţa, care, în calitate de mandant a împuternicit o unitate specializată în vânzarea imobilelor proprietatea Municipiului Constanţa – R.A.E.D.P.P. Constanţa să efectueze actul juridic de vânzare-cumpărare.

Raporturile dintre Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, conform H.C.L.M. nr. 37/2002 sunt raporturi ce izvorăsc dintr-un contract de mandat, situaţie în care limitele în care acţionează mandatarul sunt stabilite de către mandant prin H.C.L.M. nr. 37/2002, iar efectele mandatului se produc direct în patrimoniul mandantului – Consiliul Local al Municipiului Constanţa ca organ deliberativ al Municipiului Constanţa.

Un argument de text în sensul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa care calitatea procesual pasivă în prezenta cauză îl constituie şi dispoziţiile art. 12 alin.(4) şi (5) din Legea nr. 213/2005 care prevăd că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de către Consiliile Judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, după caz.

Nici criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a fondului litigiului dedus judecăţii nu pot fi reţinute ca fondate.

Legiuitorul de după 1989 a adoptat o politică socială constantă şi a edictat o serie de măsuri de protecţie a chiriaşilor aflaţi în folosinţa fondului locativ de stat, constituit, la vremea respectivă, nu numai din acele locuinţe construite de stat sau de unităţile economice sau bugetare de stat, ci şi din locuinţele preluate abuziv după data de 06 martie 1945, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, cu capital mixt sau privat.

Ignorarea proprietăţii private promovată şi susţinută de sistemul totalitar, în paralel cu exacerbarea superiorităţii dreptului de proprietate socialistă a întregului popor, au fost cauze care au contribuit la extinderea pe scară largă a proprietăţii de stat, sub toate formele pe care aceasta le-a îmbrăcat, au dus la crearea unui număr impresionant de locuinţe în fondul statului, închiriate pe termene îndelungate, chiar zeci de ani, prin prorogări succesive legale, contra unor sume de bani modice. Aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care obiectiv şi legitim, statul a edictat o serie de măsuri de protecţie a acestor categorii de chiriaşi, printre care şi prevederea din art.9 din legea nr. 112/1995, acordându-le dreptul să cumpere locuinţele la un preţ preferenţial, sub nivelul practicat pe piaţa liberă.

În speţă, reclamantul a deţinut locuinţa în litigiu cu titlu de chiriaş, începând cu anul 1991, când a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1524/1991, prelungit succesiv, ultimul contract în vigoare fiind contractul nr. 1524/2004.

Refuzând soluţionarea cererii reclamantului de vânzare-cumpărare a spaţiului în litigiu, cu motivarea că spaţiul urmează să fie înstrăinat potrivit metodologiei de vânzare a bunurilor imobile aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa, aprobată prin H.C.L.M. nr. 37/2002 şi că nu este scos la vânzare, pârâţii au refuzat de fapt încheierea contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, iar această atitudine îndreptăţeşte chiriaşul să îşi valorifice în instanţă vocaţia la cumpărare, în limita drepturilor locative conferite prin contractul de închiriere.

Este reală susţinerea recurenţilor referitoare la împrejurarea că, potrivit O.U.G. nr. 40/1999 şi art. 42 din legea nr. 10/2001, republicată, imobilele cu destinaţie de locuinţe care în urma procedurilor prevăzute la capitolul III nu se restituie persoanelor îndreptăţite pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având un drept de preempţiune.

Recunoaşterea dreptului de preempţiune în favoarea chiriaşilor presupune posibilitatea legală a deţinătorilor de a vinde unor terţe persoane atunci când oferta concretă a proprietarului nu se întâlneşte cu acceptarea fermă a chiriaşului.

Dar problema este căror categorii de chiriaşi le sunt incidente cele două acte normative evocate, cine sunt subiecţii reglementărilor din art.9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 43 din Legea nr. 10/2001, cum se rezolvă conflictul aplicării lor în timp.

Dată fiind contradictorialitatea evidenţiată în cazul celor două texte legale, este important de ştiut cum se manifestă ele în timp, pentru că, de principiu, legea civilă începe să acţioneze din momentul intrării în vigoare şi nu are putere retroactivă. Înseamnă că norma nouă nu are în vedere relaţiile civile născute înaintea intrării ei în vigoare, ceea ce creează cadrul teoretic pentru coexistenţa unor legi diferite în intervalul necesar până la epuizarea raporturilor juridice.

Chestiunea se simplifică dacă se analizează câmpul de aplicare al celor două legi, prin prisma subiecţilor cărora li se adresează. În vreme ce Legea nr. 112/1995 se referă la chiriaşii titulari de contract, Legea nr. 10/2001 vorbeşte despre chiriaşi, la fel şi normele explicative din H.G. nr. 498/2003. Detaliile sunt oferite în privinţa Legii nr. 112/1995, deoarece art.6 din H.G. nr. 11/1997 stipulează că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.

Rezultă că dreptul la cumpărare conferit titularilor contractelor de închiriere, corelativ obligaţiei de vânzare în sarcina deţinătorilor, este condiţionat de valabilitatea contractului, dar şi de împrejurarea ocupării efective a locuinţei la data de 29 ianuarie 1996 – data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Dreptul de a pretinde locatorului perfectarea actului juridic de înstrăinare trebuie apreciat ca unul de natură patrimonială, ce-i asigură chiriaşului titular de contract dobândirea unui bun în proprietate şi, odată câştigat prin întrunirea celor două cerinţe inserate în H.G. nr. 11/1997, nu poate fi declarat ca pierdut prin edictarea ulterioară a acestor dispoziţii în materie. Dreptul de a cumpăra derivat din legea în vigoare nu poate fi înlăturat doar prin argumentul trecerii timpului şi modificării legislative survenite la data depunerii solicitării de cumpărare, diferenţierea între chiriaşii care s-au grăbit să dobândească locuinţa şi cei care au omis să ceară vânzarea până la adoptarea Legii nr. 10/2001 neavând o raţiune obiectivă, legală.

Nu prezintă relevanţă în stabilirea naturii dreptului dedus judecăţii de reclamant prevederile O.U.G. nr. 40/1999, invocate de recurentul Municipiul Constanţa, pentru că dreptul de preempţiune stabilit de dispoziţiile art. 18 alin.(1) din actul normativ menţionat vizează situaţia imobilelor restituite în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în cazul în care proprietarul îşi manifestă voinţa de a o vinde înainte de expirarea termenului închirierii, or, în speţă nu este vorba despre un imobil restituit în natură proprietarului anterior.

Obligarea unităţii administrativ-teritoriale, prin primar, la vânzarea spaţiului locativ aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în condiţiile prevăzute de acest act normativ, nu aduce atingere dreptului său de dispoziţie asupra bunului, deoarece obligaţia de a vinde este o obligaţie in rem, instituită în considerarea obiectului (locuinţa preluată în proprietatea statului, care nu se restituie fostului proprietar), iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea subiectului, respectiv a unităţii administrativ-teritoriale; mai mult, trebuie avut în vedere şi că actualul titular al locuinţelor supuse vânzării a deţinut doar un drept de administrare asupra acestor imobile, devenind proprietar ca efect al legislaţiei de după 22 decembrie 1989, iar aplicarea acestor acte normative nu poate avea drept consecinţă crearea unor situaţii inechitabile, prin recunoaşterea dreptului „noului” proprietar de a stabili în mod arbitrar asupra înstrăinării imobilelor aflate sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în raport de momentul la care chiriaşul şi-a exprimat opţiunea de a cumpăra.

În aprecierea existenţei unei eventuale încălcări a dreptului de dispoziţie al vânzătorului trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia de a vinde este instituită printr-o dispoziţie legală conformă prevederilor art. 41 din Constituţie care, garantând dreptul de proprietate, prevăd expres şi că limitele şi conţinutul acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Determinând „conţinutul şi limitele acestor drepturi” legiuitorul are în vedere ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora stabileşte dimensiuni şi limite, iar dacă ne raportăm la cazul dedus judecăţii în speţă, trebuie menţionată obligaţia statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, stabilită de art. 134 alin.(2) lit. f) din Constituţie şi, mai ales, de a lua măsuri de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent (art. 43 alin.(1) din Constituţie), or, prin art.9 din Legea nr. 112/1995 legiuitorul realizează o măsură în acest sens.

Nu poate fi reţinută ca un impediment la vânzarea locuinţei nici împrejurarea că anterior declanşării prezentei acţiuni reclamantul nu a formulat o cerere de vânzare cumpărare a locuinţei deţinută cu titlu de chiriaş.

Se constată că, anterior prezentei cereri, reclamantul a mai iniţiat o acţiune pentru cumpărarea locuinţei în anul 2003, în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, care fusese mandatat de Consiliul Local al Municipiului Constanţa să efectueze vânzarea unor imobile din patrimoniul Municipiului Constanţa, dar acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual pasivă a R.A.E.D.P.P. Constanţa, motivat de faptul că aceasta nu era titulara dreptului de proprietate asupra locuinţei, iar litigiul se impunea a fi soluţionat în contradictoriu cu Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa (decizia civilă nr. 516/C din 01 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa).

Deşi reclamantul a efectuat demersuri pentru vânzarea-cumpărarea locuinţei, titularul dreptului de proprietate nu a înţeles să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, mai mult, a edictat o altă normă – H.C.L.M. nr. 37/2002 în care instituia condiţii diferite de cele ale Legii nr. 112/1995 pentru înstrăinarea locuinţelor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa.

Legea nr. 112/1995 nu impune chiriaşului cumpărător obligaţia de a iniţia o procedură administrativă prealabilă în vederea aplicării dispoziţiilor art.9 din Legea nr. 112/1995, iar în lipsa unei asemenea reglementări, accesul reclamantului la justiţie nu poate fi îngrădit, reclamantul putând iniţia o acţiune în justiţie în vederea valorificării drepturilor sale edictate de Legea nr. 112/1995, cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de art.6 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă recurenţii la 100 lei cheltuieli de judecată către intimata R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Decizia civilă nr. 344/C/21.10.2009

D. CONTRACTE CIVILE

24. Contract de vânzare-cumpărare a unui imobil. Recunoaşterea unui drept de habitaţie viageră in favoarea vânzătorului. Nerespectarea dreptului de habitaţie viageră. Mijloace legale de apărare a acestui drept.

In situaţia în care titularul dreptului de dispoziţie nu respectă folosinţa recunoscută titularului desmembrământului de habitaţie, nu poate fi niciodată vorba despre neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate, care să dea dreptul la rezoluţiune.

Se impune observaţia că dreptul de folosinţă nu este consecinţa existentei unei obligaţii asumate de părţi (văzută ca îndatorire de a da, a face sau a nu face ceva), care să corespundă unui drept subiectiv colectiv recunoscut reclamantului prin contractul de vânzare-cumpărare.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 16.04.2008, reclamantul D.Z.G. a chemat-o în judecată pe pârâta I.P.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare–cumpărare a apartamentului înstrăinat acesteia, situat în municipiul Constanta, bd. T. nr. 238, judeţul Constanta, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de habitaţie viageră, iar aceasta nu îi lasă liber întreg apartamentul.

S-a mai arătat că a vândut imobilul către pârâta I.P.A. cu care intenţiona să încheie căsătoria, acesta fiind si motivul pentru care a convenit ca preţul imobilului să fie situat sub preţul pieţei imobiliare de la acel moment, însă aceasta nu înţelege să îşi execute obligaţia corelativă de a-i respecta dreptul de habitaţie asupra respectivului imobil, îngrădindu-i accesul în apartament, pe care îl ocupă împreună cu o altă persoană, situaţie în care se justifică rezolutiunea contractului de vânzare cumpărare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului ed vânzare cumpărare si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1337/23.01.2009, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea şi a dispus rezoluţiunea contractului autentificat sub nr. 682/31.03.2005 la B.N.P. S.M., având ca obiect vânzarea apartamentului situat în Constanţa, Bdul T. nr. 238, judeţul Constanţa, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 6891,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 682/31.03.2005 la Biroul Notarului Public S.M., reclamantul D.Z.G. a încheiat cu pârâta I.P.A. un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de abitaţie viageră; astfel, actul conţine o clauză prin care vânzătorul şi-a rezervat dreptul de abitaţie viageră asupra întregului apartament, astfel încât în perioada cât reclamantul este în viaţă, pârâta nu are nici un titlu în temeiul căruia să locuiască în apartament, întrucât în temeiul clauzei arătate trebuie să lase întregul apartament la dispoziţia reclamantului, clauza contractuală devenind fără efect.

Cum, potrivit art. 1020 Cod civil, condiţia rezolutorie este subînţelesă întotdeauna în contractele sinalagmatice, în situaţia când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său, iar, în cauză, raportul juridic sinalagmatic dintre părţi a fost dovedit şi, din recunoaşterea pârâtei, a reieşit că aceasta locuieşte în apartament, deci şi-a încălcat obligaţiile contractuale, obligaţie care ar fi fost respectată numai în ipoteza în care pârâta după încheierea contractului nu ar fi locuit sub nici o formă în apartament, se impunea rezoluţiunea contractului.

Împotriva acestei sentinţei a formulat apel pârâta I.P.A., prin care a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac s-a arătat că, potrivit doctrinei, pentru realizarea dreptului său, reclamantul are la dispoziţie acţiune în evacuare, întrucât apelanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute în contractul de vânzare–cumpărare, cu incidenţa dispoziţiilor art. 1020 Cod civil.

S-a mai arătat că apelanta mai deţine şi un alt imobil în proprietate şi în măsura în care reclamantul i-ar fi cerut să părăsească imobilul ar fi făcut acest lucru, însă, convenţia acestora a fost aceea de a locui în continuare în apartamentul situat în municipiul Constanta, bdul T., pentru a-l întreţine dar şi pentru achitarea unor cheltuieli ocazionate cu transportul mobilei etc.

Prin decizia civilă nr. 328/19.05.2009 Tribunalul Constanţa a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că actul autentic a cărui rezoluţiune se cere reprezintă un act juridic civil prin care părţile au înţeles să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului la întocmirea înscrisului în formă autentică, cu plata integrală a preţului şi cu rezervarea pentru vânzător a dreptului de a locui în imobil ce a format obiectul convenţiei, pe durata vieţii acestuia.

Rezoluţiunea judiciară întemeiată pe dispoziţiile art. 1020 Cod civil priveşte desfiinţarea pentru viitor a unui act juridic sinalagmatic ce poate fi cerută în justiţie de către partea care şi-a executat obligaţia asumată prin contract, împotriva aceluia care nu şi-a executat obligaţia din culpa sa, ori a executat-o în mod necorespunzător.

În cauză, reclamantul D.Z.G. a solicitat în faţa instanţei de fond rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare mai sus menţionat, invocând împrejurarea că pârâta nu a înţeles să îşi execute obligaţia corelativă asumată prin contract, aceea a respectării dreptului de abitaţie viageră.

Instanţa de fond, în mod eronat, a dispus admiterea acţiunii întrucât, nerespectarea dreptului de folosinţă de către cel ce şi-a asumat obligaţia respectării clauzei de abitaţie viageră nu atrage rezoluţiunea actului de vânzare cumpărare, ci dă dreptul celui interesat de a formula o acţiune personală privind evacuarea din respectivul imobil.

Referitor la taxa judiciară de timbru în cuantum de 3500 lei, instanţa de apel a constatat că apelanta pârâtă a fost citată cu menţiunea achitării numai a taxei de timbru de 4 lei şi, în mod eronat, aceasta a achitat suma de 3.500 lei, astfel că se impunea restituirea taxei ca nedatorată.

Împotriva acestei decizie a formulat recurs reclamantul D.Z.G., prin care a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac s-a arătat că prin contractul litigios se consfinţeşte un drept de habitaţie pe durata vieţii în favoarea sa; din probatoriu a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că pârâta-intimată a încălcat în mod brutal acest drept ajungând până la a-şi aduce amantul în casă şi a se culca împreună în acelaşi pat cu el, în speranţa că va renunţa - scârbit şi ameninţat- la acest drept.

Aşadar, încălcarea culpabilă a obligaţiei asumate prin contract este pe deplin dovedită fie şi numai prin răspunsurile pârâtei la interogatoriul luat în faţa primei instanţe, ceea ce crează premiza acţiunii condiţiei rezolutorii.

Mai învederează recurentul că, în conformitate cu prevederile art. 1021 C.civ., nu există o ierarhizare a acţiunilor concrete - a obţine executarea obligaţiei şi a cere desfiinţarea convenţiei - ci legea stabileşte dreptul creditorului obligaţiei în discuţie de a opta, potrivit interesului său actual, asupra uneia dintre cele două acţiuni.

Acest drept la opţiune fiind prevăzut explicit de lege nu este supus nici unei cenzuri.

Clauza privind dreptul de habitaţie este una esenţială, ea referindu-se la un dezmembrământ al dreptului de proprietate (dosar curte).

Constatându-se că instanţa de apel a dat hotărârea cu încălcarea art.1020 şi 1021 Cod civil în temeiul disp. art. 312 alin.3 Cod pr.civilă, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea ei în sensul respingerii ca nefondat a apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca temeinică şi legală.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, raportat de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.

Astfel, după cum au constatat instanţele de judecată, în etapele procesuale anterioare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 682/31.03.2005 la Biroul Notarului Public S.M., reclamantul D.Z.G. a vândut pârâtei I.P.A. dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Constanţa bd. T. nr. 238, judeţul Constanta, compus din patru camere şi dependinţe cu o suprafaţă utilă de 79, 76 m.p, la preţul de 1.000.000.000 lei, preţ achitat integral de către cumpărător mai înainte de autentificarea actului.

Prin acelaşi contract, părţile au convenit ca reclamantul să îşi rezerve dreptul de abitaţie viageră asupra întregului apartament ce formează obiectul înstrăinării, clauză pe care cumpărătoarea a declarat în faţa notarului public că înţelege să o respecte, potrivit dispoziţiilor legii.

Această constatare, deşi corectă - din punct de vedere al conţinutului literal al contractul în discuţie - nu este riguros exactă din perspectiva conţinutului juridic al actului, în special cu referire la obiectul vânzării.

Astfel, potrivit art.480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.

Această definiţie legală - criticată pe bună dreptate în doctrina de drept civil deoarece nu cuprinde esenţa acestui drept, adică conţinutul social-economic – cuprinde, în fapt, o enumerare a atributelor pe care dreptul de proprietate le conferă titularului său.

De aceea o definiţie riguroasă a dreptului de proprietate este aceea conform căreia este un drept subiectiv care să expresie aproprierii unui lucru şi care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel bun, în putere şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Astfel înţeles, dreptul de proprietate este un drept real complet cuprinzând toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia pe care titularul dreptului le exercită în plenitudinea lor, cu excluderea oricăror alte puteri ale altei persoane asupra aceluiaşi lucru.

Din conţinutul juridic al dreptului de proprietate stabilit de art. 480 Cod civil, cu relevanţă în speţa de faţă este posibilitatea proprietarului de a se „bucura ... de … lucru”, noţiune în care legiuitorul a inclus, în realitate, două dintre atributele proprietăţii: dreptul de folosinţă (jus utendi) şi dreptul de a culege fructele (jus fruendi).

Atributul folosinţei presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa din punct de vedere fizic şi economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi interesul lui (al proprietarului) de o altă persoană.

Alta este situaţia când acest atribut al proprietarului nu este exercitat de titularul dreptului de proprietate ci, prin separarea atributelor proprietăţii şi formarea unor drepturi reale distincte, o altă persoană valorifică atributul folosinţei cu titlu de drept real.

Suntem deci în prezenţa unui dezmembrământ al dreptului de proprietate - un drept real principal, derivat, purtând asupra bunului altuia, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului - dezmembrământ constituit prin desprinderea atributului folosinţei din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.

Un dezmembrământ al dreptului de proprietate este şi dreptul de habitaţie (art. 565 – 575 Cod civil).

În temeiul acestui drept real (al cărui conţinut este determinat de aplicarea prin analogie a dispoziţiilor legal privind uzufructul, cu excepţiile conţinute de reglementarea specială), titularul său are dreptul de a folosi locuinţa asupra căruia poartă pentru satisfacerea nevoilor sale locative.

Pe lângă această folosinţă, titularul dreptului poate închiria partea din clădire ce îi prisoseşte fără ca proprietarul să se poată opune acestui act juridic dintre titularul dreptului de abitaţie şi terţul în cauză.

Pentru valorificarea dreptului său, titularul dreptului de abitaţie are alegerea între o acţiune confesorie (aşa având caracterul real îndeplineşte pentru el acelaşi rol pe care acţiunea în revendicare îl are pentru proprietar) şi o acţiune personală formulată pe actul juridic ce constituie titlul abitaţiei.

Raportând aceste consideraţii teoretice la conţinutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.682/31.03.2005, rezultă că, în mod evident, ceea ce a constituit obiectul vânzării nu a fost dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor sale, ci un drept dezmembrat prin care s-a înstrăinat doar nuda proprietate conţinând exclusiv dreptul de dispoziţie asupra apartamentului, înstrăinătorul păstrându-şi dreptul de a folosi bunul şi dreptul de a-i culege fructele civile (conform art.572 al.2 Cod civil).

Astfel văzut obiectul contractului în discuţie, rezultă că, în cauză, în situaţia în care titularul dreptului de dispoziţie nu respectă folosinţa recunoscută titularului desmembrământului de abitaţie, nu poate fi niciodată vorba despre neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate, care să dea dreptul la rezoluţiune.

În primul rând, se impune observaţia că dreptul de folosinţă nu este consecinţa existentei unei obligaţii asumate de părţi (văzută ca îndatorire de a da, a face sau a nu face ceva), care să corespundă unui drept subiectiv colectiv recunoscut reclamantului prin contractul de vânzare-cumpărare.

Aceasta deoarece obiectul vânzării nu l-a constituit dreptul de proprietate complet, ci un drept dezmembrat vizând doar dispoziţia asupra apartamentului, contractul fiind şi actul de stabilire (art.565 rap. la art.578 Cod civil) a dreptului de abitaţie al înstrăinătorului constituit până la decesul titularului desmembrământului (situaţie permisă de art. 557 Cod civil aplicat prin analogie).

În lipsa unui astfel de dezmembrământ, folosinţa viageră nici nu era admisibilă având în vedere caracterul esenţialmente temporar al unui eventual contract de locaţiune (art.1411 Cod civil), contract în temeiul căruia s-ar fi putut discuta despre o obligaţie de a permite folosinţa căreia să-i corespundă un drept de creanţă şi nu un drept real.

Constatarea anterioară produce efecte importante asupra solicitării reclamantului de rezoluţiune a actului de înstrăinare.

Pronunţarea rezoluţiunii - înţeleasă drept sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic constituie desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului -, presupune verificarea anumitor condiţii de admisibilitate şi constatarea existenţei unui temei juridic care să permită pronunţarea acestei desfiinţări.

Trecând peste conţinutul literal al art.1020 Cod civil, se consideră că rezoluţiunea are drept justificare reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, astfel încât neîndeplinirea culpabilă a unei obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea întregului contract se impune.

Reţinând această condiţie, se impune revenirea la obiectul contractului în discuţie, după ce s-a stabilit că acesta privea doar dreptul de dispoziţie asupra apartamentului.

Definiţia vânzării-cumpărării (mai cuprinzătoare decât ceea ce prevede art.1294 Cod civil) priveşte acel contract prin care o persoană strămută/transmite un drept al său asupra unui bun asupra celeilalte părţi care se obligă în schimb a plăti un preţ (fiind deci calificată vânzare orice contract prin care se transmite în schimbul unui preţ orice alt drept şi nu doar cel de proprietate, precum un alt drept real, un drept de creanţă ş.a.)

Astfel văzută vânzarea, reiese că, din punct de vedere al caracterului sinalagmatic, aceasta creează obligaţii ambelor părţi: pentru vânzător - de a preda bunul, iar pentru cumpărător - de a plăti preţul, de a prelua bunul şi, în lipsă de stipulaţie contrară, de a suporta cheltuielile vânzării.

Din perspectiva acestor prevederi privind obligaţiile părţilor din contractul de vânzare-cumpărare şi raportat la conţinutul actului în discuţie, rezultă că părţile şi-au îndeplinit obligaţiile create prin vânzare: privind chiar actul în cauză s-a transmis (nuda) proprietate asupra apartamentului (art.1295 Cod civil), iar preţul a fost achitat anterior autentificării.

În fapt, dintre toate obligaţiile pe care legea le-a stabilit în sarcina cumpărătorului, doar neplata preţului este sancţionată cu rezoluţiunea vânzării (art.1365 Cod civil) - a cărei analiză, prin datele speţei, nu se impune - neîndeplinirea celorlalte obligaţii dând dreptul doar la dezdăunări.

Faţă de cele arătate, considerând că, în mod corect, tribunalul a admis apelul şi a respins acţiunea introductivă,

Pentru prezentele considerente - care le vor înlocui pe cele ale instanţei de apel - ce vizează, în esenţă, faptul că obiectul vânzării nu l-a constituit dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor sale şi că dreptul de abitaţie viageră nu era o simplă obligaţie contractuală, ci chiar un drept real (după cum chiar recurentul a precizat în calea sa de atac) susceptibil de protecţie inclusiv împotriva titularului dreptului de proprietate, pe calea unei acţiuni confesorii sau a unei acţiuni personale (întemeiată deci pe actul constitutiv al dreptului de folosinţă), va fi respins recursul ca neîntemeiat.

Având în vedere prevederile art. 20 al. 5 din Legea nr.146/1997, conform cărora, în situaţia în care instanţa judecătorească, învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare, constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu,

Faţă de situaţia că, în mod eronat, tribunalul a considerat că apelanta datorează o taxă judiciară de timbru fixă de 4 lei, cu toate că în considerarea prevederilor Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art.11 al.2 liniuţa a II-a din Legea nr.146/1997 apelul se timbra la valoarea obiectului cererii (lucru pe care de altfel, în mod judicios, apelanta l-a făcut încă dinaintea primului termen de judecată în apel), va fi obligată pârâta la plata către stat a sumei 3.438,25 lei taxă de timbru datorată în apel.

Decizia civilă nr. 337/C/12.10.2009

Dosar nr. 7927/212/2008

25. Contract de vânzare-cumpărare incheiat conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. Obligaţia unităţii administrativ teritoriale de a instrăina bunul deţinut de chiriaş constituie o obligaţie in rem. Refuzul unităţii administrativ teritoriale de a instrăina locuinţa in condiţiile Legii nr. 112/2005. Efecte.

Obligarea unităţii administrativ-teritoriale, prin primar, la vânzarea spaţiului locativ aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în condiţiile prevăzute de acest act normativ, nu aduce atingere dreptului său de dispoziţie asupra bunului, deoarece obligaţia de a vinde este o obligaţie in rem, instituită în considerarea obiectului (locuinţa preluată în proprietatea statului, care nu se restituie fostului proprietar), iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea subiectului, respectiv a unităţii administrativ-teritoriale; mai mult, trebuie avut în vedere şi că actualul titular al locuinţelor supuse vânzării a deţinut doar un drept de administrare asupra acestor imobile, devenind proprietar ca efect al legislaţiei de după 22 decembrie 1989, iar aplicarea acestor acte normative nu poate avea drept consecinţă crearea unor situaţii inechitabile, prin recunoaşterea dreptului „noului” proprietar de a stabili în mod arbitrar asupra înstrăinării imobilelor aflate sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în raport de momentul la care chiriaşul şi-a exprimat opţiunea de a cumpăra.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11223/2008, reclamantul C.S. a chemat în judecată pe pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtelor la efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare către reclamant a imobilului ce face obiectul contractului de închiriere nr.1524 din 25.10.2004 încheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, spaţiu locativ cu destinaţie de locuinţă, conform Legii nr. 112/1995;

- obligarea pârâtelor la plata unor amenzi civile în sumă de 50 lei per zi de întârziere cu începere de la data definitivării hotărârii pronunţate şi până la îndeplinirea obligaţiei, conform art. 580 ind.3 alin.(l) din Codul de Procedură Civilă;

- obligarea pârâtelor la plata unor daune-interese în sumă de 100 lei per zi de întârziere cu începere de la data definitivării hotărârii pronunţate şi până la îndeplinirea obligaţiei, conform art. 580 ind.3 alin.(2) din Codul de procedură civilă;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că, potrivit contractului înregistrat la Regia pârâtă (R.A.E.D.P.P. Constanţa), aceasta a închiriat reclamantului spaţiul locativ cu destinaţie de locuinţă compus din trei camere şi dependinţe (conform fişei suprafeţei locative închiriate, anexă la contractul de închiriere) situat la etajul 1 al clădirii din str. T. nr.37, în folosinţă exclusivă.

S-a precizat că din adresele nr. R 16368/2004 emisă de Primăria municipiului Constanţa şi nr.3613/30-05.2005 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, rezultă că imobilul respectiv nu a fost revendicat în baza Legii nr. 10/2001 de către foştii proprietari.

S-a menţionat că reclamantul s-a adresat în repetate rânduri pârâtelor în vederea obţinerii cumpărării spaţiului locativ pe care îl foloseşte, dar acestea au refuzat sau au comunicat că vor efectua într-un viitor neprecizat vânzarea respectivă, iar potrivit art. 9 al. 1 din Legea 112/1995 paratele aveau obligaţia legală de a perfecta actele de vânzare-cumpărare către reclamant a locuinţei ce o deţinea, obligaţie pe care fără nici un motiv legal au refuzat şi până în prezent să şi-o îndeplinească.

Prin sentinţa civilă nr.21108/24.11.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr.11203/2008 a fost respinsă ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului Constanţa şi a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA.

A fost respinsă cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Constanţa, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa.

Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să efectueze formalităţile de vânzare-cumpărare către reclamant a imobilului situat în municipiul Constanţa strada T. nr. 37, etaj 1, ce face obiectul contractului de închiriere nr. 1524/25.10.2004 încheiat cu R.A. Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa la plata amenzii civile, ca prematur.

Totodată a fost respins ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al municipiului Constanţa la plata de daune interese iar cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru existenţa autoritătii de lucru judecat.

În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate s-a reţinut că reclamantul a locuit în imobilul situat în municipiul Constanţa, strada T. nr. 37, et. 1, neîntrerupt din anul 1991 în calitate de locatar în baza contractului de închiriere nr. 1524/01.11.1991 încheiat cu RA C.U. Constanţa (contract depus în dosarul 1618/2005) – contract ce a fost reînnoit, în prezent fiind în vigoare contractul încheiat la 25.10.2004.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului 69/1960 astfel cum rezultă din Decizia 1463/30.12.1960.

Deşi conform adresei nr. 1711/09.11.2007 emisa de Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa numitul I.C. a formulat cerere pentru amânarea vânzării, prin declaraţia autentificata sub nr. 269/07.03.2008 B.N.P. N.icolae Cauţinuc, acesta a declarat că nu a depus nici o cerere pentru revendicarea sau cumpărarea imobilului în litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea 112/1995, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorii acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 (6 luni de la intrarea în vigoare a legii) pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.

S-a mai arătat că reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest text de lege, având calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a legii, imobilul nefiind restituit în baza acestei legi şi nici notificat în baza Legii 10/2001, iar reclamantul nu a dobândit şi nu a înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 01.01.1990 în localitatea de domiciliu (municipiul Constanţa) conform certificatului fiscal depus la dosar (f. 12) şi declaraţiei autentificata sub nr. 497/21.06.2004 BNP Nicolae Cauţinuc data de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanţa, cât şi sub aspectul constatării împrejurării că reclamantul întruneşte toate condiţiile legale pentru cumpărarea locuinţei conform Legii nr. 112/1995, deşi nu s-a făcut dovada că acesta a depus o cerere de cumpărare a locuinţei, înţelegând să acţioneze pârâţii direct în instanţă.

Prin decizia civilă nr. 259 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Constanţa a respins apelul pârâţilor ca nefondat. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa este un organ deliberativ care aprobă încheierea actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa, iar prin H.C.L.M. nr. 37/2002 a mandatat R.A.E.D.P.P. Constanţa să efectueze vânzarea bunurilor aflate în proprietatea privată a Municipiului Constanţa, situaţie în care aceasta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

S-a mai reţinut că este nefondată şi critica ce vizează faptul că reclamantul nu poate formula o acţiune privind obligaţia de a i se vinde locuinţa conform Legii nr. 112/1995, motivat de faptul că legea nu condiţionează exercitarea dreptului la acţiune de depunerea unei cereri prealabile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:

- Instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 şi ale Legii nr. 112/1995, coroborate cu H.C.L.M. nr. 332/1996, privind înfiinţarea R.A.E.D.P.P. Constanţa.

- În mod greşit Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamantul întruneşte toate condiţiile legale pentru perfectarea actului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, act normativ care a fost modificat prin alte legi – Legea nr. 10/2001 şi O.U.G. nr. 40/1999 care conferă reclamantului numai un drept de preempţiune la cumpărarea acestui imobil.

Prin obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se încalcă dreptul de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale, drept absolut şi inviolabil, ce conferă titularului său posibilitatea de a dispune în mod liber de bunul ce îi aparţine.

- Dreptul reclamantului de a solicita vânzarea locuinţei deţinută în calitate de chiriaş s-a prescris, iar reclamantul nu a formulat niciodată o cerere de vânzare a locuinţei, în lipsa acestei cereri dreptul reclamantului la cumpărarea locuinţei nu s-a născut.

Prin întâmpinare intimatul reclamant a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile celor doi pârâţi, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Constanţa se reţine a fi nefondată.

Calitatea procesual pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

În timp ce R.A.E.D.P.P. Constanţa este administratorul fondului locativ al Municipiului Constanţa şi în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ea încheie contractul de vânzare-cumpărare, în numele şi pe seama Municipiului Constanţa, pentru locuinţele ce cad sub incidenţa acestei legi speciale, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa este organul deliberativ al unităţii administrativ teritoriale, care, potrivit art.36 alin.(2) lit.(c) din legea nr. 215/2001 aprobă încheierea actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa.

În calitate de organ deliberativ care hotărăşte asupra modalităţii de utilizare a domeniului public şi privat al Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa a emis H.C.L.M. nr. 37/2002 prin care a mandatat R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru efectuarea vânzării bunurilor aflate în proprietate privată a Municipiului Constanţa. Prin urmare, titularul dreptului de a dispune cu privire la administrarea domeniului privat al Municipiului Constanţa este Consiliul Local Constanţa, care, în calitate de mandant a împuternicit o unitate specializată în vânzarea imobilelor proprietatea Municipiului Constanţa – R.A.E.D.P.P. Constanţa să efectueze actul juridic de vânzare-cumpărare.

Raporturile dintre Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, conform H.C.L.M. nr. 37/2002 sunt raporturi ce izvorăsc dintr-un contract de mandat, situaţie în care limitele în care acţionează mandatarul sunt stabilite de către mandant prin H.C.L.M. nr. 37/2002, iar efectele mandatului se produc direct în patrimoniul mandantului – Consiliul Local al Municipiului Constanţa ca organ deliberativ al Municipiului Constanţa.

Un argument de text în sensul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa care calitatea procesual pasivă în prezenta cauză îl constituie şi dispoziţiile art. 12 alin.(4) şi (5) din Legea nr. 213/2005 care prevăd că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de către Consiliile Judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, după caz.

Nici criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a fondului litigiului dedus judecăţii nu pot fi reţinute ca fondate.

Legiuitorul de după 1989 a adoptat o politică socială constantă şi a edictat o serie de măsuri de protecţie a chiriaşilor aflaţi în folosinţa fondului locativ de stat, constituit, la vremea respectivă, nu numai din acele locuinţe construite de stat sau de unităţile economice sau bugetare de stat, ci şi din locuinţele preluate abuziv după data de 06 martie 1945, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, cu capital mixt sau privat.

Ignorarea proprietăţii private, promovată şi susţinută de sistemul totalitar, în paralel cu exacerbarea superiorităţii dreptului de proprietate socialistă a întregului popor, au fost cauze care au contribuit la extinderea pe scară largă a proprietăţii de stat, sub toate formele pe care aceasta le-a îmbrăcat, au dus la crearea unui număr impresionant de locuinţe în fondul statului, închiriate pe termene îndelungate, chiar zeci de ani, prin prorogări succesive legale, contra unor sume de bani modice. Aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care obiectiv şi legitim, statul a edictat o serie de măsuri de protecţie a acestor categorii de chiriaşi, printre care şi prevederea din art.9 din Legea nr. 112/1995, acordându-le dreptul să cumpere locuinţele la un preţ preferenţial, sub nivelul practicat pe piaţa liberă.

În speţă, reclamantul a deţinut locuinţa în litigiu cu titlu de chiriaş, începând cu anul 1991, când a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1524/1991, prelungit succesiv, ultimul contract în vigoare fiind contractul nr. 1524/2004.

Refuzând soluţionarea cererii reclamantului de vânzare-cumpărare a spaţiului în litigiu, cu motivarea că spaţiul urmează să fie înstrăinat potrivit metodologiei de vânzare a bunurilor imobile aparţinând domeniului privat al Municipiului Constanţa, aprobată prin H.C.L.M. nr. 37/2002 şi că nu este scos la vânzare, pârâţii au refuzat de fapt încheierea contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, iar această atitudine îndreptăţeşte chiriaşul să îşi valorifice în instanţă vocaţia la cumpărare, în limita drepturilor locative conferite prin contractul de închiriere.

Este reală susţinerea recurenţilor referitoare la împrejurarea că, potrivit O.U.G. nr. 40/1999 şi art. 42 din legea nr. 10/2001, republicată, imobilele cu destinaţie de locuinţe care în urma procedurilor prevăzute la capitolul III nu se restituie persoanelor îndreptăţite pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei în vigoare, chiriaşii având un drept de preempţiune.

Recunoaşterea dreptului de preempţiune în favoarea chiriaşilor presupune posibilitatea legală a deţinătorilor de a vinde unor terţe persoane atunci când oferta concretă a proprietarului nu se întâlneşte cu acceptarea fermă a chiriaşului.

Dar problema este căror categorii de chiriaşi le sunt incidente cele două acte normative evocate, cine sunt subiecţii reglementărilor din art.9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 43 din Legea nr. 10/2001, cum se rezolvă conflictul aplicării lor în timp.

Dată fiind contradictorialitatea evidenţiată în cazul celor două texte legale, este important de ştiut cum se manifestă ele în timp, pentru că, de principiu, legea civilă începe să acţioneze din momentul intrării în vigoare şi nu are putere retroactivă. Înseamnă că norma nouă nu are în vedere relaţiile civile născute înaintea intrării ei în vigoare, ceea ce creează cadrul teoretic pentru coexistenţa unor legi diferite în intervalul necesar până la epuizarea raporturilor juridice.

Chestiunea se simplifică dacă se analizează câmpul de aplicare al celor două legi, prin prisma subiecţilor cărora li se adresează. În vreme ce Legea nr. 112/1995 se referă la chiriaşii titulari de contract, Legea nr. 10/2001 vorbeşte despre chiriaşi, la fel şi normele explicative din H.G. nr. 498/2003. Detaliile sunt oferite în privinţa Legii nr. 112/1995, deoarece art.6 din H.G. nr. 11/1997 stipulează că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.

Rezultă că dreptul la cumpărare conferit titularilor contractelor de închiriere, corelativ obligaţiei de vânzare în sarcina deţinătorilor, este condiţionat de valabilitatea contractului, dar şi de împrejurarea ocupării efective a locuinţei la data de 29 ianuarie 1996 – data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Dreptul de a pretinde locatorului perfectarea actului juridic de înstrăinare trebuie apreciat ca unul de natură patrimonială, ce-i asigură chiriaşului titular de contract dobândirea unui bun în proprietate şi, odată câştigat prin întrunirea celor două cerinţe inserate în H.G. nr. 11/1997, nu poate fi declarat ca pierdut prin edictarea ulterioară a acestor dispoziţii în materie. Dreptul de a cumpăra derivat din legea în vigoare nu poate fi înlăturat doar prin argumentul trecerii timpului şi modificării legislative survenite la data depunerii solicitării de cumpărare, diferenţierea între chiriaşii care s-au grăbit să dobândească locuinţa şi cei care au omis să ceară vânzarea până la adoptarea Legii nr. 10/2001 neavând o raţiune obiectivă, legală.

Nu prezintă relevanţă în stabilirea naturii dreptului dedus judecăţii de reclamant prevederile O.U.G. nr. 40/1999, invocate de recurentul Municipiul Constanţa, pentru că dreptul de preempţiune stabilit de dispoziţiile art. 18 alin.(1) din actul normativ menţionat vizează situaţia imobilelor restituite în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în cazul în care proprietarul îşi manifestă voinţa de a o vinde înainte de expirarea termenului închirierii, or, în speţă nu este vorba despre un imobil restituit în natură proprietarului anterior.

Obligarea unităţii administrativ-teritoriale, prin primar, la vânzarea spaţiului locativ aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în condiţiile prevăzute de acest act normativ, nu aduce atingere dreptului său de dispoziţie asupra bunului, deoarece obligaţia de a vinde este o obligaţie in rem, instituită în considerarea obiectului (locuinţa preluată în proprietatea statului, care nu se restituie fostului proprietar), iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea subiectului, respectiv a unităţii administrativ-teritoriale; mai mult, trebuie avut în vedere şi că actualul titular al locuinţelor supuse vânzării a deţinut doar un drept de administrare asupra acestor imobile, devenind proprietar ca efect al legislaţiei de după 22 decembrie 1989, iar aplicarea acestor acte normative nu poate avea drept consecinţă crearea unor situaţii inechitabile, prin recunoaşterea dreptului „noului” proprietar de a stabili în mod arbitrar asupra înstrăinării imobilelor aflate sub incidenţa Legii nr. 112/1995, în raport de momentul la care chiriaşul şi-a exprimat opţiunea de a cumpăra.

În aprecierea existenţei unei eventuale încălcări a dreptului de dispoziţie al vânzătorului trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia de a vinde este instituită printr-o dispoziţie legală conformă prevederilor art. 41 din Constituţie care, garantând dreptul de proprietate, prevăd expres şi că limitele şi conţinutul acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Determinând „conţinutul şi limitele acestor drepturi” legiuitorul are în vedere ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora stabileşte dimensiuni şi limite, iar dacă ne raportăm la cazul dedus judecăţii în speţă, trebuie menţionată obligaţia statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, stabilită de art. 134 alin.(2) lit. f) din Constituţie şi, mai ales, de a lua măsuri de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent (art. 43 alin.(1) din Constituţie), or, prin art.9 din Legea nr. 112/1995 legiuitorul realizează o măsură în acest sens.

Nu poate fi reţinută ca un impediment la vânzarea locuinţei nici împrejurarea că anterior declanşării prezentei acţiuni reclamantul nu a formulat o cerere de vânzare cumpărare a locuinţei deţinută cu titlu de chiriaş.

Se constată că, anterior prezentei cereri, reclamantul a mai iniţiat o acţiune pentru cumpărarea locuinţei în anul 2003, în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, care fusese mandatat de Consiliul Local al Municipiului Constanţa să efectueze vânzarea unor imobile din patrimoniul Municipiului Constanţa, dar acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual pasivă a R.A.E.D.P.P. Constanţa, motivat de faptul că aceasta nu era titulara dreptului de proprietate asupra locuinţei, iar litigiul se impunea a fi soluţionat în contradictoriu cu Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa (decizia civilă nr. 516/C din 1 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa).

Deşi reclamantul a efectuat demersuri pentru vânzarea-cumpărarea locuinţei, titularul dreptului de proprietate nu a înţeles să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, mai mult, a edictat o altă normă – H.C.L.M. nr. 37/2002 în care instituia condiţii diferite de cele ale Legii nr. 112/1995 pentru înstrăinarea locuinţelor aflate în patrimoniul Municipiului Constanţa.

Legea nr. 112/1995 nu impune chiriaşului cumpărător obligaţia de a iniţia o procedură administrativă prealabilă în vederea aplicării dispoziţiilor art.9 din Legea nr. 112/1995, iar în lipsa unei asemenea reglementări, accesul reclamantului la justiţie nu poate fi îngrădit, reclamantul putând iniţia o acţiune în justiţie în vederea valorificării drepturilor sale edictate de Legea nr. 112/1995, cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de art.6 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, obligă recurenţii la 100 lei cheltuieli de judecată către intimata R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Decizia civilă nr. 344/C/21.10.2009

Dosar nr. 11223/212/2007

E. DREPTUL DE AUTOR

26. Legea nr. 8/1996. Drept de autor. Aplicarea in timp a legii şi determinarea sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificată prin Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme.

Art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a stabileşte că ,,Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare’’.

Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii, legiuitorul prevăzând că până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în domeniu un punct de reper pentru calcularea – pe perioada de tranziţie – a acestor sume.

Prin sentinţa civilă nr. 1218/31.10.2008 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune a reclamantei pentru perioada 01.06.2004 – 05.06.2004, fiind admisă în parte acţiunea formulată de C. – societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA.

Pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 862.294,17 lei reprezentând remuneraţie compensatorie pentru opera privată datorată pentru perioada 01.06.2004 – 13.06.2005, precum şi suma de 41.969 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada cuprinsă între iunie 2007 (data introducerii acţiunii) şi 31 ianuarie 2008, precum şi în continuare, după această dată, până la achitarea efectivă a debitului.

Pârâta a fost obligată la plata, către reclamantă, a sumei de 6.615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanta C. are calitatea de organism de gestiune colectivă a dreptului de autor, fiind desemnată prin decizia nr.147/13.07.2005 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor drept colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - opere reproduse pe hârtie, stabilite prin Hotărârea Arbitrală din data de 23.05.2005 publicată în Monitorul Oficial al României nr.501/14.06.2005.

Pârâta S.C. T.S. S.R.L. este o societate ce are ca obiect de activitate importul şi comercializarea de echipamente electronice şi IT, astfel că îi incumbă obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii prevăzute de art.109 din Legea nr.8/1996.

1. Cu privire la aparatele pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru opera privată, judecătorul fondului a reţinut că textul art. 34 alin. 2 din Legea nr.7/1996 arată că remuneraţia este datorată pentru aparatele de-sine-stătătoare, indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea acestor opere.

A fost apreciat ca nefondat punctul de vedere elaborat de societatea pârâtă, potrivit cu care din această categorie fac parte doar fotocopiatoarele şi multifuncţionalele care includ fotocopiatoare, deoarece numai acestea îndeplinesc în fapt condiţia de a fi aparat de-sine-stătător, conceput pentru realizarea de copii (celelalte aparate - scannerul şi imprimanta - neîndeplinind condiţia de a fi de-sine-stătătoare pentru că nu pot funcţiona în absenţa computerului, fiind accesorii ale acestuia ).

Instanţa de fond a reţinut că atât imprimanta, cât şi scanner-ul sunt aparate de-sine-stătătoare, întrucât nu sunt componente ale unui alt sistem (cum ar fi spre exemplu placa de bază a computerului ) şi sunt destinate realizării de copii; împrejurarea că pentru funcţionarea acestora este necesară conectarea la un computer este lipsită de relevanţă faţă de textul de lege care foloseşte atât expresia ,,indiferent de modul de funcţionare”, cât şi expresia ,,indiferent dacă procedeul utilizat este unul analog sau digital”.

Instanţa a avut în vedere şi că Hotărârea arbitrală din data de 23.05.2005 a Comisiei arbitrale de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pronunţate în procedura negocierii metodologiei de aplicare a Legii nr.8/1996, aceste metodologii fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu de la data publicării potrivit art.1312.

S-a conchis în sensul că pârâta datorează remuneraţia pentru importul aparatelor ce permit reproducerea operelor scrise pe suport grafic sau analog pentru: imprimante, fotocopiatoare, scannere şi multifuncţionale cu sau fără funcţie de copiere.

Asupra aplicării legii civile în timp, instanţa de fond a avut în vedere că faţă de petitul iniţial, reclamanta şi-a restrâns perioada pretenţiilor sale la 01.06.2004-13.06.2005, data de 14.06.2005 fiind ziua în care au intrat în vigoare noile tarife.

A fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru pretenţiile vizând perioada 01.06.2004 - 05.06.2004, reclamanta a formulat acţiunea la data de 1.06.2007, fiind trimisă instanţei prin serviciul poştal, urmând a fi avută în vedere data certă a trimiterii poştale, iar nu pe cea a înregistrării cererii la instanţă.

Cât priveşte apărările pârâtei privitoare la datorarea remuneraţiei pentru perioada 05.06.2004 - 29.07.2004 în cuantumul prevăzut de Legea nr. 8/1996 nemodificată, respectiv, în procent de 5%, iar pentru perioada cuprinsă între 30.07.2004 (când a intrat în vigoare Legea nr.285/2004 de modificare a Legii nr.8/1996) şi 13.06.2005, procentul cel mai mic posibil, de 0,5%, judecătorul fondului a reţinut că:

Legea nr. 285/2004 a modificat art. 34 al. 2 sub aspectul cuantumului remuneraţiei compensatorii pentru opera privată, impunând stabilirea ei prin negociere. Art. IV din Legea nr.285/2004 dispune că ,,în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare.”

A fost interpretată sintagma ,,metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” prin prisma faptului că Legea nr.8/1996 nu a suferit o abrogare prin Legea nr.285/2004, fiind doar modificată şi completată, astfel că norma se referă la dispoziţiile celei dintâi.

S-a considerat că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut qualeat, quam ut pereat), aceeaşi interpretare fiind cuprinsă în adresa din 3.08.2004 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

Tribunalul a statuat, astfel, în sensul că până la data intrării în vigoare a metodologiilor negociate cu privire la cuantumul remuneraţiei pentru copia privată (14.06.2005), sunt aplicabile prevederile Legii nr.8/1996, pârâta datorând un procent de 5% din valoarea importurilor de aparate efectuate.

A fost însuşită valoarea totală a remuneraţiei datorate pentru perioada 1.06.2004-13.06.2005, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză.

Având în vedere că reclamanta a solicitat si acordarea dobânzii legale pentru sumele datorate, de la data scadenţei acestora, s-a stabilit că, dată fiind natura civilă a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru opera privată, datorate de persoanele la care fac trimitere dispoziţiile art. 107 al. 2 din lege (indiferent dacă sunt comercianţi sau nu), pârâta nu poate fi obligată decât la dobânda legală pentru obligaţiile civile.

S-a apreciat, totodată, că societatea pârâtă nu şi-a onorat obligaţia de plată la termenele stabilite, în acord cu prevederile art.1088 C.civ., motiv pentru care urmează a fi obligată să plătească şi daune interese constând în dobânda legală a sumelor datorate începând cu data introducerii cererii de chemare in judecată, respectiv 1.06.2004, în cuantum de 41.960 lei, astfel cum s-a determinat prin raportul de expertiza contabilă întocmit de expert B., precum şi în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate.

Cât priveşte aplicarea prevederilor art. 274 cod pr.civ. instanţa de fond a obligat pârâta - pe temeiul culpei procesuale - la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 6.615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din onorariul expertului judiciar numit în cauză, a onorariului de avocat şi a cheltuielilor de deplasare potrivit chitanţelor ataşate la dosar. Instanţa a exclus, însă, din cuantumul acestor cheltuieli sumele plătite de către reclamant expertului parte participant la efectuarea expertizei contabile, cu motivaţia că aceste sume nu îndeplinesc cerinţa de a fi absolut necesare soluţionării cauzei şi nici nu au un caracter rezonabil în raport cu onorariul expertului judiciar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta C., cât şi pârâta S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA, criticile vizând aspecte legate de netemeinicia soluţiei.

Apelanta reclamantă a solicitat să se constate că în mod greşit prima instanţă nu a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei şi pe cele generate de desemnarea expertului consilier, câtă vreme judecătorul fondului a încuviinţat numirea lui, iar persoana astfel nominalizată şi-a spus părerea sa profesională în legătură cu acest litigiu.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 274 cod proc. civilă, care face vorbire de ,,…plata experţilor…’’ şi s-a apreciat că remuneraţia achitată de apelanta reclamantă expertului-parte nu poate fi considerată ca fiind lipsită de relevanţă pentru soluţionarea cauzei.

Un alt motiv de apel dezvoltat în calea de atac promovată de apelanta reclamantă l-a constituit cuantumul dobânzilor reţinut ca fiind datorat de pârâtă, criticându-se punctul de vedere al caracterului civil al acestor daune interese, câtă vreme ar fi fost aplicabilă regula instituită prin art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privitoare la debitor; or, în speţă, acesta este o societate comercială care datorează dobânzi la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, fiind pusă de drept în întârziere faţă de art. 43, art. 56 şi art. 4 cod com. şi art. 1088 cod civil.

Apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. a criticat soluţia Tribunalului Constanţa din perspectiva dezlegărilor în drept date modalităţii de aplicare în timp a legii, precum şi a determinării sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificate prin Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme.

Au fost reluate, în criticile formulate, susţinerile referitoare la incidenţa procentului de 5% pentru perioada 01.06.2004 – 29.07.2004 şi a procentului de 0,5% pentru perioada 30.07.2004 – 13.06.2005, la incorectitudinea trimiterii pretenţiilor reclamantei la ,,metodologiile’’ reglementate prin legea veche şi aplicarea greşită a procentului de 5% pe temeiul unui text de lege abrogat.

S-a solicitat să se constate că legiuitorul nu a făcut trimitere la metodologiile din legea veche, ci la cele ce ar fi rezultat din negocieri; ori, procentul de 5 nu este rezultatul niciunei proceduri de negociere.

Legea nr. 8/1996, anterior modificării, stipula necesitatea derulării de negocieri pentru stabilirea metodologiilor, dar nu pentru copia privată, ci pentru determinarea modalităţii de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, a căror exploatare nu se putea realiza decât pe calea gestiunii colective.

S-a solicitat să se aibă în vedere că intenţia legiuitorului însuşi a fost ca acest procent să scadă după modificarea legii, şi deci să nu se mai aplice, pentru că dacă s-ar fi dorit menţinerea lui acest lucru ar fi fost stabilit în mod explicit.

În legătură cu sfera de aplicare a legii, apelanta pârâtă a criticat soluţia instanţei de fond care a apreciat că remuneraţia pentru copia privată se datorează pentru toate aparatele menţionate în acţiune, inclusiv deci pentru multifuncţionalele fără funcţie de copiere. S-a considerat că în mod greşit judecătorul fondului a inclus în aceeaşi categorie imprimantele, scannerele şi multifuncţionalele fără funcţie de copiere, fără a putea să-şi argumenteze, cel puţin pentru ultima categorie, soluţia.

S-a făcut trimitere la prevederile art. 34 al. 2 din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, care stabilesc cerinţa întrunirii cumulative a trei condiţii în ce priveşte aparatele pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată: acestea să fie de-sine-stătătoare, să fie concepute în scopul realizării de copii de pe hârtie şi să permită reproducerea acestor opere.

Apelanta pârâtă a susţinut, ca şi la fond, că prima condiţie – referitoare la autonomia aparatului – nu poate fi întrunită de către scanner şi imprimantă pentru că funcţionalitatea lor depinde de conexiune la un alt aparat. S-a solicitat să se aibă în vedere interpretarea corectă a textelor, în sensul că ,,de-sine-stătător’’ înseamnă funcţionarea independentă de alte aparate sau echipamente la nivel extern, iar sintagma ,,indiferent de modalitatea de funcţionare’’ presupune că aparatul îşi păstrează independenţa în funcţionare, putând interacţiona doar cu aparate accesorii lui.

A doua cerinţă, legată de necesitatea ca aparatele care intră sub incidenţa legii să fie concepute pentru a realiza copii de pe hârtie, implică normala utilizare a echipamentului în acest scop, finalitatea creării lui şi îndeplinirea scopului pentru care a fost creat.

Din acest punct de vedere, apelanta pârâtă a arătat că imprimanta şi scannerul nu sunt utilizate, în mod normal, pentru efectuarea de copii de pe hârtie.

S-a susţinut că aceste două tipuri de aparate nu reproduc niciodată operele de pe hârtie, ci doar prin intermediul computerului la care sunt conectate.

Cât priveşte aparatele fără funcţie de copiere, apelanta pârâtă a arătat că din însăşi denumirea lor reiese că nu sunt concepute în scopul copierii, iar din acest punct de vedere experţii care au efectuat lucrarea cu ocazia judecăţii fondului au răspuns doar obiectivelor care corespundeau opiniei exprimate de reclamantă, calculând global, iar nu separat, suma pentru multifuncţionalele cu şi fără funcţie de copiere.

A fost criticată soluţia instanţei de fond şi din perspectiva respingerii cererii de refacere a expertizei în acest sens, precizându-se că suma la care pârâta a fost obligată include şi remuneraţia pentru multifuncţionalele fără funcţie de copiere, deşi pentru această categorie este evident că nu se datora nici o sumă.

De altfel, a arătat societatea apelantă, expertiza a avut obiective care nu au permis soluţionarea corectă a cauzei, pentru că nu s-a avut în vedere aplicarea diferenţiată a procentului de 5% şi a celui de 0,5%.

Pentru toate aceste considerente, apelanta S.C. T.S. S.R.L. Constanţa a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii.

La termenul din 12.10.2009 a fost respinsă cererea de suplimentare a probatoriului, în apel, în sensul administrării unei noi expertize contabile judiciare, cu obiectivele propuse la termenul din 21.09.2009.

Analizând criticile de nelegalitate şi netemeinicie formulate în cauză, Curtea va reţine următoarele considerente:

1. Asupra apelului apelantei pârâte:

Prima critică dezvoltată în speţă este cea a greşitei interpretări de către instanţa de fond a regulilor de aplicare în timp a legii şi menţinerea procentului de 5 ulterior perioadei în care nu se mai aplica Legea nr. 8/1996 în forma ei iniţială, ci Legea nr. 285/2004.

Aceste critici sunt, însă, nefondate.

Astfel cum a statuat tribunalul, art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a stabileşte că ,,Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare’’.

Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii, legiuitorul prevăzând că până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în domeniu un punct de reper pentru calcularea – pe perioada de tranziţie – a acestor sume.

Pornind de la această premisă, prima instanţă a dat o corectă interpretare textului menţionat, înlăturând susţinerile pârâtei potrivit cu care aplicarea procentului de 5 pentru perioada ulterioară datei de 30.07.2004 ar implica reactivarea unui text de lege abrogat.

În mod judicios tribunalul a arătat că Legea nr. 285/2004 a vizat modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996, ceea ce presupune – prin trimitere la art. 57 şi 58 din Legea nr. 24/2000 – integrarea unor noi norme, precum şi schimbarea conţinutului celor existente în legea iniţială.

Legea nr. 8/1996 a subzistat, aşadar, datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 285/2004, iar aplicarea procentului menţionat a fost generată doar de trimiterea explicită a normei tranzitorii din art. IV a Legii nr. 285/2004 teza ultimă.

Aserţiunea apelantei pârâte conform căreia metodologiile sunt ,,în sensul legii, doar rezultatul negocierilor’’ nu este fundamentată, câtă vreme norma evocată se supune adagiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Faptul că legea nouă a redimensionat prin prevederile art. 107 al. 7 limitele de negociere a remuneraţiilor viitoare nu semnifică, astfel cum s-a susţinut, intervenţia oricăruia dintre procentele indicate (preferat de apelanta pârâtă a fi cel minim, de 0,5 %) pe perioada anterioară definitivării procedurii de negociere, ci doar aplicarea celui stabilit în urma acestei operaţiuni, după epuizarea negocierilor.

În concluzie, pledoaria legată de aplicarea în timp a legii şi de necesitatea definirii etapizate, în funcţie de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, a procentajelor, porneşte de la o premisă fundamental greşită, care ignoră rolul normei tranzitorii şi intervenţia prevederilor referitoare la limitele procentuale ale remuneraţiilor după negocierea lor de către părţi (art. 107 al. 7 - ,, remuneraţiile negociate de părţi …’’ ).

Cea de-a doua critică formulată de societatea pârâtă a vizat tipul de aparate pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată, pe baza clasificării acestora în funcţie de gradul de autonomie şi de funcţiile tehnologice asociate.

Sub acest aspect, Curtea va avea în vedere că la data sesizării instanţei operau pe deplin efectele hotărârii arbitrale pronunţate de Comisia arbitrală de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor la 23.05.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 501/14.06.2005, care potrivit art. 363 al. 3 cod proc. civilă are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care a statuat cu putere de lucru judecat asupra sferei de aplicare a prevederilor legii, în sensul că se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată atât pentru fotocopiator şi pentru multifuncţionalele cu funcţie de fotocopiere, cât şi pentru imprimante, scannere şi aparatele multifuncţionale fără funcţie de fotocopiere.

Hotărârea arbitrală a statuat, de altfel, asupra cuantumului remuneraţiei pentru fiecare din aceste aparate.

Prin urmare, apelanta pârâtă nu mai poate pune în discuţie chestiunile asupra cărora s-a deliberat în chip definitiv prin hotărârea arătată, în sensul reinterpretării dispoziţiilor art. 34 al. 2 din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, motiv pentru care în mod corect instanţa de fond a înlăturat solicitarea de refacere a expertizei contabile, conform încheierii din 30.09.2008.

Pentru aceleaşi considerente Curtea a apreciat ca irelevantă pentru justa soluţionare a litigiului completarea probatoriului în apel, conform art. 295 al. 2 cod proc. civilă, cu o probă având aceleaşi obiective.

Cât priveşte soluţia dată chestiunii prescriptibilităţii pretenţiilor formulate pentru perioada 01.06.2004 – 5.06.2004, aspect care deşi nu a fost formulat ca motiv de apel distinct, a fost reluat în critica privitoare la ansamblul probator administrat (pct. III din motive), se va reţine că tribunalul nu s-a ,,antepronunţat’’ prin înlăturarea obiectivului referitor la calculul separat al sumelor cerute pe perioada menţionată, câtă vreme în mod corect a stabilit că data sesizării instanţei trebuie luată în calcul în funcţie de art. 102 şi 104 cod proc. civilă.

2. Asupra apelului apelantei reclamante:

Criticile s-au referit în acest caz la două aspecte: a). chestiunea neincluderii, în cuantumul total al cheltuielilor de judecată, a onorariului expertului consilier şi b). greşita definire a dobânzii datorate de societatea pârâtă.

Pornind, în analiza primului motiv de apel, de la textul art. 274 cod proc. civilă, se va reţine că neimputarea în sarcina părţii care a pierdut procesul, pe temeiul culpei procesuale, a cheltuielilor suportate de cel care a avut câştig de cauză (în speţă, onorariul expertului parte) este eronată, întrucât nu se poate susţine că desemnarea unui asemenea expert nu este utilă pentru justa soluţionare a speţei.

Încuviinţarea numirii expertului parte este reglementată prin art. 201 al. 5 cod proc. civilă, iar asistarea părţii în cursul efectuării unei lucrări cu un anumit grad de dificultate, într-un domeniu care implică părerea unor specialişti, trebuie recunoscută, în raport de specificul speţei, ca parte integrantă a dreptului la apărare.

Nu este însă mai puţin adevărat că aceste cheltuieli trebuie să fie concordante cu efortul depus, cu gradul de implicare al expertului consilier în sintetizarea punctelor de vedere asupra expertizei dispuse şi cu finalitatea demersului său, dar şi că ele nu pot constitui un mijloc de împovărare în planul obligaţiilor procesuale a vreunei părţi, prin impunerea lor necenzurată în sarcina perdantului.

Astfel fiind, ţinând seama de faptul că onorariul expertului desemnat de parte nu este stabilit ca în cazul expertului judiciar, de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 202 al. 2 cod proc. civilă şi că norma instituită prin art. 274 al. 2 cod proc. civilă vizează necenzurarea plăţii expertului desemnat de instanţă, iar nu a expertului consilier, se va reţine punctul de vedere al apelantei reclamante în sensul includerii în cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă şi a sumei de 3.000 lei reprezentând onorariu diminuat al expertului consilier (sumă raportată la cuantumul onorariului apreciat de către instanţă pentru expertului judiciar).

Privitor la critica fondată pe incidenţa disp. art. 43, 56 şi 4 cod com. coroborate cu art. 3 al. 1 din O.G. nr. 9/2000, acestea urmează a fi înlăturată, întrucât natura accesoriilor obligaţiei nu poate fi distinctă de cea a obligaţiei principale; or, remuneraţia pentru copia privată se înscrie în ansamblul drepturilor patrimoniale civile subsumate proprietăţii intelectuale, fiind irelevantă calitate de comerciant a titularului obligaţiei de plată.

Astfel fiind, în mod corect prima instanţă a dispus asupra aplicării dobânzii legale stabilite prin art. 4 din O.G. nr. 9/2000, iar nu asupra celei comerciale, întrucât actul juridic generator de obligaţii nu este în acest caz unul comercial pentru nici una dintre părţi, fiind disociat prin obiect şi natură de actele de comerţ uzuale ce constituie obiectul de activitate al pârâtei.

Faţă de toate aceste considerente, va fi respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA, urmând a fi admis apelul apelantei reclamante, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtei la plata către C.S. şi la 3.000 lei cheltuieli de judecată – reprezentând onorariul expertului parte diminuat.

Vor fi menţinute şi celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În temeiul art. 274 cod proc. civilă, apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. va suporta cheltuielile de judecată efectuate de apelanta reclamantă în apel, în cuantum de 4.193 lei.

Decizia civilă nr. 245/C/26.10.2009

Dosar nr. 5431/118/2007

F. SUCCESIUNI

27. Anulare certificat de moştenitor. Valoarea certificatului de moştenitor. Efecte faţă de terţi.

Faţă de terţi certificatul de moştenitor nu poate face dovada decât despre calitatea de moştenitor, care a dobândit cu acest titlu bunurile ce constituie masa succesorală.

Cât priveşte componenţa masei, certificatul de moştenitor nu poate face o asemenea dovadă chiar dacă o menţionează în cuprinsul său.

Patrimoniul defunctului se transmite succesorilor în situaţia juridică în care se afla la decesul acestuia. Faptul de a trece în certificatul de moştenitor un bun ca aparţinând defunctului, când în realitate acesta nu avea decât caracterul de bun litigios sau de bun care era deţinut de defunct cu titlu precar, nu este opozabil terţilor şi nici nu schimbă natura juridică a bunului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 14833/212/2007, reclamanţii G.E., G.O. şi M.V. au chemat in judecata pe paratul M.G. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate nulitatea absoluta a certificatului suplimentar de moştenitor nr.31/1472/02.12.1996, nulitatea absolută parţială a contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. 328/11.12.1996, precum şi nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3351/04.11.2002.

In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin certificatul de moştenitor nr. 1472/20.12.1979 s-a stabilit masa succesorală ramasă de pe urma defunctului M.G., mostenitorii acestuia fiind reclamantele G.E. si M.V. si paratul M.G. Prin certificatul suplimentar de mostenitor nr. 31/1972/02.12.1996 a fost inclusa in masa succesorala si cota de ½ din dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 612 mp situat in Ovidiu, strada T. nr.22, teren dobandit prin chitanta de mana in anul 1965. Acest certificat de mostenitor a fost urmat de incheierea contractului de partaj voluntar autentificat sub nr.328/11.12.1996 si a contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 3351/04.11.2002, in aceasta modalitate reclamantii si paratul devenind coproprietari in indiviziune asupra terenului. Sistarea acestei stari s-a dispus prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila prin care intregul teren a fost atribuit paratului, fara a se observa insa ca in realitate nu exista un titlu de proprietate valabil asupra acestui imobil.

In aceste conditii, au sustinut reclamantii, in lipsa unui titlu translativ de proprietate asupra terenului acesta nu putea face parte din masa succesorala, dreptul de proprietate neputand fi transmis succesorilor. Prin urmare si actele juridice subsecvente succesiunii-contract de partaj si contract de vanzare-cumparare sunt lovite de nulitate absoluta parţială.

In drept, au fost invocate prevederile art. 966, 968 Cod civil, art.11 si urm. din Decretul nr. 144/1958.

In dovedirea cererii, reclamantii au depus la dosar inscrisuri: chitanta intocmită la data de 28.08.1965, contract de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 3351/04.11.2002, certificat de mostenitor nr. 1472/20.12.1973, certificat suplimentar de mostenitor nr. 31/1472/02.12.1996, contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 328/11.12.1996.

In aparare paratii au formulat intampinare prin care au invocat exceptia lipsei de interes, aratand ca actele a căror nulitate absoluta se invoca au stat la baza emiterii sentintei civile nr. 8953/12.10.2005 pronunţată de Judecatoria Constanta, definitiva si irevocabila, prin care i-a fost atribuita intreaga suprafata de teren, astfel incat riscul detinerii terenului cu alt titlu decat cel de proprietate ii revine in mod exclusiv.

Pe fondul cererii, paratul a aratat ca nu se poate vorbi despre nulitatea absoluta a unor acte, câtă vreme si reclamantii au o culpa in incheierea acestora. In ce priveste certificatul de mostenitor, acesta nu constituie titlu de proprietate si chiar daca atesta anumite date neconforme cu realitatea nu poate fi lovit de nulitate. De asemenea, contractul de partaj poate fi interpretat in sensul art. 978 Cod civil ca un partaj de folosinta, cu atat mai mult cu cat hotararea judecatoreasca pronuntata ulterior nu a partajat terenul in modalitatea prevazuta de actul juridic a carui nulitate se cere.

In dovedirea celor sustinute, paratul a depus la dosar proces-verbal intocmit la data de 30.03.2007 in Dosarul de executare silita nr.120/2007 al B.E.J. S.C.A., Incheiere nr. 7143/08.02.2008 pronunţată de Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliara.

Prin sentinţa civilă nr. 4719 din 17 martie 2008, Judecătoria Constanţa a respins ca nefondată acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin includerea în masa succesorală a terenului, notarul public a consfinţit o anumită situaţie de fapt, cu acordul tuturor moştenitorilor şi nu a conferit valoarea juridică a unui titlu de proprietate, chitanţă de mână, după cum nici certificatul de moştenitor emis pe baza acestei chitanţe nu are o asemenea valoare.

Împrejurarea că ulterior moştenitorii s-au prevalat de acest certificat de moştenitor ca având puterea probantă a unui titlu de proprietate şi în temeiul lui, au procedat la efectuarea partajului şi la înstrăinarea unei părţi din masa succesorală le este imputabilă şi constituie totodată o dovadă a împrejurării că toţi aceşti moştenitori, inclusiv reclamanţii, au fost de acord cu menţiunile din cuprinsul actului, cu atât mai mult cu cât, acestor menţiuni le-a fost dată eficienţă juridică odată cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra terenului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii G.E., G.O. şi M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 678 din 24 noiembrie 2008., pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că certificatul de moştenitor nu este lovit de nulitate, întrucât consimţământul tuturor moştenitorilor nu s-a dat cu privire la recunoaşterea efectelor translative de proprietate ale înscrisului sub semnătură privată, ci cu privire la componenţa masei succesorale. În consecinţă, consimţământul moştenitorilor nu a vizat acoperirea unor cauze de nulitate absolută, ci doar confirmarea că defunctul şi soţia sa deţineau la momentul decesului un teren ce a fost ulterior partajat de moştenitorii lor, în cadrul unui partaj judiciar.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii G.E., G.O. şi M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor art.88 din Legea nr. 36/1995.

Recurenţii au susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moştenitor face dovada deplină numai asupra calităţii de moştenitor şi a cotei succesorale ce se cuvine fiecărui succesor, iar împărţeala realizată ulterior între moştenitori nu imprimă certificatului de moştenitor caracterul unui titlu de proprietate. Această susţinere este eronată întrucât actul de partaj, care este un titlu de proprietate în privinţa fiecărui moştenitor participant, asupra bunurilor primite în cadrul acestei operaţiuni juridice a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3351 din 04 noiembrie 2002 de BNP M.T., act a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata.

Instanţa de apel nu a analizat şi comentat în nici un fel faptul că terenul în discuţie se afla încă înregistrat în evidenţele funciare ale localităţii Ovidiu, ca aparţinând acestei domenialităţi şi nu unei persoane fizice.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport cu criticile reclamanţilor se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

În urma decesului autorului părţilor M.G. şi a dezbaterii succesiunii acestuia a fost emis certificat de moştenitor nr. 1472 din 20 decembrie 1979 în care se consemna masa succesorală, moştenitorii legali şi cotele succesorale.

Masa succesorală a fost ulterior completată prin certificatul de moştenitor nr. 31/1472 din 2 decembrie 1996 emis de BNP D.G.

Menţiunile din certificatul de moştenitor fac deplină dovadă împotriva succesorilor atâta vreme cât nu s-a dovedit că acordul este urmarea unui viciu de consimţământ.

Certificatul de moştenitor este opera acordului de voinţă al succesorilor. El va putea fi atacat de aceştia, în cadrul procedurii jurisdicţionale contencioase, pe motiv că a fost viciat prin eroare sau violenţă consimţământul unora dintre moştenitori. Critica nu se adresează în această ipoteză direct actului notarial, ci modului în care a fost manifestat acordul de voinţă al succesorilor, caz în care acţiunea este supusă prescripţiei de trei ani, prevăzută de art.3 din Decretul nr. 167/1958.

În speţă, se reţine că reclamanţii nu au invocat în susţinerea cererii de constatare a nulităţii certificatului suplimentar de moştenitor nr. 31/1472 din 02 decembrie 1996, încălcarea unor norme ce vizează succesorii, procedura succesorală notarială, toţi succesorii au participat la eliberarea certificatului de moştenitor mai sus menţionat şi şi-au exprimat consimţământul cu privire la completarea masei succesorale cu privire la cota de 1/2 din terenul în suprafaţă de 612 m.p. dobândit prin cumpărare de la vânzătorul I.N., cu act sub semnătură privată în anul 1965.

Includerea în masa succesorală a unor bunuri ce aparţineau unor terţi nu este o cauză de nulitate a certificatului de moştenitor, eliberat cu respectarea procedurii succesorale notariale prescrisă de lege.

Aceasta deoarece faţă de terţi certificatul de moştenitor nu poate face dovada decât despre calitatea de moştenitor, care a dobândit cu acest titlu bunurile ce constituie masa succesorală.

Cât priveşte componenţa masei, certificatul de moştenitor nu poate face o asemenea dovadă chiar dacă o menţionează în cuprinsul său.

Patrimoniul defunctului se transmite succesorilor în situaţia juridică în care se afla la decesul acestuia. Faptul de a trece în certificatul de moştenitor un bun ca aparţinând defunctului, când în realitate acesta nu avea decât caracterul de bun litigios sau de bun care era deţinut de defunct cu titlu precar, nu este opozabil terţilor şi nici nu schimbă natura juridică a bunului.

În cazul în care în certificatul de moştenitor au fost incluse drepturi de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile – cum este cazul în speţă – aparţinând unor terţe persoane, acestea au deschisă calea acţiunii în revendicare de la moştenitori, certificatul neavând însuşirea de a schimba natura drepturilor pe care defunctul le avea.

Totodată terţii vor putea cere şi anularea certificatului de moştenitor dacă înţelegerea intervenită între succesori, cu ocazia procedurii notariale, le încalcă drepturile şi constituie o convenţie frauduloasă.

În acest sens art.88 din Legea nr. 36/1995 prevede că cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei de judecată anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Cum în speţă reclamanţii nu sunt terţi faţă de certificatul de moştenitor a cărui nulitate au solicitat-o, ci, dimpotrivă, acest certificat suplimentar de moştenitor este rezultatul acordului lor de voinţă - toţii moştenitorii participând la procedura succesorală notarială finalizată prin cele două certificate de moştenitor - şi nici nu au făcut dovada vreunei vătămări în drepturile lor prin emiterea actelor notariale menţionate, se reţine că în mod corect instanţele de fond şi de apel au respins ca nefondată cererea reclamanţilor sub acest aspect.

De altfel, reclamanţii îşi invocă propria culpă în cererea de constatare a nulităţii certificatului suplimentar de moştenitor, toţi succesibilii manifestându-şi acordul cu privire la includerea terenului în masa succesorală.

Mai mult, după eliberarea acestui certificat de moştenitor, succesorii au procedat şi la un partaj voluntar, voinţa lor neviciată fiind exprimată în contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 328 din 11 decembrie 1996 de BNP D.G.

În condiţiile în care certificatul de moştenitor nu este lovit de nulitate absolută, cererea reclamanţilor fiind nefondată sub acest aspect, nici actele subsecvente, respectiv contractul de partaj voluntar – nu este lovit de nulitate absolută, în situaţia în care sunt îndeplinite toate condiţiile legale impuse de art. 948 Cod civil, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită, iar singura cauză de nulitate invocată de comoştenitori este aceea că ei, alături de alţi moştenitori, au hotărât asupra partajării unui teren ce nu era proprietatea autorului lor.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3354 din 04 noiembrie 2002 se reţine că acesta este rezultatul acordului de voinţă al părţilor contractante – M.V. şi G.E., aceşti comoştenitori înţelegând să dispună, conform voinţei lor asupra cotei succesorale din imobilul situat în Ovidiu, strada T. nr. 22 compus din construcţie şi teren. Reclamantele, semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare îşi invocă, de asemenea, propria culpă la încheierea acestui act juridic a cărui nulitate o solicită, motivat de faptul că au tranzacţionat asupra unui teren ce nu le aparţinea.

În literatura juridică s-a reţinut că în situaţia vânzării lucrului altuia, dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, socotind că bunul vândut aparţine vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, acţiunea fiind prescriptibilă în trei ani, conform art. 3, coroborat cu art.9 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Această nulitate relativă a contractului nu poate fi invocată însă de vânzător, căci eroarea comisă de un contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul.

La rândul său, cumpărătorul nu poate invoca nulitatea relativă a contractului decât în termenul legal de trei ani de la data perfectării actului, ori în speţă acest termen a fost depăşit, acţiunea fiind formulată la 10 septembrie 2007.

Nu pot fi reţinute ca fondate susţinerile recurentelor în sensul că prin încheierea acestor contracte s-a produs o vătămare adevăratului proprietar al bunului, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin constatarea nulităţii actelor juridice în prezenta cauză.

În realitate, adevăratul proprietar al terenului, poate revendica imobilul de la succesorul care îl poseda chiar dacă bunul i-a fost atribuit acestuia din urmă prin hotărârea judecătorească ce a finalizat un partaj judiciar, întrucât hotărârea de partaj are efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, conform art. 786 Cod civil.

De asemenea, adevăratul proprietar poate solicita nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect un bun ce îi aparţine, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare între moştenitori şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti într-un partaj judiciar, care a vizat un bun ce aparţinea unui terţ, iar nu succesorilor defunctului M.G., nu este de natură să consolideze un act nul absolut – chitanţă sub semnătură privată în detrimentul drepturilor adevăratului proprietar – unitatea administrativ teritorială, cum eronat susţin recurenţii.

Adevăratul proprietar poate oricând revendica bunul de la succesorul căruia i-a fost atribuit prin partaj, sau poate solicita oricând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 3351 din 4 noiembrie 2002 încheiat de recurenţi în scopul fraudării intereselor adevăratului proprietar.

În concluzie, se reţine că instanţa de apel a reţinut în mod corect că cererea reclamanţilor este vădit nefondată, motiv pentru care, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.

Decizia civilă nr. 178/C/13.05.2009

II. DREPTUL FAMILIEI

28. Condiţiile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Limitarea dreptului la vizită – măsură cu caracter excepţional ce poate fi dispusă numai in condiţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.

Limitarea dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, spre creştere şi educare, de a avea relaţii personale cu acesta se poate realiza numai în condiţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, cu respectarea art. 34 alin. 2 din lege.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că părintele are dreptul de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, iar autorităţile naţionale au obligaţia să dispună aceste măsuri. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. De asemenea, Curtea a subliniat că instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile acelor persoane şi, în special, de interesul superior al copilului şi de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenţie (Cauza Ignaccolo-Zenide contra României, Hotărârea nr. 1/2000, Cauza Laforgue contra României, Hotărârea din 13 iulie 2006).

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 16141/212/2007, reclamantul C.T.L. a chemat în judecată pe pârâta B. (fostă C.) I., pentru ca pe baza probelor ce se vor administra, să se stabilească în favoarea sa următorul program de vizitare a minorilor C.E., născută la data de 30 iulie 1998 şi C.N., născut la data de 22 aprilie 2000:

- de două ori pe lună, la domiciliul său, în prima şi a treia săptămână, începând de vineri (orele 1300) până duminica (orele 2000);

- o săptămână în vacanţa de iarnă; trei zile în vacanţa de primăvară şi o lună în vacanţa de vară.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că a divorţat de pârâtă, minorii fiindu-i încredinţaţi pârâtei spre creştere şi educare, prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi devenită irevocabilă.

Deşi a încheiat mai multe tranzacţii cu pârâta privind stabilirea unui program de vizitare a minorilor, pârâta nu le-a respectat decât la început, ulterior schimbându-şi domiciliul şi refuzându-i orice legătură cu minorii.

În această situaţie, pe calea ordonanţei preşedinţiale (sentinţa civilă nr. 7858/2006 pronunţată de Judecătoria Constanţa) s-a stabilit un program de vizitare, însă pârâta a refuzat şi de această dată să-i permită vizitarea minorilor, cu greu şi prin intermediul executorului judecătoresc şi al organelor de Poliţie reuşind să-şi vadă sporadic numai fiul.

În plus, nici la şcoală nu i s-a permis vizitarea minorilor, argumentându-se de către directoarea şcolii că pentru aceasta trebuie să aibă o hotărâre judecătorească.

Pentru a-i împiedica orice legătură cu minorii pârâta şi-a schimbat domiciliul şi numărul de telefon astfel încât nu poate lua legătura în niciun fel cu ei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 43 alin. 3 şi art. 97 Codul familiei.

Pârâta, prin concluziile scrise depuse la data de 17 decembrie 2007, a ridicat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa în raport cu domiciliul său, solicitând declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Ilfov.

Prin încheierea din data de 4 februarie 2008 instanţa a respins excepţia ca neîntemeiată întrucât pârâta şi-a schimbat domiciliul la data de 24 noiembrie 2007, după sesizarea instanţei (3 octombrie 2007), aşa cum reiese din copia cărţii de identitate, depusă la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 februarie 2008, pârâta a solicitat reducerea programului de vizitare solicitat prin cererea de chemare în judecată, în sensul de a i se permite reclamantului să-şi viziteze copiii numai la domiciliul său în Bucureşti, în prima şi a treia duminică din lună, de la ora 1200 la ora 1700, argumentând, în esenţă, că un alt program ar afecta viaţa socială, pregătirea profesională şi ar pune în pericol integritatea şi sănătatea fizică a minorilor, aspecte reluate şi prin concluziile scrise depuse la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 3842 din 3 martie 2008, Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea şi a stabilit în favoarea reclamantului următorul program de vizitare a minorilor C.E., născută la data de 30 iulie 1998 şi C.N., născut la data de 22 aprilie 2000, cu posibilitatea luării acestora la domiciliul său, astfel:

- de două ori pe lună, în prima şi a treia săptămână, începând de sâmbăta ora 1000, până duminica ora 1800;

- 5 zile în vacanţa de iarnă care să exceadă primei zile de Crăciun şi Anul Nou;

- 3 zile în vacanţa de primăvară;

- 3 săptămâni în vacanţa de vară;

- vizitarea copiilor la şcoală pentru a urmări situaţia şcolară a acestora.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta B.I., solicitând, în principal, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul stabilirii în favoarea reclamantului a unui program de vizită a minorilor în oraşul de domiciliu al acestora, respectiv în Municipiul Bucureşti, în prima şi a treia duminică a lunii, începând cu orele 1200 până la orele 1700.

Prin decizia civilă nr. 592 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a stabilit în favoarea reclamantului un program de vizită a minorilor o dată pe lună, în prima săptămână, de vineri orele 1500 până duminica la orele 1800, cu menţinerea celorlalte perioade. A fost înlăturată din dispozitivul sentinţei civile apelate dispoziţia privind posibilitatea vizitării copiilor la şcoală pentru a urmări situaţia şcolară a acestora. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate. Intimatul a fost obligat la 4.304,5 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că este în interesul minorilor, afectaţi de divorţul părinţilor, să trăiască într-un mediu liniştit şi să nu fie supuşi unui maraton, prin deplasări din două în două săptămâni la Constanţa de la Bucureşti, de pe o zi pe alta, aşa cum a stabilit instanţa de fond.

În ceea ce priveşte menţiunea instanţei de fond inserată în cuprinsul dispozitivului sentinţei apelate, în sensul că reclamantul intimat are dreptul de a-şi vizita copiii la şcoală, instanţa de apel a reţinut că o atare dispoziţie este inutilă şi a fost înlăturată, întrucât în noţiunea de drept de a avea legături personale cu minorii şi a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lor profesională se include orice atitudine sau acţiune a părintelui în acest sens.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.T.L., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie conform art. 304 pct. 7, 9 Cod procedură civilă, pentru următoarele motive:

- Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 43 alin. 3 Codul familiei, restrângerea dreptului reclamantului de a avea legături personale cu minorii la o singură întâlnire pe lună neavând un caracter rezonabil.

Articolul 43 alin. 3 Codul familiei nu este contrar principiului de ocrotire a interesului minorilor, ci instituie un drept special şi complex în favoarea numai a părintelui divorţat.

- Hotărârea Tribunalului Constanţa cuprinde dispoziţii contradictorii, motivarea fiind străină de natura pricinii.

Deşi din actele dosarului rezultă că pe perioada divorţului părinţii au hotărât ca minorii să stea pe rând câte o săptămână la fiecare părinte, instanţa a reţinut că minorii au fost plimbaţi de la un părinte la altul, fapt de natură să le afecteze dezvoltarea, această constatare constituind o acuză la adresa comportamentului reclamantului.

- Programul stabilit de instanţa de apel nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză, deşi martorii audiaţi au arătat că reclamantul este un tată bun, profund ataşat de copiii săi. Referitor la cererea ce viza vizitarea copiilor la şcoală, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul a urmărit să îşi viziteze copiii la şcoală şi prin aceasta să le perturbe programul şcolar, în realitate reclamantul a solicitat accesul în şcoală pentru a ţine legătura cu unitatea de învăţământ, în condiţiile art. 43 alin. 3 Codul familie, care îi dau dreptul de a veghea la învăţătura copiilor.

- Onorariul de avocat perceput de apărătorul pârâtei în instanţa de apel este exagerat de mare şi se impunea a fi redus de instanţă, în raport cu complexitatea relativ redusă a cauzei şi cu prestaţia avocatului în acest proces.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu criticile recurentului reclamant se constată că parte din aceste critici sunt fondate pentru următoarele considerente:

- În referire la modalitatea de exercitare a programului de vizită, cu respectarea interesului superior al copilului, se reţin următoarele:

Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (art. 43 alin. final Codul familiei, art. 9 pct. 3 şi art. 10 pct. 2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 470/2001).

Dispoziţiile art. 43 alin. ultim Codul familiei au fost modificate implicit prin art. 15 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, care prevede că minorul care a fost separat de unul dintre părinţi printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, deci şi în cazul pronunţării divorţului acestora, are dreptul de a menţine legături personale şi contacte directe cu acesta, cu excepţia situaţiei în care aceasta contravine interesului superior al minorului.

Limitarea dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, spre creştere şi educare, de a avea relaţii personale cu acesta se poate realiza numai în condiţiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, cu respectarea art. 34 alin. 2 din lege.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că părintele are dreptul de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, iar autorităţile naţionale au obligaţia să dispună aceste măsuri. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. De asemenea, Curtea a subliniat că instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile acelor persoane şi, în special, de interesul superior al copilului şi de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenţie (Cauza Ignaccolo-Zenide contra României, Hotărârea nr. 1/2000, Cauza Laforgue contra României, Hotărârea din 13 iulie 2006).

Este real faptul că, pe perioada divorţului părţilor, cei doi minori au locuit câte o săptămână la fiecare părinte, starea conflictuală dintre soţi repercutându-se şi asupra copiilor şi, în special, asupra minorei C.E.. Această situaţie conflictuală dintre foştii soţi nu trebuie să se repercuteze, însă, asupra relaţiilor reclamantului cu cei doi minori, impunându-se asigurarea unui raport de proporţionalitate între limitările dreptului reclamantului de a avea legături cu minorii şi scopul urmărit – respectarea interesului superior al minorilor.

Pentru asigurarea unei relaţii solide, bazată pe afecţiune şi înţelegere între reclamant şi cei doi minori, se impune ca exercitarea acestui drept să nu fie stânjenită de prezenţa pârâtei, comunicarea dintre părinte şi copiii săi minori trebuind să aibă loc în mod firesc, fără nicio restrângere. De asemenea, este necesar a se asigura o ritmicitate a întâlnirilor reclamantului cu cei doi minori, iar limitarea acestor relaţii la două zile pe lună nu respectă principiul proporţionalităţii mai sus menţionat.

Ţinând cont de vârsta minorilor, împrejurarea că aceştia sunt elevi în şcoala primată şi locuiesc într-o altă localitate, Curtea reţine că programul de vizită stabilit de prima instanţă, şi anume de două ori pe lună, în prima şi a treia săptămână, începând de sâmbăta ora 1000 şi până duminica ora 1800, este de natură să asigure relaţii normale între reclamant şi cei doi minori şi respectă drepturile şi interesele acestora.

Programul de vizitare solicitat de către recurentul reclamant nu este adecvat şi nu corespunde interesului minorilor, copiii neputând fi luaţi de la şcoală de vineri de la ora 1300, fără a perturba activitatea şcolară a acestora şi, de asemenea, nu asigură pârâtei timpul necesar pentru pregătirea minorilor în vederea efectuării deplasării acestora în localitatea de domiciliu a tatălui.

Articolul 31 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 prevede în mod expres că „exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială a copilului”. Rezultă că interesul superior al copilului primează în orice situaţie, deci şi în aceea în care căsătoria părinţilor săi a fost desfăcută prin divorţ.

De reţinut faptul că prezenta hotărâre prin care s-a stabilit modalitatea de exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături personale cu minorii nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât, potrivit art. 44 Codul familiei, subzistă posibilitatea modificării programului de vizitare a copiilor (prin extinderea acestui program sau prin limitarea lui) odată cu modificarea împrejurărilor care au determinat stabilirea acestuia (vârsta minorilor, starea lor de sănătate, afecţiunea şi încrederea dintre reclamant şi minori, etc.).

- Critica recurentului ce vizează respingerea cererii referitoare la vizitarea copiilor la şcoală pentru a urmări situaţia lor şcolară se reţine a fi vădit nefondată şi va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Modalităţile de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul şi, respectiv a dreptului copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu acesta, sunt reglementate de art. 15 alin. 4 din Legea nr. 272/2004 şi acestea sunt următoarele: întâlniri ale copilului cu părintele căruia nu i-a fost încredinţat, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat; corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul; transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul, transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare către părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul.

Cererea de vizitare a copiilor la şcoală, precizată în motivele de recurs ca fiind o cerere de asigurare a accesului în şcoală pentru a ţine legătura cu unitatea de învăţământ, nu se circumscrie conţinutului noţiunii de legături personale cu minorul, ci vizează dreptul şi obligaţia părinţilor de a se îngriji de învăţătura şi de pregătirea profesională a copilului. Părinţii copilului au dreptul să stabilească felul învăţăturii şi pregătirii profesionale a copilului, conform art. 102 Codul familiei şi art. 29 alin. 6 din Constituţie. Reclamantul este îndreptăţit să aibă acces în şcoală pentru a obţine informaţii de la conducerea şcolii cu privire la situaţia şcolară a copiilor săi, iar refuzul nejustificat al şcolii de a furniza relaţiile solicitate poate fi cenzurat, însă, nu în cadrul prezentului litigiu, ci într-o acţiune purtată în contradictoriu cu unitatea de învăţământ.

Avându-se în vedere modalitatea de desfăşurare a cursurilor şcolare şi pentru a se evita perturbarea programului şcolar al copiilor, legăturile personale ale reclamantului cu cei doi minori se vor realiza nu în cadrul şcolii, ci în modalitatea stabilită mai sus, prin luarea copiilor de două ori pe lună la domiciliul reclamantului, cu obligaţia acestuia de a-i readuce la sfârşitul programului stabilit.

De altfel, chiar reclamantul, în motivele de recurs, a prevăzut în mod expres că nu doreşte să viziteze copiii la şcoală, ci doreşte să ţină legătura cu unitatea şcolară pentru a afla rezultatele şcolare ale minorilor, condiţiile oferite de şcoală.

- Se reţine a fi vădit nefondată şi critica ce vizează reducerea onorariului de avocat achitat de pârâtă în apel şi care, în condiţiile art. 274 Cod procedură civilă, a căzut în sarcina reclamantului.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.”.

Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.

La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală. În contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, doctrina a subliniat, pe bună dreptate, că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv; prin urmare, atunci când constată că cel care a câştigat procesul a săvârşit un drept abuziv, instanţa are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.

Prin urmare, numai în cazuri temeinic justificate instanţa poate dispune reducerea onorariului de avocat în raport cu echitatea ori cu activitatea depusă de către avocat.

În condiţiile în care, în prezent, legea nu reglementează „plafoane minimale” ale onorariului de avocat, munca prestată de avocat rămâne un criteriu fundamental în raport cu care instanţa poate statua, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, asupra posibilităţii de reducere a onorariului de avocat.

Munca avocatului are, însă, un caracter complex, iar potrivit art. 132 alin. 2 şi 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea cazului, amploarea sau durata acestuia, avându-se în vedere şi o serie de elemente precum: timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului, importanţa intereselor în cauză, notorietatea, experienţa şi reputaţia avocatului, situaţia financiară a clientului.

În cauză, se reţine că, deşi obiectul cererii deduse judecăţii – legături personale cu minorii ale părintelui căruia nu i-au fost încredinţaţi copiii la divorţ – de principiu, nu constituie o cauză deosebit de complexă, particularităţile speţei, raporturile conflictuale dintre foştii soţi, durata litigiului, necesitatea suplimentării probatoriului cu martori, au necesitat o activitate importantă a avocatului apelantei pârâte, onorariul perceput de avocat – 4.304,5 lei – nefiind unul exagerat în raport cu munca prestată.

Nu este de neglijat nici importanţa intereselor în cauză – interesul părintelui de a avea contact cu minorii, dar şi respectarea interesului superior al copiilor, precum şi situaţia materială a clientului, aspecte ce au stat la baza stabilirii cuantumului onorariului de avocat.

Întrucât în prezentul recurs intimata pârâtă este cea care a căzut în pretenţii, cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, este nefondată şi urmează a fi respinsă.

Decizia civilă nr. 6/FM/23.01.2009

III. DREPTUL MUNCII SI ASIGURĂRI SOCIALE

29. Concediere colectivă. Interpretarea noţiunii de unitate. Plata

În temeiul art.68 lit.c din Codul muncii, pentru ca o concediere să fie colectivă, se impun a fi îndeplinite cele două condiţii prevăzute de text, respectiv concedierea într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are cel puţin 300 de angajaţi.”

Art. 68 din Codul muncii este in deplină armonie cu dispoziţiile Directivei nr. 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective. Această Directivă, în special art. 1 alin. 1 litera ”a“, trebuie interpretată în sensul ca o unitate de producţie separată a unei societăţi care dispune de un echipament şi de un personal specializat distincte, a cărei funcţionare nu este influenţată de cea a celorlalte unităţi şi care are un director de producţie responsabil de buna desfăşurare a activităţii şi de supravegherea a tot ceea ce este legat de funcţionarea instalaţiilor unităţii precum şi de rezolvarea problemelor tehnice, corespunde noţiunii de “unitate” în sensul vizat de aceasta directivă.

Contestatorii P.M. ş.a. au investit Tribunalul Neamţ cu contestaţie împotriva deciziilor nr. 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 80, 82, din data de 18.01.2007 emise de SC E. SA, solicitând anularea deciziilor şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat fiecare, precum şi repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

În subsidiar, contestatorii au solicitat plata compensaţiilor şi a drepturilor băneşti prevăzute în contractul individual de muncă şi colectiv de muncă la nivel naţional, deoarece disponibilizarea lor s-a făcut cu nerespectarea de către intimată a dispoziţiilor legale referitoare la concedierea colectivă.

Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului – România, a solicitat prin cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul contestatorilor, anularea deciziilor contestate, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale cuvenite până la data pronunţării şi emiterea altor decizii de concediere care să prevadă plata unui număr de 20 zile, ca preaviz şi 3 salarii compensatorii aşa cum de fapt prevăd Protocolul şi Notificarea semnate de angajator şi sindicat.

La data de 3.06.2008, Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului România, a făcut precizări cu privire la cererea de intervenţie în sprijinul contestatorilor solicitând: anularea deciziilor de concediere pentru cele 21 persoane, obligarea intimatei „E” la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate pe perioada desfacerii contractului individual de muncă.

În subsidiar, au fost de acord cu disponibilizarea colectivă, cu obligarea intimatei SC E. SA la plata drepturilor compensatorii prevăzute în CCM Unic pe Ramură din industria lemnului, adică trei salarii compensatorii şi 30 zile preaviz.

În motivare, contestatorii au arătat că, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC E. SA s-a dispus desfiinţarea SC E. SA – Sucursala P., iar Sindicatul liber P. a fost notificat cu privire la încetarea activităţii unităţii, personalul acestuia fiind disponibilizat.

La 22.01.2007 contestatorilor li s-au comunicat deciziile nr.60 – 82 emise la 18.01.2007 privind încetarea contractelor individuale de muncă în temeiul art.65 din Codul Muncii.

Deciziile de concediere nu respectă prevederile art.74 din Codul muncii privind menţiunile obligatorii referitoare la criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art.70 alin.2 lit.d), precum şi cele referitoare la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64, motiv pentru care se apreciază că, deciziile sunt lovite de nulitate absolută potrivit art.76 din Codul muncii.

Contestatorul D.V. a depus la data de 15.03.2007 cerere precizatoare prin care a menţionat că nu a împuternicit nici un avocat să-l reprezinte în acest litigiu şi în mod abuziv numele său apare în contestaţia formulată de salariaţii concediaţi, astfel că, prin încheierea din 13 aprilie 2007 Tribunalul Neamţ a dispus scoaterea din cauză a acestuia.

SC E. SA Bucureşti a formulat cerere de strămutare a cauzei şi prin încheierea nr.8189 din 4.12.2007 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis această cerere dispunându-se strămutarea cauzei la Tribunalul Tulcea.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 28.03.2008, Tribunalul Neamţ, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea spre competentă soluţionare Tribunalului Tulcea.

La dosarul format la Tribunalul Tulcea, au fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri depuse de părţi.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 6 august 2008, instanţa, în temeiul art.49 alin.3 şi art.52 alin.1 Cod proc.civilă, a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie formulată de Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului – România în interesul contestatorilor.

Soluţionând pe fond cauza, în complet de divergenţă, cu opinie majoritară, Tribunalul Tulcea, prin sentinţa civilă nr.2161 din 23.09.2008 a respins contestaţia formulată de contestatorii P.M. ş.a., precum şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului România în interesul contestatorilor, ca nefondată.

Au fost obligaţi contestatorii să plătească intimatei suma de 3520,54 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele aspecte:

Contestatorii au calitatea de angajaţi ai SC E. SA, desfăşurându-şi activitatea la Punctul de lucru P. Piatra Neamţ.

Prin emiterea deciziilor din data de 18.01.2007, intimata SC E. SA Bucureşti – Punct de lucru P. Piatra Neamţ a dispus încetarea contractelor individuale de muncă ale contestatorilor în conformitate cu disp.art.65 din Codul muncii, acordându-le un preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Conform art.65 alin.1 din Codul muncii: „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii”, iar alin.2 prevede că: „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin.(1)”.

Prin hotărârea din data de 22.12.2006 Consiliul de Administraţie al SC E. SA a decis să se restrângă activitatea de producţie a firmei, desfăşurată la Punctul de lucru P. Piatra Neamţ, aparţinând Sucursalei Producţie, prin desfiinţarea unui număr de 23 posturi, ca urmare a lipsei comenzilor şi a creşterii preţurilor la materii prima şi utilităţi.

Această hotărâre a stat la baza emiterii deciziilor din data de 18.01.2007, contestate în prezenta cerere.

Din adeverinţa înregistrată sub nr.263/27.03.2007 rezultă că în luna noiembrie 2006 intimata avea un număr de 2379 salariaţi, în luna decembrie 2006 intimata avea un număr de 2374 salariaţi, în luna ianuarie 2007 intimata avea un număr de 2367 salariaţi iar în luna februarie 2007 intimata avea un număr de 2360 salariaţi.

Potrivit art.14 alin.2 din Codul Muncii: „persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator din momentul dobândirii personalităţii juridice.”

În prezenta cauză, calitatea de angajator o are SC E. SA Bucureşti, întrucât Punctul de lucru P. Piatra Neamţ nu are personalitate juridică.

În temeiul art.68 lit.c din Codul muncii, pentru ca o concediere să fie colectivă, se impun a fi îndeplinite cele două condiţii prevăzute de text, respectiv concedierea într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are cel puţin 300 de angajaţi.”

Prima instanţă a apreciat că în cauză nu a fost o concediere colectivă având în vedere că SC E. SA Bucureşti a disponibilizat doar 21 de salariaţi în perioada de 30 de zile prevăzută de art.68 din Codul Muncii, astfel că, în cazul contestatorilor a avut loc o concediere individuală.

Contestatorii au afirmat că, prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC E. SA s-a dispus desfiinţarea SC E. SA – Sucursala P., iar Sindicatul Liber P. a fost notificat cu privire la încetarea activităţii unităţii şi că intenţia de concediere colectivă a fost de asemenea notificată Agenţiei Teritoriale pentru Ocuparea Forţei de Muncă Neamţ.

Totuşi, contestatorii din prezenta cauză nu au fost incluşi în concedierea colectivă ce a avut loc la Punctul de lucru P. al SC E. SA întrucât prin Protocolul încheiat între SC E. SA şi Sindicatul Liber P. s-a convenit ca un număr de 176 salariaţi să fie disponibilizaţi în cadrul concedierii colective, în perioada cuprinsă între săptămâna de 16 şi 19 ale anului 2006, iar contestatorii din prezenta cauză au fost concediaţi la data de 18.01.2007.

Instanţa de fond a reţinut din organigrama intimatei că posturile ocupate de contestatori au fost efectiv desfiinţate iar înscrisurile depuse relevă cauza concedierii contestatorilor,care este reală şi serioasă, aceasta fiind modalitatea în care societatea a înţeles să reducă pierderile şi eliminarea unor cheltuieli cum ar fi cele cu salariile,în condiţiile în care modalitatea de reorganizare a activităţii este lăsată de legiuitor la latitudinea fiecărui angajator.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că desfiinţarea locurilor de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, instanţa a constatat că sunt legale şi temeinice deciziile de concediere contestate astfel că a respins ca nefondată cererea.

Au fost respinse şi capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate pe perioada desfăşurării contractelor individuale de muncă şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziilor de concediere întrucât deciziile de concediere sunt temeinice şi legale.

S-a apreciat că este nefondat şi capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata compensaţiilor şi a drepturilor băneşti prevăzute în CCM la nivelul Ramurii Industriei Lemnului şi a celor prevăzute în Protocolul semnat de aceasta cu sindicatul, respectiv trei salarii compensatorii şi 30 de zile preaviz, întrucât contestatorii din prezenta cauză nu au fost incluşi în concedierea ce a avut loc între săptămânile 16 şi 19 ale anului 2006 (17.04.2006 – 14.05.2006), iar în ceea ce-i priveşte, a avut loc o concediere individuală şi nu una colectivă.

Faţă de soluţia adoptată şi având în vedere că intimata a efectuat cheltuieli în proces, instanţa a obligat pe contestatori să-i plătească intimatei suma de 3520,54 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cum cererea de intervenţie a F.S.L.I.L. a fost formulată în favoarea contestatorilor, iar contestaţia acestora a fost respinsă ca nefondată, instanţa a respins cererea de intervenţie formulată de Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului – România, în interesul contestatorilor, ca nefondată.

In opinia separată, s-a apreciat că cererea contestatorilor este întemeiată, pentru următoarele aspecte:

Deşi intimata a invocat ca şi motive determinante pentru concedierea contestatorilor lipsa comenzilor, creşterea preţurilor la materii prime şi utilităţi, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi în acest sens, care să dovedească faptul că aceste cauze sunt reale şi serioase.

La dosar nu a fost depusă de către intimată o probă care să reflecte situaţia sa financiară precară, respectiv un bilanţ al profiturilor şi pierderilor pentru anii 2006 şi 2007 sau o situaţie a cifrei de afaceri înregistrată în 2006 şi 2007, care să dovedească nivelul pierderilor înregistrate în respectiva perioadă de timp de aceasta, urmare a lipsei comenzilor şi a creşterii preţurilor la materiile prime şi la utilităţi, atât la nivelul Punctului de lucru P. cât şi la nivel de societate, conform menţiunilor din preambulul deciziilor contestate.

Angajatorul contestatorilor a fost de fapt Punctul de lucru P. Piatra Neamţ iar SC E. SA Bucureşti recunoaşte existenţa Punctului de lucru P. Piatra Neamţ ca pe o subunitate a sa, cu personalitate juridică, în măsură să încheie şi să modifice contracte individuale de muncă fără a i se fi emis de către societate un mandat în acest sens, sau o delegare de competenţe.

Actele adiţionale sunt semnate de către directorul Punctului de lucru P. Piatra Neamţ şi nu de către preşedintele – director general al SC E. SA Bucureşti iar contestatorii şi-au desfăşurat efectiv activitatea la Punctul de lucru P. Piatra Neamţ.

Pentru a se stabili dacă în cauză a avut loc sau nu o concediere colectivă, trebuie avut în vedere numărul de angajaţi care îşi desfăşurau activitatea la data concedierii la angajatorul real – Punctul de lucru P. Piatra Neamţ, care este precizat în actele adiţionale ale contestatorilor şi care a şi încheiat aceste acte şi nu numărul total de salariaţi de la SC E. SA Bucureşti.

Din organigrama încheiată la data de 01 iunie 2006 (anterioară concedierii), la Punctul de lucru P. Piatra Neamţ exista un total de personal egal cu 42 de persoane, dintre care 26 personal productiv şi 16 personal administrativ.

După concedierea contestatorilor (şi a altor persoane care însă nu au formulat contestaţie), la Punctul de lucru P. Piatra Neamţ figura un total de personal administrativ egal cu 14 persoane.

Intimata nu a respectat obligaţiile prevăzute de lege în cazul concedierilor colective (art.69, 70, 74 lit.c din Codul muncii) privind iniţierea de consultări cu sindicatul, notificarea sindicatului, în termenul legal şi în mod complet, cu privire la intenţia de concediere colectivă, cât şi notificarea ITM şi AJOFM cu privire la această intenţie. Totodată, deciziile contestate nu conţin criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi conform art.70 alin.(2) lit.d) din Codul muncii.

De asemenea, intimata nu a aplicat în mod corespunzător măsurile de protecţie cuvenite contestatorilor, urmare concedierilor colective, nefăcând dovada că ar fi acordat acestora plăţile compensatorii în cuantumul stabilit pentru concedieri colective prin CCM la nivel de ramură, sau printr-un Protocol încheiat cu sindicatul.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.76 din Codul muncii, s-a apreciat că cererea este întemeiată şi că se impune admiterea contestaţiei şi anularea deciziilor de concediere emise la data de 18.01.2007 de SC E. SA Bucureşti – Punctul de lucru P. Piatra Neamţ, ca netemeinice şi nelegale, şi obligarea intimatei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceştia, conf. prev. art.78 din Codul muncii.

S-a considerat, de asemenea, că se impune reîncadrarea contestatorilor pe posturile deţinute anterior emiterii deciziilor de concediere contestate.

Faţă de rezolvarea dată capetelor principale de cerere, s-a apreciat că trebuie respinsă cererea subsidiară, referitoare la obligarea intimatei la plata către contestatori a compensaţiilor băneşti, ca nefondată.

S-a admis de asemenea cererea de intervenţie accesorie în interesul contestatorilor, formulată de Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului (FSLIL), avându-se în vedere admiterea contestaţiei formulate de către contestatori.

Ca urmare a admiterii contestaţiei formulate de către contestatori s-a respins capătul de cerere privind obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondat.

Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs contestatorii şi intervenienta Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului – România.

I. Recurenţii contestatori au criticat sentinţa atacată sub următoarele aspecte:

Deşi intimata a invocat ca motive determinante pentru concedierea contestatorilor, lipsa comenzilor şi creşterea preţurilor la materiile prime şi utilităţi, nu au fost depuse la dosar probe în acest sens, pentru a califica drept reala şi serioasa cauza desfacerii contractelor de munca.

De asemenea, deciziile nu respecta prevederile imperative ale art.70, art. 74 si art. 76 din Codul muncii ceea ce face ca respectivele decizii sa fie lovite de nulitate.

Mai arată recurenţii că art.64 din acelaşi cod, instituie obligaţia angajatorului de a oferi un loc de muncă vacant avându-se în vedere că relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei credinţe şi al garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului, dar această obligaţie nu a fost respectată de către intimata pârâtă.

Recurenţii contestatori consideră că aprecierile magistratului care a făcut opinie separată la pronunţarea hotărârii, concordă cu dispoziţiile legale în materie şi solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiilor astfel cum au fost formulate.

II. Recurenta intervenientă Federaţia Sindicatelor Libere din Industria Lemnului, a formulat următoarele critici:

- In conformitate cu art. 76 din legea nr. 168/1999, instanţa avea obligaţia la prima zi de înfăţişare să încerce să stingă conflictul prin împăcarea părţilor, lucru care în speţă nu s-a realizat.

- Soluţia este rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii iar instanţa a avut un comportament părtinitor în favoarea societăţii intimate.

- Instanţa nu a respectat dreptul la apărare al contestatorilor împiedicând organizaţia sindicala din care fac parte sa-i apere.

- S-a acordat intimatei mai mult decât a cerut în întâmpinare, adică a acordat cheltuieli de judecata in valoare de 3520,54 lei cu toate ca nu au fost solicitate, in timp ce contestatorii nu şi-au încasat drepturile salariale de ani de zile.

- Greşit a reţinut instanţa că în cerere, contestatorii au dorit să se constate că a avut loc o concediere colectivă şi că vor în subsidiar plăţi compensatorii.

In realitate, aceştia au susţinut că a avut loc o concediere din iniţiativa angajatorului, dar s-a făcut cu încălcarea disp. art. 65 si 67 din Codul muncii si art. 62, 63, 64 din CCMR. Plăţile compensatorii la care se referă contestatorii sunt cele prevăzute de art. 78 din CCMN care prevăd plata unei compensaţii de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

- Hotărârea C.A. de desfiinţare a Punctului de lucru Pamex-Piatra Neamţ, este legalizată prin încheierea de şedinţă a Tribunalului Bucureşti cu nr. 1910/18.01.2008, iar deciziile de desfacere a contractelor de muncă sunt tot din data de 18.01.2007, deşi funcţiona legal şi trebuia să respecte procedura de concediere colectivă pentru 236 persoane.

De asemenea, deciziile au fost emise de o altă persoană decât cea care a dispus angajarea contestatorilor la Punctul de lucru P.

- Concedierea nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă, nu s-a făcut dovada situaţiei financiare precare a societăţii, iar locurile de muncă nu au fost desfiinţate fiind vorba în realitate de o reorganizare şi redistribuire de personal, fără a se respecta procedura legală. De altfel, din data de 18.01.2007 până la 18.01.2008, Punctul de lucru P. a funcţionat şi mai funcţionează încă, având câţiva angajaţi.

In subsidiar, recurenta solicita ca instanţa să ia în considerare hotărârile Consiliului de administraţie nr.37 si nr.40/17.03.2006 din care rezultă încetarea activităţii Punctului de lucru şi disponibilizarea personalului, respectiv 236 salariaţi deoarece aceste hotărâri nu au fost desfiinţate, iar hotărârea din 22.01.2006 nu-si poate produce efectele deoarece cei 21 de contestatori făceau parte din numărul total de 236 salariaţi la care făceau referire primele hotărâri.

Prin întâmpinare, intimata SC E. SA a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate arătând ca în mod corect prima instanţa a constatat ca în cauză a avut loc o desfiinţare a locurilor de munca ocupate de contestatori iar cauza este reală şi serioasă, determinată de lipsa comenzilor şi creşterea preţurilor la materiile prime şi utilităţi.

Mai arată intimata că nici motivele de nulitate ale deciziilor, invocate de recurenţi, nu sunt întemeiate deoarece în cauză nu a operat o concediere colectivă.

Societatea se încadrează în prevederile art. 68 alin.1 litera “c“ Codul muncii, având peste 300 de salariaţi şi au fost disponibilizate doar 21 de persoane in 18.01.2007. De altfel caracterul individual al concedierilor ce fac obiectul prezentului litigiu nu a fost contestat nici de recurenţi.

Nici cererea de repunere a contestatorilor în situaţia anterioara nu mai este posibila deoarece Punctul de lucru P. s-a desfiinţat, fiind radiat din registrul comerţului aşa cum rezultă din încheierea judecătorului delegat, nr. 1910/18.01.2008.

Mai arată intimata că cererea subsidiară a recurenţilor contestatori, privind plata compensaţiilor ca urmare a concedierii colective, este rămasă fără obiect deoarece din documentele depuse reiese ca societatea şi-a îndeplinit toate obligaţiile pecuniare prevăzute de art. 78 CCMN si art. 67, 73 din Codul muncii.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate si de materialul probator administrat, Curtea constată următoarele:

Având în vedere că parte din criticile formulate de recurenţi se referă la lipsa dovezilor privind situaţia financiară precară a societăţii care ar fi determinat desfiinţarea locurilor de muncă ocupate de contestatori, instanţa a pus în vedere intimatei să facă aceste dovezi şi de asemenea, să prezinte împuternicirea dată directorului Punctului de lucru P. de a încheia acte adiţionale şi contracte de muncă pentru salariaţii acestei unităţi.

In ce priveşte situaţia financiară precară a societăţii la momentul concedierii contestatorilor, societatea nu a produs niciun fel de dovezi, precizând în notele scrise depuse la ultimul termen de judecată, că modalitatea de reorganizare a societăţii este lăsată la latitudinea angajatorului, iar cauza concedierii a fost reală şi serioasă.

Din decizia nr. 175/23.12.2005 depusă la dosar de către intimată, rezultă că începând cu data de 23.01.2006, domnul L.P. a fost numit în funcţia de director al Punctului de lucru P. Piatra Neamţ având mandatul limitat la: angajarea de personal la punctul de lucru P.; încheierea de contracte în numele societăţii; reprezentarea Punctului de lucru în raporturile cu autorităţile publice teritoriale.

Potrivit art.65 (1) Codul muncii “Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. (2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Concedierea dispusă în baza art. 65 din Codul muncii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă al salariatului ca urmare a dificultăţilor economice,transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii şi decizia de concediere să emane de la organul de conducere competent.

In ce priveşte persoana care a dispus concedierea contestatorilor, instanţa nu poate retine criticile recurenţilor, deoarece, aşa cum rezultă din decizia nr. 175/23.12.2005, emisă de intimata, directorul Punctului de lucru P. putea doar să angajeze personal pentru această unitate, neavând mandat pentru a dispune şi concedierea astfel că, în mod corect aceste decizii au fost semnate de directorul SC E., fiind din acest punct de vedere legale.

In ce priveşte desfiinţarea locurilor de muncă ale contestatorilor, acest aspect rezultă cu prisosinţă din înscrisurile depuse de părţi, iar începând cu data radierii punctului de lucru P. este evidentă imposibilitatea menţinerii salariaţilor în funcţiile deţinute sau a angajării altor persoane pe aceste funcţii.

Însă, este de reţinut faptul că societatea intimata nu a depus înscrisuri din care să reiasă situaţia sa economică precară, nu a depus un bilanţ economic care să reflecte pierderile suferite, ceea ce era esenţial pentru a dovedi temeinicia măsurii luate, deoarece legiuitorul a prevăzut prin noţiunea de “dificultăţi economice” doar acele împrejurări care au condus la pierderi economice, la creşterea costurilor de producţie etc., nu şi situaţia în care angajatorul doreşte creşterea profitului.

Transformările tehnologice se referă la înlocuirea unor linii de producţie, la introducerea mijloacelor automatizate de producţie etc. şi poate avea în vedere întreaga unitate sau numai anumite secţii, compartimente în timp ce, reorganizarea activităţii se referă la măsuri organizatorice interne, iar nu la situaţia reorganizării persoanei juridice.

Aşadar, deşi se susţine că a avut loc o concediere în temeiul art. 65 Codul muncii, intimata nu a făcut dovezi cu privire la existenţa unei cauze reale şi serioase care a stat la baza măsurii luate.

A făcut în schimb, dovada desfiinţării unităţii în care lucrau contestatorii, respectiv a Punctului de lucru P., depunându-se în acest sens, atât hotărârea AGA din 10.12.2007 prin care se ia această măsură cât şi actul adiţional la actul constitutiv al SC E. SA din 10.12.2007 şi încheierea nr.1910/18.01.2008, de radiere din Registrul Comerţului a acestei unităţi.

In condiţiile desfiinţării în integralitatea sa, a unităţii în care erau angajaţi contestatorii, intimata susţine totuşi, că nu a fost vorba de o concediere colectivă în speţă deoarece, în perioada de referinţă s-a dispus doar disponibilizarea unui număr de 21 persoane, iar societatea se încadrează la art. 68 alin. 1 litera “c” codul muncii, deoarece are peste 300 angajaţi.

Prin depunerea unor înscrisuri ce emană de la celelalte Sucursale si Puncte de lucru ale SC E. SA s-a încercat dovada faptului ca în perioada în care au fost emise deciziile contestate nu au mai fost disponibilizaţi şi alţi salariaţi, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 68 alin.1 litera “c” codul muncii care condiţionează o astfel de concediere colectivă de disponibilizarea a cel puţin 30 de salariaţi.

Intimata s-a referit în acest sens, la numărul total de angajaţi, din toate sucursalele şi punctele de lucru deţinute de aceasta.

Art. 68 din Codul muncii stabileşte numărul de salariaţi concediaţi în raport de numărul de angajaţi ai unităţii, ca număr minim pentru a fi în prezenţa unei concedieri colective, fiind in deplina armonie cu dispoziţiile Directivei nr. 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective.

In urma cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea noţiunii de “unitate” care este prevăzută de art.1 alin.1 litera ”a“ din Directiva 98/59/CE a Consiliului, CURTEA a interpretat în sensul ca o unitate de producţie corespunde noţiunii de unitate, în sensul vizat de această directivă.

Prin urmare, Directiva 98/59/CE privind apropierea legislaţiilor statelor membre, cu privire la concedierile colective, în special art. 1 alin. 1 litera ”a“, trebuie interpretată în sensul ca o unitate de producţie separată a unei societăţi care dispune de un echipament şi de un personal specializat distincte, a cărei funcţionare nu este influenţată de cea a celorlalte unităţi şi care are un director de producţie responsabil de buna desfăşurare a activităţii şi de supravegherea a tot ceea ce este legat de funcţionarea instalaţiilor unităţii precum şi de rezolvarea problemelor tehnice, corespunde noţiunii de “unitate” în sensul vizat de aceasta directivă.

Aşadar, pentru a aprecia cu privire la natura concedierii dispusa în speţă trebuie să ne raportăm doar la Punctul de lucru P. care îndeplineşte toate cerinţele pentru a fi calificată drept “unitate” şi nicidecum la întreaga SC E. SA.

In urma Protocolului încheiat la 14.04.2006 între SC E. SA şi Sindicatul Liber P., având în vedere Notificarea nr.40/17.03.2006 adresată sindicatului, părţile au convenit aplicarea procedurii concedierii colective pentru un număr de 176 de salariaţi de la aceasta unitate, cu plata drepturilor compensatorii prevăzute de CCM.

Contestatorii din prezenta cauză nu au intrat în aceasta procedură de concediere colectivă deoarece deciziile acestora au fost emise cu mult peste data prevăzută de acest Protocol.

Cu toate acestea, la Punctul de lucru P., anterior concedierii contestatorilor, mai erau 42 de persoane din care 26 personal producţie si 16 personal administrativ.

Faţă de aspectele reţinute anterior prin care am arătat ca Punctul de lucru P. îndeplineşte cerinţele pentru a fi numită “unitate”, Curtea constată că numărul de disponibilizări din data de 18.01.2007, trebuie raportat la numărul de angajaţi existenţi în această unitate, deoarece acesta este angajatorul real, care a încheiat actele adiţionale la contractele individuale de muncă, fiind astfel îndeplinite cerinţele art. 68 litera “a “din Codul muncii.

Nefiind in prezenta unei concedieri reglementata de art. 65 Codul muncii, se constata ca deciziile emise de SC E. SA la 18.01.2007 cu privire la contestatorii din prezenta cauză, sunt lovite de nulitate.

Ca efect al anularii deciziilor, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii şi va obliga intimata către contestatori la plata unor “despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariaţii”, începând cu data desfacerii contractelor de munca şi până la data pronunţării prezentei decizii.

Deşi potrivit art.78 (2) codul muncii, anularea deciziilor are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, în speţă de faţă nu se poate dispune reintegrarea contestatorilor în funcţiile deţinute anterior deoarece, aşa cum am arătat anterior, Punctul de lucru P. a fost radiat, aspect care rezultă din încheierea judecătorului delegat la CCIND.

Cererea subsidiară - referitoare la plata drepturilor compensatorii stabilite de CCM în cazul concedierii colective nu poate fi admisă în condiţiile în care, anulând deciziile, instanţa a dispus plata despăgubirilor prevăzute de art.78 codul muncii, iar compensaţiile nu pot fi determinate decât de o concediere colectivă pe care însă, unitatea nu a dispus-o.

In limitele şi pentru considerentele expuse, Curtea va admite recursurile formulate de contestatori şi intervenientă şi va modifica în parte sentinţa recurată conform dispozitivului prezentei decizii.

Celelalte critici formulate de recurenta intervenientă referitoare la încălcarea dreptului de apărare şi atitudinea părtinitoare a instanţei de fond vor fi înlăturate deoarece nu rezulta din actele si lucrările dosarului niciunul din aceste aspecte iar nerespectarea dispoziţiilor art.76 din legea nr.168/1999 privind “împăcarea” părţilor nu este în măsură să atragă anularea unei hotărâri.

In ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată solicitate de intimată la fond, se impune a se preciza că în condiţiile art. 274 cod procedură civilă, „partea care cade în pretenţii „ poate fi obligată la plata acestor cheltuieli, ori în condiţiile admiterii recursului şi implicit a admiterii contestaţiei, contestatorii nu mai sunt ţinuţi de plata acestor cheltuieli de judecată deoarece „nu au căzut în pretenţii„ faţă de intimată.

Decizia civilă nr. 35/CM/28.01.2009

30. Modificarea locului de muncă. Neacordarea indemnizaţiei de detaşare.

Potrivit art.42(1) din Codul Muncii, locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă iar în conformitate cu art. 45 din Codul Muncii, detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.

În ceea ce priveşte drepturile de care beneficiază salariaţii în caz de detaşare, art. 46 al.(4) din Codul Muncii prevede că salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevede că „salariaţii unităţilor trimişi în detaşare beneficiază de drepturile de delegare prevăzute la art. 45.

În cazul în care detaşarea depăşeşte 30 de zile consecutive, în locul diurnei zilnice se plăteşte o indemnizaţie egală cu 50% din salariul de bază zilnic. Această indemnizaţie se acordă proporţional cu numărul de zile ce depăşeşte durata neîntreruptă de 30 de zile”.

Coroborând dispoziţiile redate mai sus, rezultă că salariatul detaşat beneficiază de cumulul drepturilor prevăzute de text, respectiv: cheltuieli de transport, cazare şi indemnizaţie, ceeace presupune ca salariatul să fie detaşat in altă localitate decât cea de domiciliu, deoarece numai această împrejurare ar putea determina plata cheltuielilor de “transport” si “cazare”.

Dealtfel, art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 face în mod expres trimitere la art.45, stabilind că angajaţii trimişi în detaşare beneficiază de drepturile de delegare prevăzute de art.45, care, în cazul în care detaşarea durează mai mult de 30 de zile sunt substituite de indemnizaţia pretinsă de recurent.

În condiţiile in care art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 se referă la salariaţii trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate, este evident ca si art.46 are în vedere aceleaşi împrejurări, respectiv, detaşarea salariatului in alta localitate.

Cele două texte din contractul colectiv de muncă se referă la aceleaşi drepturi, reglementarea distinctă fiind determinată numai de elementele specifice modificării contractului individual de muncă.

Astfel, diurna prevăzută de art. 45 se justifică prin părăsirea localităţii, şi este necesară pentru compensarea inconvenientelor determinate de părăsirea domiciliului sau reşedinţei cu toate consecinţele care decurg din acest fapt. Aceasta are în vedere în special cheltuielile pentru hrană efectuate în afara localităţii, întrucât cheltuielile de transport şi costul cazării sunt suportate de angajator.

Reclamantul A.F. reprezentat de Sindicatul „PR” Constanţa a solicitat obligarea pârâtei SC G4S C.S. SRL Bucureşti la plata sumei de 421,5 lei reprezentând indemnizaţie de detaşare aferentă perioadei 14.04.2008 – 14.05.2008.

A arătat că este angajat al CN P.R. SA şi a fost detaşat pentru o perioadă de un an la societatea pârâtă, astfel că pârâta avea obligaţia potrivit art. 46 al.4 din Codul Muncii şi art. 46 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional să îi plătească o indemnizaţie de 50% din salariul de bază zilnic.

Această indemnizaţie nu i-a fost plătită cu motivaţia că s-ar acorda decât în cazul în care angajaţii s-ar deplasa în teritoriu din ordinul angajatorului.

În referire la acest argument al pârâtei, reclamantul a arătat că este vorba de o interpretare forţată a art. 46 din contractul colectiv de muncă, articol care vizează numai modul de calcul al indemnizaţiei şi că nu are relevanţă dacă angajaţii se deplasează sau nu în teritoriu în perioada detaşării.

A mai arătat că prevederea art. 46 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional este clară şi singura condiţie stabilită este ca detaşarea să dureze mai mult de 30 de zile.

Prin sentinţa civilă nr. 1275/12.11.2008, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul P. Constanţa în contradictoriu cu pârâta SC G4S C.S. SRL.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele aspecte:

Reclamantul este angajat la CN P.R. şi a fost detaşat la societatea pârâtă activând în cadrul Diviziei de transporturi rurale – Judeţul Constanţa din structura societăţii pârâte.

Potrivit art.42 din Codul Muncii, detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.

Art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevede că „salariaţii unităţilor trimişi în detaşare beneficiază de drepturile de delegare prevăzute la art. 45. În cazul în care detaşarea depăşeşte 30 de zile consecutive, în locul diurnei zilnice se plăteşte o indemnizaţie egală cu 50% din salariul de bază zilnic. Această indemnizaţie se acordă proporţional cu numărul de zile ce depăşeşte durata neîntreruptă de 30 de zile.

Instanţa a apreciat că acest text se referă la salariaţii “trimişi în detaşare” fiind vorba de salariaţi trimişi în altă localitate pentru o anumită perioadă de timp.

Art.4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nu se referă la toate cazurile de detaşare în sensul art. 45 din Codul Muncii ci numai la anumite cazuri de detaşare, respectiv cele care presupun părăsirea localităţii în care angajatul activează, pentru o perioadă neîntreruptă de timp care depăşeşte programul normal de muncă.

Indemnizaţia de 50% din salariul de bază zilnic se acordă „în locul diurnei zilnice” prin urmare, este vorba de o sumă de bani care înlocuieşte diurna, motivat de durata detaşării, de peste 30 de zile.

În cazul trimiterii în detaşare, în sensul art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, angajatul beneficiază de aceleaşi drepturi prevăzute la art. 45 pentru delegare, ceea ce presupune şi îndeplinirea aceloraşi condiţii.

Cu toate acestea, art.45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 se referă la salariaţii trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate.

Din redactarea art.45, rezultă că diurna se justifică prin părăsirea localităţii, deplasarea la o distanţă semnificativă şi că este necesară pentru compensarea inconvenientelor determinate de părăsirea domiciliului sau reşedinţei, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt. Aceasta are în vedere în special cheltuielile pentru hrană efectuate în afara localităţii, întrucât cheltuielile de transport şi costul cazării sunt suportate de angajator.

Deşi reclamantului i s-a schimbat locul de muncă, în sensul că este vorba de o societate comercială, acesta îşi desfăşoară activitatea în Judeţul Constanţa, realizând activităţi de transport în teritoriul judeţului.

Din evidenţa itinerariilor realizate de reclamant anterior, în timpul activităţii desfăşurate în cadrul CN PR – Oficiul judeţean de poştă Constanţa, rezultă că şi în acea perioadă, reclamantul participa la activităţi de transport pe teritoriul judeţului, în afara Municipiului Constanţa.

Prin natura activităţii desfăşurate de reclamant atât în cadrul CN P.R. cât şi în cadrul societăţii pârâte, locul de muncă al acestuia nu s-a schimbat decât în privinţa locului de plecare şi de sosire, activitatea fiind desfăşurată în continuare tot pe teritoriul judeţului Constanţa dar în folosul altui angajator.

Faţă de aspectele reţinute, instanţa de fond a constatat că reclamantul nu este îndreptăţit la diurnă şi nici nu are dreptul la indemnizaţia care o înlocuieşte în cazul unei detaşări mai mari de 30 de zile, astfel că cererea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant - prin intermediul Sindicatului Pr Constanţa, care a formulat următoarele critici:

- Instanţa a interpretat greşit dispoziţia art. 46 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional, neluând în considerare condiţiile diferite de lucru de la societatea unde au fost detaşaţi salariaţii de la CN P.R.

Astfel, după detaşare, aceştia trebuiau să îşi desfăşoare activitatea in condiţii total diferite, respectând o alta procedura de lucru, după alt program, parcurgând trasee de 250 km, mult mai lungi, fata de cele efectuate anterior detaşării.

De asemenea, in programul zilnic de lucru sunt cuprinse si perioadele de pregătire a curselor, formalităţi care se realizează la întoarcerea din cursă şi celelalte activităţi curente care, toate la un loc conduceau la depăşirea programului normal de lucru, fără a beneficia de plata orelor suplimentare.

- Nu exista o norma legala sau convenţional care sa stabilească acordarea indemnizaţiei de detaşare în scopul acoperirii cheltuielilor suplimentare de hrana şi întreţinere si nici nu se poate considera ca modificarea traseelor zilnice in interiorul judeţului nu se încadrează în situaţia reglementata de art. 46 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional.

De asemenea, art. 46 alin. 4 din Codul muncii prevede ca salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport si a celor de cazare precum si la o indemnizaţie de detaşare, reprezentând de fapt o compensaţie pentru modificarea unilaterala a contractului individual de munca în măsura în care are loc o modificare a condiţiilor în care angajatul îşi desfăşoară activitatea, comparativ cu perioada anterioară.

Pentru aceste motive, recurentul apreciază că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, pentru admiterea recursului si modificarea sentinţei in sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând că în mod corect prima instanţa a interpretat textele de lege incidente in cauza, neavând loc o modificare a condiţiilor de lucru ale reclamantului cu ocazia detaşării acestuia astfel ca, acesta nu este îndreptăţit la plata unei indemnizaţii de detaşare.

Analizând sentinţa recurată in raport de probele administrate in cauza si criticile formulate prin prezentul recurs, Curtea constată:

Prin decizia nr. 12263/03.04.2008, emisa de Direcţia Regională de Poştă -Constanţa, reclamantul a fost detaşat la SC G4S C.S. SRL in perioada 12.04.2008 - 12.04.2009, specificându-se ca, funcţia de bază este de „agent însoţire” şi că este detaşat „fără a i se modifica felul muncii”.

Nu s-a invocat de către reclamant nerespectarea clauzei inserată in decizia mai sus amintită cu privire la „felul muncii”, dar acesta considera că este îndreptăţit să primească indemnizaţia de detaşare, deoarece condiţiile de muncă s-au modificat după detaşare, fiind obligat sa efectueze curse mult mai lungi.

Potrivit art.42(1) din Codul Muncii, locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă iar în conformitate cu art. 45 din Codul Muncii, detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.

În ceea ce priveşte drepturile de care beneficiază salariaţii în caz de detaşare, art. 46 al.(4) din Codul Muncii prevede că salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 prevede că „salariaţii unităţilor trimişi în detaşare beneficiază de drepturile de delegare prevăzute la art. 45.

În cazul în care detaşarea depăşeşte 30 de zile consecutive, în locul diurnei zilnice se plăteşte o indemnizaţie egală cu 50% din salariul de bază zilnic. Această indemnizaţie se acordă proporţional cu numărul de zile ce depăşeşte durata neîntreruptă de 30 de zile”.

Coroborând dispoziţiile redate mai sus, rezultă că salariatul detaşat beneficiază de cumulul drepturilor prevăzute de text, respectiv: cheltuieli de transport, cazare şi indemnizaţie, ceeace presupune ca salariatul să fie detaşat in altă localitate decât cea de domiciliu, deoarece numai această împrejurare ar putea determina plata cheltuielilor de “transport” si “cazare”.

De altfel, art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 face în mod expres trimitere la art.45, stabilind că angajaţii trimişi în detaşare beneficiază de drepturile de delegare prevăzute de art.45, care, în cazul în care detaşarea durează mai mult de 30 de zile sunt substituite de indemnizaţia pretinsă de recurent.

În condiţiile in care art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 se referă la salariaţii trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate, este evident ca si art.46, are în vedere aceleaşi împrejurări, respectiv, detaşarea salariatului in alta localitate.

Cele două texte din contractul colectiv de muncă se referă la aceleaşi drepturi, reglementarea distinctă fiind determinată numai de elementele specifice modificării contractului individual de muncă.

Astfel, diurna prevăzută de art. 45, se justifică prin părăsirea localităţii, şi este necesară pentru compensarea inconvenientelor determinate de părăsirea domiciliului sau reşedinţei cu toate consecinţele care decurg din acest fapt. Aceasta are în vedere în special cheltuielile pentru hrană efectuate în afara localităţii, întrucât cheltuielile de transport şi costul cazării sunt suportate de angajator.

Recurentul susţine că indemnizaţia pretinsă reprezintă o compensaţie pentru modificarea condiţiilor de muncă.

Orice compensaţie presupune, insă, existenţa unui prejudiciu cum ar fi de pildă, prejudiciul moral determinat de disconfortul produs urmare părăsirii localităţii de domiciliu pentru o perioadă de timp.

Recurentul nu a făcut dovada unui astfel de prejudiciu şi nici a împrejurării că pe perioada detaşării a fost pus în situaţia de a părăsi localitatea unde işi are domiciliul, pe o perioada îndelungată.

Deşi reclamantului i s-a schimbat locul de muncă în sensul că este vorba de o societate comercială, acesta îşi desfăşoară activitatea tot în Judeţul Constanţa, iar cursele efectuate pe raza judeţului se încadrau în programul normal de lucru, neîndeplinind alte sarcini decât cele pe care le îndeplinea înainte de detaşare.

Deplasarea acestuia în timpul programului de muncă în afara localităţii, pe teritoriul judeţului, în desfăşurarea normală şi zilnică a atribuţiilor de serviciu nu poate conferi nici dreptul la diurnă şi nici dreptul la indemnizaţia care o înlocuieşte în cazul unei detaşări mai mari de 30 de zile.

Recurentul nu a dovedit că deplasările efectuate în afara oraşului s-ar fi realizat pe perioade de timp neîntrerupte si mai mari decât durata normală a programului de lucru.

Se susţine că a avut loc o modificare a condiţiilor de lucru deoarece se parcurgeau trasee de peste 250 km. dar această împrejurare nu face aplicabil art. 46 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 ci , tine de obligaţia recurentului de realizare a atribuţiilor de serviciu, asumată prin contractul individual de muncă.

In cazul in care parcurgerea acestor distanţe presupunea depăşirea orelor de program, reclamantul era îndreptăţit să solicite obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare, dar acest aspect nu a făcut obiectul cererii la instanţa de fond astfel ca nici Curtea nu poate analiza aceste pretenţii deoarece contravine disp. art. 294 cod procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1275/12.11.2008 va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 58/CM/10.02.2009

31. Reintegrare dispusă la cererea salariatului odată cu contestaţia impotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă.

Prin actualul cod al muncii, respectiv prin Legea 53/2003, nu se mai prevede obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului, indiferent care este petitul contestaţiei formulate de salariat.

Reintegrarea contestatorului în funcţia avută poate fi dispusă de instanţa judecătorească numai la cerere.

În ceea ce priveşte momentul formulării acestei cereri, este evident că cererea de reintegrare trebuie formulată o dată cu contestaţia.

Acest lucru rezultă din chiar dispoziţiile art. 78 al.2 din codul muncii, potrivit cărora: „la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere”.

Aceste prevederi reglementează momentul la care se poate dispune reintegrarea, respectiv odată cu anularea concedierii, instanţa va dispune şi reintegrarea salariatului.

În consecinţă, reintegrarea nu poate fi dispusă ulterior, în cadrul unui proces separat.

Este excesiv şi contrar normelor legale care reglementează soluţionarea litigiilor de munca cu celeritate, să se pretindă angajatorului să păstreze fostul loc de muncă al salariatului la dispoziţia acestuia, timp de 3 ani de zile, până când acesta îşi va manifesta opţiunea de a fi reintegrat în muncă. Într-o asemenea situaţie angajatorul ar fi în imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea economică.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 08.05.2008, reclamantul O.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SA Constanţa ,reintegrarea în funcţia deţinută anterior datei de 01.01.2007, plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata penalităţilor în sumă de 9712 lei, pentru neplata unui credit bancar şi cheltuieli de executare silită, daune morale de 15.000 lei şi cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că a fost salariatul pârâtei în funcţia de încărcător -descărcător până la data de 01.01.2007 când s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă conform art. 264 alin.1 lit. f codul muncii, fiind acuzat de sustragere de produse petroliere din unitate şi favorizarea de sustragere de astfel de produse.

Prin ordonanţa din 03.09.2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de dare de mită şi disjungerea cauzei pentru şi furt calificat infracţiunile de furt calificat.

Prin sentinţa civ. nr. 793/118/2007 a Tribunalului Constanţa s-a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 392/CM/06.11.2007 a Curţii de Apel Constanţa.

Deşi contestatorul a solicitat conducerii intimatei reintegrarea în funcţia deţinută anterior, a fost refuzat, astfel că a fost lipsit de drepturile băneşti şi nu a mai putut să achite ratele bancare.

Pe perioada 10.02.2007-10.03.2008 s-au înregistrat de către SC T.T. SRL penalităţi în sumă de 4688,61 lei iar la BCR – suma de 3.900 lei penalităţi şi 1124,26 lei cheltuieli de executare.

Suma reprezentând salariul pe această perioadă este de 34.850 lei; reclamantul este suferind de mai multe afecţiuni şi datorită stresului, imposibilităţii achitării ratelor bancare, a pensiei de întreţinere la care a fost obligat şi lipsei mijloacelor băneşti, aceste afecţiuni s-au agravat. Ca temei de drept se invocă art. 78 codul muncii.

Prin cererea completatoare, datată 11.06.2008, reclamantul a solicitat obligarea intimatei şi la plata sumei de 4.325 lei reprezentând contravaloarea pensiei de întreţinere pe care nu a mai putut-o achita pe perioada 01.01.2007-01.06.2008 şi salariul cuvenit pe luna mai 2008.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia tardivităţii cererii de reintegrare în raport de disp. art. 268 alin. 5 c.m., termenul în care reclamantul avea posibilitatea de a solicita reintegrarea fiind de 30 de zile de la emiterea actului de concediere, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată motivat pe faptul că în cadrul unităţii nu sunt locuri de muncă disponibile iar repunerea părţilor în situaţia anterioară se realizează doar la cererea salariatului.

Referitor la plata salariilor cuvenite, se arată că se pot cere doar pentru perioada 24.10.2007-13.04.2007, de la data comunicării deciziei de desfacere a contractului individual de muncă şi până la comunicarea sent. civ. nr.64/24.01.2007.

Prin sentinţa civilă nr.1079/01.10.2008 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia tardivităţii formulării acţiunii.

A admis in parte acţiunea modificată formulată de reclamantul O.S. în contradictoriu cu pârâtul S.C. O.T. SA.

A obligat pârâta să reintegreze pe reclamant in funcţia deţinută anterior desfacerii contractului individual de muncă prin decizia nr.62/24.01.2007.

A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 33.678 lei reprezentând drepturi salariale reactualizate cu rata inflaţiei calculate până la data de 15.08.2008.

A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 4.688,61 lei cu titlu de despăgubiri materiale - penalităţi bancare suportate.

A obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale.

A respins restul pretenţiilor ca nefondate.

A obligat reclamantul către expert C.I. (înregistrată la Biroul Local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile din cadrul Tribunalului Constanţa) la plata sumei de 200 lei reprezentând supliment la onorariu de expert.

In temeiul art.276 Cod proc.civ., a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Reclamantul a fost concediat nelegal, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat prin controlul judiciar exercitat ca efect al formulării contestaţiei la decizia de concediere; efectul anulării acestei decizii era acela de a constata că reclamantul nu şi-a pierdut niciodată calitatea de salariat .

Faptul că reclamantul nu a solicitat la acel moment reintegrarea în funcţia deţinută anterior, nu este de natură să conducă la aprecierea ca tardivă a cererii prezente de reintegrare în funcţia deţinută la momentul emiterii deciziei; reclamantul are latitudinea, dreptul de dispoziţie, în ceea ce priveşte această cerere, drept reglementat de disp. art. 78 alin. 2 codul muncii, pe care îl poate exercita în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a sentinţei de anulare a deciziei de concediere.

Din punct de vedere al termenului de 3 ani, reclamantul s-a încadrat cu cererea sa acest termen, ceea ce conduce la respingerea excepţiei tardivităţii formulării capătului de cerere privind reintegrarea.

Sub aspectul capătului de cerere privind plata drepturilor salariale , se apreciază ca fondat întrucât pârâta a dispus nelegal concedierea reclamantului – decizia fiind anulată - privându-l astfel de drepturile sale salariale .

Aceste drepturi sunt cuvenite reclamantului de la data de 10.05.2007, când a solicitat efectiv reintegrarea, şi în mod total nejustificat pârâta a respins această cerere, deşi era rămasă irevocabilă sentinţa civilă prin care decizia de concediere a fost anulată, motiv pentru care instanţa a dispus ca expertul să efectueze o variantă de calcul cu această dată. Astfel a rezultat suma netă de 33.678 lei, fără a se lua în calcul perioada ianuarie-mai 2007, drepturi considerate ca şi cuvenite, cum s-a expus anterior, de la data cererii reclamantului de reluare a activităţii în funcţia deţinută anterior.

Pentru penalităţile ce decurg din imposibilitatea plăţii ratelor, potrivit art. 78 alin. 1 codul muncii, se constată că acestea au fost calculate de SC T.T. SRL la suma de 4688,61 lei conform listei plăţilor efectuate, sume datorate de către reclamant motivat pe faptul neachitării de către pârâtă a drepturilor sale salariale.

Sub aspectul daunelor morale, se apreciază că se cuvin reclamantului, datorită faptului că acesta a prezentat anterior o stare de sănătate precară, stare agravată ca urmare a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, dovadă fiind numeroasele bilete de ieşire din spital depuse la dosarul cauzei .

De asemenea se reţine că, fiind în discuţie o desfacere abuzivă a contractului de muncă, salariatul a suferit un prejudiciu moral, prin faptul că a fost frustrat în dreptul său de a presta muncă, de a-şi desfăşura activitatea pentru care era calificat. Totodată, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a-şi achita ratele bancare şi obligaţia de întreţinere, cumulând penalităţi, conform listei prezentate în dosar motiv pentru care instanţa constată că se cuvin reclamantului daune morale în sumă de 5000 lei .

Potrivit art. 274 cod procedură civilă a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, reprezentând onorariu de avocat şi expert.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul S.C. O.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.793/13.04.2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.1871/118/2007 s-a dispus anularea deciziei nr.62/24.01.2007, prin care se dispusese concedierea reclamantului O.S.

Anularea concedierii nu a condus însă în mod automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum), aceasta fiind posibilă numai la solicitarea expresă a salariatului.

Reclamantul O.S. însă nu a solicitat reintegrarea în cadrul litigiului anterior, ci abia la data de 13.11.2007, prin cererea nr.15908/13.11.2007.

Drepturile salariale ce puteau fi acordate erau cele aferente perioadei cuprinse între data concedierii (24.01.2007) şi data pronunţării sentinţei executorii (13.04.2007) de anulare a deciziei de concediere.

De asemenea instanţa nu a stabilit prin dispozitiv dacă drepturile salariale acordate sunt nete sau brute.

Instanţa de fond în mod eronat a acordat suma de 33.678 lei reprezentând cuantumul drepturilor salariale reactualizate cu rata inflaţiei.

Aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă drepturile salariale, indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat reclamantul, cuantificate pentru perioada 01.01.2007 – 15.08.2008 sunt în sumă netă de 26.252 lei.

Astfel, deşi s-a administrat proba cu expertiza contabilă, instanţa de fond nu-şi bazează soluţia pe concluziile expertizei şi nu motivează ce alte considerente şi probe a avut în vedere la stabilirea sumei de 33.678 lei, ce a fost acordată reclamantului, reprezentând drepturi salariale.

În mod injust instanţa de fond a acordat reclamantului O.S. daune morale în cuantum de 4.688, 61 lei, reţinând că „potrivit art. 78 alin.1 Codul muncii, se constată că acestea au fost calculate de S.C. T.T. SRL la suma de 4688,61 lei, sumă datorată de reclamant motivat de faptul neachitării de către pârâtă a drepturilor sale salariale”.

Soluţia dată acestei cereri excede cadrului legal şi este eronat motivată în drept de către instanţa de fond, deoarece art. 78 alin.1 Codul muncii dă dreptul instanţei să acorde salariatului reintegrat exclusiv despăgubiri reprezentate de drepturi salariale, precum şi alte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, însă tot izvorâte din raportul de muncă.

Răspunderea civilă delictuală (998-999 Cod civil) ar fi fost temeiul juridic corect al acordării unor despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere plătite de către angajat unui creditor al său.

Însă câtă vreme angajatorul nu şi-a asumat calitatea de fidejusor şi, în acest context nu şi-a asumat nicio obligaţie de garanţie a executării obligaţiilor contractuale de către O.S. faţă de creditorul S.C. T.T. SRL, este evident că răspunderea S.C. O.T. S.A. nu putea fi antrenată.

De asemenea, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta culpabilă, prejudiciul cert şi legătura de cauzalitate dintre acestea.

Prin Decizia nr.XL/2007, pronunţată asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a statuat că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, daunele morale pot fi acordate numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

Dezlegarea dată de instanţa supremă problemei de drept privind acordarea daunelor morale salariaţilor are caracter obligatoriu pentru instanţe, potrivit art. 329 alin.3 Cod procedură civilă.

În acest context, este evident că dispoziţia instanţei privind acordarea sumei de 5000 lei cu titlu de daune morale către O.S. nu are fundament legal sau contractual şi, prin urmare, este nelegală.

Condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în speţă.

În principal, nu există fapta prejudiciabilă care să fi fost comisă de către S.C. O.T. S.A. Concedierea este o sancţiune prevăzută de lege, a fost dispusă de către angajator în limitele legii, iar anularea acesteia şi reintegrarea în muncă de către instanţă, în cadrul unui proces anterior (dosar nr.1871/118/2007), este suficientă pentru a da satisfacţie echitabilă reclamantului, în ce priveşte exerciţiul dreptului său la muncă.

De asemenea, nu există legătură de cauzalitate între o prezumtivă faptă şi un eventual prejudiciu suferit de către reclamant.

Nu s-a administrat proba cu expertiza medicală, pentru a se stabili dacă situaţia locului de muncă este cea care a determinat hepatita cronică virală tip C de care suferă reclamantul.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la cererea de reintegrare:

Prin sentinţa civilă nr. 793/13.04.2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa rămasă irevocabilă s-a admis contestaţia formulată de O.S. şi s-a anulat decizia nr. 62/24.01.2007 emisă de intimată, de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

Prin contestaţia formulată nu s-a solicitat reintegrarea în funcţia deţinută anterior.

Potrivit art.78 al.2 din Codul muncii, la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că în situaţia în care instanţa a constatat netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrarea poate fi dispusă de instanţa judecătorească numai la solicitarea salariatului.

Această reglementare constituie o excepţie de la principiile efectelor nulităţii, însă soluţia pentru care a optat legiuitorul are în vedere şi protejarea intereselor angajatorului, deoarece de multe ori salariatul nu mai doreşte să continue raporturile de muncă cu fostul angajator, fie ca urmare a stări de tensiune create între părţi ca urmare a procesului, fie ca urmare a faptului că salariatul s-a angajat într-un alt loc de muncă.

Cu ocazia formulării contestaţiei împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, contestatorul nu şi-a manifestat opţiunea pentru reintegrarea în muncă.

Prin vechiul cod al muncii, respectiv prin legea 10/1972 se prevedea că în caz de anulare a desfacerii contractului de muncă unitatea era obligată să reîncadreze în funcţia avută pe cel căruia i s-a desfăcut contractul în mod nejustificat.

Prin actualul cod al muncii, respectiv prin legea 53/2003 nu se mai prevede obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului, indiferent care este petitul contestaţiei formulate de salariat.

Reintegrarea contestatorului în funcţia avută poate fi dispusă de instanţa judecătorească numai la cerere.

În ceea ce priveşte momentul formulării acestei cereri, este evident că cererea de reintegrare trebuie formulată o dată cu contestaţia.

Acest lucru rezultă din chiar dispoziţiile art. 78 al.2 din codul muncii, potrivit cărora: „la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere”.

Aceste prevederi reglementează momentul la care se poate dispune reintegrarea, respectiv odată cu anularea concedierii, instanţa va dispune şi reintegrarea salariatului.

În consecinţă, reintegrarea nu poate fi dispusă ulterior, în cadrul unui proces separat.

Este excesiv şi contrar normelor legale care reglementează soluţionarea litigiilor de munca cu celeritate, să se pretindă angajatorului să păstreze fostul loc de muncă al salariatului la dispoziţia acestuia, timp de 3 ani de zile, până când acesta îşi va manifesta opţiunea de a fi reintegrat în muncă. Într-o asemenea situaţie angajatorul ar fi în imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea economică.

Instanţa a dispus anularea deciziei de sancţionare disciplinară la data de 13.04.2007, iar contestatorul a formulat acţiune pentru a solicita reintegrarea pe postul avut, la data de 3.05.2008, deci după mai mult de un an de zile.

Cu privire la drepturile salariale.

Spre deosebire de reintegrarea care trebuie cerută odată cu contestaţia şi poate fi dispusă o dată cu anularea concedierii, drepturile salariale pot fi solicitate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 283 al.1 lit.c) din codul muncii.

Problema de drept care trebuie soluţionată cu privire la drepturile salariale este aceea a momentului până la care se acordă aceste drepturi, în situaţia în care contestatorul nu a solicitat odată cu contestaţia cerere de reintegrare în funcţie.

Într-o asemenea situaţie, în practica judiciară drepturile salariale cuvenite contestatorului s-au acordat de la data emiterii deciziei de concediere până la data pronunţării hotărârii de anulare a deciziei de concediere.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale reprezentând penalităţi bancare, Curtea apreciază că nu se poate reţine vreo culpă a pârâtei în înregistrarea acestora, atâta timp cât din desfăşurătorul privind situaţia plăţilor efectuate rezultă că aceste penalităţi în cea mai mare parte au fost înregistrate ulterior constatării nelegalităţii deciziei de desfacere a contractului de muncă, iar reintegrarea contestatoarei a solicitat-o abia după un an de zile.

Cu privire la daunele morale, de asemenea, reclamantul nu a dovedit că starea sa de boală a apărut din culpa angajatorului.

Adeverinţele medicale, buletinele de analize şi biletele de ieşire din spital, sunt în cea mai mare parte anterioare desfacerii contractului individual de muncă, prin urmare boala a debutat anterior şi nu se poate reţine vreo legătură de cauzalitate între apariţia bolii şi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat şi modificat în parte sentinţa recurată în sensul respingerii cererilor de reintegrare, de plata a drepturilor salariale după 13.03.2007, precum şi a cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi morale.

Decizia civilă nr. 374/CM/18.06.2009

32. Spor 15% confidenţialitate asistenţi judiciari.

Dreptul la sporul de confidenţialitate pentru asistenţii judiciari :

- nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare;

- nu face obiectul art. 14 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât protocolul 12 la Convenţie, ratificat de România prin legea nr. 103/2006 consacră expres la art. 1 că „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.”, astfel că nu poate fi aplicat în speţă câtă vreme nu exista nici un text legal care să recunoască dreptul la spor de confidenţialitate.

Instituirea unor reglementări juridice diferenţiate în privinţa drepturilor şi obligaţiilor unor categorii de personal care se află în situaţii diferite nu este contrară art. 16 al.1 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii în faţa legii şi a nediscriminării este constantă şi recunoaşte că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că situaţiile diferite impun un tratament juridic diferit, recunoscându-se astfel dreptul la diferenţiere.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 27.03.2008, reclamanţii N.I.M., V.L.I., N.L. şi C.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Constanţa, cu citarea Consiliului Naţional pemntru Combaterea Discriminării:

- recunoaşterea discriminării, calcularea şi plata drepturilor reprezentând sporul de confidenţialitate de până la 15 % începând cu data de 01.03.2005 până la data pronunţării pentru reclamanţii N.I.M., C.G. şi V.L. şi începând cu data de 12.03.2006 până la data pronunţării hotărârii pentru reclamantul N.L. şi pentru viitor, actualizate la data plăţii effective,

- efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă şi

- plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că:

În scopul asigurării efective a confidenţialităţii informaţiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative, menite să ofere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informaţii sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informaţii, astfel: art. unic pct.1 din Legea nr. 444/2006, de asemenea, art. 15 alin.1 din OG nr.5/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici s-a prevăzut ca sporul de şi art. 20 alin.3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării bunurilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 405/2002, acte normative prin care s-a acordat acest spor de confidenţialitate de până la 15 % funcţionarilor publici cu statut special din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, funcţionarilor publici din aparatul de lucru al guvernului şi membrilor plenului,precum şi a altor categorii de personal din cadrul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.

De asemenea ,în temeiul art. 30 alin. 3 din OG nr. 137/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pentru păstrarea confidenţialităţii în legătura cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exercitarea funcţiei, personalul din aparatul Consiliului primeşte lunar un spor de confidenţialitate de 15 %, calculat la salariul de bază brut.

Categoriile de personal care beneficiază de acest spor sunt stabilite prin ordin al preşedintelui consiliului , tocmai pentru un tratament echitabil şi similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituţiilor publice ce gestionează informaţii clasificate sau confidenţiale.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat prin întâmpinare respingerea cererii reclamanţilor, ca nefondată deoarece conform sentinţei civile nr. 1800/25.06.2007,a Curţii de Apel Bucureşti secţia a VIII-a, nu există nici o comparabilitate între situaţia magistraţilor şi cea a asistenţilor judiciari iar modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte, nu poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depăşind cadrul OG 137/2000, nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidenţialitate asistenţilor judiciari.

Prin sentinţa civilă nr. 577 din 14.05.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii N.I., V.L.I., C.G. şi N.L în contradictoriu cu pârâţii TRIBUNALUL CONSTANTA şi MINISTERUL JUSTIŢIEI.

Au fost obligaţi pârâţii către reclamanţi la plata sporului de confidenţialitate în cuantum de 15% începând cu data de 01.03.2005 pentru reclamanţii N.I.M., C.G. şi V.L.I. şi începând cu data de 12.03.2006 pentru reclamantul N.L., actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească sporul de confidenţialitate în cuantum de 15% şi pentru viitor până la încetarea stării de discriminare şi să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă.

S-a luat act că reclamanţii nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Instituţia asistenţilor judiciari a fot reglementată pentru prima dată prin OUG nr. 179/1999 de modificare a legii 92/1992, care în art. III prevede salarizarea pentru munca desfăşurată, remunerarea cu coeficientul de ierarhizare de 7,5 a salariului de bază lunar pentru judecătorul stagiar cu o vechime în muncă de 1-2 ani .

Prin OUG nr. 20/2002, se reglementează beneficiul asistenţilor judiciari în raport cu vechimea în specialitate , similar cu drepturile magistraţilor prevăzute de legea nr. 50/1996; ulterior, prin OUG nr. 177/2002, care a abrogat legea nr. 50/1996, s-a prevăzut pentru magistraţii consultanţi (asistenţii judiciari) remunerarea cu indemnizaţia corespunzătoare nivelurilor de salarizare în raport de nivelurile de salarizare a judecătorilor cu o vechime de peste 4 ani în magistratură.

Pentru asistenţii judiciari sunt prevăzute aceleaşi drepturi salariale ca şi judecătorii, şi de sporurile recunoscute acestora.

Totodată, Hotărârea FN/06.07.2006 a CNCD, a stabilit discriminarea în privinţa judecătorilor, aceeaşi discriminare operând şi pentru asistenţii judiciari, excluderea lor de la aceste drepturi salariale neputând constitui un scop legitim, pentru că se încalcă principiul egalităţii de tratament.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor în baza unor texte care nu se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, urmând să se observe că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidenţialitate pentru asistenţii judiciari.

În ceea ce priveşte reţinerea discriminării, se arată că reglementarea prin lege sau printr-un act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru admiterea acţiunii instanţa de fond a reţinut incidenţa unor acte normative care reglementează drepturi salariale ale altor categorii de personal din sistemul bugetar, stabilind existenţa unei discriminări creată prin lege, potrivit disp.art. 1 şi 2 din OUG 137/2000.

În acest sens, este de observat faptul că în şedinţa din 3.07.2008, Curtea Constituţională, pronunţându-se prin mai multe decizii asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de Ministerul justiţiei referitor la unele dispoziţii din OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prev. art. 1, art. 2 al.(3) şi ale art. 27 al.(1) din ordonanţa menţionată sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recurentul critică hotărârea pronunţată de tribunal şi pentru motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 cod pr. civilă, învederând că în cazul neacordării sporului de confidenţialitate asistenţilor nu poate fi reţinută o încălcare a dispoziţiilor OG nr. 137/2000, a dispoziţiilor Constituţiei şi convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care privesc egalitatea în drepturi a cetăţenilor, pentru că nu ne aflăm în faţa unui drept la sporul de confidenţialitate, ca drept recunoscut şi protejat de lege.

În speţă nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidenţialitate asistenţilor judiciari.

Însă pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecţia în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezenţa recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.

Dreptul la sporul de confidenţialitate pentru asistenţii judiciari :

- nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare;

- nu face obiectul art. 14 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât protocolul 12 la Convenţie, ratificat de România prin legea nr. 103/2006 consacră expres la art. 1 că „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.”, astfel că nu poate fi aplicat în speţă câtă vreme nu exista nici un text legal care să recunoască dreptul la spor de confidenţialitate.

Solicită recurentul pârât să se constate că instanţa de fond a reţinut în mod eronat existenţa unei stări de discriminare în raport cu prev. art. 1 al.3 din OG 137/2000 care prevede că „Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile”.

În sensul celor solicitate mai sus, se aduc următoarele argumente:

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie aparte de salariaţi ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea 304/2004, cu drepturi şi îndatoriri specifice şi cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG 27/2006.

Actele normative la care se referă reclamanţii în cererea de chemare în judecată şi instanţa de fond în sentinţa atacată cu prezentul recurs, reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcţionari publici, personal militar etc.) şi nu există nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi asistenţilor judiciari.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a admis recursul formulat pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au calitatea de asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Constanţa.

Prin art. I pct. 13 din OG 83/2000 s-a introdus art. 171 al.1 din Legea nr. 50/1996 prin care s-a prevăzut că asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 92/1992 republicată cu modificările şi completările ulterioare, sunt remuneraţi cu indemnizaţia lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare prevăzut la nr. crt. 29 cap. A al anexei 1.

Art. 15 al.1 din OUG nr. 177/2002 stabilea că magistraţii consultanţi numiţi în condiţiile Legii nr. 92/1992 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt remuneraţi cu indemnizaţia corespunzătoare nivelurilor de salarizare prevăzute, după caz, la nr. crt. 28-32 din cap. A al anexei 1, în raport cu vechimea în funcţii juridice.

Al.(2) din acelaşi articol prevedea în mod expres şi limitativ, că această categorie profesională beneficiază şi de unele din drepturile stabilite pentru magistraţi, respectiv numai de drepturile prevăzute la art. 5, 21, art. 25 al.1, art. 27, 28 şi 30.

Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că legiuitorul nu a înţeles să acorde asistenţilor judiciari toate drepturile de care beneficiau magistraţii, ci numai o parte dintre ele, drepturi la care s-a referit în mod expres şi printr-o enumerare limitativă, iar nu cu o formulare generală care să cuprindă toate drepturile de care beneficiau judecătorii şi procurorii.

Art. 16 al.1 din OUG nr. 27/2006 stipulează că asistenţii judiciari numiţi în condiţiile legii 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de indexare brută lunară potrivit coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi după caz, la lit.A din anexă, nr. crt. 28-31, în raport cu vechimea în funcţii juridice, iar prin al. (2) se stabileşte că asistenţii judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 5,7, 18, 24 şi 25.

Aşadar, nici prin aceste dispoziţii legale nu se prevăd pentru asistenţii judiciari toate drepturile de care beneficiază magistraţii.

Reclamanţii au invocat prin acţiune şi existenţa unei discriminări raportat la celelalte categorii de personal care încasează sporul de confidenţialitate.

În cazul de faţă, existenţa unei salarizări diferenţiate în privinţa asistenţilor judiciari este stabilită de lege.

Se pune problema în această situaţie dacă diferenţierea salarială constituie un tratament discriminatoriu prin prisma dispoziţiilor constituţionale şi legale invocate.

Art. 16 al.1 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni, în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale nu şi identitate de tratament juridic în privinţa unor măsuri, în considerarea unei situaţii speciale.

Principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 al.1 din Constituţie, nu înseamnă o uniformitate, aşa încât dacă la situaţiile egale trebuie să corespundă un tratament egal la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

În cazul de faţă, nu poate fi vorba despre existenţa vreunei comparabilităţi sau analogii între categoria profesională a asistenţilor judiciari şi celelalte categorii profesionale care încasează sporul de confidenţialitate.

Instituirea unor reglementări juridice diferenţiate în privinţa drepturilor şi obligaţiilor unor categorii de personal care se află în situaţii diferite nu este contrară art. 16 al.1 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalităţii în faţa legii şi a nediscriminării este constantă şi recunoaşte că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că situaţiile diferite impun un tratament juridic diferit, recunoscându-se astfel dreptul la diferenţiere.

Invocarea dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 137/2002 şi art. 27 din acelaşi act normativ nu justifică afirmarea dreptului pretins câtă vreme curtea Constituţională a statuat în mod constant (Decizia nr. 818/3.07.2008, Decizia nr. 819/3.07.2008 şi Decizia 820/3.07.2008) că nu se poate da acestor dispoziţii legale interpretarea potrivit cu care instanţele de judecată au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod pr. civilă curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Decizia civilă nr.427/CM/30.06.2009

33. Cerere revizuire. Act nou - decizia Curţii Constituţionale nr. 838/27.05.2009. Spor stres 50%.

Potrivit art. 147 alin.(4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În consecinţă, decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 C.pr.civ.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Constanţa la data de 04.08.2009 revizuentul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a solicitat în contradictoriu cu intimaţii D.C. ş.a., Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa, revizuirea deciziei civile nr.394/CM/23.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

În motivarea cererii s-a arătat că decizia menţionată mai sus este succeptibilă de revizuire din prisma motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct.5 C.pr.civ. potrivit căruia revizuirea unei hotărâri dată de instanţa de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut şi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

La momentul la care s-a pronunţat Curtea de Apel Constanţa, respectiv la 23.06.2009, exista decizia nr.838 din data de 27.05.2009 a Curţii Constituţionale, prin care s-a pronunţat asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul pe de altă parte, cerere formulată de Preşedintele României în temeiul art. 146 lit.e) din Constituţie.

Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict de natură constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, reţinând că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 126 al.(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 al.4 din Constituţia României.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 838/27.05.2009 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 322 pct.5 C.pr.civ., inclusiv aceea de a fi un înscris determinant, apt să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată şi existent la momentul pronunţării instanţei de recurs.

Analizând cererea de revizuire din prisma motivului de revizuire formulat Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sporului de confidenţialitate în procent de 15% calculat la indemnizaţia brută lunară de încadrare.

Prin sentinţa civilă nr.748/13.06.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins acţiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr.394/CM/23.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a admis recursul reclamanţilor şi s-a modificat în tot sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii reclamanţilor.

Potrivit art. 322 pct.5 C.pr.civ. revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Pentru a fi incident acest motiv de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:

În primul rând, să fie vorba despre înscrisuri noi descoperite după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care nu au fost cunoscute de către instanţa care a judecat.

În speţă, înscrisul nou invocat, este decizia nr.838/27.05.2009 a Curţii Constituţionale, astfel că nu poate fi vorba de un înscris care să nu fi fost cunoscut de către instanţă.

A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţă, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii:

Înscrisul nou de care se prevalează revizuenta, fiind o decizie a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial, aceasta putea oricând să intre în posesia ei şi să o prezinte instanţei, neputându-se reţine că era un înscris deţinut de partea potrivnică, sau că nu a putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.

O ultimă condiţie a revizuirii este aceea că înscrisul descoperit şi invocat să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată.

Nici această condiţie nu este îndeplinită, întrucât pentru instanţa de recurs esenţială în soluţionarea cauzei a fost decizia nr.46/15.12.2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin această decizie în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 al.1 lit.d) din legea 303/2004 raportat la art.16 al.1,2 din codul deontologic al magistraţilor, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.

Decizia pronunţată în interesul legii este obligatorie potrivit art. 329 al.3 C.pr.civ.

Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat pe această cale, cu caracter obligatoriu pentru instanţe problema existenţei situaţiei discriminatorii şi îndreptăţirii magistraţilor la despăgubiri egale cu sporul de confidenţialitate.

Decizia în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată anterior deciziei Curţii Constituţionale, invocată ca act nou în cererea de revizuire.

Potrivit art. 147 al.(4) din Constituţie deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În consecinţă, decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 C.pr.civ.

Pentru considerentele arătate mai sus Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 322 pct.5 C.pr.civ., fapt pentru care a respins cererea de revizuire ca nefondată.

Decizia civilă nr.578/CM/13.10.2009

34. Incadrarea într-un post cu studii superioare in lumina dispoziţiilor art. 7 din OG nr. 9/2005 se poate face începând cu primul nivel al noului post ocupat cu studii superioare, nefiind posibilă menţinerea gradaţiilor obţinute în considerarea postului cu studii medii.

Prin actualul cod al muncii, respectiv prin Legea 53/2003, nu se mai prevede obligaţia instanţei de a dispune din oficiu reintegrarea contestatorului.

Art.6(2) din OG 9/2005 dispune:” Promovarea în condiţiile legii a persoanelor încadrate pe funcţia de debutant, precum şi a celor care au absolvit studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprindă activitatea respectivă se face prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de nivel superior.”

Art.7 din OG 9/2005 prevede: „Absolvenţii învăţământului superior de lungă sau de scurtă durată care la data trecerii pe funcţia corespunzătoare studiilor absolvite erau încadraţi pe funcţii cu nivel de studii inferior specifice domeniului în care au absolvit studiile universitare se încadrează la gradul profesional corespunzător studiilor absolvite, la care se adaugă o creştere cu până la 20% a salariului de bază avut.”

Prin HG 749/1998 s-a aprobat metodologia pentru stabilirea normelor de evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între anumite limite.

G.C. şi C.L.M. au declarat recurs la data de 16.07.2009 împotriva sentinţei civile nr.1191/19 iunie 2009 pronunţate de Tribunalul Tulcea, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub nr.726/88/2009, reclamantele G.C., C.L.M., M.C. şi R.P., au chemat în judecată Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună aplicarea prevederilor HG nr.281/1993, OUG 10/2008, OG 277/2002, Metodologiei nr.636/1995, precum şi încadrarea corectă a salariatei G.C., corectarea înregistrărilor efectuate în cartea de muncă a acesteia, precum şi plata drepturilor salariale, datorate încadrării eronate a salariatei.

În motivare, reclamantele au arătat că, în anul 2004, G.C. a ocupat prin concurs postul de contabil şef la Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea, salariul de încadrare fiindu-i eronat stabilit. Conform Legii 154/1998 valoarea sectorială la acea vreme pentru contabil studii medii, treapta IA, era de 522.000 lei, iar coeficienţii de multiplicare: 1,125 minim şi 2,250 maxim. Aplicând OUG nr.24/2000, salariul maxim al contabilului studii medii, treapta IA, devine: 1.158.000 minim şi maxim: 2.292.000. Aplicând majorările salariale în conformitate cu: OUG 42/2001, OUG nr.187/2001, OUG 191/2002, OUG 123/2003, la data de 01.01.2004 salariul de încadrare a unui contabil cu studii medii treapta IA era de:2.082 lei minim şi 4.119.000 lei maxim. Nota obţinută la concursul de angajare fiind 10,00 salariul de încadrare ar fi trebuit să fie la treapta maximă aceea de 4.119.000 lei şi nu aşa cum s-a făcut şi consemnat în cartea de muncă:4.022.700 lei.

S-a mai arătat că, în ceea ce o priveşte pe reclamanta G.C., în anul 2005, conform OG 9/2005, după aplicarea succesivă a măririlor salariale aplicate conform actelor normative anuale de majorare a salariilor în sistemul bugetar, un contabil cu studii medii treapta IA avea salariul de încadrare (la limita maximă – în urma evaluărilor anuale calificativele fiind de foarte bine), de 4.935.000 lei. Prin absolvirea în anul 2005, a Academiei de Studii Economice Bucureşti, i s-a transformat postul din studii medii în studii superioare. Aplicând majorarea de 20% conform art.7, din OUG 9/2005, ar fi trebuit ca salariul de încadrare să fie de: 494 * 20% = 592 lei.

S-a mai arătat că, prin prelungirea termenului de aplicare a OUG 10/2008, conform articolului 7 din actul menţionat, promovarea în grad a salariaţilor încadraţi pe posturi unice se face prin transformarea postului pe care sunt încadraţi. Unicitatea postului este dată de fişa postului, iar în cazul salariatei C.L., această condiţie este deplină.

Conform HG 281/1993, promovarea pe un grad superior se face după împlinirea unui an de la obţinerea gradului anterior.

S-a mai precizat că reclamanta C.L., a depus cererea înregistrată sub nr.161/16.03.2009 pentru a obţine gradul superior.

S-a menţionat că salariata M.C. a absolvit o formă de învăţământ superior cu profil economic, fiind încadrată pe post de operator studii medii. În vederea transformării postului pe care este încadrată, ţinând cont de necesităţile instituţiei, în post de bibliotecar cu studii superioare, menţinând în fişa postului şi atribuţiile de operator, prevalându-se de OUG 10/1208, HG 281/1993, Metodologia nr.636/1995, Legea 334/2003 republicată, subliniind faptul că Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea, este o bibliotecă cu profil enciclopedic şi în consecinţă studiile superioare absolvite pot fi asimilate postului, a depus la secretariatul instituţiei o cerere înregistrată sub nr.654/17.10.2008, prin care se solicită transformarea postului, la care nu a primit nici un răspuns.

În cazul salariatei R.P., s-a arătat că aceasta a absolvit o formă de învăţământ superior profil economic, transformarea postului fiind îndelung amânată.

În dovedire, reclamantele au depus la dosarul cauzei în copie: C.I. cererile nr.161/16.03.2009, nr.654/2008, nr.169/2009, carnetele de muncă; tabele cu recalcularea drepturilor salariale, acte normative, diplomele de licenţă, foaia matricolă a reclamantei I.P., fişa postului reclamantei C.L. şi fişa de evaluare, dispoziţiile nr.26/2007, nr.31/2008, nr.82/2005, nr.8/2004, nr.6/2004, fişa de evaluare a reclamantei G.C., contractul individual de muncă al reclamantei G.C., hot. nr. 57/2001 a C.J. Tulcea; anexa nr.1 reprezentând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al judeţului, precizări, fişa postului reclamantei M.C.

În apărare, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi în copie: cererile înregistrate sub nr.169/2009; adresele nr.11/44/2008, nr.661/31.07.2006; adeverinţa nr.267/2006, fişa de înscriere la concurs a reclamantei G.C.; dispoziţiile nr.6/2004; nr.82/2005; adresa nr.573/2005; statul de funcţii pentru anul 2008; hot.nr.80/2004 a C.J.Tulcea; statul de funcţii al Consiliului Judeţean Tulcea; statul de funcţii al pârâtei aferent anului 2005.

Prin sentinţa civilă nr. 1191/19.06.2009 Tribunalul Tulcea a respins cererea în totalitate, formulată de reclamantele G.C., C.L.M., M.C. şi R.P., în contradictoriu cu pârâta BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „P.C.”, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel instanţa a avut în vedere următoarele:

Reclamantele sunt încadrate în muncă la Biblioteca Judeţeană „P.C.” Tulcea.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta G.C., instanţa reţine că aceasta a fost angajată, începând cu data de 2 februarie 2004, pe postul de contabil şef la Biblioteca Judeţeană „P.C.” cu un salariu de bază în sumă de 4.022.700 lei, o indemnizaţie de conducere în procent de 40% şi un spor în procent de 7,5% din salariul de bază pentru volumul şi complexitatea activităţii financiar-contabile şi de control financiar preventiv propriu, aşa cum rezultă din dispoziţia nr. 6 din 2 febr.2004.

Întrucât în luna august 2005 reclamanta G.C. a absolvit facultatea de economie agroalimentară şi a mediului, pârâta a dispus promovarea acesteia în postul de contabil şef cu studii superioare S.III, prin dispoziţia nr.82 din 18 august 2005.

Potrivit art. 6 din OUG nr. 24/2000, stabilirea salariului de bază pentru personalul contractual se face pe baza normelor metodologice pentru evaluarea performanţelor profesionale conform art.12 din Legea nr.154/1998, iar potrivit art.4 din aceeaşi ordonanţă, salariile trebuie să se încadreze în fondurile alocate de la bugetul de stat.

Art.12 alin.2 din Legea nr.154/1998 prevede că pentru structurile administraţiei publice locale, criteriile de stabilire a salariilor de bază între limite, normele de evaluare a performanţelor profesionale individuale şi metodologiile de aplicare a acestora, se propun de către departamentul pentru administraţie publică locală, cu consultarea comisiilor judeţene şi a consiliilor locale.

Prin HG nr.749/1998 s-a aprobat metodologia pentru stabilirea normelor de evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între limite.

Art.26 alin.(1) din această hotărâre prevede că ordonatorii de credite bugetare asigură ca stabilirea salariilor de bază între limite să se realizeze cu încadrarea în resursele financiare alocate anual şi în numărul de posturi stabilit.

Ori, în ceea ce priveşte pe reclamanta G.C., la stabilirea salariului acesteia între limite, trebuie să se aibă în vedere art.26 alin.(1) şi (2) din HG 749/1998.

Deşi reclamanta susţine că avea o vechime în contabilitate de 10 ani la data la care i-a fost transformat postul, instanţa reţine că încadrarea în gr.I A (economist) nu se poate face direct ci se face la gr.III al noului post (primul grad), având în vedere că vechimea acesteia era în funcţia de contabil cu studii medii şi nu în aceea de contabil cu studii superioare.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încadrarea reclamantei G.C. din economist studii superioare gr.III, în economist studii superioare gr.I A.

Nefondate sunt şi capetele de cerere privind corectarea înregistrărilor în carnetul de muncă şi plata diferenţelor salariale.

Prin cererea adresată instanţei, M.C. a solicitat transformarea postului pe care este încadrată de operator studii medii în bibliotecar studii superioare întrucât a absolvit facultatea de economie şi arte.

La data de 17.10.2008 reclamanta M.C. a depus la pârâtă cererea înregistrată sub nr.654 prin care a solicitat transformarea postului de operator studii medii superioare, conform dispoziţiilor OUG nr.10/2008, cerere ce i-a fost aprobată.

Potrivit art.7 alin.1 din OUG nr.10/2008, promovarea personalului contractual se poate face numai pe un post vacant de natura celui pe care urmează să fie promovată persoana, cu excepţia persoanelor încadrate pe posturi unice, prevăzute în statul de funcţii, cu încadrarea în nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile cu salariile, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, promovarea persoanelor care au absolvit studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprinsă activitatea respectivă se face prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de nivel superior.

Art.8 din aceeaşi ordonanţă stipulează că absolvenţii învăţământului superior de lungă sau de scurtă durată care, la data trecerii pe funcţia corespunzătoare studiilor absolvite, erau încadraţi pe funcţii cu nivel de studii inferior, specifice domeniului în care au absolvit studiile, se încadrează la gradul profesional corespunzător studiilor absolvite.

Instanţa nu poate obliga pârâta să-i transforme reclamantei postul de operator cu studii medii în bibliotecar cu studii superioare, întrucât aceste două posturi nu sunt similare având în vedere că operatorul de calculator se ocupă cu instalarea şi configurarea calculatoarelor, asigurarea funcţionării şi întreţinerii acestora etc., iar bibliotecarul colecţionează, conservă cărţi, selecţionează lucrări şi alte documente în vederea achiziţionării etc., iar în ceea ce priveşte grila de salarizare şi treptele/gradele pe care poate fi promovat operatorul, acestea sunt prevăzute în adresa nr.5/1b pct.III, iar pentru bibliotecar sunt prevăzute în anexa nr.4/2 b.

Faţă de aceste considerente, având în vedere şi faptul că reclamanta a absolvit facultatea de economie şi arte, specializarea relaţii economice internaţionale şi nu o facultate de profil, instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere privind transformarea postului reclamantei M.C. din operator studii medii în bibliotecar studii superioare.

Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamanta R.P. a solicitat să fie obligată pârâta să-i transforme postul de bibliotecar studii medii pe care este încadrată, în bibliotecar studii superioare.

După cum rezultă din copia diplomei de licenţă a reclamantei R.P., aceasta a absolvit în anul 2006 Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi.

Potrivit art.7 alin.2 din OG nr.3/2006, promovarea persoanelor care au absolvit studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprindă activitatea respectivă se face prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de nivel superior.

Prevederile art.7 alin.(2) din OG nr.3/2006 au fost menţinute şi în OG nr.10/2008.

Este nefondat capătul de cerere formulat de către reclamanta R.P., având în vedere că aceasta ocupă în cadrul pârâtei postul de bibliotecar cu studii medii, iar facultatea absolvită este cea de drept.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta C.L.M. a solicitat să-i fie transformat postul pe care este încadrată, de bibliotecar studii superioare gr.I, în bibliotecar studii superioare gr.I A.

Cererea reclamantei este nefondată, având în vedere disp.OG nr.10/2008, potrivit cărora promovarea se poate face în cazul posturilor unice, prevăzute în statul de funcţii, cu încadrarea în nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile salariale, iar postul reclamantei nu este post unic după cum rezultă din statul de funcţii aferent anului 2008.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

1. Reclamanta – recurentă G.C. a invocat nelegalitatea sentinţei civile din perspectiva următoarelor motive:

Reclamanta a fost încadrată în muncă în funcţia de contabil şef prin Dispoziţia nr.6 din 2 februarie 2004 corespunzător gradaţiei 1A pentru o persoană care ocupa postul având doar studii medii. Urmare absolvirii facultăţii de economie agro - alimentară s-a emis Dispoziţia 82/18.08.2005 prin care s-a menţinut funcţia de contabil dar s-a schimbat clasa de salarizare din 1A în SIII.

Tribunalul Tulcea a apreciat salarizarea corectă, făcând însă abstracţie de dispoziţiile art.7 din O.G. 9/2005 care prevede asigurarea unei creşteri de până la 20% din salariul de bază avut, dispoziţie în vigoare la data emiterii Dispoziţiei 82/18 august 2005 şi care a fost preluat şi în OG 10/2008 la art. 8.

În aceste condiţii încadrarea corectă a reclamantei recurente era de contabil şef gradul 1A şi nu gradul III.

Se impune în aceste condiţii încadrarea recurentei reclamante în gradul profesional corespunzător studiilor absolvite, respectiv contabil şef gradul 1A.

2. În ceea ce o priveşte pe reclamanta recurentă C.M. au fost invocate următoarele critici:

Prin acţiunea introductivă, aceasta a solicitat transformarea postului de bibliotecar studii superioare grad 1A motivat de faptul că de la obţinerea gradului I până la introducerea cererii a trecut mai mult de 1 an.

Instanţa de fond a respins eronat cererea motivat de faptul că postul de bibliotecar ocupat de reclamanta recurentă nu este post unic, după cum rezultă din statul de funcţii pe 2008 şi că potrivit OG10/2008 promovare se face în cazul posturilor unice cu încadrarea la nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile salariale, fără a observa că postul de bibliotecar studii superioare de la secţia documentare europeană era unic, celelalte posturi fiind de bibliograf.

Întrucât la data de 16 martie 2008 reclamanta recurentă a solicitat transformarea postului de la secţia documentare europeană din bibliotecar gradul I în bibliotecar gradul 1A, intimata avea obligaţia să dea cererii o soluţionare favorabilă reţinând că de la acordarea gradaţiei I a trecut o perioadă mai mare de 1 an.

A solicitat modificarea sentinţei sub acest aspect în ceea ce o priveşte pe reclamanta recurentă C.L.M.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs îl va respinge pentru următoarele considerente de fapt şi de drept.

1. În ceea ce o priveşte pe recurenta G.C., Curtea are în vedere următoarele:

Texte de lege incidente în cauză.

Art.6(2) din OG 9/2005 dispune:” Promovarea în condiţiile legii a persoanelor încadrate pe funcţia de debutant, precum şi a celor care au absolvit studii de nivel superior într-un domeniu care să cuprindă activitatea respectivă se face prin transformarea postului pe care acestea sunt încadrate într-un post de nivel superior.”

Art.7 din OG 9/2005 prevede: „Absolvenţii învăţământului superior de lungă sau de scurtă durată care la data trecerii pe funcţia corespunzătoare studiilor absolvite erau încadraţi pe funcţii cu nivel de studii inferior specifice domeniului în care au absolvit studiile universitare se încadrează la gradul profesional corespunzător studiilor absolvite, la care se adaugă o creştere cu până la 20% a salariului de bază avut.”

Prin HG 749/1998 s-a aprobat metodologia pentru stabilirea normelor de evaluare a performanţelor profesionale individuale şi de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între anumite limite.

Este de necontestat că recurenta are o vechime de 10 ani, însă aceasta este în funcţia de contabil cu studii medii, astfel că pentru a accede la încadrarea în postul de contabil cu studii superioare (economist) gradul 1A trebuie să înceapă cu nivelul de salarizare gr.III (primul nivel al noului post ocupat cu studii superioare).

Pretenţia recurentei de a fi încadrată într-o clasă de salarizare superioară fără a se ţine seama de vechimea în specialitatea postului corespunzătoare nivelului studiilor absolvite nu poate fi primită.

Prin încadrarea recurentei în postul de contabil şef cu studii superioare începând cu nivelul de salarizare gr.III (primul nivel al noului post ocupat cu studii superioare) nu s-a realizat o suprimare a gradaţiilor câştigate în decursul timpului întrucât toate acele gradaţii au fost dobândite în considerarea postului ocupat în temeiul Dispoziţiei de încadrare iniţiale şi anume contabil şef cu studii medii.

În cadrul noului post de contabil şef cu studii superioare recurenta are posibilitatea de a dobândi toate gradaţiile corespunzătoare unui post cu studii superioare.

Aceasta este interpretarea corectă a dispoziţiilor legale mai sus invocate de către recurentă dar şi a art.8 OG 10/2008, având în vedere şi împrejurarea că trecerea pe noul post de contabil şef cu studii superioare a fost o opţiune a acesteia, astfel că nu se poate prevala de posibilitatea de a beneficia de avantajele oferite de ambele posturi, respectiv gradaţiile postului cu studii medii şi încadrarea pe un post nou cu studii superioare.

2. În ceea ce o priveşte pe recurenta C.L.M. şi criticile formulate de aceasta urmează a fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Este reală susţinerea recurentei că prin prelungirea termenului de aplicare a OUG 10/2008, conform art. 7, promovarea în grad a salariaţilor încadraţi în posturi unice se face prin transformarea postului pe care sunt încadraţi.

Unicitatea postului însă nu este dată de fişa postului, aşa cum susţine recurenta, ci de statul de funcţii aprobat de ordonatorul de credite.

Pe de altă parte promovarea se poate face în cazul posturilor unice, prevăzute în statul de funcţii dar cu încadrarea în nivelul alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile salariale.

Cu alte cuvinte chiar dacă postul ocupat ar fi unic în statul de funcţii în lipsa alocaţiilor bugetare aprobate pentru cheltuielile salariale nu este posibilă acordarea gradaţiei salariale pretinse.

Nu se contestă vocaţia recurentei de a pretinde încadrarea într-o gradaţie superioară, însă această trecere nu se poate face în afara condiţiilor legale mai sus redate.

Pe cale de consecinţă, găsind criticile neîntemeiate, Curtea respinge recursul ca nefondat în baza art. 312 C.pr.civ., hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 577/CM/13.10.2009

Dosar nr. 726/88/2009

35. Concediere in temeiul art. 65 din Codul muncii. Limitele in care instanţa poate cenzura măsura luată de unitate din perspectiva oportunităţii acesteia.

Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unui din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă la postul ocupat de salariat fie la locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în altă localitate).

Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă, aceasta trebuie să fie reclamantă de unul din motivele expres menţionate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situaţia angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.

S.C. R.R. a declarat recurs la 24.07.2009 împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Constanţa pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 09.02.2009, reclamantul B.M. a chemat în judecată S.C. R.R. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pe cale de contestaţie la decizia nr. 12/22.01.2009 să se dispună anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută anterior cu obligarea la plata unor despăgubiri calculate de la data concedierii cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că şi-a desfăşurat activitatea în baza contractului individual de muncă nr. 219600/28.01.1998 şi având numărul de marcă 606403, până la data concedierii având funcţia de inginer mecanic, în cadrul Direcţiei Administrative şi Relaţii cu Terţii din cadrul S.C. R.R. S.A.

Potrivit art.2 din decizia nr. 12/22.01.2009, măsura concedierii s-a întemeiat pe disp. art. 65 alin.1 din Codul Muncii, data fiind desfiinţarea locului de muncă ocupat de reclamant şi că societatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform pregătirii profesionale ori calificării sale; în conformitate cu art. 3 din aceeaşi decizie, s-a precizat că beneficiază de un preaviz de 45 de zile lucrătoare, conform art. 20 din contractul colectiv de muncă aplicabil, coroborat cu art. 73 alin.1 din Codul Muncii începând cu data de 14.11.2008.

Argumentele prezentate de Consiliul de Administraţie al S.C. R.R. S.A. şi intitulate „justificare” privind desfiinţarea postului de inginer mecanic pe care l-a ocupat reclamantul, sunt sumare şi generice, nu sunt suficient de temeinice şi mai mult decât atât sunt subiective în sensul că activitatea reclamantului urma să fie preluată de către o altă persoană, mai precis doamna C.P., de profesie inginer petrochimist, care comparativ cu el, nu are nici un fel de experienţă în gestionarea contractelor de prestări servicii, închiriere spaţii, mijloace fixe şi servicii, de care s-a ocupat exclusiv.

În aceste condiţii, anterior aplicării măsurii preavizului angajatorul trebuia să analizeze temeinic toate variantele atât în ceea ce priveşte necesitatea desfiinţării locului de muncă din motive organizatorice şi economice, cât şi în ceea ce priveşte situaţia personală a subsemnatului, aflat la final de carieră, cu probleme de sănătate şi care în cursul acestui an îndeplinesc condiţiile de pensionare în conformitate cu prevederile Legii 19/2000, motiv pentru care reclamantul a demarat activităţile în vederea depunerii dosarului de pensionare.

Mai apreciază reclamantul că, prin emiterea deciziei de concediere, conducerea societăţii nu a analizat situaţia reclamantului în conformitate cu prevederile capitolului V din Contractul Colectiv de Muncă.

Astfel, potrivit art. 76 pct.2 lit. „c” teza ultimă, din acest capitol, „măsura luată urmează să afecteze în ultimul rând femeile care au în îngrijire copiii, bărbaţii văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, bărbaţi văduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, precum şi salariaţi bărbaţi sau femei care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor.”

Având în vedere decizia de concediere care urma să fie emisă, reclamantul nu a beneficiat de nici un fel de majorare salarială şi nici de echipamentul de lucru şi protecţie, care potrivit normativelor interne trebuia acordat anual (în anul 2008 nu a primit).

Astfel a fost privat de aceste drepturi în perioada premergătoare emiterii deciziei de concediere şi în condiţiile în care s-ar proceda la anularea acestei măsuri de către instanţă, reclamantul solicită ca angajatorul să fie obligat la plata drepturilor neacordate în mod nejustificat.

Reclamantul solicită, de asemenea, ca angajatorul să plătească drepturile cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul fiind acela ca în această perioadă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal conform fişei postului, deşi preavizul îi oferea posibilitatea de a nu se prezenta la serviciu.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În apărare, s-a arătat că decizia contestată întruneşte cumulativ toate cerinţele de legalitate prevăzute de art. 65, 73 şi 74 Codul Muncii.

Astfel, măsura concedierii a fost dispusă cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 65 şi urm. din Codul Muncii, respectiv existenţa unei motivaţii temeinice pentru desfiinţarea locului de muncă, care trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă şi ca măsură să fi fost efectivă.

Aşadar, managementul societăţii, având girul organului suprem de conducere al S.C. R.R. S.A., prin Decizia Consiliului de Administraţie nr. 1 din data de 01.10.2008, a considerat că activitatea desfăşurată de contestator poate fi desfăşurată în condiţii de eficienţă organizatorică de un angajat din cadrul Departamentului Facilităţi care practic a preluat sarcinile avute de contestator.

Potrivit justificării care a stat la baza concedierii individuale, activităţile desfăşurate de contestatorul B.M. ar trebui trecute în apanajul Departamentului Facilităţi pentru a se putea asigura o centralizare şi gestionare mai eficientă a tuturor facilităţilor operaţionale, pe fondul unei evidente tendinţe de încărcare a timpului de muncă pe fiecare post/salariat în parametrii eficienţei.

La termenul din 20.03.2009, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul completării acesteia cu două nou capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor cuvenite pe perioada de 45 de zile a preavizului, motivul fiind acela că în perioada de referinţă şi-a desfăşurat activitatea în mod normal, conform fişei postului, deşi preavizul îi oferea reclamantului posibilitatea de a nu se prezenta la serviciu; şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei daune morale, ca o compensare a suferinţelor psihice la care a fost supus reclamantul în calitate de subiect pasiv al acestei măsuri abuzive şi în condiţiile în care era foarte aproape de momentul pensionării şi cu numeroase probleme de sănătate.

Prin sentinţa civilă nr.636/11.05.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 12/22.01.2009 de încetare a contractului individual de muncă al reclamatului, a obligat intimata să-l reintegreze pe reclamant în postul avut anterior concedierii, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata şi a respins celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 219600/28.01.1998, reclamantul B.M. (angajat din 23.05.1985) s-a obligat să presteze în favoarea S.C. P. S.A. (devenită ulterior actuala S.C. R.R. S.A.) funcţia de şef birou în cadrul Serviciului Transporturi, conform atribuţiilor stabilite în fişa postului.

În fişa anexă acestui contract, semnată la 08.10.2008, aferentă postului de inginer mecanic în cadrul Direcţia Administrativă şi de Relaţii cu Terţii/Birou Aprovizionare Generală s-a stabilit că reclamantul are ca principale obligaţii: derularea contractelor de închiriere/prestări servicii pentru asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii companiei:primire contract/act adiţional; verificare pe teren a calităţii serviciilor semnare, înregistrare, distribuţie, arhivare contract/act adiţional; primire, acceptare (în colaborare cu direcţia Comercială unde este cazul), distribuţie, arhivare factură corespondenţă; participă, la solicitarea supervizorului, în proiecte sau activităţi intră şi interdepartamentele, cu caracter temporar, în funcţie de rolul şi competenţele sale, pentru a contribui la realizarea obiectivelor echipei.

Prin „justificarea” înregistrată sub nr. 9217/13.08.2008, se propunea desfiinţarea unui post de inginer mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare (ocupat de reclamantul B.M.) şi preluarea atribuţiilor respective de un ocupant al postului de analist Servicii Clienţi din cadrul Departamentului Facilităţi.

Scopul justificării era „eficientizarea activităţii din cadrul Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii, precum şi evitarea suprapunerii de atribuiţii în cadrul direcţiei”.

Drept urmare a acestui material s-a aprobat prin decizia nr. 1/01.10.2008 a Consiliului de Administraţie al S.C. R.R. S.A. desfiinţarea postului ocupat de reclamant şi modificarea organigramei Direcţiei.

Astfel, deoarece anterior în cadrul Departamentului Aprovizionare Generală erau angajate 2 persoane, reclamantul B.M. şi numita D.S., în calitate de „agent contractări şi achiziţii”, după data de 01.10.2008 în cadrul acestui compartiment a rămas să lucreze în continuare doar D.S.

În „justificarea” din dosar nu se menţionează precis care salariat urmează a prelua atribuţiile de serviciu ale reclamantului.

De asemenea, deşi întâmpinarea a fost depusă la 27.02.2009 (deci la o lungă perioadă după punerea în aplicare a deciziei de concediere), nici în ansamblul apărărilor pârâtei nu se invocă clar care dintre ceilalţi salariaţi a primit în plus şi obligaţiile de serviciu ale lui B.M., fiind indicat, generic, „un salariat din cadrul Departamentului Facilităţi”.

Cu toate acestea, în justificarea înregistrată sub nr. 9217/13.08.2008, care deşi are acelaşi număr şi dată, are un conţinut total diferit de „justificarea” de la fila 110, se arată că atribuţiile postului de inginer auto vor fi preluate de C.P.

Această justificare arată că, în urma reorganizării departamentului administrativ, sarcinile şi responsabilităţile aferente postului inginer mecanic aşa cum sunt definite prin fişa postului – derulare a contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L., din cadrul Departamentului Aprovizionare vor trece în cadrul Departamentului Facilităţi şi vor fi preluate de către C.P., inginer petrochimist. Astfel, în urma reorganizării, în cadrul departamentului Facilităţi va exista o singură persoană care derulează toate contractele de prestări servicii, închiriere spaţii, mijloace fixe, telefonie etc. În numele tuturor societăţilor grupului R. situate pe platforma P. şi V. conform contractelor de mandat încheiate cu acestea.

Activitatea de derulare a contractelor de prestării servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii, măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestări servicii operare rampe şi prestări servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L. – Suc. Transport Constanţa, nu acoperă în totalitate cele 40 de ore de lucru săptămânale, fapt pentru care nu s-a considerat necesar menţinerea postului. Prin trecerea responsabilităţilor postului de inginer mecanic în cadrul postului de inginer petrochimist se urmăreşte o prestaţie unitară, trasabilă şi are scopul de a menţine eficienţa departamentului administrativ.

Deşi decizia nr. 1/01.10.2008 a Consiliului de Administraţie al pârâtei are la bază justificarea 9217/13.08.2008 (cu toate că există 2 astfel de justificări, ambele vorbesc de desfiinţarea postului reclamantului şi predarea atribuţiilor sale altor persoane), la 08.10.2008, data la care s-au semnat noi fişe ale posturilor pentru toţi salariaţii Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii, nici un alt salariat nu primise sarcinile de serviciu ale reclamantului, astfel cum acestea erau descrise în justificarea de la fila 25 din dosar.

Deşi instanţa a pus în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei fişa postului ocupat de reclamant, intimata nu a răspuns acestei solicitări, depunând o revizuire a fişei, produsă după adoptarea deciziei de desfiinţare a postului în care salariatul B.M. are atribuţii generice.

Cu toate acestea, din conţinutul justificării de la fila 25 (înscris depus chiar de intimată), instanţa poate reţine că sarcinile şi atribuţiile aferente postului inginer mecanic sunt acelea privind derularea contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L.

După adoptarea deciziei nr. 1/2008 a Consiliului de Administraţie, reclamantul B.M. a primit un preaviz în care era înştiinţat că, de la data de 14.11.2008 începe să curgă un termen de 45 de zile la finalul căruia urmează a i se înceta contractul individual de muncă în temeiul art. 65 alin.1 Codul muncii ca urmare a desfiinţării locului de muncă.

Drept consecinţă, prin decizia nr. 12/22.01.2008 pârâta a procedat la concedierea reclamantului începând cu data de 23.04.2009, menţionându-se că unitatea nu dispune de locuri de muncă vacante conform calificării salariatului.

În motivarea deciziei s-au reluat considerentele justificării de la fila 25 (nu cea de la fila 109).

Această constatare, coroborată şi cu situaţia că decizia în cauză a fost comunicată la 22.01.2009 reclamantului, duce la concluzia că motivaţia reală care a stat la baza concedierii acestuia este cea expusă la fila 25 şi nu cea de la fila 109 şi urm., în special „organigramele” anexa deciziei nr. 01/2008, ce par a fi acte întocmite pro causa, în susţinerea apărărilor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul B.M. a înţeles să conteste separat şi preavizul (dosar 11178/118/22008 al Tribunalului Constanţa), astfel încât pârâta a putut lua cunoştinţă de pretenţiile sale şi a reacţiona în consecinţă.

Pe lângă observaţiile că fişa postului reclamantului s-a modificat la 08.10.2008 (deşi de la 01.10.2008 postul său a fost desfiinţat) şi nici un alt salariat nu a primit atribuţiile sale, se impune constatarea că abia la 30.01.2009 o salariată a Direcţiei Administrative şi de Relaţii cu Terţii a dobândit şi obligaţiile reclamantului.

Astfel, numitei C.P. (indicată şi în justificarea de la fila 25) i-au fost atribuite şi activităţile privind derularea contractelor de prestări servicii transport (auto, CF şi naval), de prestări servicii măsurători topografice, de închiriere depozite carburanţi către R.O. S.A., de prestării servicii operare rampe şi prestării servicii reparaţii şi /sau întreţinere linii CF de către R.L. care, anterior datei de 08.10.2008, aparţineau reclamantului.

Aceasta, în contextul în care, de la 22.01.2009 reclamantul nu mai exercita efectiv aceste atribuţii (scriptic de la 08.10.2008, astfel încât în acest interval nimeni nu se mai ocupa cu cele menţionate), iar de la 14.11.2008 B.M. se afla în preaviz, având dreptul să lipsească timp de 45 de zile de la serviciu.

Această măsură organizatorică „menită să conducă la reducerea costurilor, creşterii eficienţei la nivel de departament având scopul eliminării posibilităţii de suprapunere a responsabilităţilor în anumite segmente de activitate”, nu corespunde cerinţelor legale imperative, referitor la cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă.

Conform art. 65 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă

Concedierea dispusă în baza art. 65 Codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unui din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent. Noţiunea de loc de muncă se referă la postul ocupat de salariat fie la locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în altă localitate).

Postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcţie sau meserie; de aceea, desfiinţarea postului trebuie să ducă la eliminarea acestuia din statul de funcţii, pentru a putea fi considerată efectivă.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă, aceasta trebuie să fie reclamantă de unul din motivele expres menţionate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporţionalitate cu importanţa măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situaţia angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile şi alte soluţii în afara concedierii.

Sintagma invocată de pârâtă în decizia de concediere „reducerea costurilor, creşterii eficienţei …” (aplicabilă situaţiei generice „dificultăţi economice”) implică nu doar existenţa unor simple motive de ordin economic, cum ar fi creşterea profitului respectiv diminuarea pierderilor – ci este necesară dovedirea unor greutăţi reale în ansamblul activităţilor de producţie şi distribuţie a produselor ce fac obiectul activităţii societăţii.

Raportat la aceasta, unitatea trebuia să-şi bazeze decizia de concediere pe împrejurări – constatate într-o perioadă suficient de lungă care să îndreptăţească presupunerea că nu este cazul unor situaţii accidentale – care au dus la pierderi economice precum creşterea costurilor de producţie, închiderea unor pieţe de desfacere tradiţionale, apariţia unor elemente concurenţiale foarte puternice care au pus produsele unităţii într-o situaţie de inferioritate în ansamblul cererii şi ofertei si altele asemenea.

Or, pârâta nici măcar nu a invocat o astfel de situaţie, cu atât mai puţin să o dovedească.

De asemenea, societatea nu a demonstrat că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului este singura soluţie posibilă în redresarea sa economică, celelalte măsuri de reorganizare dovedindu-se insuficiente sau neadecvate.

Pentru aceste motive, constatându-se că desfiinţarea locului de muncă nu a fost una reală şi efectivă, faţă de dispoziţiile art.78 alin.2 din Codul muncii potrivit cu care, la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere,

S-a anulat decizia nr. 874/23.09.2008 emisă de societatea intimată şi se va dispune reintegrarea contestatorului în funcţia inginer mecanic.

Avându-se în vedere dispoziţiile art.78 alin.1 din Codul muncii conform cărora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa a dispus anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul,

Luând în considerare şi efectele nulităţii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat, se va obliga intimata la plata, către contestator, a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de 22.01.2009 şi până la reintegrarea efectivă.

Cu privire la plata daunelor morale, instanţa a respins cererea având acest obiect ca neîntemeiată.

Toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite (în temeiul art. 1169 Cod civil) de cel care se pretinde prejudiciat. Aceasta înseamnă că reclamantul care solicită acoperirea prejudiciului trebuie să dovedească existenţa unor consecinţe negative (fizice-materiale sau morale) ca urmare a comiterii de către pârâta a unei fapte ilicite.

Cerinţa probării se extinde inclusiv asupra daunelor morale, chiar dacă, prin natura lor, acestea nu sunt perceptibile fizic, tocmai pentru că aduc atingere unor drepturi nepatrimoniale.

Or, concedierea conform art. 65 din Codul muncii pentru motive fără legătură cu persoana salariatului tocmai datorită că au fost invocate cauze obiective, reale şi serioase care împiedică continuarea raporturilor de muncă nu poate fi, în sine, cauzatoare de prejudicii morale în modalitatea invocată de reclamant – crearea unui impediment la viitoare potenţiale angajări; apoi, reclamantul nu a făcut dovada că la data încetării raporturilor de muncă cu pârâta nu ar mai fi fost angajat sau că ar fi încercat obţinerea unui alt loc de muncă conform pregătirii şi aptitudinilor sale.

De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată şi solicitarea din completările acţiunii privind plata drepturilor corespunzătoare preavizului; dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri la fel ca şi în situaţia în care reclamantul ar fi prestat munca, solicitarea de achitare drepturi cuvenite în perioada preavizului este neîntemeiată, din moment ce însăşi decizia de concediere, care stă la baza acordării preavizului s-a dovedit a fi nelegală.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

Concedierea salariatului s-a făcut în temeiul art. 65 alin.1 din CM legat de împrejurarea că postul ocupat de acesta a fost desfiinţat.

Instanţa de judecată investită în asemenea cauze trebuie să examineze dacă măsura a fost precedată de procedura instituită de art. 66 şi art. 67 din Codul Muncii şi dacă este o măsură reală, efectivă şi serioasă şi nicidecum sub aspectul probităţii profesionale.

Pentru combaterea acestui prim aspect reţinut în mod nefondat de instanţa de fond ca motiv de nelegalitate a concedierii, dincolo de faptul că instanţa nu are dreptul să se subroge în activitatea societăţii şi de a aprecia probitatea profesională a angajaţilor, recurenta a învederat pe de o parte că salariata care a preluat atribuţiile postului ocupat de contestatorul intimat este angrenată exclusiv în acest gen de activităţi încă din anul 2007 iar pe de altă parte partea din responsabilităţi care au fost preluate se încadrează în mod evident în scopul postului ocupat de salariata Palimaru Carmen.

Salariatul B.M. a fost concediat deoarece o parte din activităţile desfăşurate prin intermediul postului sau au fost externalizate (aprox. 60 – 70%) iar partea rămasă (aprox.30-40%), care nu mai acoperea norma de muncă a fost comasată în aria de responsabilităţi ale altui post din alt departament pentru considerente care ţin exclusiv de organizare şi eficienţă.

O altă consideraţie străină de limitele de competenţă este aceea legată de modul în care angajatorul ar fi trebuit să-şi aprecieze propriile nevoi, luând drept motivare situaţia personală a salariatului în ceea ce priveşte finalul acestuia de cariera şi probabilele probleme de sănătate.

A învederat că salariatul concediat nu trebuia să iasă la pensie în acest an, aşa cum nereal reţine instanţa de fond, ci în anul 2012, când acesta împlineşte vârsta standard de pensionare conform anexei 4 a Legii nr.19/2000, în baza actelor deţinute la dosarul de personal la acel moment. Este posibil ca el să fi avut pe acasă ceva adeverinţe din trecut, nedepuse la dosar şi atunci nu aveau cum să ştie că ar avea dreptul.

Cât priveşte criteriile de selecţie pe motive de ordin social, a susţinut că în situaţia unor concedieri individuale realizate prin desfiinţarea postului şi nu a unui loc de muncă din cadrul unui post, criteriile de selecţie nu pot fi avute în vedere pentru că măsura nu vizează pe salariat ci postul ocupat de acesta.

Intimatul contestator era singurul ocupant postului desfiinţat şi în atare condiţii nu se puteau avea în vedere criterii de selecţie care vizează comparaţia salariaţilor ocupanţi ale unui acelaşi post şi unde intervine de fapt Cap.V din CCM la nivel de unitate.

Cu privire la modul în care instanţa de fond (în speţă judecătorul care a motivat hotărârea) a înţeles să aprecieze probatoriul administrat, urmează a constata că tot ansamblul probator a fost transpus pe o linie care urmărea în mod evident avantajarea contestatorului şi era cu mult peste limitele de echidistanţă şi obiectivitate pe care trebuia să le aibă în vedere.

Revenind la continuarea criticilor hotărârii recurate solicită să se aibă în vedere că un alt argument ”pro causa” pe care se calează motivarea este acela că întâmpinarea ar fi fost depusă cu mult după momentul concedierii şi că în aceasta nu se precizează cine ar fi preluat atribuţiile postului.

Accentuând în mod „obiectiv” analiza justificării măsurii, instanţa identifică cheia cauzei şi reţine fără să se lămurească de ce, că la dosarul cauzei ar fi existat două justificări cu număr identic şi concluzionează că una dintre acestea ar fi fost realizată pro causa.

Instanţa constată în mod nereal că ar fi depus la dosar o revizuire a fişei postului domnului B.M. care ar fi cuprins atribuţii generice şi nu fişa postului completă.

Instanţa de fond a interpretat eronat caracterul concedierii individuale care nu ţine de persoana salariatului, prin aceea că la paragraful 6 de la pag.6 se reţine că la data deciziei CA s-ar fi desfiinţat postul contestatorului şi că abia în 30.01.2009 salariata P.C. a preluat atribuţiile rămase.

Concedierea efectivă nu are cum să fie concomitentă aprobării unei măsuri de acest gen, fie şi pentru simplul motiv că între aprobarea măsurii şi aplicarea eu efectivă trebuie să existe măcar un termen de preaviz.

Prin decizia organului suprem de conducere a unei societăţi se aprobă modificarea organigramei şi implicit desfiinţarea ori înfiinţarea de posturi, dar punerea în practică a unei astfel de măsuri necesită perioade de timp.

Un ultim aspect este acela că hotărârea instanţei prezintă caracteristicile unei soluţii nelegale şi netemeinice, prin aceea că instanţa de fond, prin măsura dispusă, obligă societatea să îşi modifice organigrama aprobată de organul suprem de conducere şi astfel depăşeşte limitele de competenţă legal prevăzute, în sensul că intervine în activitatea societăţii.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs îl va respinge pentru urmǎtoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin decizia 12/22.01.2009 s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă pentru motive neimputabile salariatului, pe temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii, data fiind desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.

La adoptarea acestei decizii au fost avute în vedere decizia 1/2008 a consiliului de administraţie al S.C. R.R. S.A. şi preavizul din 14.11.2008.

La 13.08.2008 s-a înregistrat la nivelul societăţii ”justificarea nr.9217” prin care se propune desfiinţarea unui post de inginer mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare (ocupat de B.M.) şi preluarea atribuţiilor acestuia de un ocupant al postului de analist Servicii clienţi din cadrul Departamentului Facilitat.

Deşi din cuprinsul Anexei 1 la Decizia Consiliului de Administraţie 1/01.10.2008 rezultă că postul de analist servicii clienţi era ocupat de salariata M.A., aceasta nu este nominalizată ca fiind salariata ce urma să preia atribuţiile reclamantului, lăsând ca “justificarea” să fie generică şi să lase loc de interpretări.

De asemenea, în decizia de concediere nu se arată în concret motivele care au determinat măsura concedierii salariatului, şi de această dată angajatorul folosind noţiuni generice “reducerea costurilor, creşterea eficienţei”.

Concedierea dispusă în baza art. 65 din codul muncii trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: cauza concedierii să constea în desfiinţarea locului de muncă pentru unul din motivele avute în vedere de legiuitor şi decizia de concediere să emane de la organul competent.

În ipoteza reţinută de art.65 din Codul muncii este vizată încetarea contractului individual de munca ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat.

Pentru ca desfiinţarea locului de muncă să fie considerată reală şi serioasă aceasta trebuie să fie determinată de unul din motivele prevăzute de art. 65, de asemenea cauza trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv.

Este necontestată împrejurarea că instanţa nu poate cenzura măsura luată de unitate din perspectiva oportunităţii acesteia, din punct de vedere managerial, dar poate analiza măsura sub aspectul caracterului real, efectiv şi serios.

Tocmai din acest motiv, în adoptarea măsurii trebuie să rezulte cu claritate necesitatea adoptării, in caz contrar activitatea economică a unităţii putând să fie afectată.

În aceste circumstanţe, angajatorul trebuia să arate în concret care este fişa postului pentru salariatul ce a preluat atribuţiile postului desfiinţat, pentru ca instanţa să poată verifica în mod obiectiv dacă atribuţiile postului desfiinţat se regăsesc în fişa postului ce le-a preluat.

De asemenea angajatorul trebuie să aducă justificări serioase legate de necesitatea desfiinţării postului, raportat la motivele de ordin economic, de dovedirea unor greutăţi reale din punct de vedere financiar, pe care nu le poate depăşi decât prin desfiinţarea postului.

Asemenea dovezi constau în bilanţuri contabile, situaţia contului de profit şi pierderi anterioare şi ulterioare desfiinţării postului, probe în măsură să convingă instanţa că nu suntem în faţa unei măsuri arbitrare ci a uneia corect motivată si necesară la nivelul unităţii.

Recurenta nu a demonstrat cu date economice în ce măsură s-a redresat societatea ca urmare a desfiinţării postului ocupat de salariat.

Neseriozitatea măsurii luate de angajator rezultă cu prisosinţă şi din împrejurarea că justificarea 9217/ 13.08.2008 are două conţinuturi diametral opuse, sub acelaşi număr fiind înregistrate două înscrisuri care se contrazic, de unde şi concluzia că măsura este una arbitrară.

Astfel, în una din justificările din 9217/ 13.08.2008 se arată că atribuţiile postului de inginer mecanic ocupat de M.B. vor fi preluate de Departamentul Facilităţi postul inginer petrochimist (fila 25 dosar Tribunal), iar în cealaltă se arată că atribuţiile postului de Inginer Mecanic din cadrul Departamentului Aprovizionare vor fi preluate de postul Analist Servicii Clienţi din cadrul Departamentului Facilităţi.

Această situaţie confuză ne formează convingerea că angajatorul nu a avut o imagine clară cu privire la necesitatea luării măsurii de desfiinţare a postului de inginer mecanic din Departamentul Aprovizionare si, implicit, de lipsa unei reprezentări reale a măsurii în care se rentabilizează şi se eficientizează activitatea economică, făcând-o mai profitabilă.

Criticile referitoare la desfiinţarea postului urmare a externalizării sarcinilor (60- 70% ) sunt de asemenea neconfirmate probator, fiind simple susţineri aleatorii ce nu pot fi cuantificate şi verificate de instanţa de control judiciar întrucât însăşi recurenta nu arată de unde a extras aceste procente.

Aceste critici sunt lipsite de substanţă si prin raportare la faptul că, deşi la 01.10.2008 postul salariatului apare ca desfiinţat, la o dată ulterioară, respectiv 08.10.2008 se întocmeşte o fişă a postului, modificată, aceste atribuţii nefiind nominalizate decât începând cu data de 30.01.2009 la o altă salariată.

Ori dacă la 01.10.2008 postul era desfiinţat, se pune întrebarea cum putea acest post să aibe alte atribuţii la data de 08.10.2008.

Această modalitate de desfăşurare a lucrurilor ne conduce la concluzia că nu a fost vizată desfiinţarea postului după cum este cerinţa impusă de art. 65 din Codul Muncii ci a fost vizat salariatul.

Nu a constituit argumentaţie decisivă în pronunţarea sentinţei, împrejurarea că salariatul ar fi fost în situaţia de a se pensiona în anul 2009, astfel încât şi această critică urmează a fi înlăturată ca nefondată, aceleaşi considerente şi cu privire la aplicarea criteriilor de selecţie în cazul concedierilor individuale realizate prin desfiinţarea postului.

Hotărârea pronunţată de Tribunal s-a situat pe principii echidistante, ea fiind rezultatul unei analize logice a tuturor probatoriilor administrate şi al temeiurilor de drept incidente în cauză.

Sentinţa pronunţată de Tribunal nu obligă unitatea să adopte altă organigramă, înţelegând că prin aceasta se exercită imixtiunea în atribuţiile organismului de conducere, ci are menirea de a cenzura şi sancţiona măsura nelegală de desfiinţare aleatorie a postului fără o motivaţie clară, fiind atributul exclusiv al unităţii de a transpune în fapt modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri judecătoreşti.

Orice altă argumentare contrară, pornind de la premisa oferită de recurentă, ar conduce la concluzia că instanţa de judecată nu ar fi în măsură să analizeze decizia de concediere întemeiată pe disp. Art. 65 din codul muncii, ceea ce fără îndoială nu a fost în intenţia legiuitorului, orice măsură luată de unitate concretizată într-o decizie fiind supusă controlului judiciar după natura actului emis fiind competentă o anumită instanţă.

Pe cale de consecinţă, Curtea găsind toate criticile neîntemeiate va respinge recursul în conformitate cu art. 312 C pr. Civ. hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.

În baza art. 274 C pr. civ. va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 de lei, în favoarea intimatului reclamant, reprezentând onorariu avocat.

Decizia civilă nr. 701/CM/24.11.2009

Dosar nr. 1156/118/2009

36. Prescripţia dreptului la acţiune din perspectiva dispoziţiilor art. 283 alin.1 lit. A Codul muncii.

Comunicarea deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, nu are semnificaţia luării la cunoştinţă prin orice mod, ci a remiterii efective a acesteia.

S.C. T.T. a declarat recurs la 10.09.2009 împotriva sentinţei civile nr. 649 din 14 mai 2009 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi împotriva încheierii de şedinţă din 29.04.2009, pe care le-a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În fapt, prin contestaţiile înregistrate pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 18.12.2008, contestatorii A.V.G. şi A.N. au solicitat în contradictoriu cu intimata SC T.T. SRL Constanţa, anularea deciziilor de încetare a contractelor de muncă nr. 2627/28.11.2008 şi 2630/28.11.2008 emise de intimată, reintegrarea în funcţiile deţinute anterior, plata tuturor drepturilor salariale şi celorlalte drepturi de care au fost lipsiţi de la data desfacerii contractelor şi până la efectiva reintegrare inclusiv pentru perioada 07.11.2008-28.11.2008 în care ambii contestatori au avut contractele de muncă suspendate conform art. 52 (2) c.m pe perioada cercetării disciplinare şi cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că la data de 28.10.2008 şeful serviciului resurse umane M.F. a chemat toţi şoferii din unitate solicitîndu-le demisiile, situaţie în care salariaţii şoferi au mers la ITM şi li s-a spus că nu este bine să prezinte demisiile pentru că nu mai beneficiază de şomaj, astfel că un grup de salariaţi a chemat televiziunea Neptun.

După acest incident, intimata a desfăcut contractele de muncă disciplinar, ilegal cît timp ambii contestatori doar au asistat cînd colegii lor au avut discuţii cu reprezentanţii presei şi când s-au plâns de neajunsurile din unitate, colegi care nici nu au fost sancţionaţi disciplinar.

De asemenea, individualizarea sancţiunii s-a făcut eronat deoarece intimata a amplificat fapta contestatorilor care nu au participat la acele discuţii deşi erau direct interesaţi, fiind şi ei vizaţi pentru disponibilizare şi îi interesa modalitatea de soluţionare a situaţiei.

În convocatorul pentru cercetarea disciplinară s-a menţionat că fapta imputată constă în defăimarea societăţii , încălcarea unor sarcini de serviciu .

Referitor la defăimarea societăţii, s-a arătat că articolul din presă constă în relatarea obligării unui număr de 50 salariaţi care şi-au dat demisia şi că oamenii sunt disperaţi pentru că nu pot beneficia de şomaj, conducerea intimatei refuzând să stea de vorbă cu salariaţii sau cu presa, ori nu se poate prevala conducerea de propria incorectitudine, reprezentanţii intimatei fiind cei care au declanşat conflictul declarând că salariaţii mai trebuie să vină la muncă doar să-şi depună demisiile.

Contestatorul A.V.G. se afla în concediu legal de odihnă la momentul desfacerii contractului său de muncă, respectiv în perioada 27.10.2008 - 17.11.2008, fiind suspendate raporturile de muncă, contestatorul nu mai avea obligaţia respectării regulamentului intern şi CCM la nivelul intimatei astfel că fapta imputată nu are legătură cu serviciul.

Se susţine că în privinţa sa concedierea a fost premeditată, deoarece se reţine în decizia contestată că a părăsit locul de muncă fără aprobarea şefului direct, că şi-a neglijat sarcinile de serviciu, fapte străine de contestatorul care nu se afla la muncă.

În cazul contestatorului A.N. pentru că mai are de activat circa un an până la pensie, beneficiază de protecţie, la data de 03.11.2008 i s-a comunicat că are dreptul să stea la muncă 4 ore după care să-şi caute alt loc de muncă pentru că maşina pe care lucrase iniţial fusese repartizată altui coleg.

Pentru că poarta era închisă datorită presei prezente, contestatorul a sărit gardul, iar această faptă nu este suficientă pentru o asemenea sancţiune disciplinară, contestatorul neavând legătură cu grupul care a dat declaraţii considerate defăimătoare.

Anexat contestaţiei se depun deciziile contestate şi dovezile de convocare la cercetarea disciplinară.

Intimata, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a exercitat dreptul la contestaţie, deoarece contestatorii nu au semnat cererea ci avocatul ales ,iar pe fond se solicită respingerea contestaţiei ca inadmisibilă potrivit art. 47 C. pr. Civ., neexistînd coparticipare procesuală. Ulterior, la data de 11.03.2009, intimata faţă de depunerea contractului de asistenţă juridică a avocatului ales şi semnarea contestaţiei de către contestatori, a renunţat la această excepţie.

Pe fondul contestaţiei intimata a arătat că la data de 30.10.2008 s-a luat decizia de reorganizare a activităţii, reorganizare care afecta 17 persoane, printre care doar A.V.G.

Ca urmare a acestei decizii de reorganizare, la data de 03.11.2008 şeful serviciului resurse umane la intrarea în incintă a fost agresat de un grup de 15-20 salariaţi printre care şi contestatorii, nemulţumiţi că societatea intra în faliment şi că nu mai aveau altă posibilitate de angajare, situaţie în care şeful a încercat să el explice că nu era vorba de falimentul societăţii, dar nu a reuşit şi a fost salvat de către ceilalţi angajaţi din depozitul central.

În acest timp, una din persoanele din grupul agresiv a chemat presa –Televiziunea Neptun, reporterii au ajuns la depozit în jurul orei 12,30, solicitând grupului de salariaţi din care făceau parte şi contestatorii, în scopul accentuării dramatismului, să declare că poarta, deşi era închisă pentru lucrări de betonare, a fost închisă pentru a limita dreptul salariaţilor la mişcare şi accesul la muncă.

Declaraţii au dat în acest sens toţi salariaţii din grup inclusiv contestatorii, şi tot la îndemnul reporterilor, salariaţii au escaladat gardul din interior spre exterior, dând declaraţii în sensul că intimata este în incapacitate de plată şi toţi cei 50 de salariaţi au fost forţaţi să-şi dea demisia.

Urmare a interviurilor, timp de 2 săptămâni au scăzut livrările de marfă, cumpărări de marfă la un preţ mai mare şi cu plata în avans, cauzând o pierdere de circa 1.200.000 USD.

Intimata a susţinut că nu a existat premeditare deoarece anterior desfacerii contractelor de muncă, prin adresa din data de 24.11.2008 serviciul resurse umane îi informa asupra soluţiei luate ca urmare a cercetării disciplinare prealabile de către administratorul intimatei, informare obligatorie şi înregistrată la ITM Constanţa.

Referitor la cazul contestatorului A.V.G. s-a arătat că acesta se afla în concediul legal de odihnă, dar suspendarea raporturilor de muncă nu este aplicabilă nefiind nici una din situaţiile prevăzute de art. 49-54 codul muncii, şi chiar dacă era aplicabilă vreuna din aceste situaţii, contestatorul ar fi rămas în continuare sub incidenţa prevederilor regulamentului intern şi CCM.

Pe lângă faptele reţinute în decizie, contestatorului i s-au mai reţinut şi alte fapte – comiterea sau incitarea la orice acte care tulbură armonia salariaţilor, recurgerea la violenţe de natură să producă accidente, provocarea perturbării programului de lucru prin producerea sau declanşarea de greve, atitudinea jignitoare în relaţiile de serviciu, rezolvarea unui diferend personal pe teritoriul intimatei, fapte pe care contestatorul nu le-a contestat.

În cazul contestatorului A.N., intimata a arătat că au existat mai multe motive de concediere disciplinară, dar în contestaţie face vorbire de doar unul dintre ele, fără referire la celelalte, care constă în transmiterea de informaţii legate de activitatea societăţii către persoane străine, discuţii de grup şi neglijarea sarcinilor de serviciu –art. 33 alin. 8 şi 17 din regulament şi comiterea sau incitarea la orice acte ce tulbură armonia salariaţilor, recurgerea la violenţe de natură să producă accidente umane sau tehnice – art. 33 alin. 8 din regulament, provocarea perturbării programului de lucru prin producerea sau declanşarea de greve fără a încerca rezolvarea conflictului de muncă pe căi paşnice şi legale – art. 33 alin. 19 din regulament, atitudine jignitoare în relaţiile de serviciu, rezolvarea unui diferend de ordin personal pe teritoriul societăţii - art. 33 alin. 22 din regulament.

S-a invocat de asemenea încălcarea disp. art. 33 din regulament care prevede că salariaţii au interdicţie în ceea ce priveşte transmiterea de informaţii persoanelor străine de societate – abatere care se sancţionează cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Contestatorii au contestat şi decizia nr. 2444/10.11.2008 prin care intimata a dispus modificarea salariului ambilor contestatori de la 1.200 lei la 648 lei.

Intimata a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune faţă de faptul că s-a depăşit termenul de 30 zile prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. a din codul muncii, fără a solicita repunerea în termen.

Intimata a formulat de asemenea cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea contestatorilor la plata sumelor de 3.600 lei reprezentând diferenţa de salariu dintre ultimul salariu stabilit de către părţi prin acte adiţionale, respectiv cel cu nr. 2.

Prin sentinţa civilă nr.649/14.05.2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte contestaţiile formulate de reclamanţii A.V.G. şi A.N. în contradictoriu cu pârâta SC T.T. SRL.

A anulat deciziile nr.2627/28.11.2008 şi 2630/28.11.2008 emise de intimat.

A dispus reintegrarea contestatorilor în funcţiile deţinute anterior emiterii deciziilor.

A obligat intimata către contestatori la plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 07.11.2008 si până la efectiva reintegrare.

A respins ca nefondată excepţia prescrierii dreptului la acţiune referitor la contestarea deciziei nr.2444/10.11.2008.

A admis contestaţia împotriva deciziei nr.2444/10.11.2008 în privinţa contestatorilor.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională.

A obligat intimata către contestatori la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prioritar instanţa a analizat prescrierea dreptului la acţiune pentru capătul de cerere ce vizează contestarea deciziei de modificare a salariilor, constatând că singura dovadă de comunicare a acestei decizii este data de 01.04.2009, termenul de judecată la care intimata a înmânat contestatorilor şi această decizie pe lângă celelalte documente ce au stat la baza emiterii deciziilor de concediere.

În aceste împrejurări, termenul de 30 zile este respectat, excepţia fiind respinsă cu această motivaţie.

Pe fondul contestaţiei, referitor la deciziile de concediere, s-au constatat următoarele:

Pentru ambii contestatori au fost reţinute drept abateri disciplinare grave care au condus la desfacerea contractelor individuale de muncă mai multe fapte respectiv părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct – art.33 alin. 1.1 din regulamentul intern.

Această faptă nu este dovedită de intimată , nici declaraţiile martorilor audiaţi – C.I. şi C.A. la cererea sa nu confirmă acest lucru.

Sub aspectul părăsirii locului de muncă pentru a desfăşura aceste fapte , se reţine că în realitate, contestatorul A.V. nici nu se afla în timpul serviciului, fiind în concediu, dovada fiind adresa nr. 2251/24.10.2008, pentru perioada 27.10 -17.11.2008, deci, cu atât mai mult în privinţa sa nu se poate reţine comiterea acestei abateri iar A.N., se afla în incinta societăţii ca şi ceilalţi angajaţi.

Primul martor a relatat că în dimineaţa zilei de 03.11.2008 orele 7,30 în calitate de ofiţer IPS, C.I. a fost chemat de directorul de producţie şi i s-a spus că sunt pregătite lucrările de betonare la poarta 1, să lipească afiş prin care să îndrume accesul autovehiculelor pe la poarta 2, afiş care a fost plasat pe la orele 8,30, situaţie în care prima maşină a intrat în unitate pe la orele 11- oră până la care nu se turnase beton, dar a doua zi martorul a constatat că se turnase beton la poarta 1.

În jurul orei 10 directorul l-a chemat şi l-a anunţat că a venit o echipă de televiziune, ocazie cu care martorul a văzut la poarta 1 un grup de 6-7 salariaţi, unii dintre ei discutând cu membrii echipei.

A.N. a sărit gardul în exteriorul societăţii la fel ca şi ceilalţi salariaţi ,poarta fiind închisă în cursul dimineţii pretext fiind lucrările de betonare, efectuate în acea zi, dar martorul nu l-a văzut să fi discutat cu echipa de reporteri, iar pe A.V. martorul nici nu l-a observat în zonă.

Martorul C.A. a relatat că în calitate de şef de tură, în ziua de 03.11.2008 a văzut în curtea societăţii circa 10-15 salariaţi pe la orele 09-10, nemulţumiţi de restructurările ce urmau, reclamanţii aflându-se printre aceştia, agresiune asupra numitului N.F. a exercitat alt salariat, nu contestatorii.

Nici acest martor nu confirmă instigarea salariaţilor de către contestatori la agresarea numitului N. şi nici darea de interviuri de către aceştia-faptă încadrată în art. 18 şi 19 din regulament.

Ca urmare, fapta de alăturare a contestatorilor altor salariaţi care au blocat accesul numitului N.F. în societate, crearea de tensiuni, agitaţie, ameninţări la adresa acestui angajat, încercarea de agresare fizică, nu se confirmă.

Singura faptă care se poate reţine în sarcina contestatorului A.N. este escaladarea gardului societăţii, dar aceasta s-a datorat închiderii porţii 1, unde era prezentă o echipă TV Neptun care filma, astfel că accesul urma să se realizeze pe la poarta 2, dar aceasta nu este de o asemenea gravitate încât să conducă la desfacerea contractului de muncă, având în vedere criteriile de individualizare prevăzute de codul muncii.

S-a reţinut de asemenea în sarcina contestatorilor participarea la interviuri denigratoare la adresa societăţii, transmiterea de informaţii legate de activitatea societăţii către persoane străine acesteia - art. 33 alin. 8 şi alin. 22, însă aceiaşi martori audiaţi relatează că cei doi contestatori se aflau în grupul de salariaţi care au discutat cu operatorii de TV, însă nu i-au văzut dând interviuri, transmiţând informaţii legate de activitatea societăţii.

Atitudinea jignitoare reţinută drept abatere – art. 33 alin. 22 din regulament, constă în realitate în nemulţumirea manifestată de contestator şi ceilalţi salariaţi referitor la activitatea viitoare proprie lor, respectiv la disponibilizările salariaţilor, printre cei vizaţi fiind şi cei doi contestatori.

Din toate aceste considerente, s-a apreciaat că nu se regăsesc întrunite condiţiile cumulative care definesc răspunderea disciplinară, însăşi faptele reţinute, prevăzute de regulamentul intern al societăţii nu se dovedesc, astfel că în absenţa faptei care să poată fi calificată drept abatere în accepţiunea codului muncii, răspunderea disciplinară nu operează.

Astfel, s-au admis contestaţiile formulate şi pe cale de consecinţă, s-au anulat deciziile emise şi s-a dispus reintegrarea contestatorilor în funcţiile deţinute anterior, cu obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor băneşti cuvenite, de la data de 07.11.2008 până la efectiva reintegrare.

Referitor la decizia nr. 2444/2008 contestată, pe fondul cauzei, s-a constatat că prin aceasta angajatorul a dispus unilateral modificarea unuia dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă respectiv salariul, ceea ce nu se poate efectua fără acordul salariatului – art. 41 codul muncii iar în cazul în care angajatorul procedează la reducerea, ca în speţă a salariului salariatului, fără acordul acestuia, sancţiunea este nulitatea acestei măsuri.

Ca procedură de urmat în cazul în care angajatorul are iniţiativa modificării elementelor contractului, îi revine obligaţia de informare anterioară a salariatului referitor la aceste element ce va suferi modificări, încheierea unui act adiţional la contractul de muncă, ceea ce nu s-a realizat în speţă.

Comunicarea acestei modificări s-a făcut în timpul derulării litigiului, dată de la care salariaţii au luat la cunoştinţă despre acest aspect şi au contestat măsura în termen legal, fapt pentru care pe fondul pretenţiei contestatorilor, decizia de modificare a salariului, deşi priveşte mai mulţi salariaţi, a fost anulată parţial, doar în privinţa contestatorilor, pentru restul salariaţilor, producându-şi efectele.

În privinţa cererii reconvenţionale a intimatei, s-a constatat că se solicită restituirea de către contestatori a unor sume de bani ce reprezintă diferenţe de salariu conform ultimelor acte adiţionale. Faţă de modalitatea de soluţionare a capătului de cerere ce viza anularea deciziei de modificare a salarizării contestatorilor, rezolvarea acestor pretenţii este strâns legată, derivată din acesta în sensul că, nefiind legală decizia de modificare a salariului, nu poate constitui temei nici pentru restituirea sumelor astfel obţinute de salariaţi.

Ca urmare, pretenţiile din cererea reconvenţională a intimatei au fost respinse ca nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată către contestatori, reprezentând onorarii de avocat.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

1. Cererea prin care reclamanţii şi-au modificat acţiunea la data de 01.04.2009 a fost formulată cu depăşirea primei zile de înfăţişare calculată la data de 28.01.2009.

Deşi instanţa a reţinut corect că este o modificare a acţiunii, a respins apărările intimatei, cu motivarea că această modificare a fost făcută în termen, deşi documentele care atestau modificarea unilaterală a salariului reclamanţilor au fost comunicate reclamanţilor la 28.01.2009. În aceste condiţii, prima zi de înfăţişare putea fi considerată data de 18.02.2009 şi nu 01.04.2009.

1) Pe cale de excepţie a fost invocată prescripţia dreptului material la actiune a reclamanţilor, de a formula contestaţia împotriva deciziei nr. 2444/10.11.2008, întrucât aceasta a fost fost formulată cu depaşirea termenului de 30 zile prev. de art. 283 alin.1 lit. a din Codul muncii. Au învederat că reclamanţii au cunoscut cuantumul salariului şi nu l-au contestat încă din data de 15.12.2008 când şi-au primit drepturile salariale aferente lunii noiembrie 2008.

În mod eronat, a respins tribunalul această excepţie cu motivarea că decizia a fost înmânată contestatorilor la 01.04.2009, în condiţiile în care aceasta a fost comunicată în şedinţă la termenul din 28.01.2009, însă reclamanţii au ales să îşi modifice acţiunea la 01.04.2009, în afara perioadei de 30 de zile stabil. de art. 283 alin. 1 lit. a din Codul muncii.

3. Pe fondul cauzei, recurenţii au modificat sentinţa pentru următoarele motive: societatea a luat decizia la 30.10.2008 de a reorganiza activitatea care urma să afecteze 17 persoane, dintre care numai unul dintre reclamanţi era afectat şi anume Albu Vili Gabriel.

În urma acestei decizii, la 03.11.2008 orele 11:30, în timp ce şeful serviciului resurse umane se îndrepta către maşina societăţii, un grup de 15-20 persoane, printre care şi reclamanţii l-au agresat, situaţia devenind conflictuală.

Reclamantul A.V.G. a confirmat, prin răspunsurile la interogatoriu, că a fost în grupul de persoane, dar că nu l-a agresat pe şeful serviciului de resurse umane.

Cu această ocazie, unul dintre salariaţi a chemat televiziunea Neptun cu pretextul că societatea a închis poarta, în acest interviu au apărut şi reclamanţii.

Motivul real al închiderii porţii nr. 1 a fost acela determinat de efectuarea unor lucrări de betonare iar salariaţii au fost îndrumaţi spre poarta nr.2 aflată la 50-60 metri distanţă. Cu toate acestea, salariaţii au preferat să escaladeze poarta 1 şi să facă afirmaţii denigratoare la adresa societăţii în cadrul interviului televizat, împrejurare de natură să afecteze activitatea economică a societăţii.

Afirmaţia reclamanţilor potrivit căreia conducerea societăţii a refuzat să stea de vorbă cu salariaţii nu este reală întrucât este de notorietate că administratorul societăţii trecea zilnic de cel puţin doua ori prin depozitele din Constanţa şi cunoştea foarte bine fiecare salariat în parte.

În urma interviurilor formulate de angajaţi printre care se aflau şi reclamanţii, livrările de marfă au scăzut de la 1200-1500 tone/zi la 200-400 tone/zi ceea ce a dus la o pierdere a societăţii de circa 1.200 000 USD.

Referitor la susţinerile reclamanţilor conform cărora societatea nu a respectat criteriile de individualizare a sancţiunilor disciplinare acestea urmează a fi respinsă întrucât cercetarea s-a desfăşurat pentru toţi participanţii la acele evenimente iar măsurile propuse de comisia de cercetare disciplinară au fost individualizate după gravitatea faptelor.

În privinţa reclamantului A.V.G., se susţine că acesta se afla în concediu de odihnă în perioada 27.10.2008-17.11.2008, iar fapta imputată nu are legătură cu raporturile de muncă, contractul de muncă fiind suspendat acesta nu poate răspunde disciplinar.

Susţinerea este eronată, contractul de muncă nu se suspendă pe perioada concediului de odihnă, iar în această perioadă subzista interdicţia pentru salariaţi de a transmite informaţii legate de societate în conformitate cu art. 55 din Regulamentul Intern.

Mai mult, acesta se face vinovat de încălcarea disp. art. 33 alin. 19, art. 33 alin. 18 şi art. 33 alin. 22 din regulament.

În cazul lui A.N., acesta nu era afectat de decizia de reorganizare a societăţii, astfel că urmează a fi înlăturate ca neadevărate afirmaţiile potrivit cu care şeful de coloană i-a comunicat că ar urma să fie disponibilizat.

Şi acest reclamant face vorbire numai de unul dintre motivele care au stat la baza răspunderii disciplinare (părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct - art. 33 alin. 1.1 .din Regulamentul Intern), fără a formula apărări cu privire la celelalte motive care au stat la baza deciziei contestate.

Reclamantul se face vinovat de încălcarea disp. art. 33 din Regulamentul Intern, sancţiunea fiind prevăzută de art. 55 din regulament.

Respectarea normelor de disciplină a muncii constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea normală a raporturilor de muncă. Ea generează obligaţia salariatului de a respecta normele de disciplină a muncii, atât cele prevăzute în acte normative cât şi cele prevăzute în contractele colective de muncă, în contractele individuale de muncă.

Subordonarea ierarhică conferă angajatorului dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare în situaţia în care acestea încalcă normele de disciplina muncii.

Art. 257 din Codul muncii instituie obligativitatea pentru angajator, de a întocmi regulamentul intern, ale cărui norme trebuie respectate de toţi salariaţii.

În acest context, dacă în derularea raportului de muncă salariatul a săvârşit o faptă calificată de angajator ca fiind gravă, sancţiunea aplicată va fi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, deoarece conform Regulamentului Intern, pentru acea faptă, angajatorul stabilise aplicarea sancţiunii mai sus menţionate.

Instanţa nu poate (în virtutea principiului relativităţii efectelor contractului) interveni, în situaţia în care fapta a fost calificată “abatere gravă“ prin normele interne; ea are această posibilitate, numai dacă fapta săvârşită nu este calificată, potrivit reglementărilor interne.

În drept au fost invocate disp. art. 3041 C. pr. civ.

Recursul nu este fondat.

Curtea analizând sentinţa din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs îl va respinge pentru următoarele considerente:

1. Referitor la modificarea cererii de chemare în judecată, Curtea are în

vedere următoarele:

La data de 28.01.2009 pârâtul a depus întâmpinarea şi un set de înscrisuri în susţinerea apărărilor, sens în care s-a acordat termen de judecată la 18.02.2009.

La termenul de judecată din 18.02.2009, cauza s-a amânat faţă de cererea motivată depusă de apărătorul intimaţilor, dar şi pentru a se pune în discuţia părţilor excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a exercitat dreptul de chemare în judecată, excepţie invocată prin întâmpinare de pârât, sens în care s-a acordat termen de judecată la 11.03.2009.

La termenul de judecată pârâta a învederat că excepţia invocată nu este aceea a lipsei dovezii calităţii de reprezentant ci excepţia nulităţii cererii faţă de nesemnarea acesteia de către reclamanţi, precizând totodată că nu insistă în excepţia lipsei calităţii de reprezentant, dar întrucât cererea a fost semnată de reclamanţi nu mai insistă în această excepţie şi s-a acordat termen de judecată la 01.04.2009 pentru administrarea de probe.

La termenul de judecată din 01.04.2009, prin notele de şedinţă depuse de reclamant, Tribunalul a observat că aceasta reprezintă o modificare a acţiunii, însă reclamantul prin apărător a învederat că modificarea a intervenit în urma comunicării setului de înscrisuri din partea pârâtei.

Într-adevăr, la 01.04.2009, reclamanţii prin avocat au solicitat Tribunalului să oblige pe pârât să depună la dosar actele adiţionale la contractul individual de muncă prin care s-a diminuat salariul, conform deciziei nr. 2444/10.11.2008 necomunicată până la 01.04.2008.

A susţinut totodată că în eventualitatea în care asemenea decizie există înţelege să invoce excepţia nulităţii acesteia datorită modificării unilaterale a contractului individual de muncă.

În urma verificării setului de înscrisuri, depuse la 01.04.2008, observăm că printre acestea se află şi decizia 2444/10.11.2008 prin care s-a diminuat salariul de bază pentru cei doi reclamanţi la un cuantum de 648 lei lunar, fără a fi fost însoţită de o dovadă de comunicare, care să ateste împrejurarea că reclamanţii ar fi luat cunoştinţă de existenţa acesteia la o dată anterioară.

Iată deci că în lumina disp. art.139 C. pr. civ., Tribunalul a hotărât judicios că există o modificare a acţiunii la 01.04.2009, dar aceasta se datorează setului de înscrisuri depuse de pârât prin avocat, astfel că nu se poate vorbi de acceptarea modificării cu depăşirea primei zi de înfăţişare, astfel cum este ea definită de textul de lege mai sus indicat.

2. Relativ la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune din perspectiva disp. art. 283 alin.1 lit. A din Codul muncii, Curtea reţine următoarele: art. 283 alin. 1 lit. a din Codul muncii Curtea reţine următoarele;

Art. 283 alin.1 lit.a din Codul muncii dispune: “Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.”

Esenţială în calcularea termenului este dovada comunicării deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.

Recurenta nu se află în posesia unei asemenea dovezi, însă învederează că a comunicat verbal tuturor angajaţilor, inclusiv reclamanţilor, şi că oricum la 15.12.2008 când şi-au primit drepturile salariale aferente lunii noiembrie, salariaţii au observat salariul diminuat.

În aceste condiţii, susţine recurenta, calculul termenului de 30 de zile trebuia să se facă prin raportare la data de 15.12.2008.

Critica excede dispoziţiei legale invocată chiar de către recurenţi, textul de lege nefiind susceptibil de interpretări în sensul că legiuitorul prevede şi în mod explicit necesitatea comunicării deciziei unilaterale a angajatorului.

Comunicarea deciziei nu are semnificaţia luării la cunoştinţă prin orice mod ci al remiterii efective a actului unilateral prin care se aduce atingere elementelor contractului individual de muncă.

Raţiunea unei comunicări efective a actului emis de către angajator este aceea de a asigura posibilitatea contestării acestuia de către salariatul nemulţumit de modificările aduse.

De asemenea nici faptul de a fi încasat un salariu diminuat nu are semnificaţia luării la cunoştinţă de existenţa unei decizii emisă în acest scop de către angajator.

Drept urmare Tribunalul a apreciat în mod just în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, referitor la decizia nr. 2444 din 10.11.2008 raportat şi la împrejurarea că în setul de înscrisuri depus la 28.01.2009 nu s-a regăsit şi această decizie.

Pe fondul cauzei, Curtea are în vedere următoarele:

Referitor la A.N., se arată că acesta a fost concediat cu data de 28.11.2008 pe motive disciplinare pentru încălcarea disp. art. 33 alin.1.1 (părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct), alin. 8, (transmiterea de informaţii legate de activitatea societăţii către persoane străine de societate); alin. 17 (discuţii în grup şi neglijarea sarcinilor de serviciu), alin. 18 (comiterea de acte sau incitarea la orice acte ce tulbură armonia salariaţilor, recurgând la violenţe de natură să producă accidente umane sau tehnice); alin. 19 (provocarea perturbării programului de muncă); alin. 22 (atitudini jignitoare în relaţiile de serviciu).

În vederea dovedirii existenţei acestor abateri, au fost audiaţi martorii: G.I., C.A., P.G. şi I.I.

Referitor la reclamantul A.N., G.I. a declarat că l-a văzut sărind gardul în exterior la fel ca alţi salariaţi, dar nu l-a văzut să vorbească cu reporterii, nici să vocifereze la adresa vreunui membru al conducerii, ci doar a fost filmat făcând parte din grup fără să se manifeste în nici un fel.

Martorul C.A. a arătat, de asemenea, că reclamantul nu l-a agresat pe N.F. şi nici nu a mers la el în birou.

A arătat că l-a văzut sărind gardul, dar mulţi salariaţi au procedat în acelaşi fel. A declarat că reclamantul doar a asistat la cele întâmplate, nu l-a agresat pe N.F., nu a dat interviu la TV Neptun, şi nu era în stare de ebrietate.

Aceleaşi aspecte le-a relatat şi martorul P.G., cât şi martorul I.I.

În aceste circumstanţe, nicio faptă dintre cele indicate, ca abateri disciplinare nu poate fi reţinută în sarcina lui A.N., decât aceea de escaladare a gardului, faptă cu privire la care Tribunalul a apreciat în mod just că nu poate fi de o asemenea gravitate încât să atragă desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Fără a se aduce atingere dreptului angajatorului de a aplica sancţiunile disciplinare după gravitatea faptei săvârşite, nu se poate contesta dreptul instanţei de judecată de a cenzura măsurile luate de angajator, în caz contrar, rolul instanţei de judecată ar fi acela al unui arbitru, ceea ce ar crea iluzoriu dreptul de acces la o instanţă de judecată pentru salariatul care apreciază că a fost sancţionat pe nedrept de către patronat.

Judecata efectivă nu înseamnă o analiză a cercetării disciplinare efectuată de angajator, urmată de confirmarea sau infirmarea acesteia de către instanţă, ci de o analiză nemijlocită a tuturor probatoriilor, întrucât instanţa de judecată este aceea care trebuie să îşi formeze convingerea cu privire la gravitatea faptelor imputate salariatului de natură să atragă aplicarea celei mai aspre dintre sancţiuni, cum este aceea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

În privinţa reclamantului A.V., Curtea are în vedere următoarele:

La data producerii incidentului din 3.11.2008, acesta se afla în concediu de odihnă.

În privinţa acestuia, comisia de cercetare a reţinut încălcarea disp. art. 33 alin 1.1. (părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului direct; alin. 8, alin. 17, alin. 18, alin. 19, alin.22).

Este neîndoielnic faptul că acesta nu se poate face culpabil de părăsirea locului de muncă de vreme ce se afla în concediu, iar în privinţa celorlalte fapte reţinute (similare cu cele ale lui A.N.), martorii audiaţi în cauză au arătat că nu a participat la agresarea nici unei persoane, nu a dat interviuri împotriva societăţii, nu a perturbat programul de lucru, tocmai pentru că se afla în concediu de odihnă.

Tribunalul a analizat în mod obiectiv probatoriile administrate şi cu privire la acest reclamant, reţinând în mod just că nici acesta nu a săvârşit fapte de natură a atrage aplicarea sancţiunii disciplinare de desfacere a contractului individual de muncă.

Este de necontestat ca acesta a fost şi el prezent când a filmat televiziunea TV Neptun, dar nu a avut nici o manifestare exterioară, de natura celor enumerate de angajator în cuprinsul deciziei de desfacere a contractului individual de muncă.

Nici o conexiune nu se poate face între interviurile acordate de alţi angajaţi şi faptele imputate acestora, în măsură să atragă consecinţe economice de natura celor afirmate de recurenţi, referitoare la reducerea cantităţii de marfă livrată.

Oricum asemenea critici exced faptele imputate prin deciziile de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

În aceste împrejurări se confirmă susţinerea reclamanţilor că sancţiunea aplicată este rezultatul nerespectării criteriilor de individualizare a sancţiunilor disciplinare.

Nu se poate contesta faptul că respectarea normelor de disciplină a muncii constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea normală a raporturilor de muncă şi că subordonarea ierarhică specifică raportului de muncă conferă angajatorului dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor care încalcă normele de disciplină a muncii, dar acest atribut nu are semnificaţia unei atitudini suverane din partea angajatorului, actele emise de către acesta fiind supuse controlului judecătoresc, în modalitatea prevăzută de codul muncii, atunci când acestea prevăd raporturi juridice de muncă de natura celor existente în cauză.

Chiar dacă atributul angajatorului este acela de a aprecia de la caz la caz gravitatea abaterii săvârşite nu se poate contesta menirea instanţei de judecată de a analiza legalitatea şi temeinicia deciziilor adoptate de acesta.

Se reţine astfel că în mod just a respins Tribunalul Constanţa atât apărările formulate de recurentul pârât cât şi cererea reconvenţională având ca obiect obligarea fiecărui reclamant la plata sumei de 3600 lei faţă de modalitatea de soluţionare a capătului de cerere ce viza anularea deciziei de modificare a salarizării contestatorilor, rezolvarea acestei pretenţii fiind strâns legată, derivată din acesta.

Pe cale de consecinţă Curtea găsind toate criticile neîntemeiate, va respinge recursul ca nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta către intimaţi la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Decizia civilă nr. 704/CM/24.11.2009

Dosar nr. 11322/118/2008

37. Concediere colectivă. Plăţi compensatorii. Prime.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă, invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

Dispatch money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare–descărcare.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

1. Prin cererea de chemare în judecată formulată la 02.06.2008, reclamanta B.I. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. CONSTANŢA şi pe baza probelor administrate, să se dispună:

- anularea deciziei nr.358/06.05.2008, prin care a fost desfăcut contractul individual de muncă al reclamantului şi ca urmare a acestui fapt, reintegrarea în funcţia avută anterior, cu plata drepturilor pentru perioada ulterioară desfacerii contractului şi până la reintegrarea în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei;

- plata, în cazul respingerii primului capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, a sumei de 9.850 lei, reprezentând diferenţă plată salarii compensatorii neacordate;

- plata sumei de 500 lei, reprezentând “prima de Crăciun 2007”;

- plata sumei de 230 lei, reprezentând “prima de Paşti 2008”;

- plata sumei de 990,16 lei reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile martie şi aprilie 2008;

- plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate pe lunile martie, aprilie 2008, de la data scadenţei acestora şi până la momentul achitării;

- contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile martie şi aprilie 2008;

- plata sumei de 894 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007;

- plata sumei de 3.562 lei, reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007;

- plata sumei de 1.235,4 lei, reprezentând diferenţă spor condiţii nocive, pentru perioada 2005-2008, ce nu i-au fost acordate;

- cu cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

În considerente s-a arătat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată reclamantei decizia nr. 358/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoştinţă că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează; decizia a fost emisă ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfăşurat în S.C. C. S.A.

A fost invocată nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru următoarele considerente:

a) încălcarea prevederilor art. 711 C. muncii;

Conform acestei dispoziţii legale, angajatorul poate decide aplicarea măsurii concedierii colective numai după consultarea prealabilă a organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor.

b). nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional;

Art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional dispune că angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective, în “timp util”; această dispoziţie contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art. 69 Codul muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

c) emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 711 Codul muncii;

Mai mult, la 06.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 09.05.2008.

d). nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi;

Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel naţional, angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înţelegere, cu cel puţin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 711 C. muncii.

e). nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere;

Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamanta a menţionat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul S.C. C. S.A. a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la D.M.S.S. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006.

Art. 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în acelaşi timp, alin. 3 prevedea că: “dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic.”

În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanţii conducerii societăţii şi-au exprimat intenţia de denunţare a contractului colectiv şi în acest sens au înştiinţat Sindicatul Lucrătorilor Portuari C.; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, a fost înaintată către SLP în data de 03.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunţarea nerealizându-se în condiţiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care îşi produce efectul dispoziţia ce stabileşte că în lipsa unei denunţări valide, contractul colectiv se prelungeşte cu încă un an.

Reclamanta a concluzionat că din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31.08.2008.

Ori, în această situaţie, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabileşte o plată compensatorie, în funcţie de vechimea în muncă.

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 a stabilit că prima de Crăciun pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Acelaşi text a prevăzut că prima de Paşti este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008.

Art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toţi salariaţii încadraţi în această ramură de activitate (în care sunt incluşi şi salariaţii S.C. C. S.A.) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamanta a menţionat, în privinţa termenului în care acest drept este acordat, că aceeaşi clauză stabileşte că plata se face în primul semestru al anului următor - în cazul de faţă, în primul semestru din anul 2008.

Sub aspectul plăţii sumei de 3.562 ron reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007:

Reclamanta a menţionat, în ce priveşte aceste pretenţii, că în cursul anului 2007 Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. Constanţa, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată S.C. C. S.A. pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. d) din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adiţional din data de 18.12.2006, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acestora.

2. Societatea pârâtă a depus întâmpinare, invocând că, situaţia ce a determinat luarea deciziei de către Consiliul de Administraţie de a desfiinţa un număr de posturi a constituit-o importanta scădere a traficului de mărfuri operat în anul 2007 (la sfârşitul anului fiind înregistrată o scădere a traficului de marfă cu 36% faţă de anul 2006), dar şi greva generală declanşată în data de 26.10.2007 şi care a durat aproximativ 3 luni (până la 14.01.2008), care a generat o întrerupere a activităţii şi pe cale de consecinţă pierderea unor clienţi tradiţionali.

S-a susţinut că decizia de concediere a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege în această materie.

Astfel, în şedinţa Consiliului de Administraţie s-au analizat motivele care au dus la declinul financiar al societăţii şi soluţiile necesare pentru creşterea eficienţei economice, propunându-se desfiinţarea unui număr de 187 de posturi; nu s-a decis însă aplicarea măsurii concedierii colective, ci doar reorganizarea societăţii şi stabilirea posturilor pe care patronatul preconiza să le desfiinţeze.

Dispoziţiile legale speciale care reglementează procedura concedierii colective conferă sindicatului în acest caz un statut cu caracter special, de consultant, iar în situaţia în care, în urma consultărilor cu sindicatul nu se ajunge la nici o soluţie de evitare sau de diminuare a numărului concedierilor, angajatorul va decide aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea posturilor care sunt afectate de această măsură.

Pârâta a menţionat că din perspectiva art. 69 alin. (1) din Codul muncii, termenul de „timp util" poate fi definit ca fiind un termen limită în care sindicatul îşi poate formula propunerile privind măsurile de evitare a concedierilor ori de diminuare a numărului de salariaţi concediaţi, respectiv 10 zile de la momentul primirii notificării prevăzute de art. 69 alin.(2) din Codul muncii şi a informaţiilor necesare.

Având în vedere că sindicatul şi societatea, cu ocazia consultării, nu au găsit soluţii optime care să fie în măsură să elimine cauzele care generau reorganizarea preconizată, în data de 04.04.2008 Consiliul de Administraţie a dispus aplicarea măsurii concedierii colective şi desfiinţarea celor 187 de posturi, iar în 04.04.2008, potrivit art.711 din Codul muncii, au fost notificaţi ITM Constanţa, AJOFM Constanţa şi sindicatul cu privire la acest fapt.

Societatea pârâtă a precizat că desfiinţarea posturilor ca urmare a reorganizării a fost reală şi efectivă, iar faptul că, în unele cazuri, anumite atribuţii au fost absorbite de posturi care presupun un grad mai mare de specializare şi de complexitate, nu poate duce la concluzia că postul nu a fost desfiinţat.

Cu privire la cererile reclamantei referitoare la obligarea la:

- plata unei diferenţe, reprezentând salarii compensatorii neacordate, conform art. 132.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub nr.19510/27.09.2006 ;

- plata primei de Crăciun pe anul 2007 şi a primei de Paşti pe anul 2008, conform art. 96 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. C. S.A. înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa sub nr.19510/27.09.2006, societatea le-a apreciat ca fiind nefondate, deoarece contractul colectiv de muncă invocat şi-a încetat efectele începând cu data de 27.09.2007.

Cererea reclamantei referitoare la plata celui de-al 13-lea salariu aferent anului calendaristic 2007 a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamanta îşi întemeiază cererea produce efecte începând cu data de 24.02.2008.

În legătură cu solicitarea vizând plata sumei reprezentând dispatch-ul aferent perioadei 01.01.2007 - 31.06.2007, pârâta a susţinut că aceasta este inadmisibilă, fiind prematură, iar pe fond, neîntemeiată.

Printr-un Protocol încheiat în data de 05.03.2007 între Organizaţia Patronală „Operatorul Portuar Constanţa" şi Federaţia Naţională a Sindicatelor Portuare Constanţa s-a prevăzut că: „Prima de operare cu celeritate (dispatch money), va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea ei, precum şi pentru plata penalităţilor de depăşire a termenului de staţionare a navelor. Modalitatea concretă, procentele în care se acordă şi categoriile de salariaţi care beneficiază de aceste prime, se stabilesc prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate".

Prin sentinţa civilă nr.558/14.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.605 lei cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007 – 31.06.2007, precum şi drepturile cuvenite cu titlu de spor condiţii nocive reprezentând diferenţa dintre 10% din salariul de bază minim brut la nivel de unitate şi 5% din salariul de bază minim individual, pentru perioada 01.09.2005 – 31.05.2008.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantei, precum şi capătul de cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr.358/06.05.2008.

A obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 125 lei reprezentând ½ din cheltuielile de judecată (onorariu avocat ).

Pentru a soluţiona astfel Tribunalul a avut în vedere următoarele:

În analiza legalităţii concedierii reclamantei prin prisma concedierii colective desfăşurate în cadrul societăţii, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

a). cu privire la încălcarea disp. art. 711 Codul muncii.

Alin. 1 al textului indicat precizează că: ,,În situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere’’.

În fapt, susţinerile reclamantei s-au raportat la momentul anterior celui reglementat prin art. 711 Codul muncii, anume, că măsura concedierii colective s-a hotărât în Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

O asemenea susţinere nu este, însă, fondată, în măsura în care legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la: metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilităţile de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nici o dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantă, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Ceea ce reglementează disp. art. 69 Codul muncii este obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective şi de a se iniţia în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc.).

Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.

Ori, aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

În privinţa prevederilor art. 87 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi şi respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la obligaţia patronatului de a invita la şedinţele Consiliului de Administraţie pe reprezentanţii sindicali în cazul în care sunt luate în discuţie probleme cu caracter social economic, se va reţine că acestea – deşi au forţa juridică dată prin art. 7 din Legea nr. 130/1996 republicată (legea părţilor ) – nu stabilesc şi nici nu pot determina peste voinţa legiuitorului alte situaţii de nulitate absolută.

b). cu privire la încălcarea disp. art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Reclamanta a precizat că, în speţă, angajatorul nu a respectat termenul de 30 de zile reglementat prin textul enunţat ( având în vedere încadrarea S.C. C. S.A. în categoria societăţilor cu peste 250 de angajaţi ), stabilind în condiţiile art. 711 Codul muncii o durată mai redusă pentru aceste consultări.

Se va reţine, astfel, că în speţă, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor Portuari C. (ca de altfel şi I.T.M. şi A.J.O.F.M. Constanţa) o notificare fondată pe disp. art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 03.03.2008, reprezentantul sindicatului primind sub semnătură acest înscris.

Între data primirii acestei notificări şi cea emisă în condiţiile art. 711 Codul muncii (înregistrată la instituţii şi primită de sindicat la 04.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincţie sub aspectul modalităţii de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare).

Faptul că acest termen a fost respectat este demonstrat, de altfel, de formularea, la 21.03.2008 (şi înaintarea cu adresa nr. 3301 din aceeaşi dată), a propunerilor sindicale.

c). în privinţa emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 711 Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume, cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a Addendum-ului la notificare – este însă neîntemeiată şi nefundamentată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut cunoscută intenţia de reorganizare, în speţă, 03.03.2008.

Art. 711 Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 04.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 711 Codul muncii, emiterea deciziei reclamantei a respectat această cerinţă legală.

d). cu privire la nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.

Textul art. 81 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, dispune în sensul că în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestui CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Astfel cum s-a arătat în precedent, dispoziţia nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale şi nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate câtă vreme asemenea prevederi urmăresc protejarea drepturilor salariaţilor de a cunoaşte, prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

e). în ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

În speţă, însă, criticile vizează modificarea unor posturi şi implicit a unor contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în notificarea datată 03.03.2008.

Această măsură nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

În cauză, SLP C. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuşi concedierii.

Nu se poate susţine întemeiat că societatea a acţionat într-un mod nelegal stabilind în final, pe baza evidenţei de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi restructurate, care personal rămâne în activitate şi care este concediat, câtă vreme nu s-a dovedit că au fost concediaţi exclusiv salariaţii membri de sindicat şi că nu au fost respectate criterii de selecţie convenite de partenerii sociali.

Nu s-a dovedit, pe de altă parte, că sunt neîntemeiate apărările vizând desfiinţarea tuturor posturilor de aceeaşi natură cu cele ocupate de salariaţii afectaţi de concedierea colectivă, motiv pentru care nu mai avea obiect aplicarea criteriilor de prioritate la concediere.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. C. S.A. au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

4.2. În ce priveşte capătul de cerere subsidiar, vizând obligarea societăţii la plata diferenţelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la D.M.S.S.F. Constanţa.

Astfel, art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 r. stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării (în speţă, 27.09.2006 ), părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare.

Art. 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni.

Ori, în cauză, textul enunţat, coroborat cu cel al art. 25 alin. 3, atestă că CCM la nivel de societate putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007.

Mai mult, art. 13 din Legea nr. 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese, cu excepţiile strict prevăzute (inaplicabile în litigiu). În cauză, însă, la data de 4.10.2007 Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. a înregistrat cererea de conciliere prealabilă, invocând existenţa unui conflict de interese având ca principal obiectiv încheierea unui nou contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pornind de la acest punct de vedere, se va reţine că după data menţionată, niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006.

Textul aplicabil era, aşadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate.

Nu s-a contestat acordarea acestor compensaţii, astfel cum de altfel a susţinut şi societatea.

4.3. Aceleaşi considerente ca în precedent, legate de valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior datei de 27.09.2007, vor fi avute în vedere şi în raport de pretenţiile vizând plata primei de Crăciun pe anul 2007 şi a celei de Paşti pe anul 2008, invocate şi întemeiate în acţiune prin raportare la prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate.

Aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior (respectiv, cât priveşte prima de Crăciun, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 - 2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17/04/2006, iar cât priveşte prima de Paşti 2008, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008 ), motiv pentru care aceste pretenţii nu pot fi întemeiate nici pe dispoziţii ale acestor contracte.

4.4. Cât priveşte plata celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi acordat în primul semestru al anului următor, instanţa va reţine că această dispoziţie nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 43 alin. 2) decât în forma publicată la 11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008.

4.5. În fine, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007, instanţa va reţine următoarele aspecte:

Prin Actul adiţional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006 – 2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat textul art. 42, în sensul că la lit. d s-a consemnat, prin voinţa partenerilor sociali semnatari, că:

,,În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit, direct la încasarea acesteia’’.

Conform art. 11 alin. 1 lit c din Legea nr. 130/1996 republicată, ,,clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: ( … ) - pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă’’.

Modalitatea în care prima de dispatch trebuie repartizată între salariaţi, anume, în mod egal sau, dimpotrivă, în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urma a fi stabilită de Comisia Paritară şi soluţionată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali.

Acesta este considerentul pentru care nu a fost reţinută ca fiind concludentă în cauză efectuarea unei expertize contabile judiciare, după cum nu va fi recunoscută în favoarea reclamantului nici suma pretinsă prin acţiune cu acest titlu, întrucât calculul abstract efectuat în cauză excede prevederilor contractuale aplicabile.

4.6. În temeiul art. 274 cod proc. civilă, având în vedere admiterea într-o măsură redusă a pretenţiilor reclamantului, pârâta urmează a fi obligată la plata doar a ½ din cheltuielile de judecată (onorariul avocaţial), respectiv, la 125 lei.

Împotriva sentinţei tribunalului au formulat recurs reclamanta B.I. şi pârâta S.C. C. S.A.

I. Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de S.C. C. S.A. a vizat în esenţă următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Tribunalul şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, subrogându-se rolului partenerilor sociali în ceea ce priveşte acordarea primei de dispatch în cuantum de 2.605 lei.

Prin actul adiţional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a stabilit prin voinţa partenerilor sociali modalitatea şi condiţiile de acordare a primei de operare cu celeritate.

Modalitatea în care prima urmează să fie repartizată egal sau dimpotrivă în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. Tribunalul nu a avut de asemenea în vedere faptul că suma totală reţinută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societăţii care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch.

După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 01.01.2007 – 31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariaţii care au contribuit direct la obţinerea acestuia şi care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora.

II. Recursul reclamantei:

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că în cazul concedierii colective ce a avut loc la S.C. „C” S.A. în perioada martie–iunie 2008, proces în urma căruia a încetat şi contractul individual de muncă al recurentei reclamante, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 76 din Codul muncii.

Au fost avute în vedere argumente construite pe o aplicare greşită a legii, prin indicarea dispoziţiilor art.711 din Codul muncii şi art.79 din CCM Naţional.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 711, angajatorul are dreptul de a adopta o asemenea măsură, de concediere colectivă numai după ce în prealabil s-a consultat cu reprezentanţii sindicatului sau reprezentanţii salariaţilor.

Măsura concedierii colective a fost luată la 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenţia de a lua în considerare posibilitatea de concediere colectivă a unei părţi dintre salariaţi s-a transmis sindicatului în data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de administraţie al societăţii fusese luată.

Cu privire la încălcarea art. 79 din CCMN a învederat că în conformitate cu acesta angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul, „în timp util”, în situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective. Practic această dispoziţie contractuală reia şi explică în acelaşi timp dispoziţiile legale cuprinse în art. 69 din Codul muncii, părţile semnatare stabilind în mod imperativ un termen.

În continuarea aceleiaşi clauze se precizează că prin sintagma „timp util” în cazul unei societăţi cu peste 250 salariaţi, se înţelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 71 Codul muncii.

În ceea ce priveşte notificarea în forma finală întocmită conform art. 69 Codul muncii, care anunţă intenţia de realizare a concedierii colective, această a fost adusă la cunoştinţa sindicatului în data de 10.03.2008.

Astfel, angajatorul a emis, în conformitate cu art. 711 Codul muncii, notificarea prin care anunţa hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective în data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului stabilit prin art. 79 din CCM, care ar fi fost 11.04.2008.

Decizia de concediere este nelegală şi pentru că a fost emisă anterior împlinirii termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din CCMN, coroborate cu prevederile art. 711 Codul muncii.

De la momentul transmiterii intenţiei angajatorului de realizare a unei concedieri colective şi până la data emiterii deciziei ar fi trebuit să existe un termen de 60 de zile. În acest caz nu s-a întâmplat aşa, notificarea transmisă conform prevederilor art. 69, în forma finală, (inclusiv addendumul la notificare) a fost transmis reprezentanţilor sindicatului salariaţilor în data de 10.03.2008, în timp ce decizia de concediere a fost transmisă salariaţilor în data de 6.05.2008, după 56 de zile şi nu după 60.

Angajatorul nu a respectat termenul de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din CCMR.

A învederat, totodată că, nu au fost respectate dispoziţiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

A susţinut că încadrarea pe posturile de mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de conducerea societăţii, cu câteva zile anterior comunicării notificării prin care era anunţată concedierea colectivă, fără ca în prealabil să fie comunicată o nouă organigramă a societăţii în care să apară şi această funcţie sau criteriile în baza cărora unora dintre angajaţi le-a fost schimbată încadrarea, se constituie într-o măsură inegală al cărui unic scop este eludarea prevederilor art. 81 din CCMN dar şi ale art. 83 din CCM la nivelul ramurii transporturi care prevedeau criteriile de stabilire a ordinii de prioritate.

După momentul concedierii societatea a făcut noi angajări încălcând astfel şi prevederile art.72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediaţi. Au fost angajaţi docheri, operatori dană, astfel cum rezultă din înştiinţarea I.T.M. Constanţa, apărarea societăţii fiind în sensul că nu a fost posibilă angajarea de „mecanizatori” pentru că această meserie nu este prevăzută în C.O.R., iar de aceea a angajat „docheri”, însă cu privire la „operatori dană” nu a susţinut nimic.

Reclamanta a criticat soluţia şi sub aspectul solicitării de obligare la plata sumei reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007.

A susţinut că al 13-lea salariu este un drept salarial prevăzut în contractul colectiv de mu că la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010 şi că acest temei de drept a fost precizat în faţa instanţei de fond, inclusiv prin precizările scrise depuse la dosarul cauzei.

A învederat că în interpretarea temeiului convenţional al acestui drept salarial, adoptat de Tribunal, se omite unul din elementele definitorii ale contractului colectiv: acesta a fost încheiat pentru o perioadă de trei ani.

Acceptarea interpretării propuse de pârâta intimată şi adoptată de instanţă ar fi de natură să lipsească de efecte, pentru un an acest contract.

Fiind încheiat pentru o perioadă de 3 ani în mod evident, salariaţii cărora le este aplicabil acest contract colectiv trebuiau să beneficieze, de trei ori, de acest drept, ori interpretarea intimatei presupune acordarea acestui drept doar de două ori, în anii 2009 şi 2010.

Conform art.43 alin.2 lit.„a”, toţi salariaţii încadraţi în ramura transporturi beneficiază de acest drept salarial numit al 13-lea salariu, atât în anul 2008, cât şi în anii 2009 şi 2010.

Recurenta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neacordării diferenţelor de plăţi compensatorii, a primei de Paşti şi a Primei de Crăciun, apreciind că în cauză era aplicabil CCM la nivel de unitate şi nu CCM la nivel de ramură transporturi cum a apreciat instanţa în mod greşit.

În final, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond întrucât pârâta a fost obligată la plata primei de dispatch într-un cuantum diferit decât cel solicitat prin acţiune.

Recurenta a criticat totodată hotărârea instanţei de fond, arătând că aceasta a admis obligarea pârâtei la plata diferenţei reprezentând spor condiţii nocive, însă calculat conform bazei stabilite în contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi(conform punctului de vedere al pârâtei) şi nu conform bazei din contractul individual de muncă al recurentei (la care i-au fost calculate toate sporurile).

Curtea analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul reclamantei şi al pârâtei, va casa în parte sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare cu privire la prima de dispatch şi spor condiţii nocive, în vederea efectuării unei expertize contabile.

Cu privire la recursul reclamantei.

a) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 711 Codul muncii:

Alineatul 1 al textului indicat precizează că: „În situaţia în care ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.

Recurenta critică hotărârea raportat la împrejurarea că măsura concedierii colective s-a hotărât de Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat.

Legea impune în conformitate cu art. 69 alin.1 Codul muncii doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilitatea de atenuare a consecinţelor concedierii.

Nici o dispoziţie legală nu impune şi nici nu sancţionează cu nulitatea absolută situaţia invocată de către reclamantul recurent, anume, stabilirea de către angajator, în forul de conducere şi fără invitarea reprezentanţilor salariaţilor, a măsurilor de concediere colectivă.

Articolul art.69 din Codul muncii reglementează obligaţia informării sindicatelor asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări cu partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi).

Obligaţia instituită de art.69 Codul muncii vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 711 Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor, iar aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză.

b) Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional:

Recurenta critică hotărârea cu motivarea că Tribunalul nu a sancţionat în mod corespunzător încălcarea săvârşită de patronat prin nerespectarea termenului de 30 de zile între momentul notificării intenţiei de realizare a concedierii colective şi aplicarea măsurii, respectiv 4.04.2008.

Articolul 69 Codul muncii nu explicitează noţiunea de „timp util”, astfel că art. 79 din CCM la nivel de ramură prevede următoarele: „Prin sintagma timp util se înţelege: – la întreprinderile cu peste 250 de salariaţi, cu 30 de zile înainte de notificarea prevăzută la art. 711 din Codul muncii, cu modificările ulterioare”.

În speţă, societatea a comunicat Sindicatului Lucrătorilor Portuari C. încă de la 3.03.2008 intenţia de concediere colectivă, astfel cum rezultă din Addendumul la Notificarea nr.2357/3.03.2008 înregistrat sub nr.2580 din 7.03.2008 şi primit de reprezentanţii sindicatului în data de 10.03.2008.

c) În privinţa emiterii deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 711 din Codul muncii şi această critică este nefondată.

Recurenta apreciază că prin emiterea deciziei de concediere la 6.05.2008 au trecut numai 56 de zile – prin raportare la 10.03.2008 momentul transmiterii notificării de concediere – şi nu 60 de zile, cum prevăd dispoziţiile art. 79 din CCMN prin raportare la art. 711 Codul muncii.

Motivarea referitoare la modalitatea de calcul a acestei perioade – anume cu luarea în calcul a zilei de comunicare către reprezentantul sindical a Addemdumului la notificare – este neîntemeiată, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut intenţia de reorganizare şi concediere colectivă, în speţă la 3.03.2008.

Articolul 711 Codul muncii, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. Ori, în cauză, faţă de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 711 Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerinţă legală.

d). O altă critică vizează nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înaintea luării măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Textul art. 81 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008– 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3/11.02.2008 dispune în sensul că, în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestor CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare – justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., precum şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi.

Ne însuşim considerentele Tribunalului Constanţa, în sensul că acest termen nu se constituie într-o condiţie de validitate, nefiind deci susceptibil a produce vreo nulitate, nerespectarea acestora atâta timp cât oricum s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 79 din CCM la nivel naţional, aceste prevederi urmăresc protejarea salariaţilor de a cunoaşte prin intermediul sindicatelor şi de a face în termen util propuneri pentru evitarea disponibilizărilor.

e) Reclamanta critică hotărârea şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere.

Recurenta învederează încălcarea prevederilor art. 81 din CCM la nivel naţional şi art. 83 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, dar trebuie arătat că aceste prevederi legale creează cadrul negocierilor între patronat şi sindicat/reprezentanţii salariaţilor în vederea identificării condiţiilor concrete de reducere a personalului.

În cuprinsul acestei critici se arată şi faptul că în luna februarie 2008, din totalul celor 100 de docheri angajaţi ai S.C. „C”, pentru 45, s-au modificat contractele individuale de muncă, prin schimbarea funcţiei în cea de „mecanizator”, însă reclamantul nu a investit Tribunalul cu o cerere având ca obiect sancţionarea măsurii de modificare unilaterală a contractului individual de muncă sub acest aspect.

Pe de altă parte, condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi, în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în notificarea datată 3.03.2008 nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri.

Trebuie arătat şi faptul că S.L.P. C. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuşi concedierii.

Criticile referitoare la angajarea altor persoane după efectuarea concedierilor colective cu încălcarea dispoziţiilor art.72 din Codul muncii nu poate fi primită, situaţia de fapt fiind corect reţinută din acest punct de vedere de Tribunalul Constanţa, care după verificarea comparativă a atribuţiilor categoriilor de personal nou angajate a stabilit că prin fişa postului acestea sunt diferite de cele ale personalului concediat.

Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 din Codul muncii nu se poate constitui într-un temei de nulitate a deciziei de concediere întrucât ea este ulterioară şi nu concomitentă sau anterioară emiterii actului, ea putându-se eventual constitui într-un motiv de nulitate a contractelor colective individuale nou încheiate.

Având în vedere că în cuprinsul recursului au fost conturate şi alte aspecte are vizează legalitatea concedierii, se va analiza în ansamblu situaţia arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăţilor economice evocate şi reţinute în mod judicios de Tribunalul Constanţa.

În acest context, se va avea în vedere faptul că documentaţia prezentată la dosar (decizia Consiliului de Administraţie întrunit la 26.02.2008, organigrama anterioară şi ulterioară concedierii colective, raportul administratorilor societăţii pentru perioada 1.01.–31.12.2007, hotărârea A.G.A. din 17.04.2008 cu privire la aprobarea situaţiei financiare a societăţii) atestă că S.C. „C” S.A. a finalizat anul 2007 cu pierderi în ansamblul înregistrării unor cheltuieli totale mai mari decât veniturile, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice, dar şi de greva generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care au condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a nici unei nave şi operarea în luna decembrie 2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului precedent.

Cu toate că derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor.

Faptul că ulterior concedierii, în cadrul S.C. „C” S.A. au fost realizate angajări nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame.

Pe cale de consecinţă, se va reţine că, procedura concedierii colective nu a fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost legală şi temeinică.

O altă critică vizează respingerea pretenţiei referitoare la plata salariului 13 pentru anul 2007.

Critica va fi respinsă ca nefondată, întrucât această dispoziţie nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 42 (2) decât în forma publicată la 11.02.2008.

Prin urmare, acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv pentru o perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 3 din 11.02.2008.

În ceea ce priveşte diferenţele de plăţi compensatorii, prima de Paşti şi Prima de Crăciun, în mod corect prima instanţă a apreciat că în cauză este aplicabil CCM la nivel de ramură transporturi.

Conform art. 25 al.3 din legea 130/1996 regula referitoare la efectele contractelor colective de muncă este cea a aplicării lor de la data înregistrării părţile având posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară celei de înregistrare.

Aceste dispoziţii legale se coroborează cu cele ale art. 23 al.1 care prevăd că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni.

În speţă, faţă de prevederile legale enunţate mai sus, CCM la nivel de societate îşi producea efectele până la data de 27.09.2007.

În plus, art. 13 din legea 168/1999 dispune în sensul că pe durata valabilităţii unui contract colectiv de muncă salariaţii nu pot declanşa conflicte de interese cu excepţiile strict prevăzute de lege, inaplicabile în speţă.

Din documentaţia transmisă Direcţiei de muncă rezultă că sindicatul a precizat că în perioada 27.08 – 28.09.2007 au avut loc negocieri între parteneri sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului. În cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la data de 23.10.2007 a fost anunţată greva generală, grevă a cărui legalitate a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti.

În aceste condiţii, este evident că efectele CCM la nivel de unitate au încetat la data de 27.09.2007.

În ceea ce priveşte prima de dispatch, instanţa nu poate stabili suma exactă cuvenită reclamantei, deoarece determinarea ei nu poate fi făcută prin simpla împărţire a sumei obţinută de pârâtă pentru operaţiunile efectuate de societate pentru perioada 1.01.2007 – 31.06.2007, la numărul de salariaţi, ci numai după scăderea cheltuielilor suportate de unitate, urmând a se stabili de asemenea, care sunt salariaţii ce pot beneficia de această primă în raport de contribuţia adusă la obţinerea acestei prime.

Cu privire la sporul pentru condiţii nocive.

Prin cererea formulată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei sporului condiţii nocive pentru perioada 2005-2008.

Prima instanţă a calculat diferenţele de drepturi băneşti aferente acestui spor raportat la contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. Pentru toţi cei trei ani.

Pentru anul 2008, în mod corect prima instanţă s-a raportat la CCM – ramură 2008, având în vedere faptul că efectele CCM unitate au încetat la data de 27.09.2007 pentru considerentele expuse mai sus.

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură 2008 prevede la art. 42 al.1 lit.b) că sporul pentru condiţii nocive de 10% se calculează din salariul de bază minim brut la nivel de unitate.

Pentru anii anteriori, prima instanţă trebuie să se raporteze la contractele colective de muncă în vigoare pentru acea perioadă.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că din adresa nr.2068/25.02.2008 emisă de Sindicatul Lucrătorilor Portuari C. rezultă că acesta a solicitat calcularea sporului de 10% pentru toţi salariaţii raportat la CCM la nivel de ramură.

Dimpotrivă, din această adresă rezultă că sindicatul a solicitat pentru anii 2005 -2007 calcularea sporului de 10% raportat la salariile de bază ale angajaţilor, în funcţie de prevederile CCM la nivel de unitate.

Întrucât în cauză este necesară o cuantificare a sumelor ţinând cont de prevederile contractelor colective de muncă aplicabile, Curtea a apreciat că şi pe acest capăt de cerere se impune casarea sentinţei şi administrarea probei cu expertiză contabilă.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. „C” S.A.

În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia.

(2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”.

Din prevederile contractului colectiv de muncă, invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor.

Dispatch money reprezintă suma de bani care se plăteşte de către beneficiar operatorului portuar atunci când acesta din urmă, prin angajarea şi folosirea de resurse suplimentare reuşeşte să presteze operaţiunea într-un timp mai scurt decât timpul prevăzut în contractul încheiat între beneficiar şi operatorul portuar.

Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare–descărcare.

Faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariaţii care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) şi care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007–iunie 2007.

Prin raportul semestrial privind situaţia economico-financiară şi analiza activităţii S.C. C. S.A. la data de 30.06.2007, s-a menţionat că în semestrul I 2007 veniturile societăţii au crescut şi că această creştere se datorează depăşirii ratelor de operare a navelor.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Atât timp cât părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a casat în parte sentinţa recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007 şi spor condiţii nocive şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus.

Decizia civilă nr. 655/CM/03.11.2009

Dosar nr. 4094/118/2008

38. Cerere grefieri arhivari pentru aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de OG nr. 8/2007 pentru grefierii de şedinţă.

Opţiunea legiuitorului de a delimita o parte însemnată a personalului de specialitate utilizând unitar termenul de grefier nu trebuie interpretată în sensul că salarizarea tuturor grefierilor, independent de orice alte împrejurări care determină diferenţe obiective, trebuie să fie egală.

Din prevederile OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar precum şi din dispoziţiile Legii 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate rezultă că legiuitorul a înţeles să atribuie anumitor categorii de grefieri un coeficient de multiplicare superior.

Diferenţierea de salarizare aplicată nu este însă arbitrară, ci are la bază criterii obiective, privind pregătirea profesională diferită, specializată, atribuţiile de serviciu concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar, complexitatea atribuţiilor.

Din cuprinsul prevederilor art.54, art.60, art.61 şi art. 62 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.387/2005, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că atribuţiile de serviciu ale grefierului arhivar sunt diferite în raport cu cele ale grefierului de şedinţă, grefierului statistician şi grefierului documentarist.

În consecinţă, având în vedere atribuţiile de serviciu diferite ale reclamanţilor faţă de celelalte categorii de grefieri, gradul diferit de complexitate al acestor atribuţii, concretizat inclusiv în sistemul de recrutare al grefierilor, în mod corect prima instanţă a constatat că reclamanţii nu se află într-o situaţie analoagă sau comparabilă cu celelalte categorii de grefieri pentru a se putea constata existenţa unei discriminări în materie de salarizare.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 2220/118/2008, reclamanţii B.A. s.a. au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice să le plătească drepturile restante reprezentând diferenţa între coeficienţii de multiplicare ce se aplică grefierilor, grefierilor statisticieni şi grefierilor documentarişti cu studii medii şi coeficienţii de multiplicare ce se aplică grefierilor arhivari şi grefierilor registratori, începând cu luna ianuarie 2007 şi să fie obligaţi pârâţii să le achite aceste drepturi salariale până la prevederea lor în legea specială de salarizare şi pentru aceste categorii de arhivari. Au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice la alocarea fondurilor necesare achitării acestor drepturi.

Reclamanţii au solicitat citarea în cauză şi a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, împotriva căruia nu au formulat însă nici un fel de pretenţii.

În motivare au arătat următoarele: Legea nr. 567/2004 reglementează statutul personalului auxiliar între care şi funcţia de grefier arhivar, iar singura condiţie necesară în plus pentru numirea unui grefier este aceea de a avea studii medii şi de a avea cunoştinţe de operare calculator sau dactilografiere, aspect care rezultă din coroborarea art.33 şi art.36 cu art.38 din lege; salarizarea diferenţiată instituită de OG nr. 8/2007 constituie o discriminare prin prisma prevederilor Codului Muncii (art.6 al.2), ale OG nr. 137/2000, ale art.20 din Constituţia României şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi raportat la atribuţiile de serviciu pe care le au, similare cu ceilalţi grefieri şi esenţiale pentru activitatea celorlalţi grefieri; discriminarea constă în aceea că salarizarea este diferită fără a exista un criteriu obiectiv şi raţional deşi munca acestei categorii de personal este mai solicitantă, fiind vorba de activităţi cu publicul. În continuare au fost prezentate atribuţiile de serviciu şi s-au invocat prevederile OG nr. 137/2000.

De asemenea, reclamanţii au depus practică judiciară în materie.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a arătat că acţiunea este nefondată. În acest sens, s-a arătat că diferenţierea salarială nu este arbitrară ci are la bază criterii obiective privind pregătirea profesională diferită, specializată, precum şi atribuţiile concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar; complexitatea activităţii precum şi pregătirea de către Şcoala naţională de grefieri în stagii speciale au fost alte aspecte invocate pentru a justifica salarizarea diferită. De asemenea, s-a arătat că nu poate fi vorba de un tratament discriminatoriu întrucât reclamanţii nu se găsesc în situaţii comparabile cu ceilalţi grefieri. A mai arătat că drepturile pretinse de reclamanţi nu sunt prevăzute de lege situaţie în care instanţa nu le poate acorda întrucât ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat şi ar depăşi limitele puterii judecătoreşti.

La rândul său, Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică întrucât nu are calitate în litigiu, atribuţiile sale fiind numai de administrare a bugetului de stat care este însă aprobat de Parlament, sens în care a reprodus textele legale incidente.

Prin sentinţa civilă nr. 605/16.05.2008 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi.

Pentru a soluţiona astfel instanţa a avut în vedere următoarele:

Reclamanţii au calitatea de personal auxiliar – grefier registrator şi grefier arhivar.

Referitor la primul capăt de cerere:

Reclamanţii sunt salarizaţi potrivit OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei.

Potrivit art. 3 (1) din acest act normativ, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al parchetului.

În Anexa 1 la acest act normativ se stabilesc coeficienţii de multiplicare pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea (art.3 alin.4).

Pentru funcţia de grefier arhivar se stabilesc însă coeficienţi de multiplicare diferiţi faţă de cei stabiliţi pentru grefieri, grefieri statisticieni şi grefieri documentarişti.

Ori, în aceste condiţii nu pot fi obligaţi pârâţii să salarizeze pe reclamanţi în alt mod şi cu aplicarea altor coeficienţi de multiplicare decât prevede actul normativ aplicabil, întrucât aceasta ar echivala cu crearea unei noi legi, ceea ce nu este permis instanţelor de judecată.

Pe de altă parte, în raport de prevederile art.37 din Legea nr. 567/2004, câtă vreme încadrarea într-o anumită funcţie, făcută prin Decizia nr. 71/14.02.2005 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Constanţa nu este schimbată, nu se poate schimba coeficientul de multiplicare prin aplicarea căruia se determină indemnizaţia reclamanţilor.

Reclamanţii invocă discriminarea de natură salarială în susţinerea acţiunii, dar art. 27(1) din OG nr. 137/2000 prevede că persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Este adevărat că art. 27(1) din OG nr. 137/2000 prevede că persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri.

În acest sens este însă necesar a se constata existenţa unei situaţii discriminatorii.

Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:

Mai întâi, trebuie să genereze un tratament diferenţiat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, în cazul de faţă fiind vorba de o excludere a unei părţi a personalului auxiliar de la acordarea unor drepturi băneşti.

Apoi, trebuie să existe un criteriu de discriminare – în cazul de faţă este vorba de categoria profesională.

Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege – în cauză efectul constă în obţinerea unei indemnizaţii de serviciu mai mică.

Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate şi necesare.

Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situaţia reclamanţilor raportat la situaţia altor persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile.

Un tratament diferenţiat devine discriminatoriu prin prisma condiţiilor enunţate anterior numai dacă determină distincţii între persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenţei la o categorie care constituie şi motivul tratamentului diferenţiat.

Trebuie avut în vedere că aceasta este o chestiune de fapt, în sensul că trebuie determinat de la caz la caz, în concret, dacă persoana care reclamă o discriminare se regăseşte într-o situaţie analogă şi comparabilă cu alte persoane la care se raportează şi care beneficiază de un tratament diferenţiat, favorabil.

Ca urmare, simpla includere a tuturor categoriilor de personal din cadrul instanţelor în funcţia de grefier, nu constituie un element care în sine să determine constatarea că toate sub categoriile de grefieri se regăsesc în aceeaşi situaţie sau în situaţii analoage şi comparabile, fiind necesar a se verifica dacă activitatea desfăşurată, conform atribuţiilor de serviciu, este una comparabilă.

Pe de altă parte însă, activitatea desfăşurată fiind în strânsă legătură cu atribuţiile de serviciu, este posibil ca, în unele cazuri, din simpla analiză a atribuţiilor de serviciu stabilite de legi şi regulamente să rezulte în mod neechivoc că persoana care reclamă o discriminare nu se putea afla într-o situaţie analogă cu persoanele la care se raportează, dispoziţiile legale împiedicând-o să desfăşoare activităţi similare cu persoanele la care se raportează. Existenţa acestei posibilităţi nu conduce însă deîndată la concluzia că aceste activităţi sunt desfăşurate în fapt, fiind necesar a se analiza fişa postului ocupat.

Din această perspectivă este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, Curtea a stabilit că diferenţa de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenţie, când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. În acest sens s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenţie să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

În cauză, reclamanţii se raportează la grefierii care participă la şedinţele de judecată, la grefierii statisticieni şi la grefierii documentarişti.

Trebuie analizat aşadar dacă reclamanţii se regăsesc în situaţii similare sau analoage cu aceşti grefieri.

În acest sens trebuie analizate mai întâi atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor şi grefierilor care participă la şedinţele de judecată, ale grefierilor statisticieni şi ale grefierilor documentarişti.

Prima instanţă, analizând atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor comparativ cu cele ale grefierilor faţă de care se invocă discriminarea, a ajuns la concluzia că aceşti grefieri nu se află în situaţii similare sau analoage pentru a se putea reţine o situaţie discriminatorie.

Împotriva sentinţei civile nr.605/16.05.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa au declarat recurs reclamanţii.

În motivarea cererii s-au invocat în esenţă următoarele motive de recurs:

1. Nulitatea prevăzută de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă în ce priveşte aplicarea greşită a legii.

Reclamanţii consideră că le sunt în totalitate aplicabili coeficienţii de multiplicare ce se aplică grefierilor de şedinţă, inclusiv grefierilor informaticieni, grefierilor statisticieni şi grefierilor documentarişti cu studii medii, astfel că sunt discriminaţi în raport cu aceştia.

Din luna ianuarie 2007, legea specială de salarizare aplicabilă personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti este O.G. nr.8/2007, ordonanţă care a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.247/2007.

La art. 3 alin.1 din OG nr.8/2007 se prevede că: „Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau parchetului.”

Potrivit art. 3 alin.1 din Legea nr. 567/2004 cu modificările şi completările ulterioare, „Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri informaticieni, grefieri arhivari şi grefieri registratori.”

Din coroborarea dispoziţiilor art. 33 şi art.36 cu art. 38 din Legea nr.567/2004, rezultă că singura cerinţă ce se solicită în plus pentru numirea unui grefier faţă de numirea în funcţie a unui grefier arhivar sau registrator, este aceea de a avea studii medii, cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografiere.(prevăzută de art. 33, litera e).

Reclamanţii consideră că îndeplinesc această cerinţă prevăzută de lege pentru numirea în funcţie a unui grefier, astfel că activitatea prestată în cadrul funcţiei în care sunt numiţi este egală cu activitatea prestată de ceilalţi grefieri cu studii medii.

În trecut, funcţiile de arhivar şi registrator au fost reglementate în afara corpului profesional al grefierilor, cu alte cuvinte, persoanele care exercitau funcţia de arhivar sau registrator nu erau grefieri şi nu puteau beneficia de salarizarea prevăzută pentru această categorie socio-profesională. Într-adevăr, prin Anexa 2 a Legii nr.50/1996 au fost stabiliţi coeficienţi de multiplicare diferiţi pentru arhivari – registratori faţă de coeficienţii stabiliţi pentru grefieri.

Însă, prin modificările intervenite în statutul acestui personal, ca efect al art. 3 alin.1 şi 2 din Legea nr.567/2004, arhivarii şi registratorii au fost integraţi, în mod firesc, în corpul profesional al grefierilor, aceştia făcând parte din categoria grefierilor cu studii medii.

În ceea ce priveşte aspectul atribuţiilor concrete de serviciu ale grefierilor, legiuitorul nu a operat nicio diferenţiere de salarizare între grefierii cu studii medii, indiferent dacă aceştia sunt grefieri de şedinţă, grefieri statisticieni sau grefieri documentarişti (anexele nr.1 la OG 8/2007), deşi este evident că aceştia au atribuţii net diferite. Această diferenţiere s-a făcut numai faţă de grefierii arhivari şi cei registratori. Însă, pe de o parte, nu se poate afirma că atribuţiile şi gradul de solicitare al grefierilor arhivari şi a celor registratori ar fi mai redus decât cel al grefierilor documentarişti, ci dimpotrivă.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare, în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat în situaţii chiar similare.

În speţă, este fără putinţă de tăgadă apartenenţa noastră la corpul grefierilor cu studii medii, noi prestând muncă alături de restul grefierilor cu studii medii.

Principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie a încadrării în corpul profesional al grefierilor cu studii medii, trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: acelaşi coeficient salarial. Din moment ce sunt într-o situaţie identică cu restul grefierilor cu studii medii, rezultă că nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul acordării coeficienţilor de salarizare corespunzătoare profesiei.

În concluzie, prin neacordarea coeficientului de salarizare pentru grefierii cu studii medii, recurenţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează acest coeficient salarial şi pentru restul grefierilor cu studii. De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific(de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

Ca atare, existenţa discriminării directe rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art. 39 alin.1 lit.a, art. 40 alin.2 lit.c şi f, art. 54 alin.3, art. 165 şi art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă) şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

La alin. 3 din art. 2 al aceluiaşi act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. Ori criteriul după care s-a făcut distincţia este categoria socio-profesională, criteriu de diferenţiere injust a personalului din corpul profesional al grefierilor cu studii medii.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune este o obligaţie solidară.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor băneşti sunt implicate mai multe unităţi, regula este că acestea răspund solidar.

Potrivit art. 19 din Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au calitatea de personal auxiliar, respectiv grefieri arhivari, astfel cum rezultă din relaţiile înaintate de biroul resurse umane al Tribunalului Constanţa şi sunt salarizaţi potrivit OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei.

Potrivit art.3 (1) din acest act normativ, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al parchetului.

În anexa 1 la acest act normativ se stabilesc coeficienţii de multiplicare pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea.

Pentru funcţia de grefier arhivar se stabilesc însă coeficienţi de multiplicare diferiţi faţă de cei stabiliţi pentru grefieri, grefieri statisticieni şi grefieri documentarişti.

Opţiunea legiuitorului de a delimita o parte însemnată a personalului de specialitate utilizând unitar termenul de grefier nu trebuie interpretată în sensul că salarizarea tuturor grefierilor, independent de orice alte împrejurări care determină diferenţe obiective, trebuie să fie egală.

Din prevederile OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar precum şi din dispoziţiile Legii 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate rezultă că legiuitorul a înţeles să atribuie anumitor categorii de grefieri un coeficient de multiplicare superior.

Diferenţierea de salarizare aplicată nu este însă arbitrară, ci are la bază criterii obiective, privind pregătirea profesională diferită, specializată, atribuţiile de serviciu concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar, complexitatea atribuţiilor.

Din cuprinsul prevederilor art.54, art.60, art.61 şi art. 62 din regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.387/2005, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că atribuţiile de serviciu ale grefierului arhivar sunt diferite în raport cu cele ale grefierului de şedinţă, grefierului statistician şi grefierului documentarist.

Grefierul de şedinţă este singurul grefier ce participă în mod nemijlocit la şedinţele de judecată, situaţie în care îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege şi de regulament, sub controlul preşedintelui completului de judecată şi întocmeşte actele de procedură dispuse de completul de judecată, operaţiuni cu un grad de complexitate sporit faţă de alte activităţi desfăşurate de celelalte categorii de personal auxiliar.

Însăşi Legea 567/2004 privind personalul auxiliar diferenţiază sub aspectul complexităţii sarcinile de serviciu ale grefierului de şedinţă de cel ale grefierilor arhivari şi registratori, instituind regula că recrutarea grefierilor se face prin Şcoala Naţională de Grefieri, în urma promovării unui concurs la nivel naţional şi efectuarea unui stagiu de pregătire de 6 luni ori 1 an (funcţie de studiile avute, superioare sau medii), finalizate prin examen.

Recrutarea grefierilor arhivari, grefierilor registratori şi a personalului conex nu presupune această procedură, ci organizarea unui concurs la nivelul Curţilor de Apel, candidaţii admişi urmând să efectueze stagii cu o durată de 2 luni în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri.

Grefierul documentarist ţine evidenţa legislaţiei, jurisprudenţei şi doctrinei, informarea periodică despre necesarul de carte sau de alte publicaţii, evidenţa în gestiunea bibliotecii, întocmirea la cererea conducerii instanţei de lucrări privind modificările legislative.

În ceea ce priveşte grefierii informaticieni, atribuţiile de serviciu ale acestora prevăzute de art. 67 al.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, sunt radical diferite de cele ale grefierilor arhivari. În plus, între cele două categorii de grefieri nu se poate constata o situaţie analoagă sau comparabilă, având în vedere faptul că prin art.34 din legea 567/2004 se prevede că pentru numirea în funcţia de grefier informatician este necesară absolvirea de studii superioare de specialitate.

În consecinţă, având în vedere atribuţiile de serviciu diferite ale reclamanţilor faţă de celelalte categorii de grefieri, gradul diferit de complexitate al acestor atribuţii, concretizat inclusiv în sistemul de recrutare al grefierilor, în mod corect prima instanţă a constatat că reclamanţii nu se află într-o situaţie analoagă sau comparabilă cu celelalte categorii de grefieri pentru a se putea constata existenţa unei discriminări în materie de salarizare.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 591/CM/13.10.2009

Dosar nr. 2220/118/2008

39. Concediere in baza art. 65 alin. 1. din Codul muncii.

Potrivit art.65 alin.(1) din Codul muncii :”concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin.(2): ”desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Concedierea contestatorului a avut o cauză reală şi serioasă, fiind impusă de dificultăţile economice şi transformări tehnologice.

Măsura desfiinţării postului de agent de pază din cadrul Compartimentului de Pază a fost motivată şi de faptul că SC O.T. SA are încheiat un contract de prestări servicii, având ca obiect activitatea de apărare şi pază, pe de o parte, precum şi implementarea unui sistem de supraveghere electronică, fiind efectuate transformări tehnologice.

Angajatorul a respectat criteriile privind concedierea, impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC O.T. SA.

În conformitate cu prevederile art.114 din C.C.M. la nivel de unitate :”la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor desfiinţate, selectarea personalului care urmează să i se desfacă contractul de muncă se va face cu consultarea sindicatului, având în vedere următoarea ordine la competenţa profesională egală: a) contractele de muncă ale persoanelor care cumulează două sau mai multe funcţii şi a celor care cumulează pensia cu salariul…..”.

La aplicarea măsurii reducerii de personal, angajatorul a avut în vedere în raport cu prevederile art.114 din CCM pe unitate, faptul că reclamantul cumulează pensia cu salariul.

Întrucât salariatul V.N. nu a mai corespuns din punct de vedere medical profesiei pe care a exercitat-o – din cauza stării de boală a devenit un caz social şi a fost încadrat începând cu 01.11.2008 în funcţia de agent de pază, în cadrul Biroului de Pază şi Administrativ, şi începând cu 16.03.2009 ocupă postul de pompagiu PSI.

Salariatul N.C., care ocupa din anul 2002 funcţia de programator producţie manipulant în cadrul Secţiei Platformă Sud, în urma testării profesionale din octombrie 2008, întrucât nu a corespuns din punct de vedere profesional, a fost transferat în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 11366/118/2008, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O.T. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei nr.390/14.11.2008, reintegrarea în postul deţinut anterior încetării raporturilor de muncă, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data încetării contractului de muncă şi până la efectiva reintegrare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiuni, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei, ocupând funcţia de şef compartiment pază, până la data de 14.11.2008 când prin decizia contestată angajatorul a dispus încetarea raporturilor de muncă în temeiul dispoziţiilor art.65 alin.1 din Legea nr.53/2003.

S-a apreciat de către reclamant că decizia de concediere este nelegală, întrucât în societate nu a operat o concediere efectivă, reală şi serioasă. Adevăratul motiv al concedierii,a mai susţinut reclamantul, a fost reprezentat de situaţia sa personală, în condiţiile în care beneficia atât de salariu cât şi de pensie militară. In plus, din cele 29 de posturi menţionate de către pârâta ca fiind desfiinţate numai 5 au fost în mod efectiv ocupate, restul fiind posturi vacante, care nu împovărau din punct de vedere financiar societatea.

Pârâta şi-a precizat poziţia procesuală pe calea întâmpinării, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată, motivat de faptul că desfiinţarea locului de muncă ocupat de către reclamant este legală şi temeinică, fiind întrunite toate condiţiile de legalitate prevăzute de art.62 alin.2 din Codul Muncii. Astfel, prin decizia nr.3/30.09.2008 a fost desfiinţat intreg comperatimentul pază, salariaţii acestui compartiment fiind transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

De asemenea, s-a arătat că reclamantul era pensionat în baza Ordonanţei nr.7/1998, cumulând astfel pensia cu salariul, aspect care a fost avut în vedere de către angajator la aplicarea măsurii în raport de prevederile art.114 din Contractul Colectiv de Muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 568/16.04.2009, Tribunalul Constanţa, a admis acţiunea formulată de reclamantul D.C., în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SA şi a anulat decizia de concediere nr. 390/14.11.2008 emisă de pârâtă.

A fost obligată pârâta la reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, precum şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii până la data reintegrării în funcţie, drepturi salariale ce urmează a fi indexate, majorate şi reactualizate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele :

Reclamantul a fost angajat al societăţii pârâte pe funcţia de şef formaţie pază şi ordine. Prin decizia nr. 390/14.11.2008-contestată prin cererea de faţă, angajatorul a dispus concedierea reclamantului ca urmare a desfiinţării postului ocupat de acesta,fiind invocate dispoziţiile art. 65 alin.1 Codul muncii.

Procedând la analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate, instanţa va verifica dacă împrejurările ce au determinat luarea măsurii concedierii pot fi încadrate în prevederile textului legal anterior menţionat.

Astfel, potrivit art. 65. alin.1 din Codul Muncii concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

    Condiţia de legalitate impusă de alin.2 al aceluiaşi articol este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Din analiza coroborată a organigramelor şi statului de funcţiuni, rezultă că postul ocupat de reclamant a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desfiinţării, decizia de concediere este legală.

În ceea ce priveşte însă existenţa unei cauze reale şi serioase care să fi avut drept consecinţă concedierea salariatului, instanţa reţine că din interpretarea dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul Muncii se desprind mai multe condiţii care definesc cauza reală şi serioasă.

Astfel, în primul rând, cauza reală trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să fie reclamată de existenţa uneia dintre situaţiile expres menţionate în art.65 Codul Muncii, respectiv: dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea activităţii.

În al doilea rând, cauza este serioasă dacă este precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, neavând rolul de a disimula existenţa unui alt motiv.

Revine aşadar instanţei de judecată rolul de a aprecia în fiecare caz concret, in funcţie de probatoriile administrate de părţi,îndeplinirea condiţiilor generic impuse de lege.

In cauza de faţă, din conţinutul ansamblului probator, se constată, că a existat într-adevăr un deficit bugetar la nivelul societăţii, insă nici prin Decizia Consiliului de Administraţie nr. 3/30.09.2008 şi nici prin referatul nr.1638/26.09.2008 al Serviciului A.D.R.U., aflat la baza acestei decizii, modificarea numericului de personal de la 1343 salariaţi la 1314 nu a fost justificată prin considerente legate de dificultăţile economice ale societăţii. Din întreaga documentaţie depusă la dosar de către pârâtă nu se poate desprinde concluzia acreditată de aceasta în sensul că desfiinţarea unor posturi, printre care şi a celui ocupat de reclamant,a fost cauza imediată a situaţiei financiare a societăţii,căta vreme nu există nici o nota de fundamentare a deciziei de reorganizare sub acest aspect a societăţii, procedându-se direct la modificarea organigramei.

Pe de altă parte, analizând modalitatea concretă în care pârâta a procedat la reorganizare, trebuie reţinut că desfiinţarea compartimentului pază a presupus în fapt doar suprimarea din organigramă a celor 5 posturi ocupate de persoane aflate în situaţie similară cu a reclamantului, cumulând pensia cu salariul, celelalte 23 de posturi reduse fiind în realitate vacante. Toţi ceilalţi salariaţi ai compartimentului respectiv au fost transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

Or, în împrejurările concrete în care măsura concedierii a vizat exclusiv pe cei 5 salariaţi care cumulau pensia cu salariul, restul de 39 nefiind afectaţi, coroborat cu lipsa unei fundamentări a măsurii de concediere in mod expres întemeiate pe situaţia economică a societăţii, instanţa apreciază că adevărata intenţie a angajatorului a fost aceea de a-i exclude pe cei 5 din colectivul său.

Faptul că aceasta excludere s-a realizat prin modificarea organigramei, desfiinţarea postului fiind efectivă, nu conferă un caracter serios cauzei concedierii. Cu alte cuvinte, dacă într-o logică firească măsura concedierii este consecinţa reorganizării activităţii, în speţă angajatorul a urmărit înlăturarea doar a unora dintre salariaţi, justificându-şi ulterior măsura luată tocmai prin reorganizarea activităţii.

O astfel de concluzie se despinde si din declaraţiile celor doi martori propuşi de reclamant: L.A. şi M.R., acesţia susţinând că la nivelul sindicatului existau discuţii legate de cele 5 persoane care cumulau pensia cu salariul, solicitându-se în mai multe rânduri indepărtarea lor din unitate.

Împotriva sus menţionatei sentinţe a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele:

La data de 08.04.2009 s-a solicitat decăderea din dreptul de administrare a probelor testimoniale ale reclamantului, iar instanţa de judecată nu a aplicat sancţiunea decăderii, acordând un nou termen de judecată, comunicând reclamantului obligaţia de a depune lista cu martorii ce urmează a fi audiaţi.

În timpul audierii martorilor, completul de judecată a cenzurat întrebările adresate de către SC O.T. SA prin reprezentant, astfel încât declaraţiile martorilor au fost trunchiate, fără să releve aspecte esenţiale în ceea ce priveşte lămurirea problemelor cauzei. Mai mult, instanţa de fond a respins solicitare de completare a probatoriului cu martori şi înscrisuri, deşi necesitatea acestora reieşea din dezbateri, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art.138 pct.2 Cod pr.civilă.

De asemenea, în momentul în care s-a solicitat verbal recuzarea completului în timpul şedinţei de judecată din 08.04.2009, instanţa a acordat un nou termen pentru 15.04.2009, încălcând astfel dispoziţiile art.31 alin.3 Cod pr.civilă, care prevede expres că – odată formulată cererea de recuzare, până la soluţionarea acesteia, instanţa nu mai poate îndeplini nici un act de procedură.

Prin respingerea solicitării formulate, instanţa de fond a dat dovadă de lipsă de imparţialitate, ceea ce s-a reflectat şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cauză.

Din raportul directorului economic privind analiza activităţii economico-financiare a SC O.T. SA din lunile iunie 2008, august 2008 şi primul semestru al anului 2008, rezultă în mod cert şi fără putinţă de tăgadă faptul că situaţia cantităţilor de produse derulate este mai mică, fiind afectate veniturile societăţii.

Reorganizarea activităţii a fost efectuată asupra structurii compartimentelor, respectiv desfiinţarea Departamentului Suport Operaţional şi a Compartimentului Pază, măsură organizatorică menită să conducă la îmbunătăţirea activităţii.

Aşa cum reiese din organigrama ce a fost aprobată de către Consiliul de administraţie al SC O.T. SA, prin decizia nr.3/30.09.2008, desfiinţarea Compartimentului Pază a fost efectivă, salariaţii din acest compartiment fiind transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ, fapt ce reiese şi din ştatul de funcţii, din care rezultă în mod cert, faptul că desfiinţarea postului de agent pază a fost efectivă, nefiind efectuate angajări ulterioare sau detaşări de personal în funcţia de agent de pază, aşa cum susţine contestatorul prin contestaţia formulată.

Măsura desfiinţării postului de agent de pază din cadrul Compartimentului de pază este motivată şi de faptul că SC O.T. SA are încheiat un contract de prestări servicii, având ca obiect de activitate de apărare şi pază, pe de o parte, precum şi implementarea unui sistem de supraveghere electronică, motiv pentru care, fiind efectuate transformări tehnologice, administratorii societăţii au aprobat desfiinţarea posturilor din cadrul Compartimentului de Pază.

În ce priveşte analiza declaraţiilor martorilor făcută de către instanţa de fond, concluziile extrase din aceste declaraţii sunt eronate.

În conformitate cu prev. art.114 din C.C.M. încheiat la nivelul societăţii se precizează că: „la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor desfiinţate, selectarea personalului care urmează să i se desfacă contractul de muncă, se va face cu consultarea sindicatului”.

Cu privire la susţinerea contestatorului potrivit căreia în cadrul Compartimentului de Pază au fost angajate alte două persoane, menţionează faptul că V.N. şi N.C. sunt angajaţi în cadrul SC O.T. SA din anul 1990 primul, iar cel de-al doilea din anul 1985.

Întrucât salariatul V.N. nu a mai corespuns din punct de vedere medical profesiei pe care a exercitat-o la locul de muncă, cunoscut cu antecedente bacilare, fiind internat la Spitalul militar central, a suferit o lobectomie inferioară stângă pentru nodul solitar, fiind confirmat histopatologic ca tuberculom (fiind supus unei intervenţii chirurgicale de extirpare a unui lob al plămânului stând), fiind expus la noxe chimice, intemperii şi efort fizic intens, salariatul a devenit un caz social şi a fost încadrat începând cu data de 01.11.2008 în funcţia de agent de pază, în urma transferării unui alt angajat din cadrul Biroului Pază şi Administrativ, în alt compartiment din cadrul societăţii, în conformitate cu prev. art.64 alin.1 din Codul muncii. Menţionează că începând cu data de 16.03.2009, acestui salariat i-a fost schimbată funcţia de încadrare, ocupând în prezent postul de pompagiu PSI.

Cu privire la salariatul N.C., din anul 2002, acesta ocupă funcţia de programator producţie manipulant în cadrul Secţiei Platformă Sud, iar în urma testării profesionale ce a avut loc în luna octombrie 2008, întrucât s-a constatat că nu corespunde din punct de vedere profesional, a fost transferat în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

Aceste transferări au fost posibile având în vedere faptul că, în luna octombrie, doi salariaţi din cadrul Biroului Pază şi Administrativ au schimbat funcţia de încadrare, fiind transferaţi în cadrul altor compartimente din cadrul societăţii.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată, pentru următoarele considerente :

Prin decizia nr.390/14.11.2008 emisă de SC O.T. SA, s-a dispus în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii – încetarea contractului individual de muncă al contestatorului D.C., determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activităţii.

La baza emiterii acestei decizii au stat adresa nr.1630/26.09.2009 şi Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.3/30.09.2008.

Potrivit art.65 alin.(1) din Codul muncii :”concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin.(2): ”desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din ştatul de funcţii sau organigrama societăţii.

Aşa cum reiese din organigrama ce a fost aprobată de către Consiliul de Administraţie al SC O.T. SA, prin decizia nr.3/30.09.2008, desfiinţarea Compartimentului Pază a fost efectivă, salariaţii din acest compartiment fiind transferaţi în cadrul Biroului Pază şi Administrativ, fapt ce rezultă şi din ştatul de funcţii.

Concedierea contestatorului a avut o cauză reală şi serioasă, fiind impusă de dificultăţile economice şi transformări tehnologice.

Astfel, din raportul directorului economic, privind analiza societăţii economico-financiare a SC O.T. SA pe lunile iunie 2008, august 2008 şi primul trimestru al anului 2008, rezultă în mod cert faptul că situaţia cantităţilor de produse derulate a fost mai mică, fiind afectate veniturile societăţii.

Măsura desfiinţării postului de agent de pază din cadrul Compartimentului de Pază a fost motivată şi de faptul că SC O.T. SA are încheiat un contract de prestări servicii, având ca obiect activitatea de apărare şi pază, pe de o parte, precum şi implementarea unui sistem de supraveghere electronică, fiind efectuate transformări tehnologice.

Angajatorul a respectat criteriile privind concedierea, impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC O.T. SA.

În conformitate cu prevederile art.114 din C.C.M. la nivel de unitate :”la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor desfiinţate, selectarea personalului care urmează să i se desfacă contractul de muncă se va face cu consultarea sindicatului, având în vedere următoarea ordine la competenţa profesională egală: a) contractele de muncă ale persoanelor care cumulează două sau mai multe funcţii şi a celor care cumulează pensia cu salariul…..”.

La aplicarea măsurii reducerii de personal, angajatorul a avut în vedere în raport cu prevederile art.114 din CCM pe unitate, faptul că reclamantul cumulează pensia cu salariul.

Susţinerea contestatorului că în cadrul Compartimentului de Pază au fost angajate alte două persoane, respectiv V.N. şi N.C., este nefondată.

Aceste persoane sunt angajate în cadrul SC O.T. SA din anul 1990 şi respectiv 1985.

Întrucât salariatul V.N. nu a mai corespuns din punct de vedere medical profesiei pe care a exercitat-o – din cauza stării de boală a devenit un caz social şi a fost încadrat începând cu 01.11.2008 în funcţia de agent de pază, în cadrul Biroului de Pază şi Administrativ, şi începând cu 16.03.2009 ocupă postul de pompagiu PSI.

Salariatul N.C., care ocupa din anul 2002 funcţia de programator producţie manipulant în cadrul Secţiei Platformă Sud, în urma testării profesionale din octombrie 2008, întrucât nu a corespuns din punct de vedere profesional, a fost transferat în cadrul Biroului Pază şi Administrativ.

Pentru considerentele arătate mai sus, Curtea a apreciat că decizia de încetare a contractului individual de muncă este legală şi temeinică, fapt pentru care a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii contestaţiei ca nefondată.

Decizia civilă nr. 593/CM/20.10.2009

Dosar nr. 11366/118/2008

40. Răspundere gestionar. Plata prejudiciilor cauzate in desfăşurarea activităţii.

Pentru gestionari, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969, derogatorii de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauza în gestiunea lor.

Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic, autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.

Prezumţia de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de culpă, dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o întâmpinare, nu s-a prezentat la interogatoriu, motiv pentru care prima instanţă a făcut aplicarea art.225 cod pr.civilă, nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca eventuale vicii ale proceselor verbale de inventariere sau nerespectarea procedurii de inventariere.

De asemenea, pârâtul nu a administrat probe din care să rezultă că nu avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a-şi verifica clienţii.

În ceea ce priveşte deciziile de imputaţie, acestea nu mai pot fi puse în executare, nemaifiind reglementate prin noul cod al muncii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 8439/118/2008, reclamanta SC „S” SRL a chemat în judecată pe pârâtul Z.D., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5457, 26 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat în desfăşurarea activităţii în baza contractului individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006 şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a dobândit calitatea de angajat al societăţii, ca agent de vânzări, prin contractul individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006 şi că, potrivit fişei postului, avea, printre altele, obligaţia de a prelua comenzile de la clienţi, de a primi în gestiune produsele din depozitul societăţi, de a livra produsele către beneficiari, urmând să răspundă de încasarea sumelor datorate de către clienţi şi predarea acestora către societate. Totodată, la livrarea produselor, pârâtul avea obligaţia de a verifica dacă beneficiarul căruia îi livrează marfa este persoana înscrisă în actele de însoţire a mărfii şi să facă demersuri în vederea obţinerii semnăturii de primire pe facturi.

A precizat reclamanta că a procedat la desfacerea contractului individual de muncă al pârâtului pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu prevăzute în contract şi în fişa postului, respectiv pentru: neprezentarea în mod nejustificat la programul de lucru, nepredarea către depozitul societăţii a mărfii primite în gestiune, emiterea de facturi către societăţi fictive, nerespectarea dispoziţiilor conducerii cu privire la instrumentele de plată acceptate de la clienţi.

S-a precizat că, prin faptele amintite mai sus, pârâtul a cauzat societăţii un prejudiciu în sumă totală de 5.457,26 lei, reprezentând contravaloarea produselor constatate lipsă în gestiune cu ocazia controalelor periodice la care a fost supus. Astfel, cu ocazia inventarierii stocului de marfă existent în gestiunea pârâtului la data de 30.06.2008 şi la data de 08.08.2008 s-a constatat, prin procesele verbale întocmite, o lipsă în gestiune în valoare de 1.072,18 lei, respectiv de 4.385,08 lei. Totodată, potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru perioada 01.05.2008 şi 08.08.2006, lipsa din gestiunea pârâtului este în cuantum total de 5.457,26 lei.

S-a arătat că, pentru a produce acest prejudiciu societăţii, pârâtul a emis facturi către societăţi care nu comandaseră niciodată produsele înscrise în factură, însuşindu-şi bunurile, în unele cazuri facturile fiind emise către societăţi care nici nu există.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nu s-a înfăţişat în instanţă pentru a-şi exprima poziţia procesuală faţă de pretenţiile reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 762/19.06.2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantei SC S. SRL, formulată în contradictoriu cu pârâtul Z.D. şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5457, 26 lei cu titlu de prejudiciu.

A fost obligat pârâtul şi la plata către reclamantă a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare-onorariu expertiză.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de muncă nr.262/20.09.2006, înregistrat la ITM Constanţa sub nr. 193389/28.06.2006, ca agent de vânzări şi, în această calitate, a produs societăţii reclamante un prejudiciu de 5.457,26 lei, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu, astfel cum sunt acestea menţionate în fişa postului anexată la dosar.

Astfel, cu ocazia inventarierii faptice a stocului de marfă existent la data de 30.06.2008 în gestiunea pârâtului Z.D., s-a constatat lipsă în gestiune în valoare de 1072,18 lei, reprezentând valoare marfă - 740,54 lei, adaos comercial-160,45 lei şi TVA-171,19 lei, astfel cum rezultă din procesul verbal ataşat la f.5 din dosar. La următoarea inventariere, pentru stocul de marfă existent în gestiunea pârâtului la data de 08.08.2008, s-a constatat un minus în gestiune în valoare de 4385,08 lei, din care val.marfă: 3044,99 lei, adaos: 639,95 lei şi TVA: 700,14 lei (proces verbal). Totodată, potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru perioada 01.05.2008 şi 08.08.2006, lipsa din gestiunea pârâtului este în cuantum total de 5.457,26 lei.

În baza actelor de constatare sus-menţionate, societatea reclamantă a emis Deciziile de imputare nr.1420/04.07.2008 şi nr.1472/08.08.2008, prin care s-a reţinut în sarcina pârâtului Z.D. un prejudiciu total de 5.457,26 lei, confirmat, aşa cum s-a arătat în precedent, şi prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză. Deşi aceste decizii de imputare i-au fost comunicate, pârâtul nu a înţeles să le conteste în termenul prevăzut de lege.

De asemenea, acesta nu a produs în faţa instanţei nici o probă de natură să-i înlăture vinovăţia în producerea prejudiciului amintit şi nu s-a prezentat pentru a răspunde la interogatoriul propus de reclamantă, deşi a fost legal citat în acest sens. Prin aplicarea disp.art.225 C.proc.civ., această lipsă urmează să fie considerată un început de dovadă scrisă, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză în folosul reclamantei, sub aspectul prejudiciului produs de angajatul pârât în legătură cu atribuţiile de serviciu.

Potrivit disp.art.270 alin.1 Codul muncii, „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt expusă anterior, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului faţă de angajatorul SC „S” SRL, pentru suma de 5457, 26 lei, astfel încât urmează să admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

În conformitate cu disp.art.274 alin.1 C.proc.civ., pârâtul va fi ţinut să suporte cheltuielile ocazionate reclamantei de soluţionarea prezentei cauze, respectiv onorariul de expertiză.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe civile, a formulat recurs recurentul pârât Z.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele:

În doctrina juridică, părerea unanimă este ca răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă, însuşindu-şi normele şi principiile răspunderii civile contractuale.

Consacrarea instituţiei juridice a răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator a avut avută în vedere de către legiuitor în vederea întregirii patrimoniului angajatorului în cazul producerii unor pagube, prevenirea producerii altor pagube dar şi ocrotirea intereselor salariaţilor prin stabilirea unor reguli bine determinate ale acestei varietăţi de răspundere în raport de contractul individual de muncă.

Pentru a angaja răspunderea patrimonială a salariatului este necesar să fie îndeplinire următoarele condiţii, respectiv calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, dar şi neincidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere. Nu neagă calitatea de salariat a reclamantei, însă faţă de probele administrate în cauză, consideră că nu sunt îndeplinite celelalte condiţii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Reclamanta a arătat că pentru a-i produce un prejudiciu ar fi procedat la emiterea de facturi fiscale către societăţi care nu au comandat produsele înscrise în factura sau societăţi care nu există. Învederează instanţei faptul că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, chiar de către reclamantă nu reiese nici că aceste societăţi nu ar exista, nici că nu au primit marfă.

Susţine că este adevărat că prin fişa postului şi-a asumat obligaţia de a verifica exactitatea informaţiilor aduse la sediul societăţii despre clienţi, însă solicită ca instanţa să aprecieze asupra acestei obligaţii raportând-o în concret la posibilităţile reale de efectuare a acestor verificări. În calitate de agent comercial nu a avut acces la o bază de date reală şi credibilă, astfel încât este posibil ca anumite elemente de identificare să fie transmise eronat în mod intenţionat de către clienţi.

Solicită a se aprecia în ce măsură prejudiciul reclamat de către SC S. SRL îndeplineşte condiţiile prevăzute de doctrină. Prejudiciul a fost stabilit de către reclamantă prin două procese verbale de inventariere din 30.06.2008 şi 08.08.2008. În ambele este menţionat faptul că inventarierea s-a efectuat în prezenta sa, deşi nu există nici o dovadă în acest sens şi nu sunt semnate de luare la cunoştinţă. De asemenea a mai fost depusă şi o balanţă sintetică nesemnată şi necertificată conform cu originalul.

Instanţa a reţinut ca probe aceste înscrisuri, însă în opinia sa nu dovedesc în mod cert un prejudiciu, reţinând de asemenea că au fost emise decizii de imputare pe care nu a înţeles să le conteste. Noţiunea de decizie de imputare nu mai aparţine legislaţiei muncii, astfel încât acestea reprezintă simple înscrisuri lipsite de valoare juridică.

În cauză s-a administrat o expertiză contabilă pentru determinarea prejudiciului, ce a fost efectuată pe baza aceloraşi înscrisuri depuse la dosarul cauzei: contractul individual de muncă, fişa de post, procesele verbale de inventariere, facturi etc.

Această expertiză nu poate fi apreciată ca mijloc de probă care să confirme cele arătate de reclamantă în cererea introductivă.

Nu este arătat în mod clar raportul de cauzalitate între faptele considerate încălcări ale obligaţiilor asumate prin semnarea contractului de muncă şi prejudiciul constatat de către societate.

Invocă şi prevederile art.270 alin.2 Codul muncii „salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauzei neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”.

Menţionează că posibilităţile agentului comercial de a-şi verifica clienţii sunt limitate, astfel încât solicită instanţei să aprecieze în ce măsură astfel de situaţii se încadrează în cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de legislaţia muncii. În activitatea de vânzări este aproape imposibil să nu fie clienţi rău intenţionaţi care să furnizeze informaţii false sau instrumente de plată nevalabile. Aceste situaţii se încadrează în noţiunea de „risc al serviciului”, aşa cum este prevăzut în legislaţia muncii. Consideră că în asemenea situaţii, societatea are mai multe modalităţi de a se proteja sau de a se îndrepta împotriva persoanelor vinovate decât salariatul

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul pârât a avut calitatea de angajat al intimatei, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr.262/20.09.2006, având funcţia de agent vânzări.

Din fişa postului rezultă că acesta avea atribuţii specifice unui gestionar.

Astfel, pârâtul avea, printre altele, obligaţia de a prelua comenzi de la clienţi, de a primi în gestiune aceste produse din depozitul intimatei, de a livra produsele către beneficiari, de a verifica la sosirea la destinaţie dacă societatea respectivă este beneficiarul prevăzut în factură.

Totodată, pârâtul răspundea de urmărirea încasării sumelor datorate de către clienţi, exactitatea informaţiilor aduse la sediul societăţii despre clienţii cu care lucrează, încasarea sumelor de bani pentru produsele facturate şi predarea acestora la casierie în termen de 24 ore.

La data de 30.06.2008, s-a procedat la inventarierea stocului de marfă existent în gestiunea pârâtului şi s-a constatat prin procesul verbal întocmit – o lipsă în gestionare – în valoare de 1.072, 18 lei.

La data de 08.08.2008, s-a procedat din nou la inventarierea produselor aflate în gestiunea pârâtului pentru perioada 30.06.2008 – 08.08.2008 şi s-a constatat în plus, în gestiunea pârâtului o lipsă de 4.385,08.

Potrivit balanţei sintetice întocmite în referire la gestiunea pârâtului pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1.05.2008 şi 8.08.2008, lipsa în gestiunea pârâtului era în cuantum total de 5.457,26 lei.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond de expert contabil B.N. pentru stabilirea prejudiciului provocat reclamantei de către pârât, rezultă că valoarea sumei de recuperat de către intimată perioada 01.06.2008 – 08.08.2008, este de 5.457,26 lei, formată din 4.585,93 lei valoarea mărfii lipsă în gestiune şi 871,33 lei TVA aferent mărfii lipsă în gestiune.

Pentru gestionari, prin dispoziţiile art.25 din Legea nr.22/1969, derogatorii de la dreptul comun, se instituie o prezumţie de culpă pentru pagubele pe care le-au cauza în gestiunea lor.

Prin gestionar, se înţelege potrivit art.1 din acelaşi act normativ, acel angajat al unui agent economic, autoritate sau instituţie publică care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară, a unui agest economic, autoritate sau instituţie publică, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.

Prezumţia de culpă – în producerea lipsei în gestiune, este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.

Pârâtul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumţia de culpă, dimpotrivă a stat în pasivitate, nu a formulat o întâmpinare, nu s-a prezentat la interogatoriu, motiv pentru care, prima instanţă a făcut aplicarea art.225 cod pr.civilă, nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, pentru a invoca eventuale vicii ale proceselor verbale de inventariere sau nerespectarea procedurii de inventariere.

De asemenea, pârâtul nu a administrat probe din care să rezultă că nu avea la dispoziţie mijloacele necesare pentru a-şi verifica clienţii.

În ceea ce priveşte deciziile de imputaţie, într-adevăr, acestea nu mai pot fi puse în executare, nemaifiind reglementate prin nou cod al muncii, acesta fiind şi motivul pentru care intimata reclamantă s-a adresat instanţei pentru recuperarea prejudiciului.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 cod pr.civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Potrivit art.274 Cod pr.civilă, Curtea a obligat recurentul la 1428 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Decizia civilă nr. 609/CM/20.10.2009

Dosar nr. 8439/118/2008

41. Atribuţiile AGA in modificarea Statutului societăţii sau infiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare. Rolul instanţei in aprecierea strategiei de reorganizare al societăţii.

În art. 3 alin. 2 din OUG nr. 159/1999 se prevede ca”Loteria romana îşi constituie sucursale, reprezentante, centre de lucru, agenţii şi altele asemenea, în tara şi în străinătate, unităţi fără personalitate juridica, înfiinţate prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor”.

Art. 9 din Statutul societăţii prevede de asemenea ca AGA are atribuţii în modificarea statutului ori de cate ori este necesar iar printre situaţiile enumerate se afla şi aceea de “înfiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare”.

În exercitarea acestor prerogative, AGA a aprobat în şedinţa din 25.07.2008 „programul de reorganizare şi restructurare teritoriala a CNLR SA pe perioada 1008-2013”, program prin care s-a modificat structura organizatorica a companiei prin desfiinţarea sucursalelor şi înfiinţarea centrelor de profit , proces în care s-a dispus şi radierea sucursalei zonale Constanţa.

Prin cererea înregistrată sub nr. 10980/118/2008, reclamantul B.A.C. a solicitat, pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea vremelnică a concursului organizat de pârâta Loteria Română SA. Bucureşti, pentru ocuparea posturilor de director Centru de profit, programat în perioada 20 – 21.12.2008, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii vizând anularea concursului arătând că acest concurs încalcă prevederile pct. N din contractul individual de muncă nr. 341/2004 şi art. 51-53 din CCM/2008 şi CCMUN.

La termenul din 30.01.2009, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând, pe calea dreptului comun:

- constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 302/12.01.2009 de încetare a contractului individual de muncă;

- reintegrarea în muncă şi obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti de la data concedierii până la data reintegrării efective; cu cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.

De asemenea, reclamantul a înregistrat sub nr. 10981/118/2008 şi acţiunea având ca obiect anularea concursului pentru ocuparea posturilor de director centru de profit programat în perioada 20-21.12.2008.

La termenul din 13.02.2009 instanţa de fond a conexat cele doua cereri conform art. 163 cod proc. civilă.

Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii, precizându-se că CNLR S.A. este o societatea comercială cu capital integral de stat iar prin hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 08.03.2007 s-a aprobat cu unanimitate de voturi organigrama modificată a societăţii şi regulamentul de organizare şi funcţionare al acesteia, la nivel central în funcţie de constatările ANAF prin procesul-verbal de control financiar din 22.02.2007.

Astfel, reorganizarea a fost cerută de către organele de control ANAF prin Dispoziţia obligatorie nr. 8436/7.03.2007, iar în urma demarării procedurii a fost publicat Regulamentul integral pe site-ul Companiei, alături de anunţul de concurs cu toate detaliile privind condiţiile şi procedura de desfăşurare.

Prin circulara nr.247/21.11.2008, comunicată tuturor unităţilor din teritoriu, a fost realizată informarea cu privire la aprobarea de către AGA a Programului de reorganizare şi înfiinţarea a 41 de centre de profit judeţene, precum şi cu privire la intenţia companiei de a-şi proteja salariaţii existenţi. Toţi conducătorii unităţilor teritoriale ale CNLR au fost astfel convocaţi pentru data de 5.12.2008, în vederea discutării interactive a aspectelor legate de acest proces, fiind date lămuririle necesare.

Din acest punct de vedere, parata considera că reclamantul îşi exercită abuziv drepturile procesuale câtă vreme a participat la această întâlnire, dar a refuzat să se înscrie la concurs împreună cu alţi şase directori de sucursale zonale, considerând că AGA nu are dreptul să organizeze un asemenea concurs şi că postul nou înfiinţat le revine de drept.

Pârâta a mai arătat că măsurile luate privesc creşterea competitivităţii companiei, eficientizarea activităţii acesteia, şi că instanţele nu au abilitarea, astfel cum s-a reţinut prin decizia nr. 447/2005 a ICCJ, să cenzureze hotărârile adunării generale pe criteriul oportunităţii sau al profitabilităţii măsurii luate.

Prin încheierea din 13.02.2009 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii modificatoare, prin prisma prevederilor art. 132 cod proc. civilă, deoarece această modificare s-a realizat în condiţiile art. 134 cod proc. civilă.

C.G. ş.a. au formulat cereri de interventie în interes alăturat pârâtei la termenul din 19.12.2008. Prin aceste cereri de intervenţie s-a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată, în considerarea legalităţii concursului organizat de CNLR.

Aceste cereri au fost respinse în raport de disp. art. 49 cod proc. civilă, întrucât obiectul acţiunii modificate a vizat anularea deciziei de concediere, situaţie în raport cu care intervenienţii nu îşi justifică interesul.

Prin sentinţa civilă nr.487/10.04.2009, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate acţiunile conexe astfel cum au fost modificate şi precizate de reclamantul B.A.C.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin hotărârea Consiliului de Administraţie al din 15.04.2008 s-a avizat Referatul privind ,,Programul de restructurare şi reorganizare teritorială a CNLR S.A. pe perioada 2008 – 2013’’şi în temeiul acestui document s-a aprobat în Adunarea Generală a Acţionarilor din 25.07.2008, înfiinţarea a 42 de centre judeţene de profit, cu modificarea corespunzătoare a Statutului CNLR S.A.

Reclamantul s-a referit, pe de o parte, la imposibilitatea modificării de către Adunarea generală, a organigramei CNLR S.A. aprobata prin actul normativ de înfiinţare, iar pe de altă parte la caracterul nereal şi inoportun al măsurii de reorganizare.

S-au respins aceste apărări reţinându-se că, potrivit Statutului CNLR S.A. aprobat prin O.U.G. nr. 159/1999, Adunarea Generală a Acţionarilor este organul de conducere al Loteriei Române care decide asupra activităţii acesteia şi asupra politicii economice având astfel, abilitata sa ia măsurile necesare pentru reorganizarea activităţii companiei, iar în absenţa unei hotărâri judecătoreşti vizând nelegalitatea acestei decizii, măsura nu poate fi apreciată ca fiind dispusă cu încălcarea legii.

Cât priveşte oportunitatea măsurii de reorganizare, s-au avut în vedere prevederile art. 65 alin. 1 Codul muncii, care la data iniţierii procedurii reorganizării companiei operau în forma modificată prin O.U.G. nr. 55/2006.

Potrivit acestui text, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Alin. 2 stabileşte că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Prin urmare, la data procedurii de reorganizare, de stabilire a concursului şi de emitere a deciziei de concediere contestate în prezenta cauză, nu mai erau incidente prevederile anterioare ale art. 65 Codul muncii, conform cu care încetarea contractului prin concediere pentru acest motiv trebuia sa fie determinată de desfiinţarea locului de muncă impusă în mod obligatoriu de existenţa şi probarea unor dificultăţi economice, de transformări tehnologice sau de reorganizarea activităţii.

S-a constatat astfel, că susţinerile reclamantului sunt nefondate, întrucât desfiinţarea postului său a fost determinată de adoptarea planului de restructurare – care a condus la dispariţia formelor anterioare de organizare teritorială cu descentralizarea structurii organizatorice faţă de centru şi adoptarea unui nou sistem de contabilitate de gestiune.

S-a concluzionat în sensul ca, desfiinţarea postului ocupat de reclamant în baza unui contract individual de muncă nu a constituit o măsură abuzivă, nereală şi nefundamentată, cu atât mai mult cu cât noile funcţii nu mai puteau fi ocupate decât în baza unui contract de mandat, în considerarea unor criterii manageriale urmărite prin organizarea concursului şi sub acest aspect, nu are relevanţă faptul că atribuţiile specifice noului post (director centru de profit) se regăsesc în esenţă şi pe fişa postului ocupat de reclamant, întrucât acest aspect nu infirmă desfiinţarea efectivă a postului.

Dealtfel, opţiunea participării la concurs revenea mai multor angajaţi, nefiind pusă în discuţie o simplă înlocuire a titulaturii funcţiei, motiv pentru care organizarea concursului şi ocuparea noilor posturi în această manieră reprezenta o necesitate obiectivă şi o cerinţă a legii iar oferirea noilor poziţii în organigramă, vechilor salariaţi este exclusă.

Faptul că acest demers al angajatorului a coincis cu emiterea deciziei de concediere nu conferă acestuia caracter nelegal, ci, dimpotrivă, atestă disponibilitatea pârâtei de a permite reclamantului care nu a optat pentru concurs de la început să poată participa la selecţie pentru unul din posturile rămase vacante.ă solicite sprijinul AJOFM câtă vreme s-a probat că în cadrul unităţii mai erau locuri vacante, dar sub rezerva ocupării lor prin concurs.

Întrucât pârâta a făcut dovada existenţei unei reorganizări reale şi serioase, care a generat desfiinţarea nu doar a postului ocupat de reclamant, ci şi a tuturor posturilor de aceeaşi natură existente în vechea organigramă a CNLR S.A., cu consecinţa creării unor noi funcţii de conducere, ocupate în urma unui concurs şi prin încheierea ulterioară a unui contract de mandat instanţa a apreciat ca acţiunile conexe ale reclamantului sunt nefondate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant, care a formulat următoarele critici:

1. - O primă problemă rezolvată în mod greşit de către instanţa de fost a fost aceea a posibilităţii modificării de către Adunarea generală a Companiei Naţionale Loteria Română S.A. a organigramei aprobate prin actul normativ de înfiinţare.

Instanţa a reţinut că potrivit Statutului C.N.L.R. S.A. aprobat prin OUG nr.159/1999, Adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere al Loteriei Române care decide asupra activităţii acesteia şi asupra politicii economice.

Prin urmare, acest for ar avea abilitarea de a lua măsurile necesare pentru reorganizarea activităţii companiei, iar în absenţa unei hotărâri judecătoreşti vizând nelegalitatea acestei decizii, măsura nu poate fi apreciată ca fiind dispusă cu încălcarea legii.

Apreciază că aceste consideraţii sunt nelegale având în vedere că Statutul CNLR – SA a fost adoptat prin OUG nr.159/1999, iar în anexa A la statut este cuprinsă Lista cuprinzând unităţile fără personalitate juridică din structura Companiei Naţionale Loteria Română SA.

În mod evident modificarea acestei anexe se putea face numai prin modificarea actului normativ.

Afirmaţia instanţei potrivit cu care, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a hotărârii A.G.A., nu poate constata nelegalitatea acesteia, nu poate fi primită, deoarece poate să constate nelegalitatea acesteia pe cale incidentală şi să o lipsească de efecte juridice în ceea ce priveşte obiectul litigiului de faţă.

2.- În ce priveşte nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă raportat la lipsa unei cauze reale şi serioase:

Aşa cum rezultă din toate actele pârâtei, cauza reorganizării este reprezentată de dispoziţia ANAF nr.8436/07.03.2007, astfel: „reorganizarea Companiei la nivel central şi teritorial şi transformarea Sucursalelor Zonale în centre de profit, prin transferul managementului activităţii desfăşurate de Centrele de lucru şi a administrării şi gestionării activităţii şi resurselor Centrelor de lucru” care la acest moment este doar parţial implementată, prin reorganizarea la nivel central.

A.N.A.F., conform art.5 alin.1 din H.G. nr.495/2007, este autorizată în îndeplinirea atribuţiilor sale „să dea agenţilor economici ca urmare a controlului, dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru luarea măsurilor de respectare a legii”, ori nu se poate stabili sub nici un aspect încălcarea legii prin forma de organizare a companiei, când această formă este statuată prin lege – OUG nr.159/1999.

Elementul esenţial al dispoziţiilor ANAF era „creşterea performanţelor economice” şi de asemenea, scăderea cheltuielilor la 1000 de lei venituri, dar modul cum această dispoziţie a fost interpretată şi pusă în practică a dus la un rezultat contrar recomandărilor făcute de către aceasta.

3.- În mod eronat instanţa de fond a reţinut că numărul de posturi s-a redus, când rezultă în mod evident că acesta s-a mărit, astfel recunoscut chiar de intimată prin răspunsul la interogatoriu, astfel că sancţiunea care intervine, potrivit legii este nulitatea absolută a deciziei de concediere, care are caracter nelegal şi netemeinic.

Desfiinţarea locului de muncă al reclamantului a vizat de fapt persoana şi nu funcţia.

Din punct de vedere al obiectivităţii şi imparţialităţii demersului de selectare a personalului cu atribuţii de conducere ce urma să fie desemnat în urma reorganizării, angajatorul nu a respectat principiul egalităţii de şanse şi aplicarea unui tratament nediscriminatoriu, având în vedere că reorganizarea a fost dispusă atât la nivel teritorial cât şi central, astfel încât directorii executivi din centrală nu au fost supuşi examinării în condiţiile în care organigrama aparatului central a fost modificată în sensul desfiinţării anumitor direcţii şi înfiinţării altora prin comasarea anumitor servicii şi implicit sporirea responsabilităţilor.

În urma reorganizării, singurele funcţii condiţionate a fi ocupate prin concurs au fost cele de director executiv, cu toate că şi contabilii şefi ai fostelor Sucursale zonale aveau atribuţii de conducere, dar în acest caz posturile nou înfiinţate, având atribuţii de conducere în compartimentul economic, au fost oferite de către angajator fără concurs.

4.- Încălcarea prevederilor legale privind oferirea unui loc de muncă de către pârâtă.

Dispoziţiile art.64 alin.1 Codul muncii, care instituie obligaţia angajatorului de a oferi un loc de muncă vacant pentru cazuri de concediere ce ţin de persoana salariatului, trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65 alin.1 din Codul muncii, având în vedere că relaţiile de muncă se întemeiază pe principiul bunei-credinţe şi al garantării dreptului la protecţia împotriva şomajului.

Mai mult, există obligaţia de diligenţă subsecventă a angajatorului de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, existenţa acestei obligaţii fiind rezultatul interpretării a fortiori a dispoziţiilor art.64 alin.2 Codul muncii.

5.- Privitor la data de organizare a concursului – 20-21.12.2008, postul de director executiv al subunităţii teritoriale pe raza judeţului Constanţa nu putea fi vacant şi prin urmare scos la concurs, deoarece Sucursala zonală Constanţa nu fusese desfiinţată în condiţiile legii prin radiere de la ORC Constanţa, astfel încât noua subunitate teritorială să poată fi înfiinţată,

În concluzie, reclamantului îi era impusă ca singură opţiune valabilă pentru păstrarea locului de muncă, participarea la un concurs pentru un post ce nu era înfiinţat şi prin urmare vacant conform legii, în cadrul unei subunităţi inexistente la acel moment, radierea Sucursalei Zonele şi înfiinţarea Centrului de profit Constanţa producându-se efectiv în luna ianuarie 2009.

Lista de posturi trebuia să fie inclusă în decizie şi nu în perioada de preaviz să se pună la dispoziţia reclamantului lista locurilor vacante la nivelul companiei, potrivite pregătirii profesionale.

6.- Un alt aspect al nelegalităţii rezultă din faptul că prin Decizia nr.938 s-a dispus ca începând cu 01.01.2009, dl. I.G., consilier în cadrul Compartimentului consilieri să îndeplinească funcţia de director al Centrului de Profit Constanţa şi Centrului de Profit Galaţi, până la data ocupării acestor posturi prin concurs, în condiţiile în care, potrivit deciziei atacate de reclamant, decizia produce efecte juridice de la data comunicării sale salariatului şi poate fi contestată la Tribunalul Constanţa – Secţia conflicte de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice, de la aceeaşi dată.

Intenţia pârâtei de a face orice pentru ca reclamantul să nu mai fie salariat al Companiei rezultă şi din dispoziţia din decizia atacată, potrivit cu care se renunţă „de către angajator în perioada de preaviz la dreptul de a mai solicita salariatului executarea obligaţiilor din contractul individual de muncă”.

Preavizul este un beneficiu care se acorde salariatului şi numai acesta poate să dispună de el în sensul că poate să renunţe în tot sau în parte la beneficiul lui.

Drept urmare, în conformitate cu disp. art.76 din Codul Muncii, potrivit cu care „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”, decizia nr.302/12.09.2009 de încetare a contractului de muncă a reclamantului este lovită de nulitate absolută.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi de materialul probator administrat, Curtea constata ca recursul este nefondat. - Recurentul a ocupat funcţia de director executiv la Sucursala Zonala Constanţa din cadrul CN Loteria Română S.A. conform contractului individual de muncă nr. 341/2004 şi deciziei nr. 162/28.04.2004.

Societatea pârâta s-a înfiinţat prin OUG nr. 159/1999, iar în anexa la această ordonanţă s-au prevăzut mai multe sucursale fără personalitate juridică ale CN Loteria Română S.A.

Totodată s-a emis Statutul companiei care este de asemenea anexa la ordonanţa şi care reglementează modul de funcţionare şi organizare al societăţii.

În art. 3 alin. 2 din OUG nr. 159/1999 se prevede ca”Loteria romana îşi constituie sucursale, reprezentante, centre de lucru, agenţii şi altele asemenea, în tara şi în străinătate, unităţi fără personalitate juridica, înfiinţate prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor”.

Art. 9 din Statutul societăţii prevede de asemenea ca AGA are atribuţii în modificarea statutului ori de cate ori este necesar iar printre situaţiile enumerate se afla şi aceea de “înfiinţarea/desfiinţarea unor sedii secundare”.

În exercitarea acestor prerogative, AGA a aprobat în şedinţa din 25.07.2008 „programul de reorganizare şi restructurare teritoriala a CNLR SA pe perioada 1008-2013”, program prin care s-a modificat structura organizatorica a companiei prin desfiinţarea sucursalelor şi înfiinţarea centrelor de profit, proces în care s-a dispus şi radierea sucursalei zonale Constanţa.

Aşadar, nu poate fi reţinută critica recurentului în referire la nelegalitatea modificării listei cu unităţile fără personalitate juridică, deoarece hotărârea adoptată de AGA a respectat întocmai dispoziţiile statutare.

- Cu privire la “nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă raportat la lipsa unei cauze reale şi serioase”, Curtea reţine:

Potrivit art. 65 alin 2 Codul muncii desfiinţarea locului de munca trebuie sa fie efectiva şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Textul de lege nu permite încetarea contractului de muncă din voinţa unilaterala a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv şi care îngrădesc dreptul la muncă.

Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 24 litera “a” din Carta socială europeană care reglementează “dreptul lucrătorilor de a nu fi concediaţi fără un motiv întemeiat”.

Cauza reală presupune ca aceasta să aibă un caracter obiectiv, adică să fie generată de dificultăţi economice, transformări tehnologice sau reorganizarea societăţii.

Cauza este serioasă atunci când este precisă şi reprezintă adevăratul motiv al concedierii neavând rolul de a disimula existenţa unui alt motiv.

Decizia de reorganizare a companiei a aparţinut Adunării generale a acţionarilor ca organ de conducere iar reorganizarea presupune adoptarea acelor măsuri necesare pentru optimizarea activităţii pentru a deveni una profitabilă ceea ce , în unele cazuri implica desfiinţarea sau transformarea unor posturi.

Instanţa nu poate să intervină în strategia de reorganizare al societăţii şi nu poate cenzura acest proces prin menţinerea unor posturi deoarece aceasta ar însemna să se substituie organelor de conducere ale societăţii.

În raport de probele administrate, instanţa nu putea decât să constate că postul ocupat de reclamant a fost suprimat datorită unor cauze reale şi serioase, nefiind îndreptăţită să intervină asupra motivelor care l-au determinat pe angajator sa procedeze la reorganizarea propriei sale activităţi.

- Nu se poate reţine nici critica referitoare la caracterul subiectiv al măsurii şi anume că această desfiinţare a postului a vizat persoana reclamantului şi că în realitate a avut loc o creştere a numărului de posturi şi nicidecum o reducere, deoarece aşa cum a constatat şi instanţa de fond, reorganizarea unei instituţii presupune luarea acelor masuri care duc la eficientizarea activităţii ceea ce înseamnă că urmare acestui proces, se pot suprima din schema de personal unele posturi şi se pot crea în acelaşi timp alte posturi.

Reclamantul ocupa funcţia de director executiv al CN Loteria Romana SA –Sucursala Zonala Constanţa şi la nivelul acestor funcţii - de director - trebuie analizată schema de personal. Ori din moment ce s-au desfiinţat toate sucursalele zonale, printre care şi sucursala al cărei director era reclamantul, instanţa nu poate face trimitere la alt gen de posturi create de parata deoarece posturile nou create erau în cadrul unor noi structuri, respectiv centrele de profit.

Pentru ocuparea posturilor de directori ale acestor centre de profit, s-a agreat procedura ocupării prin concurs şi aceasta procedura nu este una nelegala din moment ce fiecare sucursala era condusă de 3 persoane cu funcţii de conducere (director executiv, director adjunct şi contabil şef) iar centrul de profit este condus de un singur director. Prin urmare nu era posibil ca toţi directorii sucursalelor să ocupe aceeaşi funcţie şi în cadrul centrelor de profit nou înfiinţate în condiţiile în care nu erau suficiente posturi pentru o astfel de funcţie.

În acest context, posturile de director urmau să fie ocupate prin concurs iar reclamantului i s-a transmis lista posturilor vacante din companie putând opta pentru unul din aceste posturi în perioada termenului de preaviz.

De asemenea, i s-a comunicat odată cu decizia nr. 302/12.01.2009, că se va organiza concurs pentru ocuparea postului de director centru de profit Constanţa, în data de 22-23.01.2009, la care putea participa şi reclamantul ceea ce înseamnă că acesta a luat cunoştinţă de acest concurs înainte de a avea loc şi respectiv, după data radierii Sucursalei Zonale Constanţa care s-a dispus prin încheierea nr. 10469/09.01.2009.

Nu se poate reţine vreun motiv de nulitate al deciziei nici din perspectiva nerespectării disp. art. 74-d Codul muncii deoarece acest text de lege face trimitere expresă la situaţiile reglementate de art. 64 text care, la rândul sau prevede alte situaţii de încetare a contractului de muncă, diferite de cea a reclamantului.

Pentru aceste motive criticile e la pct. 3 şi 4 şi 5 din motivele de recurs vor fi respinse ca nefondate.

- În decizia nr. 302/12.01.2009 s-a menţionat că “în perioada de preaviz, angajatorul renunţă la dreptul de a mai solicita salariatului executarea obligaţiilor din contractul individual de muncă încheiat pentru funcţia de director deţinută pana la 31.12.2008, salariatul urmând a fi remunerat potrivit salariului de încadrare din contractul individual de munca, salariu care nu va suferi nicio modificare în aceasta perioadă”

În referire la aceasta menţiune din decizie, recurentul afirmă că societatea i-a încălcat dreptul pe care legea îl atribuie salariatului - de a renunţa sau nu la beneficiul preavizului.

Nu se poate reţine această critica deoarece art. 79 (7) din Codul muncii prevede: “contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale sau parţiale de către angajator la termenul respectiv”.

Prin urmare, angajatorul poate renunţa la preaviz dar cu condiţia achitării drepturilor salariale aferente perioadei de preaviz deoarece alin. (5) din acelaşi articol prevede că “pe perioada preavizului, contractul de munca continua să îşi producă efectele” ceea ce presupune plata salarului pentru perioada de preaviz în care şi salariatul este obligat să îşi respecte obligaţiile din contract. Faptul că, reclamantul a încasat drepturile salariale aferente perioadei de preaviz, cu toate ca nu a lucrat în acea perioadă, nu echivalează cu încălcarea vreunui drept reglementat de dispoziţiile legale mai sus arătate.

Pentru aceste considerente, instanţa constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.76 Codul muncii, decizia emisă de pârâtă fiind legală şi temeinică şi în temeiul art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva sentinţei civile nr.487/10.04.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, urmează a fi respins ca nefondat.

În ce priveşte cererea intimatei parate de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecata, Curtea constata ca la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovada a cheltuielilor efectuate de aceasta parte în legătură cu soluţionarea recursului de faţă, astfel că în raport de dispoziţiile art. 274 cod procedură civilă şi aceasta cerere va fi respinsă ca nefondată

Decizia civilă nr. 614/CM/26.10.2009

Dosar nr. 10980/118/2008

42. Cercetarea disciplinară nu intrerupe termenul prevăzut de art. 268 din Codul muncii, iar sancţiunea disciplinară se aplică in 30 de zile de la data la care angajatorul a luat cunoştinţă de abatere in baza unui referat, note scrise sau proces-verbal inregistrat in registrul general al societăţii.

Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul Muncii, „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.

Termenul curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, iar împlinirea acestui termen conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară.

Art. 268 codul muncii stabileşte nu numai termenul pentru aplicarea sancţiunii, dar oferă şi criteriul în baza căruia se calculează acest termen, respectiv “data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.

În doctrina şi practica judiciara în materie, este statuat ca termenul de 30 de zile de aplicare a sancţiunii disciplinare curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică, abilitat să aplice sancţiunea, a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., având o dată certă, prin înregistrarea în registrul general al unităţii.

Reclamanta V.V.C. a investit Tribunalul Tulcea cu cererea privind anularea deciziei nr. 61/13 martie 2009 emisă de A.F.D.J. R.A. Galaţi, prin care pârâta a pretins că reclamanta ar fi încălcat legea şi Regulamentul de ordine interioară al A.F.D.J. – R.A. Galaţi, fără a se menţiona în ce constă depăşirea atribuţiilor sale de serviciu prevăzute în fişa postului sau limbajul neadecvat şi violent pe care l-ar fi folosit şi nici în ce context ar fi avut o astfel de atitudine.

In şedinţa publică din data de 3 iunie 2009, reclamanta prin apărător a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr. 61/13 martie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 905/03.07.2009, Tribunalul Constanţa a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamanta şi a anulat decizia nr. 61/13 martie 2009, emisă de A.F.D.J. – R.A. Galaţi ca fiind tardivă.

Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:

Prin emiterea deciziei nr. 61 din 13 martie 2009, A.F.D.J. R.A. Galaţi, a dispus sancţionarea disciplinară a reclamantei cu retrogradarea din funcţia de şef birou în funcţia de economist, cu acordarea salariului de bază corespunzător funcţiei de economist în cuantum de 1944 lei, pe o perioadă de 60 zile calendaristice, conform art. 264 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, începând cu data comunicării deciziei.

La baza emiterii acestei decizii au stat referatele nr. 3024/03.02.2009 şi nr. 3084/04.02.2009 privind comportamentul necorespunzător al reclamantei V.V.C. – şef birou administrativ-aprovizionare la S.C.N. Sulina şi cu privire la nerespectarea de regulilor în relaţiile de serviciu, cu implicaţii în buna desfăşurare a activităţii sectorului.

Prin referatul nr. 3024 din 3 februarie 2009 au fost aduse la cunoştinţa conducerii A.F.D.J. – R.A. Galaţi abaterile disciplinare menţionate.

Şi prin referatul nr. 3084/4 februarie 2009, s-a adus la cunoştinţa conducerii paratei comportamentul dictatorial şi ameninţător al reclamantei iar semnatarii acestui referat au solicitat conducerii să intervină în sensul adoptării unor măsuri urgente de soluţionare a acestei situaţii conflictuale acute şi la instaurarea unui climat socio-profesional bazat pe colegialitate, respect, demnitate şi egalitate în tratament pentru fiecare salariat.

Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul Muncii, „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.

Termenul curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea iar împlinirea acestui termen conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară.

Având în vedere că parata a luat cunoştinţă prin referatele înregistrate sub nr. 3024/3 februarie 2009 şi nr. 3084/4 februarie 2009 despre abaterile disciplinare săvârşite de către reclamantă, iar decizia de sancţionare a emis-o la data de 13 martie 2009, instanţa a anulat decizia nr. 61/13 martie 2009 ca fiind tardivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâtă, care a formulat următoarele critici:

În mod greşit instanţa a stabilit că momentul în care conducerea regiei a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterilor este data la care s-au depus referatele nr.3024/03.02.2009 şi 3084/04.02.2009, dată de la care curge termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii potrivit art.268(1) din legea nr.53/2003.

În realitate, data la care regia a luat cunoştinţă despre faptul că V.V.C. a săvârşit abateri disciplinare este 18.02.- 19.02.2009 prin intermediul notelor explicative pe care le-au dat salariaţii. Referatele menţionate expuneau cu caracter generic faptul că reclamanta provoacă instabilitate, derapaje, diminuează performanţa activităţii sectorului prin comportamentul dictatorial ameninţător, coroborat cu alte manifestări legate de conduită, interzise de Regulamentul intern al A.F.D.J. – R.A. Galaţi, fără să menţioneze concret faptele.

După audierea a 27 de salariaţi din cadrul S.C.N. Sulina, în data de 18.02. – 19.02.2009, din notele explicative pe care le-au dat în scris, s-au evidenţiat în concret atât faptele reclamantei, cât şi faptul că aceasta se face vinovată de producerea acestora.

Din procesul verbal nr.5583/26.02.2009 reiese că în urma analizei efectuate, comisia a constatat că faptele săvârşite de reclamantă întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare şi sunt sancţionabile în conformitate cu prev. art.263 alin.2 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, art.27 lit.d,f,h, k din Regulamentul Intern al A.F.D.J. – R.A. Galaţi.

Procesul verbal mai sus menţionat, a fost înaintat directorului general A.F.D.J. – R.A. Galaţi cu propunerea pentru aplicarea sancţiunii disciplinare prev. de art.263 alin.2 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, respectiv „retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşit 60 de zile”.

Cazul a fost pus în discuţie în şedinţa din 03.03.2008 a Comitetului socio-profesional şi de disciplină din cadrul A.F.D.J. – R.A. Galaţi, fapt consemnat în procesul verbal nr.5988/03.03.2009, drept pentru care s-a dispus sancţionarea reclamantei prin decizia nr.61/13.03.2009, astfel că, sancţiunea a fost aplicată cu respectarea prev. art.263 şi urm. – Capitolul răspunderea disciplinară din Legea nr.53/2003 – Codul muncii.

Intimata reclamanta a formulat întâmpinare prin care şi-a exprimat poziţia procesuala în sensul respingerii recursului ca nefondat, întrucât recursul este pur formal iar celelalte declaraţii la care se face referire sunt obţinute ulterior, în cursul cercetării disciplinare.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi materialul probator administrat, Curtea constata ca recursul este nefondat.

Decizia nr. 61/13.03.2009 prin care s-a dispus sancţionarea reclamantei cu retrogradarea din funcţia de şef birou în funcţia de economist, a avut la baza cercetarea disciplinară efectuata în baza celor două referate menţionate în decizie, respectiv referatul nr. 3024/03.02.2009 şi nr.3084/04.02.2009.

Art. 268 codul muncii stabileşte nu numai termenul pentru aplicarea sancţiunii, dar oferă şi criteriul în baza căruia se calculează acest termen, respectiv “data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”.

În doctrina şi practica judiciara în materie, este statuat ca termenul de 30 de zile de aplicare a sancţiunii disciplinare curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică, abilitat să aplice sancţiunea, a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., având o dată certă, prin înregistrarea în registrul general al unităţii.

Curgerea acestui termen conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară, iar în cazul în care intervine totuşi sancţionarea, aceasta este nelegală.

Chiar daca legea impune prin art. 267 codul muncii, că nicio măsură – cu excepţia celei de la art.264 alin. 1 litera “a” să nu poată fi dispusă fără efectuarea cercetării disciplinare, aceasta nu echivalează cu o prelungire a termenului de 30 de zile prevăzut pentru aplicarea sancţiunii, până la data finalizării cercetării.

O astfel de interpretare nu ar fi în consens cu voinţa legiuitorului deoarece acesta nu face nicio derogare de la termenul stabilit prin art. 268 Codul muncii iar “data luării la cunoştinţă” este cea menţionată chiar de către recurentă în cuprinsul deciziei, respectiv data la care s-au înregistrat cele doua referate.

În raport de data înregistrării celui de al doilea referat, nr. 3084/04.02.2009, angajatorul avea la dispoziţie 30 de zile în care sa efectueze cercetarea disciplinară şi în funcţie de propunerea comisiei de cercetare să şi aplice sancţiunea.

Având în vedere probele din dosar, care atestă depăşirea termenului pentru aplicarea sancţiunii disciplinare Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 304 alin. 1 pct. 8 cod procedură civilă, iar instanţa de fond în mod corect a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamantă, urmând a menţine aceasta sentinţă ca legală şi temeinică .

În temeiul art. 274 cod procedură civilă, va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 2631 lei suportate de intimată cu ocazia soluţionării recursului, conform chitanţei de la dosar.

Decizia civilă nr. 615/CM/26.10.2009

Dosar nr. 585/88/2009

43. Stagiile de cotizare realizate în sistemul neintegrat.

Stagiile de cotizare realizate in sistemul neintegrat vor fi avute in vedere la determinarea stagiului total de cotizare, insă nu vor conduce şi la reducerea vârstei de pensionare.

Prin acţiunea înregistrată la 9.03.2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul B.N. a chemat in judecata Casa Judeţeana de Pensii pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr.37472/05.02.2009 privind acordarea pensiei pentru limita de vârstă emisă de Casa Judeţeana de Pensii Constanţa, obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii de pensionare, recalcularea vârstei standard de pensionare si recunoaşterea grupei I de muncă şi asimilarea şi cumularea vechimii in perioada in care a fost cadru militar si civil, si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea contestaţiei sale, reclamantul a arătat că prin decizia nr.37472/05.02.2009, i-a fost respinsă cererea de acordare a pensiei reţinându-se nejustificat că vârsta la data înscrierii la pensie este mai mică decât vârsta standard de pensionare. De asemenea, în decizia contestată i-a fost reţinut un stagiu de cotizare de 41 ani, 1 luna si 12 zile, calcul care este greşit deoarece nu a efectuat niciodată activităţi de gradul II cotizare si numai in grupa I de cotizare, iar perioada nu este la această rubrica doare de 6 ani ci 6 ani si 1 luna in gradul I de cotizare. In această grupă a desfăşurat activitate in grupa I specială si are un stagiu de 18 ani, 8 luni si 26 de zile.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În apărare, s-a arătat că cererea reclamantului a fost respinsă deoarece nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art.41 in sensul că vârsta la data înscrierii era mai mică decât vârsta standard de pensionare; aceasta, chiar dacă această vârstă a fost redusă cu 4 ani conform art.4 din Legea 226/2006

Astfel, vârsta reclamantului la data înscrierii la pensie (12.12.2008) a fost de 55 de ani şi 8 luni, iar vârsta standard de pensionare este de 65 de ani.

În vederea aplicării dispoziţiilor art. 1671 din Legea nr. 19/2000, reclamantul ar fi trebuit să fi realizat în sistemul public un stagiu de cotizare de 32 de ani, fără a fi luat în calcul stagiul realizat în sisteme neintegrate; din calculul stagiului de cotizare realizat rezultă numai 27 ani 5 luni şi 26 de zile, inclusiv stagiul aferent grupei I de muncă, 6 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 232/11.05.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul B.N., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, din analiza materialului probator administrat la dosarul cauzei – înscrisurile depuse de părţi, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată sub nr.37472/12.12.2008 petentul B.N. a solicitat înscrierea la pensie pentru limită de vârsta începând cu 12.12.2008 avându-se in vedere informaţiile privind activitatea sa in muncă rezultând din carnetul de muncă, livretul militar si adeverinţa eliberată de angajatori.

Prin decizia nr.37472/05.02.2009 intimata a respins solicitarea considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.41 din Legea nr.19/2000 respectiv vârsta asiguratului era mai mică decât vârsta standard de pensionare.

Conform art.41 din Legea nr.19/2000, pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3.

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani. Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3.

Raportat la data formulării de către reclamant a solicitării de acordare a pensiei pentru limită de vârstă – decembrie 2008 – conform anexei nr.3 din Legea 19/2000 reiese că, pentru acesta, vârsta standard de pensionare era de 63 de ani si 5 luni iar stadiul complet de cotizare de 32 ani (condiţie care nu este in discuţie in cazul de faţă)

Potrivit adeverinţei eliberate de S.C. P. S.A. in perioada 01.22.1987 – 01.11.2001 (în intervalele precizate in act) reclamantul a lucrat in grupa I de muncă conform Ordinului nr. 50/1990; de asemenea, in perioada 17.02.2004 – 01.09.2004 a fost încadrat in locul de muncă considerat in condiţiile speciale conform Legii 226/2006.

Astfel, reclamantul a totalizat 12 ani si 1 luna de stagiu prestate in grupa I de munca si 7 luni in condiţii speciale conform Legii 226/2006

Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei s-au stabilit prin H.G. nr.1294/2001.

Locurile de muncă în condiţii deosebite, în sensul art. 19 din Legea nr. 19/2000, în care lucrează personalul civil din instituţiile prevăzute la art. 1 din prezenta hotărâre, se stabilesc prin ordin al conducătorilor acestora, cu respectarea criteriilor şi metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, cu avizul structurilor proprii cu atribuţii de inspecţie a muncii, potrivit prevederilor legale. (art. 3 din H.G. nr.1294/2001).

Se impune observaţia esenţială ca însuşi actul care defineşte locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale ş.a. face distincţie intre personalul civil şi cadrele militare.

Din această situaţie rezultă că, pentru obţinerea unor drepturi de asigurări sociale in sistemul public guvernat de Legea 19/20000, asiguraţii se pot folosi exclusiv de actele emise in completarea si aplicarea acestei legi.

Corespunzător, pentru obţinerea unei pensii militare de stat (Legea 164/2007) - sistem in care sunt aplicate (doar) principiile generale prevăzute de art. 2 al Legii 19/2000 (art.1 alin.2 din Legea 164/2001) -, trebuie îndeplinite condiţiile stabilite in această lege specială.

Reiese din analiza comparată a celor două sisteme de pensii, că fiecare lucrează cu principii comune, insă cu reglementări distincte referitoare la condiţiile de acordare a pensiilor sau modalităţile de calcul, deşi cunosc instituţii comune (tipurile de pensie – art.11 din Legea 164/2001 si art.40 lit. a-c din Legea 19/2000; condiţiile de muncă - art.9 fin Legea 164/2001 si art.19, 20 din Legea 19/2000 ş.a.).

Cu toate acestea, modul de funcţionare al sistemului de pensii militare si sistemul public al asigurărilor sociale sunt esenţialmente diferite, relaţiile dintre acestea fiind strict reglementate (şi deci de limitată aplicare).

Astfel, conform art. 20 din Legea 164/2001, între sistemul pensiilor militare de stat şi sistemul public de pensii se recunosc reciproc perioadele de vechime în serviciu, respectiv stagiile de cotizare, în vederea deschiderii dreptului la pensie şi a altor drepturi de asigurări sociale. În situaţia prevăzută la alin. 1, pensia militară de stat se stabileşte doar pentru perioadele de vechime în serviciu.

Asemănător, art.194 alin.1 din Legea 19/2000 statuează că între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Se observă şi o similitudine de reglementări in sensul că ambele acte normative vorbesc doar de recunoaşterea „stagiilor de cotizare, vechimea in muncă, vechimea in serviciu”.

Legile in cauză nu asimilează şi munca prestată intr-un sistem ca fiind muncă prestată in celălalt sistem in aceleaşi condiţii – deosebite sau speciale.

Prevederile art.194 din Legea 19/200 au făcut in repetate rânduri (decizia nr.355/2002, decizia 820/2006, decizia 461/2008 ş.a.) obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate, raportate tocmai la situaţia că cele două sisteme de asigurării sociale recunosc doar stagiu de cotizare realizat şi nu şi efectuarea acestor stagii in anumite condiţii de muncă.

Curtea a arătat şi că prevederile art. 194 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora prestaţiile de asigurări sociale în sistemul public se stabilesc numai pentru stagiul de cotizare realizat în acest sistem, reprezintă voinţa legiuitorului, care a înţeles ca persoanele care nu se află în asemenea situaţii să beneficieze de alte reglementări legale, în speţă, de cele cuprinse în Legea nr. 164/2001. Această reglementare a fost considerată ca fiind în perfect acord cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, care nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

Fată de aceste motive, constatând că anumite perioade de activitate in muncă intr-un sistem de pensii sunt considerate stagii de cotizare si in alt sistem de pensii, fără a fi recunoscute si condiţiile in care s-a lucrat efectiv.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Barbu Nicolae, criticând-o pentru următoarele motive:

Motivul de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa a pronunţat o sentinţă greşită şi a reţinut nelegal că nu îndeplineşte condiţiile de pensionare.

Mai mult, nu a analizat dispoziţiile invocate de recurent care stabileau concret împrejurarea că cele două sisteme de pensionare îşi recunosc reciproc stagiul de cotizare.

S-a reţinut greşit că cele două sisteme de pensii militar şi cel civil au reglementări diferite şi nu poate beneficia de perioadele în care a funcţionat în calitate de angajat militar şi alăturat perioada în care a beneficiat de sistem civil.

În vederea aplicării dispoziţiilor art. 167 din Legea nr. 19/2000, a reţinut instanţa că reclamantul ar fi trebuit să fi realizat în sistemul public un stagiu de cotizare de 32 de ani, fără a fi luat în calcul stagiul realizat în sisteme neintegrate; din calculul stagiului de cotizare realizat rezultă numai 27 ani, 5 luni şi 26 de zile, inclusiv stagiul aferent grupei I de muncă, 6 ani.

Pentru reducerea vârstei de pensionare i se aplică dispoziţiile art. 1671 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificată de Legea nr. 164/2001 şi Legea nr. 90/2007.

Potrivit art. 41 din Legea nr. 19/2000 pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ două condiţii: să aibă vârsta standard de pensionare şi un stagiu complet de cotizare.

La alin. 2 al aceluiaşi articol se arată că vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei.

În ceea ce priveşte stagiul de cotizare minim, la alin. 3 se arată că acesta este de 15 ani.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 19/2000 asiguraţii care au realizat un stagiu complet de cotizare şi care şi-au desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstei standard de pensionare.

Potrivit alin. 2 din Legea nr. 19/2000, vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei.

Conform prevederilor art. 164 din Legea nr. 19/2000, modificată şi completată, la determinarea punctajului mediu anual, pe lângă salariile nete sau brute, după caz, se utilizează şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiei, precum şi sporurile cu caracter permanent.

Conform adeverinţelor depuse la dosar, recurentul arată că a desfăşurat activităţi în calitate de militar şi în aceste condiţii beneficiază de dispoziţiile speciale care recunosc stagiile şi perioada lucrată în sistemul militar de pensii cu cel desfăşurat în sistemul civil de pensii.

În acest sens stipulează atât legea generală art. 194 din Legea nr. 19/2000, cât şi o dispoziţie specială din Legea nr. 164/2001 art. 20.

(1) Între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Articolul 20.

(1) Între sistemul pensiilor militare de stat şi sistemul public de pensii se recunosc reciproc perioadele de vechime în serviciu, respectiv stagiile de cotizare, în vederea deschiderii dreptului la pensie şi a altor drepturi de asigurări sociale.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) pensia militari se stabileşte doar pentru perioadele de vechime în serviciu.

(3) Perioadele de vechime în serviciu prevăzute la art. 17, care sunt recunoscute ca perioade de contribuţie în sistemul public de pensii, se au în vedere la stabilirea pensiei în unul dintre cele două sisteme.

Consideră recurentul că deşi avea posibilitatea de a beneficia de dispoziţiile legale care îl îndreptăţesc să opteze pentru pensie, nu i s-au luat în calcul anii desfăşuraţi în condiţii speciale aşa cum cer dispoziţiile legale.

Instanţa nu reţine împrejurarea că militarii au lege specială de salarizare şi de pensionare H.G. nr. 1294 şi în acest sens face confuzii făcând inutile paralele teoretice între cele două sisteme.

Articolul 3 din H.G. nr. 1294/2001 impune condiţia ca locurile de muncă ocupate de personalul civil să fie prevăzute de art. 19 din Legea nr. 19/2000 (şi nu de legislaţia specială în domeniul pensiilor militare).

Ori se regăsesc în Legea nr. 19/2000 aceste aspecte în art. 46 care stipulează că asiguraţii care au realizat stagii de cotizare atât în condiţii deosebite şi în condiţii speciale beneficiază cumulativ de reduceri corespunzătoare fiecărei situaţii, fără ca aceasta să depăşească 12 ani.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. 37472/12.12.2008, contestatorul B.N. a solicitat acordarea pensiei pentru limită de vârstă conform Legii nr. 19/2000.

Prin decizia nr. 37472/5.02.2009 s-a respins cererea de pensionare a contestatorului deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, în sensul că vârsta la data înscrierii la pensie este mai mică decât vârsta standard de pensionare.

Potrivit art. 41 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

…alin. (2): „vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3.

Raportat la data formulării de către reclamant a cererii de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, respectiv 12.12.2008, conform anexei 3 din Legea nr. 19/2000, vârsta standard de pensionare este de 63 de ani şi 5 luni, iar stagiul complet de cotizare de 32 de ani.

La data formulării cererii, contestatorul avea vârsta de 55 ani şi 8 luni.

Contestatorul invocă faptul că a desfăşurat activitate în grupa I specială: 18 ani, 8 luni şi 26 zile care atrăgeau reducerea vârstei de pensionare şi astfel era îndreptăţit la admiterea cererii de pensionare.

Din adeverinţa eliberată de S.C. „P” rezultă că reclamantul a prestat activitate care se încadrează în grupa I de muncă, în total 12 ani şi 1 lună, iar în perioada 17.02.2004 – 01.09.2004 a fost încadrat în locuri de muncă cu condiţii speciale conform Legii nr. 226/2006.

Din adeverinţa nr. 28849/22.08.2008 rezultă că reclamantul a fost angajat în perioada 1977–1987 la Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar în perioada 1.02.1981 – 4.11.1988 şi 24.12.1985 – 30.04.1987 reclamantul a lucrat în condiţii speciale de muncă potrivit prevederilor Decretului-Lege nr. 68/1990, Decretului nr. 247/1977, H.G. nr. 1298/2001.

Conform art. 20 din Legea nr. 164/2001 între sistemul pensiilor militare de stat şi sistemul public de pensii se recunosc reciproc perioadele de vechime în serviciu, respectiv stagiile de serviciu, în vederea deschiderii dreptului la pensie şi a altor drepturi de asigurări sociale. În situaţia prevăzută la alin. (1) pensia militară de stat se stabileşte doar pentru perioadele de vechime în serviciu.

În mod similar, prin art. 194 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 se prevede că între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea de serviciu, în vederea deschiderii drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că legiuitorul vorbeşte doar de recunoaşterea stagiilor de cotizare, vechime în muncă şi nu de asimilarea muncii prestate într-un sistem ca fiind muncă prestată în celălalt sistem în aceleaşi condiţii deosebite sau speciale.

În consecinţă, anumite perioade de activitate în muncă într-un sistem sunt considerate stagii de cotizare şi în alt sistem de pensii, fără a fi recunoscute şi condiţiile în care s-a lucrat efectiv.

Recunoaşterea reciprocă a stagiilor de cotizare are loc doar pentru deschiderea drepturilor de pensie nu şi în ceea ce priveşte beneficiile specifice acordate potrivit prevederilor legale care reglementează diferite sisteme de asigurări sociale.

În aceste condiţii reducerea vârstelor de pensionare poate fi acordată numai în temeiul normativ al sistemului în care se solicită acordarea pensiei şi pentru stagiile de cotizare realizate în cadrul acestuia.

Cererea reclamantului pentru aplicarea art. 1671 din Legea nr. 19/2000 pentru sisteme neintegrate este lipsită de suport legal.

Aceste stagii de cotizare vor fi avute în vedere la determinarea stagiului total de cotizare în vederea deschiderii dreptului la pensie, însă nu vor conduce şi la reducerea vârstei de pensionare.

Cum reclamantul nu beneficiază de reducerea vârstei de pensionare pentru stagiul de cotizare realizat în sistemele de asigurare neintegrate la data formulării cererii de pensionare, acesta nu îndeplinea condiţiile de vârstă prevăzute de lege, pentru a fi pensionat pentru limită de vârstă.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 316/AS/17.11.2009

Dosar nr. 2478/118/2009

44. Obligaţia Casei Judeţene de Pensii de a valorifica inscrisurile depuse de asigurat, anterior emiterii deciziei şi reducerea vârstei de pensionare in conformitate cu Legea nr. 226/2006.

Pentru stabilirea drepturilor la pensie ale reclamantului, pârâta a luat în calcul acele acte care au fost depuse de reclamant la dosarul administrativ împreună cu cererea de pensionare.

Reclamantul apreciază că se impunea să se fructifice şi adeverinţa nr. 12180/19.09.2006 emisă de SC R.S. SA deoarece şi în situaţia în care această adeverinţă s-a depus ulterior emiterii deciziei, era de notorietate că angajaţii acestei societăţi îşi desfăşurau activitatea în condiţii speciale, astfel că nici nu mai era necesară depunerea unei adeverinţe în acest sens.

Raţionamentul reclamantului este eronat chiar şi pentru faptul că transferă sarcina probei către o instituţie care nu are rolul de a încadra instituţiile angajatoare într-o anumită categorie şi cu atât mai mult să stabilească dacă locul de muncă al asiguratului era încadrat în categoria condiţiilor speciale.

O decizie de pensionare are la bază doar documentele pe care le prevede legea şi nicidecum interpretările personale ale angajaţilor instituţiei iar contestarea unei astfel de decizii se face în raport de aceleaşi documente şi nu funcţie de alte înscrisuri pe care Casa de Pensii nu le avea la dispoziţie în momentul calculării punctajului.

Legiuitorul nu a lăsat la latitudinea angajaţilor caselor de pensii, încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale/deosebite, stabilind în sarcina asiguratului depunerea acelor acte care atestă condiţiile de muncă în care a lucrat şi pentru care a achitat contribuţiile de asigurări sociale.

Reclamantul D.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând anularea parţială a deciziei nr. 289468/27.09.2006 emisă de pârâtă, sub aspectul stagiului de cotizare şi să oblige pârâta la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite în funcţie de încadrarea muncii prestate în categoriile corecte.

A arătat că prin decizia menţionată i-a fost stabilit dreptul la pensie pentru limită de vârstă şi muncă depusă începând cu data de 10.03.2006,însă la stabilirea stagiului de cotizare pârâta nu a luat în considerare o serie de adeverinţe şi a ignorat prevederile Legii 226/2006 precum şi pe cele ale Ordinului nr.687/2006, astfel încât se impune ca instanţa să verifice legalitatea acestei decizii.

La termenul din 26.03.2008 reclamantul şi-a modificat acţiunea, arătând că solicită şi obligarea pârâtei la plata drepturilor de pensie restante, calculate ca diferenţă dintre pensia cuvenită şi cea efectiv încasată.

Prin sentinţa civilă nr.248/2009, Tribunalul Constanţa a respins cererea ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul este beneficiarul unei pensii pentru muncă depusă şi limită de vârstă stabilită prin decizia nr. 289468/27.09.2006 în care Casa judeţeană de pensii a stabilit că reclamantul are un stagiu total de cotizare realizat de 50 ani, 10 luni şi 10 zile, din care in grupa I (potrivit Legii 3/1977) 21 ani, 3 luni şi 20 zile.

Potrivit Anexei 3 a Legii 19/2000,vârsta standard de pensionare în cazul reclamantului era, la data depunerii cererii (martie 2006) de 62 ani şi 9 luni, iar stagiul complet de cotizare de 30 ani şi 9 luni. În speţă, la data depunerii cererii, reclamantul avea vârsta de 56 ani şi 6 luni, instituţia pârâtă făcând aplicarea prevederilor art.1671 din Legea 19/2000 şi recunoscând reclamantului beneficiul valorificarii stagiului realizat în grupa I de muncă în condiţiile Legii 3/1997, în sensul reducerii vârstei standard de pensionare cu numărul de ani corespunzător acestui stagiu, potrivit tabelului nr. 4 al acestui text.

La stabilirea punctajului mediu anual s-a avut însă în vedere stagiul complet de cotizare de 30 ani şi 9 luni, impus de anexa 3.

Reclamantul invocă prevederile Legii 226/2006, care instituie o reglementare mai favorabilă în ce priveşte vârsta de pensionare şi a stagiul necesar, pentru asiguraţii care au realizat un stagiu de cotizare în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale.

Potrivit art.2 din Legea 226/2006 sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care în prezent sunt încadrate în condiţii speciale. Legea 226/2006 impune aşadar obligaţia încadrării locului de muncă în grupa I conform legislaţiei anterioare, concomitent cu cerinţa încadrării în condiţii speciale potrivit noii legislaţii a aceluiaşi loc de muncă.

Reclamantul are un stagiu realizat în grupa I, potrivit Legii 3/1977, de 21 ani, 3 luni şi 20 zile, astfel cum s-a reţinut prin chiar decizia contestată,activitatea desfăşurată pe platformele marine fiind încadrată in categoria condiţiilor speciale de muncă, potrivit anexei 1, pct.11 şi a anexei 2 pct.2,12 şi 13 din Legea 226/2006.

Deşi prin adeverinţa nr.12180/19.09.2006 emisă de S.C. R.S. S.A. se atestă împrejurarea că şi în perioada 01.01.2002-01.03.2006 reclamantul a lucrat în condiţiile prevăzute de Legea 226/2006, aceste menţiuni nu pot fi valorificate în cadrul contestaţiei de faţă întrucât adeverinţa menţionată nu se afla depusă la dosarul administrativ la data emiterii deciziei-26.09.2006.

La soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de pensionare din data de 26.09.2006 instanţa ţine seama doar de documentaţia existentă la dosarul administrativ la momentul emiterii deciziei, reclamantul având posibilitatea de a valorifica orice alte menţiuni din adeverinţe ulterioare pe calea unei cereri de recalculare a pensiei, întemeiată pe dispoziţiile art.95 şi art.169 din Legea 19/2000.

S-a reţinut astfel, că reclamantul a realizat un stagiu de cotizare în condiţii speciale de 21 ani, 3 luni şi 20 zile.

Pentru asiguraţii ce realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţii speciale, art.5 din Legea 226/2006 prevede o modalitate de calcul a punctajului mediu anual care nu se raportează la stagiul necesar din anexa 3 a Legii 19/2000:în acest caz,numărul de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare se împarte la 25, indiferent de numărul de ani cu care asiguratul depăşeşte stagiul de 25 de ani impus de art.3 din acelaşi act normativ.

Art.5 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că pentru asiguraţii care au realizat un stagiu de cotizare mai mic de 25 de ani în condiţii speciale „la stabilirea punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele nr. 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000”.

Din analiza anexei nr.4, care se raportează la un stagiu total de cotizare cuprins între 21 şi 30 ani, în funcţie de diferitele perioade lucrate in condiţii speciale de muncă,rezultă însă că o interpretare în sensul celor susţinute de către reclamant este contrară spiritului legii şi totodată generatoare de profunde inechităţi între categoriile de pensionari beneficiari ai Legii 226/2006. Prin urmare, trimiterea pe care art.5 alin.2 din Legea 226/2006 o face la anexa nr.4 a Legii 19/2000 trebuie înţeleasă doar prin prisma condiţiilor impuse de lege pentru ca asiguratul să poată beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare, pentru determinarea punctajului mediu anual urmând a fi incidente şi în acest caz condiţiile anexei nr. 3 din lege.

Faţă de aspectele reţinute instanţa a apreciat că instituţia pârâtă a procedat la stabilirea drepturilor de ale reclamantului printr-o aplicare corectă a algoritmului de calcul mai sus descris,ceea ce a condus la determinarea punctajului mediu anual prin raportare la stagiul total necesar de 30 ani şi 9 luni şi nu prin împărţirea punctajului total la 20.

Aceasta modalitate de calcul folosită de pârâtă a fost confirmată şi prin raportul de expertiza contabilă efectuat în cauza, expertul stabilind la rândul său că reclamantul are un stagiu total realizat în condiţii speciale de 21 ani,3 luni şi 20 zile, ceea ce îl îndreptăţeşte la un punctaj mediu anual de 3,66617, identic cu cel stabilit de casa judeţeană de pensii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant care a criticato pentru următoarele motive:

Atât expertul, dar şi instanţa de fond greşesc reţinând ca şi stagiu de cotizare realizat în condiţii speciale doar 21 ani, 3 luni şi 20 de zile, apreciindu-se că pentru perioada de peste 4 ani lucraţi de asemenea în condiţii speciale în cadrul S.C. „R.S.” S.A. (adeverinţa nr. 12180/19.09.2006) nu poate fi valorificată deoarece adeverinţă care atestă împrejurarea că în perioada 01.01.2002–01.03.2006 reclamantul ar fi lucrat în condiţii speciale a fost depusă la dosarul administrativ după emiterea deciziei contestate.

Trebuia reţinut că S.C. „R.S.” S.A. face parte dintre societăţile ce figurează la poziţia 12 din anexa 2 a Legii nr. 226/2006 astfel că o adeverinţă care să ateste lucrul în condiţii speciale nu mai era necesară în speţă.

Simplul fapt că în cartea de muncă figurează ca şi angajat al S.C. „R.S.” S.A., iar această societate este înregistrată şi recunoscută ca o societate ai cărei lucrători desfăşoară activitatea în condiţii speciale nu mai impune prezentarea unei adeverinţe care să ateste lucrul în societăţi de tipul celor prevăzute în anexa 1 la amintita lege.

Faţă de această situaţie este evident că a realizat în condiţii speciale un stagiu complet de 25 de ani astfel că, drepturile de pensie urmau să-i fie stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 226/2006.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legii speciale, de favoare, nr. 226/2006 două sunt efectele produse de înscrierea unei persoane în ipoteza legii, pe de o parte reducerea vârstei de pensionare, iar pe de altă parte stabilirea punctajului mediu anual în mod diferit faţă de sistemul Legii nr. 19/2000.

Apreciind că singurul efect al Legii nr. 226/2006 în cazul persoanelor ce au realizat stagii de cotizare în condiţii speciale mai mici de 25 de ani este reducerea vârstei standard de pensionare instanţa de fond se află din nou în eroare deoarece în măsura în care legiuitorul ar fi dorit ca acesta să fie singurul beneficiu al persoanelor ce realizează în condiţii speciale stagii de cotizare mai mici de 25 de ani, textul de lege ar fi trimis la legea generală, respectiv la dispoziţiile art. 77 şi următoarele (ce reglementează modalitatea generală de calculare a punctajului mediu anual), Legea nr. 226/2006 face însă trimitere la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în anexele 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000 cu modificări şi completări.

Recursul este nefondat.

Cererea reclamantului a vizat anularea parţială a deciziei nr. 289468/27.09.2006 emisă de pârâtă, sub aspectul stagiului de cotizare şi obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite în funcţie de dispoziţiile Legii nr. 226/2006 având în vedere că a lucrat o perioadă mai mare în locuri de muncă cu condiţii speciale.

Din probele administrate rezultă că pârâta a luat în calcul pentru stabilirea drepturilor la pensie ale reclamantului, acele acte care au fost depuse de reclamant la dosarul administrativ împreună cu cererea de pensionare.

Reclamantul apreciază că se impunea să se fructifice şi adeverinţa nr. 12180/19.09.2006 emisă de SC R.S. SA deoarece şi în situaţia în care această adeverinţă s-a depus ulterior emiterii deciziei, era de notorietate că angajaţii acestei societăţi îşi desfăşurau activitatea în condiţii speciale, astfel că nici nu mai era necesară depunerea unei adeverinţe în acest sens.

Raţionamentul reclamantului este eronat chiar şi pentru faptul că transferă sarcina probei către o instituţie care nu are rolul de a încadra instituţiile angajatoare într-o anumită categorie şi cu atât mai mult să stabilească dacă locul de muncă al asiguratului era încadrat în categoria condiţiilor speciale.

O decizie de pensionare are la bază doar documentele pe care le prevede legea şi nicidecum interpretările personale ale angajaţilor instituţiei iar contestarea unei astfel de decizii se face în raport de aceleaşi documente şi nu funcţie de alte înscrisuri pe care Casa de Pensii nu le avea la dispoziţie în momentul calculării punctajului.

Art. 82 din Legea nr. 19/2000 stabileşte că „cererea de pensionare împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege se depun la casa teritorială de pensii în raza căreia se afla domiciliul asiguratului”.

De asemenea, în O.G. nr. 340/2001 care cuprinde normele de aplicare a acestei legi se arată pe larg ce acte sunt necesare pentru stabilirea pensiei iar printre acestea se numără şi „adeverinţa privind condiţiile de muncă speciale şi /sau deosebite”.

Aşadar, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea angajaţilor caselor de pensii, încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale/deosebite, stabilind în sarcina asiguratului depunerea acelor acte care atestă condiţiile de muncă în care a lucrat şi pentru care a achitat contribuţiile de asigurări sociale.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a respins cererea reclamantului privind recalcularea pensiei cu includerea acestei adeverinţe care nu se afla la dosarul administrativ în momentul emiterii deciziei.

Cât priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 226/2006, Curtea o găseşte nefondată având în vedere următoarele dispoziţii legale:

Potrivit art. 3 al.1 din Legea 226/2006, asiguratul care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani în condiţiile speciale prevăzute în prezenta lege beneficiază de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa 3 la Legea 19/2000.

Conform art. 4 „Salariaţii care au realizat un stagiu de cotizare mai mic decât cel prevăzut la art. 3 beneficiază de pensie pentru limită de vârstă cu reducerea proporţionată a vârstelor standard de pensionare în condiţiile realizării stagiilor totale de cotizare necesare, conform prevederilor din anexa 4 „Bărbaţii”. Reducerea vârstelor standard de pensionare este în funcţie de stagiul de cotizare realizat în condiţii speciale de muncă la Legea 19/2000 cu modificările şi completările ulterioare.”

Art. 5 (1) din Legea nr. 226/2006 arată că „Pentru asiguraţii prevăzuţi la art. 3, punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25 a numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada de cotizare.

(2) În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 4, la stabilirea punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, beneficiul creat de legiuitor persoanelor care au realizat în condiţii speciale de muncă un stagiu mai mic de 25 de ani se referă atât la reducerea vârstei de pensionare dar şi a stagiului de cotizare prevăzute de anexa 3 din Legea nr. 19/2000, pentru că aceste persoane să poată beneficia de pensie pentru limită de vârstă înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de Anexa nr. 3 din lege.

Instanţa nu-şi poate însuşi punctul de vedere al reclamantului referitor la obţinerea punctajului prin împărţirea la stagiul de cotizare diminuat conform anexei 4, deoarece legiuitorul nu a avut în vedere acest mod de calcul al punctajului care, în cazul în care s-ar aplica, ar favoriza persoanele ce au realizat în condiţii speciale un stagiu mai mic decât cei care au realizat un stagiu de 25 de ani sau chiar mai mult.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr.1126/16.10.2008 care a avut ca obiect analiza excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 226/2006.

Curtea Constituţională a reţinut, că acest articol are în vedere diferenţe de tratament juridic dintre diferite categorii de asiguraţi în funcţie de mărimea stagiului de cotizare realizat în condiţii speciale iar legiuitorul a stabilit drepturi distincte asiguraţilor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii speciale mai mare de 25 de ani în raport de cei care au realizat în aceste condiţii speciale un stagiu mai mic.

Situaţia obiectiv diferită care diferenţiază tratamentul juridic aplicabil asiguraţilor constă în perioada cât aceştia au cotizat lucrând în condiţii speciale, expunându-se unor condiţii suplimentare de risc şi solicitare astfel că, o perioadă considerabil mai mare de muncă în aceste condiţii justifică un tratament juridic mai favorabil sub aspectul acordării dreptului la pensie în raport de cei care au lucrat în aceste condiţii o perioadă mai scurtă şi care beneficiază totuşi de o reducere a vârstelor de pensionare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este una legală şi temeinică astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 312 cod procedură civilă recursul declarat împotriva acestei sentinţe va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 312/AS/17.11.2009

Dosar nr. 1591/118/2007

45. Recalculare pensie in baza OUG nr. 4/2005.

In situaţia in care, in urma recalculării pensiei in baza OG nr. 4/2005, punctajul se micşorează, se menţine pensia aflată in plată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta E.A. a solicitat anularea deciziei nr. 277650/18.08.2008 prin care a fost obligată la plata unui debit în sumă de 1.321 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că beneficiază de o pensie de urmaş al cărei cuantum l-a stabilit Casa Judeţeană de Pensii.

Prin decizia contestată i s-a imputat pentru perioada 01.12.2005– 01.09.2008 suma de 1.321 lei, reprezentând drepturi de pensie încasate necuvenit ca urmare a diminuării punctajului anual.

Reclamanta a precizat că nu are nicio culpă faţă de stabilirea eronată a pensiei de către pârâtă.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, motivat de faptul că:

Decizia nr. 277650/18.08.2008 a fost emisă ca urmare a aplicării prevederilor H.G. nr. 1456/24.11.2005 şi art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 privind recalcularea tuturor pensiilor din sistemul public, provenind din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat.

Procedând la evaluarea pensiei pentru limită de vârstă a susţinătorului decedat, punctajul mediu anual obţinut de acesta prin evaluare a scăzut de la 1,18155 la 0,96832.

Potrivit art. 71 alin. 2 lit. „a” din Legea nr.19/2000 reclamanta beneficiază de jumătate din punctajul mediu anual obţinut de susţinător, respectiv de 0,48416 puncte din punctajul mediu anual recalculat la 0,96832.  

Astfel, s-a constatat că reclamanta a încasat pentru perioada 01.12.2005– 01.09.2008 un drept de pensie mai mare decât cel cuvenit şi s-a procedat la emiterea deciziei prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în sumă de 1.321 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 162/AS/25.03.2009, Tribunalul Constanţa a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Ene Anica, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, s-a anulat decizia nr. 277650/18.08.2008 emisă de pârâtă şi s-a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit art. 4. alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 prevede că: „.Determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000”.

Totodată art. 6 alin. 1 din acelaşi act normativ dispune că: „în vederea stabilirii cuantumului pensiei ce urmează a fi plătită după efectuarea recalculării, punctajul mediu anual calculat potrivit art. 4 se compară cu punctajul mediu anual cuvenit sau aflat în plată în luna anterioară celei în care se efectuează plata, în conformitate cu etapele prevăzute la art. 3.

Alineatul 2 dispune că: „în situaţia în care cuantumul pensiei aferent noului punctaj determinat este mai mic decât cel cuvenit sau aflat în plată, se menţine cuantumul cuvenit sau aflat în plată până la data la care, prin aplicarea formulei de calcul prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se va obţine un cuantum al pensiei mai mare decât acesta”.

Din analiza textelor de lege enunţate rezultă că, în situaţia în care în urma recalculării punctajul se micşorează, pensia aflată în plată se menţine până la momentul la care cuantumul acesteia se va mări, ca urmare a aplicării formulei de calcul prevăzută de Legea nr. 19/2000.

Prin urmare, nu se poate aprecia că reclamanta asigurată a încasat o pensie mai mare decât i s-ar fi cuvenit în raport de punctajul obţinut în urma recalculării.

Având în vedere că actul normativ despre care s-a făcut vorbire, are valoarea unei norme speciale, este evident, că aceasta se va aplica cu prioritate faţă de prevederile art. 187 din Legea nr. 19/2000, care reprezintă în cauză norma generală şi care, pe cale de consecinţă, devine inoperantă.

Faţă de cele arătate, s-a reţinut că decizia prin care reclamantei i s-a imputat debitul de 1.321 lei, este nelegală în raport de dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 4/2005.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, instanţa de fond a respins ca nedovedit capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, arătând că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus anularea deciziei nr. 277650/18.08.2008, instituţia recurentă a respectat prevederile legale şi în mod corect a stabilit în sarcina reclamantei un debit în cuantum de 1.321 lei aferent perioadei 01.12.2005–01.09.2008, fiind respectate dispoziţiile art. 89 alin. 1 şi art. 187 din Legea nr. 19/2000.

Mai arată că decizia nr. 277650/18.08.2008 a fost emisă urmare aplicării H.G. nr. 1456/24.11.2005 privind unele măsuri referitoare la recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, conform dispoziţiilor art. 1 alin. 1, care prevăd: „Potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 4/2005, se stabileşte pentru luna decembrie 2005 – ultima etapă de plată a drepturilor de pensie recalculate”, iar potrivit alin. 3 – prevederile art. 1 se aplică şi beneficiarilor pensiilor de urmaş, stabilite conform prevederilor Legii nr. 19/2000 şi calculate potrivit legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001.

Urmare aplicării dispoziţiilor legale indicate mai sus, precizează recurenta, punctajul mediu anual a înregistrat o scădere, astfel, punctajul mediu anual înainte de efectuarea operaţiunilor de evaluare era de 1,18155, iar după evaluare punctajul a devenit 0,96832.

În concluzie, apreciază că în mod legal s-a stabilit debitul în cuantum de 1.321 lei, motivat de faptul că reclamanta a încasat o pensie mai mare decât i se cuvenea pentru perioada 01.12.2005–01.09.2008.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 277650/18.08.2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa s-a dispus obligarea reclamantei E.A. la plata sumei de 1.321 lei, reprezentând debit realizat ca urmare a diminuării punctajului mediu rezultat în urma evaluării pensiei, în perioada 01.12.2005 – 01.09.2008.

Pârâta a arătat că decizia menţionată mai sus a fost emisă ca urmare a aplicării O.G. nr. 4/2005 şi H.G. nr. 1456/24.11.2005, în baza cărora punctajul mediu anual a înregistrat o scădere de la 1,18155 la 0,96832.

Potrivit art. 71 alin. 2 lit. „a” din Legea nr. 19/2000, reclamanta beneficia de jumătate din punctajul mediu anual, respectiv de 0,48416 puncte, prin urmare, în mod corect susţine pârâta că s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit de 1.321 lei.

O.U.G. nr. 4/2005 aprobată prin Legea nr. 78/2005 a fost adoptată în vederea egalizării drepturilor de pensie astfel încât să fie respectat principiul la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie.

Prin art. 2 din această ordonanţă se prevede că recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.

În conformitate cu art. 4 din aceeaşi ordonanţă determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 1550/2004 în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.

Articolul 6 alin. 2 din acelaşi act normativ dispune că: „în situaţia în care cuantumul pensiei aferent noului punctaj determinat este mai mic decât cel cuvenit sau aflat în plată, se menţine cuantumul cuvenit sau aflat în plată până la data la care, prin aplicarea formulei de calcul prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare se va obţine un cuantum al sumei mai mare decât acesta.

Prin dispoziţiile legale menţionate mai sus legiuitorul a instituit principiul că un drept câştigat rămâne nemodificat.

Acest principiu este prevăzut şi prin art. 180 alin. 7 din Legea nr. 19/2000 potrivit căruia: „în situaţia în care cuantumul pensiilor stabilit conform alin. (6) este mai mic decât cel stabilit în baza legislaţiei anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos”.

Potrivit acestui principiu, în situaţia în care, în urma recalculării punctajul se micşorează, suma aflată în plată se menţine până la momentul în care cuantumul acesteia se va mări, astfel că nu se poate aprecia că reclamanta ar fi încasat o pensie mai mare decât i s-ar fi cuvenit.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată, ca legală şi temeinică.

Decizia civilă nr. 259/AS/06.10.2009

46. Recalculare pensie pentru persoanele pensionate sub Legea nr. 3/1977. Stagiu de cotizare.

Pentru persoanele pensionate sub Legea nr. 3/1977, la recalcularea pensiei prin OUG nr. 4/2005 se are in vedere stagiul de cotizare prevăzut de Legea nr. 3/1977.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 14.05.2008, reclamantul R.L. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Constanţa pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată Casa Judeţeană de Pensii Constanţa să emită o decizie de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă, conform dispoziţiilor OUG nr. 4/2005, în care la stabilirea punctajului mediu anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este pensionat la limită de vârstă potrivit Legii 3/1997, drepturile sale fiind stabilite prin decizia nr. 225510/04.01.2000. Aceasta, fiind anterioară Legii 19/2000, trebuia recalculată conform OUG. 4/2005.

Mai mult, în conformitate cu prevederile Legii nr.3/1997, stagiul complet de cotizare utilizat este de 20 de ani şi nu 30 de ani cum în mod eronat a stabilit pârâta în buletinul de calcul din data de 25.02.2006 emis conform H.G. nr.1550/2004 şi buletinul de calcul ce a stat la baza deciziei din 01.06.2007 emisă conform OUG nr.4/2005, astfel, având în vedere că reclamantul a realizat un stagiu de cotizare în grupa I de muncă de 21 ani, 8 luni şi 15 zile, potrivit art. 14 al. 1 şi art. 2 din Legea nr.3/1997, stagiul de cotizare este 20 ani.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii 19/2000 modificată, Legea nr.3/1997, HG.1550/2004, OUG nr.4/2005; pentru dovedirea acţiunii, s-a solicitat proba cu înscrisuri, reclamantul rezervându-şi dreptul la orice probă concludentă, pertinentă şi utilă cauzei.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, considerând că, în mod corect, a procedat la determinarea punctajului mediu anual prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani.

S-a arătat că stagiul complet de cotizare prevăzut de Legea nr.3/1977, temei legal în baza căruia reclamantul a fost înscris la pensie, este reglementat de art. 8 alin.2 potrivit căruia „persoanele încadrate în muncă care au o vechime de cel puţin 30 ani bărbaţii şi 25 de ani femeile, sunt pensionate, la cererea lor şi la împlinirea vârstei de 60 ani bărbaţii şi 55 ani femeile”.

S-a constatat că, din întreg cuprinsul Legii nr.3/1977, singurul articol care dispune asupra stagiului complet de cotizare este art.8 din actul normativ sus indicat.

Potrivit art.2 alin.3 din HG. nr.1550/2004 „pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr.3/1977” , în cazul reclamantului stagiul complet de cotizare fiind 30 ani conform art.8 din Legea nr.3/1977.

Prin sentinţa civilă nr.393/14.11.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.3425/118/2008, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul Rădulescu Lucian în contradictoriu cu pârâta C.J.P.Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt :

Prin decizia nr. 225510/04.01.2000, a fost admisă cererea petentului R.L. şi, în baza Legii nr.31/1977, s-a acordat acestuia - începând cu 31.12.1999 - o pensie pentru limită de vârstă şi munca depusă în sumă de 3.024.413 lei calculată având în vedere o vechime în muncă de 41 ani, 4 luni şi 5 zile din care vechime efectivă : 21 ani, 8 luni în grupa I, 4 ani şi 7 luni în grupa a II-a şi 4 ani în grupa a III-a.

Drepturile au fost recalculate în baza OUG. 4/2005 şi HG.1550/2004 prin decizia nr. 225510/30.11.2005, când s-a stabilit un punctaj mediu anual de 1,38738 şi decizia nr. 225510/01.06.2007 când s-a calculat un punctaj mediu anual de 1, 46025; cum pensia aferentă acestor punctaje era mai mică decât pensia în plată de 556 lei ( adică 411 lei şi 431 lei) aceasta din urmă a fost menţinută până când pensia rezultată din înmulţirea punctajului mediu anual recalculat cu valoarea punctului de pensie va depăşi valoarea pensiei în plată.

Reclamantul nu a contestat niciodată aceste decizii două decizii care, conform art.7 alin.7 din OUG. 4/2005 şi art.87 din Legea 19/2000, au devenit definitive sub aspectul stagiului de cotizare şi al punctajului calculat.

Potrivit art. 1 din OUG. 4/2005, pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001, se recalculează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

Astfel, art. 2 alin.1 din H.G. 1550/2004 statuează expres că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

Stagiul complet de cotizare este un concept care apare în Legea nr.19/2000 care, în art. 41 alin.1, privind pensia pentru limită de vârstă prevede că această pensie se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public, astfel cum acestea sunt reglementate în anexa nr. 3 a legii

Strict din acest text, reiese că stagiul complet de cotizare nu are nicio însemnătate în privinţa condiţiilor legale ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda pensia pentru limită de vârstă care sunt doar două şi prevăzute cumulativ: împlinirea vârstei standard şi cotizarea la sistemul public de asigurări sociale pentru o perioadă minimă (stagiul minim de cotizare).

Totuşi stagiul complet de cotizare este un element determinant în stabilirea cuantumului pensiei (oricare ar fi natura acesteia) potrivit secţiunii 6 a Legii nr.19/2000 intitulată calculul pensiilor.

Potrivit art. 76 alin.1, începând cu data înscrierii la pensie cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie; punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 3.

Rezultă aşadar că, stagiul complet de cotizare este un concept abstract, desprins de situaţia reală, avută în vedere de art. 41 din lege, a asiguratului, ce doreşte înscrierea la pensie care se foloseşte exclusiv în procedura de calcul a pensiilor.

Analog, Legea nr.3/1977 prevedea la art.8 alin.1 şi 2 că, personalul muncitor care are o vechime în muncă de minimum 30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile, are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă, la împlinirea vârstei de 62 ani bărbaţii şi 57 ani femeile; persoanele încadrate în muncă care au o vechime de cel puţin 30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile, sunt pensionate, la cererea lor, şi la împlinirea vârstei de 60 ani bărbaţii şi 55 ani femeile.

Şi în cazul acestui act normativ, legiuitorul a prevăzut o perioadă - 30 ani bărbaţii, 25 ani femeile - în care salariaţii trebuie să plătească asigurările sociale pentru a putea beneficia, la împlinirea vârstei legale, de o pensie în cuantum care să echilibreze drepturile salariatului la o pensie şi necesitatea statului de a obţine pentru o perioadă mai mare contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi care să, totodată, fie rezultatul corect al activităţii sale în muncă

Rezultă că, deşi Legea nr.3/1977 nu putea conţine conceptul de stagiu complet de cotizare, totuşi prin decelarea raţiunilor care au stat la baza noţiunii se poate considera că „stagiul complet de cotizare ... reglementat de Legea nr.3/1977” (astfel cum prevede art. 2 al.3 din HG. 1550/2004, citat) este „vechimea de cel puţin 30 de ani bărbaţii şi 25 ani femeile” stabilită de art. 8 alin.1 şi 2 din Legea nr.3/1977.

Existenţa art. 14 din Legea nr.3/1977, care adaugă un stagiu suplimentar pentru fiecare an prestat în grupa I sau a II-a de muncă (alin.1), nu contrazice concluzia anterioară. Dimpotrivă, art. 14 alin.1 întăreşte rezultatul demonstraţiei că perioada de 30 şi 25 de ani sunt stagii complete de cotizare prevăzute de Legea nr.31/1977 având în vedere că textul statuează că, stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte: ) un an şi şase luni pentru grupa I de muncă; b) un an şi trei luni pentru grupa II de muncă..

Or, rezultatul acestei suplimentări de stagiu necesar „la stabilirea pensiei” (deci, pentru îndeplinirea condiţiilor legale) este chiar „vechimea de cel puţin 30 de ani bărbaţii” pentru că 20 de ani a câte un an şi 6 luni pentru grupa I de muncă înseamnă exact 30 de ani.

În sfârşit, în cazul în care legiuitorul a considerat necesar a face derogări de la regula generală cuprinsă în anexa 3 a Legii nr.19/2000 (excepţii care sunt de strictă interpretare şi aplicare) ar fi făcut-o expres precum în situaţia art.2 alin.2 din HG. 1550/2004 conform căruia, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior datei de 1 iulie 1977, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru toate categoriile de pensii va fi de 20 de ani pentru femei şi de 25 de ani pentru bărbaţi.

Împotriva sus menţionatei sentinţe civile a declarat recurs reclamantul Rădulescu Lucian.

Critica sentinţei prin motivele de recurs formulate de reclamant a vizat în esenţă următoarele :

Hotărârea pronunţată de Tribunalul Constanţa este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente :

Pentru persoanele a căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iunie 1977 – 31 martie 2001, stagiul de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr.3/1977. În acest sens s-a pronunţat şi Î.C.C.J. prin decizia nr.40/22.09.2008 în recursul în interesul legii.

Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială prevedea în art.14 alin.1 că persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri care, potrivit legii se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 de ani în grupa a II de muncă, beneficiază la stabilirea pensiei de un spor la vechimea în muncă de un an şi 6 luni pentru grupa I de muncă şi respectiv un an şi trei luni pentru grupa II de muncă.

În acest context, asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă, determinate potrivit Ordinului Ministerului Sănătăţii nr.50/5.03.1990 şi ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977 – 31 martie 2001, au beneficiat atât de reducerea vârstei legale de pensionare, cât şi de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuţie , conform art.14 alin.1 din Legea nr.3/1977.

Susţinerea conform căreia acestei categorii de asiguraţi îi sunt incidente dispoziţiile art.43 alin.1 din Legea nr.19/2000 şi ale Anexei nr.4 la această lege, ca act normativ cu caracter special, la care face trimitere art.2 alin.4 din Anexa la H.G. nr.1550/2004, nu poate fi primită, întrucât Legea nr.19/2000 reprezintă legea generală, actul normativ cadru în domeniul pensiilor şi al drepturilor de asigurări sociale.

Referitor la principiul înscris în preambulul O.U.G. nr.4/2005, privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat ce consacră asigurarea „la condiţii egale de pensionare, de pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, în mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond, atât timp cât nu există în lege o prevedere expresă care să stipuleze ca şi persoanele care au lucrat în grupe speciale de muncă şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr.19/2000 li se aplică prevederile acestei legi pentru determinarea stagiului de cotizare şi în raport de aceasta a punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare.

Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art.15 alin.2 din Constituţia României, legea civilă produce efecte numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.

În acest context, este evident că legea nouă respectiv Legea nr.19/2000 nu se aplica decât situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, deci persoanelor a căror drepturi la pensie s-au deschis după data de 01.04.2001 şi nu persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr.3/1977.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat la 22 septembrie 2008 în recurs în interesul legii, admiţând recursul şi pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a disp. art.77 alin.2 rap.la art.43 alin.1 şi 2 din Legea nr.19/2000 în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele a căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă, este cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru următoarele considerente :

Prin decizia nr.225510/4.01.2000 a fost admisă cererea petentului Rădulescu Lucian şi în baza Legii nr.3/1977 s-a acordat acestuia începând cu 31.12.1999 o pensie pentru limită de vârstă şi munca depusă în sumă de 3.0245.413 lei calculată având în vedere o vechime în muncă de 41 ani, 4 luni şi 5 zile, din care vechime efectivă 21 ani, 8 luni în grupa I ; 4 ani şi 7 luni în grupa a II-a şi 4 ani în grupa a III-a.

Drepturile au fost recalculate în baza OUG nr.4/2005 şi H.G.nr.1550/2004 prin decizia nr.225510/30.11.2005 când s-a stabilit un punctaj mediu anual de 1,38738 şi decizia nr.225510/1.06.2007, când s-a calculat un punctaj mediu anual de 1,46025.

Potrivit art.2 alin.4 din H.G. nr.1550/2004 pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr.3/1977.

Art.14 din această lege prevede că :

(1) Persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii se încadrează în grupa I de muncă sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte ;

a) un an şi 6 luni pentru grupa I de muncă;

b) un an şi 3 luni pentru grupa II de muncă.

(2) Pe această bază, persoanele care au lucrat în grupele I şi II de muncă au dreptul la cerere să fie pensionate la împlinirea vârstei de :

a) 52 ani pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II bărbaţii;

b) 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile.

Din economia dispoziţiilor art.14 din Legea nr.3/1977 rezultă că legiuitorul nu a urmărit doar reducerea vârstei de pensionare a salariaţilor care au prestat activitate în grupele I şi II de muncă, în condiţiile expuse în acest text legal, ci şi reducerea vechimii totale în muncă necesare pentru pensionare.

Prin urmare, 20 de ani lucraţi în locuri care, potrivit legii se încadrează în grupa I de muncă echivalează cu 30 de ani lucraţi în condiţii normale.

Întrucât dreptul la pensie al reclamantului s-a deschis începând cu 31.12.1999, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este cel reglementat de Legea nr.3/1977.

Reclamantul având 21 ani, 8 luni şi 15 zile lucraţi în grupa I de muncă, beneficiază de reducerea stagiului complet de cotizare necesar de la 30 de ani la 20 de ani, în temeiul dispoziţiilor art.14 din Legea nr.3/1977.

Asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă determinate potrivit Ordinului Ministrului Sănătăţii nr.50/1990 şi ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1.07.1977 – 31.03.2001, au beneficiat atât de reducerea vârstei legale de pensionare cât şi de majorarea vechimii în muncă, deci a perioadei de contribuţie, denumită de actuala reglementare – stagiu de cotizare.

Susţinerea intimatei că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiile art.8 din Legea nr.3/1977, care prevăd un stagiu complet de cotizare de 30 ani nu poate fi reţinută, întrucât stagiul complet de cotizare de 30 de ani este prevăzut pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii normale de muncă.

Dispoziţiile art.14 din Legea nr.3/1977 derogă de la cele ale art.8 din aceeaşi lege, prevăzând un stagiu de cotizare de 20 de ani pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă, iar reclamantul a muncit peste 20 de ani în astfel de locuri.

În consecinţă, pentru asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale de muncă şi ale căror drepturi la pensie s-au deschis în intervalul 1.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de art.14 din Legea nr.3/1977, această soluţie decurgând şi din aplicarea principiului „tempus regit actum”.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art.312 cod pr.civilă, curtea a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii şi obligării intimatei să recalculeze drepturile de pensie ale contestatorului conform OUG nr.4/2005 prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, începând cu data de 1.12.2005.

Decizia civilă nr. 132/AS/21.04.2009

IV. DREPT PROCESUAL CIVIL

47. Conflict negativ de competenţă.

Domeniul de competenţă arătat prin art. 129 din Legea nr. 346/2002 este evident că nu cuprinde şi cererea prin care asiguratorul solicită restituirea sumelor deja plătite unui terţ pentru serviciile medicale prestate, chiar dacă acest serviciu a fost acordat în cazul unui accident de muncă, pentru că cererea nu se referă nici la stabilirea şi nici la modul de plată a serviciilor medicale acordate, în cauză fiind vorba de o acţiune în regres a asiguratorului faţă de angajatorul salariatului şi faţă de salariatul pentru care s-au plătit cheltuielile de spitalizare.

Prin urmare, constatând că cererea nu se circumscrie competenţei speciale reglementate prin art. 129 din Legea nr. 346/2002 şi ţinând seama de caracterul acţiunii formulate de reclamantă, respectiv acţiune în regres pentru sumele plătite unui terţ, Curtea apreciază că litigiul aparţine jurisdicţiei dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, competenţa după valoare atribuind litigiul, în acest caz, judecătoriei.

Reclamanta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Constanţa s-a adresat Judecătoriei Constanţa cu o cerere de obligare a pârâţilor S.C. P.G. S.R.L. şi Creţu Laurenţiu la plata cheltuielilor de spitalizare achitate de către C.J.A.S. Constanţa pentru dl. C.L., salariat al S.C. P.G. S.R.L., ca urmare a accidentului de muncă suferit de acesta.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că solicită de la cei doi pârâţii contravaloarea cheltuielilor de spitalizare achitate de C.J.A.S. Constanţa către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa pentru asistenţa medicală acordată pârâtului C.L. ca urmare a unui accident de muncă

Reclamanta a arătat că suma solicitată a fost avansată spitalului din bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale şi a invocat art. 29 alin. (1) lit.(a) şi art. 106 din O:U.G. nr. 150/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 20997 din 21.11.2008 Judecătoria Constanţa a declinat cauza la Tribunalul Constanţa reţinând că sunt incidente în speţă prevederile legii nr. 346/2002, act normativ care conţine norme din dreptul asigurărilor sociale de competenţa tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. (c) din Codul de procedură civilă.

Tribunalul, la rândul său, verificându-şi competenţa din oficiu, a constatat că acţiunea în regres a administratorului Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate nu poate fi supusă jurisdicţiei asigurărilor sociale pentru că nu se referă la constatarea ori plata prestaţiilor cuvenite beneficiarilor asigurărilor pentru accidente de muncă ori boli profesionale, ci la restituirea către C.A.S. Constanţa a sumelor avansate conform art. 160 din O.U.G. nr. 150/2002.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Constanţa şi Tribunalul Constanţa, în temeiul art. 21 din Codul de procedură civilă a fost sesizată Curtea de Apel Constanţa pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

Examinând conflictul de competenţă în temeiul art. 22 alin. 2 şi 5 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că în cauză competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei, pentru următoarele considerente:

Prin sesizarea instanţei de către reclamanta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Constanţa s-a urmărit recuperarea sumelor achitate de către reclamantă Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, cu titlu de cheltuieli de spitalizare pentru pârâtul C.L.enţiu, care a suferit un accident de muncă, cererea reclamantei fiind întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 150/2002 şi pe Ordinul comun 1220/890/2003 al Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

S-a considerat de către prima instanţă că litigiul aparţine jurisdicţiei asigurărilor sociale, în acest caz fiind vorba de o răspundere specială, derogatorie în materia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale, răspundere care îşi găseşte reglementarea în prevederile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Codul de procedură civilă nu stabileşte printr-o normă generală competenţa tribunalelor în materie de asigurări sociale, situaţie în care competenţa în această materie ar putea stabili fi stabilită în favoarea tribunalului numai în condiţiile existenţei unei legi speciale atributive de competenţă (pct. 4 din art. 2 Cod procedură civilă).

Actul normativ cu incidenţă în speţa de faţă, al cărei obiect este recuperarea cheltuielilor avansate de reclamantă pentru serviciile medicale acordate pârâtului pentru un accident de muncă, este Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,care conţine norme derogatorii referitoare la competenţă.

Astfel, prin art. 129 din lege se stabileşte competenţa în primă instanţă a tribunalelor pentru litigii privind:

a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, precum şi majorarea sau micşorarea cotei de contribuţie;

b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli profesionale;

c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;

d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

f) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate conform prezentei legi;

g) orice alte decizii ale asigurătorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi.

Fiind norme derogatorii, prevăzute de un act normativ cu caracter special în materia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale, ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, domeniul circumscris competenţei prevăzute de art. 129 din lege neputând fi extins şi altor situaţii, potrivit regulii de interpretare „exceptio est strictissimae interpretationis”.

Domeniul asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale atribuit competenţei speciale a tribunalelor prin art.129 din Legea nr. 346/2002 priveşte exclusiv încheierea şi executarea raporturilor juridice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, respectiv stabilirea şi plata contribuţiei de asigurare, precum şi modul în care se stabilesc şi se plătesc către beneficiarii de asigurare prestaţiile şi serviciile cuvenite acestora (exemplu: reabilitarea medicală şi recuperarea capacităţii de muncă; reabilitarea şi reconversia profesională; investigaţii de specialitate şi analize de laborator, necesare stabilirii caracterului de profesionalitate al bolilor; indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă; indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă; compensaţiile pentru atingerea integrităţii; despăgubirile în caz de deces).

Domeniul de competenţă arătat prin art. 129 sus citat este evident că nu cuprinde şi cererea prin care asiguratorul solicită restituirea sumelor deja plătite unui terţ pentru serviciile medicale prestate, chiar dacă acest serviciu a fost acordat în cazul unui accident de muncă, pentru că cererea nu se referă nici la stabilirea şi nici la modul de plată a serviciilor medicale acordate, în cauză fiind vorba de o acţiune în regres a asiguratorului faţă de angajatorul salariatului şi faţă de salariatul pentru care s-au plătit cheltuielile de spitalizare.

Prin urmare, constatând că cererea nu se circumscrie competenţei speciale reglementate prin art. 129 din Legea nr. 346/2002 şi ţinând seama de caracterul acţiunii formulate de reclamanta, respectiv acţiune în regres pentru sumele plătite unui terţ, Curtea apreciază că litigiul aparţine jurisdicţiei dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, competenţa după valoare atribuind litigiul, în acest caz, judecătoriei.

Incheiere nr. 7/C/01.04.2009

48. Legea nr. 10/2001. Imobil ce nu poate fi restituit in natură. Dreptul notificatorului la măsuri reparatorii prin echivalent. Calitatea procesual pasivă a statului in acţiunea de acordare a despăgubirilor băneşti corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului. Caracterul nefuncţional al Fondului Proprietatea. Efecte.

Legea nr. 10/2001, art.11

Legea nr. 247/2005, titlul VII

Protocolul nr. 1 la CEDO, art.1

Se reţine că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte în prezent funcţional, statul este răspunzător de îndemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 1044 mp (cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei, şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 8 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care sunt îndreptăţite în schimbul terenului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.6072/118/2007 reclamanţii C.R.N. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primăria Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, Bdul T. sau la acordarea în compensare a unui teren echivalent din punct de vedere edilitar, urbanistic şi funcţional.

In subsidiar, reclamanţii au solicitat ca în situaţia imposibilităţii restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, să fie obligaţi pârâţii la emiterea deciziei privind propunerea de despăgubiri pentru imobilul respectiv.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt unicii moştenitori ai celor doi foşti proprietari ai imobilului – C.N. şi C.M., dreptul de proprietate fiind dobândit de aceştia prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3703/13.12.1946 la Grefa Tribunalului Constanţa.

În ce priveşte modalitatea preluării imobilului de către stat, s-a susţinut că este una abuzivă, realizată în baza Decretului nr.83/1949, de completare a unor dispoziţii din Legea 187/1949 a reformei agrare.

Reclamanţii au mai învederat că în baza Legii 10/2001 au notificat Primăria Municipiului Constanţa pentru restituirea imobilului, însă nu au primit nici o soluţionare până la momentul sesizării instanţei.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri:act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.53264/27.11.1946, jurnal nr. 15866/27.09.1945 al Tribunalului Ilfov, proces - verbal de impunere din 07.01.1946, adresa nr.3198/28.06.2993 emisă de S.C. P. S.A., adresa nr. 5574/21.04.1994 emisă de Consiliul Local Constanţa, acte de stare civilă, notificare înregistrată sub nr. 811/10.08.2001 la B.E.J. M.A. Totodată, reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare pentru identificarea terenului, evaluarea acestuia, stabilirea regimului juridic şi a gradului de ocupare, probă ce a fost încuviinţată şi administrată de instanţă.

În apărare, pârâţii nu au formulat întâmpinare, depunând la dosar relaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului, precum şi documentaţia aferentă notificării formulate de către reclamanţi şi înregistrată de unitatea deţinătoare sub nr. 2809/15.03.2001.

Prin precizări scrise depuse la dosar la termenul din 16.05.2008 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a terenului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Reclamanţii au susţinut că obligarea Statului Român are un caracter subsidiar, pentru situaţia imposibilităţii de restituire în natură sau prin compensare cu un alt teren a imobilului ce face obiectul acţiunii. A fost invocată în acest sens practica CEDO care a statuat că hotărârile judecătoreşti de acordare a despăgubirilor prin acţiuni la Fondul Proprietatea constituie o încălcare a art.1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestei modificări a acţiunii, reclamanţii au depus la dosar practică judiciară şi practică CEDO.

În apărare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, învederând că în temeiul art.25 din Decretul nr. 31/1954, art.138 alin.2 lit. f-h din Legea 215/2001 şi art.136 alin.2 din Constituţie poate sta în judecată în calitate de pârât doar în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional.

Totodată, Legea 10/2001 prevede doar două situaţii în care Ministerul Economiei şi Finanţelor poate fi chemat în judecată în nume propriu sau ca reprezentant al statului, iar aceste cazuri expres nu se regăsesc în speţa de faţă.

Pe fondul cererii, s-a solicitat prin întâmpinare ca instanţa să oblige pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită o decizie motivată cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea 247/2005.

La termenul din 20.03.2009 instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţi procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Constanţa, cu consecinţa respingerii acţiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. Admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri reclamanţilor, in condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru imobilul situat in Constanţa, bdul. T., compus din teren in suprafaţă de 1044 mp.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii s-au legitimat ca succesori ai defuncţilor C.N. şi C.M., proprietari ai terenului în suprafaţă de 1044 mp, bun preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 83/1949 de completare a unor dispoziţii din Legea reformei agrare nr. 187/1945. S-a mai reţinut că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă în cauză, acest act normativ constituind norma generală în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.2945-22.12.2989, iar reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii de care pot beneficia reclamanţii, prima instanţă a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură, situaţie în care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează numai două situaţii în care Statul prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată în cadrul acestei proceduri, iar în speţă nu este întâlnită niciuna dintre cele două situaţii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

I. Apelanţii reclamanţi au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, apreciind că Statul Român are calitate procesuală pasivă şi trebuie să răspundă în solidar cu ceilalţi pârâţii la plata despăgubirilor stabilite prin expertiza de evaluare a terenului ce nu poate fi restituit în natură.

Au mai susţinut apelanţii reclamanţi că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate să fie obligat direct la plata despăgubirilor aferente valorii de circulaţie a imobilului ce nu poate fi restituit în natură în condiţiile în care mecanismul întrevăzut de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor este un eşec, iar Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa a reţinut în mod constant că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor, iar în această situaţie persoana îndreptăţită suferă de o lipsă totală a despăgubirii ceea ce constituie o sarcină disproporţionată şi incompatibilă cu dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

II.La rândul lor pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, solicitând obligarea acestui pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, cu obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanţii pârâţi au susţinut că prima instanţă a stabilit în mod greşit că pârâtul Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare a acestuia la plata despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi pentru terenul preluat abuziv şi care nu poate fi restituit în natură, în condiţiile în care ineficacitatea mecanismului de reparaţie stabilit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei Europene având posibilitatea de a înlătura normele din legislaţia internă care sunt ineficiente sau contrare normelor Convenţiei.

Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, însă acesta a fost limitat prin două adagii elocvente: tantum devolutum appellatum şi tantum devolutum quantum indicatum. Prima regulă restrictivă exprimă ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, iar a doua regulă restrictivă exprimă ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Analizând legalitatea ţi temeinicia hotărârii apelate în raport cu criticile tuturor apelanţilor şi avându-se în vedere limitele apelului, Curtea constată următoarele:

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român în raport de acţiunea subsidiară se reţine a fi fondate şi urmează a fi admise pentru următoarele considerente:

Reclamanţii C.R.N. şi I.M. au deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificările formulate în anul 2001, solicitarea lor de a li se restitui în natură terenul în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, bdul T. (fost C.), nefiind analizată de unitatea notificată până la data sesizării instanţei de judecată – 26 iunie 2007.

Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ-teritoriale – deţinătoarea bunului notificat – de a soluţiona în termenul legal notificarea, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor lor – restituirea în natură a terenului preluat abuziv sau acordarea în compensare a unei teren echivalent din punct de vedere edilitar, urbanistic şi funcţional.

Ulterior – după stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a terenului notificat, cât şi aceea de a se atribui reclamanţilor în compensare un alt teren echivalent din punct de vedere edilitar cu cel preluat în mod abuziv, reclamanţii şi-au completat acţiunea cu o nouă cerere, solicitând ca în ipoteza în care instanţa va statua asupra dreptului reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, plata acestor despăgubiri să fie realizată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ce urmează a fi obligat în mod direct prin hotărâre judecătorească, în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu este funcţional, iar regimul de calculare şi de plată a îndemnizaţiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este eficace şi util.

În speţă se reţine că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 a statuat cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, cât şi cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a terenului notificat, bunul fiind afectat integral de construcţia Sălii Sporturilor – imobil aflat în domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/29.11.2006. Aceste dezlegări ale instanţei de fond nu au făcut obiectul criticilor părţilor în apel, situaţie în care se impun cu autoritate de lucru judecat fără a mai putea fi repuse în discuţie cu ocazia soluţionării apelurilor de faţă, dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti pentru terenul preluat prin Decretul nr. 83/1949 fiind recunoscut în mod definitiv.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului poate desemna atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă”, de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a mai afirmat că, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea ce priveşte dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008].

În speţă recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost confirmată în mod definitiv de către o instanţă judecătorească, fiind stabilită în mod clar în dreptul intern, după cum este, de asemenea, şi obligaţia de despăgubire în cazul nerestituirii.

În aceste împrejurări, instanţa consideră că reclamanţii au o „creanţă patrimonială” certă, irevocabilă şi exigibilă, care intră sub incidenţa noţiunii de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, intimaţii au reclamat o ingerinţă în dreptul lor de proprietate şi instanţa de fond, constatând că a avut loc o asemenea ingerinţă prin absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri, trebuia să analizeze cererea subsidiară a reclamanţilor din perspectiva dreptului afirmat, al respectării proprietăţii şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.

În acest context se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi 112, dec.2005).

Prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte creanţa reprezentând despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţi, că executarea sa este reglementată de Legea 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 87/2007 şi că reclamanţii trebuie să aştepte derularea acestei procedurii care nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească şi să acorde titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acţiuni la Fondul Proprietatea.

Or, în speţă, niciuna din datele şi respectiv probele prezentate de pârâţii, nu conduc la concluzia că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent, pentru ca instanţa să considere că dreptul reclamanţilor la despăgubire a devenit un drept efectiv, Curtea Europeană stabilind constant că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubirii în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (cauza Ruxandra Ionescu c. României, hot. din 12 octombrie 2006; cauza Matache ş.a. contra României, hot. din 19 octombrie 2006; cauza Faimblatt c. României, hot. din 23 ianuarie 2009; cauza Viaşu c. României, hot. din 9 decembrie 2008).

Mai mult, Curtea Europeană a reţinut în mod explicit că „Numărul de cereri înaintate Curţii, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în anumite cazuri a articolului 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. şi care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.” (Cauza Viaşu contra României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări.(hotărârea din 22 iunie, cauza Braniowski contra Poloniei).

Se reţine că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte că în prezent funcţional, statul este răspunzător de îndemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 1044 mp (cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei, şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 8 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care sunt îndreptăţite în schimbul terenului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres obligaţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, în condiţiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanţilor într-un termen rezonabil şi în mod efectiv şi faţă de jurisprudenţa CEDO (obligatorie pentru instanţele naţionale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de către jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, instanţa de apel constată că Statul Român are calitate procesual pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamanţi, prin care se solicită plata echivalentului bănesc al terenului care nu poate fi restituit în natură şi pentru care, deşi s-a statuat dreptul reclamanţilor la despăgubiri, aceştia nu au primit efectiv măsuri reparatorii stabilite conform Legii nr. 10/2001. În acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. într-o decizie de speţă recentă (Decizia nr. 8066/12 decembrie 2008).

Faţă de considerentele expuse în baza art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmează a fi admise apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 448/03.04.2009 a Tribunalului Constanţa.

Desfiinţează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza Tribunalului Constanţa pentru soluţionarea cererii subsidiare în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cu ocazia rejudecării cererii instanţa de fond va analiza şi celelalte apărării invocate de părţi şi care vizează fondul litigiului.

Decizia civilă nr. 218/C/30.09.2009

49. Principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor in procesul civil – garanţii ale unui proces echitabil in sensul art. 6 din CEDO. Incălcarea acestor principii. Efecte cu privire la legalitatea hotărârii recurate.

În jurisprudenţa CEDO, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 666/212/2008, reclamanţii M.I. şi D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finanţelor pentru a se dispune obligarea acestuia la plata valorii de circulaţie a apartamentului din imobilul situat în Constanta, bdul F. nr. 30 si a cheltuielilor de judecata.

In argumentarea cererii de chemare in judecata s-a aratat ca reclamantii au cumpărat in anul 2006 de la R.A.E.D.P.P. (denumita in continuare Regia) imobilul in discutie in temeiul art. 9 din Lg.nr. 112/1995. Validitatea contractului a fost verificată de instanţele judecătoreşti, prin decizia civilă 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanţa ramasa irevocabilă prin decizia civilă nr. 248/C/07.05.2007 a Curţii de Apel Constanta, stabilindu-se faptul că vanzatorul bunului, respectiv Statul roman a dobândit imobilul în discuţie fără titlu. In drept reclamantii s-au prevalat de dispozitiile art.48 si 50 din Lg. nr.10/2001.

In aparare paratul a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Regiei Autonome Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta. S-a sustinut ca in raport de prevederile art. 50 al.3 din Lg.nr.10/2001 restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Lg.nr.112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de Ministerul Economiei si Finantelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul acestuia act normativ. A susţinut, de asemenea, ca potrivit art.9 alin.3 şi 5 din acelaşi act normativ comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamentele este 1% din valoarea acestora, astfel că o parte din valoarea imobilului în cauză a fost încasat de mandatarul RAEDPP, care în situaţia în care s-a probat faptul că pentru bunul în cauză statul nu deţine un titlu, reţinerea comisionului nu mai are temei legal.

Prin sentinta civila nr. 2389/10.02.2009 Judecatoria Constanta a admis actiunea si a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 230.000 lei cu titlu de despăgubiri constând în preţul de circulaţie al imobilului, a sumei de 1253,41 lei cu titlu de impozit achitat de reclamanţi în perioada 1997-2007. Pârâtul a fost obligat si la plata cheltuielilor de judecata atat catre reclamanti cat si catre chematul in garantie. A fost respinsa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât, precum si cererea de chemare în garanţie.

A motivat instanţa de fond că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 28143/6.12.1996 reclamantii au dobândit, în temeiul Legii 112/1995, imobilul, deţinut anterior cu contract de închiriere, situat în Constanţa, Bd. F. nr. 30. Validitatea titlului reclamantului a fost verificată cu ocazia soluţionării acţiunii în revendicare promovata de reclamanta D.M.M. reţinându-se calitatea de dobânditor de bună credinţă a reclamanţilor, prin decizia civilă 54/31.01.2000 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin Decizia civilă nr.248/C din 07.05.2007 a Curţii de Apel Constanta. S-a reţinut că titlul statului pentru imobilul situat în Constanta, Bdul F. nr.30 este nelegal constituit. Instanta de fond a facut trimitere la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Instanta de fond a apreciat incidente prevederile art.501 din Lg. nr.10/2001. Cu privire la cererea de chemare in garantie s-a aratat in motivare ca Regia a avut numai calitatea de mandatar la incheierea contractului de vânzare – cumpărare a imobilului, astfel ca efectele contractului, printre care şi încasarea preţului, nu s-au produs în patrimoniul acesteia.

Sustinerile partilor din calea de atac;

Impotriva acestei solutii a declarat apel paratul Statul roman prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanta care a criticat hotararea instantei de fond sub aspectul solutionarii exceptiei calitatii procesuale pasive, incalcarea dreptului la aparare si a prevederilor legale in materie.

Sustine apelantul ca in raport de prevederile art.50 din Lg. nr.10/2001 coroborat cu art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 calitatea procesuala pasiva incumba M.F.P. care nu a fost citat niciodata in nume propriu la solutionarea cauzei.

A aratat apelantul ca rapoartele de expertiza efectuate in cauza nu i-au fost comunicate niciodata ci numai suplimentul intocmit de expert V. Instanta de fond nu a comunicat paratului nici cererea completatoare si nici precizarile depuse la 2.12.2008. Procedând intr-o asemenea manieră, a fost incalcat dreptul la apărare al paratului.

Sub aspectul legalitatii, apelantul a sustinut că instanţa de fond trebuia sa dispună restituirea pretului actualizat şi nu a valorii de circulatie a imobilului. Mai mult decat atât, in mod nelegal, instanta a respins si cererea de chemare in garantie a Regiei, care a incasat comisionul de 1% ce trebuie dedus din pretul restituit, principiul imbogatirii fara just temei fiind aplicabil acesteia.

Intimatii nu au formulat intampinare, insa au depus concluzii scrise la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 377 din 19 iunie 2009, Tribunalul Constanţa a respins apelul pârâţilor ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului este nefondată, motivat de faptul că în cazul unei evicţiuni totale, statul – în calitate de vânzător al imobilului în baza Legii nr. 112/1995, este singurul ţinut să garanteze pentru evicţiune pe cumpărătorul evins. S-a mai reţinut că în speţă nu pot fi reţinute ca fondate criticile apelantului pârât ce vizează încălcarea dreptului său la apărare, cât şi caracterul echitabil al procedurii judiciare desfăşurată în primă instanţă, întrucât pârâtul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă din dosar de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate, iar în ceea ce priveşte necomunicarea precizărilor depuse de reclamanţi s-a reţinut că acestea nu erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei, fiind modificat numai cuantumul despăgubirilor, nu şi cauza răspunderii pârâtului pentru evicţiune.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte, conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

1. Calitate procesual pasivă în speţă are M.F.P., iar nu Statul Român, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi de apel, conform art. 1337 Cod civil.

2. Procedura judiciară desfăşurată în faţa primei instanţe nu a avut un caracter echitabil, datorită încălcărilor repetate ale dreptului pârâtului la apărare, căruia nu i-au fost comunicate expertizele efectuate în cauză.

Mai mult, instanţa de fond nu a comunicat pârâtului nici cererea completatoare şi precizările depuse la termenul din 2 decembrie 2008. Această cerere completatoare, despre care pârâtul nu a avut cunoştinţă, a fost determinantă pentru soluţionarea cauzei, deşi ea nu era o simplă cerere de mărire a câtimii pretenţiilor, ci o cerere modificatoare a acţiunii introductive.

3. Pe fondul cauzei sentinţa civilă nr. 2389 din 10 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Constanţa este nelegală, întrucât instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a valorii de circulaţie a imobilului, deşi la momentul soluţionării cauzei erau în vigoare dispoziţiile art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 care instituiau dreptul proprietarilor evinşi la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii care au achiziţionat locuinţele în sistemul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, se apreciază că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru comisionul de 1% din preţul de vânzare.

Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi şi intimata chemată în garanţie au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile recurentului pârât, Curtea reţine următoarele:

1. Critica ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român este nefondată pentru următoarele considerente:

Calitatea procesual pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin Legea nr. 112/1995, statul a înţeles să dispună de locuinţele deţinute în patrimoniul său în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind făcută la preţuri inferioare valorii de circulaţie a bunului, aceste dispoziţii constituind măsuri de politică socială, asupra oportunităţii lor numai statul putând aprecia.

În speţă, se reţine că raportul juridic ce rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. 28143 din 6 decembrie 1996 s-a legat între vânzătorul – Statul Român şi reclamanţii M.I. şi D., situaţie în care obligaţia de garanţie pentru evicţiune, incumbă exclusiv Statului Român în calitate de vânzător.

Dispoziţiile art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 nu fac decât să arate că despăgubirile acordate foştilor proprietari se acordă dintr-un fond extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului de Finanţe. De asemenea, art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 arată că, în ipoteza în care chiriaşul cumpărător a fost evins, restituirea preţului prevăzut la alin.(1) şi (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Acest lucru nu echivalează însă cu faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesual pasivă în astfel de cereri, el este un simplu reprezentant al Statului – singur responsabil pentru evicţiunea chiriaşului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art.9 din Legea nr. 112/1995.

De altfel, prin acţiunea modificată, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii pentru evicţiune a statului în temeiul dispoziţiilor art. 1337 Cod civil, care prevede în mod expres că vânzătorul este cel care răspunde pentru evicţiune.

Ori, în speţă, se reţine că vânzătorul imobilului în litigiu, a fost Statul Român, care a înstrăinat reclamanţilor chiriaşi locuinţa în temeiul Legii nr. 112/1995, prin intermediul unui mandatar legal – R.A.E.D.P.P. Constanţa – unitate specializată în administrarea şi vânzarea locuinţelor ce făceau parte din fondul locativ de stat.

Pentru considerentele expuse, se va reţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au soluţionat în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, critica recurentului, sub acest aspect fiind nefondată.

2. Se reţine a fi însă fondată critica ce vizează soluţionarea cauzei în primă instanţă cu încălcarea dreptului la apărare al Statului Român, cât şi cu privire la nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii armelor în procedura jurisdicţională desfăşurată în prima instanţă.

În jurisprudenţa CEDO principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).

Înţeles în aceşti termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanţa înţelege să menţină „echilibrul” necesar desfăşurării unui proces echitabil, în special în privinţa comunicării între părţi a tuturor pieselor dosarului care vor servi la adoptarea deciziei sale.

De asemenea, dreptul la o procedură contradictorie, implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a le discuta (cauza Morel contra Franţei, hotărârea din 6 iunie 2000).

În speţă, se reţine că după comunicarea acţiunii iniţiale către pârâtul Statul Român şi, respectiv, după depunerea întâmpinării şi administrării probatoriului în dovedirea acţiunii reclamanţilor care pretindeau de la pârât preţul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 28143 din 06 decembrie 1996, la data de 2 decembrie 2008 reclamanţii au depus o cerere modificatoare în care au solicitat angajarea răspunderii statului pentru evicţiune conform art. 1337 Cod civil, pretinzând obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a locuinţei dobândită în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în legătură cu care au fost evinşi.

Această cerere precizatoare nu s-a comunicat pârâtului, pentru ca acesta să îşi expună punctul de vedere cu privire la natura cererii – cerere de majorare a câtimii pretenţiilor, sau o cerere de modificare a obiectului şi temeiului acţiunii de chemare în judecată, cât şi cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 Cod civil ce reglementau răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Este real faptul că jurisprudenţa CEDO a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor atunci când aceştia sunt obligaţi să restituie un bun ce a aparţinut unui proprietar deposedat de stat prin preluarea pe temeiul unor dispoziţii legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în ţară şi care a obţinut în justiţie retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere dacă actualii proprietari, care au cumpărat acel bun cu bună credinţă, au primit o indemnizare la valoarea la care l-au cumpărat şi nu la valoarea lui actuală (CEDO 05 noiembrie 2002, Pincova şi Pinc contra Republica Cehă; Cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006).

Această împrejurare nu era însă de natură să conducă la concluzia că nu era necesară comunicarea cererii de modificare şi către pârât, cu atât mai mult cu cât ea a fost esenţială la soluţionarea cauzei în primă instanţă, Judecătoria Constanţa pronunţându-se în raport de pretenţiile şi argumentele reclamanţilor din această acţiune precizatoare.

Astfel, dacă iniţial, în baza acţiunii reclamanţilor, de sesizare a instanţei, la data de 17 iunie 2008 Judecătoria Constanţa a încuviinţat o expertiză tehnică contabilă pentru stabilirea valorii actualizate a preţului de vânzarea apartamentului în raport de indicii de inflaţie în perioada 6 noiembrie 1996 şi data efectuării expertizei şi a expertizei tehnice imobiliară pentru stabilirea valorii lucrărilor necesare şi utile efectuate la imobil; probatorii supuse dezbaterii părţilor, ulterior, după modificarea acţiunii, instanţa de fond a încuviinţat o nouă notă de probatorii solicitată de reclamanţi – respectiv efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului la data evicţiunii, un supliment la expertiza contabilă pentru actualizarea sumelor plătite de reclamanţi cu titlu de impozit pe proprietate – probe ce nu au mai fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi nu s-au comunicat pârâtului.

La efectuarea suplimentului la expertiza efectuată ing. V.C., recurentul pârât nu a mai fost convocat, iar concluziile acestei expertize au fost însuşite în totalitate de prima instanţă.

Se constată astfel, că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu corespunde exigenţelor art.6 din CEDO şi nici jurisprudenţei Curţii Europene care a reţinut constant că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi (cauza Ruiz – Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria A, nr. 262.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că cererea formulată de reclamanţi la data de 2 decembrie 2008 nu constituie o modificare a acţiunii, ci numai o majorare a câtimii pretenţiilor reclamanţilor, cât timp obiectul şi temeiul acţiunii au fost modificate, reclamanţii solicitând angajarea răspunderii statului pentru evicţiune conform art. 1337 şi urm. Cod civil. De altfel, chiar reclamanţii au confirmat împrejurarea că prin cererea formulată la 2 decembrie 2008 s-au modificat cererea de investire a instanţei, poziţia lor fiind precizată atât în încheierea de dezbateri din 2 decembrie 2008, cât şi în concluziile scrise depuse la 10 februarie 2009.

Constatând că procedura desfăşurată în faţa primei instanţe nu respectă exigenţele art.6 din CEDO – cauza fiind soluţionată cu încălcarea principiilor egalităţii armelor şi al contradictorialităţii, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul pârâtului, se vor casa atât decizia, cât şi sentinţa recurate, cauza fiind trimisă spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

După casare, prima instanţă urmează să analizeze, cu ocazia soluţionării cauzei şi celelalte critici invocate de recurentă, care vizează fondul litigiului, respectiv şi modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Decizia civilă nr. 317/C/07.10.2009

Dosar nr. 666/212/2008

50. Suspendarea judecăţii apelului conform art. 1551 Cod procedură civilă. Scopul aplicării acestei sancţiuni. Efecte.

Cod procedură civilă, art. 1551

Scopul edictării acestor dispoziţii legale a fost acela de a sancţiona reclamantul care, din vina sa, împiedică desfăşurarea normală a procesului şi pentru a evita şicanarea părţii pârâte, prin chemarea sa în judecată de către o persoană care nu înţelege să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege, ori stabilite de către instanţa de judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa reclamantul V.A. a chemat în judecată pe pârâta B.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună partajarea bunurilor dobândite de părţi în timpul căsătoriei. La rândul ei, pârâta a formulat cerere reconvenţională.

Prin sentinţa civilă nr. 21525 din 28 noiembrie 2008, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea reclamantului în parte şi cererea reconvenţională, a constatat că părţile au dobândit prin contribuţie egală imobilul situat în localitatea Mihail Kogălniceanu, strada T.V., judeţul Constanţa şi o serie de bunuri mobile. A fost atribuit în natură pârâtei reconveniente apartamentul ce a constituit domiciliul comun al părţilor şi a fost obligată pârâta către reclamant la plata unei sulte de 67420,46 lei.

În ceea ce priveşte bunurile mobile instanţa a dispus realizarea şi atribuirea către fiecare parte a câte unui lot, iar în final pentru egalizare valorică pârâta a fost obligată către reclamant la plata unei sulte de 3249,6 lei şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe timbru, onorariu avocat şi onorarii expertize.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta reconvenientă, înţelegând să o critice pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul stabilirii masei bunurilor partajabile, cât şi sub aspectul obligării sale la plata sultei.

Prin încheierea din 11 iunie 2009 Tribunalul Constanţa a calificat calea de atac exercitată de pârâta reconvenientă ca fiind apel şi nu recurs.

De asemenea, apelanta pârâtă a fost citată cu menţiunea de a face precizări cu privire la sumele şi bunurile contestate în apel, în vederea stabilirii taxei de timbru aferente căii de atac.

La termenul de judecată din 11 iunie 2009, instanţa a dispus, în baza art. 1551 Cod procedură civilă, suspendarea judecăţii apelului motivat de faptul că apelanţii nu şi-au precizat motivele de apel şi nu a calificat aspectele ce vizau terenurile contestate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs V.A., criticând-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 Cod proecdură civilă.

Recurentul a susţinut că prin aplicarea dispoziţiilor art. 1551 Cod procedură civilă, în realitate, nu a fost sancţionată apelanta pârâtă, ci chiar intimatul reclamant, tergiversarea soluţionării cauzei profitându-i chiar apelantei în culpă, întrucât aceasta foloseşte în exclusivitate apartamentul ce a constituit domiciliu comun şi nu înţelege să plătească reclamantului sulta la care a fost obligată până la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care i s-a atribuit locuinţa.

Se mai arată că, în mod deliberat apelanta reclamantă nu a înţeles să facă precizările solicitate de instanţă, pentru a evita achitarea unor taxe de timbru şi, respectiv pentru a determina întârzierea soluţionării litigiului şi prejudicierea intereselor fostului soţ.

Analizând legalitatea încheierii recurate, în raport de criticile recurentului reclamant, se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente :

Codul de procedură civilă reglementează condiţiile în care se exercită şi se îndeplinesc drepturile şi obligaţiile procesuale, recunoscute părţilor, precum şi consecinţele nerespectării acestora.

O astfel de reglementare este cuprinsă şi în art. 1551 Cod procedură civilă, în scopul evident de a asigura egalitatea de tratament juridic a părţilor din proces, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor potrivit legii, precum şi celeritatea în desfăşurarea activităţii de judecată.

Scopul edictării acestor dispoziţii legale a fost acela de a sancţiona reclamantul care, din vina sa, împiedică desfăşurarea normală a procesului şi pentru a evita şicanarea părţii pârâte, prin chemarea sa în judecată de către o persoană care nu înţelege să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege, ori stabilite de către instanţa de judecată.

În speţă, prin suspendarea soluţionării apelului promovat de pârâta reconvenientă, - instanţa de apel a deturnat dispoziţiile art. 1551 Cod procedură civilă de la finalitatea lor firească.

Deşi scopul acestor dispoziţii este de a sancţiona partea reclamantă care nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale şi astfel împiedică desfăşurarea normală a procesului, în realitate, prin suspendarea soluţionării apelului (până la momentul la care apelanta va face precizări în legătură cu criticile aduse hotărârii primei instanţe) a fost sancţionat exclusiv intimatul reclamant. Acesta, în perioada suspendării litigiului este lipsit atât de folosinţa locuinţei, atribuită în primă instanţă pârâtei, cât şi de sulta datorată de pârâtă, orice întârziere în executarea obligaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească în sarcina acesteia din urmă, profitându-i în mod direct. În această situaţie, suspendarea dispusă conform art. 1551 Cod procedură civilă nu este de natură să o sancţioneze pe apelanta pârâtă, ci dimpotrivă îi profită, determinând o dilatare a cursului litigiului cu consecinţa încălcării dreptului reclamantului la un proces soluţionat într-un termen rezonabil – element esenţial al unui proces echitabil.

De altfel, se reţine că apelanta pârâtă şi-a expus în mod clar în motivele de appel criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe, arătând că nu este de acord să achite o sultă de 3249,6 ron pentru bunurile mobile care nu au existat şi care nu se află în posesia sa şi, de asemenea, nu este de acord să plătească reclamantului, pentru imobilul ce i-a fost atribuit în proprietate o sumă mai mare de 25.000 lei.

Instanţa de apel avea obligaţia ca, în raport de aceste critici, să stabilească în sarcina apelantei obligaţia de a achita o taxă de timbru corespunzătoare, iar în măsura în care apelanta înţelegea să conteste taxa de timbru stabilită de instanţă, avea la dispoziţie cererea de reexaminare.

Pentru considerentele expuse, constatându-se că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1551 Cod procedură civilă, se va admite recursul reclamantului, se va casa încheierea pronunţată la data de 11 iunie 2009 de Tribunalul Constanţa şi se va trimite cauza acestei instanţe pentru continuarea judecăţii apelului.

Decizia civilă nr. 98/FM/11.11.2009

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download