ROMANIA - Portalul instanţelor de judecată



ROMANIA

CURTEA DE APEL CONSTANŢA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

TRIMESTRUL IV/2006

C U P R I N S

REVENDICARE 4

1. Acţiunea în constatarea vânzării-cumpărării unui imobil. Acţiune evaluabilă în bani. Incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2821 Cod procedură civilă. Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Tribunalul Constanţa. 4

2. Acţiune în nulitate. Calitatea procesuală activă a chiriaşului în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului de restituire în natură a unui imobil proprietarului deposedat de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. 5

3. Acţiune în nulitatea unui act juridic civil – acţiune neevaluabilă în bani – pronunţată de judecătorie în primă instanţă este supusă atât apelului cât şi recursului; criteriul valoric prevăzut de art.2821 Cod procedură civilă nu are aplicabilitate în cauză, obiectul cererii constituindu-l constatarea nulităţii unui act de vânzare-cumpărare iar nu restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat. 7

4. Acţiune in revendicare. Dovada dreptului de proprietate. 9

5. Acţiune de validare poprire. Executarea silită a obligaţiilor de plată a unor sume de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti în sarcina autorităţilor şi instituţiilor publice. Aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr.22/2002. 11

6. Disponibilitatea şi contradictorialitatea – principii de bază ale procesului civil. Respingerea cererii de acordare a daunelor materiale pe motiv că această pretenţie ar putea fi valorificată numai pe calea unei proceduri speciale, reglementată de O.U.G. nr.40/1999, reprezintă o atingere a dreptului reclamantului de acces la un tribunal, astfel cum este garantat de art.6 alin.(1) din CEDO. 13

7. Raporturi de vecinătate. Limitări aduse dreptului de proprietate. Abuzul de drept în raporturile de vecinătate. 15

8. Servitute de trecere. Condiţii de realizare a servituţii de trecere. 17

LEGEA NR. 10/2001 19

1. Contestaţie la Legea nr. 10/2001. Teren situat în staţiunea Mamaia, înstrăinat în baza Hotărârii din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa. Obligaţia cumpărătorului de a construi în termen de 4 ani. Pact comisoriu de gradul IV. Nerealizarea obligaţiei de a construi – Efecte. 19

2. Legea nr. 10/2001. În lipsa răspunsului primarului la notificarea adresată, persoana îndreptăţită poate solicita instanţei de judecată obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei dispoziţii motivate. Termenul de 60 de zile este un termen obligatoriu pentru emiterea dispoziţiei motivate, iar nu unul de recomandare. Calitatea procesual pasivă a primarului (art. 20 alin. 3 din Legea nr. 10/2001). 23

3. Legea nr. 10/2001. Imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere de restituire în natură. În procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite se impune respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură, în conformitate cu dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr.10/2001. 24

4. Proces echitabil. Art. 6 din CEDO – Un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt „studiate” de tribunalul sesizat. Admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. 27

5. Întabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil – procedură necontencioasă. Competenţele registratorului de carte funciară sub imperiul Legii nr. 499/2004 de modificare a Legii nr. 7/1996. Verificarea exclusiv a condiţiilor de formă impuse de lege pentru actul juridic supus întabulării. 28

LITIGII DE MUNCĂ 31

1. Litigiu de muncă. Răspundere civilă contractuală a salariatului faţă de unitatea angajatoare pentru prejudiciul cauzat. Condiţii de antrenare. 31

2. Discriminare în raporturile de muncă. Despăgubiri. Condiţii de acordare. 35

3. Concediere nelegală. Dreptul salariatului la despăgubiri corespunzătoare salariului de care a fost privat urmare a măsurii nelegale de concediere. 42

4. Dispoziţia prin care angajatorul dispune încetarea funcţiei publice de conducere de şef birou şi numirea contestatorului în funcţia publică de execuţie de Consilier superior treapta I de salarizare este un act administrativ. Instanţa competentă să cenzureze actul este Tribunalul Constanţa – Secţia contencios-administrativ. 44

PARTAJ 45

1. Partaj bunuri comune. Compunerea masei partajabile. Natura juridică a dreptului de creanţă rezultat din aportul la constituirea societăţii comerciale a unuia din soţi. 45

2. Partaj succesoral. Componenţa pasivului succesoral. Moştenitorului legal îi incumbă obligaţia suportării întregului pasiv succesoral. 47

PENSII 49

1. Pensia anticipată parţială. Condiţii de acordare. 49

2. Pensia pentru limita de vârstă, cu reducerea vârstei standard de pensionare. Condiţii de acordare – art.42 din Legea nr.19/2000. 51

REVENDICARE

1. Acţiunea în constatarea vânzării-cumpărării unui imobil. Acţiune evaluabilă în bani. Incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2821 Cod procedură civilă. Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Tribunalul Constanţa.

La 22 mai 2003, reclamantul V.C. a chemat în judecată pârâţii V.I., P.A., T.I., V.I.V. şi V.F.L., pentru ca instanţa să constate intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului din Ovidiu, judeţul Constanţa, compus din casă şi teren în suprafaţă de 1.300 m.p, între defuncta V.E. – autor al pârâţilor – şi reclamant.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare, mama sa V.E. i-a vândut imobilul din Ovidiu. Actul autentic de vânzare-cumpărare nu a mai fost încheiat, întrucât mama sa a decedat.

Prin Sentinţa civilă nr.6583 din 01 iulie 2005, Judecătoria Constanţa a respins ca nefondată acţiunea, reţinând că o hotărâre de constatare a vânzării-cumpărării nu poate fi pronunţată, câtă vreme actul încheiat este lovit de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice.

Reclamantul V.C. a declarat apel împotriva Sentinţei civile nr.6583, apel respins ca nefondat de Tribunalul Constanţa prin Decizia civilă nr.222 din 30 martie 2006.

Tribunalul a reţinut, pe de o parte că, reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere asumată prin contract şi, pe de altă parte că, a fost viciat consimţământul vânzătoarei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.C., arătând că, s-a făcut dovada consimţământului vânzătoarei şi a prestării întreţinerii.

Din oficiu, la termenul din 01 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, aa pus în discuţie incidenţa dispoziţiilor art.2821 Cod pr.civilă şi competenţa în soluţionarea recursului.

Analizând cu precădere excepţia invocată, în conformitate cu dispoziţiile art.137 Cod pr.civilă, instanţa reţine că, prin cererea formulată reclamantul V.C. a investit instanţa cu o acţiune în constatarea vânzării-cumpărării.

Prin această acţiune se tinde la dobândirea, în patrimoniul cumpărătorului, a dreptului de proprietate asupra imobilului care a făcut obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, o astfel de acţiune este evaluabilă în bani.

De altfel, şi potrivit art.5 şi 9 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.146/1997, acţiunile prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare sunt calificate ca evaluabile.

Fiind o cerere al cărui obiect este evaluabil în bani, devin incidente dispoziţiile art.2821 Cod pr.civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.195/2004, intrată în vigoare la 26 mai 2004, text care dispune „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în (...) litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei inclusiv”.

Având în vedere valoarea de 200.000.000 lei a imobilului, astfel cum a fost precizată de reclamant, instanţa reţine că hotărârea pronunţată de Judecătoria Constanţa la 01 iulie 2005, nu era supusă apelului, ci doar recursului.

În această situaţie, competenţa de soluţionare a recursului aparţinea, conform art.299 al.3 Cod pr.civilă, instanţei imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea, respectiv Tribunalului Constanţa.

Cum tribunalul a soluţionat cauza în apel şi nu în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la căile de atac ce pot fi formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti (art.282 şi 299 al.1 Cod pr.civilă) şi a celor referitoare la alcătuirea instanţei (art.57 al.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară), în temeiul art.304 pct.1 Cod pr.civilă, se va admite recursul şi casând decizia recurată, va fi trimisă cauza la Tribunalul Constanţa pentru a se judeca în recurs.

2. Acţiune în nulitate. Calitatea procesuală activă a chiriaşului în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului de restituire în natură a unui imobil proprietarului deposedat de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Reclamanta D.E. a chemat în judecată Primarul Municipiului Constanţa, solicitând să se constate prin hotărâre judecătorească nulitatea Dispoziţiei nr.621/2005, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că, prin dispoziţia mai sus menţionată este vătămată în dreptul său locativ, întrucât situaţia chiriaşului la noul proprietar este diferită de cea a chiriaşului la stat, prin cuantumul chiriei, durata închirierii şi posibilitatea evacuării chiriaşului prin oferirea altui spaţiu.

Emiterea dispoziţiei de către Primarul Municipiului Constanţa, reprezintă o imixtiune a executivului în atribuţiile puterii judecătoreşti, în condiţiile în care au existat mai multe procese de revendicare formulate de P.C., în care instanţele au apreciat că, aplicarea Decretului nr.92/1950 cu privire la imobilul în litigiu a fost corectă.

Reclamanta a solicitat să se analizeze calitatea numitei P.O., soţia supravieţuitoare a defunctului P.C., precum şi existenţa identităţii între imobilul solicitat şi cel deţinut de autor.

Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr.616 din 16 martie 2006, a respins ca nefondată excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva Deciziei nr.621/2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa.

S-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta P.O.

S-au respins acţiunile formulate de reclamanţii D.E. şi S.V.I., ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală.

S-a respins ca nefondată cererea intervenientei privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior a formulat cerere de chemare în judecată şi reclamantul S.V.I. în contradictoriul cu Primarul Municipiului Constanţa, cerere având având acelaşi obiect, având acelaşi interes ca şi reclamanta D.E.

Tribunalul Constanţa pronunţând această hotărâre a reţinut faptul că, cei doi reclamanţi sunt chiriaşi şi această calitate nu le conferă legitimare procesuală activă în prezentele acţiuni, neexistând în cuprinsul Legii nr.10/2001 vreo normă care să confere unei terţe persoane, în afara fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, dreptul de a ataca în justiţie dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Numai P.O. putea ataca dispoziţia în instanţă, întrucât acest act avea un caracter individual şi poate să producă efecte în patrimoniul reclamantei.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal au declarat apel D.E. şi S.V.I.

In motivele de apel apelanţii arată că, Primarul Municipiului Constanţa prin emiterea Dispoziţiei nr.621/2005, încalcă competenţa instanţelor judecătoreşti, motiv pentru care decizia este nulă.

Drepturile locative ale chiriaşilor au fost încălcate prin fixarea unei chirii mari, limitată la termenul de 5 ani. Chiriaşii sunt persoane îndreptăţite să atace dispoziţia de restituire, aşa cum de altfel au şi făcut, pe drept comun. Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.948 pct.4, în referire la art.966, 968 Cod civil şi are calitate procesuală orice persoană.

Tot în motivele de apel se mai arată faptul că, apelanţii au şi interes în promovarea acţiunii, iar instanţa nu trebuia să respingă acţiunea formulată de ei.

Pe fondul cauzei, apelanţii arată că, în mod greşit s-a restituit imobilul lui P.O., întrucât nu există identitate între imobilul restituit şi cel existent în realitate.

Examinând criticile formulate, Curtea reţine următoarele:

Prin Dispoziţia nr.621/2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, s-a aprobat cererea formulată de P.C., având ca moştenitor pe P.O. - soţie şi legatar universal -, privind restituirea imobilului situat în Constanţa, str. S. nr.17.

Cererea de restituire a fost soluţionată parţial, în sensul restituirii în natură a 5 apartamente nevândute, precum şi a terenului în suprafaţă de 897,18 m.p, condiţionat de respectarea dreptului de folosinţă gratuită pe durata existenţei construcţiei pentru terenul aferent apartamentelor vândute, în conformitate cu prevederile Legii nr.112/1995 şi respectiv pentru terenul în suprafaţă de 70 m.p aflat în folosinţa lui SC „C” SA Constanţa.

Obiectul prezentei acţiuni îl formează constatarea nulităţii acestei Dispoziţii nr.621/2005, acţiune formulată de chiriaşii D. şi S.

Instanţa de fond a reţinut lipsa capacităţii procesual active a acestor persoane, în contestaţiile actelor referitoare la proprietarii imobilelor.

Paragrafului I din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi în termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil”, nu i se poate da altă semnificaţie decât cea dedusă din caracterul titlului de proprietate care fiind de natură patrimonială este un drept civil.

Ca urmare, în măsura în care cel îndreptăţit potrivit Legii nr.10/2001 dobândeşte un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi respectiv Dispoziţia privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi, sunt acte juridice civile, se impune concluzia ca asemenea litigii nu pot intra decât în competenţa procesuală pur civilă şi nu în cea specifică contenciosului administrativ.

Prin dispoziţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, s-a prevăzut şi o procedură judiciară derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune. Astfel, prin actul normativ menţionat, cât priveşte dispoziţiile ori deciziile emise de unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate în mod abuziv în sensul art.2 din lege, s-a instituit o procedură legală în care acestea pot fi contestate de persoanele îndreptăţite.

Apelanţii reclamanţi sunt terţi în raporturile cu proprietarii acestui imobil, în raport de procedura reglementată de Legea nr.10/2001.

Aşa cum am arătat mai sus, ei justifică un interes şi un drept propriu. In măsura în care justifică acest interes şi drept propriu, terţele persoane - cum este cazul reclamanţilor, pot contesta însă deciziile, dispoziţiile emise în favoarea persoanelor îndreptăţite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.10/2001 în procedura reglementată prin legea generală, care este dreptul comun în materia acţiunilor în constatarea nulităţilor, anume în procedura reglementată prin Codul de procedură civilă.

Potrivit procedurii de drept comun, acţiunile în constatarea nulităţii unui act civil sunt date ca regulă generală, în competenţa materială a judecătoriilor.

Ca urmare reclamanţii apelanţi au calitate procesual activă în prezenta acţiune.

Având în vedere faptul că nu s-a probat nimic de către apelanţii reclamanţi în sensul că, obiectul litigiului are o valoare de natură să atragă competenţa materială a tribunalului, Curtea urmează a admite apelul, desfiinţează hotărârea instanţei de fond – sentinţa civilă nr.616/16 martie 2006 a Tribunalului Constanţa – şi trimite cauza la Judecătoria Constanţa pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.

3. Acţiune în nulitatea unui act juridic civil – acţiune neevaluabilă în bani – pronunţată de judecătorie în primă instanţă este supusă atât apelului cât şi recursului; criteriul valoric prevăzut de art.2821 Cod procedură civilă nu are aplicabilitate în cauză, obiectul cererii constituindu-l constatarea nulităţii unui act de vânzare-cumpărare iar nu restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat.

Prin acţiunea înregistrată la 12.09.2001 reclamantele B.M.A. şi M.E. au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.N. S.A. să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 30.000.000 lei c/valoare inventar agricol şi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie casa de locuit situată în incinta societăţii pârâte, anexele acesteia şi suprafaţa de 1.065 mp teren aferent, iar în contradictoriu cu pârâţii S.G. şi S.P. – evacuarea lor din imobilul proprietatea reclamantelor.

La 20.12.2001, prin cererea completatoare, s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3069/29.12.2000 – referitor la terenul în suprafaţă de 1795,249 mp – precum şi a contractului de vânzare – cumpărare a locuinţei situată pe acest teren, încheiat la 10.12.1999, ca urmare a încălcării legii.

În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamantelor, numiţii B.S. şi B.A. şi a fost trecut abuziv în folosinţa fostului I.A.S. Niculiţel în prezent S.C. V. S.N. S.A.

Au mai susţinut reclamantele că, deşi au solicitat restituirea bunului atât pe cale administrativă, în temeiul Legii 112/1995, cât şi pe calea acţiunii în revendicare, acesta a fost înstrăinat pârâţilor S. cu încălcarea dispoziţiilor legale deoarece cumpărătorii nu aveau calitatea de chiriaşi la 10.12.1999 şi deţineau o locuinţă proprietate personală în municipiul Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr.696/22.05.2003 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. V. S.N. S.A., a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune şi a admis în parte acţiunea reclamantelor.

A constatat nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare referitoare la construcţie şi teren, a obligat pârâta S.C. V. S.N. S.A. să restituie reclamantelor imobilul compus din casă de locuit şi anexe, împreună cu terenul în suprafaţă de 1083,518 mp, a respins cererea de despăgubiri pentru bunurile mobile de inventar agricol şi a dispus evacuarea pârâţilor cumpărători din imobilul retrocedat reclamantelor.

Prin decizia civilă nr.144/03.11.2003 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâţii persoane fizice şi a schimbat în parte hotărârea în sensul că a disjuns judecata capetelor de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare şi evacuarea pârâţilor, pe care le-a trimis spre competentă soluţionare Judecătoriei Tulcea, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de reclamante a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 261/18.01.2005.

În fond, la Judecătoria Tulcea litigiul a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr.273/31.01.2006 prin care s-a admis cererea având ca obiect anulare act şi evacuare, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.3065/29.12.2000 şi a contractului de vânzare – cumpărare din 10.12.1999 şi au fost evacuaţi pârâţii cumpărători din imobilul ce face obiectul contractelor declarate nule.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii S.P. şi S.G., iar la ultimul termen de judecată din 14.06.2006 Tribunalul Tulcea a pus în discuţia contradictorie a părţilor natura căii de atac şi a calificat-o ca fiind recurs.

Prin decizia civilă nr.443/14.06.2006 aceeaşi instanţă a respins recursul pârâţilor ca nefondat şi i-a obligat la 300 RON cheltuieli de judecată către intimaţi.

S-a reţinut că imobilul vândut recurenţilor a fost preluat în proprietatea statului în baza unui simplu proces verbal, care nu valorează titlu de proprietate şi că, prin urmare, nu putea fi vândut în temeiul Legii nr.112/1995, cu atât mai mult cu cât la momentul înstrăinării intimata – vânzătoare fusese chemată în judecată pentru revendicarea bunului vândut.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.G. şi S.P. şi au criticat-o pentru nelegalitate arătând, în esenţă, următoarele:

- acţiunea în evacuare este o acţiune strict nepatrimonială, iar hotărârea prin care se soluţionează în fond este supusă apelului, nu recursului, conform art. 2 pct.2 coroborat cu art.282 alin.1 Cod procedură civilă;

- cererile de constatare a nulităţii absolute a celor 2 contracte de vânzare – cumpărare nu sunt acţiuni cu caracter patrimonial pentru că prin ele se urmăreşte să se sancţioneze încălcarea legii, iar nu o îmbogăţire a patrimoniului reclamanţilor, care sunt terţi faţă de actele de înstrăinare atacate;

- cererea de evacuare a recurenţilor pârâţi are caracter de sine stătător şi este neevaluabilă în bani, iar hotărârea prin care se soluţionează este supusă apelului; pe cale de consecinţă, sentinţa instanţei de fond poate fi atacată doar cu apel, pentru a nu se prejudicia drepturile părţilor prin lipsirea de posibilitatea exercitării unei căi de atac.

Având în vedere că sistemul căilor de atac este instituit de lege, iar judecătorul nu poate răpi părţii o cale de atac pe care legea o acordă, instanţa s-a considerat legal investită cu soluţionarea recursului şi examinând criticile formulate a constatat că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată reclamantele intimate au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare prin care imobilul ce le-a aparţinut în proprietate a fost vândut recurenţilor – pârâţi şi evacuarea acestora din urmă, ca urmare a desfiinţării titlului în baza căruia deţin bunul.

Deci ceea ce s-a dedus judecăţii la fond este soluţionarea unor cereri neevaluabile în bani, una prin care se urmăreşte desfiinţarea a 2 acte de înstrăinare pentru nesocotirea unor prevederi imperative ale legii şi cea de-a doua prin care se tinde la valorificarea unui drept personal, de creanţă, cu caracter relativ, urmărind constrângerea pârâţilor – debitori la executarea unei obligaţii de a face, respectiv să evacueze şi să predea material imobilul ce le-a fost nelegal vândut.

Acesta fiind natura acţiunii, tribunalul a fost în mod legal investit cu soluţionarea apelului împotriva hotărârii instanţei de fond, cu respectarea art.282 Cod procedură civilă, iar calificarea dată căii de atac de această instanţă la ultimul termen de judecată – nesusţinută în practicaua deciziei de argumentele pe care s-a întemeiat – este contrară prevederilor art.2821 alin.1 din acelaşi cod.

Concluzia este întemeiată pe dispoziţiile textului de lege menţionat, care determină natura căii de atac în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată şi pe argumentul că în speţă un asemenea criteriu nu poate fi valorificat pentru că ceea ce s-a dedus judecăţii la fond este o acţiune în constatarea nulităţii actului, iar nu una în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat, singura evaluabilă în bani şi supusă unor căi de atac distincte, în raport de valoarea pretenţiilor restituite.

În raport de aceste considerente se constată că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin.1 Cod procedură civilă şi, pe cale de consecinţă, hotărârea recurată va fi casată şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea apelului.

Decizia civilă nr.459/C/10.10.2006

4. Acţiune in revendicare. Dovada dreptului de proprietate.

Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, respectiv înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, translativ sau declarativ de proprietate – inclusiv actul de partaj voluntar – şi care generează o prezumţie relativă a dreptului de proprietate în favoarea persoanei care le invocă, trebuie luate în consideraţie în momentul în care se analizează titlul de proprietate.

Reclamanţii C.N., V.V.M., I.C., au chemat în judecată pe pârâtul C.L. Constanţa pentru ca, în contradictoriu cu acesta şi prin hotărâre judecătorească să se dispună restituirea loturilor nr.36 careul 543, lotul 11 careul 540, lotul 12 careul 540, lotul 13 careul 517, precum şi obligarea pârâtului să predea terenul în echivalentul lotului 51 careul 544, lotul 44 careul 543, lotul 45 careul 543, lotul 37 careul 543, lotul 13 careul 540, lotul 11 careul 540 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanţii învederează că, sunt moştenitorii autorilor C.N. şi C.A., conform certificatului de moştenitor nr.77 din 17.01.1995. Loturile de teren revendicate au fost dobândite de autorii lor, în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr.1005/15 martie 1948, terenuri care nu au trecut în proprietatea Statului prin nici un act normativ.

Pe parcursul judecăţii, reclamanţii şi-au modificat acţiunea în sensul că, au apreciat subsidiar capătul II de cerere; s-a mai solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului de Externe prin Inspectoratul de Poliţie, a Statului Român prin M.F.P. – DGFPS Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi RAEDPP.

Judecătoria Constanţa prin sentinţa civilă nr.11894 din 14 octombrie 1996, a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că actul de partaj voluntar nu face dovada dreptului de proprietate.

Prin Decizia civilă nr.1061/1997 a Tribunalului Constanţa, s-a casat hotărârea mai sus-amintită şi s-a trimis cauza instanţei spre rejudecare.

În fond după rejudecare, Judecătoria Constanţa prin Sentinţa civilă nr.3234/1998, a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată. S-a reţinut că actul de partaj voluntar care, deşi este asimilat titlului de proprietate, are caracter declarativ între părţi şi nu constitutiv de drepturi.

Tribunalul Constanţa prin decizia civilă nr.511 din 8 martie 1999 a respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.3234/1998 a Judecătoriei Constanţa, apreciind hotărârea instanţei de fond legală şi temeinică.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr.1324/1999, a constatat nul recursul declarat de reclamanţi, conform art.306 Cod pr.civilă.

Reclamanţii au formulat contestaţie în anulare la 13 decembrie 1999 invocând dispoziţiile art.318 al.1 Cod pr.civilă - eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs prin confundarea unor date esenţiale din dosarul cauzei. Contestaţia în anulare s-a formulat împotriva Deciziei civile nr.1324/1999 a Curţii de Apel Constanţa – dos.3425/1999.

Prin Decizia civilă nr.401 din 14 martie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, s-a admis contestaţia în anulare, s-a dispus anularea deciziei civile nr.1324/1999 a Curţii de Apel Constanţa şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 30 mai 2000.

In referire la recurs, examinând criticile formulate, Curtea reţine următoarele:

1. Singurul motiv reţinut de instanţe îl constituie faptul că actul de partaj voluntar depus de reclamanţi în susţinerea acţiunii în revendicare, nu constituie titlu de proprietate.

2. Actele doveditoare ale dreptului de proprietate existente, respectiv înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă a dreptului de proprietate în favoarea persoanei care le invocă, trebuie luate în consideraţie în momentul în care se analizează titlul de proprietate (în acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin mai multe decizii).

3. În mod greşit instanţele însă au omis să analizeze faptul că, din probele administrate în cauza de faţă, actul autentic de partaj voluntar încheiat la 15 martie 1948, unit cu celelalte probe administrate: înregistrări fiscale, relaţii oficiale de la Institutul „Proiect” SA Constanţa, raportul de expertiză tehnică imobiliară, formează convingerea că titlul de proprietate al reclamanţilor în temeiul dispoziţiilor art.1169 Cod civil, există, şi el trebuie analizat în sensul că proba dreptului de proprietate a fost făcută în condiţiile legii.

Aşa cum am arătat mai sus, reclamanţii recurenţi au demonstrat prin actele depuse, existenţa titlului de proprietate pentru terenurile revendicate.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, recursul reclamanţilor recurenţi se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lor, vor fi casate hotărârile pronunţate, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Constanţa, pentru ca instanţa de trimitere să se pronunţe pe fondul cauzei.

Decizia civilă nr.498/C/25.10.2006

5. Acţiune de validare poprire. Executarea silită a obligaţiilor de plată a unor sume de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti în sarcina autorităţilor şi instituţiilor publice. Aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr.22/2002.

Executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art.6 din CEDO. În situaţia în care administraţia refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, garanţiile consfinţite de art.6 din CEDO îşi pierd orice raţiune de a exista. Lipsa fondurilor băneşti nu constituie un motiv rezonabil pentru o autoritate a statului de a nu onora o datorie constatată prin hotărâre judecătorească.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 8515/2005 creditorii B.V.I. şi S.E. au solicitat, în contradictoriu cu debitorii M.F.P. prin D.G.F.P.C. şi Prefectura Judeţului Constanţa, înfiinţarea validării popririi asupra conturilor debitorilor deschise la terţul poprit A.F.P. Constanţa.

În susţinerea cererii s-a arătat că debitorii nu şi-au îndeplinit obligaţiile de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu reprezentat prin sentinţa civilă nr.7553/2003 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.194/2004 a Tribunalului Constanţa, că reclamanţii au obţinut încuviinţarea executării silite împotriva debitorilor, dar că terţul poprit nu şi-a îndeplinit obligaţia de consemnare a sumelor prevăzute în adresa de înfiinţare a popririi.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.460 Cod procedură civilă.

Terţul poprit a formulat întâmpinare (filele 17-18 din dosarul de fond) prin care s-a arătat că debitorii sunt instituţii publice, că nu se pot urmări bunurile acestora în lipsa dispoziţiei ordonatorilor de credite, conform O.G. nr. 22/2002, astfel încât nu se pot popri conturile debitorilor.

Prin sentinţa civilă nr.8791 din 7 octombrie 2006, Judecătoria Constanţa a admis cererea creditorilor şi a dispus validarea popririi înfiinţată prin adresa emisă la 25 iulie 2005 în dosarul de executare nr.131/2005 al BEJ Munteanu Ionel.

A fost obligat terţul poprit să plătească creditorilor următoarele sume:

• 675,41 lei RON debit principal şi 50 lei RON cheltuieli de executare datorate de debitorul M.F.P prin.D.G.F.P.C.;

• 808,75 lei RON debit principal şi 50 lei RON cheltuieli de executare datorate de debitorul Prefectura Judeţului Constanţa.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel debitoarea Prefectura Judeţului Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.330 din 9 mai 2006 Tribunalul Constanţa a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de validare a popririi, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.22/2002, act normativ ce instituie o procedură specială, derogatorie, de punere în executare a obligaţiilor de plată a unor surse de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti în sarcina autorităţilor şi instituţiilor publice, scopul ei fiind acela de a evita blocarea activităţilor de interes public ale acestor instituţii.

Cum în speţă nu s-a probat că debitorii - instituţii publice – au alocat fonduri speciale pentru plata obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin hotărâri judecătoreşti şi care s-ar afla în mâinile terţului poprit, nu poate fi validată poprirea înfiinţată de executorul judecătoresc.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs creditorii B.V.I. şi S.E., care au criticat-o pentru nelegalitate, conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru următorul motiv:

1. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că acţiunea de validare a popririi nu are temei legal, întrucât debitorii – instituţii publice – nu au alocat fonduri destinate efectuării plăţii sumelor cuprinse în titlul executoriu înfiinţat de recurenţii creditori.

Conform dispoziţiilor Legii nr.288/2002, revine ordonatorilor de credite obligaţia de a dispune asupra virărilor de credite bugetare pentru asigurarea efectuării plăţilor stabilite prin titluri executorii, iar neglijenţa sau reaua-credinţă a debitorilor în realizarea acestei obligaţii nu constituie un temei legal pentru respingerea cererii de validare a popririi.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de critica recurenţilor se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenţii reclamanţi B.V.I. şi S.E. au dobândit calitatea de creditori ai M.F.P. prin D.G.F.P.C. şi ai P.J.C. pentru sumele de 675,41 lei RON - despăgubiri, 50 lei RON - cheltuieli de executare silită şi respectiv, 808,75 lei RON – despăgubiri şi 50 lei RON – cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu–sentinţa civilă nr.7553/2003 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.194/2004 al Tribunalului Constanţa.

Deşi au solicitat punerea în executare a titlului executoriu, debitorii nu şi-au executat aceste obligaţii băneşti.

Conform dispoziţiilor art.460 alin.1 Cod procedură civilă „dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a eliberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi”.

Art.2 din O.G. nr.22/2002 prevede că „ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii”.

Executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art.6 din CEDO. Dreptul la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă din cadrul statului contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei dintre părţi (cauza Săcăleanu împotriva României, Hotărârea din 06 septembrie 2005, cauza Virgil Ionescu împotriva României, Hotărârea din 28.06. 2005 definitivă la 28.09.2005).

În situaţia în care administraţia refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, garanţiile conferite de art.6 din CEDO, de care beneficiază justiţiabilul pe parcursul etapei judiciare a procedurii, îşi pierd orice raţiune de a exista.

Împrejurarea că ordonatorii principali de credite bugetare nu au dispus toate măsurile necesare pentru asigurarea bugetelor proprii şi ale instituţiilor din subordine pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii nu constituie un motiv rezonabil pentru respingerea cererii de validare a popririi în vederea realizării creanţelor reclamanţilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în practica sa că o autoritate a statului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească (Budov c. Rusia, Hotărârea din 7 mai 2002; Săcăleanu c. României, Hotărârea din 6 septembrie 2005). Fiecare stat are datoria de a deţine un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în cauză, Statul, prin propriile acţiuni, a făcut imposibilă recuperarea imediată de către reclamanţi a sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească, elemente suficiente pentru a concluziona că acesta, prin intermediul organismelor sale specializate, nu a depus toate eforturile pentru punerea în executare cu celeritate a hotărârilor judecătoreşti ce constituie titluri executorii pentru reclamanţi, ceea ce contravine dispoziţiilor art.6 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul reclamanţilor şi se va modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de debitorul Prefectura Judeţ Constanţa şi menţinerii hotărârii primei instanţe.

Decizia civilă nr.454/C/04.10.2006

6. Disponibilitatea şi contradictorialitatea – principii de bază ale procesului civil. Respingerea cererii de acordare a daunelor materiale pe motiv că această pretenţie ar putea fi valorificată numai pe calea unei proceduri speciale, reglementată de O.U.G. nr.40/1999, reprezintă o atingere a dreptului reclamantului de acces la un tribunal, astfel cum este garantat de art.6 alin.(1) din CEDO.

Prin acţiunea înregistrată la 29.03.2005, reclamanta F.D.A.L. a chemat în judecată pe pârâţii Ş.V., Ş.M. şi Ş.V.V. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi să încheie contract de închiriere pentru apartamentul nr.5 din Constanţa, strada C. nr.2, sau în caz contrar, să fie evacuaţi din acest imobil, pe care îl ocupă fără forme legale.

S-a solicitat şi obligarea pârâtului Ş.V. la plata unor daune materiale echivalente chiriei lunare stabilită în condiţii de piaţă imobiliară pentru imobilul în litigiu, începând cu 23.11.2004.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta este proprietara imobilului ocupat de pârâţi – ce i-a fost restituit mamei sale prin decizia civilă nr. 4087/19.11.2002 a Curţii Supreme de Justiţie – şi că, deşi i-a notificat pe pârâţi în scopul stabilirii raporturilor locative, aceştia au refuzat să dea curs solicitării şi nu s-au prezentat la executorul judecătoresc, aspect consemnat în procesul verbal întocmit de acesta la 08.12.2004.

Pe parcursul soluţionării cauzei reclamanta a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâţilor să încheie contract de închiriere pentru spaţiul de locuit pe care îl ocupă în imobilul din strada C. nr.2 şi la plata sumei de 8.400.000 lei reprezentând daune materiale cauzate prin lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 23.11.2004 – 01.06.2005.

Pârâţii Ş.V. şi Ş.M. au solicitat prin întâmpinare respingerea acţiunii ca nefondată şi au susţinut că deţin apartamentul în litigiu în baza unui titlu locativ valabil, respectiv contractul de închiriere nr.2189/03.05.2004 încheiat cu administratorul din acel moment al bunului, prelungit prin efectul legii până la 08.04.2009.

Prin sentinţa civilă nr.8081/16.09.2005 Judecătoria Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată şi a obligat-o la plata a 400 RON cheltuieli de judecată către pârâţi.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost respins ca nefondat de Tribunalul Constanţa prin decizia civilă nr. 223/30.03.2006 în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

- dispoziţiile art. 1411 şi art. 1429 Cod civil nu sunt incidente în cauză pentru că raporturile dintre părţi sunt reglementate de O.U.G. 40/1999, deci o normă specială, derogatorie de la norma generală;

- intimaţii pârâţi nu pot fi obligaţi la încheierea contractului de închiriere pentru că şi-au exprimat clar refuzul de a stabili raporturi locative cu reclamanta, iar O.U.G. 40/1999 nu permite proprietarului să acţioneze în instanţă chiriaşul pentru a consimţi la locaţiune, această opţiune aparţinând titularului dreptului locativ;

- în mod corect nu s-a luat act de renunţarea mandatarului reclamantei la acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ş.V.V. pentru că acesta nu a făcut dovada mandatului special necesar în acest scop;

- reclamanta poate solicita daunele interese care constau în lipsa de folosinţă a imobilului doar pe calea acţiunii în evacuare, căreia nu i se poate opune cu autoritate de lucru judecat hotărârea din prezenta cauză pentru că între acest litigiu şi o eventuală acţiune în evacuare în cadrul căreia se solicită şi daune interese nu există identitate de cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta şi a criticat doar soluţia dată cererii de obligare a pârâţilor – intimaţi la plata daunelor materiale, invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.

Analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate instanţa reţine următoarele:

Spre deosebire de procesul penal, care este guvernat de principiul oficialităţii, în sensul că, de regulă, organele judiciare competente trebuie să aibă iniţiativă în declanşarea procesului penal, pornind din oficiu mecanismul procedural, procesul civil este caracterizat de disponibilitate în sens material – care implică dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului – şi în sens procesual, adică dreptul părţii de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege.

În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde, printre alte drepturi, şi dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată, obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia.

În speţă, recurenta – reclamantă a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. 40/1999 ale Legii 10/2001, ale Legii 114/1996 şi pe prevederile din Codul civil referitoare la locaţiune (conform precizărilor de la filele 27-28 din dosarul de fond) prin care a solicitat obligarea pârâţilor la acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a apartamentului nr.5 din imobilul situat în Constanţa, strada Dr.C. nr.2.

Fără a pune în discuţie necesitatea clarificării naturii juridice a acestui capăt de cerere, precum şi calea procesuală prin intermediul căreia se poate valorifica pretenţia reclamantei, instanţa de fond şi cea de apel au apreciat că dreptul reclamantului – proprietar de a solicita daunele interese cauzate prin lipsa de folosinţă a imobilului ce îi aparţine în proprietate poate fi exercitat numai în condiţiile restrictive impuse de art. 11 alin.2 din O.U.G. 40/1999, respectiv concomitent cu cererea de evacuare a ocupantului abuziv şi numai pe calea procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale.

Stabilind astfel, instanţele au încălcat disponibilitatea şi contradictorialitatea, ca principii de bază ale procesului civil, pentru că respectarea acestora impunea rezolvarea litigiului în limitele investirii sau punerea în discuţia părţilor a imposibilităţii valorificării dreptului reclamantei în condiţiile dreptului comun.

Rezultă că, deşi a respins ca nefondată acţiunea reclamantei,în fapt, instanţa de fond a soluţionat cererea referitoare la daunele - interese în temeiul unei excepţii procesuale care se referă la exerciţiul însuşi al dreptului la acţiune şi care, odată primită, a împiedicat judecarea în fond a procesului.

Pe de altă parte se constată că, prin respingerea cererii de acordare a daunelor materiale pe motiv că aceasta nu ar putea fi promovată decât pe calea unei proceduri speciale, instanţele au adus atingere dreptului reclamantei de acces la instanţă, astfel cum este garantat de art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.21 din Constituţia României şi art.3 din Codul civil.

Prevederile art. 11 alin.2 din O.U.G.40/1999, reţinute drept temei al refuzului primirii cererii de cele 2 instanţe, stabilesc doar „îndreptăţirea”, iar nu obligaţia proprietarului lipsit abuziv de folosinţa bunului său de a promova acţiunea pentru recuperarea daunelor interese în condiţiile art. 581 Cod procedură civilă, iar în condiţiile în care reclamanta – recurentă nu a înţeles să uzeze de această procedură specială, dispoziţiile menţionate sunt străine de natura litigiului dedus judecăţii, care trebuia soluţionat în temeiul dreptului comun, conform solicitării titularului său.

Faţă de cele ce preced se constată că recursul reclamantei este întemeiat şi, ca urmare a admiterii lui, în temeiul art. 312 alin.5 Cod procedură civilă, vor fi casate în parte hotărârile pronunţate în cauză, cu trimiterea acesteia la prima instanţă pentru soluţionarea pe fond a cererii referitoare la plata daunelor materiale.

Decizia civilă nr.448/C/03.10.2006

7. Raporturi de vecinătate. Limitări aduse dreptului de proprietate. Abuzul de drept în raporturile de vecinătate.

Reclamanţii M.A. şi M.Z. au chemat în judecată pe pârâta B.A., pentru ca, în contradictoriu cu aceasta şi prin hotărâre judecătorească să fie obligată pârâta să le permită reclamanţilor să tencuiască partea din spate a construcţiei lor, să permită accesul la partea din spate a acestei construcţii, să respecte servitutea de ape pluviale, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Constanţa prin sentinţa civilă nr.6029 din 16 iunie 2005, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să permită reclamanţilor să tencuiască partea din spate a construcţiei, edificată conform autorizaţiei de construcţie nr.85/25 martie 1992, imobil situat în Constanţa, str. P. nr.33. S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la respectarea servituţii de ape pluviale ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata sumei de 75.000 lei cheltuieli de judecată.

Pronunţând această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că, prin refuzul pârâtei, neterminarea finisajelor exterioare conduce la infiltraţii de apă şi degradări ale finisajelor interioare şi de asemenea, se deteriorează aspectul arhitectural al zonei.

Tribunalul Constanţa prin decizia civilă nr.336/11 mai 2006 a admis apelul declarat de pârâta B.A., împotriva sentinţei civile nr.6029/2005 a Judecătoriei Constanţa. A schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Instanţa de apel a reţinut faptul că, legea nu conţine nici o dispoziţie expresă care să-i permită proprietarului construcţiei accesul pe proprietatea învecinată, pentru tencuirea sau efectuarea altor operaţiuni de construcţie. A permite intimaţilor reclamanţi accesul pe proprietatea pârâtei înseamnă să se legalizeze un abuz de drept, iar o asemenea măsură ar încălca dreptul de proprietate al pârâtei apelante.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal, reclamanţii au declarat recurs.

În motivele de recurs se precizează faptul că, instanţa de apel nu a ţinut seama că recurenţii reclamanţi au ridicat construcţia în baza unui proiect, a unei documentaţii emisă şi aprobată de Serviciul de Urbanism din cadrul Primăriei Constanţa. Dacă dreptul de proprietate al intimatei pârâte trebuie apărat, în aceeaşi măsură trebuie apărat şi dreptul de proprietate al recurenţilor.

A permite reclamanţilor să tencuiască o porţiune din imobil, înseamnă şi a respecta raporturile de bună vecinătate.

Examinând criticile formulate, Curtea reţine următoarele:

Recurenţii reclamanţi sunt proprietarii construcţiei din Constanţa, str. P. nr.33, învecinându-se cu intimata pârâtă B.A., în partea de vest. Construcţia recurenţilor reclamanţi este situată la adresa de mai sus, a fost ridicată în baza unui proiect de construcţie, aprobat de Serviciul de Urbanism din cadrul Primăriei Constanţa, conform Legii nr.50/1991.

În urma refuzului intimatei pârâte B.A., de a permite accesul în spatele casei în vederea tencuirii imobilului reclamanţilor, apele pluviale de pe fondul acesteia se scurg pe proprietatea recurenţilor.

Expertiza efectuată în cauza de faţă, confirmă susţinerea reclamanţilor recurenţi în sensul că, acest imobil a fost ridicat de către un constructor autorizat, în baza unui proiect de execuţie, a unui certificat de urbanism şi a unei autorizaţii de construcţie. Prin urmare, Serviciul de Urbanism din cadrul Primăriei Constanţa a verificat toate aspectele ridicate de intimata pârâtă în întâmpinare.

De asemenea se confirmă şi faptul că o parte din spatele construcţiei (la vest), ce se învecinează cu intimata pârâtă, nu poate fi tencuită datorită refuzului acesteia şi ca urmare, umezeală se infiltrează în tencuiala interioară a reclamanţilor, distrugând finisajele interioare.

Curtea apreciază că refuzul pârâtei este total nejustificat.

Recurenţii reclamanţi nu au ridicat acest imobil abuziv. Chiar dacă amplasamentul acestei construcţii este ridicat pe linia de hotar, el respectă întrutotul proiectul de execuţie, autorizaţia de construcţie şi certificatul de urbanism emis de un serviciu specializat.

Este posibil ca prin ridicarea acestei construcţii, intimata pârâtă să fi fost deranjată în locuinţa sa de lucrările efectuate de către recurenţi, situaţie în care raporturile de vecinătate au avut de suferit, dar de aici şi până a nu le permite recurenţilor să-şi tencuiasă peretele dinspre vest, se apreciază că este un abuz de drept din partea intimatei pârâte, mai ales că această lucrare se poate rezolva într-un timp relativ scurt.

Chiar dacă Legea nr.50/1991 nu conţine o dispoziţie expresă în acest sens, refuzul intimatei pârâte apare nejustificat, nefiind vorba de o cedare a proprietăţii acesteia.

În raport de considerentele arătate mai sus, urmează a se admite recursul, modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul şi menţine sentinţa primei instanţe.

8. Servitute de trecere. Condiţii de realizare a servituţii de trecere.

Dreptul de trecere trebuie stabilit pe calea cea mai scurtă spre calea publică încât să cauzeze cea mai mică pagubă pentru proprietarul fondului aservit.

Prin sentinţa civilă nr.667/24.01.2005 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr.9386/2004 a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.V. şi M.A., în contradictoriu cu pârâţii M.B., M.V.E. şi M.R., s-a instituit servitute de trecere şi au fost obligaţi pârâţii M.B., M.V.E. şi M.R. să permită trecerea reclamanţilor M.V. şi M.M. pe terenul proprietatea pârâţilor având lungimea de 5,5 m şi lăţimea de 1,75 m (suprafaţa de 9,62 mp) aşa cum este identificată în schiţa anexă la Raportul de expertiză; au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 4.151.500 lei, câte 1.383.833 lei fiecare reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Pentru pronunţa această sentinţă civilă instanţa de fond în baza materialului probator administrat în cauză a reţinut următoarele:

Reclamantul M.V. şi autorul pârâţilor, în prezent decedat, au dobândit prin succesiune imobilul compus din teren indiviz de 115 mp şi casa de locuit situate în str. Sarmisegetuza nr.50.

Prin sentinţa civilă nr.1264/10.09.2001 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a dispus ieşirea din indiviziune astfel pârâţii din prezenta cauză au dobândit în proprietate lotul nr.1 format din teren în suprafaţă de 37,82 mp şi construcţii, iar reclamanţii din prezenta cauză M.V. şi Maria au dobândit în proprietate lotul nr.2 format din teren în suprafaţă de 77,18 mp şi construcţii, cu echilibrarea cotelor prin sulte valorice.

Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat acţiunea reclamanţilor întemeiată, admiţând-o.

În conformitate cu prevederile art.617-618 Cod civil s-a instituit servitute de trecere şi au fost obligaţi pârâţii M.B., M.V.E. şi M.R. să permită trecerea reclamanţilor pe terenul proprietatea pârâţilor pe un culoar de trecere având lungimea de 5,50 m şi lăţimea de 1,75 m.

Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel M.B., M.V.E. şi M.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Tribunalul Constanţa prin decizia civilă nr.116 din 16.02.2006, a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus instituirea servituţii de trecere în favoarea fondului deţinut de intimaţii reclamanţi în sarcina fondului deţinut de către pârâţi, prin nesocotirea disp.art.618 Cod civil,întrucât prin afectarea suprafeţei de 9,62 mp în scopul creării servituţii de trecere, suprafaţa fondului aservit s-ar diminua considerabil ajungând la numai 28,20 mp, astfel încât folosirea fondului aservit ar fi periclitată.

În termen legal împotriva deciziei civile nr.116 din 16 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanta au declarat recurs reclamanţii M.V. şi M.M., ca fiind nelegală şi netemeinică conform art.304 pct.8 şi 9 Cod pr.civilă.

Motivează recursul arătând că instanţa de apel interpretând greşit actul dedus judecăţii a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, admiţând apelul declarat de pârâţii M.B., M.E. şi M.R. sub aspectul nesocotirii disp.art.618 Cod civil, referitoare la instituirea unei servituţi de trecere.

Reclamanţii susţin că nu sunt în culpă de existenţa „lotului înfundat”, întrucât la momentul înstrăinării către numiţii H., părţile nu erau ieşite din indiviziune, şi ieşirea din indiviziune s-a dispus şi în contradictoriu cu aceştia, instanţa neavând în vedere faptul că prin modalitatea în care s-a dispus,s-a creat o situaţie nefavorabilă pentru una din părţi care nu are ieşire la drumul public (reclamanţii din prezenta cauză).

Expertiza efectuată la momentul soluţionării pe fond a cererii de instituire a servituţii de trecere a avut în vedere normele legale în vigoare, respectiv a regulamentului general de urbanism, a stabilit în mod cert că imobilul reclamanţilor nu are acces la calea publică şi a stabilit o servitute de trecere care afectează în mod minim proprietatea apelanţilor pârâţi.

Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele:

Servitutea de trecere este reglementată de dispoziţiile articolelor 616-619 Cod civil „care stabilesc dreptul proprietarului al cărui loc, este înfundat, fără ieşire la calea publică, să ceară o trecere pe locul vecinului său, cu îndatorirea de a-l despăgubi în raport cu pagubele ce i le-ar putea cauza”.

Dreptul de trecere trebuie stabilit pe calea cea mai scurtă spre calea publică, încât să cauzeze cea mai mică pagubă pentru proprietarul fondului aservit.

Proprietarul fondului dominant care obţine dreptul de trecere pe terenul vecinului are obligaţia să-l despăgubească.

Sunt situaţii, când prin partajul judiciar dintre coindivizari, rămân terenuri înfundate, caz în care terenul pentru drum trebuie pus la dispoziţie de celălalt coproprietar sau de vecinul neproprietar, caz în speţă – reclamanţii din cauza de faţă.

Reclamanţii M.V. şi M.M. au învestit Judecătoria Constanţa în contradictoriu cu pârâţii cu o acţiune civilă solicitând să se instituie o servitute de trecere pe terenul proprietatea acestora.

Reclamanţii M.V. şi Maria şi autorul pârâţilor au dobândit prin succesiune imobilul compus din teren indiviz în suprafaţă de 115 mp şi casă de locuit situat în Constanţa, str. Sarmisegetuza nr.50.

Prin sentinţa civilă nr.12647 din 10 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Constanţa, s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului mai sus menţionat, pârâţilor li s-a atribuit lotul nr.1 compus din teren în suprafaţă de 37,82 mp şi construcţii, iar reclamanţilor lotul nr.2 compus din teren în suprafaţă de 77,18 mp şi construcţii.

Prin atribuirea de loturi în natură, lotul atribuit reclamanţilor nu are acces la calea publică, s-a creat situaţia de loc înfundat, la care fac referire dispoziţiile art.616 Cod civil.

Faţă de dispoziţiile prevăzute de art.616 Cod civil se constată că în mod întemeiat instanţa de fond a admis acţiunea şi a instituit o servitute de trecere în favoarea reclamanţilor, pe terenul proprietatea pârâţilor pe o lungime de 5,50 m şi lăţime de 1,75 m aşa cum a fost identificată în raportul de expertiză.

Prin constituirea acestei servituţi de trecere nu au fost nesocotite dispoziţiile art.618 Cod pr.civilă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, întrucât expertiza efectuată în cauză a avut în vedere normele legale în vigoare, respectiv regulamentul general de urbanism, a stabilit în mod cert că imobilul reclamanţilor nu are acces la calea publică şi servitutea de trecere afectează în mod minim proprietatea apelanţilor pârâţi.

Accesul la calea publică pe proprietatea limitrofă a familiei H., aşa cum susţine instanţa de apel, nu se poate realiza întrucât din examinarea planului de situaţie rezultă foarte clar că accesul cel mai scurt şi cu atingerea minimă a proprietăţilor limitrofe se realizează trecând pe proprietatea intimaţilor pârâţi şi nu pe proprietatea limitrofă a familiei H.

Ca atare, Curtea în baza art.312 Cod pr.civilă va admite recursul declarat de recurenţi împotriva deciziei nr.116 din 16 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa pe care o va modifica în tot, în sensul că va respinge ca nefondat apelul pârâţilor şi va menţine sentinţa instanţei de fond.

Decizia civilă nr.445/C/03.10.2006

LEGEA NR. 10/2001

1. Contestaţie la Legea nr. 10/2001. Teren situat în staţiunea Mamaia, înstrăinat în baza Hotărârii din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa. Obligaţia cumpărătorului de a construi în termen de 4 ani. Pact comisoriu de gradul IV. Nerealizarea obligaţiei de a construi – Efecte.

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 iulie 2005 sub nr. 1739/2005 la Tribunalul Constanţa, Z.D., A.D., Z.I. şi Z.M. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Constanţa prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, anularea dispoziţiei nr. 2030 din 7 iunie 2005 prin care li s-a respins restituirea în natură a terenului lot 40 careul VI în suprafaţă de 1224,80 mp., obiect al notificării nr. 109709/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 838 din data de 14 aprilie 2006 Tribunalul Constanţa a admis contestaţia formulată de reclamanţi şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 2030 din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa.

A obligat pârâţii să restituie în natură reclamanţilor terenul – lot 40 careul VI situat în Staţiunea Mamaia. S-a luat act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că terenurile din staţiunea Mamaia au fost cedate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor către Primăria Municipiului Constanţa, conform proceselor-verbale din 28 aprilie 1905 şi 8 aprilie 1935, fiind trecute în inventarul bunurilor imobiliare aparţinând Primăriei, Statului şi Comunităţilor întocmit în 1941, conform art. 191 din Legea administraţiei.

Prin decizia civilă din 30 decembrie 1905, Consiliul Comunal al Primăriei oraşului Constanţa, aprobat prin decizia nr.761/1906, Primăria Constanţa a intrat în posesia terenurilor şi a hotărât vinderea loturilor rezultate din parcelare ca dobânditorii să construiască în termen de 4 ani.

La 5 decembrie 1924, 19 aprilie 1935 şi 21 noiembrie 1945 Primarii Municipiului Constanţa decid prelungirea termenului de executare a unei construcţii de la 4 ani la 6 ani, respectiv 1937 şi 1947.

Autorul reclamanţilor – I.Z. a deţinut titlu pentru teren din anul 1925, de la I.Z. - act de vânzare nr. 25756/2.10.1925 - care la rândul lui l-a deţinut din anul 1914. La decesul lui I.Z. (1952) au rămas ca moştenitori fiul Z.D., soţia supravieţuitoare Z.A., fiul Z.D., fiica Z.M. şi fiul Z.A. La 3.05.1975 a decedat Z.A., la 3.02.1994 a decedat Z.M., iar la 3.01.1996 a decedat Z.A., reclamanţii rămânând moştenitori.

Sub aspectul naturii juridice a terenului, s-a constatat că terenul în litigiu a trecut in proprietatea statului in baza unui act administrativ - decizia nr. 22043/24.10.1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa care nu avea latitudinea de a rezilia de drept un act juridic civil încheiat in anul 1925 intre două persoane fizice, in condiţiile in care actul iniţial de vânzare către primul proprietar – Z.I., din 1914, nu stipulează vreo altă obligaţie in sarcina cumpărătorului decât plata preţului si respectarea vecinătăţilor şi a suprafeţei achiziţionate.

Cum plata preţului integral s-a dovedit a fi realizată in 1914 prin chitanţa depusă la dosar, iar din punct de vedere al limitelor proprietăţii nu au intervenit modificări, o altă obligaţie nu exista in sarcina lui Z.I., pe care la rândul său să o fi transmis in 1925 către Z.I., autorul reclamanţilor.

Fiind o preluare de către stat fără titlu legal, abuzivă, terenul se încadrează in dispoziţiile Legii 10/2001, intră sub incidenţa acestui act normativ si ca urmare motivaţia de respingere a notificării nu este întemeiată.

Verificând sentinţa apelată în raport de criticile formulate se constată că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Terenul a cărei restituire se solicită de către reclamanţi este situat în Mamaia, lot 40 careu VI în suprafaţă de 1224,80 mp. şi a fost dobândit de către autorul reclamanţilor Z.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 25756 din 2 octombrie 1925.

Vânzătorul I.Z. a dobândit terenul prin cumpărare de la Primăria Municipiului Constanţa în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19290/1914, act predat cumpărătorului, aşa cum rezultă din actul depus la fila 27 din dosar.

Contractul prin care I.Z. a dobândit terenul nu a fost depus la dosar, dar este de necontestat că terenul lot 40 careul VI din planul de sistematizare al plajei Mamaia face parte din suprafaţa de 259 ha situată între lacul Siut-Ghiol şi Marea Neagră, cedată în anul 1905 Primăriei Municipiului Constanţa de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

În şedinţa Consiliului Comunal din 30 decembrie 1905, s-a hotărât lotizarea suprafeţei de teren cedată de Ministerul Domeniilor şi vânzarea loturilor către persoane particulare care solicită aceasta. Prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit obligaţia cumpărătorilor de a plăti preţul în „rate trimestriale în timp de zece ani” şi de a clădi în termen de 4 ani „altfel, terenul deşi plătit, rămâne, fără somaţiune sau judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător, în proprietatea Comunei”.

Vânzarea terenurilor de pe plaja Mamaia în condiţiile stabilite prin Hotărârea din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, a fost autorizată prin Decretul regal nr.761 din 22 februarie 1906, publicat în Monitorul Oficial din 26 februarie 1906.

Contractul prin care Primăria Municipiului Constanţa a vândut d-lui Z.I. lotul 40 din careul VI al plajei Mamaia, s-a încheiat în temeiul acestor acte cu valoare normativă, astfel încât, chiar dacă ele datează de la începutul secolului XX, verificarea legalităţii şi a îndeplinirii obligaţiilor asumate de părţi se verifică în raport cu normele conţinute în cuprinsul lor.

Copia acestor acte normative se află la dosar, astfel că nu poate fi primită critica din apel referitoare la imposibilitatea pentru instanţă de a avea „un control de certificare şi verificare”.

Prin urmare, chiar în lipsa înscrisului doveditor, în contract ca şi în toate celelalte contracte încheiate în baza Hotărârii din 30 decembrie 1905, a fost prevăzută clauza potrivit căreia neîndeplinirea obligaţiei asumate de cumpărător de a construi în termen de 4 ani (ulterior prelungit la 6 ani), atrage rezilierea contractului „fără somaţiune sau judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”.

Susţinerea intimaţilor reclamanţi, în sensul că „instanţa a dat în mod nelegal eficienţă susţinerilor generice ale părţilor legate de clauza de construire din contractul iniţial şi de pactul comisoriu de grad IV, deşi acest contract nu a fost depus în instanţă”, nu poate fi reţinută în condiţiile în care, pe de o parte, actul de vânzare-cumpărare depus de reclamanţi are ca obiect înstrăinarea unui teren din categoria şi amplasamentul celui la care fac referire actele normative invocate, iar, pe de altă parte, primului cumpărător i s-a acordat facilitatea plăţii preţului în rate, conform dispoziţiilor normative invocate mai sus.

Reclamanţii fiind cei care a dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului în litigiu, conform art.1169 Cod civil, aveau obligaţia de a face proba contrară, pentru a dovedi în acest fel că vânzarea terenului în litigiu, deşi s-a realizat în perioada vizată de Decretul regal nr.761/1906 şi pe amplasamentul prevăzut de acelaşi act normativ, s-a realizat în condiţii speciale, diferite de condiţiile generale de vânzare-cumpărare a terenurilor din Staţiunea Mamaia.

Clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează, „fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de 4 ani (ulterior 6 ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.

De aceea, nu se poate reţine susţinerea din apel a intimaţilor referitoare la necesitatea intervenţiei instanţei, singura care ar putea aprecia asupra intervenţiei unui pact comisoriu, chiar de grad IV, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va constata că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.

În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului având un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective – neexecutarea obligaţiilor unei părţi – dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.

Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr.22043.

Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţin intimaţii, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.

Este adevărat că Decizia nr.22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de dl I.Z., dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din cele două acte rezultă că parcela vândută autorului reclamanţilor face parte din suprafaţa de teren cuprinsă între Siutghiol şi Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa în 1905.

Până la momentul emiterii Deciziei nr.22043/1958, prin care creditoarea şi-a manifestat expres şi neîndoielnic, voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia, ori putea face dovada că, deşi a încercat să-şi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forţă majoră.

Se reţine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi, a fost încheiat în anul 1925, iar România a intrat în război în 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.

Susţinerea intimaţilor în sensul că manifestarea de voinţă a creditorului a fost exprimată după împlinirea termenului de prescripţie, nu poate fi reţinută. Deşi intimaţii nu arată care este termenul de prescripţie la care se raportează, instanţa reţine că termenul de prescripţie de 3 ani până la care, în opinia contestatorilor, creditorul trebuia să ceară să se constate rezoluţiunea contractului, este aplicabil numai în cazul rezoluţiunii judiciare.

Atunci când s-a stabilit o rezoluţiune convenţională, care se produce de drept, fără intervenţia instanţei, ci numai prin manifestarea voinţei creditorului exprimată neîndoielnic, termenul de prescripţie de 3 ani nu este aplicabil. Acest termen, reglementat prin Decretul nr.167 din 10 aprilie 1958, nu este aplicabil contractului din speţa de faţă, întrucât până la data apariţiei acestui act normativ, debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripţiei achizitive. În acest sens, art.1890 Cod civil, prevedea: „Toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”.

În concluzie, se reţine că termenul de prescripţie aplicabil obligaţiilor născute, era prevăzut de art.1890 Cod civil, termenul fiind de 30 de ani şi nu se aplică termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958, care a intrat în vigoare la 15 iulie 1960 (Buletinul Oficial nr.11 din 15.07.1960), acest act normativ neavând dispoziţii care să permită aplicarea lui retroactivă.

Pentru aceste considerente, urmează a se admite apelul formulat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, împotriva sentinţei civile nr.838 din 14.04.2006 a Tribunalului Constanţa şi schimbând în tot sentinţa apelată în sensul că va respinge contestaţia ca nefondată.

2. Legea nr. 10/2001. În lipsa răspunsului primarului la notificarea adresată, persoana îndreptăţită poate solicita instanţei de judecată obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei dispoziţii motivate. Termenul de 60 de zile este un termen obligatoriu pentru emiterea dispoziţiei motivate, iar nu unul de recomandare. Calitatea procesual pasivă a primarului (art. 20 alin. 3 din Legea nr. 10/2001).

La data de 17 februarie 2006, reclamantul T.M. a chemat în judecată pe Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, pentru ca în contradictoriu cu aceştia şi prin hotărâre judecătorească să fie obligat Primarul Municipiului Constanţa să emită răspunsul la notificarea trimisă sub nr.2255 din 07.11.2001 de către BEJ D.V.

În motivarea acţiunii sale, reclamantul învederează faptul că a solicitat despăgubiri băneşti în sumă de 3 miliarde lei, adică 300.000 lei RON pentru imobilul situat în Constanţa, str. S. nr.51 (construcţii + teren) în suprafaţă de 120 m.p. Imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, iar prin notificarea cu numărul de mai sus, a solicitat Primarului Municipiului Constanţa despăgubiri.

Între timp construcţia a fost demolată, iar pe acest teren s-a ridicat o altă construcţie şi din acest motiv, reclamantul a solicitat aceste despăgubiri, dar Primarul Municipiului Constanţa refuză să-i trimită un răspuns.

Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.893 din 20 aprilie 2006 a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul M.T. A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită decizie – dispoziţie motivată privind măsurile reparatorii solicitate de reclamantul M.T. prin notificarea nr.2255/2001, în referire la imobilul situat în Constanţa str. S nr.51 în suprafaţă de 120 m.p. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pronunţând această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că, pârâtul era obligat să se pronunţe în termen de 60 de zile prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire, însă nefăcând acest lucru s-a aplicat dispoziţia art.21 din Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar.

În motivele de apel apelanţii arată că, Municipiul Constanţa prin Primar nu are calitate procesual pasivă în cauză, aspect faţă de care invocă lipsa calităţii procesual pasive a acestuia.

Pe fondul cauzei, apelanţii critică hotărârea instanţei de fond în sensul că, intimatul M.T. nu a depus toate actele la dosar, situaţie în care nu se putea emite notificarea. Mai mult, dosarul a fost depus mai întâi la Prefectura Constanţa, apoi după ce a trecut un timp l-au trimis la Primăria Constanţa.

Analizând apelul, sub aspectul criticilor invocate, Curtea reţine următoarele:

În legătură cu lipsa calităţii procesual pasive a Municipiului Constanţa prin Primar, critica este fondată. În speţa de faţă, la notificările adresate unităţii administrativ teritoriale, Primarul este cel care are obligaţia să răspundă conform art.20 al.3 din Legea nr.10/2001.

Pe cale de consecinţă, Municipiul Constanţa prin Primar nu are nici o obligaţie să răspundă la notificări.

Ca urmare a acestei situaţii, în mod corect acţiunea urma să fie admisă în parte, numai faţă de unul din pârâţi, respectiv faţă de Primarul Municipiului Constanţa.

Pe fondul cauzei apărarea formulată în sensul că, reclamantului i s-au trimis mai multe adrese pentru a-şi completa documentaţia, urmează a fi înlăturată. Din cuprinsul actelor existente în dosar, rezultă că acţiunea a fost formulată la data de 17 februarie 2006, iar adresa prin care se mai solicitau o serie de acte, a fost formulată după introducerea acţiunii, respectiv în aprilie 2006.

Este cert faptul că, la dosar exista documentaţia necesară pentru imobilul situat în Constanţa str. S nr.51, în suprafaţă de 120 m.p, iar termenul de 60 de zile reglementat de Legea nr.10/2001 pentru emiterea răspunsului la notificare a expirat.

În concepţia legiuitorului în adoptarea Legii nr.10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă, prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă. În tăcerea legii, nimic nu împiedică însă persoana interesată să solicite în instanţă obligarea persoanei deţinătoare să răspundă notificării adresată.

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr.10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, legiuitorul urmărind să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârşite de stat, se reţine că, termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.

Prevederile legale citate, ilustrează faptul că indiferent dacă „persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe calea notificării, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată”.

Pentru a evita prelungirea în mod culpabil a pasivităţii persoanei notificate, se reţine că este admisibilă acţiunea prin care reclamanta tinde la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti,care să oblige unitatea deţinătoare să analizeze notificarea cu privire la imobilul revendicat.

În raport de considerentele arătate mai sus, urmează a admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Constanţa.

Urmează a admite apelul, schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că, respinge acţiunea faţă de Municipiul Constanţa.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei de fond.

Obligă apelanta la 200 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

3. Legea nr. 10/2001. Imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere de restituire în natură. În procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite se impune respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură, în conformitate cu dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr.10/2001.

Prin cererea înregistrată sub nr.755/2005 la Tribunalul Constanţa, reclamanţii G.G.A., I.I., M.M.C., I.G., în contradictoriu cu pârâta SC „M” SA, au investit instanţa cu acţiunea civilă având ca obiect anularea Deciziei nr.19 din 18 februarie 2005, obligarea pârâtei la restituirea în natură a apartamentului nr.5 etaj 2 Hotel Albatros, situat în staţiunea Mamaia, judeţul Constanţa, iar în subsidiar, în situaţia imposibilităţii de restituire în natură, la obligarea la plata despăgubirilor băneşti calculate la valoarea actuală de circulaţie a bunului.

Prin sentinţa civilă nr.925 din 25 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor, a anulat decizia nr.19 din 18 februarie 2005 emisă de SC M. SA şi a obligat pârâta să restituie în natură reclamanţilor imobilul apartament nr.5, et.2, Hotel Mamaia situat în staţiunea Mamaia, judeţul Constanţa. A obligat pârâta către reclamanţi la plata sumei de 50 lei RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr.19 din 18 februarie 2005 SC M. SA a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Hotel Albatros, staţiunea Mamaia, judeţul Constanţa şi s-a aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin atribuirea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare corespunzătoare valorii apartamentului nr.5, în valoare de 4.724 Euro.

Prin notificarea înregistrată sub nr.85/17.03.2005 a BEJ D.V., reclamanţii au refuzat oferta de restituire prin echivalent, conform propunerii pârâtei prin decizia contestată.

Conform art.1 din Legea nr.10/2001 republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie în natură în condiţiile prezentei legi.

Reclamanţii au făcut dovada, prin certificatul de moştenitor nr.91 din 23.07.1996 şi certificatul de moştenitor nr.11/11.02.1998 că sunt moştenitorii legali ai defunctului Gradin Gheorghe, în calitate de descendenţi.

Existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor rezultă din actul de vânzare-cumpărare din 03.03.1943 prin care Societatea anonimă „E” a înstrăinat autorului reclamanţilor, G.G., apartamentul nr.5.

Art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001 prevede că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. Această măsură se aplică însă numai în situaţia în care restituirea nu este posibilă în natură, regula fiind restituirea în natură.

Dispoziţiile art.46 din Legea nr.10/2001 nu sunt aplicabile în speţă deoarece se referă la acte juridice de înstrăinare, ori prin contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare pârâta SC „M” SA a transmis lui SC C. L.C.L. SRL dreptul de folosinţă asupra imobilului în natură şi nu dreptul de proprietate, aceasta având doar calitate de utilizator până la aplicarea clauzei irevocabile de vânzare.

În această situaţie devin incidente dispoziţiile art.14 din Legea nr.10/2001 care stipulează următoarele: „dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.”

Totodată, s-a constatat că nici dispoziţiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 nemodificată nu sunt incidente în cauză, pe de o parte SC „M” SA nu a făcut dovada că imobilul a fost transformat astfel încât acesta a devenit un imobil nou, iar pe de altă parte, efectuarea unor îmbunătăţiri de-a lungul vremii, atât de SC „M” SA cât şi de către SC C. L.C.L. SRL, nu este de natură a duce la concluzia că imobilul actual a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat.

În consecinţă, imobilul este liber, astfel că poate fi restituit în natură, în condiţiile Legii nr.10/2001.

Împotriva sentinţei civile nr.925/2005 a Tribunalului Constanţa, în termen, au declarat şi motivat apel SC „M” SA şi SC C. L.C.L. SRL Constanţa.

1. SC „M” SA pentru greşita reţinere a faptului că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, întrucât nu au depus la dosar procesul-verbal de predare-primire a imobilului, numai acesta atestă dreptul de proprietate şi că imobilul a fost transformat în raport de prevederile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, schimbarea destinaţiei din casă de vacanţă în bun intrat în circuitul turist.

2. SC C. L.C.L. SRL Constanţa susţine că în mod greşit a fost respinsă în principiu cererea de intervenţie în interes propriu prin încheierea din 22 februarie 2005 întrucât în cauză sunt îndeplinite prevederile art.49 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă, întrucât în cauză avea un interes în raport de dreptul invocat în acţiunea principală de restituire în natură a imobilului asupra căruia ei au un contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, din anul 2000.

Verificând sentinţa apelată în raport de criticile formulate se constată că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Reclamanţii G.G.A., I.I., M.M.C., în baza Legii nr.10/2001, au adresat pârâtei SC „M” SA o notificare cu privire la imobilul situat în staţiunea Mamaia, Hotel Albatros, compus din apt.5, situat la etajul 2, iar prin decizia nr.19 din 18 februarie 2005 pârâta, recunoscându-le calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr.10/2001, a aprobat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin atribuirea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.

Pârâta SC „M” SA nu este o societate comercială privatizată, ci o societate cu capital majoritar de stat, în curs de privatizare, conform O.G. nr.88/1997 modificată şi completată prin Legea nr.99/1999.

În această situaţie nu sunt incidente, în speţă, dispoziţiile art.27 din Legea nr.10/2001 care vizează numai imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu respectarea dispoziţiilor legale, ci dispoziţiile art.1 alin.1, art.9 alin.1 şi art.20 alin.1 din Legea nr.10/2001.

În procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite se impune respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură, în conformitate cu dispoziţiile art.1 alin.1, art.7 şi art.9 din lege, a imobilelor ce fac obiectul notificării.

Numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la aplicarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.

Conform art.20 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, vor fi restituite în natură.

Cum în cauză nu este înlăturată de la aplicarea măsurii restituirii în natură, dispoziţiile art.27 şi art.18 din Legea nr.10/2001 negăsindu-şi aplicarea în raport cu apt.5 situat în Hotel Albatros, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a acestui bun în condiţiile art.20 din legea sus citată.

În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a dispoziţiilor art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, prima instanţă a reţinut corect că apartamentul 5 situat la etajul 2 al imobilului Hotel Albatros nu a fost transformat, astfel încât să devină un imobil nou faţă de cel preluat, păstrându-şi structura şi funcţionalitatea şi după reamenajarea hotelului.

SC „M” SA a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite a intimaţilor reclamanţi prin decizia nr.19 din 18 februarie 2005, susţinerea din apel privind faptul că aceştia nu ar fi proprietarii imobilului apare ca nefondată.

Transferul dreptului de proprietate de la vânzători la cumpărători operează, potrivit principiului consensualismului, de la data întâlnirii acordului de voinţă între părţile contractante, iar nu de la data semnării procesului-verbal de predare-primire.

În ceea ce priveşte incidenţa art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001, în mod corect s-a reţinut că nu este un act juridic de înstrăinare contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare încheiat în anul 2000 între SC „M” SA şi SC C. L.C.L. SRL.

În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de SC C. L.C.L. SRL, Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de intervenţie în interes propriu, întrucât procedura Legii nr.10/2001 este o procedură specială prin care se valorifică exclusiv drepturile persoanelor îndreptăţite.

SC C. L.C.L. SRL se află într-un raport contractual cu SC „M” SA izvorât din contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr.10 din 13 aprilie 2000 (fila 93 din dosarul de fond) şi conform Cap.IV din acesta utilizatorul se obligă să execute pe cheltuială proprie toate lucrările de întreţinere, conservare, reparaţii curente, amenajări, modernizări şi reparaţii capitale, iar în Cap. VI se prevede că în situaţia în care foştii proprietari dobândesc dreptul de proprietate al unei părţi din Hotelul Albatros, utilizatorul poate să-şi exercite opţiunea de cumpărare pentru Restaurantul Albatros şi cota parte nerevendicată din Hotelul Albatros, asigurându-se astfel eventualele pretenţii ale utilizatorului în raport cu SC „M” SA şi nu cu persoana îndreptăţită în condiţiile Legii nr.10/2001.

Mai mult, Legea nr.10/2001 rezolvă numai drepturile chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţie de locuinţă pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, nu şi altor categorii de deţinători ai bunului restituit şi prin urmare, eventualele pretenţii ale altor deţinători nu se pot rezolva în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001.

Conform art.49 Cod procedură civilă, oricine are un interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte persoane dacă invocă un drept al său, ori, în procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, utilizatorul nu poate invoca un drept al său întrucât această lege nu-i dă vocaţie de acţiune, situaţie rezolvată corect de instanţa de fond.

Faţă de aceste considerente şi conform art. 296 Cod procedură civilă, se constată că apelurile sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare.

4. Proces echitabil. Art. 6 din CEDO – Un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt „studiate” de tribunalul sesizat. Admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin cererile conexe înregistrate pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 6130/1998, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. E. S.A., C.L. Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să îi oblige pe aceştia să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Eforie Nord, Strada O. nr.6, compus din teren în suprafaţă de 975 mp.

Prin încheierea din 15 mai 2000 Tribunalul Constanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei conform art. 244 al.(1) Cod procedură civilă.

Împotriva aceste încheieri conform art. 2441 alin.(2) Cod procedură civilă a declarat recurs N.S.

Aceasta a criticat hotărârea recurată conform art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, susţinând că încheierea este lipsită de temei legal, întrucât la data suspendării acţiunii în revendicare, pe rolul instanţelor nu mai era înregistrată nici o altă acţiune, de dezlegarea căreia să atârne în tot sau în parte, soluţionarea acţiunii în revendicare imobiliară.

Analizând legalitatea încheierii recurate în raport cu critica recurentei reclamantă se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 2441 al.(2) Cod procedură civilă – normă de procedură de imediată aplicare, recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea se poate declara cât timp durează suspendarea cursului procesului.

Potrivit dispoziţiilor art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii depinde, în total sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi.

Textul reglementează unul dintre cazurile suspendării legal facultative şi se referă la chestiunile prealabile, care pot avea o influenţă hotărâtoare asupra dreptului dedus în justiţie.

Pentru ca textul să aibă aplicare, este însă necesar ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces „să facă obiectul unei alte judecăţi”, adică să fie pendinte.

În cauză se reţine că la data suspendării soluţionării acţiunii în revendicare – 15 mai 2000, nu erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, nefiind înregistrată pe rolul vreunei instanţe o altă acţiune, de a cărei soluţionare să depindă în tot sau în parte, cererea dedusă judecăţii de reclamanta N.S.

Se reţine din analiza actelor dosarului că la data de 15 mai 2000 reclamanta a informat instanţa de judecată că a făcut demersuri conform Legii 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

În condiţiile în care ambele părţi ar fi agreat o suspendare la cerere, instanţa avea posibilitatea să suspende soluţionarea acţiunii în revendicare potrivit dispoziţiilor art. 242 pct.1 Cod procedură civilă.

Suspendarea acţiunii în revendicare conform art. 244 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea unei cereri adresată de reclamantă comisiei locale de fond funciar Constanţa, în condiţiile Legii 1/2000, s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Constându-se că măsura suspendării soluţionării acţiunii dedusă judecăţii de reclamanta N.S. s-a dispus cu încălcarea art.244 pct.1 Cod procedură civilă, urmează a se admite recursul.

Conform art. 312 Cod procedură civilă se va casa încheierea recurată, cauza fiind trimisă Tribunalului Constanţa pentru continuarea judecăţii acţiunii în revendicare.

5. Întabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil – procedură necontencioasă. Competenţele registratorului de carte funciară sub imperiul Legii nr. 499/2004 de modificare a Legii nr. 7/1996. Verificarea exclusiv a condiţiilor de formă impuse de lege pentru actul juridic supus întabulării.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 11040/2005 contestatorul Z.E. a formulat plângere împotriva încheierii nr.10328/19.09.2005 dată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa solicitând desfiinţarea acesteia şi intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Constanţa, sola 107, parcela 1016/17 lotul1/1. În motivare a arătat că urmare a încheierii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1778/04.2004 la B.N.P. D.C. Constanţa a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului respectiv. A mai arătat că terenul se află în intravilanul municipiului Constanţa iar textele invocate în încheierea contestată se referă la terenurile situate în extravilanul localităţilor.

Prin sentinţa civilă nr.10312/22.11.2005 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-a respins ca nefondată plângerea.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare a fost atribuit vânzătorilor prin constituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 aşa încât era supus interdicţiei de înstrăinare timp de 10 ani fără a deosebi dacă terenul se află în intravilanul sau extravilanul localităţii. S-a mai reţinut că actul juridic în baza căruia s-a solicitat intabularea nu îndeplineşte condiţiile de validitate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 50-51 din Legea nr.71/1996.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel contestatorul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 295/25.04.2005 Tribunalul Constanţa a respins apelul contestatorului Z.E. ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut în esenţă că actul de vânzare – cumpărare nr.1778/04.08.2004 autentificat de B.N.P. D.C. Constanţa nu întruneşte condiţiile de validitate ale actului juridic civil, astfel cum prevăd dispoziţiile art.50, 51 din Legea 7/1996, terenul ce a făcut obiectul contractului fiind indisponibilizat timp de 10 ani de la momentul constituirii dreptului vânzătorului, conform art.19,21 şi 43 din Legea 18/1991.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate conform art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:

- Hotărârea instanţelor de fond şi de apel sunt rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 50 şi 51 din Legea 18/1996, registratorul de carte funciară reţinând greşit, cu încălcarea competenţei sale că actul de vânzare – cumpărare nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale actului juridic civil.

- Dispoziţiile art.19 al.1, art. 21 şi 43 din Legea 18/1991 nu sunt aplicabile în cauză, ele vizând în exclusivitate numai terenurile extravilane, iar nu şi pe cele intravilane, cum este cazul în speţă.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu criticile invocate se reţine că, recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Intabularea este înscrierea prin care dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devine opozabilă faţă de terţi cu titlu definitiv, de la data înregistrării cererii de înscriere. Prin urmare înscrierea în cartea funciară nu este constitutivă de drepturi ci prin această procedură se realizează numai opozabilitatea dreptului înscris faţă de terţi.

Procedura intabulării este o procedură necontencioasă în cadrul căreia atribuţiile registratorului de carte funciară sunt limitate la verificarea elementelor prevăzute de art.50 din Legea 7/1996, modificată prin Legea nr.499/12.11.2004.

Se reţine că cererea de intabulare a dreptului de proprietate al contestatorului dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare nr.1778/04.08.2004 a fost soluţionată după intrarea în vigoare a Legii 499/12.11.2004 de modificare a Legii 7/1996.

Conform dispoziţiilor art. 50 din Legea 7/1996 modificată prin Legea 499/12.11.2004 pentru efectuarea intabulării cererea de înscriere trebuie însoţită de înscrisul original prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere înscrisul trebuind să îndeplinească următoarele cerinţe: este încheiat în formă autentică sau emană de la o autoritate publică, indică numele părţilor, individualizează imobilul printr-un identificator unic, este însoţit după caz, de o copie a extrasului de carte funciară pentru autentificare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza întocmirii actului.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 50 lit.”a” din legea nr.7/1996 în forma iniţială conform cărora la intabularea unui drept real se impunea verificarea condiţiilor de validitate ale actului juridic, sub imperiul Legii nr.499/12.11.2004, se constată o restrângere a competenţelor registratorului de carte funciară, acesta limitându-se numai la verificarea condiţiilor de formă impuse de lege pentru actul juridic ce constituie izvorul dreptului supus intabulării.

Verificarea cerinţelor de validitate ale actului se face de către notarul public în cadrul procedurilor notariale reglementate detaliat şi riguros prin Legea 367/1995, (art. 5,6, şi 45) iar actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc în condiţiile art. 99 al.1 şi 10 din Legea nr.36/1995.

Analizându-se actul de vânzare – cumpărare nr.1778/2004 în raport cu exigenţele at.50 din Legea 7/1996 modificată prin Legea 499/12.11.2004 se constată că sunt întrunite toate condiţiile legale pentru intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 285 mp situat în intravilanul municipiului Constanţa, sola 107, parcela 1016/7 lotul 1/1 şi anume : actul de vânzare – cumpărare este încheiat în formă autentică, terenul este individualizat în mod explicit, cuprinde numele vânzătorilor şi pe cel al cumpărătorilor, si face referire la titlul de proprietate al vânzătorilor.

Se reţine că şi după modificarea Legii 7/1996 prin Legea nr.247/2005, registratorul de carte funciară, nu mai verifică în cadrul procedurii necontencioase condiţiile de fond ale actului juridic civil supus intabulării, ci numai dacă actul este încheiat cu respectarea formelor prescrise de lege (art.48 lit.”c).

Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod procedură civilă se va admite recursul petentului Z.E. şi se va modifica în tot decizia recurată, în sensul admiterii apelului.

Schimă în tot decizia şi admite plângerea formulată împotriva încheierii nr. 10328/19.09.2005 emisă de O.C.P.I. Constanţa, dispunând intabularea dreptului de proprietate al petentului asupra imobilului dobândit prin actul de vânzare – cumpărare şi autentificat sub nr. 1778/4 august 2004 de B.N.P. D.C.

LITIGII DE MUNCĂ

1. Litigiu de muncă. Răspundere civilă contractuală a salariatului faţă de unitatea angajatoare pentru prejudiciul cauzat. Condiţii de antrenare.

Pentru a putea fi antrenată răspunderea materială, fapta angajatului trebuie să fie dovedită ca o conduită., o manifestarea de voinţă în raport cu obligaţiile de serviciu, sarcini a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au creat prejudiciul reclamat.

SC R. SA Bucureşti a declarat recurs la data de 06 februarie 2006 împotriva sentinţei civile nr.1712/26.10.2005, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

1. În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 03 decembrie 2004, reclamantul SC R. SA Bucureşti – Agenţia Mol 1 Constanţa Sud a chemat în judecată pe pârâtul C.M. pentru a fi obligat la plata sumei de 134.161.171 lei – prejudiciu material produs reclamantei din culpa pârâtului şi în legătură cu munca acestuia, respectiv cheltuielile efectuate cu reparaţia unui cântar auto aparţinând SC K.C. SRL.

Acest cântar a fost avariat de către pârât cu utilajul motostivuitor Caterpillar nr.8 al cărui deservent a fost în momentul efectuării manevrelor de cântărire a containerelor cu silicomangan în etapa de lucru din data de 19 – 20.06.2004, suma ce reprezintă contravaloarea reparaţiilor urmează să fie actualizată la data achitării acesteia.

2. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată motivat de faptul că în timpul efectuării manevrelor de cântărire a containerelor a observat că s-a defectat cântarul auto pentru care nu se consideră vinovat întrucât nu a efectuat manevre nepermise sau defectuoase.

Pârâtul apreciază că în speţă culpa aparţine unităţii deţinătoare a cântarului, SC K.C. SRL, care trebuia să specifice toate operaţiunile de cântărire care se pot efectua, inclusiv cele laterale, deşi cântarul nu era proiectat pentru astfel de operaţiuni.

Se arată că la utilajele aflate în incinta reclamantei aveau acces mai multe persoane care aveau posibilitatea avarierii acestor cântare.

3. Prin sentinţa civilă nr.1712 din 26 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA Bucureşti – Agenţia Mol 1 Constanţa Sud. A fost obligată reclamanta, către pârât, la plata sumei de 250 lei RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu expert.

4. Pentru a soluţiona astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:

Expertul de specialitate a stabilit că normele tehnice de metrologie permit cântărirea bucată cu bucată şi a containerelor prin aşezare pe, şi ridicare, de pe platforma de cântărire şi, pentru evitarea târârii sarcinii pe platformă (ridicarea suficientă a containerului), se impunea prezenţa unei alte persoane în timpul cântăririlor.

Dispecerul de tură P.V. a repartizat un motostivuitor de capacitate mare pe care a lucrat pârâtul, fiind repartizat de asemenea şi T.D. în calitate de docher; în jurul orelor 20 s-a început cântărirea, iar la orele 23,00 a fost anunţat cantaragiul delegat de firma proprietară că sistemul electronic dă erori şi că nu se mai poate continua cântărirea.

S-a relatat de asemenea că docherul T.D. avea atribuţiuni de dirijare a motostivuitorului în timpul lucrului, de poziţionare a containerului pe cântar.

La repartiţia lucrătorilor, dispecerul l-a trimis şi pe T.D. la lucru împreună cu pârâtul, dar nu cunoaşte dacă acesta a rămas tot timpul la locul cântăririi, fără a-i schimba docherului locul de muncă, dispecerul fiind singurul care putea da această dispoziţie.

Martorul a relatat că teoretic pârâtul putea cântări singur containerele, dar risca să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, cântărirea s-a realizat numai lateral cu acordul firmei proprietare a cântarului, deoarece longitudinal nu era posibil.

T.D. a fost de asemenea audiat, relatând că a fost de serviciu în noaptea de 19–20.06.2004, dar a fost repartizat pe un motostivuitor mai mic, iar pârâtul pe un utilaj mai mare.

Martorul a afirmat că, ulterior repartizării sale de către dispecer, F.I., şeful de serviciu, l-a trimis la un alt loc de muncă - la mutat tablă - împreună cu D.N. şi pe pârât l-a distribuit să preia şi să cântărească containerele încărcate, fără să i se mai repartizeze un salariat pentru supraveghere.

T.D. a relevat faptul că el personal nu l-a dirijat pe pârâtul C.M. şi că în mod normal nu se pot cântări containere de unul singur.

A fost audiat şi martorul F.I. – ajutor de şef de echipă – care a relatat că după repartizarea pârâtului la cântărirea containerelor, l-a trimis la lucru pe T.D. cu sarcina de a monta tabla, astfel încât, practic, pârâtul a lucrat singur la cântărirea containerelor, deşi asemenea operaţiune se face cu ajutor.

Martorul a susţinut că dispecerul de serviciu P.V. l-a repartizat pe C.M. singur la cântărirea containerelor.

Martorul D.L. a relatat că în noaptea de 19–20.06.2004 nu a văzut nici o persoană care să coordoneze cântărirea containerelor, că pe astfel de cântar se efectuau operaţiuni de cântărire laterale şi că la orice manevră poată să apară o defecţiune, din lipsa vizibilităţii maxime.

Distribuirea lucrărilor a fost realizată de dispecerul de serviciu P.V., însă pârâtul C.M. a lucrat la cântărirea containerelor singur, fără ajutor. Deşi docherul T.D. a fost repartizat pentru a-l ajuta pe pârât, ulterior a fost distribuit pentru altă operaţiune de către F.I., în final pârâtul cântărind singur containerele.

Nu s-a putut reţine, în aceste împrejurări, fapta personală şi exclusivă a pârâtului, de avariere a cântarului auto, din timp ce acest gen de operaţiune reclama un ajutor pentru poziţionarea containerelor pe lateral, conform acordului firmei SC K.C. SRL, dovedit prin depoziţia martorului D.L.

Pentru a se putea antrena răspunderea materială, fapta angajatului trebuia să fie dovedită ca o conduită, manifestare de voinţă în raport de obligaţiile de serviciu, sarcini a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au creat prejudiciul reclamat.

S-au dovedit sarcinile de serviciu ale pârâtului, însă nu i s-a putut imputa acestuia cântărirea necorespunzătoare a containerelor, în condiţiile în care dispecerul de tură i-a repartizat ca ajutor pe T.D., persoană care ulterior a fost distribuită de ajutorul şefului de echipă la alt loc de muncă.

De asemenea, nu s-a putut reţine culpa pârâtului cât timp modalitatea de cântărire adoptată de reclamantă, de comun acord cu proprietara cântarului, era aceea de cântărire laterală şi nu longitudinală cum era normal, conform normelor metodologice.

5. Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

În mod greşit, instanţa de fond a considerat că în prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, întrucât societatea recurentă a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului datorită căreia s-a produs prejudiciul. Prin urmare, poate fi reţinut în sarcina pârâtului faptul păgubitor şi vinovăţia în producerea prejudiciului, existând o relaţie de cauzalitate între pretinsul fapt păgubitor imputat pârâtului şi prejudiciul pretins de societate. S-a invocat împrejurarea că se poate reţine fapta culpabilă a intimatului pârât întrucât, deşi acesta este autorizat de către instituţia abilitată I.S.C.I.R., fiind posesorul autorizaţiei nr. 1151/12.11.1981, a încălcat „Prescripţiile tehnice ISCIR – ediţie oficială – PT R 3–2003 privind utilizarea stivuitoarelor” , respectiv norma cuprinsă în art. 7.4.4. alin.5, conform căreia:

„la transportul mărfurilor de dimensiuni mari care limitează vizibilitatea stivuitoristului, manevrarea este permisă numai prin dirijarea sa de către un însoţitor”.

Cu toate acestea a acceptat să lucreze fără un muncitor pentru dirijare, care îi fusese repartizat de dispecerul de tură P.V. la începutul etapei de lucru din data de 19–20.06.2004.

Aşadar, despăgubirea solicitată este în legătură de cauzalitate cu activitatea de serviciu a acestuia, întrucât în lipsa acţiunilor şi inacţiunilor acestuia, paguba materială nu s-ar fi produs.

Rezultă astfel că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii patrimoniale contractuale prevăzute de art. 270 alin.1 din Codul Muncii.

În dovedirea recursului au fost depuse următoarele înscrisuri:

- Prescripţia tehnică PT R 3–2003 cerinţe tehnice privind montarea, punerea în funcţiune, utilizarea, repararea şi verificarea tehnică a stivuitoarelor;

- Norme de protecţia muncii pentru activitatea portuară cuprinse în Ordinul Ministrului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor nr. 10/25 august 1982;

- Lega nr. 90/1992 privind protecţia muncii, republicată.

6. Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentă, cu motivarea că nu îi aparţine nici o culpă pentru faptul că a lucrat fără însoţitor, de vreme ce însăşi prepuşii societăţii recurente l-au trimis pe însoţitorul repartizat iniţial să ajute la operaţiunile de cântărire, la un alt loc de muncă.

A învederat, totodată, că atâta vreme cât există o legătură directă între avarierea cântarului şi târârea sarcinii pe platforma de cântărire pentru că nu s-a lucrat cu însoţitor nu poate opera răspunderea patrimonială a intimatului.

Prin urmare, nu există fapta ilicită a intimatului care a acţionat în strictă conformitate cu dispoziţiile superiorilor, realizând operaţiunile de cântărire fără însoţitor, ajutorul desemnat fiind mutat la un alt loc de muncă.

7. Recursul este fondat.

Art. 270 (1) din Codul Muncii dispune:

„(1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.”

Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:

a) la baza răspunderii patrimoniale stă vinovăţia (culpa) celui în cauză;

b) răspunderea patrimonială în cadrul raporturilor juridice de muncă este o răspundere individuală;

c) răspunderea patrimonială este o răspundere integrală, nu numai pentru dauna efectivă şi actuală (damnum emergens) ci şi pentru foloasele nerealizate (lucrum cessans);

d) răspunderea patrimonială nu poate fi antrenată fără existenţa unui prejudiciu material;

e) calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba;

f) fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca;

g) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În urma verificării condiţiilor antrenării răspunderii patrimoniale a salariatului C.M., Curtea observă că acestea sunt îndeplinite.

Intimatul pârât este angajat pe perioadă nedeterminată în calitate de autostivuitorist în baza contractului de muncă nr. 126119/16.10.1996.

În oricare din formele ei şi prin urmare şi a răspunderii patrimoniale, răspunderea juridică implică o conduită umană, o manifestare de voinţă exteriorizată printr-o faptă ilicită.

Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă, în conţinutul căruia sunt incluse toate îndatoririle specifice funcţiei.

Astfel, din „Fişa de sarcini individuale” a intimatului pârât rezultă, în mod explicit, că acesta răspunde pentru modul de aşezare a mărfii şi de respectarea normelor de protecţia muncii în activitatea portuară.

De asemenea, prin Fişa de sarcini individuale i se aduce la cunoştinţă că după efectuarea repartiţiei se prezintă la şeful de tură sector exploatare utilaje (operator dană mecanizare) pentru a prelua utilajul.

Am redat aceste trei sarcini ale intimatului pârât întrucât încălcarea acestora a determinat producerea pagubei care antrenează răspunderea patrimonială.

Astfel, intimatul pârât, în calitate de posesor al autorizaţiei nr. 1151/12.11.1981, era dator să respecte prescripţiile tehnice I.S.C.I.R. – ediţie oficială – PT R 3-2003 privind utilizarea stivuitoarelor, art. 7.4.4 alin.5 care dispune: „la transportul mărfurilor de dimensiuni mari care limitează vizibilitatea stivuitoristului, manevrarea este permisă numai prin dirijarea sa de către un însoţitor”.

Deşi era obligat să cunoască aceste norme, pârâtul intimat a acceptat să lucreze fără un muncitor pentru dirijare, muncitorul ce îi fusese repartizat de dispecerul de tură P.V. la începutul etapei de lucru din data de 19–20.06.2004.

Procedând astfel, intimatul a încălcat sarcinile de serviciu şi a acceptat să primească ordine – sub acest aspect – de la şeful de echipă F.I. care i-a luat ajutorul, respectiv pe docherul T.D., ce îi fusese repartizat de către dispecerul P.V..

C.M. ştia foarte bine că persoana în sarcina căreia se afla atribuţia de serviciu ce viza repartizarea docherilor la locurile de muncă era P.V..

Aşadar, este în culpă de producerea prejudiciului de vreme ce a acceptat să lucreze fără însoţitor la dispoziţia şefului de echipă în competenţa căruia ştia că nu intră atribuţia de repartizare a muncitorilor la locurile de muncă.

Se poate, deci, reţine, în aceste împrejurări, fapta personală şi exclusivă a intimatului pârât de avariere a cântarului auto şi, de asemenea, fapta culpabilă acestuia, cât timp obligaţiile mai sus menţionate prevăd că la transportul de mărfuri de dimensiuni mari, care limitează vizibilitatea stivuitoristului, manevrarea este permisă numai prin dirijarea sa de către un însoţitor.

În privinţa cuantumului prejudiciului, acesta este dovedit şi necontestat valoric de probatoriul administrat, respectiv expertiza tehnică de specialitate.

Rezultă, astfel, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii patrimoniale contractuale prevăzute de art. 270 alin. 1 din Codul Muncii, faţă de care, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea va admite recursul şi, schimbând în tot sentinţa, va admite acţiunea cu consecinţa obligării pârâtului intimat la plata sumei de 134.161.171 lei ROL, reprezentând prejudiciu material, sumă ce urmează a fi actualizată la data achitării.

O ultimă precizare se impune sub aspectul obligării pârâtului la plata prejudiciului actualizat în raport de momentul efectiv al plăţii.

Răspunderea patrimonială este o răspundere integrală, nu numai pentru dauna efectivă şi actuală (damnum emergens) ci şi pentru foloasele nerealizate (lucrum cessans).

În baza art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligat pârâtul intimat şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500.000 lei, reprezentând contravaloarea onorariului expert.

Decizia civilă nr.256/CM/25.09.2006

2. Discriminare în raporturile de muncă. Despăgubiri. Condiţii de acordare.

În toate cazurile de discriminare prevăzute de O.G. nr.137/2000 persoanele îndreptăţite au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit.

Prin cererea formulată la Tribunalul Constanţa, reclamanţii M.B., B.RE., A.R., P.C., S.S., D.Ş.I.M., G.G.C., D.M., M.M.C., G.A., P.I., T.S.T., B.L., D.D.A., O.A., T.V., C.C.V., C.I., T.C., C.C.I., D.C.R., G.E., L.A., P.A.L., C.N.M., S.E. şi C.C.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.J., Tribunalul Constanţa şi Curtea de Apel Constanţa, obligarea acestora să le acorde despăgubiri civile în cuantum de 30% din drepturile salariale ce le-au fost acordate în perioada 11 aprilie 2002 – 30 aprilie 2004 şi în cuantum de 40% din drepturile salariale ce le-au fost acordate pe perioada 1 mai 2004 – 31 decembrie 2005 şi în continuare până la înlăturarea discriminării, actualizate cu rata inflaţiei.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin O.U.G. nr.43/2002, judecătorii care soluţionează cauze privind corupţia au beneficiat de un spor de 30%, iar prin O.U.G. nr.24/2004 acest spor a fost majorat la 40%, începând cu data de 1 mai 2004.

Prin decizia nr.185 din 22 iulie 2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că această măsură a constituit o discriminare.

Conform art. 21 alin.1 din O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr.48/2002 şi modificată prin O.G. nr.77/2003 „în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanţă persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminatorii sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun”.

Prejudiciul suferit prin discriminarea suferită este echivalent sporului la drepturile salariale care nu le-a fost acordat.

Pârâta Curtea de Apel Constanţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamanţi.

În motivare s-a arătat faptul că salarizarea magistraţilor s-a efectuat în temeiul legislaţiei speciale în materie, motiv pentru care ordonatorii de credite nu pot majora drepturile băneşti cuvenite lunar.

Sporurile de 30% şi 40% sunt reglementate de legile speciale numai pentru judecătorii desemnaţi să judece cauze de corupţie ori de crimă organizată.

Dispoziţiile din actele normative invocate de reclamanţi nu au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, astfel că ele sunt obligatorii pentru conducerile instanţelor.

Pârâtul M.J. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa.

Cererea, având caracterul unei simple acţiuni în pretenţii, competentă din punct de vedere material este judecătoria, potrivit art.1 alin.(1) pct.1 Cod procedură civilă.

Totodată, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

M.J. a prezentat spre adoptare Guvernului un proiect de act normativ pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr.177/2002 prin care s-a urmărit extinderea acordării acestui spor tuturor magistraţilor.

Împrejurarea că acest proiect nu a fost adoptat nu este de natură a institui o culpă în sarcina Ministerului Justiţiei.

Reclamanţii care se consideră îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri trebuie să se îndrepte împotriva Guvernului.

Sporul de 30% şi 40% nu este unul permanent, ci se acordă în funcţie de participarea efectivă la judecarea cauzelor privind infracţiuni de corupţie.

Drepturile solicitate au fost stabilite de legiuitor exclusiv în favoarea judecătorilor şi a celorlalte persoane care compun completele specializate în judecarea infracţiunilor de corupţie.

Instituirea acestui spor pentru o anumită categorie de magistraţi este o opţiune a legiuitorului.

M.J. a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pentru ca în cazul în care se va admite cererea de chemare în judecată, chematul în garanţie să fie obligat la virarea fondurilor necesare achitării sumelor solicitate de reclamanţi.

În motivare a arătat că potrivit art.118 din Legea nr.304/2004, activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat.

Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 Ministerul Finanţelor coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

Prin sentinţa civilă nr.615 din 16 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, cu majoritate de voturi, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi s-au obligat pârâţii să plătească fiecărui reclamant despăgubiri egale cu drepturile reprezentând 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pe perioada 11 aprilie 2002 - 31 aprilie 2004 şi 40% din aceeaşi indemnizaţie pe perioada 1 mai 2004 - 31 decembrie 2005, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.

S-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor privind plata acestor despăgubiri în continuare, ulterior datei de 31 decembrie 2005.

S-a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.

S-a obligat chematul în garanţie să vireze către M.J. fondurile necesare achitării sumelor ce fac obiectul acţiunii principale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs M.J., M.F.P., Curtea de Apel Constanţa şi reclamanţii.

M.J. a criticat hotărârea recurată, în esenţă, pentru următoarele motive:

Faţă de obiectul acţiunii, anume despăgubiri legale cu sporul de 30-40%, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi.

Cererea având caracterul unei simple acţiuni în pretenţii, competenţa revenea judecătoriei şi nu tribunalului, în virtutea art.1 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă.

În conformitate cu prevederile art.21 alin-.6 din O.G. nr.137/2000, în toate cazurile de discriminare prevăzute de actul normativ, persoanele îndreptăţite au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că M.J. a iniţiat un proiect de act normativ în vederea modificării prevederilor care instituiau sporul în discuţie în sensul eliminării situaţiei de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de magistraţi.

În aceste condiţii M.J. şi-a îndeplinit obligaţia fixată în cuprinsul Hotărârii nr.185/2005, iar întârzierea în adoptarea proiectului de act normativ nu îi este imputabilă.

În conformitate cu art.28 alin. a din O.U.G. nr.43/2002 sporurile prevăzute la alin.5 nu au caracter permanent, ci s-au acordat în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin Normele Metodologice de acordarea a acestui spor.

Nu se justifică obligarea la plata sumelor reactualizate cu rata inflaţiei.

Potrivit art.1088 din Codul civil, la obligaţiile ce au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, din ziua cererii de chemare în judecată.

M.F.P. a criticat hotărârea recurată pentru următoarele motive:

Cauza dedusă judecăţii se referă la un litigiu de muncă între angajator şi M.J., Tribunalul Constanţa şi angajaţii reclamanţi.

Prin urmare, M.F.P. nu are calitate în acest raport de prepuşenie. Faptul că prin atribuţiile sale gestionează banii publici nu este de natură să-i dea calitate de chemat în garanţie.

Curtea de Apel Constanţa a criticat hotărârea recurată pentru următoarele motive:

Curtea de Apel Constanţa nu are calitate procesual pasivă deoarece nu a exercitat acte sau fapte juridice de natură a realiza o discriminare a salarizării judecătorilor.

Judecătorii nu sunt angajaţi de către Curţile de Apel.

Salarizarea magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate din justiţie se efectuează în temeiul legislaţiei speciale în materie, motiv pentru care ordonatorii de credite nu pot majora drepturile băneşti cuvenite lunar.

Recurenţii au criticat hotărârea primei instanţe pentru următoarele motive:

Potrivit art.21 alin.1 din O.G.nr.137/2000, în toate cazurile de discriminare prevăzute de actul normativ, persoanele îndreptăţite au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Perioada pentru care au solicitat acordarea despăgubirilor a fost 11.04.2002 – 31.12.2005 şi în continuare până la încetarea stării de discriminare, însă instanţa de fond a admis cererea numai pentru perioada 11.04.2002 – 31.12.2005, respingând cererea în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri până la încetarea stării de discriminare.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, curtea a apreciat ca fondat recursul formulat de Curtea de Apel Constanţa şi ca nefondate celelalte recursuri.

Cu privire la recursul Curţii de Apel Constanţa:

Referitor la recursul Curţii de Apel Constanţa, vom analiza cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesual pasive, întrucât admiterea acestei critici face de prisos analizarea celorlalte două motive de recurs.

Curtea de Apel Constanţa nu are calitate procesual pasivă întrucât aceasta are calitatea de ordonator secundar de credite şi nu are calitate de angajator faţă de reclamanţi, aceştia fiind judecători la tribunalul Constanţa.

Prin urmare, Curtea de Apel Constanţa nu a exercitat acte sau fapte juridice de natură a realiza o discriminare a salarizării judecătorilor - magistraţi ai Tribunalului Constanţa.

Cu privire la recursul formulat de M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa

Cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice este întemeiată deoarece plata către reclamanţi a sumelor solicitate, precum şi a diferenţelor de drepturi salariale se poate realiza numai după alimentarea cu fonduri a contului Ministerului Justiţiei de către M.F.P.. În executarea hotărârii judecătoriei, M.J., în calitate de ordonator de credite, va întocmi necesarul sumelor de bani, reprezentând drepturi salariale neacordate urmare a discriminării şi va înainta propunerea către M.F.P..

Potrivit art. 35 din Legea nr.500/2004 M.F.P., pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu , întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectul bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

Cu privire la recursul formulat de reclamanţi:

Prin cererea formulată, reclamanţii au solicitat acordarea drepturilor salariale şi în continuare până la înlăturarea discriminării.

Una din condiţiile pentru a exercita acţiunea civilă este aceea ca dreptul dedus judecăţii să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acţiune.

Această dispoziţie procedurală trebuie coroborată cu art.21 din O.G. nr.137/2000 în conformitate cu care „în toate cazurile de discriminare prevăzute de actul normativ, persoanele îndreptăţite au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.”

În această situaţie, de vreme ce actul normativ special impune ca o condiţie prealabilă dovedirea existenţei prejudiciului suferit, rezultă că acesta trebuie să fie preexistent promovării acţiunii.

Întrucât dreptul dedus judecăţii trebuie să fie actual, iar prejudiciul să fie preexistent promovării acţiunii, în mod corect prima instanţă a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pe viitor, cu atât mai mult cu cât încetarea discriminării a intervenit după pronunţarea hotărârii.

Cu privire la recursul formulat de M.J.:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs referitor la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, Curtea a apreciat că litigiul dedus judecăţii are natura unui litigiu de muncă şi în mod corect a fost soluţionat de Tribunalul Constanţa, potrivit art.2 alin.1 lit.c Cod procedură civilă.

În conformitate cu prevederile art.21 alin.1 din O.G. nr.137/2000, , în toate cazurile de discriminare prevăzute de actul normativ, persoanele îndreptăţite au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Având în vedere faptul că discriminarea a avut loc în cadrul raportului juridic de muncă şi că a fost produsă de către angajator, dreptul comun în materia litigiilor de muncă este codul muncii.

Art.269 Codul muncii prevede că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situaţia în acre acesta a suferit vreun prejudiciau material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

În ceea ce priveşte motivele de recurs care privesc fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că în cauză erau incidente, în raport de considerentele instanţei de fond, şi dispoziţiile constituţionale ale art.16 care statuează că „cetăţeni sunt egali în faţa legii … fără privilegii şi fără discriminări”, precum şi dispoziţiile O.G. nr.137/2000 cu modificările ulterioare, care prevăd în art.1 alin.(2) că „principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: … dreptul la un salariu egal pentru muncă egală”.

De asemenea, în art. 2 alin.(2) din acelaşi act normativ se prevede că „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.”

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a statuat, în mod constant, că discriminarea este acceptabilă dacă are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Într-o societate democrată este o astfel de discriminare aceea care urmăreşte un „scop legitim” şi respectă „un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.” (a se vedea Corneliu Bârsan, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului–Comentariu pe articole”, vol.I, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, pag.906)

Curtea a statuat că „egalitatea de tratament este încălcată dacă distincţia în discuţie nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă” şi nu urmăreşte un scop legitim, cu respectarea raportului de proporţionalitate între acesta şi mijloacele utilizate pentru atingerea lui.

Hotărârea nr.185 din 22 iulie 2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a constatat existenţa unei discriminări directe potrivit art.2 alin. (1) şi (2) din O.G. nr.137/2000, este în deplin acord cu dispoziţiile Convenţiei Europene mai sus evocată.

Prin această hotărâre, s-a recomandat Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situaţiei de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de salariaţi, ceea ce s-a şi întâmplat prin adoptarea O.U.G. nr.27/2006 care a pus în practică măsura prevăzută la Capitolul VI pct.3.3 din Planul de acţiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judecătoresc pe perioada 2005–2007 aprobată prin H.G. nr.232/2005.

Această situaţie a fost recunoscută în 2004-2005 de M.J. prin demersurile făcute pentru înlăturarea acestui spor şi de legiuitor chiar prin preambulul actului nou de salarizare, urmărindu-se în acest fel să fie înlăturate inechităţile existente, cu consecinţe discriminatorii.

O.U.G. nr.177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, modificată şi completată prin Legea nr. 347/2003 prevedea, în art. 11 alin.(1), că „judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, primesc un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară”, spor ce a fost prevăzut şi pentru judecătorii care participă la şedinţele de judecată în astfel de complete.

Prin art. 28 alin. (5) din Legea nr. 601/2004 s-a dispus că sporul de 40% din indemnizaţia de bază se acordă pentru toţi procurorii din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru toţi judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aceste dispoziţii legale au creat discriminare între judecători, căci cei în favoarea cărora au fost prevăzute sporurile de mai sus nu aveau o specializare în plus, deosebită de ceilalţi judecători.

Potrivit art.23 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, pe plan naţional acest principiu fiind consacrat prin O.G. nr.137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Conform art. 1 din acest act normativ, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării trebuie să fie garantat în special în exercitarea anumitor drepturi, printre care şi cel de a primi un salariu egal pentru muncă egală.

În art. 2, discriminarea este definită ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Prin decizia nr. 447 din 15 septembrie 2005, Curtea Constituţională a statuat că numai legiuitorul poate aprecia şi stabili dacă şi ce anume sporuri sau adaosuri se acordă anumitor categorii de salariaţi, cu singura condiţie ca de sporurile sau adaosurile prevăzute să beneficieze toţi salariaţii care se află în situaţii identice sub toate aspectele funcţiilor în care sunt încadraţi, ale naturii şi volumului de activitate pe care o desfăşoară, ale importanţei şi riscurilor muncii lor şi în privinţa oricăror elemente specifice.

Se impune a preciza că această hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a fost desfiinţată conform procedurilor legale, din contră, concluziile ei au fost însuşite la elaborarea actualului act normativ care reglementează salarizarea magistraţilor.

Legea organică în materia raporturilor de muncă nr. 53/2003, prin art. 5, consacră acelaşi principiu constituţional al egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.

Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă întemeiate pe unul sau mai multe criterii prevăzute la alin.2 care are ca scop acordarea, neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute de legislaţia muncii.

Discriminarea indirectă întemeiată în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la aliniatul 2 care produce efectele unei discriminări directe este de asemenea interzisă.

Prin legea organică, tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute drepturile, între care dreptul la plata egală.

În procesul de penalizare a încălcării interdicţiei de discriminare, Curtea Europeană a Justiţie a statuat că în cazul în care răspunderea angajatorului pentru încălcarea principiului tratamentului egal ar fi supusă obligaţiei de a proba culpa în inexistenţa unui temei de scutire recunoscut de legislaţia naţională aplicabilă efectului practic al acestui principiu ar slăbi considerabil.

În consecinţă, orice încălcare a interdicţiei de discriminare este suficientă în sine pentru a recunoaşte dreptul victimelor discriminării la acţiune în instanţă pentru realizarea unei protecţii reale şi efective fără a avea în vedere temeiul de scutire de răspundere susţinut de legislaţia naţională.

Potrivit art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 27/2004, în toate cazurile de discriminare prevăzute de actul normativ, persoanele îndreptăţite au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

În speţă, prin instituţii abilitate s-a statuat asupra discriminării directe pentru magistraţii aflaţi în situaţii identice, sub raportul naturii şi volumului de activitate, importanţei şi riscurilor muncii şi a criteriilor incoruptibilităţii, intensificării luptei împotriva corupţiei, care în esenţă, înseamnă acelaşi scop cu aplicaţii diferite şi total discriminatoare.

Ultima critică vizează greşita obligare la acordarea drepturilor salariale actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

Şi această critică este nefondată.

În mod corect a fost admisă cererea având ca obiect acordarea de drepturi salariale actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii, ţinând cont şi de prevederile art. 1082 din Codul civil. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru interzicerea exercitării, cu toate că nu este de rea-credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.

În prezenta cauză, pârâţii recurenţi sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.

În speţă, nu există o cauză străină care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâţilor, iar faptul că până în prezent reclamanţii nu au solicitat plata despăgubirilor nu este un motiv care să nu atragă incidenţa dispoziţiilor legale în materie.

Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat şi s-a acordat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.

Decizia civilă nr.278/CM/17.10.2006

3. Concediere nelegală. Dreptul salariatului la despăgubiri corespunzătoare salariului de care a fost privat urmare a măsurii nelegale de concediere.

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, reclamanta T.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.92/2006 emisă de SC T. SRL, solicitând anularea acesteia, acordarea drepturilor salariale până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti şi plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, contestatoarea a arătat că a fost angajată în funcţia de gestionar la intimată, iar prin decizia contestată i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii, apreciind că aceasta este o sancţiune extremă şi totodată nelegală.

În drept contestatoarea şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.268 din Codul Muncii.

Intimata, prin întâmpinare, pe cale de excepţie, a invocat dispoziţiile art.163 din Codul de procedură civilă, arătând că pe rolul Tribunalului Tulcea se află dosarul nr.1133/2006, care are aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi cu dosarul de faţă.

2. Prin sentinţa civilă nr.1527 din 7 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.L., s-a respins capătul de cerere privind anularea deciziei nr.92 din 2 martie 2006 emisă de SC T. SRL, ca lipsit de interes.

A fost obligată intimata SC T. SRL să plătească contestatoarei drepturile salariale aferente perioadei 2 martie 2006 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.

A fost obligat Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea să rectifice menţiunile efectuate în carnetul de muncă al contestatoarei, în sensul înregistrării menţiunii cu privire la decizia de revocare nr.124 din 9 martie 2006 emisă de SC T. SRL.

A fost respinsă excepţia de litispendenţă ca nefondată.

A fost obligată intimata SC T. SRL să plătească contestatoarei suma de 200 lei RON – cheltuieli de judecată.

3. Pentru a soluţiona astfel instanţa de fond a reţinut că între intimată şi contestatoare au existat raporturi de muncă, iar prin decizia nr.92/02 martie 2006 intimata a procedat la concedierea contestatoarei conform art.61 lit. a din Codul Muncii, începând cu data de 02.03.2006.

Prin decizia nr. 124/9 martie 2006 intimata a dispus revocarea deciziei contestate şi înregistrată sub nr. 92/02.03.2006.

Instanţa, văzând decizia nr.124/09 martie 2006 prin care intimata a dispus revocarea deciziei de concediere contestată, reţinând totodată că măsura revocării a intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a respins capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 92/02 martie 2006 emisă de SC T. SRL, ca lipsit de interes.

S-a susţinut că, potrivit confirmării de primire, la data de 15 martie 2006, i-au fost comunicate contestatoarei decizia de revocare nr.124/09 martie 2006 şi adresa nr.132/10 martie 2006 prin care aceasta a fost încunoştinţată cu privire la revocarea măsurii concedierii sale şi menţinerea în funcţia avută anterior concedierii, solicitându-i-se a se prezenta la locul de muncă.

4. Critica sentinţei civile prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

1) Respingerea cererii principale ca fiind lipsită de interes implicit ar fi trebuit să ducă şi la respingerea celorlalte capete de cerere, conform principiului accesoriul urmează calea principalului.

2) În ceea ce priveşte obligarea societăţii recurente şi la plata drepturilor salariale peste perioada de când a încetat să se mai prezinte petenta la serviciu, respectiv 2 martie 2006 şi până a rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, este nefondată întrucât SC T. SRL nu a refuzat să acorde drepturile salariale pe toată perioada lucrată, dovadă fiind statul de plată înregistrat la I.T.M. Tulcea cu drepturile salariale.

După refuzul de a se prezenta la locul de muncă, respectiv după data de 02 martie 2006 şi după efectuarea cercetării disciplinare prealabile pentru absenţe nemotivate, prin decizia nr.190/30.03.2006, s-a desfăcut contractul individual de muncă al contestatoarei T.L. (decizie necontestată în termen legal) ca urmare a absentării.

Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 Cod procedură civilă.

5. Recursul este fondat.

Prin decizia nr.92/02 martie 2006 s-a dispus de către SC T. SRL concedierea angajatei T.L..

Această decizie a fost retractată prin decizia nr.124/09.03.2006, însă decizia de revocare nu a fost comunicată angajatei până la data sesizării instanţei, respectiv 16.03.2006.

La data de 30 martie 2006 SC T. SRL emite o altă decizie de desfacere disciplinară a contractului de muncă, în conformitate cu art.61 lit. a din Codul Muncii.

Iată, aşadar, că se impunea acordarea drepturilor salariale ale contestatoarei numai până la data de 30 martie 2006, întrucât după această dată contestatoarei i s-a desfăcut contractul de muncă printr-o nouă decizie a angajatorului (decizia nr.190/30 martie 2006) nedesfiinţată până în prezent.

Instanţa de recurs nu poate menţine obligaţia instituită de instanţa de fond de obligare a angajatorului la plata drepturilor salariale până la rămânerea irevocabilă a sentinţei atacate întrucât decizia nr.190/30 martie 2006 de încetare a raporturilor de muncă nu a fost desfiinţată, ea fiind pe deplin aplicabilă pe întreaga perioadă de existenţă.

Mai trebuie adăugat că, deşi litigiul s-a finalizat la data de 7 iunie 2006, recurenta, în calitate de angajator nu a făcut dovada în faţa instanţei de fond că i-ar fi comunicat salariatei împrejurarea că printr-o decizie din 30 martie 2006 ar fi dispus din nou încetarea raportului de muncă.

O asemenea probă a fost administrată în faţa instanţei de recurs, prin urmare, judecătorilor instanţei de fond nu le este imputabilă obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Respingerea, ca lipsit de interes, a capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.92/2006 emisă de SC T. SRL a fost determinată de revocarea acesteia de către angajator.

În consecinţă, în baza art.312 Cod procedură civilă, se va admite recursul şi, modificând în parte sentinţa, se va obliga pârâta la plata drepturilor băneşti de la data de 2 martie 2006 la 30 martie 2006.

Decizia civilă nr.280/CM/17.10.2006

4. Dispoziţia prin care angajatorul dispune încetarea funcţiei publice de conducere de şef birou şi numirea contestatorului în funcţia publică de execuţie de Consilier superior treapta I de salarizare este un act administrativ. Instanţa competentă să cenzureze actul este Tribunalul Constanţa – Secţia contencios-administrativ.

Contestatorul P.D. a solicitat Tribunalului Constanţa, anularea dispoziţiei nr. 130/29.11.2005 emisă de A.J.O.F.M. Constanţa, reintegrarea sa în funcţia publică deţinută anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti cuvenite.

Prin întâmpinare pârâta A.J.O.F.M. a invocat nelegalitatea constituirii completului de judecată deoarece actul atacat este unul administrativ în sensul legii nr.554/2004 art.2 al.1 lit.”e” şi art.4 din Legea 188/1999 republicată, astfel că, în funcţie de natura cauzei se impune trimiterea acesteia la secţia de contencios administrativ.

Prin încheierea din 05.04.2005 Tribunalul Constanţa a stabilit natura cauzei ca fiind un litigiu de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 1276 pronunţată de Tribunalul Constanţa la data de 14 iunie 2006, s-a admis ca fondată contestaţia formulată de reclamantul P.D. .

De asemenea, s-a anulat dispoziţia nr.130/29.11.2005 emisă de intimată, s-a dispus repunerea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei şi a fost obligată intimata către contestator la plata drepturilor băneşti constând în diferenţa dintre drepturile cuvenite pentru funcţia deţinută anterior şi drepturile efective încasate, începând cu luna decembrie 2005 şi până la repunerea efectivă în situaţia anterioară.

În esenţă, Tribunalul a reţinut că, prin decizia contestată, a operat o modificare unilaterală a Contractului Individual de Muncă la care contestatorul nu şi-a dat acordul, astfel că, decizia privind mutarea contestatorului într-un alt compartiment de activitate, este nelegală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, recurenta – intimată A.J.O.F.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a stabilit că litigiul vizează un conflict de muncă atâta vreme cât, actul este unul administrativ în sensul legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.

În aceste condiţii, nu era competentă secţia civilă să soluţioneze cauza ci, secţia contencios administrativ.

Soluţia este criticată şi pe fond deoarece în mod greşit instanţa de fond a reţinut că unitatea a dispus mutarea contestatorului într-un alt compartiment, situaţie care nu concordă cu realitatea deoarece, acesta a rămas în acelaşi loc de muncă şi are aceleaşi atribuţii de serviciu, mai puţin pe cele de şef birou pentru că noua organigramă nu prevede acest post.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat în raport de criticile formulate în temeiul art. 304 pct.3 Cod procedură civilă.

Prin dispoziţia nr.82/18.07.2005, emisă de A.J.O.F.M. Constanţa, contestatorul a fost numit definitiv în funcţia publică de Şef Birou – Biroul Control Măsuri Active, în urma promovării concursului de ocupare a funcţiei publice.

Prin dispoziţia nr.130/29.11.2005 angajatorul a dispus începând cu 01.12.2005, încetarea funcţiei publice de conducere de şef Birou şi numirea contestatorului în funcţia publică de execuţie de Consilier Superior treapta 1 de salarizare, în Compartimentul Control Măsuri Active din cadrul A.J.O.F.M. Constanţa ca urmare a intrării în vigoare a noii Organigrame de funcţionare a Agenţiei.

Această decizie, este un act administrativ, cu caracter individual şi în baza acestuia s-au născut raporturile de serviciu.

În baza actului administrativ atacat, au încetat efectele dispoziţiei nr. 82/18.07.2005 în baza căreia contestatorul deţinea o funcţie publică de conducere prin numire definitivă ca urmare a promovării concursului pentru ocuparea acestui post.

Atâta vreme cât, prin noua dispoziţie – contestată în instanţă – autoritatea publică – a modificat raporturile de muncă dintre aceasta şi intimat, indiferent de cauzele care au dus la luarea acestei măsuri, cercetarea legalităţii şi temeiniciei unui asemenea act cade în sarcina instanţei de contencios administrativ, în acest sens fiind şi dispoziţiile art.89 din Legea 188/1999 astfel cum aceasta a fost modificată până la 23.01.2006.

Pentru aceste motive, recursul va fi admis şi în temeiul art.312 (6) Cod procedură civilă va fi casată hotărârea atacată cu consecinţa trimiterii dosarului la instanţa competentă să o soluţioneze, respectiv Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ.

Decizia civilă nr.294/CM/24.10.2006

PARTAJ

1. Partaj bunuri comune. Compunerea masei partajabile. Natura juridică a dreptului de creanţă rezultat din aportul la constituirea societăţii comerciale a unuia din soţi.

Izvorul dreptului de creanţă al soţilor la societatea al cărui asociat este unul din ei nu este un act sau un fapt juridic comercial, ci unul civil, respectiv un contract de împrumut civil prin care sume de bani din patrimoniul comun sunt împrumutate unei societăţi comerciale în care numai unul dintre soţi este asociat.

Prin cererea principală reclamantul D.R.G. a solicitat partajarea bunurilor comune, compuse din bunuri mobile, autoturisme, două imobile şi un drept de creanţă corespunzător drepturilor ce compun masa patrimonială, drept rezultat din calitatea de comerciant a pârâtei (asociat unic al S.C. D. S.R.L.), cu constatarea cotei majoritare a sa, la dobândirea bunurilor supuse partajului.

Criticile recursului privesc calificarea naturii juridice a cererii de partajare a dreptului de creanţă la societatea al cărei asociat unic este recurenta şi care reprezintă împrumuturi date societăţii din comunitatea de bunuri, precum şi cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.

Drept urmare, cererea de includere a unui drept de creanţă ce provine din veniturile familiei, nu poate fi calificată ca fiind litigiu comercial cu efectele procedurale menţionate numai pentru că împrumuturile ce compun creanţa au fost către o societate comercială a cărui asociat unic este recurenta.

Mai mult, cererea de includere în masa partajabilă a dreptului de creanţă este o cerere accesorie în cadrul cererii principale, iar potrivit art.17 cod pr.civilă, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente a soluţiona cererea principală.

Analizând separat cererea având ca obiect constatarea existenţei unui drept de creanţă, sub aspectul naturii juridice a acţiunii, se reţine că nu ne aflăm în prezenţa unui act sau fapt comercial instituit de dreptul comercial, ci de un act juridic civil de împrumut a unei sume de bani din patrimoniul comun al soţilor, dat cu împrumut către o societate comercială a unuia dintre soţi. Totodată, raportul juridic ce a stat la baza dreptului de creanţă, s-a născut între persoane ce nu au calitatea de comercianţi şi un comerciant – situaţie care nu are caracterul unei operaţiuni comerciale.

Faţă de această calificare, celelalte critici nu vor fi analizate, întrucât atât cele două instanţe, cât şi instanţa de recurs a constatat caracterul civil al dreptului de creanţă pretins şi care face parte din patrimoniul comunitar al soţilor.

Prin urmare, criticile faţă de natura juridică a dreptului de creanţă, urmează a fi înlăturate. Instanţa de fond şi apel au respins corect, atât procedura specifică dreptului comercial, excepţia de prescripţie a dreptului reclamantului, cât şi inadmisibilitatea cererii, pentru acest capăt de cerere.

Referitor la contribuţia soţilor în achiziţionarea bunurilor comune, din ansamblul probator administrat, instanţa va reduce cota contribuţiei majoritare a intimatului reclamant de la 75% la 60%, cu motivarea că recurenta a avut la rândul său un aport la dobândirea bunurilor, ca efect al activităţii salariale desfăşurate în perioada sezonieră, cât şi în cadrul societăţii comerciale, alături de participarea la muncă în gospodărie şi creşterea copilului, chiar dacă era ajutată de o persoană angajată.

Mai mult şi intimatul a întrerupt navigaţia şi a lucrat alături de recurentă în societatea acesteia, unde veniturile erau reduse faţă de cele din navigaţie.

Referitor la înfiinţarea societăţii SC D. SRL., recurenta a susţinut că a fost ajutată de o persoană străină, aport pe care intimatul reclamant nu îl contestă, ci dimpotrivă la interogatoriul de la fila 52 – dosar fond, recunoaşte două tranşe de cîte 5.000 şi respectiv 7.000 dolari primite de la un terţ de către recurentă, dar nu ştie dacă toată sumă a fost folosită pentru firmă.

Faţă de considerentele de mai sus, în baza art.312 alin.1 cod pr.civilă, instanţa va admite recursul, va modifica decizia tribunalului în sensul că va admite apelul, va schimba în parte încheierea apelată şi va constata că reclamantul D.R.G. are o cotă de contribuţie la dobândirea bunurilor comune de 60%, iar pârâta D.D. are o cotă de contribuţie de 40% în achiziţionarea bunurilor.

Va menţine restul dispoziţiilor încheierii judecătoriei.

Decizia civilă nr.37/FM/29.09.2006

2. Partaj succesoral. Componenţa pasivului succesoral. Moştenitorului legal îi incumbă obligaţia suportării întregului pasiv succesoral.

Unicul succesor legal al lui „de cujus” este ţinut pentru plata obligaţiilor moştenirii rezultate din gestiunea de afaceri (cheltuieli de întreţinere a imobilului succesoral) cât de plata sarcinilor moştenirii (cheltuieli de înmormântare şi pomenire a lui „de cujus”).

Prin sentinţa civilă nr. 9029/15.09.2004 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. 8569/2003 a fost admisă acţiunea reclamantei B.E. formulată în contradictoriu cu pârâţii G.A., B.T., B.A. şi B.A.

A fost dispusă anularea certificatului de moştenitor nr.55/11.03.2004 eliberat de B.N.P. Cristina Budei.

S-a constatat cu au calitatea de moştenitori legali ai numitei B.M. (decedată la 03.03.2004), în calitate de fraţi, reclamanta B.E. şi pârâţii B.A., B.T. şi B.A..

S-a luat act de renunţarea pârâţilor B.A., B.T. şi B.A. la cotele succesorale cuvenite de pe urma defunctei B.M. şi s-a constatat că masa succesorală se compune din apartamentul situat în Constanţa, Aleea G. nr.1, judeţul Constanţa. A fost dispusă evacuarea pârâtei G.A. din imobilul menţionat.

A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta – reconvenientă, în sensul obligării reclamantei – pârâte la plata către G.A. a sumei de 14.000.000 lei ROL, cu titlu de cheltuieli de înmormântare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâta reconvenientă G.A., care a criticat hotărârea prin prisma unor încălcări ale drepturilor procesuale şi, totodată, a greşitei interpretări a probelor administrate.

Prin decizia civilă nr. 91/07.02.2006 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâtei – reconveniente G.A. şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr.9029/2004 a Judecătoriei Constanţa în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi cu privire la cheltuielile de întreţinere a imobilului în valoare de 1.393 ROL.

A fost instituit în favoarea pârâtei reconveniente un drept de retenţie asupra imobilului situat în Constanţa, Aleea G. nr.1, judeţul Constanţa, până la achitarea către apelantă a sumelor reprezentând cheltuieli de întreţinere menţionate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta reconvenientă criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul soluţionării cererii sale reconvenţionale ce viza pasivul succesoral.

Recurenta a susţinut că instanţele de fond şi de apel nu au valorificat întregul material probator administrat în cauză, făcând o aplicare greşită a legii. Întrucât cheltuielile efectuate de recurentă cu întreţinerea imobilului şi a defunctei B.M. constituiau pasivul succesiunii şi trebuiau să fie suportate de intimata B.E., - în calitate de unic succesor al defunctei, în mod greşit ele nu au fost acordate în cuantumul solicitat.

Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu criticile pârâtei – reconveniente se reţin următoarele:

O componentă însemnată a patrimoniului succesoral o constituie pasivul succesiunii, respectiv obligaţiile moştenirii, sarcinile moştenirii şi legatele.

Obligaţiile moştenirii se referă la acele obligaţii pe care defunctul şi le-a asumat ca urmare a încheierii unor contracte, care nu au caracter intuitu personae, dar şi obligaţiile născute din fapte licite (cvasicontracte – gestiunea de afaceri, plată nedatorată, îmbogăţirea fără just temei) sau fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Potrivit prevederilor art.774 Cod civil „Coerezii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, fiecare în proporţie cu ce ia” iar potrivit dispoziţiilor art. 777 Cod civil prevede „Coerezii plătesc datoriile şi sarcinile succesiunii, fiecare în proporţie cu partea sa ereditară”. Prin urmare, răspunderea pentru pasivul succesoral incumbă moştenitorilor universali sau celor cu titlu universal, indiferent dacă moştenirea este legală sau testamentară.

În cauză se reţine că unicul succesor legal al defunctei B.M. este intimata B.E., aceasta fiind ţinută pentru plata obligaţiilor moştenirii rezultate din gestiunea de afaceri, respectiv pentru plata cheltuielilor efectuate de recurentă cu întreţinerea şi conservarea imobilului succesoral.

Instanţa de apel a reţinut corect că aceste obligaţii sunt în sarcina reclamantei B.E. dar a omis o parte din cheltuielile efectuate de pârâtă cu întreţinerea imobilului şi anume:

- 800.000 ROL cheltuieli montare interfon (chitanţa din 26.06.2003), - 1.105.000 ROL butuc yală plus broască uşă ;

- 658.000 ROL impozit locuinţa eferent anului 2003

- 106.500 ROL c/valoare abonament telefon (chitanţa nr. 01/006/148166 din 12.03.2003.

Constatându-se că aceste plăţi au profitat succesorului legal şi constituie obligaţii ale moştenirii, reclamanta intimată va fi obligată şi la plata acestor sume.

Pe lângă obligaţiile moştenirii, intimata reclamantă va suporta şi sarcinile moştenirii care s-au născut după moartea lui de cujus, în absenţa voinţei acestuia şi anume cheltuielile de înmormântare şi cheltuielile ocazionate de organizarea parastasurilor conform tradiţiei.

În speţă, din declaraţiile martorilor şi înscrisurile depuse la dosar rezultă că înmormântarea defunctei şi pomenile ulterioare au fost organizate pe cheltuiala exclusivă a recurentei G.A.

Martorii M.V., M.I., D.V. şi P.C. au declarat că B.M. s-a aflat în ultimele două săptămâni de viaţă în grija exclusivă a pârâtei reconveniente, iar cheltuielile de înmormântare de 15-20 milioane lei, şi cele ocazionate de organizarea parastasului de 40 de zile, în cuantum de 2-3 milioane lei au fost suportate de G.A.

Faţă de întregul material probator administrat în cauză se reţine că succesoarea legală a defunctei este ţinută să achite toate sarcinile moştenirii ce constau în cheltuieli de înmormântare, întreţinerea defunctei în timpul ultimelor două săptămâni de viaţă şi cheltuieli ocazionate de pomenirea defunctei.

Constatându-se că instanţele de fond şi de apel au obligat reclamanta numai la plata unei părţi din sarcinile moştenirii, astfel cum au fost menţionate mai sus, se va admite recursul sub acest aspect, urmând a fi obligată intimata reclamantă şi la plata sumei de 8.238.100 ROL.

Nu vor fi reţinute ca fondate şi nu se vor admite criticile ce vizează nevalorificarea înscrisurilor încheiate între recurentă şi fiul său cu privire la plata unor sume periodice pentru întreţinerea M.B., acestea fiind întocmite pro cauza şi nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, deşi recurenta a susţinut că fiul său îi trimitea lunar sume importante de bani pentru întreţinerea mătuşii, din declaraţiile martorilor mai sus menţionaţi rezultă că recurenta a îngrijit-o pe bătrână numai în ultimele două săptămâni din viaţă, B.M. trăind în condiţii mizere şi era ajutată şi îngrijită de vecini (filele 377-376).

Datorită stării materiale precare, B.M. înregistrase o restanţă la întreţinere de 20 milioane lei, suma achitată, după decesul ei de către G.A. şi moştenitoarea B.E..

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul pârâtei şi se va modifica în parte decizia recurată, în sensul obligării intimatei reclamante şi la plata următoarelor sume către recurentă:

- 8.328.100 ROL diferenţă cheltuieli înmormântare şi pomenire;

- 800.000 ROL cheltuieli montare interfon;

- 1.105.000 ROL butuc yală;

- 106.500 ROL c/valoare abonament telefon.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În baza art. 276 Cod procedură civilă obligă intimata reclamantă către recurentă la plata sumei de 605.410 lei cheltuieli de judecată, proporţional cu pretenţiile recurentei admise în recurs.

Decizia civilă nr.500/C/27.10.2006

PENSII

1. Pensia anticipată parţială. Condiţii de acordare.

Prin cererea formulată la Tribunalul Constanţa, contestatoarea V.C. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 36802/02.12.2005 prin care intimata C.J.P. Constanţa a respins cererea privind acordarea pensiei anticipate parţială, solicitând anularea acesteia şi emiterea unei noi decizii.

În motivarea contestaţiei a arătat că la data de 14 noiembrie 2005 a înaintat pârâtei cererea împreună cu toate documentele, solicitând emiterea deciziei de pensionare anticipată parţială.

Prin decizia nr.36802 din 2 decembrie 2005 emisă de intimată solicitarea i-a fost respinsă.

Contestatoarea a arătat că în mod netemeinic intimata a emis decizia de pensionare întrucât, la data depunerii cererii, îndeplinea cerinţele de vârstă şi stagiu de cotizare.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivare a arătat că pentru contestatoare vârsta standard de pensionare este de 59 ani şi 3 luni iar stagiul de cotizare de 28 de ani şi 6 luni, iar reclamanta a realizat un stagiu complet de cotizare de numai 27 ani 5 luni şi 6 zile.

Prin sentinţa civilă nr.133/AS din 3 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a respins acţiunea ca nefondată.

În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă şi menţiunilor din cerere, reclamanta, la data depunerii cererii, avea 53 de ani, fiind născută la 20.11.1952.

În conformitate cu prevederile anexei nr.9 din Ordinul nr.340/2001, vârsta standard pentru reclamantă de a beneficia de drepturile de pensie pentru limită de vârstă este de 59 ani şi 3 luni, putând beneficia de aceste drepturi în februarie 2012.

Analizând şi anexa nr.3 din Legea nr.19/2000 raportat la data depunerii cererii instanţa a constatat că pentru drepturile de pensie este necesar ca reclamanta să împlinească 57 ani şi 3 luni, aceasta fiind vârsta standard.

Totodată, reclamanta trebuia să îndeplinească cumulativ şi condiţia privind stagiul complet de cotizare care în speţă era de 28 ani şi 6 luni.

Din verificările buletinelor de calcul şi menţiunile din carnetul de muncă rezultă că reclamanta a realizat efectiv un stagiu de cotizare de 27 ani 5 luni şi 6 zile.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatoarea.

În motivarea recursului a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a Legii nr.19/2000 şi a Ordinului ministrului care este în evidentă contradicţie cu spiritul şi conţinutul Legii nr.19/2000.

În conformitate cu prevederile Legii nr.19/2000 pensionarea este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Anexa 3 din Legea nr.19/2000 stabilea pentru data de 21.11.2005 vârsta necesară 57 ani şi 8 luni şi un stagiu complet de cotizare de 25 ani şi 8 luni, iar nu de 59 ani şi 3 luni – vârsta şi 28 ani şi 6 luni – stagiu, cum a reţinut prima instanţă conform anexei nr.9 din Ordinul nr.340/2001 care stabilea condiţiile de vârstă şi de stagiu în funcţie de data formulării cererii.

Practic, prin acest artificiu introdus nelegal, întrucât printr-un ordin al ministrului nu se poate anula conţinutul legii, în plan practic se anulează posibilitatea ieşirii la pensie anticipată parţială.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul formulat pentru următoarele considerente:

La data de 14 noiembrie 2005, contestatoarea a înaintat intimatei cererea pentru pensionare anticipată parţială împreună cu documentaţia necesară.

Intimata, prin decizia nr.36802 din 2 decembrie 2005, a respins cererea de pensionare parţială anticipată, reţinându-se că vârsta standard de pensionare este de 59 ani şi 3 luni şi stagiul complet de cotizare 28 ani şi 6 luni, iar contestatoarea, la data formulării cererii, avea vârsta de 53 ani şi un stagiu de cotizare realizat de 25 ani 5 luni şi 6 zile.

Această decizie este nelegală raportat la dispoziţiile art.50 şi art.41 din Legea nr.19/2000.

Astfel, potrivit art. 50 alin.1 din Legea nr.19/2000 „asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.”

Pensionarea este condiţionată de îndeplinirea dispoziţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Acestea sunt prevăzute de art.41 din Legea nr.19/2000, respectiv anexa nr.3 a legii.

Contestatoarea formulând cererea de pensionare la data de 21 noiembrie 2005, conform anexei nr.3 din Legea nr.19/2000, vârsta standard de pensionare era de 57 ani şi 8 luni iar stagiul complet de cotizare 25 ani şi 8 luni, iar nu de 59 ani şi 3 luni – vârsta şi 28 ani şi 6 luni – stagiu, cum a reţinut greşit intimata conform anexei nr.9 din Ordinul nr.340/2001.

Prin acest ordin sunt aduse modificări Legii nr.19/2000, fapt ce contravine dispoziţiilor art.75 şi art.76 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Potrivit art.75 din Legea nr.24/2000 ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrativ autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului.

În continuare, prin art.76 se prevede că ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Pentru considerentele arătate mai sus, Curtea a apreciat că recurenta îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru pensionare parţială anticipată, fapt pentru care, potrivit art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul formulat şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul admiterii contestaţiei, anulării deciziei de pensionare nr.36802 din 2 decembrie 2005 şi obligării intimatei la emiterea unei noi decizii de pensionare anticipată parţială.

Decizia civilă nr.55/AS/10.10.2006

2. Pensia pentru limita de vârstă, cu reducerea vârstei standard de pensionare. Condiţii de acordare – art.42 din Legea nr.19/2000.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 193/AS din 07.02.2006, reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Constanţa, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.31764 din 18 ianuarie 2006 prin care a fost respinsă cererea de pensionare, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la reevaluarea deciziei de pensionare ţinând cont de adeverinţa nr. A 1205/04.09.2001.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în mod eronat nu i s-a luat în calcul adeverinţa nr.A 1205/04.09.2001 eliberată de UM 02512/C Bucureşti conform căreia a lucrat în condiţii speciale (grupa I) 15 ani şi 8 luni şi 10 zile , motiv pentru care cererea de pensionare depusă la data de 4 martie 2005 i-a fost respinsă întrucât nu îndeplinea condiţia vârstei standard de pensionare.

Prin sentinţa civilă nr.92/AS din 20 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantului.

Pentru a soluţiona astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de acordare a pensiei anticipate, înregistrată sub nr. 31762/24.03.2005 (fila 11 din dosarul de fond), reclamantul a cerut pârâtei acordarea acestor drepturi.

La data depunerii cererii reclamantul avea vârsta de 59 ani, 8 luni.

Potrivit prevederilor Legii nr. 19/2000, vârsta standard de pensionare este de 63 ani şi 6 luni.

În conformitate cu prevederile art. 194 alin.(1) din Legea nr.19/2000 între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Legiuitorul a avut în vedere recunoaşterea reciprocă a stagiilor de cotizare, a vechimii în muncă şi în specialitate în cazul deschiderii drepturilor de pensie pentru limită de vârstă.

Ori, în speţă, reclamantul a solicitat acordarea drepturilor de pensie anticipate, situaţie care nu a fost reţinută de legiuitor în art. 194 din Legea nr. 19/2000.

Critica sentinţei civile prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:

Prin decizia nr. 2014849A emisă de Ministerul Apărării Naţionale, ce a stat la baza pronunţării deciziei civile nr. 192 din 22 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie în dosarul nr. 1875/2002 s-a reţinut că perioada de 15 ani 8 luni şi 10 zile se încadrează în grupa I – condiţii speciale de muncă.

Recursul este fondat.

Art. 42(1) din Legea nr.19/2000 dispune: „Asiguraţii care au realizat stagiul complet de cotizare şi care şi-au desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare conform tabelului…”

Pentru a beneficia de aplicarea dispoziţiilor art.42, mai sus evocate, trebuie întrunite cumulativ două condiţii:

a) asiguratul să fi realizat stagiul complet de cotizare;

b) asiguratul să-şi fi desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de muncă.

În referire la prima condiţie învederăm următoarele:

Din cuprinsul deciziei nr.31764 din 18 ianuarie 2006 rezultă că stagiul complet de cotizare necesar pentru deschiderea dreptului de pensie, conform Legii nr. 19/2000, este de 32 ani iar asiguratul a realizat un stagiu de 34 ani 1 lună şi 28 de zile.

Cea de-a doua condiţie impusă de textul de lege este aceea ca asiguratul să-şi fi desfăşurat activitatea total sau parţial în condiţii deosebite de muncă.

Şi această a doua condiţie este îndeplinită întrucât prin sentinţa civilă nr. 75/2002 a Curţii de Apel Constanţa s-a reţinut cu putere de lucru judecat că B.I. şi-a desfăşurat 15 ani de activitate în condiţii speciale de muncă, respectiv perioada 18 martie 1969 – 9 decembrie 1984, aspect ce a rezultat din adeverinţa nr.1205 din 4 iulie 2001 emisă de Unitatea Militară, adeverinţă despre care intimata a susţinut că nu ar fi văzut-o.

În raport de perioada lucrată în condiţii deosebite de muncă, grupa I, mai mare de 15 ani, B.I. avea dreptul la reducerea vârstei standard de pensionare cu 3 ani, conform tabelului nr.1 cuprins în art.42 (1) din Legea nr. 19/2000.

Vârsta standard de pensionare pentru bărbaţi (conform anexei 3) pensionaţi în perioada octombrie 2004 – martie 2005 este de 62 ani şi 6 luni. Am avut în vedere această perioadă întrucât data înscrierii la pensie a recurentului a fost la 24.03.2005.

Prin reducerea cu 3 ani de zile a vârstei standard de pensionare, raportat la art. 42(1) din Legea nr.19/2000, rezultă că asiguratul acea dreptul la pensie începând cu vârsta de 59 ani şi 6 luni.

Intimata a reţinut în mod greşit că vârsta standard de pensionare pentru recurent este de 63 ani şi 6 luni, or această vârstă va fi atinsă de bărbaţii care vor solicita înscrierea la pensie în perioada decembrie 2008 – martie 2009.

Cererea recurentului privind reducerea vârstei standard de pensionare este întemeiată întrucât intimata confirmă că nu a luat în calcul adeverinţa nr. 1205/04.09.2001 eliberată de U.M. 02512 Bucureşti.

Cererea este întemeiată şi prin prisma dispoziţiilor art.194 (1) din Legea nr.19/2000, conform căruia: „Între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş…”.

Or, tocmai acest lucru a solicitat recurentul, deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă, iar reducerea vârstei standard de pensionare rezultă din beneficiul pe care i-l acordă legea pentru perioada de timp în care şi-a desfăşurat activitatea în condiţii de muncă grupa I, conform celor reţinute prin sentinţa civilă nr.75/2002 a Curţii de Apel Constanţa.

Art. 194 (2) face o singură precizare şi anume aceea că prestaţiile de asigurări sociale în situaţia prevăzută la alin.(1) se stabilesc numai pentru stagiul de cotizare realizat în acest sistem.

Obiectul litigiului de faţă nu îl reprezintă cuantumul prestaţiilor de asigurări sociale în sistemul public ci recunoaşterea reciprocă a stagiilor de cotizare astfel cum prevede alin.(1) din art.194, în vederea deschiderii drepturilor la pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare.

În consecinţă, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul şi, modificând în tot sentinţa, va anula decizia nr. 31764 din 18 ianuarie 2006 şi se va obliga intimata la emiterea unei noi decizii pentru limită de vârstă.

Decizia civilă nr.45/AS/03.10.2006

................
................

In order to avoid copyright disputes, this page is only a partial summary.

Google Online Preview   Download